Triunghiul Educatie Ocupare Calitatea Vietii In Contextul Actual
Cuprins
Introducere
Capitolul I Calitatea vieții
Evoluția conceptului de calitate a vieții…………………………………………………………………….4
1.1.1 Conceptul de calitatea vieții……………………………………………………………………….5
1.1.2 Dezvoltarea economică……………………………………………………………………………..8
1.2 Calitate a vieții – element fundamental al societății
1.2.1 Definirea conceptului de calitate a vieții……………………………………………………..18
1.2.2 Calitatea vieții…………………………………………………………………………………………19
1.3 Indicatori statistici ai calitații vieții
1.3.1 Indicatori statistici de măsurare ai calități vieții…………………………………………..21
1.3.2 Viața de buna calitate. Indicele dezvoltării umane……………………………………….23
Capitolul II Piața muncii si piața educației in România
2.1 Evoluția și situația curentă a cererii de forță de muncă
2.1.1 Piața muncii…………………………………………………………………………………………….27
2.1.2 Oferta de muncă și capitalul uman……………………………………………………………..31
2.2 Ocupare și șomaj. Măsuri integrate de combatere a șomajului
2.2.1 Caracteristicile șomajului………………………………………………………………………….33
2.2.2 Politica de ocupare a locurilor de muncă-o problemă complexă…………………….35
2.3 Integrarea absolvenților pe piața muncii…………………………………………………………………..38
2.3.1 Predicții privind piața muncii…………………………………………………………………….43
Capitolul III Îmbunătațirea șanselor tinerilor absolvenți pe piața muncii din România – studiu de caz
Concluzii finale
Bibliografie
Introducere
Conceptul de calitate a vieții a fost analizat și dezvoltat în societãțile dezvoltate, îndeosebi în societatea nord-americanã. S-a pornit de la faptul ca nu numai abundența materială a omului reprezintă totul pentru satisfacția personală, ceea ce duce la ample evaluări ale problemelor de viațã ale oamenilor.
Conceptul de “calitate a vieții” a apãrut destul de clar în rândul populației, el fiind asimilat conceptului vechi popular de fericire. Între cele douã concepte: calitatea vieții și fericire existã puternice asemãnãri, însã și deosebiri semnificative. Fericirea se referã la o stare efect, adicã sentimentul de împlinire, satisfacție, deplinãtate; calitatea vieții are în vedere condițiile care produc și contribuie la dezvoltarea stãrii de fericire.
Desfășurarea activității înseamnă, în esență, un continuu proces de combinare a trei factori de producție elementari: munca, natura și capitalul. Combinarea are loc la nivelul întreprinderii, sub coordonarea actorului esențial al vieții economice – întreprinzătorul – al cărui rol a fost subliniat în urmă cu peste două secole de economistul francez Jean Baptiste Say. Pentru a putea fi combinați, factorii de producție trebuie să fie mai întâi achiziționați. Procurarea factorilor de producție se realizează prin cumpărarea lor de pe piețe specializate : piața muncii, piața capitalului și piața factorilor naturali.
Piața muncii poate fi definită ca « loc de întâlnire, în spațiu și timp, pe total și pe structură, a cererii de muncă cu oferta de muncă.
Politicile de ocupare reprezintă un domeniu distinct în cadrul politicilor sociale, obiectivul lor fiind menținerea și creșterea gradului de ocupare, prin acțiuni directe sau indirecte, menite să asigure locuri de muncă pentru tinerii care intră pe piața muncii, pentru șomeri sau alte persoane care vor să se angajeze ca salariați. Acestea presupun în special acțiuni active care au ca scop crearea de noi locuri de muncă, și în acest fel, creșterea gradului de ocupare.
În perioada de criză cu care se confruntă toate statele, inclusiv România, fenomenul șomajului este foarte amplu, afectând zeci de mii de oameni. Astfel, la sfârșitul anului 2009, rata șomajului la nivelul UE27 a fost de 8,9%, ceea ce reprezintă o creștere cu 1,9 procente față de rata șomajului din anul 2008.
Capitolul I
Calitatea vieții
Evoluția conceptului de calitate a vieții
Existența statului, ca structură economică și politică, este determinată de măsura în care acesta satisface nevoile cetățenilor săi (inclusiv cele economice și sociale) și care asigură o corelație între nivelul dezvoltării economice și creșterea calității vieții. Ca o condiție importantă pentru asigurarea gradului de dezvoltare a civilizației umane, calității vieții reprezintă una din categoriile importante ale sistemului socioeconomic din orice țară. Analiza și studierea acestei categorii presupune, mai întâi, o evidențiere cât mai amplă a conceptelor referitoare la calității vieții. Începuturile științei economice au fost în mod semnificativ motivate de nevoia de a studia evaluarea șanselor, ca oamenii să ducă o viață mai bună. Ideile conceptului calității vieții, pentru prima dată, au fost fundamentate în cercetările savanților Gregory King, Fracois Quesnay,Antoine-Laurent Lavoisier, Joseph-Louis Lagrange,Alfred Marshall și alții. Aceștia au analizat unele componente ale calității vieții, fără a-i da o definiție concretă.
Un aport important în problema studiată revine savantului A.Marshall, autor al teoriei de compromis. Într-una din cele mai importante lucrări ale sale, „Principiile Economiei” (1890), autorul vine cu demersul său teoretic ce se referă la rolul statului în reglarea bunăstării poporului. Recunoscând diferențierea populației în societate după venituri, autorul menționează că „Statul poate influența bunăstarea socială și prin instrumentele fiscale –impozite și subvenții. Utilizarea lor trebuie să fie determinată de raportul dintre veniturile și cheltuielile publice, de aplicarea lor și de modificarea surplusului consumatorului. Spre exemplu, taxarea prețurilor nu va majora bunăstarea socială, decât în cazul în care suma impozitului colectat va depăși reducerea surplusului consumatorului în urma majorării prețurilor. Subvențiile plătite producătorilor, care determină reducerea prețurilor, vor majora bunăstarea socială doar dacă sporirea surplusului consumatorului va depăși cheltuielile publice de acordare a acestor subvenții”. Unul din principalele postulate importante ale lui A.Marshall este că, pe măsura creșterii consumului, utilitatea sau valoarea bunurilor scade, menționând că acesta nu se referă la bunurile intelectuale: cu cât omul este mai setos de cunoștințe, cu atât mai multe cunoaște, cu atât devine mai productiv; nici la mijloacele de producție, deoarece, cu cât mai mult capital este utilizat în procesul de producție, cu atât acesta devine mai perfect. Deci, A.Marshall a fost unul dintre primii savanți economiști, care a recunoscut rolul deosebit al factorului uman în asigurarea creșterii economice. Interesul față de categoria calității vieții este unul vechi, și reprezentanți ai diferitelor generații de economiști, filozofi, sociologi, medici etc. au căutat să explice esența acesteia din diferite puncte de vedere. Astfel, E.Mayo (1930) a creat un model bazat pe premise sociale. El considera că oamenii pot fi motivați prin nevoi de ordin social, tocmai de aceea forța socială a membrilor unui grup este mai importantă decât controlul eficient prin intermediul managementului. Acest model face parte din cele patru concepții privitoare la comportamentul individual și organizațional al ființei umane medii, exprimate de Edgar H.Schein în studiul său privind gândirea behavioristă. Considerăm că activitatea economică, în orice timpuri și împrejurări istorice, reprezenta străduința primordială a oamenilor, grija de a-și asigura existența și perpetuarea speciei, satisfacerea unor nevoi vitale de hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc. Odată satisfăcute, aceste nevoi creează premise pentru trecerea la satisfacerea celorlalte nevoi: culturale, spirituale, politice ale indivizilor și comunității, în ansamblul ei. Iată de ce economia este domeniul vital și permanent al societății, activitatea economică fiind implicată direct sau indirect în satisfacerea nevoilor societății, reprezentând fundamentul general în viața tuturor oamenilor. Asemenea argumente se aveau în vedere, când se încerca să se schițeze un tablou de ansamblu al evoluției economiei umane, ajungând la ideea că tranziția în economie este permanentă; apreciată în sensul transformării, aceasta nu se poate încheia, iar orice înțelegere simplistă, insuficient de precisă a încheierii tranziției este contraproductivă. Tranziția se dovedește a fi forma permanentă de evoluție umană, iar costurile tranziției prin viață interesează pe fiecare individ și comunitatea socială, în ansamblul ei.
1.1.1 Conceptul de calitate a vieții
Conceptul calității vieții ca atare a fost lansat în anii ‘60 ai secolului al XX-lea de către savanții nord-americani, care considerau că orice creștere economică nu trebuie să constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru crearea condițiilor mai bune de trai, pentru satisfacerea nevoilor unei anumite colectivități umane.Conceptul calității vieții a fost definit pentru prima dată de sociologul A.Schlesinger și de economistul J.K.Galbraith, ambii americani (1967). A.Schlesinger a tratat categoria calității vieții de pe poziții socio-psihologice, pe când profesorul american J.K.Galbraith, în cea mai recentă lucrare a sa „The Good Society – The Humane Agenda” (1996) sau „Societatea perfectă” (1997), a generat conceptul calității vieții, în legătură cu necesitatea omului de recunoaștere a dominației scopurilor economice și a nu permite acestora să dețină un monopol neadecvat asupra vieții, în detrimentul altor scopuri: „ceea ce contează nu este cantitatea bunurilor noastre, ci calitatea vieții”. J.K.Galbraith susține că nu există șanse pentru o societate perfectă și realizabilă atât timp cât nu există o definire clară a ei. El menționa că în orice societate există factori precum natura umană, gândirea, istoria care constrâng realitatea. Unele dintre caracteristicile societății perfecte sunt: libertatea individuală, bunăstarea, egalitatea rasială și etnică. Punctează importanța banilor, afirmând că lipsa acută a lor este cea care neagă cel mai mult libertățile individuale. Săracii sunt marginalizați în favoarea celor bogați, deoarece doar cei avuți ajung la putere, iar interesul personal este acceptat în detrimentul dorinței de schimbare la nivel social. J.K.Galbraith considera că această tendință trebuie înlăturată, pentru că stă în calea prosperării. Prin aceasta, J.K.Galbraith, pentru prima dată în gândirea economică, a apropiat aspectul economic de cel social al calității vieții. Ulterior, conceptul calității vieții a fost dezvoltat de viitorologul B. de Jouvenel, care urmărea creșterea economică în ritm ascendent ca factor al bunăstării.
Expresia „Calitatea vieții” a început să fie folosită în cercurile politice. Astfel, într-un discurs al președintelui Statelor Unite, Lyndon B.Johnson, din 1967, s-a subliniat că obiectivele pe care le urmărește un președinte de țară nu pot fi măsurate în termeni bancari, ci în termenii calitatea vieții. Din acel moment, „înalta societate” nu mai este preocupată de cantitatea bunurilor, ci de calității vieții. Deseori, se făceau similitudini între nivelul de trai și calitatea vieții. Cele două concepte, deși, la prima vedere, se confundau, totuși sunt diferite, datorită sferei de cuprindere. Conceptul calitatea vieții, precum și cercetările sistematice desfășurate în acest domeniu au contribuit la apariția științelor social-economice, însă doar de câteva decenii. Până la identificarea și definirea clară a conceptului, economiștii, sociologii și alți specialiști au făcut cercetări ale calității vieții fără a denumi efectiv conceptul. La început, s-a dovedit a avea o profunzime științifică doar noțiunea socială de calității vieții, care aborda în mod sintetizator problemele existenței și dezvoltării omului – de la cele demografice, economice, sociale, sanitare, juridice, politice, ale drepturile omului la cele ecologice, culturale și psihosociale. Astfel, în secolul al XX-lea, s-au format două modalități de apreciere a calității vieții: obiectivă și subiectivă. Aprecierea obiectivă se baza pe indicatorii statistici, furnizați de instituțiile de stat și organizațiile neguvernamentale; acești indicatori ofereau o evaluare globală, cu caracter general, a nivelului calitatea vieții. Aprecierea subiectivă a calității vieții încearcă să identifice elementele cele mai importante la stabilirea standardului de viață al individului. Aceste măsurări erau mai mult personale, din moment ce ele se bazau pe aprecierile oamenilor asupra calității propriilor vieții. Dacă aprecierea obiectivă aborda calitatea vieții la nivelul societății în ansamblu, aprecierea subiectivă cobora la nivelul individului sau al colectivităților, cu un anumit specific (geografic, cultural, al standardului de viață). Modul în care putea fi măsurat nivelul calității vieții deriva din raporturile dintre anumite dimensiuni ale existenței umane. În această privință, părerile specialiștilor din lume diferă foarte mult. Modelul Bortwick-Duffy (1992) opera cu patru dimensiuni esențiale ale calității vieții: mediul rezidențial; relațiile interpersonale; influența comunității și stabilitatea vieții.
În anii 1998-2002, un grup de experți, sub conducerea lui Hansen Bruno, a elaborat conceptul european, în care calitatea vieții se studia numai de pe pozițiile fiziologică și socială, cea economică nefiind luată în considerație. Bruno Hansen, membru al Comisiei Europene pentru Științele Vieții, Directorul General XII, în cadrul Programelor realizate de UE în acest domeniu, consideră că îmbunătățirea calității vieții se poate realiza acționând în următoarele 4 direcții: nutriție, sănătate, ocupație și mediu (Figura 1.1).
În același timp, o echipă de cercetători ai Universității din Toronto a identificat trei dimensiuni majore ale calității vieții: existența, apartenența și acțiunile umane. Așa, în perioada 1994-2001, aici s-a desfășurat un proiect de cercetare a calității vieții, la care au participat cei mai vestiți profesori ai Universității din Toronto. Deci, calitatea vieții a fost studiată prin prisma influenței factorilor endogeni (cu caracter psihologic și fiziologic) asupra persoanelor cu dizabilități.
Figura 1.1. Conceptul calității vieții propus de cercetătorii Universității din Oklahoma
Dimensiunea factorilor endogeni a fost divizată în trei subdomenii, și anume: cea a existenței fizice, psihică și spirituală. Existența fizică caracterizează aspectele vieții legate de nutriție, sănătate fizică, igienă personală, aspect fizic, vestimentația și înfățișarea exterioară a omului. Existența psihică abordează sănătatea psihică a individului, percepțiile, sentimentele și starea sa sufletească, evaluările legate de propria persoană. Existența spirituală reflectă valorile personale, normele individuale de conduită și convingerile spirituale, care în majoritatea cazurilor, pot fi asociate cu religiile actuale.
1.1.2 Dezvoltarea economică
Cu toate acestea, dezvoltarea economică a societății a urmat o nouă cale, care a provocat discuțiile despre bunăstare și calitatea vieții. În cercetările efectuate, apare din nou legătura dintre bunăstarea populației sau „starea națiunii” și calitatea vieții, care au constituit un pas înainte în direcția cercetării categoriei calitatea vieții. Constatarea că progresul economic nu duce în mod automat la bunăstarea generală și la eliminarea sărăciei a fost unul din motivele care au condus la apariția unei direcții de cercetare atât de cultivate în prezent, cum este calitatea vieții.
CALITATEA VIEȚII
Figura 1.2. Calitatea vieții percepută ca o categorie sociopsihologică
Activitățile din timpul liber includ activitățile care contribuie la relaxarea (odihna) și reducerea stresului. Apartenența este o dimensiune ce include comuniunea individului cu mediul său de viață și are, la rândul său, trei subdomenii. Apartenența fizică cuprinde conexiunile pe care individul le are cu mediul său de viață, format, de regulă, din locuință, loc de muncă, școală, vecinătate, comunitate. Apartenența socială include legăturile cu mediul social și abordează acceptarea individului în intimitatea altor persoane, relațiile cu familia, prietenii, colegii de muncă, colaboratorii și vecinii. a fost formulat corect. Modelul R.Schalock (1996), autor de origine american, în aprecierea calității vieții, prevedea 8 dimensiuni principale:
bunăstarea spirituală (siguranța, spiritualitatea, fericirea etc.);
bunăstarea materială (proprietatea, securitatea financiară, posesiunile etc.);
relațiile interpersonale (intimitatea, afecțiunea, familia etc.);
dezvoltarea personală (educația, calificarea, competența etc.);
bunăstarea fizică (nutriția, sănătatea, modalitățile de recreere etc.);
autodeterminarea (autonomia, opțiunile, controlul personal etc.);
apartenența socială (acceptarea, statutul și rolul social);
drepturile (la intimitate etc.).
Din cele expuse, se poate menționa că opiniile descrise în vizorul diferitelor școli au apreciat calitatea vieții strâns legat de mediul social, în care persoanele își duc existența. Fiecare țară are un stil propriu de viață și, de aceea, există o largă varietate de tendințe în interesul comunității globale. Din fericire, unele dintre ele sunt comune colectivităților, aparținând grupului de țări industrializate și pot servi drept bază pentru o serie de evaluări privind cerințele consumatorilor de produse și servicii, de tehnică electronică și de uz casnic.
În anii ’80 ai secolului al XX-lea, au existat discuții intense și investigații numeroase referitoare la calitatea vieții. În această perioadă, conceptul s-a „individualizat”. Calitatea vieții a început să fie, din ce în ce mai des, conceptualizată prin „bunăstarea individuală”, care este determinată nu numai de condițiile obiective de viață bună, dar și de „bunăstarea subiectivă”: Calitatea vieții se studiază prin ochii trăitorului. Cercetarea prin anchete sociologice devine o metodă favorită, deoarece permite combinarea caracteristicilor obiective și subiective ale situației reale la nivel individual.
Problemele de conținut ale calității vieții jucau un rol important în cadrul concepției originale, conform căreia bunăstarea individuală și calitatea societății se influențau reciproc și erau interdependente. Potrivit studiului realizat de W.Zapf, există, totuși, câteva aspecte care s-au modificat față de perioada anilor ’70:
1. Conceptul calității vieții și al bunăstării, în contextul economiei concurențiale, nu mai erau orientate către modul socialist de viață;
2. Conceptul calității vieții devenise unul răspândit și nu mai era construit în baza contradicțiilor, de exemplu, „cantitate versus calitate” sau „economie versus ecologie”;
3. Au dispărut speranțele și iluziile legate de o societate în care se utilizează o planificare și un control riguros pentru asigurarea calității vieții;
4. Economia centralizată nu mai constituia modelul proeminent, au prins contur diferit alte sisteme de administrare: piața, statul, asociațiile, familiile și grupurile sociale mici.
În prezent, dezvoltarea umană constituie cel mai ambițios și mai de anvergură concept de bunăstare. Ideea de bază este de a dezvolta opțiunile individuale, a calității vieții oamenilor. Această noțiune țintește dincolo de dezvoltarea resurselor umane și de programele de stat privind bunăstarea, care consideră oamenii mai mult simpli receptori decât actori ai realizărilor. Teoretic, dezvoltarea umană implică productivitate, egalitate, sustenabilitate, precum și autoritate. În mod empiric, toate națiunile lumii sunt clasificate după Indicele Dezvoltării Umane (IDU). În prezent, IDU este unul dintre indicatorii cei mai larg utilizați ai dezvoltării umane. Este folosit, în special, la nivel global, pentru comparații internaționale și regionale. IDU este calculat ca o medie simplă a indicilor Educației, Speranței de Viață și PIB. Rapoartele Globale ale Dezvoltării Umane și IDU sunt, în pofida criticilor, rezultatul a două cerințe de bază ale raporturilor sociale, anume ale comparațiilor internaționale și prezentării unui indicator integral care cuprinde o informație relevantă despre dezvoltarea umană.
În condițiile integrării, problema „excluderilor” atrage atenția asupra celor mai actuale probleme ale calității vieții și asupra celei mai moderne forme de inegalitate din cadrul Uniunii Europene: „Nu numai distanța, dar și excluderea din viața socială: nu numai excluderi, marginalizări din cauza sărăciei și a șomajului, dar și excluderi prin discriminări și refuzul accesului la posibilitățile oferite de viață”. Excluderea distruge solidaritatea, spiritul just, cinstit al competiției, drepturile politice ale participării și integrării într-o societate. Solidaritatea și integrarea pot fi păstrate, extinse sau recâștigate cu atât mai bine, cu cât „capitalul social” este mai mare și mai bun: cu alte cuvinte, cu cât setul de norme și valori, sistemele de dezvoltare personală și conexiunile sociale sunt mai puternice. R.Putnam [1995] menționa că în timp ce capitalul social crește, crește competența de a rezolva mult mai bine problemele sociale: „Angajamentele civile și contactele sociale adecvate produc rezultate pozitive – școli mai bune, o dezvoltare economică mai rapidă, o rată a criminalității mai scăzută, o administrare mult mai eficientă”. În opinia lui A.Evers [1996], contribuțiile la „pluralismul bunăstării” sau la „mixul de bunăstare” se concentrează asupra unei probleme proeminente, și anume criza instituțională și financiară a statului bunăstării și a sistemului asigurărilor sociale. Ideea de bază este că securitatea socială nu mai poate fi garantată numai de către piață și stat, iar resursele societății civile trebuie să fie activate. Prin combinarea rezultatelor acestor instituții, printr-un „portofoliu de economii”, suprasolicitarea unora poate fi prevenită. Exemplul cel mai concret este sistemul pensiilor persoanelor vârstnice, care mizează pe câțiva piloni. De exemplu, în completarea pensiilor publice pot veni planurile de pensii ale companiilor și asigurările de viață private. Este greu să nu cazi de acord cu aceste argumente.
Plecând de la versiunile opiniilor existente, definim nivelul de trai drept ansamblul condițiilor economice și noneconomice, sociale, culturale și politice, pe care societatea le creează membrilor săi, dar și capacitatea, aptitudinile indivizilor de a-și satisface cât mai bine nevoile, pornind de la venitul lor. Aspectele definitorii ale nivelului de trai sunt legate de nivelul și evoluția veniturilor; de mărimea prețurilor la bunurile și serviciile ce alcătuiesc consumul populației; de nivelul și structura consumului de bunuri și servicii; de condițiile de muncă și petrecere a timpului liber; de condițiile de trai; de starea de sănătate și accesul la serviciile de asigurare, educație, cultură, artă etc. Nivelul de trai are un caracter obiectiv, deoarece se poate realiza numai în anumiți parametri. Pe măsură ce a evoluat știința și tehnica, parametrii luați în considerare (mediul natural, cadrul social, educația, sănătatea, cadrul politic, economic etc.) au suferit o serie de modificări, conferindu-i, în acest sens, conceptului nivelul de trai un caracter social-istoric. Astfel, odată cu evoluția umanității, s-au modificat condițiile de viață, aspirațiile și nevoile oamenilor. Dacă acum câteva decenii, anumite condiții erau considerate normale, s-ar putea ca astăzi, aceleași condiții să nu mai poată fi calificate ca fiind normale. Sintetizând cele expuse, menționăm că aria calității vieții este definită drept valoarea, pentru om, a vieții sale, modul și măsura în care condițiile vieții oferă omului posibilitatea satisfacerii multiplelor sale necesități, gradul în care viața este satisfăcătoare pentru el. Nu există o definiție universală acceptată a calității vieții, în special, datorită faptului că conceptul se află la intersecția dintre științele umaniste și cele economice. Semnificația expresiei „calitatea vieții” poate varia considerabil în funcție de natura studiului. În general, calitatea vieții era privită ca fiind rezultatul interacțiunii unui număr de factori (de sănătate, sociali, economici, de mediu), care afectează dezvoltarea umană și socială a individului și a societății în moduri deseori necunoscute. Într-un anume sens, calitatea vieții era definită în măsura în care, într-o anumită societate sau regiune, erau asigurate condițiile psihologice și fiziologice ce induc sentimentul de satisfacție.
Astfel, considerăm că calitatea vieții, fiind variabilă și măsurabilă, se referă atât la partea subiectivă, cât și la cea obiectivă a studiului. Din acest punct de vedere, analiza calității vieții prezintă atât aspecte psihologice, cât și legate de mediu, implicând o evaluare psihologică, făcută de un individ sau un grup, a satisfacției date de condițiile de trai și stilul de viață.
Studiul calității vieții implică luarea în considerație a necesităților oamenilor, a speranțelor și valorilor lor. Toate definițiile includ o situație proiectată de unul sau mai mulți rezidenți ai unei regiuni, care este translată pe mai multe grade de satisfacție. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește calitatea vieții în contextul percepției indivizilor a poziției lor de viață în planul cultural și de valori în care trăiesc și în relaționare cu scopurile, așteptările, standardele și preocupările acestora. Este un concept larg, afectat într-un mod complex de starea de sănătate fizică și psihologică, de credințele individului, de legăturile sale sociale și de trăsăturile cele mai proeminente ale mediului de viață.
Școlii rusești îi revine aportul la elaborarea metodologiei de identificare a diferențierii păturilor sociale în funcție de venituri; a autoaprecierii etc. și, în special, elaborării conceptului teoretic al clasei de mijloc a societății umane și indicatorilor de evaluare a acesteia.
În perioada anilor ’70-80, termenul calitatea vieții a fost preluat și de alte țări socialiste, România fiind printre primele care l- au adoptat și adaptat. Cercetările realizate până în anul 1990 conțineau o bază metodologică temeinică, care trebuia folosită pentru realizarea unei cunoașteri profunde, în detaliu, a calității vieții a poporului român.
Astfel, în cadrul Direcției Centrale de Statistică (DCS), în 1974, a fost elaborată o lucrare intitulată „Principii metodologice de alcătuire a indicatorilor sociali”, iar în 1977 a fost finalizat studiul metodologic „Sistemul de indicatori ai Calității Vieții”, care conținea peste 200 de indicatori grupați pe șapte domenii, sistem care a fost ulterior îmbunătățit.
Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), întemeiat în România de membrul corespondent al Academiei Române, Cătălin Zamfir, doctor în sociologie, profesor universitar, începând cu anii 70-80, studiază multilateral problematica calității vieții, care a devenit cunoscută ca o încercare de a lua cât mai mult în considerare nevoile și aspirațiile populației. Astfel, s-au desprins trei mari funcții ale tematicii de cercetare a calității vieții:
• definirea mai detaliată a obiectivelor dezvoltării social-economice;
• evaluarea eficienței dezvoltării umane și determinarea impactului ei asupra calității vieții;
• aprecierea calității vieții ca instrument de evaluare a progresului social.
Rezultatul acestei perioade s-a exprimat într-o serie de cercetări, printre care menționăm cele coordonate de economiștii C.Zamfir, N.Lotreanu și I.Rebedeu. Problema calității vieții și a stilurilor de viață a avut o semnificație complet diferită în România, comparativ cu cea existentă în societatea anilor 70-80. Tematica calitatea vieții s-a bucurat din start de un interes larg, mai mult ideologic și politic, decât științific. Cercetarea oferea un mod de a discuta și promova avantajele regimului comunist prin prisma criteriului final, al bunăstării populației.
Actualmente, ICCV a devenit un centru sociologic național al României, care promovează noua paradigmă a rolului factorului uman în cadrul sistemelor sociale: nu numai ca membru al sistemelor sociale, integrat, modelat și controlat de logica acestora, dar și ca principalul obiectiv al tuturor activităților sociale.
Având în vedere contextul politic și economic actual, în special aderarea de perspectivă a Republicii Moldova la Uniunea Europeană și recunoașterea resurselor umane drept capital uman, asigurarea creșterii calității vieții devine o prerogativă pentru atingerea rapidă a unui standard de viață la un nivel acceptabil de civilizație și definit în context concurențial.
În masele largi ale populației, conceptul calitatea vieții este asimilat de conceptul popular „fericire umană”. Fericirea se referă la o stare-afect, ce reflectă sentimente de împlinire, satisfacție, de deplinătate, pe când calitatea vieții vizează condițiile care produc și contribuie la dezvoltarea stării de fericire.
„În lucrarea Compendiu de macroeconomie” , calitatea vieții este definită printr-o viziune mai lărgită, fiind percepută ca „totalitatea condițiilor vieții umane, care asigură integritatea vieții biologice, satisfacerea cerințelor de ordin economico-social, de nivel de trai material și cultural, de viață spirituală, care permit echilibrul continuu al omului…”.
Într-o explicare mai profundă a calității vieții, se presupune abordarea conceptului conform următoarelor arii de investigație: calitatea mediului înconjurător, care este caracterizată printr-o relație permanentă și normală între om și mediul natural; calitatea mediului social, care trebuie să asigure condiții stabile de viață materială, ocuparea completă a forței de muncă, asigurarea timpului liber, relații umane firești, o activitate politică, morală și spirituală nestingherită; calitatea mediului familial, prin realizarea integrării complexe a familiei ca unitate demografică, economică și de consum; calitatea mediului de muncă, condiții care să permită posibilitatea împlinirii idealurilor profesionale sau sociale.
Este important de menționat că anume școala română a fost printre primele în spațiul european care a recunoscut caracterul interdisciplinar al categoriei calității vieții și aceasta a format paradigma calității vieții de pe poziții socioeconomice, pe parcursul istorico-dialectic de dezvoltare a conceptelor expuse de savanți din diferite domenii: filozofic, religios, psihologic, sociologic și economic.
În anii de tranziție, A.Timuș împreună cu discipolii săi din cadrul AȘM, a efectuat un șir de cercetări ale dezvoltării proceselor economice și sociale, schimbărilor orientărilor valorice, structurii sociale și mobilității diferitelor grupuri sociale în condițiile economiei de piață. Ca soluție, s-a evidențiat necesitatea imperioasă a dezvoltării capitalului uman, considerat izvorul necesar de sporire a potențialului economic și social al țării. În cercetările efectuate și publicate în cele 25 de monografii științifice s-au abordat problemele numeroaselor mecanisme de perfecționare a conducerii țării, managementului instituțional, de stimulare și interesare a populației în activizarea capacităților sale intelectuale. O contribuție importantă la cercetările nivelului de trai, inclusiv la capitolele veniturilor și cheltuielilor populației din R.Moldova, analizei dinamicii prețurilor la produsele de consum, la determinarea coșului minim de consum național, impactului nivelului de asigurări sociale asupra nivelului de trai al pensionarilor și copiilor, stabilirea standardelor de viață pentru populația moldavă, a fost adusă de cercetătorii Institutului de Economie, Finanțe și Statistică al AȘM, în frunte cu conferențiarul, dr. A.Rojco. Interesantă este investigația sociologică a dlui T.Danii, dr. hab., profesor universitar, referitoare la calitatea vieții, care a determinat și a atenuat în R.Moldova contradicția acută dintre necesitatea vitală a îmbunătățirii calității vieții al populației (creșterea veniturilor și a consumului, accesul la locuință, ocrotirea sănătății, asigurarea cu locuri de muncă, securitatea personală etc.) și posibilitățile reale ale statului de ameliorare a situației create pentru majoritatea cetățenilor săi. Definițiile analizate anterior referitoare la calitatea vieții ne impun recunoașterea caracterului complex, social-economic al calității vieții, ori aceasta din urmă este percepută ca o categorie cu caracter interdisciplinar, variabil și multidimensional, care provoacă necesitatea evaluării sale. Evaluarea valorică a calității vieții devine o problemă vitală, în condițiile economiei de piață și de competitivitate a țărilor pe arena mondială. Analizând și sintetizând evoluția opiniilor științifice cu privire la dezvoltarea categoriei calității vieții și bazându-ne legea filozofică a unicității formei și conținutului acesteia, distingem patru perioade evolutive de dezvoltare și patru metode de evaluare al calitatea vietii:
Perioada I, a economiei neorganizate și nereglate, când s-a dezvoltat metoda comparativ-subiectivă a calității vieții. În această perioadă, nivelul de trai era determinat de starea financiară a oamenilor liberi. Sursa bunăstării presupunea doar venitul care satisfăcea nevoile umane. Exista o abordare subiectivă a calității vieții, fiindcă persista imposibilitatea de măsurare și comparare a acesteia la nivel interpersonal.
Perioada 2, perioada timpurie a economiei centralizate. În această perioadă, prețurile erau plafonate, iar veniturile garantate, deoarece aceasta a cunoscut deficitul în produse și servicii; aici s-a dezvoltat metoda cantitativă de evaluare a calității vieții. Statul monitoriza repartizarea resurselor materiale și financiare pentru stabilizarea bunăstării și asigurarea egalității populației în realizarea drepturilor sale, indiferent de abilități. Se propaga conceptul egalității în venituri, studii, în posibilități de dezvoltare personală etc., deci și starea financiară era, practic, cam aceeași la toți.
Perioada 3, perioada matură a economiei centralizate. Grație fenomenului de convergență a două sisteme economice, dezvoltarea economiei de piață în țările avansate a influențat regimul socialist în perioada matură și atunci bunăstarea devine condiția de bază, care determină calitatea vieții a individului. Aici se permite comparația veniturilor persoanelor fizice cu venitul național al țării. În această perioadă, se utilizează metoda complexă de evaluare a calității vieții, răspândită și caracteristică ariei întregului spațiu al fostei URSS, inclusiv al Republicii Moldova.
Perioada 4, a economiei de piață. Economia de piață promovează libera concurență a tuturor factorilor de producție și a diferitelor produse și servicii finale. În această perioadă, în centru relațiilor de producție, se află Omul, iar dezvoltarea și punerea în aplicare a capacităților acestuia determină gradul de competitivitate al întreprinderilor. Astfel, calitatea vieții al angajaților devine factor de competitivitate al întreprinderilor. În condițiile economiei de piață, se utilizează metoda sistemico-calitativă.
Țările dezvoltate ale Europei de Vest și majoritatea țărilor lumii n-au activat în condițiile economiei centralizate, de aceea, acestea au trecut doar prin trei etape de dezvoltare a relațiilor economice și a conceptelor științifice și metodelor de evaluare a calității vieții.
În concluzie, putem menționa că perfecționarea multilaterală a resurselor de muncă, a sistemului și procesului de educație, formarea și perfecționarea acestora corespunzător exigențelor ce decurg din coordonatele actuale ale dezvoltării economice constituie o opțiune fundamentală și un imperativ major al strategiei de consolidare a economiei de piață.
Geneza și evoluția economiei constau într-un proces permanent de valorificare, realizat de om în mod conștient, așadar, economia este forma reală a acțiunii umane. Ea a apărut și s-a dezvoltat prin om și pentru el, având întotdeauna un caracter uman. Economia umană nu este un concept actual, ea are o istorie îndelungată și a evoluat pe parcurs. Conținutul și transformarea continuă a economiei reflectă modalitatea în care indivizii reușesc să coreleze nevoile lor nelimitate, în permanentă diversificare, cu resursele rare, dar cu întrebuințări alternative. Fiecare om se află în tranziție prin viață, înregistrând, în mod permanent, bucurii sau amărăciuni. Economia, fiind formă reală a acțiunii umane, este ea însăși în transformare sau tranziție continuă. Viața economică constituie o luptă neîncetată a omului cu principiile realității, imposibilului și incertitudinii, cu limitele libertății, pentru a le transforma în elemente certe, posibile și cunoscute ale vieții de zi cu zi, pe care să le pună în serviciul înfăptuirii scopurilor propuse. „Adevărata problemă constă în aceea că, în viața reală, în mod normal, nu avem de ales între situații riscante și situații certe, ci între grade de risc și diferite rezultate posibile”.
În această luptă cu limitele schimbărilor provocate de permanenta tranziție, omul și colectivitatea umană, în general, învață să se adapteze la mediul natural în care trăiește, formându-și un mediu de viață specific în care acționează, producându-și cele necesare existenței.
Desigur, există multiple criterii de apreciere a genurilor de activități umane. În condițiile unor resurse relativ limitate, activitățile umane, prin care se urmărește să se răspundă la întrebările ce, cât, cum și pentru cine să se producă, sunt cunoscute ca activități economice. În cadrul acestora, se rezolvă problemele fundamentale legate de volumul, structura și calitatea bunurilor ce trebuie produse, posibilitățile prezente și viitoare de a produce – de cine, unde, când și cu ce costuri – precum și de modul în care va avea loc distribuția și utilizarea finală a bunurilor produse, de asigurarea compatibilității mediului de producție răspunde acestor exigențe se perfecționează permanent.
1.2 Calitate a vieții – element fundamental al societații
1.2.1 Definirea conceptului de “calitate a vieții”
Calitatea vieții este definită ca „percepțiile indivizilor asupra situaților lor sociale, în contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc și în dependență de propriile necesități, standarde și aspirații”. Astfel, prin calitatea vieții se înțelege bunăstarea fizică, psihică și socială, precum și capacitatea pacienților de a-și îndeplini sarcinile obișnuite, în existența lor cotidiană.
O definiție mai practică a fost propusă în 1993 de Revicki și Kaplan: calitatea vieții reflectă preferințele pentru anumite stări ale sănătății ce permit ameliorări ale morbidității și mortalității și care se exprimă printr-un singur indice ponderat – ani de viață standardizați, în funcție de calitatea vieții.
Studiile efectuate aupra calității vieții sunt deosebit de utile pentru practica medicală, în evaluarea efectelor fizice, psihice și sociale ale bolilor și tratamentelor medicale asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, în evaluarea efectelor tratamentelor sau bolii, din punctul de vedere al pacientului, precum și în determinarea nevoilor pacientului de suport psihic, fizic și social pe durata îmbolnăvirii. Într-o descriere mai amănunțită, este vorba de următoarele dimensiuni ale calității vieții:
– bunăstarea emoțională sau psihică- ilustrată prin indicatori precum: fericirea, mulțumirea de sine, sentimentul identității personale, evitarea stresului excesiv, stima de sine, bogăția vieții spirituale, sentimentul de siguranță;
– relațiile interpersonale- ilustrate prin indicatori precum: a te bucura de intimitate, afecțiune, prieteni și prietenii, contacte sociale, suport social (dimensiunile suportului social);
– bunăstarea materială- ilustrată prin indicatori precum: proprietate, siguranța locului de muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, loc de muncă, posesie de bunuri (mobile/imobile), locuință, statut social;
– afirmarea personală- care însemnă: competență profesională, promovare profesională, abilități/deprinderi profesionale solide, împlinire profesională, niveluri de educație adecvat profesiei, activități intelectuale captivante;
– bunăstarea fizică- concretizată în sănătate, mobilitate fizică, alimentație adecvată, asistență medicală de bună calitate, disponibilitatea timpului liber, asigurări de sănătate, activități preferate interesante în timpul liber (hobby-uri și satisfacerea lor), formă fizică optimă, concretizată în cei patru S, Strenght– forță fizică, Stamina– vigoare sau rezistență fizică, Suppleness– suplețe fizică și Skills– îndemânare sau abilitate fizică;
– independența- care însemnă autonomie în viață, posibilitatea de a face alegeri personale, capacitatea de a lua decizii, autocontrolul, prezența unor valori și scopuri clar definite, auto-conducerea în viață;
– integrarea socială, care se referă la prezența unui status și rol social, acceptarea în diferite grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat de muncă stimulativ, participarea la activități comunitare, activitatea în organizații neguvernamentale, apartenența la o comunitate spiritual-religioasă;
– asigurarea drepturilor fundamentale ale omului- cum sunt: dreptul la vot, dreptul la proprietate, la intimitate, accesul la învățătură și cultură, dreptul la un proces rapid și echitabil etc..
Conceptul de calitate a vieții a fost analizat si dezvoltat în societãtile dezvoltate,indeosebi în societatea nord-americanã. S-a pornit de la faptul că nu numai abundenta materiala a omului reprezinta totul pentru satisfactia personală, ceea ce duce la ample evaluari ale problemelor de viatã ale oamenilor.
1.2.2 Calitatea vieții
Termenul de calitate a vieții a fost preluat si de România in anii ’70 ca dealtfel si de alte țari socialiste ale acelor vremuri.Calitatea vieții in ceea ce privește societatea românească a zilelor noastre, trebuie sa fie un obiectiv politic si economic pentru a atinge un standard de viața la un nivel înalt de civilizație, definit in context european. În condițiile specifice ale României, asigurarea unei creșteri a calitãtii vieții reprezintã o necesitate vitalã, trebuie sã fie un obiectiv final care sã le subordoneze pe celelalte.Pe plan mondial existã numeroase lucrãri consacrate indicatorilor de naturã socialã.Astfel, Manualul O.N.U. care se dorește a fi un ghid pentru alcãtuirea sistemului de indicatori sociali pentru țãrile membre O.N.U., precizeazã în mod special lista domeniilor si problemelor recomandate a fi considerate:
– populația: mișcarea naturalã, migrația internaționalã, structura demograficã, grupãrile naționale si etnice;
– asezãrile și locuința: distribuția geograficã a populației, arii urbane și rurale, stoc de locuințe și construcții de noi locuințe, apă și instalațiile sanitare, chiriile si cheltuielile cu locuințã, consumde energie în domeniul casnic, transportul;
– gospodãrie și familie: mãrimea gospodãriei, consumul, cãsãtoriile, divorțurile, fertilitatea;
– sãnãtatea și servicii sanitare: mortalitate si morbiditate, handicapați, boli, servicii de sãnãtate,resurse, nutriție, consum de alcool si tutun;
– învãtãmântul și educația: nivelul de pregãtire și analfabetism, cuprinderea scolarã, educația adultului, pregãtirea profesionalã, costuri;
– activitatea economicã: participarea forței de muncã, populația inactivã, ocuparea, șomajul,beneficiile muncii, condiții și nivel de calificare;
– grupuri socio-economice și mobilitatea socialã: structura ocupaționalã, mobilitatea intra și inter generaționalã;
– venit, consum, avere: nivelul, creșterea și structura venitului gospodãriei; nivelul, creșterea și structura consumului; distribuția venitului și a consumului, nivelul și distribuția averii; Handbook on Social Indicators, New York, United Nations, 1989
– securitatea socialã și servicii: protecția împotriva pierderii veniturilor, utilizarea și importanța protecției;
– timp liber, culturã și comunicare: utilizarea timpului liber, timpul liber si activitãțile culturale,facilitãți, cheltuieli, mijloace de comunicare în masã;
– ordinea publicã și siguranța individului: frecvența și severitatea delictelor, victimizarea,caracteristicile și tratamentul aplicat delicvenților, instituțiile justiției, personalul. Într-un mod sintetic de definire, se poate spune cã aria calitãtii vietii este definitã ca valoarea pentru om a vieții sale, modul si mãsura în care condițiile vieții oferã omului posibilitatea satisfacerii multiplelor sale necesitãți, gradul în care viața este satisfãcãtoare pentru om.
O alta definiție analitica de aceasta data a conceptului de calitate a vieții, spune ca:
Calitatea vieții cuprinde ansamblul condițiilor fizice, economice, sociale, culturale,politice: de sãnãtate etc., în care oamenii trãiesc, conținutul si natura activitãților pe care le desfãsoarã, caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participã, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viațã, evaluarea gradului în care împrejurãrile și rezultatele corespund asteptãrilor populației, stãrile subiective de satisfacție sau insatisfacție, fericire, frustrare etc.
Calitatea vieții depinde de satisfacerea armonioasã necesarã și simultanã, nu “pe rând” a tuturor nevoilor umane: condiții de viațã, securitatea economicã și socialã, sãnãtate, timp liber,culturã, educație, o societate național organizatã etc.
Indicatori statistici ai calității vietii
1.3.1 Indicatori statistici de măsurare a calității vieții
În ultima perioadã a devenit pe deplin argumentat faptul cã pentru a putea înțelege modul cum trãiesc oamenii, adicã calitatea vieții lor, trebuie sã utilizãm un set cât mai diversificat de indicatori care sã surprindã atât aspectele globale, cât si aspectele specifice, cele referitoare la 4 gospodãrii, viața personalã si viața de familie, inclusiv aspectele subiective, cele de perceptie a stãrilor existente, gradul de satisfacție sau insatisfacție resimtit. Toate aceste aspecte pot deveni, la un moment dat, teoretic, inepuizabile, însã analizele referitoare la calitatea vieții trebuie sã le cuprindã, multiplicarea și diversificarea lor fiind sarcina oricãrui studio autentic. Preocupãrile pentru definirea calitãtii vieții si examinarea ei cu referire la diverse grupuri de populație au fost însoțite și facilitate de ceea ce a fost denumit drept o mișcare a indicatorilor sociali. Aceștia sunt elaborați pentru a completa statisticile referitoare la bunãstare, produs intern brut, volumul producției, al investițiilor și altele asemãnãtoare cu elemente care descriu condițiile de viațã ale indivizilor, familiilor și grupurilor sociale, ceea ce permite determinarea calitãtii vieții.
Calitatea vieții implicã notiunea de criterii, de diferențiere funcție de care se poate judeca. Astfel sunt deosebite trei niveluri ale indicatorilor:
– indicatorii economici care cuantificã condițiile economice ale bunãstãrii;
– indicatorii sociali care cuantificã condițiile sociale ale bunãstãrii;
– indicatorii calitãtii vieții care se ocupã de reacțiile subiective ale oamenilor la procesele, fenomenele economice și sociale.
În 1964, presedintele S.U.A., Johnson, dupã pregãtirile si studiile efectuate de Administrația Kennedy, a lansat programul Great Society cu scopul de a ajunge la o calitate superioarã a vieții pentru întreaga populație. În general, prin indicator se întelege un anumit domeniu supus analizei la un anumit moment.
Existã trei tipuri de indicatori:
a) indicatorii definiționali care au ca particularitate introducerea de semnificatii cu ajutorul unei anumite conventii terminologice;
b) indicatorii de inferențã care intervin în conditiile în care indicatorul reprezintã o variabilã latentã inaccesibilã observatiei directe;
c) indicatorii empirici utilizați în cazul când variabilele sunt direct observabile ceea ce permite determinarea relativ riguroasã a relațiilor implicate.
P. Lazersfeld, unul din specialiștii preocupați de modul în care sunt elaborați indicatorii sociali, considerã cã pentru acest lucru sunt trei etape:
– reprezentarea imagisticã a conceptului (definirea domeniului);
– specificarea conceptului (determinarea aspectelor sale relevante, a dimensiunilor, care se pot dispune pe mai multe niveluri de generalitate);
– alegerea indicatorilor (funcție de relevanța lor pentru domeniul indicat).
Construcția indicatorilor sociali se poate realiza fie prin metode de indexare, de calcul al valorilor medii sau a scorurilor, fie prin metode mai complexe, cum ar fi analiza scalarã, analiza factorialã sau analiza structurii latente. Așa cum subliniazã unii autori, calitatea vieții implicã notiunea de grad, de diferențiere si se judecã în funcție de un anumit numãr de criterii.
O caracteristicã importantã a calitãtii vieții o constituie faptul cã elementele sale componente sunt puternic individualizate (independent localã), nefiind acceptabile substituirii, înlocuirii (prin compensație) sau alte operații reducționiste. Condițiile precare de muncã nu pot fi suplinite printr-un nivel înalt al veniturilor pentru a se ajunge astfel la valori medii în ceea ce priveste calitatea vieții de muncã. Cu atât mai mult este evident semnificația aparte, deosebitã, pentru elementele apartinând ca domenii diferite ale calitãtii vieții: un venit înalt nu poate compensa lipsa unei locuințe bune, starea negativã de sãnãtate sau un mediu social patologic, pentru ca pe ansamblu sã rezulte valori medii acceptabile. Între indicatorii apartinând acestor domenii diferite ale calitãtii vieții se stabilesc relații liniare, cel putin din punct de vedere teoretic.
1.3.2 Viața de bună calitate. Indicele dezvoltării umane
Viața de buna calitate include elemente ca stilul de viață independent, guvernat de bunul-gust, orientat spre valori autentice ocolind pseudo- și nonvalorile.Conform lui Cătălin Zamfir, "calitatea vieții este asigurată de totalitatea acelor condiții care oferă persoanei umane posibilitatea unei dezvoltări armonioase a realizării unei vieți pline, satisfăcătoare."Sentimentul de satisfacție, însă, este greu de definit și operaționalizat, fiind abordabil empiric, dar referindu-se numai la latura subiectivă a fenomenului calității vieții (adică satisfacția/insatisfacția resimțite de individ și modul în care acesta își percepe calitatea propriei vieți).
Totuși, gradul de satisfacție/insatisfacție asupra propriei vieți nu corelează în mod necesar cu calitatea obiectivă a acesteia. De regulă, aprecierile sunt întotdeauna relative și se fac pe baza experiențelor trecute sau dorite pentru viitor sau prin comparație cu experiențele altora.Calitatea vieții ca domeniu studiat din punct de vedere sociologic rezultă din combinarea laturii obiective a nivelului, modului și stilului de viață cu latura subiectivă a imaginii pe care o are individul asupra calității propriei vieți.
Calitatea unui serviciu, de exemplu a serviciului medical într-o țară poate fi satisfăcătoare sau nesatisfăcătoare în grade diferite; aceste grade se măsoară atât prin stabilirea obiectivă, științifică a stării de sănătate a populației, cât și prin gradul subiectiv de satisfacție a oamenilor față de respectivul serviciu. Când vorbim despre calitatea vieții avem în vedere viață bună de bună calitate.
Calitatea bună a vieții depinde de un ansamblu de factori, cercetați în următoarele domenii: un mediu nepoluat, prielnic unei vieți sănătoase a omului
un nivel de viață ridicat având în vedere spațiul și timpul sistemului social analizat. Nivelul de viață ridicat include satisfacerea completă a nevoilor alimentare ale omului și asigurarea nu numai a strictului necesar, ci a belșugului de produse comerciale de bună calitate la nivelul posibil al societății respective
un mod de viață în pas cu modernizarea societății
un stil de viață corespunzător autorealizării individului
Așadar, viață de buna calitate este viață din toate punctele de vedere sănătoasă, nu doar prin absența bolii, ci prin starea de maximă bunăstare fizică, spirituală și socială.
Această bunăstare a oamenilor depinde de acțiunea simultană a tuturor factorilor enunțați mai inainte. Rezultatele acțiunii acestor factori pot fi măsurate cel mai bine prin analiza indicatorilor stării de sănătate a populației (precum mortalitatea infantilă, morbiditatea sau durata medie de viață). Luând în calcul acești indicatori se poate aprecia calitatea vieții unei anumite populații. Se observă astfel că în țările dezvoltate ale lumii speranța de viață este cu pana la 30 de ani mai mare decât în cele subdezvoltate. Reiese ca acolo unde calitatea vieții este ridicata este și speranța de viață mult mai mare – cu alte cuvinte: acolo unde se trăiește bine, se trăiește mult.
Dacă este să fie analizat cazul României, date statistice ale mortalității infantile, morbidității și speranței de viață care acoperă perioada 1932-1998 arată că România era o țară subdezvoltată care a cunoscut o ușoară ameliorare a indicatorilor la jumatatea anilor '70, pentru ca apoi aceștia să se înrăutățească gradat până spre final. Important este faptul ca aceasta înrăutățire a indicatorilor se întâmplă în timp ce în țările dezvoltate aceștia stagnează sau se îmbunătățesc incontinuu.
În studiile internaționale se folosește de asemenea un indicator sintetic numit Indicele Dezvoltării Umane care exprima calitatea vieții. El este compus din trei elemente :
– produsul intern brut pe cap de locuitor
– speranța de viață la naștere
– gradul de școlarizare al populației – compus din: gradul de alfabetizare al populației adulte și rata brută de cuprindere a tuturor nivelurilor de învățământ.
Rezultatele fiecărei țări sunt comparate cu valori minime și maxime fixe stabilite de Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare. Pentru anul 1998 România avea indicele de 0,733, ceea ce situa țara în partea superioară a zonei medii de dezvoltare, deasupra țărilor din lumea a treia dar destul de mult sub țările Occidentului.
Principala contribuție a lui Maslow în psihologie a fost în problema ierarhizării nevoilor umane. Maslow el susține că ființele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, și că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare.
Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise "deficiente": o persoană nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de "creștere". Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare.
În 1970 Maslow a publicat o revizie a piramidei din 1954, situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaște, de a înțelege și de a explora) și pe cele estetice (pentru frumusețe, ordine, simetrie). În această cercetare s-a urmărit măsurarea următorilor termeni ( conform teoriei lui Maslow):
Condițiile de lucru
Siguranța locului de muncă
Nevoile sociale
Posibilitați de realizare profesională și personală
Condițiile de lucru
În general condițiile de lucru sunt destul de bune, dar se doresc îmbunătățiri ale echipamentului de lucru, în sensul că nu este suficient ( mai ales echipamentele ce au legătură cu munca în ateliere și pe șantier). Persoanele care lucrează la birou nu resimt lipsurile condițiilor de muncă atât de tare precum cele care lucrează în ateliere sau chiar pe șantier. Acestea din urmă și-ar dori o îmbunatățire a punctului sanitar : lipsa apei calde ( iarna lipsa cu totul a apei) ; încălzire pe timp de iarnă și aerisire pe timp de vară, o iluminare naturală mai bună a atelierului de lucru.
Siguranța locului de muncă
Se stie că salariul este unul din principalele motive pentru care un om își caută, și chiar ramâne sau nu la un loc de muncă. Persoanele intervievate consideră mărimea salariilor pe care le au mulțumitoare, însă marea problemă în această firmă este aptul că acestea nu se dau la timp. Intervievații din cauza acestei întârzieri salariale nu speră măcar să primească prime de recunoaștere a meritelor sau de sărbătorile legale. În schimb, o motivație pentru care sa rămână în aceasta firmă în continuare ar fi totuși faptul că au o anumită autonomie în executarea lucrărilor sau sarcinilor pe care fiecare persoană le are. În plus, există și o anumită flexibilitate a orarului.
Nevoile sociale
Legat de relațiile sociale cu colegii, persoanele intervivate apreciază că acestea sunt unele normale ( adica și cu bune, și cu rele). Ceea ce admiră intervievatii la colegii lor este mai cu seamă modalitatea în care fiecare iși face treaba în mod conștiincios și profesionalism. Pe lânga aceste calități mai sunt amintite importanța de a interactiona cu oameni diferiți, oportunitatea de a discuta cu colegii despre diferite teme și domenii, dar și corectitudinea, cinstea, integritatea. Ca modalitate de comunicare între colegi este folosita mai ales cea verbală ( mai ales cea face to face, dupacare cea prin telefon – în special cu superiorii), mai rar cea scrisă (prin internet). Relațile angajaților cu șeful sunt estimate a fi în general niște relații bune. Deși părerile despre șef sunt cam împărțite, aceste relații tind a fi, din câte am observat, destul de reci și distante (se pare ca șeful are deficiențe de comunicare cu subalternii).
Posibilitați de realizare profesională și personală
Experiențele profesionale amintite ca a fi bune sunt în general legate de ducerea la bun sfârșit a unei lucrări sau de mulțumirea de aputea îmbunătăți abilitățile pe care angajatul le are în respectivul domeniu.
În legătură cu aceste posibilități de realizare, părerile sunt iar împărțite. Din câte am observat, cursuri de calificare profesională există (ca alpinist utilitar), însă nu pentru toată lumea sau nu toata lumea cunoaște de existența lor. Mai există pentru anumite persoane posibilități de calificare și în alte domenii, dar aceste posibilități nu te pot face să te gândești la o avansare sau un progres extraordinar.
Capitolul II
Piața muncii si piața educației in România
2.1 Evoluția și situația curentă a cererii de forță de muncă
Ce este piața muncii. Desfășurarea activității înseamnă, în esență, un continuu proces de combinare a trei factori de producție elementari: munca, natura și capitalul. Combinarea are loc la nivelul întreprinderii, sub coordonarea actorului esențial al vieții economice – întreprinzătorul – alcărui rol a fost subliniat în urmă cu peste două secole de economistul francez Jean BaptisteSay. Pentru a putea fi combinați, factorii de producție trebuie să fie mai întâi achiziționați.Procurarea factorilor de producție se realizează prin cumpărarea lor de pe piețe specializate: piața muncii, piața capitalului și piața factorilor naturali.
2.1.1 Piața muncii
Poate fi definită ca loc de întalnire, în spațiu și timp, pe total și pe structură, a cererii de muncă cu oferta de muncă. Ea se află într-o relație de dependență, atat cu celelalte piețe ale factorilor de producție,cât și cu piața bunurilor și serviciilor. Având ca obiect al tranzacțiilor factorul muncă, piața muncii, prin structurarea și funcționarea sa, se detașează de celelalte prin trăsături specifice :
– piața muncii este segmentată și nu unică și atotcuprinzătoare la scara întregii
economii naționale. Structurarea sa pe două sau mai multe sub ansamble face ca mobilitatea forței de muncă să fie foarte ridicată în interiorul fiecărui sector, dar mai redusă între ele,datorită lipsei de omogenitate a condițiilor de angajare și remunerare.
– piața muncii este reglementată. În economia contemporană piața muncii nu mai este perfect concurențială, cum probabil nici nu a fost vreodată. Astăzi însă jocul între cererea și oferta de muncă are loc într-un cadru instituțional și juridic bine definit, raporturile între vânzători și cumpărători fiind reglementate prin acte normative și acorduri încheiate între exponenții intereselor angajaților, angajatorilor și uneori și ale puterii publice. Ca pe oricare altă piață, aici se întâlnesc o mulțime de cumpărători și vânzători. Cumpărătorii sunt angajatorii, iar vânzătorii sunt lucrătorii. Ei realizează în permanență tranzacții cu serviciile de muncă, fiind influențați de deciziile celorlalți participanți. Chiar dacă unii dintre participanți nu sunt activi în fiecare moment, adică nu se află în căutarea unor noi angajați sau a unei noi slujbe, pe piață există în permanență mii de firme și lucrători care tranzacționează.
Dacă obiectul tranzacțiilor îl constituie servicii de muncă de înaltă calificare, ce nu pot fi oferite decât de persoane cu pregătire superioară, cum ar fi, de exemplu, ingineri,medici, informaticieni, aria de căutare și întâlnire a cererii cu oferta se poate extinde la scara întregii economii naționale. Vorbim în acest caz de o piață a muncii națională. Când căutarea se poate limita pe plan local, cum este în cazul unor instalatori, mecanici auto sau cameriste de hotel, avem de a face cu o piață a muncii locală.
Segmentarea pieței muncii îi conferă o anumită dualitate. Astfel, unele piețe ale muncii, în special cele în care vânzătorii de muncă, adică lucrătorii, sunt reprezentați de sindicate, operează în baza unui set formal de reguli care guvernează parțial tranzacțiile cumpărători – vânzători. Angajatorii sunt obligați ca, în cazul unor profesii sindicalizate, să țină seama de lista membrilor eligibili ai sindicatului respectiv. Alteori, unele acorduri sindicate – management prevăd anumite reguli privind ordinea în care sunt angajați sau concediați membrii de sindicat, procedurile de rezolvare a nemulțumirilor angajaților, promovarea, sarcinile sau ritmul de muncă, sistemul de stimulente, care să asigure un tratament just, echitabil, al tuturor. Un astfel de set formal de reguli și proceduri care constrâng relațiile de angajare în interiorul firmei conferă caracter de piață internală a muncii.
Adesea însă tranzacțiile cu servicii de muncă se pot desfășura și în afara unor astfel de reguli scrise, într-un sector al pieței muncii în care slujbele pot fi stabile și bine plătite sau,dimpotrivă, instabile și prost plătite. Se consideră că instabilitatea locurilor de muncă și nivelul scăzut al remunerării lor sunt atribute ale pieței secundare a muncii. În contrast cu acestea, piețele muncii caracterizate prin niveluri relativ ridicate de remunerare și stabilitatea locurilor de muncă sunt piețe primare ale muncii.
Toate segmentele pieței muncii – piața electroniștilor, piața constructorilor, zidarilor,instalatorilor, piața șoferilor de taxi, a camionagiilor etc. – sunt inter relaționate : participanții,atât lucrători cât și angajatori, pot oricând să-și schimbe intenția, să facă tranzacții pe oricare altă piață.
Cererea de muncă și determinanții săi. Ca pe orice altă piață, și pe piața muncii se întâlnesc cererea și oferta de muncă. Purtătorii cererii de muncă – angajatorii – cu purtătorii ofertei de muncă – lucrătorii. Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care angajatorii sunt dispuși să o achiziționeze la diferite niveluri ale salariului, pentru a-și desfașură activitatea în indiferent care domeniu din cadrul economiei naționale, exprimându-se prin numărul de locuri de muncă oferite de ei. Angajatorii caută să achiziționeze pe piața muncii cantități suplimentare de muncă în măsura în care constată creșteri ale cererii pe piața bunurilor sau serviciilor care constituie obiectul activității lor. De aceea, cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de pe piața bunurilor și serviciilor.
Resursele de muncă reprezintă de fapt izvorul care determină fluxul ofertei de muncă. Ele constituie partea cea mai numeroasă și mai importantă din populația totală a unei țări, constituindu-se din ansamblul persoanelor care, prin însușirile lor biologice, fizice și intelectuale, pot participa în mod direct și permanent la o activitate social economică utilă.
Dimensiunea resurselor de muncă se află sub influența a două categorii de factori :
– factori demografici , care se referă la natalitate, mortalitate, speranța medie de viată, fluxurile migratorii etc. ;
– factori social economici. De exemplu, limitele de vârstă ale resurselor de muncă (atât cea inferioară cât și, mai ales, cea superioară) sunt influențate de nivelul de dezvoltare economică, de legislația muncii din fiecare țară și în special de legislația privind pensionarea.
În determinarea resurselor de muncă totale (RMT) de care dispune o economie națională se iau în considerare următoarele variabile :
– populația în vârstă legală de muncă , reprezentată de persoanele cuprinse între limita inferioară și cea superioară a vârstei de angajare, așa cum este stabilită în legislația muncii din fiecare țară, de regulă diferențiat pe bărbați și femei, mărime pe care o notăm cu PVM ;
– populația activă în afara vârstei de muncă (PAVMA) , în care se includ tinerii care muncesc sub limita inferioară a vârstei de muncă și persoanele care mai muncesc după vârsta de pensionare ;
– populația în vârstă de muncă aflată în incapacitate de muncă din cauza unor boli profesionale, accidente de muncă etc. (PIM)
Rezultă că : RMT = PVM + PAVMA – PIM4
Pornind de la aceste variabile putem defini cel mai important factor al ofertei de muncă, populația activă , care din punct de vedere economic, furnizează forța de muncă disponibilă pentru producerea de bunuri și servicii, fiind constituită din persoanele în vârstă de muncă, disponibile pentru muncă, adică apte de a lucra. La rândul său, populația active cuprinde două componente :
– populația ocupată , care statistic, este formată din ansamblul persoanelor în vârstă legală de muncă, apte de muncă și care, în perioada de referință, desfășoară o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puțin o oră, fiind remunerate sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. Populația ocupată cuprinde salariații civili, patronii, lucrătorii pe cont propriu, lucrătorii familiali, ucenicii și stagiarii remunerați, personalul militar.
– populația activă neocupată (șomerii ). Conform definiției Biroului Internațional al Muncii (BIM) șomerul este persoana aptă de muncă în vârstă de 15 ani și peste, care, în decursul perioadei de referință, îndeplinește concomitent următoarele condiții :
1. nu are un loc de muncă din care să obțină un venit ;
2. este în căutarea unui loc de muncă ;
3. este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată, putînd începe lucrul oricând în următoarele 15 zile.
Diferența între populația totală a unei țări și populația activă se numește populație inactivă, în care se înclud populația casnică indiferent de vârstă, elevii și studenții care nu exercită o activitate aducătoare de venit, pensionarii care nu mai lucrează pentru obținerea unui venit suplimentar, alte persoane asistate. Conform informațiior oferite de Raportul Comisiei Europene Employment in Europe 2008 , dat publicității în octombrie 2008 , evoluția acestor mărimi demoeconomice în perioada 1997 – 2005, în România, este prezentată mai jos:
Se constată că, în perioada 1997 – 2007, pe fondul unei diminuări constante a populației totale a României, cu 777 mii persoane (3,00 %), populația activă a scăzut cu 2277 mii persoane (19,0 %),iar populația ocupată de 15 – 64 ani a scăzut cu 1069 mii (11,00 %). În concluzie, oferta curentă de muncă este reprezentată de populația activă, din care o parte ocupă locurile de muncă oferite de angajatori, transformându-se în populație ocupată, iar restul rămâne neocupată, ca șomeri. Aceștia, împreună cu studenții și elevii apți și în vârstă de muncă dar care nu lucrează, populația casnică în vârstă de muncă și aptă de a lucra și cu militarii în termen, constituie, rezervele de muncă. Acestea pot accede oricând pe piața muncii, sporind dimensiunea ofertei de muncă. Avem de-a face aici cu un efect de substituție pozitiv. Pe măsură însă ce crește salariul real pe ora de muncă suplimentară, costul de oportunitate al fiecărei ore de timp liber sacrificate devine tot mai mare. Venitul mai mare îi permite angajatului să achiziționeze mai multe bunuri și servicii, care îi asigură un nivel de satisfacție suficient de ridicat pentru a-l determina să nu-și mai sporească insatisfacția dată de reducerea timpului liber în aceeași proporție. Acesta este un efect de venit negativ, care acționează concomitent cu efectul de substituție.
2.3.1 Oferta de muncă și capitalul uman.
Capitalul uman desemnează ansamblul cunoștințelor, deprinderilor, calificărilor, abilităților și aptitudinilor dobândite prin procesul de instruire și formare, de la învățământul elementar la cel superior și apoi în producție, pe care individul le folosește în cursul activității sale economice. Acest concept a fost introdus în literatura economică modernă neoclasică deIacob Mincer, prin articolul Investment in Human Capital and Personal Income Distribution publicat în The Journal of Political Economy în 1958, dar lucrarea de referință care a consacrat termenul este Human Capital. A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education, publicată de Gary Becker în 1964 Educația elementară a populației de vârstă școlară, mai mică decât vârsta legală de muncă, reprezintă o investiție făcută de societate și de părinți, de familie, al cărei rezultat se concretizează într-un stoc de capital uman elementar, de bază. Ea este opțiunea altora, realizându-se în special pe baza resurselor părinților, într-un anumit mediu educational cultural. Neafectând populația în vârstă de muncă, sub aspect cantitativ, dobândirea acestui capital uman nu influențează oferta de muncă. Peste vârsta de muncă, formarea capitalului uman este o problemă de alegere individuală, între a pătrunde pe piața muncii, pentru a se încadra în oferta de muncă, pe segmentul ei cu pregătire profesională inferioară, chiar de muncă necalificată, prost remunerată, sau a continua studiile, a absolvi liceul, apoi școala postliceală, colegiul, universitatea, studii postuniversitare de înaltă calificare, în speranța că, în viitor, va putea fi găsită o slujbă mult mai bine remunerată. Opțiunile legate de acest subiect constituie o latură importantă a comportamentului pieței muncii. Teoria încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în fața aceluiași mediu, oamenii fac alegeri diferite referitoare la deciziile privind investiția în capitalul uman, cu consecințe asupra mărimii și mai ales structurii ofertei de muncă. Aceste decizii sunt influențate de calități care diferă de la om la om : ușurința și viteza cu care învață, aspirațiile și așteptările din viitor, accesul la resurse financiare. Cunoștințele educaționale și averea părinților joacă un rol important în dezvoltarea aptitudinilor cognitive de bază ale copilului și în formarea atitudinilor lui față de învățare și muncă. De aceea se poate afirma că diferențele de comportament în deciziile privind investiția în capital uman pe care le iau lucrătorii adolescenți și adulții sunt influențate de deciziile, valorile și resursele altora în timpul copilăriei fiecăruia.
Asemeni oricărei alte investiții, o investiție în capitalul uman presupune costuri efectuate în prezent în speranța că vor fi compensate de beneficiile suplimentare sub formă de salarii mai mari, ce vor fi obținute în viitor. Aceste costuri pentru suplimentarea capitalului uman pot fi grupate pe trei mari categorii :
1. cheltuieli directe, constând în costurile participării la cursuri, la lecții și cheltuielile cu achiziționarea cărților sau altor materiale ;
2. veniturile pierdute, necâștigate, deoarece pe perioada acestei investiții în capital uman individul nu lucrează sau, în cel mai bun caz, nu lucrează în regim de full-time ;
3. pierderi psihice, deoarece învățarea este adesea dificilă, obositoare și stresantă. Beneficiile viitoare așteptate pentru a compensa aceste costuri se referă în primul rând la un nivel mai înalt al venitului ce va putea fi obținut, apoi la o creștere a satisfacției slujbei care va fi ocupată, la o mai mare apreciere a celor din jur.
Oamenii își pot schimba domiciliul pentru multe motive : familiale, de sănătate, politice, de plecare la studii sau, cel mai adesea, din motive economice. Motivele economice se referă îndeosebi la posibilitatea de a munci pentru a obține un câștig superior celui din locul de origine sau de a găsi o ocupație mai potrivită pentru pregătirea, înclinațiile și dorințele individului. De aceea, în cadrul mobilității populației un loc important îl ocupă mobilitatea forței de muncă. Aceasta este o mobilitate geografică , cunoscută sub numele de migrație a forței de muncă. Pe piața muncii ne întâlnim însă și cu mobilitatea ocupațională a forței de muncă, atunci când lucrătorii își schimbă locul de muncă, ocupația sau chiar profesia. Ea se poate prezenta ca mobilitate între firme sau mobilitate între ramuri, fără schimbarea domiciliului. Dacă piața muncii ar fi perfect concurențială, mobilitatea ocupațională ar fi și ea deplină, ceea ce ar avea ca efect deplasări permanente ale factorului muncă în funcție de nivelul mai convenabil al salariului sau de condițiile mai bune de muncă. Aceasta ar presupune transparența perfectă a pieței, omogenitatea perfectă a angajaților. În realitate însă piața muncii nu este perfect concurențială. Ea este segmentată după criterii ocupaționale, profesionale, astfel încât se poate afirma că lucrătorii aparțin unor grupuri neconcurente, adică unor categorii distincte de persoane care nu concurează unele cu altele pentru locurile de muncă unde se cer calități și înclinații speciale. În aceste condiții, mobilitatea ocupațională presupune trecerea dintr-o astfel de categorie în alta, ceea ce s-ar putea realiza doar pe baza unor costuri legate de recalificare. Ea se realizează, pentru un lucrător rațional, doar atunci când avantajul obținut dintr-o astfel de schimbare acoperă costurile mobilității, inclusiv pe cele ale informării. Oportunitatea acestei decizii poate fi analizată ca în cazul investiției în capital uman. Efectul acestui tip de mobilitate asupra ofertei de muncă ar fi majorarea acesteia în sectorul unde are loc afluxul de forță de muncă și diminuarea ei în sectorul din care pleacă.
2.2 Ocupare și șomaj. Măsuri integrate de combatere a șomajului
2.2.1 Caracteristicile șomajului
Din multitudinea problemelor economice, inflația si șomajul sunt, adesea, cele mai importante cu care se confrunta o națiune. Ori de câte ori indicii săraciei – inventați de A. Okun, ca suma dintre rata somajului si rata inflației – ating valori ridicate, fie șomajul, fie inflația sunt apreciate de catre populație drept cea mai gravă problemă a societății.
În prezent, șomajul depaseste pragurile considerate în perioadele anterioare ca intolerabile. Dincolo de indicatorii statistici, șomajul este un "rău" care atinge persoanele în demnitatea lor. Analiza economica a șomajului pune, mai întâi, problema definirii si masurării sale.
Folosirea populației apte la munca constituie fenomenul ocuparii.Nefolosirea, în forme si grade diferite, a unei parți a populatiei apte înseamna șomaj. Existența sa ca fenomen economic si social este strâns legata de producția moderna. Evoluția prin dezechilibre a economiei, ciclicitatea activitatii, aparitia unor factori noi de influența, sub incidența inovației tehnice si tehnologice, au facut din șomaj – ca si din inflație – "boli" cronice si incurabile ale economiei moderne si contemporane. "O teorie care nu acorda nici un spațiu șomajului – scria J. Robinson – nu poate pretinde ca este aplicabila lumii moderne. Nu exista o definiție perfecta a șomajului, care sa țina seama de toate dimensiunile sale.
Șomajul este definit, în general, drept stadiul în care o persoana nu este capabilă să desfașoare o muncă utilă, dar perceperea utilitații muncii este, în sens larg, rezultatul condițiilor sociale. Conceptul de șomaj poate capata o extensiune mai mare daca este privit ca o forma de subocupare, respectiv o manifestare specifică de inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de lucru, în schimbul salariului practicat în mod normal sau chiar mai mic, însa această cerința nu poate fi satisfacuta pentru fiecare individ, în aceeași meserie si localitatea de reședintă.
Șomajul lumii contemporane desemneaza realitați diferite. Prezent în viața cotidiana a tuturor țărilor, într-o proporție mai mare sau mai mică, șomajul este caracterizat, global si structural, pe cauze, durate, pe forme si tipuri, prin mai multe aspecte, utilizând – în acest scop – un sistem categorial acceptat.
Nivelul șomajului. Punctul de plecare în analiza șomajului îl reprezintă stabilirea diferenței între populația aptă de munca si forța de muncă(populația activă). Marimea forței de muncă (populația activă) include persoanele ocupate (angajate) si șomerii. Cei apți de muncă – si care nu sunt incluși în forța de muncă – sunt fie batrânii, fie casnicele, fie persoanele care doresc sa lucreze, dar nu caută activ un loc de muncă.
În fiecare moment, exista un numar dat de șomeri. Acest numar se modifică permanent, întrucât o parte a populației ocupate îsi pierde locul de muncă, o a doua parte iese din șomaj, iar a treia parte ramâne în șomaj o perioadă mai mare de timp.
O persoană poate deveni șomer prin mai multe modalitați:
este nou intrată pe piața muncii și caută, pentru prima dată, un loc de muncă;
persoana parasește un loc de muncă în vederea căutarii altuia, care sa corespunda mai bine aspirațiilor sale;
persoana este suspendată temporar din funcție de către angajator și se reîntoarce la locul de muncă atunci când necesitațile de producție o vor cere;
pierderea definitivă a slujbei, pentru ca persoana a fost concediată sau firma a dat faliment.
Ieșirea din șomaj, ceea ce compensează total sau parțial creșterea numărului de șomeri, se poate realiza în mai multe moduri:
persoană este angajată la un nou loc de muncă;
rechemarea la lucru a persoanelor care, anterior, au fost trecute în concediu fără plată;
persoană aflată în șomaj încetează a mai caută un loc de muncă și, prin definiție, părăsește sfera de cuprindere a forței de muncă.
2.2.2 Politica de ocupare totală a locurilor de muncă – o problemă complexă
Elaborarea politicii stabilizatoare, care să asigure ocuparea deplină, trebuie să ia în considerare factorii perturbatori ai echilibrului macroeconomic. În această direcție, trebuie amintiți următorii:
schimbări în condițiile de producție – o creștere sau o scadere bruscă și semnificativă în prețul unui factor de producție important (exemplul, prețul energiei si combustibilului) determină dereglări economice însemnate;
modificari neprevazute în cheltuielile guvernamentale o creștere a acestora determină sporirea cererii globale, a producției și a venitului, daca nu este însoțită de creșterea corespunzatoare a fiscalitații și de aplicarea unei politici monetare restrictive;
modificari neprevazute ale exportului – o creștere a exportului poate determina o creștere bruscă a cererii externe și are ca efect sporirea veniturilor;
modificarea înclinației spre consum a populației, la orice nivel dat al venitului, (modificare care nu are o motivație obiectivă)poate constitui un factor perturbator. Acesta duce la modificarea corespunzatoare a funcției de consum, a funcției de economisire si a celei de investiții. Când consumatorii se decid sa consume mai puțin din venit, sporind economisirea, are loc o scadere a venitului;
modificarile spontane în cererea de bani din sectorul privat devine un factor perturbator al echilibrului macroeconomic, deoarece poate afecta rata dobânzii si investițiile și, mai departe, este influențata marimea venitului;
ciclul afacerilor politice, concept care exprimă corelația dintre economie si ciclul electoral. În perioadele care preced alegerile, partidele aflate la conducere sunt interesate în elaborarea unei politici economice care sa reducă rata șomajului și să îmbunatățeasca activitatea economica.
Există două variante de a rezolva această problemă. Prima variantă este ca politicienii să acționeze exclusiv în interesul societății. Ei analizează și estimează costurile generate pentru societate de diverse strategii și aleg calea ce minimizează aceste costuri, suportate de societate în ansamblul său.
A doua variantă are în vedere interesul politicienilor de a-și crește capitalul electoral, lucru normal într-o societate democratică. Ei sunt interesați în acele decizii care le sporesc șansele de prelungire a mandatului, decizii care nu sunt, neapărat, și cele mai bune pentru societate. Această abordare este cunoscută în domeniul științelor economice și a științelor politice sub denumirea de teoria ciclului afacerilor politice, după care evoluția macroeconomică oglindește ciclul electoral.
Teoria, și mai ales practica economică, au impus soluții ce poartă amprenta fizionomiei curentului de gândire economică în interiorul căruia s-a conturat. Relansarea cererii efective, ca măsura antisomaj, se justifică numai în țările care dispun de factorii de producție necesari. Importurile masive deteriorizeaza balanța de plăți, iar locurile de muncă se creeaza în strainatate.
Stimularea consumului, componenta a cererii globale, trebuie facută în limitele permise de relația salariu-productivitate a muncii. Daca salariul nominal crește mai repede decât producția si productivitatea muncii, apare șomajul conjunctural. În acest caz, solutia keynesista era înghetarea (sau chiar diminuarea) salariului nominal. În prezent, o astfel de masura are efecte secundare, cum sunt reducerea garanțiilor antiinflaționiste si declanșarea unui șomaj direcțional.
Pentru a fi eficienta în termeni de utilizare, o politică de relansare trebuie sa se bazeze pe o solidă relație cerere-utilizare. În fapt, funcțiile de utilizare sunt foarte instabile si depind de factori diverși, ca nivelul stocurilor, intensitatea utilizarii mâinii de lucru sau optimismul anticipărilor antreprenoriale. De asemenea, este important sa fie evitate anumite riscuri: politica de relansare sa fie riguros selectivă, pentru a evita un deficit al balanței de plați externe, iar efectele inflaționiste ale deficitului bugetar trebuie sa faca obiectul unei atenții deosebite. Asemenea politică prezinta mai multe pericole decât avantaje, dacă se aplica la o situație de șomaj clasic.
Fața de șomajul clasic, voluntar cu precădere, politica aplicata urmarește reconstituirea profiturilor, care fac posibila "investiția de mâine si utilizarile de poimâine" și favorizează investiția orientată mai ales spre câstiguri de capacitate, decât spre sporuri de productivitate. De asemenea, o astfel de politică urmarește diminuarea costului relativ al factorului de muncă, prin adoptarea mai multor măsuri, din care nici una nu implica reducerea salariilor:
reducerea sarcinilor fiscale și sociale care se adăuga costurilor salariale propriu-zise;
deplasarea ofertei de muncă excedentare spre calificari mai rare si puțin concurente, necesare dezvoltării sectoarelor susceptibile de a fi "motoare" ale creșterii;
controlul creșterii remunerațiilor nominale.
Potrivit teoriei economiei ofertei, pentru a elabora o politică menită sa diminueze șomajul, trebuie ținut seama de mai multe elemente:
piața muncii este o piața a carei funcționare nu trebuie perturbată. Daca sunt lasate sa se confrunte liber – cererea si oferta de muncă – la prețul de echilibru (salariul) vor gasi de lucru toți care doresc;
moneda trebuie sa ramână neutră, cel puțin pe termen scurt, pentru ca mișcările ample ale masei monetare pot determina destabilizarea economiei;
reducerea sarcinilor fiscale pentru întreprinderi da impuls activitații economice și sunt create noi locuri de muncă;
reducerea bugetului de stat, "reducerea statului", a slujbelor birocratice, fara motivație economică sau socială;
eliminarea oricaror piedici în calea liberei inițiative.
Așadar, pentru neoliberalism, politicile de reducere a șomajului au la baza jocul liber al pieței, eliberarea de orice constrângere a agenților economici privați care, urmărindu-și propriul interes, creează noi locuri de muncă.
Un loc aparte în politicile antișomaj îl ocupă acelea care se fundamentează pe principiul echitații. Se consideră că nevoia de muncă a economiei, exprimată prin numărul de locuri de muncă și timpul de muncă total, este un dat. Întrucât există un număr de persoane apte de muncă care își asigură existența prin muncă, soluția problemei constă în împărțirea echitabilă a muncii, prin reducerea orarului de lucru și extinderea numărului de schimburi, reducerea duratei active de lucru, înlăturarea orelor suplimentare etc. Asemenea măsuri, fără îndoiala, pot contribui, la creșterea gradului de ocupare, dar pot reduce povara fiscală a statului, prin diminuarea volumului contribuțiilor sociale.
Mai presus de toate, asupra ocupării și șomajului îsi pun amprenta elasticitatea, maleabilitatea, capacitatea de adaptare, care trebuie să caracterizeze atât cererea de muncă, formulată de agenții economici, cât și oferta de muncă a populației apte.
2.3 Integrarea absolvenților pe piața muncii
Nu există o opinie dominantă în rândul absolvenților angajați în ceea ce privește siguranța locului de muncă și nici în ceea ce privește intențiile de viitor. Aproape jumătate dintre absolvenții care au un loc de muncă afirmă că acesta este nesigur sau foarte nesigur, în timp ce 44% intenționează să își schimbe locul de muncă în următorul an, așa cum rezultă din Figura 2.3.1 și din Figura 2.3.2. Rezultatele confirmă ideea unei dinamici crescute a pieței muncii în rândurile proaspeților absolvenți, subliniată anterior.
Figura 2.3.1 Siguranța actualului loc de muncă în următorul an (pentru cei angajați)
Figura 2.3.2 Intenția de schimbare a locului de muncă în următorul an (pentru angajați)
În primii 5 ani după angajare, dinamică ocupațională este destul de ridicată în rândul absolvenților. Principalul motiv invocat pentru schimbarea jobului este găsirea unei slujbe cu salariu mai bun.De asemenea, datele indică faptul că jumătate dintre absolvenți nu sunt foarte siguri de joburi și mai bine de jumătate doresc să își schimbe locul de muncă în următorul an.
Conform propriilor declarații, 30% dintre proaspeții absolvenți au schimbat cam 1 job pe an, în timp ce 7% schimbă câte două joburi în fiecare an și 20 % schimbă un loc de muncă la doi ani. Imaginea de ansamblu este cea a unei dinamici destul de crescute a locurilor de muncă în primii ani după absolvire. Declarațiile recrutorilor susțin ideea unei mobilități crescute, pe piața muncii, în primii ani de după absolvire. 40% dintre recrutori declară că un absolvent schimbă în medie 3 locuri de muncă în primii 5 ani, iar 21% declară că absolvenții schimbă 5 astfel de locuri de muncă în primii ani de activitate, conform datelor din Figura 2.3.3.
Figura 2.3.3 Numărul mediu de locuri de muncă schimbate de un absolvent în primii 5 ani conform recrutorilor
Conform recrutorilor, principalul motiv pentru care absolvenții își schimbă locul de muncă în primii 5 ani după absolvire este găsire unui loc de muncă cu un salariu mai bun. Conform rezultatelor prezentate în Tabelul 2.3.4, aproape 90% dintre recrutori afirmă că principalul motiv de schimbare a jobului în primii 5 ani este legat de salariu. Al doilea motiv în ordinea importanței invocat de către angajatori este dorința de a lucra într-un domeniu anume, însă doar 35% dintre recrutori îl includ pe listă.În general, absolvenții recenți sunt mai degrabă satisfăcuți cu toate domeniile vieții pentru care am realizat măsurarea. Viața de familie, educația și viața socială sunt domeniile cele mai apreciate. La polul opus se plasează nivelul de trai și locul de muncă. Pentru satisfacția cu locul de muncă în general, absolvenții recenți sunt mulțumiți de locurile lor de muncă din majoritatea punctelor de vedere luate în considerare. Lucrurile stau mai rău în ce privește posibilitățile de promovare, dar și recompensele financiare pentru munca prestată.
Principalele motive pentru schimbarea locului de muncă în primii 5 ani după absolvire, conform recrutorilor
Tabelul 2.3.4
Am căutat să identificăm principalii determinanți ai diferențelor dintre respondenți în ce privește satisfacția cu locul de muncă, utilizând analiza de regresie. Rezultatele sugerează următoarele relații :
• A avea master în domeniu, a lucra la o companie internaționale, a lucra în specializarea absolvită, a avea venituri mai mari, și a avea subalterni sunt factorii care cresc probabilitatea de a avea un punctaj mai mare.
• La polul opus, a fi angajat la stat, a avea un job inferior calificării deținute, a proveni din domenii precum științele umane, educația fizică sau dreptul, scade probabilitatea de a te plasa spre valorile mari ale satisfacției cu locul de muncă.
Angajatorii consideră că absolvenții recenți sunt predispuși să învețe la locul de muncă. Aproape jumătate dintre angajatorii intervievați raportează comportamente de implicare în formarea continuă, prin organizarea de traininguri pentru proprii lor angajați. Aceasta creează un spațiu mare de manevră pentru furnizorii de formare continuă, mai ales în contextul în care mai mult de jumătate dintre angajatorii care sunt preocupați de formarea angajaților apelează la consultanță exterioară firmei pentru a realiza acest lucru. Piața respectivă este însă aproape complet neexplorată de universități, extrem de puțin interesate de firave în a oferi astfel de servicii.
Interviurile de grup cu recrutori au adus și ele informație ce confirmă această realitate. Adesea, când caută absolvenți recenți, angajatorii nu sunt interesați de altceva decât de pregătirea generală a acestora, de deținerea de competențe transversale, propunându-și formarea specifică și nu numai direct la locul de muncă.
Revenind la datele de natură cantitativă (sondajul cu angajatori), este util de observat că organizarea de formare continuă apare mai frecvent la companiile de stat și la cele private cu capital internațional, în timp ce la cele private cu capital românesc trainingurile au loc mult mai rar. Angajatorii bugetari apelează mai des decât alții la cursuri de formare continuă furnizate de universități (10%), în timp ce companiile internaționale preferă mai frecvent decât celelalte organizații să furnizeze training în regie proprie (29%) sau apelând la firme specializate (32%).
Două treimi din firmele mici nu oferă angajaților astfel de oportunități de formare. Procentul scade pe măsură ce crește dimensiunea companiei, ajungând la 32% în cazul celor cu mai mult de 250 de angajați. Procentul angajatorilor ce organizează cursuri de formare prin resursele proprii, fără a apela la alte firme crește odată cu mărimea companiei, însă doar în cazul companiilor mari proporția respectivă este apropiată de cea a celor ce apelează la training extern organizației.
Companiile care angajează mai mulți absolvenți recenți și cele care au angajați studenți la nivelul undergraduate sunt mai predispuse la organizarea de training. Conținutul trainingului nu este foarte variat. El privește în principal competențele specifice, țintind deopotrivă dezvoltarea de abilități și însușirea de cunoștințe. Sunt diferențe mici intre tipuri de firme, remarcabil fiind și faptul că nu există deosebiri date de domeniul de activitate al angajatorului.
În ce privește tipul de dezvoltare dorită prin formarea continuă, răspunsurile angajatorilor sunt similare celor ale absolvenților.18% dintre angajatori cred că în cursurile de formare ar trebui reluate lucruri ce ar fi trebuit studiate mai temeinic în facultate. 43% spun că ar trebui studiate lucruri suplimentare față de ceea ce se poate studia în facultate, iar 14% optează pentru specializarea într-o profesie nouă.
Inserția pe piața muncii poate să apară și înaintea finalizării studiilor de licență, prin angajarea propriu-zisă a studenților sau prin programe de internship (personal care lucrează benevol, fără să fie plătit). Astfel de situații reprezintă moduri de formare în sine și ancore pentru a stimula implicarea angajatorilor în formarea absolvenților.
2.3.1 Predicții privind piața muncii
Recrutorii care au participat la cercetare au fost rugați să aproximeze proporția de absolvenți de studii superioare pe care îi plasează în firme din România, din Uniunea Europeană sau din afara Uniunii Europene. Conform răspunsurilor oferite, 58% dintre absolvenți sunt plasați în firme din România, 30% sunt plasați în firme din Uniunea Europeană și 12% sunt plasați în firme din afara Uniunii Europene. Astfel, doar 60% dintre absolvenții de studii superioare care apelează la serviciile unei firme de recrutare sunt angajați în România, restul de 40% găsindu-și un loc de muncă în afara țării.
Luând în calcul eliminarea restricțiilor privind accesul românilor pe piața muncii în interiorul Uniunii Europene, precum și tendința persoanelor cu educație superioară de a-și căuta un loc de muncă bine plătit și în care munca să le fie apreciată, este posibil ca previziunile recrutorilor să nu fie foarte depărtate de realitatea viitorului apropiat.
Figura 2.3.6 Estimările recrutorilor privind plasarea absolvenților în diferite firme peste 5 ani
Figura 2.3.6 prezintă estimările recrutorilor cu privire la modul în care plasarea absolvenților de studii superioare în diferite firme va evolua în următorii cinci ani.
Aproape două treimi dintre recrutori (64%) se așteaptă ca peste cinci ani proporția absolvenților de studii superioare pe care îi plasează în firme din Uniunea Europeană să fie mai mare în timp ce doar 9% consideră că proporția se va reduce.
Raportat la caracteristicile firmelor, în majoritatea cazurilor diferențele sunt minore. Singurele diferențe care merită menționate sunt următoarele:
Firmele de stat / bugetare consideră găsirea unui absolvent sau a unui absolvent bine pregătit o problemă în mai mică măsură decât alte tipuri de firme.
Cu cât o firmă a angajat mai mulți absolvenți în ultimii trei ani, cu atât consideră în mai mare măsură că există anumite dificultăți în găsirea unui absolvent sau a unui absolvent bine pregătit.
Firmele din domeniul IT&C și din domeniul activități profesionale, științifice și tehnice consideră că au dificultăți în găsirea unui absolvent sau a unui absolvent bine pregătit în mai mare măsură decât firmele din celelalte domenii de activitate.
Capitolul III
Îmbunătațirea șanselor tinerilor absolvenți pe piața muncii din România – studiu de caz
Politici de reducere a șomajului
Cercetarea mijloacelor utilizabile pentru reducerea șomajului pune un accent deosebit pe problemă de a cunoaște care tip de șomaj urmează a fi soluționat. Găsirea celor mai potrivite căi de luptă împotriva șomajului trebuie să țină seama de varietatea și complexitatea fenomenului, de implicațiile multiple, directe sau indirecte, pe care le are.
În acest domeniu, se cere prevenirea unor iluzii și erori sau evitarea unor capcane. Prima eroare este de a trata problema ocupării detașat de ansamblul problemelor economiei naționale. A doua eroare se referă la orizontul de timp.Măsurile trebuie să privească un orizont mediu, ținând seama de mobilitatea problemelor mâinii de lucru, iar măsurile preconizate să nu fie rigide și să vizeze creșterea productivității. Prima capcană – credința că este suficient să se creeze locuri de muncă pentru reducerea, în proporție corespunzătoare, a șomajului. Dar, un loc de muncă în plus, nu înseamna un șomer în minus. A doua capcană este reprezentată de forțarea ocupării depline prin sacrificarea productivițatii care, menținându-se la un nivel scazut, conduce la costuri si prețuri ridicate, ceea ce afectează negativ competitivitatea internă si externă.
Experiență în domeniu reliefează ca nu există o singură soluție cu valabilitate largă; nu sunt soluții "pure", ele trebuie corelate și integrate în sistemul de măsuri anticriză din care șomajul nu este decât o dimensiune. În plus, terapeutică șomajului nu s-a dovedit a fi radicală, ceea ce implică găsirea mijloacelor necesare pentru a-l menține în limite rezonabile.
Șomajul deși are rădăcini în variate domenii rămâne, în principal, rezultatul modelului în care se desfășoară activitatea economică și este strâns legat de creșterea economică.
Numeroase studii și date statistice arată existența unor neconcordanțe între nevoile companiilor angajatoare și forța de muncă pregătită de către instituțiile de învățământ superior. Pornind de aici, este legitim să ne întrebăm: Cum ar trebui instituțiile de învățământ superior să își pregătească absolvenții pentru a fi cât mai competitivi pe piața muncii și să fie selectați de către companiile angajatoare? Care sunt competențele care îi fac pe absolvenți cât mai capabili și flexibili în a „scana” oportunitățile din piața muncii fiind cât mai predispuși la obținerea unorsuccese? Prezenta cercetare se constituie drept un demers analitic, în încercarea de a oferi un răspuns argumentat la această întrebare. Unul din obiectivele prioritare ale sistemului educațional este formarea competențelor și aptitudinilor necesare pentru integrarea pe piața forței de muncă și realizarea carierei profesionale. În baza acestui obiectiv, sistemul educațional superior își realizează misiunea de formare a forțeide muncă pentru economia națională.În ultimii ani se constată o discrepanță între formare profesională și lumea muncii, dificultăți multiple de formare înregistrându-se și în formarea profesională a absolvenților de învățământ superior. Pentru integrarea pieței naționale la cerințele pieței europene a forței de muncă, rolul Universităților în formarea competențelor este în continuă creștere. Astfel se înregistrează o valorizare acompetențelor transversale în vedereagăsirii unui loc de muncă în acord cu calificările deținute, respectiv competențele de comunicare în limbi străine, abilități de folosire a calculatorului și de marketing personal(ex: autodezvoltare în căutarea unuiloc de muncă). Aceste competențe sunt avansate și de studiile internaționale pe această temă. De exemplu, Tredence Graudate Barometre 2013 a colectat opiniile a 317.617 studenți din 1057 universități europene. La toate cele trei niveluri de analiză (ULBS, România și Europa), cel mai mult sunt «apreciate experiența profesională fără legătură cu domeniul studiat» și «cunoștințele de limba engleză». Singurele diferențe relevante sunt semnalate la«angajamentulsocial» și «cel politic», în contextul în care, la o întrebare anterioară, studenții din țară, români consideră că universitățile autohtone sunt deficitare la aceste capitole.În contextul dinamicii actuale a pieței muncii, a avea o carieră înseamnă a construi o carieră, înseamnă a devenii cât mai flexibil și adaptabil pentru opiață a muncii în continuă schimabare.Astfel, programele universităților trebuie să dezvolte componentă de „practică de specialitate” ca parcurs esențial în formarea profesională a studentului. Competențele achiziționate prin procesul de practică desemnează ceea ce studentul știe și este capabil să facă, în raport cu obiectivele proprii și cu condițiile de mediu determinate. Pregatirea profesională continuă, dezvoltarea personală, planificarea carierei sunt acțiuni pe care absolventul de facultate trebuie să le aibă în vedere și după absolvire. O componentă importantă din cercetarea realizată este reprezentată de necesitatea formării continue a absolvenților universității. Astfel universitățile, ca centre de formare de elită, trebuie să se îndrepte spre absolvenți cu propuneri de cursuri postuniversitare care să contribuie la perfecționarea și specializarea continuă a acestora.
Măsuri de îmbunătațire a șanselor tinerilor pe piața muncii.Politicile vizând ocuparea tinerilor au cunoscut o dinamică ascendentă în ceea ce privește ameliorarea acestui fenomen în rândul șomerilor. Această tendință este mai evidentă începând din anul 2000, când, potrivit datelor statistice, rata șomajului a scăzut. Politicile guvernamentale în ceea ce privește problematica integrării tinerilor în piața muncii au cunoscut o accentuare deosebită în ultima vreme, prin adoptarea unor măsuri active de stimulare a inserției profesionale și creării de noi locuri de muncă. În egală măsură, guvernul a fost preocupat de adoptarea și implementarea prevederilor legislației Uniunii Europene în domeniul politicii sociale. Efectele pozitive s-au făcut simțite în numărul de ansamblu al șomerilor, în special cel al șomerilor de lungă durată cunoscând o scădere semnificativă. Cu toate acestea, tinerii au încă o pondere însemnată în rata generală a șomajului, iar aceste eforturi de sprijinire a accesului tinerilor pe piața muncii trebuie continuate. Faptul că România aderă și participă la proiectele europene de dezvoltare comunitară în domeniul politicilor de ocupare a forței de muncă începe să aibă ca efect rezultate în ceea ce privește diminuarea ratei șomajului structural în rândul tinerilor care beneficiază de aceste măsuri.
Un alt aspect care merită menționat este acela că și politicile sociale pasive au cunoscut o diverisificare a acțiunilor adoptate și un exemplu în acest sens îl reprezintă acordarea subvenției de la buget pentru salariul absolvenților angajați în primul an după terminarea școlii. O atenție deosebită trebuie acordată în continuare tinerilor șomeri din mediul rural și celor cu studii medii sau sub medii. Trebuie să existe o armonizare între curricula formării în sistemul de educație și cerințele pieței muncii. Există încă o anumită inerție și rigiditate asistemului de educație, care face ca schimbările din piața muncii să fie cu un pas înainte; mai grav este faptul că sistemul educațional nu reușește să fie corespunzător măcar la nivelul prezent al economiei. În ansamblu, sursa de creare de noi locuri de muncă provine din sectorul privat și mai puțin din sectorul public.
Din această perspectivă, politicile educaționale din România ar trebui să fie mult mai orientate spre a răspunde dinamicii și schimbărilor care apar în piața muncii. În zona stimulării inițiativei antreprenoriale în rândul tinerilor s-au inițiat o serie de măsuri și s-au derulat o serie de programe de sprijinire din partea unor instituții nonguvernamentale, dar rezultatele obținute nu sunt încă la nivelul așteptat.
Soluția lui Friedman se bazeaza pe luarea în considerare a politicii monetare. Conform teoriei monetariste, politica monetară are un rol important în determinarea si comportamentul nivelului producției și al prețurilor, iar fluctuațiile economice sunt generate de o politică monetară neadecvată. O politică monetară expansionistă poate stimula cererea si oferta de bunuri, ceea ce contribuie la ieșirea din depresiune (sau se evită intrarea în depresiune). În acest scop, se cere creșterea masei monetare si reducerea ratei dobânzii.
Toate țările lumii au înregistrat, în evidență lor, perioade de avant economic, dar și perioade de declin, însoțite de un șomaj masiv.
Problema asigurării ocupării depline nu este simplă și nu poate fi rezolvată decât cu eforturi mari și în perioade de timp destul de lungi. Reducerea la minim a șomajului este rezultatul unei politici macroeconomice adecvate și de utilizării unor mijloace ce permit absorbția în economie a forței de muncă rămasă fără lucru. Este foarte importantă elaborarea (și aplicarea) unei politici macroeconomice stabilizatoare, adică o politică care menține un grad ridicat de ocupare și evita situația de șomaj cronic. În acest domeniu s-au conturat mai multe soluții.
Soluția lui Keynes – Keynes a explicat fluctuațiile activității economice cu ajutorul cererii agregate și justifică avântul economic prin dezvoltarea producției în ramurile ale căror bunuri sunt cerute pe piață, iar depresiunea economică prin scadereacererii de investiții. Întrucât cererea de investiții este insensibilă la modificarea ratei dobânzii iar expansiunea monetară este ineficace în stimularea cererii și a ofertei de bunuri, Keynes propune o politică stabilizatoare care să folosească instrumente fiscale. Ieșirea din depresiune și evitarea intrării în depresiune pot fi rezultate prin reducerea fiscalității și prin creșterea cheltuielilor guvernamentale.
Soluția mixtă ia în considerare atât politică fiscală, cât și politică monetară. O economie care funcționează corespunzător produce bunuri, creează venituri tot mai mari și, totodată, asigura o mai bună ocupare a forței de muncă.șomajul și capacitățile de producție nefolosite sunt rezultatul unei producții care nu ajunge la nivelul potențialului sau. "Output-ul potențial" este PIB real, pe care îl poate produce societatea în condițiile ocupării depline a forței de muncă, adică în condițiile șomajului structural (natural).
Obiectivul politicii mixte stabilizatoare este minimizarea fluctuațiilor cererii globale și realizarea unei bune concordante între sporul de cerere și potențialul productiv al economiei. Rezultatul politicii stabilizatoare trebuie să fie minimizarea deviațiilor de la un trend crescător al producției și al utilizării, nu a abaterilor de la o medie. În cadrul unei economii care se dezvoltă, cererea trebuie să crească, pentru a menține o utilizare cât mai completă a capacităților de producție și a forței de muncă, fără tensiuni inflaționiste.
Participarea timpurie la piața muncii reprezintă un avantaj pentru absolvenți și îi ajută să își găsească un loc de muncă mai convenabil după terminarea studiilor, așa cum a rezultat din discuțiile de grup cu recrutorii care subliniază faptul că absolvenții care au dobândit ceva experiență în timpul studiilor au șanse mult mai mari să își găsească un job mai convenabil comparativ cu cei care nu au avut contacte cu angajatorii în timpul studiilor.
Așa cum rezultă din informațiile culese de la angajatori, inserția timpurie se face preponderent în "joburi pentru studenți". 74% dintre angajatori au declarat că au angajați studenți la nivel de licență și 55% că au studenți la master. (Tabel 3.1.). În schimb, mecanismul internship-ului este foarte rar întâlnit, doar 16% dintre angajatori declarând că folosesc interni în companie.
Tabelul 3.1 Ponderea angajatorilor care declară că au în firmă angajați studenți (la licență, master sau doctorat)
• Măsuri pentru stimularea spiritului antreprenorial la tineri:
– Acordarea de credite subvenționate pentru studenții care au vârsta până în 30 ani și sunt la prima facultate. Criteriile de acordare a acestor credite se referă la inițiative individuale sau de grup de a constitui IMM-uri, asociații cooperatiste, asociații familiale sau de a desfășura activități ca persoane fizice autorizate.
– Acordarea de facilități fiscale pentru studenții care doresc să înceapă o afacere proprie. Studenții care își înființează firme, mai ales cu obiect de activitate în domeniul producției sunt scutiți de plata taxelor pentru autorizare și beneficiază gratuit de servicii de consultanță, specifice IMM-urilor.
• Măsuri privind creșterea gradului de ocupare a tinerilor.
– Sporirea ponderii cheltuielilor alocate măsurilor active de combatere a șomajului.
– Îmbunătățirea accesului tinerilor la măsurile active pentru combaterea șomajului, ceea ce ar duce la scăderea ratei șomajului de lungă durată. Ca urmare a implementării politicilor sociale privind prevenirea și ameliorarea șomajului în rândul tinerilor și stimulării accesului lor la piața muncii, rezultatele recente sunt încurajatoare, în sensul diminuării ratei de șomaj structural în rândul tinerilor.
Un aspect pozitiv ilustrat de statisticile existente este acela al creșterii nivelului de instrucție al tinerilor care intră în piața muncii: după cum am observat, numărul tinerilor care absolvă o instituție de învățământ universitar și postuniversitar a crescut simțitor în ultimii ani. Desigur că nu putem izola datele statistice de calitatea forței de muncă, pe fondul transformării învățământului universitar în învățământ de masă, care, de multe ori, ascunde un șomaj mascat al tinerilor, prin amânarea integrării în piața muncii și continuarea studiilor. Totuși, această specificare referitoare la nivelul de educație cerut pentru un post a devenit destul de răspândită pe piața muncii din România, în sensul în care, chiar pentru posturi care în mod obișnuit ar putea fi îndeplinite de persoane cu studii medii, se solicită diploma de studii universitare. Măsurile adoptate de Guvernul României pentru reducerea fiscalității au vizat și reducerea economiei subterane și diminuarea numărului celor angajați fără carte de muncă, plătiți „la negru” și combaterea evaziunii fiscale.
De asemenea, în scopul încurajării tinerilor specialiști de a nu mai fi tentați să plece din țară, ceea ce ar avea ca efect scăderea migrației externe, Guvernul României a demarat un proiect care se numește Tineri Profesioniști, o inițiativă care se leagă și de procesul de reformă a administrației publice din România. Obiectivul general al acestui proiect a fost crearea unui sistem de recrutare și selecție, pentru posturile superioare din administrația publică. Proiectul, finanțat de Uniunea Europeană, urmărea să dezvolte un sistem de proceduri de evaluare și chiar de dezvoltare a carierei în administrație publică, sistem implementat cu scopul creșterii competențelor funcționarilor publici și al modernizării funcției publice, în ansamblul său, precum și adaptarea acesteia la schimbările continue ale societății.
Propuneri si recomandări.Un număr mai mare și o mai mare diversificare a locurilor de muncă ar fi unul din elementele cele mai importante în ameliorarea șomajului la tineri. Stabilirea ca obiectiv din partea statului a dezvoltării economice a unei anumite zone sau domeniu de activitate, aduce după sine investiții și crearea de locuri de muncă. Ar fi necesară o diversificare a ofertei pe piața muncii, deoarece oferta locurilor de muncă pentru tinerii, în special pentru cei fără o pregătire adecvată, este limitată la comerț, construcții, meseria de confecționer, croitorie, alimentație publică etc.
Această diversificare trebuie gândită în corelație cu stimularea muncii la domiciliu și cu locuri de muncă în care programul de lucru este flexibil. În cazul femeilor, ar fi un beneficiu foarte apreciat, deoarece ele ar avea posibilitatea să își îngrijească copiii. S-ar mai putea înființa asociații la nivel comunitar pentru îngrijirea persoanelor bolnave sau a copiilor (tip baby-sitting), prin care s-ar crea locuri de muncă pentru femeile tinere. De altfel, această măsură a căpătat un avânt deosebit în țările occidentale, atât ca urmare a îmbătrânirii populației, cât și ca urmare a schimbării obiceiurilor de viață – modernizarea încurajează modelul familiei nucleare, în care tinerii nu își mai asumă responsabilitatea îngrijirii bătrânilor. De aceea se apelează la ajutor specializat, cum ar fi apelarea la asistenți sociali sau asistente medicale. O sursă importantă pentru aceste servicii se găsește și în România, unde persoane fără un loc de muncă preferă să lucreze în astfel de posturi în străinătate pentru a-și asigura supraviețuirea economică.
Un bun sistem de control al aplicării legilor ar fi un aspect important și ar constitui un mesaj puternic, stimulant și de siguranță pentru tineri. Ar trebui organizate instituții care să monitorizeze acțiunile referitoare la cadrul muncii, cărora tinerii să li se adreseze pentru sesizarea neconformităților cu prevederile legii.
În timpul cercetării s-a conturat opinia conform căreia să existe măsuri de stimulare a angajării pentru tineri pe mai multe criterii: nu numai pentru absolvenții de facultate sau pentru studenți. Aceste facilități pe care guvernul le oferă angajatorilor ar trebui să fie alocate pe o durată mai lungă, astfel încât, „patroni” să nu mai fie tentați să le caute motive de concediere, pentru a angaja alți tineri absolvenți; în sensul acesta, întreprinzătorii mici și mijlocii, în special, să aceea a facilitaților fiscale – reduceri de impozite pentru angajatorii care angajează anumite categorii profesionale și de vârstă. Din punct de vedere instituțional, alte modalități de intervenție în sprijinul accesului tinerilor pe piața muncii ar mai include:
Difuzare de informații utile cu privire la dinamica pieței muncii, la situația ocupării, la tendințele de specializare cerute pe piață. În acest sens, îmbunătățirea pregătirii profesionale a funcționarilor care lucrează în instituțiile și organizațiile din domeniul social și al pieței muncii ar ajuta la re-proiectarea sistemului comunicării între beneficiarii măsurilor și asigurărilor sociale – șomerii – și furnizorii de servicii sociale. Deosebit de utile și cu rezultate vizibile s-au dovedit a fi schimburile de experiență și stagiile de specializare de care au beneficiat unii funcționari. Acest schimb de practici de lucru este necesar și pentru schimbarea atitudinii funcționarilor, în orientarea lor mai mult spre servirea clienților. Această schimbare de atitudine din parte funcționarilor publici ar duce la schimbarea percepției șomerilor despre utilitatea și eficiența în rezolvarea problemelor lor din partea instituțiilor statului.
Orientare profesională în ceea ce privește sursele de căutare și identificare a locurilor de muncă, consilierea profesională în funcție de abilități, aptitudini și atitudini. În prezent, statul a investit în dezvoltarea acestor măsuri, dar modul de organizare și de furnizare a acestor informații nu este suficient de apropiat de cerințele pieței muncii. Aminteam mai înainte că sursa principală de creare a locurilor de muncă provine din sectorul privat; dar chiar și în sectorul public este nevoie de noi competențe, abilități și atitudini diferite de cele ale unei „mentalități de lucrător la stat”, despre care percepția generală este că productivitatea și calitatea muncii prestate sunt sub standardul cerut pe piață. În contextual actual de competitivitate tot mai mare, cultivarea și dezvoltarea unei atitudini orientate spre client devine un imperativ și o cerință în evaluarea generală a unui candidat, în procesul de selecție pentru ocuparea unui post vacant.
Ajustarea portofoliului de cursuri de calificare și recalificare oferite de Agențiile Municipale de Ocupare a Forței de Muncă. Cursurile organizate de stat trebuie să fie elaborate în funcție de cererea pieței, de specificul sectorului de activitate care generează crearea celor mai multe locuri de muncă și de tipul de competențe și abilități cerut pe piață. AMOFM trebuie să urmărească în permanență care sunt tendințele pieței; ar trebui ca, pe baza analizelor economice, să anticipeze chiar care ar fi sectoarele economice care vor înregistra creștere și care ar fi meseriile și calificările care vor fi cerute în aceste sectoare.
Oferirea posibilității de calificare la locul de muncă. Această măsură ar fi deosebit de utilă și necesară în cazul tinerilor care doresc să se specializeze într-o anumită meserie. Din această perspectivă, statul ar trebui să colaboreze cu asociațiile profesionale, cum ar fi în domeniul resurselor umane, relații publice, publicitate și marketing, diverse alte corpuri profesionale, pentru a acorda anumite facilități companiilor care sunt dispuse să implementeze astfel de programe de calificare la locul de muncă pentru tineri. Ideal ar fi ca acei tineri care dovedescperformanță la locul de muncă să aibă șansa de a-și continua atât instruirea – prin resurse subvenționate de către stat, cât și pregătirea profesională. În acest sens, angajatorul poate să adopte o atitudine pozitivă și încurajatoare față de eforturile angajatului de dezvoltare continuă a abilităților și pregătirii sale. Încurajarea unor astfel de programe de calificare la locul de muncă ar contribui și la câștigarea unei experiențe profesionale pentru tineri, a deprinderii de cunoștințe, aptitudini, precum și a referințelor profesionale cerute în procesul de selecție pentru un loc de muncă.
Târgul locurilor de muncă – reprezintă un eveniment la care participă atât angajatori, șomeri, cât și angajați care doresc o schimbare profesională sau pur și simplu doresc să afle care sunt tendințele pieței, „ce posturi sunt disponibile și ce se caută, ce profil de angajat”. Din această perspectivă, aceste târguri de joburi, sau burse ale locurilor de muncă devin de interes, ele fiind o bună ocazie de cunoaștere, prospectare și identificare a oportunităților de angajare. Și din prisma companiilor, aceste manifestări oferă posibilitatea selectării unui număr de candidați într-un timp scurt și la costuri mai reduse decât prin anunț în ziar sau agenții de recrutare de personal.
Organizarea mai frecventă a bursei locurilor de muncă în funcție de anumite specializări, care să aibă drept rezultat armonizarea intereselor angajatorilor – candidați potriviți la costuri financiare și de timp reduse – și ale persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, care au ocazia să compare și să aleagă postul dorit.
Adoptarea unui program de lucru flexibil, ceea ce ar fi un avantaj pentru femeile cu copii, sau, mai bine zis, pentru familiile tinere cu copii care nu au posibilitatea unui ajutor din partea familiei, a părinților. Complementar cu adoptarea unui program flexibil, introducerea în schema organizațională a posturilor cu jumătate de normă ar reprezenta o soluție de creare a unor locuri de muncă pentru ucenici sau juniori. Această măsură ar fi benefică atât pentru tinerii aflați în căutarea unui loc de muncă, cât și pentru companiile angajatoare, care ar economisi resurse financiare.
Crearea unor asociații colective – cu scop de informare și sprijin. Din discuțiile purtate în timpul interviurilor a reieșit ideea de constituire a unor asociații voluntare bazate pe schimbul de informații, pe îndrumare și susținere reciprocă.
Se semnalează utilitatea schimbului de informații privind locurile de muncă, privind tendințele pieței muncii, care ar fi sectoarele de activitate în dezvoltare, de ce competențe este nevoie pentru a accede la un loc de muncă mai stabil, mai bine plătit și care oferă condiții de muncă decente. Avantajele unei astfel de organizații derivă din faptul că participanții care ar face parte din respectiva asociație ar fi motivați de propriile lor nevoi să participe și să se implice. În plus, provenind din medii diferite și bazând-se pe experiențe diferite ar putea avea perspective diferite asupra pieței muncii și acest schimb de informații ar putea să îi ajute să își modeleze comportamentele și atitudinile. A face parte dintr-o organizație bazată pe întrajutorare înseamnă și un sprijin moral necesar în astfel de situații. Descurajarea, lipsa dorinței de a mai căuta soluții de salvare, sentimentul inutilității profesionale, stigmatul social al sărăciei sunt tot atâtea fațete pe care le trăiește o persoană fără un loc de muncă.
Societățile occidentale au dezvoltat, sub presiunea socială a șomajului, o varietate de astfel de forme de întrajutorare de tip comunitar, care țin mai mult de imaginația socială și de nevoia socială apărută la nivel local. În România, activitatea de voluntariat este foarte redusă, ea se derulează mai mult sub forma unor proiecte sponsorizate, care vizează acțiuni caritabile, vezi strângere de fonduri, sprijinirea anumitor categorii sociale dezavantajate: femeile maltratate, bătrâni, copiii cu handicap, copiii abandonați etc. În țara noastră, încă nu au apărut aceste forme spontane ale asociațiilor de tip întrajutorare comunitară.
În ceea ce privește tinerele femei, situația se complică, când acestea au copii în îngrijire. Crearea unor instituții de îngrijire a copiilor (ex.: creșe, cămine cu program prelungit) care să faciliteze tinerelor mame intrarea pe piața muncii devine o măsura obligatorie de inserție profesională pentru tinere femei. Ne referim aici la înființarea unui număr mai mare de creșe și grădinițe de către stat, care să ofere costuri accesibile și categoriilor sociale cu venituri mici și în care calitatea serviciilor să fie la un nivel de siguranță. O altă soluție ar fi construirea de către companiile angajatoare a unor creșe chiar în interiorul incintei companiei. Această soluție ar crea un avantaj competitiv pe piața forței de muncă, în atragerea unor persoane motivate și care ar manifesta și un grad de dedicație ridicat. Siguranța copiilor și o bună educație constituie o sursă extrem de importantă de motivație pentru familiile tinere cu copii. Această situație este valabilă și pentru copiii de vârstă școlară primară, iar școlile cu internate, care oferă asistență copiilor la încheierea programului școlar sunt tot mai căutate.
Consultanță juridică gratuită – înființarea unor cabinete de specialitate juridică pe probleme legate de legislația muncii. În plus, aceste cabinete ar putea oferi informații mai diversificate și cu privire la facilitățile legislative privind dezvoltarea unor activități antreprenoriale.
Servicii de consultanță în resurse umane – înființarea unor servicii de testare a abilităților și competențelor personale. Astfel de servicii ar ajuta tinerii, atât femei cât și bărbați, să se orienteze spre domenii de activitate care li se potrivesc sau în care ar putea valoriza la maximum pregătirea, abilitățile sau experiența de muncă, în cazul celor care au lucrat anterior.
Intensificarea parteneriatului cu mass-media, care are un rol fundamental în informarea populației, cu consecințe atât în ceea ce privește legislația în domeniul muncii și protecției sociale, cât și în ceea ce privește diseminarea unor noi modele profesionale, care să ajute la schimbarea atitudinii oamenilor cu privire la înțelegerea noilor cerințe profesionale, la setul de competențe și aptitudinile așteptate de angajator. În egală măsură, mass-media poate influența comportamentele organizațiilor și creșterea responsabilității corporative, care se referă la implicarea în problematica comunității în care activează respectiva companie.
Schimbarea atitudinii de pasivitate, de așteptare a unui ajutor din partea statului, schimbarea percepției potrivit căreia este „obligația statului” să îi sprijine pe cei aflați în sărăcie, ambele sunt cerințe majore în combaterea cu succes a șomajului în România. Populația are convingerea că statul trebuie să asigure bunăstarea cetățenilor săi, că trebuie să intervină în ajutorarea celor săraci, că trebuie să le apere drepturile chiar și sectorul producției private, „să facă ordine” și să impună legi stricte pentru apărarea democrației, pentru că altfel „patronii își fac legea lor”. „Atât timp cât nu se sprijină tineretul sub nici o formă (…) înainte se dădeau apartamente, se dădeau în rate; terminai școala erai obligat să te angajezi, statul îți găsea un loc de muncă. Azi nu ai nici un sprijin din partea nimănui”.
Reluând tema asociațiilor de întrajutorare, ne vom referi, în continuare, la situația femeilor, deoarece considerăm foarte importantă contribuția pe care aceste organizații de tip comunitar o pot avea asupra femeilor din România, care au o atitudine de pasivitate și nu sunt obișnuite să lupte pentru drepturile lor. Se știe că femeile pot să facă față multor situații, sunt capabile să își asume responsabilități și facă față cu succes multiplelor solicitări la locul de muncă și acasă. Ceea ce au nevoie ca ele să reușească mai bine, să își asigure o poziție recunoscută în societate și pe piața muncii este să aibă mai multă încredere în forțele proprii, aspect ce poate fi cultivat în cadrul unei asociații de acest tip.
Există percepția că „mentalitatea unor femei” face imposibilă constituirea unor forme asociative în care să fie dezbătute problemele lor. Explicațiile sugerate de persoanele intervievate se înscriu în paradigma tradiționalistă a statutului femeii în societate:
– femeile sunt preocupate de probleme casnice – creșterea copiilor, grija gospodăriei și nu sunt dispuse să aloce din timpul și energia lor pentru activitatea unei asociații;
– ele cred în rolul tradițional al femeii în gospodărie – „femeia este menită să nască, să facă curățenie și să crească copilul și bărbatul aduce banii, își întreține familia, iar tu faci totul în casă” ; aceasta înseamnă că ele nici nu au un interes real pentru creșterea accesului lor pe piața muncii.
Tot din datele obținute prin această cercetare se remarcă lipsa inițiativei la femei de a se constitui și a se implica în astfel de asociații. La acestea se adaugă lipsa banilor și a timpului necesar unor astfel de activități. Principiul „bogații susțin săracii” pare să funcționeze foarte bine. Există concepția potrivit căreia, cei care trebuie să inițieze înființarea unei asociații sunt cei bogați, iar săracii, cei nevoiași și „bătuți de soartă” să fie beneficiarii acestor asociații. În lipsa acestor preocupări și disponibilități din partea celor bogați, de a se implica în activități caritabile, sectorul privat, „patronii”, sunt cei care ar trebui să contribuie, deoarece se presupune ca aceștia au bani și ar putea contribui lunar cu o sumă pentru susținerea celor defavorizați. „Sunt atâtea privatizări. Fiecare patron ar putea să facă în fiecare lună o cotizație acolo pentru fiecare, cât de mică.”
La nivel individual, persoanele definite ca șomer, au propriile lor întrebări și își caută singuri soluții la problemele lor. În acest context, factorii de reușită în demersurile personale ale șomerilor de a-și găsi un loc de muncă sunt, în principal, educația, abilitățile și competențele fiecăruia. În condițiile în care provii dintr-o familie „fără posibilități”, care nu poate să îți ofere sprijinul necesar găsirii unui loc de muncă, ceea ce pot influența în mod direct și aspectele asupra cărora intervin șomerii, sunt propriile lor calități și abilități.
Creșterea șanselor de acces pe piața muncii se face prin perfecționare profesională, printr-o pregătire foarte bună, specializare într-o meserie și formare profesională continuă. Numai un nivel ridicat de competență te poate ajuta să îți găsești și să îți păstrezi un loc de muncă; a deveni „indispensabil”/greu de înlocuit pentru angajatorul tău poate fi premisa siguranței locului de muncă, pe termen lung.
O altă strategie de reușită ar fi acumularea mai multor calificări; diversificarea acestora asigură, în viitor, o creștere a șanselor de a găsi un loc de muncă. În contextul unor schimbări economice și sociale rapide, sfera profesională este și ea afectată; niciodată nu poți să știi ce șanse ți se oferă și trebuie să fii pregătit. În plus, standardul de competență profesională este în continuă ajustare și perfecționare. Datorită gradului de tehnologizare, conținutul ocupațiilor se schimbă odată cu transformările produse în diverse sectoare de activitate.
Perseverența, căutarea de soluții individuale, rezolvarea personală și neprecupețirea nici unui efort sunt ingredientele cele mai importante în construirea unei strategii de reușită în viață pentru tinerii șomeri. Această convingere se bazează pe situații de viață individuale cărora tinerii trebuie să le facă față și unde au observat că aceste calități i-au ajutat să depășească aceste momente. În cazul în care o persoană nu are un loc de muncă și nu întrevede nici o altă soluție, fără „relații” (în discursul organizațional și social occidental conceptul de networking (rețea) devine un termen de referință în evaluarea șanselor de reușită și de performanță socială a unei persoane) depinde de el însuși să fie perseverent în căutarea soluțiilor de salvare. Un subiect ne declara: „Dacă tu te hotărăști că vrei să faci ceva, faci pe dracu’ în patru și faci”.
Alte strategii individuale de „descurcare” în situația de șomaj sunt de ordin specific și provin din încercările tinerilor de a se descurca și a supraviețui economic în acest context.
Unii tineri au încercat să lucreze în sistemul de vânzări de tipul „multi-layers marketing” – cele mai cunoscute firme fiind în domeniul cosmeticelor Avon, Oriflame, dar și Zepter – în speranța că vor învăța ceva, vor acumula cunoștințe profesionale și vor câștiga și ceva bani.
Alții se gândesc să găsească surse de finanțare pentru a începe o afacere pe cont propriu, deși ar prefera să se asocieze cu alți prieteni; în felul acesta și riscul afacerii s-ar împărți.
Schimbarea atitudinii de pasivitate și intensificarea eforturilor de identificare și găsire a unor soluții la nivel personal, accesarea informațiilor cu privire la piața muncii, menținerea legăturii cu instituții și organizații responsabile de reglementările pieței muncii, dar și cu agenți economici care activează pe piața românească – sunt idei pe care tinerii le au pentru a-și rezolva situația. Apar însă, în discursul tinerilor participanți la acest studiu, elemente de descurajare și pesimism, de derută profesională și lipsă a unor oportunități. Aceste aspecte au la bază trei factori care influențează opțiunile și alegerile tinerilor:
– lipsa de sprijin moral nu numai din partea societății, dar și din partea comunității din care fac parte;
– corupția existentă la nivelul instituțiilor și chiar a societăților comerciale, fenomen care are mai multe fațete – relații sociale, plata unui loc de muncă, solicitarea unor favoruri personale etc.;
– o anumită blazare și inerție pe care tinerii o manifestă.
La nivel individual, tinerii resimt nevoia fie a unui sprijin moral din partea familiei, atunci când se află în impas, fie nevoia de îndrumare în cariera profesională din partea organizațiilor abilitate. Lipsa acestora creează descurajare și neîncredere în propriile forțe. Tinerii au nevoie de un „mentor” care să îi îndrume către un domeniu de activitate potrivit și care să le cultive încrederea. Poate cel mai mare obstacol în calea accesului la un loc de muncă îl constituie sistemul „pilelor” și cel al locului de muncă plătit. Cel mai adesea, acestea sunt cele care contează la angajare, depășind multe alte calități.
Organizarea de concursuri pentru ocuparea unui loc de muncă devine o simplă formalitate. Tinerii sunt în unanimitate de acord că un post mai bun nu poate fi obținut în nici un caz fără o relație și fără bani. „Dacă ai bani și relații nu contează ce știi să faci…”. Opinia tinerilor este că nu contează nivelul de educație și nici nivelul de calificare, „dacă ai bani și pile…”. De asemenea, practica plății pentru un loc de muncă este foarte răspândită.
Mulți tineri s-au confruntat cu astfel de cereri când au căutat un loc de muncă atât în domeniu sănătății, al învățământului, în administrația publică și chiar și în sectorul privat; prețurile sunt bine cunoscute.
Există cazuri în care se cumulează astfel de întâmplări, ceea ce generează lipsa oricărei speranțe de a-și mai găsi un loc de muncă. Pe lângă obstacolele discutate anterior, există și bariere psihice pe care tinerii și le creează singuri.
Alte măsuri pe care statul le poate adopta pentru ameliorarea șomajului se referă la întărirea măsurilor legislative prin care să se asigure nu numai obligația respectării drepturilor femeilor și bărbaților în piața muncii, dar să existe și instituțiile necesare urmăririi modului în care se implementează și se aplică aceste măsuri. Aceste măsuri ar trebui să cuprindă:
– prevederi legale clare cu privire la anumite aspecte legate de egalitatea șanselor între bărbați și femei;
– facilități atractive și stimulative pentru angajatori, pentru a-i coopta în adoptarea anumitor propuneri de măsuri active în vederea creșteri gradului de ocupare, în special la tineri. Subvenționarea din partea statului sau cointeresarea financiară a agenților economici (atât în sectorul de stat, cât și în cel privat) în sponsorizarea anumitor cursuri de calificare și re-calificare profesională, stimularea fiscală a angajatorilor pentru încadrarea în muncă a tinerilor cu program parțial facilități fiscale angajatorilor de stat și particulari (scutiri de la plata unor impozite și taxe, subvenționarea pe parcursul a șase luni a unui procent de 50% din salariul tinerilor de la bugetul local) etc.;
– completarea cadrului legislativ existent și introducerea unor noi reglementări în „Dreptul muncii” care să asigure favorizarea reinserției profesionale a tinerilor șomeri – mai ales în cazul celor încadrați în grupa șomaj de lungă durată. În acest sens, extinderea unor prevederi cuprinse în „Codul muncii” ar ajuta la crearea unui cadru legislativ mai încurajator, atât pentru angajați (cu includerea diverselor forme de muncă – muncă cu timp parțial, program flexibil, muncă la domiciliu) cât și pentru angajatori (prin crearea unui cadru care le-ar permite mai multă flexibilitate în organizarea muncii);
– acordarea unor facilități fiscale întreprinderilor mici și mijlocii la nivel local, care să le încurajeze să se dezvolte și în afaceri complementare, ceea ce ar genera crearea unor noi locuri de muncă. Aceste facilități se referă la deduceri de impozit, credite, reducerea de taxe și impozite pe o perioadă determinată de la începutul activității în sectorul particular;
– crearea unui suport logistic necesar realizării unei campanii de informare a tinerilor asupra legislației pieței muncii – inclusiv pentru semnalarea și monitorizarea cazurilor de hărțuire sexuală și discriminare pe bază de gen și vârstă.
În acest sens, realizarea unei rețele de birouri publice pentru informare și consultanță la cerere în domeniul muncii și al problemelor cu care se confruntă tinerii pe piața forței de muncă ar fi o acțiune necesară;
– declanșarea mai multor campanii de promovare a „exemplelor pozitive”, a modelelor de reușită a tinerilor în diverse domenii de activitate, prin intermediul mass-media, care să aibă ca obiectiv schimbarea pe termen lung a percepției tinerilor în ceea ce privește raportarea lor la munca salariată. În plus, promovarea modelelor pozitive le-ar inspira mai multă încredere și angajatorilor de a le acorda o șansă tinerilor de a învăța o meserie, a deprinde un mod de lucru profesionist, a aborda o atitudine pozitivă cu privire la locul de muncă și a-și construi o carieră;
– asistenții sociali trebuie să aibă un rol bine definit în cadrul comunității locale și să-și asume responsabilitatea funcției lor, în conformitate cu atribuțiile prevăzute prin lege – să își asume rolul de coach: – ceea ce se cheamă în literatura de specialitate, de management, îndrumător/antrenor;
– stimularea la nivel local a angajării în noile instituții create a șomerilor, ceea ce ar conduce la scăderea ratei șomajului – mai ales a șomajului de lungă durată;
– angajatorii ar trebui obligați să răspundă pentru acuratețea informațiilor din anunțul de angajare și pentru corectitudinea procesului de selecție a candidaților.
Mulți participanți la acest studiu au reclamat faptul că s-au confruntat cu situații în care postul anunțat era deja ocupat sau în care procesul de selecție a candidaților pentru un post nu a fost unul transparent. Mediatizarea unor profile/modele de tineri care au reușit în viață și au confirmat în plan profesional ar ajuta la schimbarea atitudinii angajatorilor care ar privi cu mai multă încredere tinerii și capacitatea lor de motivare și mobilizare a propriilor eforturi pentru a obține rezultatele cele mai bune în munca pe care o desfășoară. În acest sens, și tinerii ar căpăta o mai mare încredere în abilitațile lor și s-ar simți mai motivați să confirme așteptările angajatorilor, dacă li se va da o șansă și/sau flexibil de muncă.
POZIȚIA PE PIAȚA MUNCII A ABSOLVENȚILOR
Rata studenților angajați în timpul facultății:
În 2007: 58.6%
În 2009: 66.3%
În 2010: 33.7%
Rata studenților care se pot angaja:
În 2007: 92%
În 2009: 75%
În 2010: 63%
În ce masură slujba e în domeniul pregătirii urmate?
În foarte mare măsură: 31.4%
În mare măsură: 27.1%
În mică măsură: 18.8%
Deloc: 22.7%
Conceptul de ocupare este unul extrem de complex, fundamental pentru natura umană, iar analiza politicilor sociale de ocupare nu se poate realiza fără a înțelege foarte bine elementele care îl explică. O abordare din perspectivă sociologică a ocupării a creat conceptul de „sistem al ocupării” și a definit ocuparea, incluzând aici orice tip de activitate: munca răsplătită cu salariu, activitățile antreprenoriale dar și activitățile pe cont propriu, munca în gospodărie, voluntariatul și orice fel de activitate din afară în piața muncii. În sistemul de ocupare au fost incluse: munca productivă și neproductivă; modul în care populația și structurile sociale stratifică munca și participarea pe piața muncii; structurile de producție; sistemul de protecție socială, educația și sistemul de relații industriale, statutul social și legal al persoanelor ocupate economic; maniera în care genul, schimbările în familie ca instituție și politicile familiale au afectat dezvoltarea diferitelor forme de muncă și distribuție a muncii în societate și gospodărie. „Munca este aceea care determina volumul, structura și calitatea bunurilor materiale și spirituale a serviciilor de care se dispune în societate” . Indicatorii din acest domenii sunt legați de ocupare și dependență, de disponibilitatea locurilor de muncă, structura ocupațională, proporția și durata medie a șomajului (Măginean, op. cit.). În paralel există și studii referitoare la calitatea vieții de muncă și includ ca indicatori: condițiile, natura și conținutul muncii, timpul de lucru, relațiile de muncă, organizarea, conducerea, recompensele materiale și alte beneficii, rezultatele muncii și satisfacția.
La Consiliul European de la Essen (1995) au fost identificate cinci domenii prioritare de acțiune pentru ocuparea forței de muncă: promovarea investițiilor în învățământul profesional, reducerea costurilor indirecte ale forței de muncă, creșterea economică bazată pe ocuparea intensivă a forței de muncă, creșterea eficienței utilizării forței de muncă, întărirea măsurilor de ajutorare a grupurilor expuse riscului excluderii de pe piața muncii. Ocuparea forței de muncă a fost declarată ca obiectiv prioritar al Uniunii Europene, prin modificările aduse tratatelor constitutive, prin Tratatul de la Amsterdam. Ca urmare, guvernele statelor membre au hotărât să sprijine dezvoltarea unei strategii coordonate la nivel comunitar privind ocuparea forței de munca. Filosofia politicilor de ocupare, așa cum este specificată în Strategia Europeană de Ocupare a UE, are ca element central conceptul de „locuri de muncă mai multe și de calitate” (more and better jobs). Orientarea are două dimensiuni: una cantitativă, de creare de noi locuri de muncă, dar și una calitativă de urmărire și de îmbunătățire a calității locurilor de muncă. Unul dintre izvoarele abordării occidentale a ocupării provine din Legislația Americană postbelică (Full employment Act 1946). Societatea americană, de după cel de al Doilea Război Mondial, nu era capabilă să ofere un loc de muncă tuturor celor care își doreau să lucreze. Marea provocare a societății americane a fost aceea de a găsi o soluție fără a crea presiuni inflaționiste și, în al doilea rând, de a orienta formările profesionale și programele de ocupare către cei care pot beneficia cel mai mult. Scopurile noii politici de ocupare au fost:
1. de a oferi locuri de muncă;
2. de a crea locuri de muncă mai bune;
3. de a asista persoanele dezavantajate ;
4. îmbunătățirea funcționării piețelor de muncă și asigurarea unui tratament egal pentru lucrători și pentru eficiența economică.
Din punct de vedere sociologic, ocuparea a fost determinată de mai mulți factori: structurali, instituționali și comportamental. Pornind de la teoria lui Koistinen și analizând situația specială a României, am construit un model teoretic explicativ al ocupării forței de muncă. Am păstrat cele trei tipuri de factori și am adăugat în cadrul factorilor structurali economia informală, element care a determinat multă vreme piața muncii de la noi, dar și tranziția la economia de piață.
Situația României de după revoluția din 1989 a fost una specială, marcată atât de transformările de la nivel economic, dar și de inexistența unui sistem de securitate socială viabil. Practic, până la acel moment, întreaga populație a țării era asigurată social, fiind considerată a fi ocupată economic și, implicit, nu erau recunoscute social fenomenele de șomaj sau sărăcie. Trecerea la economia de piață a presupus o restructurare a economiei comuniste care a provocat concedieri masive, urmate de politici reparatorii social: pensionări anticipate, salarii și servicii compensatorii, programe de reorientare ocupațională. Integrarea României în Uniunea Europeană a presupus, încă din perioada de preaderare, o adaptare a politicilor sociale la politica și la valorile Uniunii Europene.
În România, transformările de după 1990 au condus la schimbări sociale importante, legate de trecerea la economia de piață. Această tranziție a generat atât schimbări economice, cât și necesitatea implementării unui sistem de protecție socială capabil să contracareze efectele economice asupra populației. În perioada postrevoluționară, datorită restructurărilor provocate de tranziția economică, rata ocupării forței de muncă a scăzut brusc cunoscând o creștere semnificativă spre sfârșitul anilor ’90. În 2006, rata ocupării3 în țara noastră era de 58,8%, menținându-se relativ constantă față de anii anteriori, dar mult diferită față de situația dinainte de revoluție. Țările din Uniunea Europeană au o rată a ocupării mai mare decât cea a României (media EU274 fiind de 64,5%) (Eurostat 2008).
Cât privește rata de ocupare pe sexe a populației, se poate observa că femeile au un grad mai scăzut de ocupare (53%) față de bărbați (64,6%). Aceeași situație se întâlnește și în țările Uniunii Europene, unde rata ocupării bărbaților o depășește cu aproximativ 16 procente pe cea a femeilor. Ponderea populației ocupate din mediul rural (60,6%) este mai mare cu aproape cinci procente decât cea a celor ocupați din mediul urban (55,9%), fapt datorat proporției mari de populație ocupată în sectorul agricol (Eurostat 2008). Structura populației ocupate pe domenii de activitate arată clar o rată mare a ocupării în agricultură (31,6%)5, în timp ce procentele pentru celelalte sectoare ale economiei sunt astfel reprezentate: industrie (26%), construcții (5,2%), transporturi (5%), domeniul financiar și imobiliar (3,5%), servicii publice (14,2%). Rata ocupării în agricultură are cea mai are valoare din Europa, fiind urmată de Polonia și Lituania, unde proporția celor ocupați în agricultură reprezintă 18% (Comisia Europeană 2005).
Uniunea Europeana include tinerii și vârstnicii între grupurile vulnerabile în ceea ce privește ocuparea forței de muncă. Rata ocupării tinerilor în România (15–24 de ani) are o valoare de 29%, în timp ce media aceluiași indicator în Uniunea Europeana este de 37%. Țările din Europa de Est au, de asemenea, un grad scăzut de ocupare a tinerilor (21–26%). Proporția vârstnicilor ocupați este de 37%, situându-se în apropiere mediei Uniunii Europene (40%). Alte țări esteuropene au o implicare mai activă a vârstnicilor pe piața forței de munca (Ungaria, 57% și Estonia, 52%). Cercetarea de Diagnoza Calității Vieții (2006) a inclus o întrebare specială referitoare la suplimentarea veniturilor prin diferite activități (serviciu salariat, alte activități aducătoare de venituri, închirieri sau activități ocazionale). Rezultatele arată că 31% din populația investigată au o a doua activitate aducătoare de venit. Dintre aceștia, 11% au un al doilea loc de muncă, ceilalți desfășurând alte activități. Din totalul celor 11% care declară că au un al doilea loc de muncă, 54% sunt bărbați, iar restul femei. Din punct de vedere al mediului de proveniență, 67% sunt din mediul rural, iar 33% din urban, structura pe domenii de activitate demonstrând același lucru: o mare pondere a celor cu activitate principală în agricultură.
Politici moderne/ postmoderne ale ocupării în România
Transformările postmoderne ale economiei au condus la modificări importante ale pieței muncii. Specializarea și calificarea personalului sunt consecințe ale transformărilor economice și generează noi orientări ale politicilor de ocupare. Cele mai importante elemente care domină piața muncii postmodernă sunt flexibilizarea și securitatea.
Definițiile conceptului de flexibilitate a ocupării sunt foarte diferite. Din această cauză voi folosi o definiție operațională care explică termenul, luând în calcul trei dimensiuni: timp, spațiu și condiții contractuale (Walace, 2002). În general, prin flexibilitate se înțelege promovarea ocupării și acceptarea locurilor de muncă atipice: locuri de muncă part-time (program redus de lucru), locuri de muncă având program variabil de lucru, activitate la domiciliu, activitate pe cont propriu șamd.
În România de până în 1989, politica de ocupare, în concordanță cu economia planificată socialistă, promova o piața a muncii controlată de către stat, cu locuri de muncă tradiționale, program strict de lucru și contracte de muncă pe termen nelimitat. Tranziția la economia de piață a presupus transformarea pieței muncii și, implicit, necesitatea modificării abordării clasice a ocupării. Desființarea economiei socialiste a avut ca efect concedieri masive și obligația reorientării profesionale a celor fără loc de muncă. Inițial, statul a oferit ajutoare financiare celor rămași fără loc de muncă, abia mai târziu (după 1995) abordând o politică activă pentru ocuparea forței de muncă. Așadar, în România, ca și în celelalte țări fost comuniste, flexibilitatea nu a apărut ca un scop în sine, ci ca un rezultat al tranziției. O primă privire asupra legislației muncii din România poate să descopere o linie de flexibilitate încă de la începutul anilor ’90. Nu a fost însă decât un fenomen de cvasi muncă la negru, companiile constatând că pot folosi un tip de contract semi-legal pentru a eluda taxele: contracte de colaborare sau convenții civile. Indivizii erau, în fapt, angajați full-time, dar legal figurau ca lucrând doar 3 ore pe zi și nu aveau toate drepturile celor angajați cu contract de muncă (asigurări și impozite). Noul Cod al Muncii (2003) a venit să modifice această situație obligând angajatorii să încheie contracte de muncă pe perioadă determinată și pentru persoanele care lucrează un timp mai scurt.
Pe de altă parte, în epoca globalizării, politicile de ocupare trebuie să țină cont și de interesele angajatorilor, determinându-se astfel apariția unor măsuri de flexibilizare benefice ambelor părți implicate în procesul muncii. Din acest motiv, politicile de ocupare trebuie să conțină rezultatele colaborării constante cu mediul antreprenorial dar și cu reprezentanții lucrătorilor și ai asociațiilor profesionale, pentru reglementarea eficientă a relațiilor de muncă. În România, pentru flexibilizarea pieței forței de muncă s-au adoptat măsuri legislative, dar și la nivel instituțional și economico-financiar.
olară adecvată, prin care să se realizeze o compatibilitate între abilități și înclinațiile tinerilor, pe de o parte și caracteristicile pieței muncii, pe de altă parte, ar reduce mult „costurile” asociate unor alegeri, care se pot dovedi ulterior, după debutul carierei educaționale, ridicate (energie, timp, bani) .
Concluziile puse în evidență de cercetarea realizată sunt următoarele:
Populația la care ne-am referit pe parcursul acestei analize este reprezentată de elevii de liceu din clasa a XII-a care este o categorie care va ajunge pe piața forței de muncă într-un interval de timp relativ scurt și pe care o vor influența-o, prin caracteristicile și atitudinile pa care și le construiește în anii de studiu următori.
Elevii de liceu au considerat ca fiind importante următoarele caracteristici în alegerea unei profesii :
Prin urmare, caracteristicile unei profesii, apreciate în mod deosebit de elevi nu sunt asociate cu noutatea sau compatibilitatea cu noile cerințe ale pieței muncii, cât mai degrabă cu ceea ce apreciază și părinții lor, adică câștigul pe care îl presupune, oferirea unei poziții sociale prestigioase și siguranța unui loc de muncă
Familia este factorul care influențează în cea mai mare măsură aspirațiile profesionale ale tinerilor, urmată de prieteni și doar pe locul trei, de școală, prin profesori.
Aspirațiile elevilor pentru o carieră educațională îndelungată este o caracteristică a tinerilor, în condițiile în care 72% din subiecții chestionați doresc să-și continue studiile, un sfert dintre aceștia sunt indeciși încă, deși ar fi posibil să urmeze cel puțin nivelul de licență, ponderea celor care sunt hotărâți să nu-și continue studiile fiind de doar 2,91%. Aspirațiile ridicate sunt induse, cu certitudine de familiile proprii, după cum am arătat anterior, dar și de faptul că educația a redevenit, o valoare importantă a societății românești, după o scurtă perioadă de derută, instalată imediat după perioada 1990.
În ceea ce privește nivelul studiilor și ocupația părinților, conform studiilor și datelor statistice, la nivel național, majoritatea părinților au absolvit liceul, urmați de cei care au urmat o școală tehnică, postliceală sau colegiu. Statutul ocupațional este reprezentat în cea mai mare proporție de muncitori și lucrători în servicii; trebuie să avem în vedere că nivelul educațional al părinților a fost influențat de politica educațională promovată înainte de anul 1989, când învățământul superior era unul elitist, caracterizat printr-o selecție puternică. În topul preferințelor profesionale întâlnim următoarele profesii în rândul elevilor de clasa a XII-a:
Urmărind primele zece profesii (plus varianta alta), acestea se asociază cu genul, domiciliul stabil și cu top zece profesii pe care cred că îl vor avea elevii după terminarea liceului și nu se asociază cu încrederea în propria persoană și veniturile.
Din această analiză am extras câteva informații importante, însă, nu putem să nu luăm în considerare numărul mare de persoane indecise cu privire la profesia pe care o vor urma; acest lucru spune multe despre starea actuală a tinerilor, mulți dintre ei nu au ținte clare pe care să le urmeze. Am identificat cu acest prilej o carență în orientarea profesională realizată de școală, care ar fi în cea mai mare măsură aptă să sesizeze noile orientări pe piața muncii, îndreptând în aceste direcții opțiunile tinerilor pe care îi socializează în cadrul formal. Activitatea cabinetelor de consiliere psihologică din școli ar trebui orientată în mai mare măsură spre acest tip de obiective. O orientare școlară adecvată, prin care să se realizeze o compatibilitate între abilități și înclinațiile tinerilor, pe de o parte și caracteristicile pieței muncii, pe de altă parte, ar reduce mult „costurile” asociate unor alegeri, care se pot dovedi ulterior, după debutul carierei educaționale, ridicate (energie, timp, bani) .
Concluzii finale
Politica ocupării forței de muncă face parte din politica socială a unei țări, alături de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, asistența socială și politicile familiale, relațiile de muncă, securitatea și sănătatea în muncă, asigurările de sănătate, politicile din sfera locuinței și locuirii, politicile în sfera educației, politicile sociale din domeniul probațiunii / reinserției sociale a persoanelor delicvente și alte politici sociale.
Strategia și politicile de ocupare ar trebui să pornească de la fixarea câtorva obiective fundamentale:
Înviorarea creșterii economice prin crearea de noi unități productive și, prin aceasta, de noi locuri de muncă, cu deosebire în sectoarele cheie ale economiei
Creșterea, într-un ritm mai mare, a locurilor de muncă din cercetare-inovare și învățământ, concomitent cu acordarea unei atenții mai mari personalului din aceste sectoare (salarii, bază materială, condiții de documentare, relații cu alte țări, etc.)
Stimularea progresului tehnologic al întreprinderilor prin aducerea lor la nivelul (apropiat) de competitivitate din alte țări
Operarea unor schimbări mai serioase în condițiile de muncă și sistemul muncii, astfel încât să genereze motivația durabilă a ofertanților de a ocupa locurile de muncă disponibile;
Formarea și sprijinirea unei clase noi manageriale abilitată pentru afacerile competitive în condițiile dure ale economiilor globalizate;
Măsuri menite a crea și consolida o clasă de mijloc capabilă a concura cu marile întreprinderi – cu deosebire cele aflate în relații cu întreprinderile străine care acționează în România;
O sursă mare de creare a noilor locuri de muncă o reprezintă economia rurală, în care există numeroase cereri de servicii și disponibilități de forță de muncă neocupată.
Studierea și evaluarea proceselor pe piața muncii ca dimensiuni, structuri și tendințe stau la baza definirii politicilor active de ocupare și protecție socială, sub cele mai diferite laturi ale acestora.
Bibliografie
Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România: 1990–1998, București, Editura Expert, 1999.
Mărginean, I., Politica socială și economia de piață în România, București, Centrul de
informare și documentare economică, 1994.
Preda, D., 2002, Ocuparea forței de muncă și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București;
Nica, E., 2004, Strategii și politici de ocupare a forței de muncă în România, Editura Economică, București
Hatos, A., Săveanu, S.,(coord.), 2009, Educația și excluziunea socială a adolescenților din România, Editura Universității din Oradea;
Giarini, O., Liedtke, P., M., 2001, Dilema ocupării forței de muncă și viitorul muncii, Editura All Beck, București;
Dobrotă, N., Aceleanu, M.,I., 2007, Ocuparea resurselor de muncă în România, Editura Economică;
Absolvenții recenți de învățământ superior și integrarea lor pe piața muncii Autori Raport: Bogdan Voicu, Claudiu Tufiș, Mălina Voicu
Niță Dobrotă, Mirela Ionela Aceleanu, Ocuparea resurselor de muncă în România, Ed. Economică, București, 2007;
Cristache Ristea, Piața muncii, comportament, modelare, eficiență, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2002;
Dobre Ana Maria, Coman Ramona – România și integrarea europeană, Institutul European, Iasi, 2005;
Emilia Herman, Piața forței de muncă în context european, Note de curs;
Bădulescu,A., Ocuparea și șomajul : între abordări teoretice și realități contemporane, Editura Universității din Oradea, 2006
Daniela – Luminița Constantin și colab. , Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială., Editura ASE, București, 2002
Anghelache, C., România 2004, București, Editura Economică, 2004;
„Formarea profesionala continua în procesul dezvoltarii tehnologice din economia
româneasca”, Observatorul National al Ocuparii si Formarii Profesionale a Fortei de
Munca, Ministerul Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse, Directia Programe si Strategii
Forta de Munca – Bucuresti, aprilie 2007
„Evolutia ocupatiilor pe piata fortei de munca din România în perspectiva anului
2010”, – Dr. Speranta Pîrciog, Dr. Vasilica Ciuca, Dr. Eugen Blaga, Dr.
Dorel Abraham Cristina Mocanu, Dr. Marin Burcea Bertha Sanduleasa, Dr. Corneliu
Cârtâna Dr. Catalin Stoica, Aniela Matei, Ana Zamfir – Bucuresti, 2006
„Forța de muncă în România: Ocupare și șomaj în trimestrul II 2010”, Institutul Național
de Statistică.
Zamfir, Cătălin, Rebedeu, Ion(coord) Stiluri de viață. Dinamica lor în societatea contemporană, Editura academiei, București, 1989
Zamfir, Cătălin, Indicatori și surse de variație a calității vieții, Editura academiei, București, 1984
Mărginean, Ioan, Balașa, Ana, Calitatea vieții în România, Editura Expert, 2005
Precupețu, Iuliana (2006), Primul studiu european referitor la calitatea vieții: Calitatea vieții
în Bulgaria și România
”Compendiu de macroeconomie” [Băcescu, 1997]
Selye, Hans, Știință și viață, Editura politică, București, 1984;
Roth, Andrei, Modernitate și modernizare socială, Editura polirom, Iași, 2002;
Neculau, Adrian, Ferréol, Aspecte psihosociale ale sărăciei, Polirom, Iași, 1999
Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii mondiale, București, 1998
Budeanu, Constantin; Călinescu Emanoil, Elemente de ecologie umană, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982
Revista / Journal „ECONOMICA” nr. 1 (83) 2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Triunghiul Educatie Ocupare Calitatea Vietii In Contextul Actual (ID: 148265)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.