Triumful Literaturii Morometii

CUPRINS

I. Marin Preda – un scriitor excepțional 3

II. Apariția capodoperei 10

III. Organizarea compozițională 13

IV. Monografia satului 21

V. Ilie Moromete „cel din urmă țăran” 29

VI. Portrete siliștene 39

VII. Umorul 47

VIII. Stilul moromețian 51

Concluzii 56

Bibliografie 59

CAPITOLUL I

Marin Preda – un scriitor excepțional

Venit în literatură într-un moment dificil, Marin Preda era – este – și ca om și ca artist o prezență fermecătoare, un miracol care ne-a înfrumusețat viața.

Într-o lume atât de labilă el este o certitudine, un spirit care nu se dă bătut niciodată, care înfruntă tot ceea ce este obtuz și vremelnic, este un mare artist. De la început și până la sfârșit, Marin Preda și-a cucerit viața vânând-o ca pe o pradă, pentru a putea să-și ridice cu o devoțiune de arhitect Opera.

Fără îndoială el este unul dintre cei mai de seamă scriitori români și una dintre cele mai de seamă personalități ale secolului XX.

Dintr-un univers echilibrat ca al romanelor sale este greu să extragi o temă. Operația pare o amputare care lasă infirm întregul. O analiză a temei riscă să fie elementară. Tema iubirii este cea mai vulnerabilă dintre toate. Pe de o parte prin tradiția unui snobism critic, pe de altă parte prin tradiția minimalizării unei mari probleme, cea a iubirii.

Supratema tuturor romanelor lui Preda este lumea. Lumea scriitorului este cea a orașului, a relațiilor sociale, a implicării și a răspunderii individului. În oraș, care din punct de vedere istoric este o formă de colectivitate mai nouă, cu o tradiție mai scurtă, domină relațiile sociale și nu o mentalitate omogenă.

Dar prima lume a lui Marin Preda a fost lumea universului sătesc, o construcție sprijinită pe dimensiunea timpului.

Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este țăran, adică născut la țară, adică din țărână, adică din pământ.

Os delicat și țeapăn, cu o vorbire pornindă din rădăcina nasului, dintre sprâncene, amintind parcă de întrebuințarea cuvântului menit doar doinelor, făptura vie a scriitorului tulbură visul în favoarea lucidității.

Astfel, la 5 august 1922 se naște în comuna Siliștea – Gumești, județul Teleorman, Marin Preda, fiul lui Tudor Călărașu și al Joiței Preda, cel care avea să devină mai târziu „cel mai iubit dintre pământeni”.

În septembrie 1930 Marin Preda a fost înscris în clasa I primară din comuna natală „cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăț doar să mă iscălesc”. Primul an este pierdut deoarece elevul a fost declarat nepromovat în urma nefrecventării cursurilor. În anul următor a fost reînscris în clasa I iar la sfârșit s-a trezit „cu uimire citind”.

Se dovedește a nu fi un elev mediocru iar prin clasa a III-a descoperă gustul pentru lectură.

În 1941 pregătește pentru culegerea „Sârma ghimpată” poezia „Întoarcerea fiului rătăcitor”, unică, după câte se știe, în existența lui literară. Volumul, fiind cenzurat, nu apare.

Marin Preda debutează în 1942 cu schița „Pârlitu’ ” în ziarul „Timpul”. Între 1943 – 1945 apar mai multe povestiri și nuvele: „Strigoaica”, „Calu’ ”, „Salcâmul”, „Noaptea”.

Opera sa este însă încadrată între 1948 (anul apariției volumului său de debut „Întâlnirea din pământuri”) și 1980, anul apariției ultimei sale cărți „Cel mai iubit dintre pământeni”.

„Întâlnirea din pământuri” nu prea seamănă cu cărțile românești scrise până atunci: întâmplări scurte, fapte necunoscute, lume stranie. Nu era nimic exotic, pitoresc, nici un abuz, nici o emoție semănătoristă. Stilul sec și „împotriva” limbii literare creează un sentiment ciudat de nesiguranță și curiozitate.

Urmează o serie de nuvele, „Ana Roșculeț”, „Desfășurarea” iar în 1955 apare primul volum din „Moromeții”.

După o lungă perioadă în care autorul încearcă să-și schimbe stilul și domeniul de investigație literară, în 1962 apare romanul „Risipitorii”. Stilul este mai agitat, dominat de dramatismul faptelor. Strategia epică a rămas aproape aceeași, numai ocolurile, ezitările sunt mai numeroase pentru că și obiectul epic are acum o stabilitate mai mică și o consistență mai limitată. El „prinde” fantasma nevrozei, sugerează prăbușirea interioară, lupta cu o boală interioară care atacă, înainte de orice, voința de a lupta. Preda schimbă în chip fatal ritmul gândirii epice, strategia apropierii de o realitate care și-a pierdut realitatea. Faptele sunt privite acum cu un ochi interior.

Stilul ezitării, stilul unei imense și fructuoase așteptări se transformă în cele din urmă în opera lui Marin Preda într-un mare stil al opțiunii. Destinele se închid, interogațiile pregătesc o soluție de afirmare, privirea se odihnește, la urmă, pe un peisaj bine articulat. Este credința autorului că dramele au un sfârșit, destinul un capăt, starea de criză o ieșire.

În „Risipitorii”, roman cu final deschis, construit pe ideea unui eșec existențial, există o posibilitate de ieșire din starea imposibilă în care destinele au intrat. Lui Preda nu-i plac înfrânții și nici perspectiva „înfrângerii” în literatură.

Pentru un scriitor care cu zece ani în urmă se gândea cu toată seriozitatea să se lase de scris, performanțele au o semnificație: sentimentul neputinței de a scrie, impasul, nu sunt întotdeauna reale. Scrie nuvela „Friguri” în două luni, nuvelă publicată în 1963, iar „Moromeții” volumul II în doi ani, urmând să apară în 1967.

Imediat după „Moromeții” scrie „Intrusul”. O carte scrisă cu un sentiment acut și inexplicabil, are „un conținut polemic la adresa acelor membri ai societății care au un comportament romantic, idilic față de realitățile brutale”.

În 1971 apare „Imposibila întoarcere”, cartea unei conștiințe civice de excepție. E suficient să citești această carte ca să observi ce idee înaltă își face el despre țăran și despre posibilitățile lui spirituale. A fi țăran era pentru Marin Preda, a fi un om cu o morală inconfundabilă: a avea sentimentul familiei, a cunoaște și respecta prietenia, a fi firesc și sincer.

„Imposibila întoarcere” surprinde prin rigoarea frazei, prin demnitate și sistemul coerent de gândire pe care îl are prozatorul acesta neliniștit de destinul lumii actuale.

Un an mai târziu Marin Preda primește premiul de proză al Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Marele singuratic”, unde plasează un episod admirabil: dragostea târzie a bătrânului Moromete.

Definindu-și temele principale ale romanului, Preda spunea: „Cum să te miști și cum să acționezi, când structurile sociale sunt atât de prezente și atât de greu de ocolit? Ca să acționezi, să faci bine, să fii un cavaler al unui sentiment, un cavaler al reparării nedreptății, ei bine, nu poți altfel decât cunoscând bine realitățile timpului în care trăiești. Eroul meu, Niculae din „Marele singuratic”, lovit fiind, are un moment de retragere și când revine, revine tot în urma unei lovituri, pe care de data asta nu i-o dă societatea, ci i-o dă soarta. Această a doua lovitură îl împinge spre singura soluție care a mai rămas pentru el, astfel încât existența lui să nu-și piardă sensul. Adică să nu stea să trăiască un fel de semiexistență, cu gândul la iubita lui care a murit, în timp ce o prietenă a lui duce pe umerii ei slabi sarcini prea mari. El găsește un fel de a acționa eficace, alegând un loc de unde îi poate urmări pe cei care fug de răspundere și de ceea ce e de datoria lor să facă, iar în fuga asta lasă pe umerii altora sarcini prea grele, strivitoare, în timp ce ei se sustrag, și nu dintr-o necesitate superioară, ci din motive bine cunoscute: mizerie umană, lene, dorința de a trăi fără să muncești […]”

În 1975 apare „Delirul” una din cărțile cele mai puțin realizate ale autorului. La începutul romanului este însă un pasaj extraordinar, o noapte de dragoste la țară, sub cerul înstelat: frumusețea acestui episod poate fi calificată, fără exagerare, ca tolstoiană. Toată cartea rezistă prin acest episod și prin acela în care se prezintă o nuntă în mahala, unde se dezlănțuie un personaj numit „teluricul”.

O bună parte din relatare, privind personajele și referindu-se la acte cu repercusiuni capitale pentru numeroși inși, ia o turnură de cronică. Narațiunea rămâne însă legată de izvoarele informative, neluându-și libertatea unei expuneri personale. Ca urmare, paginile de creație făceau greu corp comun cu o materie cam fadă care alcătuia restul textului.

În anul 1977 Marin Preda editează volumul „Viața ca o pradă”, bildungsromanul cristalizării unei conștiințe scriitoricești.

Opera a fost o izbutire superioară, autorul prinzând aici într-o singură țesătură epică unitară, cronica evenimentelor vremii, considerații asupra lor și scenele care înviau oameni și fapte.

Secretul succesului a fost găsirea posibilității de a folosi fără stinghereală „stilul moromețian”, „Viața ca o pradă” fiind roman reconstituire memorialistică și confesiune artistică intimă.

Dincolo de valoarea ei literară și, desigur, românească, opera este, indiscutabil, un laborator. Marea abilitate a lui Marin Preda este sinceritatea. Pe lângă curajul sincerității, „Viața ca o pradă” are un aspect viu, în mișcare, creator prin excelență și solicitativ.

Este romanul unei vocații scriitoricești și totodată aventura unei conștiințe.

Dacă eroul cărții trece prin întâmplări extrem de dificile, cu o liniște interioară uneori de-a dreptul stupefiantă, aceasta se întâmplă pentru că el este în posesia unei certitudini: vocația sa literară.

Romanul de adio al marelui prozator, „Cel mai iubit dintre pământeni”, este o confesiune redactată, la cererea avocatului, de un inculpat, spre a ajuta organizarea apărării sale. Are, prin urmare, ca scop principal, relatarea pe larg a împrejurărilor crimei săvârșite de el. Eroul cărții își istorisește dragostea cu femeia pe al cărei soț l-a omorât, experiențele amoroase precedente și rezultatul lor catastrofic, eșecurile încercate în viața socială. De la existența intimă, narațiunea rece la evenimente politice, de la oameni foarte apropiați (părinți, soție, prieteni) la o întreagă faună umană: peregrinările lui Petrini, asistent universitar, scos din învățământ și ajuns șeful unei echipe de stârpit șobolani fac ca mediile prin care ne poartă confesiunea să aibă o mare varietate (cercuri intelectuale, pușcărie, familie mic-burgheză, uzină).

„Cel mai iubit dintre pământeni” este încă un roman despre „obsedantul deceniu”. Față de altele, nu vine cu cine știe ce „dezvăluiri” noi, faptele imputabile epocii le-am mai întâlnit prezentate de diverși romancieri.

Marin Preda nu caută să impresioneze prin excesul de orori. El se mulțumește cu întâmplări curente care le relatează astfel încât să iasă la iveală implicațiile lor morale profunde extrem de grave.

Confesiunea pleacă de la un sentiment al culpabilității și îi caută rădăcini în trecut; Petrini începe primul „rău” pe care l-a făcut, și anume mamei sale. Aceleași fapte, rămase altundeva numai abuzuri condamnabile, implică aici mentalități și atitudini încărcate de semnificații pe plan moral-filozofic general.

„Stilul moromețian”, tendința lui de a face din viață un spectacol contribuie enorm ca relatarea, în ciuda faptului că este o narațiune la persoana I, fatal subiectivă, să câștige o credibilitate maximă. Confesiunea devine un lung monolog jucat, permițând situarea lui în spațiul realităților evocate de narațiune. E victoria strălucită a autenticității.

Poate că nu există nici o carte care să vină cu o mărturie mai vie despre încântările, dar și dezastrele pe care într-o epocă de seisme sociale și politice le aduce dragostea, ca în acest incomparabil „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Autorul accentuează în ultimul său roman, de la început, problematica schimbată („moartea violentă”, „sinuciderea la care ești împins de către oameni”) a unui nou personaj (care nu va ieși din celulă „decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă”). Romanul este o sinteză a unor motive disperate și, din perspectiva propriului sfârșit, rostite testamentar.
la început, problematica schimbată („moartea violentă”, „sinuciderea la care ești împins de către oameni”) a unui nou personaj (care nu va ieși din celulă „decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă”). Romanul este o sinteză a unor motive disperate și, din perspectiva propriului sfârșit, rostite testamentar.

„Moartea e un fenomen simplu în natură, numi oamenii îl fac înspăimântător” este fraza care deschide marele roman. Obsesia morții stăruie și traversează fără răgaz amara confesiune.

În aceste volume nu este vorba despre moartea naturală, o „dulce ispită”, ci despre moartea violentă, moartea de zi cu zi a aspirațiilor și a credinței și moartea ca ultimă brutală nedreptate.

Tumultuosul cuprins epic care descoperă măștile morții în toate ungherele urâtului și minciunii alege „mitul fericirii prin iubire” ca o ultimă salvare. Există ceva înainte de toate și după ce totul ți-a fost luat, la care nu ai dreptul să renunți. Acel minim care este și maximul existenței, măcar acesta, trebuie apărat până la capăt. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e …”

Aceasta a fost ultima frază a lui Marin Preda, după care s-a transformat într-o metaforă infinită a existenței.

CAPITOLUL II

Apariția capodoperei

„Lucrarea pe care o pregătesc este un roman din viața oamenilor de la câmpie. Acțiunea se petrece în anul 1945. Din punct de vedere ideologic, romanul este susținut prin concluziile sale. Prin eroi răzbat propriile-mi probleme și soluții, deși mediul e țărănesc. În acest sens poziția mea este următoarea: ridicarea de probleme, fără soluții mi se pare ridiculă și lamentoasă. Vreau să precizez că tema romanului meu este aceasta: eroii sunt frământați de aceleași eterne întrebări, însă – spre deosebire de literatura dominantă de până acum – acești oameni, când neliniștile și incertitudinile ating în ei o temperatură înaltă răspund și rezolvă aceste probleme.”

În 1943 lui Marin Preda îi apare povestirea „Salcâmul”. Scriitorul a mărturisit că scena tăierii salcâmului a constituit nucleul genetic al „Moromeților”. Scriitorul îi atribuise uriașului copac un antropomorfism legat de destinul lui Ilie Moromete însuși un simbol al căderii acestuia, pe care romanul avea menirea să-l argumenteze epic.

Înainte și după apariția volumului „Întâlnirea din pământuri”, Marin Preda a publicat în periodicele vremii fragmente disparate ale unei ample pânze românești, „concepută atunci în trei volume”. Acțiunea acestor episoade, ce dezvoltau într-o variantă primară secvențe de la sfârșitul întâiului volum din „Moromeții”, era așezată imediat după al doilea război mondial.

Acțiunea se desfășoară în toamna anului 1946, de-a lungul a 48 de ore. Cartea era cronica unei familii urmărită pe distanță de mai bine de o jumătate de veac. Romancierul recrea retrospectiv fabulația „prin intrări spectaculoase, asemănătoare celor dintr-o piesă de teatru”, Înainte de moarte Ion Tudor Moromete lasă copiilor săi: Ilie, Maria și Ilinca, o casă cu două pogoane de pământ.

Destinele lui Ilie Moromete, Maria și Ilinca, alcătuiau principalele brațe ale albiei epice. Niculae își încheiase studiile și deschisese un birou de avocatură în București. În schimb, nepotul lui Moromete, Anton, fiul Ilincăi, intră în partidul comunist. Imensa avere a lui Ilie Moromete și intențiile sale testamentare generează un conflict familial încheiat cu uciderea bătrânului. Achim și Paraschiv – Nilă murise în război – iau în stăpânire cea mai mare parte a bunurilor tatălui, iar mama vitregă și fetele sunt alungate din casă. Prin conflictul imaginat inițial, romanul se asemăna cu numeroasele cronice de familie.

Curând însă, facultatea creatoare a lui Marin Preda conferă personalitate și direcție precisă universului imaginat, scoțându-l din zona periferică a literaturii și îndreptându-l spre problematica fundamentală a marii creații.

Romanul lui Marin Preda începe să asculte de propriile sale principii interioare de dezvoltare. Intuind efectul tragic ce se poate scoate din înfruntarea omului cu istoria, autorul transportă acțiunea cu un deceniu în urmă. Apoi, eforturile sale se îndreaptă spre găsirea unui embrion pivot sub semnul căruia să așeze structura caracterologică a eroului, paralel cu gândirea romanului ca totalitate Marin Preda a eliminat elementele ce nu se simțeau atrase spre nucleul central, îndreptându-se astfel spre structura romanelor perene ale literaturii naționale și străine.

Astfel, în anul 1955, „Moromeții” își începe lunga călătorie în istoria literaturii române.

O operă apărută parcă din senin, crescută pe un sol prea puțin pregătit ca să-i dea viață, reușește să ne demonstreze că în anumite condiții marea creație nu poate să ia ființă decât prin ignorarea totală a oricăror criterii conjuncturale.

Scriind „Moromeții”, Marin Preda a gândit ca un țăran bine așezat pe peticul său de pământ care nu se schimbă cum îl bate vântul. Prin această carte scriitorul român s-a întors, în sfârșit, la uneltele sale, recâștigându-și demnitatea pe care era cât pe-aici să o piardă.

Materia pentru această minunată carte – senină, plină de certitudini, prozatorul a găsit-o, desigur, în propria copilărie. Romanul e în mare măsură autobiografic: copilăria grea, plină de privațiuni de tot felul, o familie bătându-se aprig împotriva sărăciei, un tată, personaj extraordinar care își apără cu încrâncenare libertatea și demnitatea. Și totuși o carte luminoasă, chiar dacă întâmplările nu sunt nici pe departe vesele.

Această misterioasă lumină este secretul artei, secretul cărții lui Marin Preda, secretul marelui său talent. El a știut să transforme aceste „simple amintiri” într-o capodoperă.

Și astfel, odată cu Marin Preda a intrat în literatură „clanul Moromeților. Se va vorbi despre această familie atâta timp cât va fi limba și literatura română.”

CAPITOLUL III

Organizarea compozițională

Continuând tradiția romanului românesc de inspirație rurală, Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii rurale. Scriitorul își fundamentează romanul din perspectiva relației omului cu timpul, a umanității cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruțătoare.

„În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.”

Romanul începe simbolic, cu așezarea acțiunii sub semul uni timp îngăduitor, tolerant. Curgerea domoală a vremii ar dezvălui, aparent, evenimente comune și personaje rămase într-un tipar tradițional. În realitate tocmai modernitatea viziunii și adâncimea conflictuală, la nivelul marilor romane ale literaturii, sunt notele definitorii ale narațiunii. Fraza expozitivă sugerează substratul filosofic și anunță fără echivoc polemica: „Narațiunea înaintează la început lent (prima parte a întâiului volum se măsoară în zile; volumul al doilea se întinde pe câțiva ani, cu mari lapsusuri), apoi din ce în ce mai precipitat.”

Toate cele XXVII de capitole din prima parte a romanului se desfășoară, în timp, pe o distanță de 24 de ore. Conflictele înfățișate par să se fi desfășurat aidoma și în anii anteriori: aceleași datorii amânate mereu, identicele nemulțumiri ale copiilor. Avertismentele discrete ale timpului n-au fost luate în seamă și amenințările se strâng concentric în jurul familiei.

Evenimentele din următoarele două părți ale romanului, aduc semnele precipitării timpului. Vremea își accelerează nemilos mersul. Marin Preda introduce alte nuanțe, distribuie în alt mod motivele epice, astfel încât se observă o dezvoltare în spirală a acțiunii, fiecare nou strat epic evoluând spre un deznodământ riguros motivat.

Capitolul XIX (partea a doua) este reprezentativ pentru lucrarea nemiloasă a timpului. Amenințările, riguros motivate, se strâng necruțător și datoriile nu mai pot fi păsuite.

Scena prânzului aflată spre sfârșitul cărții, este, pe de o parte, simetrică cu cea a cinei din primele pagini ale romanului dar și în contrast cu aceea.

Este momentul maxim al disensiunilor din familie, prefigurând răbufnirea disperată a lui Moromete, bătaia cu parul a băieților, risipirea familiei prin fuga lui Paraschiv și Nilă la București.

Sfârșitul romanului este așezat sub auspiciile unei vremi necruțătoare, intolerante. „Trei ani mi târziu izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”

Structura narativă a romanului dezvăluie o maturitate artistică ieșită din comun. O forță integratoare omogenizează elementele într-o totalitate solidară, oricare fragment constituie un reflex al unității, în vreme ce romanul în întregime spune ceva anume despre fiecare episod.

Acțiunea romanului se desfășoară în anul 1937, de la „începutul verii” până spre sfârșitul aceluiași anotimp. Tema răzbate dintr-un ansamblu oarecum încâlcit (suntem în plină refacere pe plan social, prefacere care nu se realizează cu ușurință, într-un mediu înțelenit în defensivă).

Spațiul temporal este absorbit de trei mari secvențe epice. Cea dintâi, cuprinde aproximativ jumătate din volum; începe într-o sâmbătă seara, continuă în noaptea spre duminică și duminică până după-amiază. Umanitatea comunei Siliștea – Gumești este pusă în mișcare pe laturile ei fundamentale: dragostea neumbrită de considerente străine de ea însăși, cuplul Polina – Birică, foamea achizitivă de avere, Tudor Bălosu și fiul său, Victor, răzvrătirea simbolizată de Țugurlan, spiritul distructiv simbolizat de Guica.

Duminică dimineața predomină manifestările colective: participarea tineretului la premilitară, adunarea din poiana lui Iocan, spectacolul călușului. Automatismul existenței rurale, ce caracterizează în bună măsură proza rurală românească, este lăsat la o parte. Hora abia este amintită, nunta nu lipsește dar nu are o funcție coagulatoare. Acum dramele satului ies la iveală, patimile ascunse se dezlănțuie, se fac și se desfac planuri.

A doua mare secvență epică surprinde satul în febra secerișului. În aceste capitole, oboseala ucigătoare a muncii se îmbină în proporții felurite cu bucuria bunăstării ipotetice. Oamenii treieră și macină îndată spre a gusta din întâia pâine a recoltei. Gesturile învăluite într-un grav ceremonial se subsumează unui ritual de nebănuită vechime. Personajele împietresc ca în picturile bizantine. „Se așezară toți pe iarbă și femeia băgă vătraiul în capul țestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină iar Armeanca, fiul cel mare, și Țugurlan își luară pălăriile de pe cap. femeia rupse pâinea și le dădu bucăți mari care în mâinile lor palpită de dogoare și abur, parcă ar fi fost vii. Începură să mănânce cu o lăcomie curată și reculeasă și timp de câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.”

Ultima secvență înfățișează conflictul direct dintre Ilie Moromete și fiii săi. Numeroase episoade asigură o strânsă legătură între liniile conflictuale, rezultatul fiind recrearea artistică a unei vieți de puțin întâlnită densitate epică.

Structura compozițională a romanului dezvăluie o reprezentare artistică scenică, o vocație dramatică nativă, subsumată unei viziuni clasice despre o lume, o atracție subconștientă către epocile de statornicie sau izolarea unor zone de stabilitate pe un fond general în continuă prefacere.

Toate secvențele epice sunt cimentate din interior de o idee nu mai puțin adâncă: ireversibilitatea temporală. Inițial timpul pare nespus de răbdător cu oamenii. Primejdiile mari se fărâmițează într-o puzderie de amenințări mărunte.

Pe la sfârșitul primei secvențe epice timpul se precipită pentru ca la final timpul să-și piardă definitiv răbdarea, iar criza latentă să izbucnească violent sfărâmând unitatea iluzorie a familiei.

Partea a doua a „Moromeților” continuă să aibă în centrul său pe Ilie Moromete, alături de care se conturează tot mai mult Niculae, fiul său, dar fără strălucirea și complexitatea celui dintâi. Este cartea „însingurării bătrânului șef al clanului și cartea morții sale”.

Prozatorul a reușit să dea celor două părți o anumită unitate, astfel încât nu se poate vorbi de ele ca două romane oarecum deosebite ca problematică și modalitate, ci de unul singur, în care se reconstituie imaginea unui univers și a unei civilizații aflate la răscruce.

Tehnica de compoziție a celei de-a doua părți nu mai este cea a decupajului, ci una rezumativă: evenimentele sunt selecționate, narațiunea cunoaște întoarceri în timp și eliminări de fapte, singurul moment de o mai întinsă coerență epică fiind cel în care Niculae participă ca activist la o campanie de seceriș în propriul său sat.

Acțiunea se petrece în perioada anilor ’50 problemele colectivității trec pe primul plan, satul românesc tradițional e violentat din temelii de istorie.

Problemele strângerii cotelor și predarea lor către stat, a înființării formelor colective de muncă aduc și o altă faună umană: activiști trimiși de la raion, județeană, o lume nouă, probleme politice noi, inflația, sunt realități ale unei lumi în profundă schimbare.

Ultimele capitole narează moartea lui Ilie Moromete, bătrân aproape de 80 de ani. Căzut la pat, prin vorbele adresate doctorului el exprimă crezul vieții sale, în care a rămas neclintit: „Domnule, … eu întotdeauna am dus o viață independentă”.

Peste întreaga acțiune se revarsă tumultuos destinul Moromeților. Înainte de toate, „Moromeții” constituie romanul unei familii și, intriga narațiunii este constant determinată de disensiunile existente între membrii ei.

În prim-planul narațiunii se află familia țăranului Ilie Moromete, o familie numeroasă, alcătuită din copii proveniți și din alte căsătorii. Este o familie „hibridă”, generatoare de conflicte în sânul ei „prin ignorarea realității sufletești individuale.”

Semnele viitoarelor conflicte epice care vor zgudui puternic familia lui Moromete se adunau mocnind, tăinuite în sufletul membrilor săi. Catrina îi crescuse de mici pe cei trei băieți ai lui Ilie (Paraschiv, Nilă și Achim) care acum încep s-o urască. Nemulțumirile sunt alimentate permanent de către sora cea mare a lui Moromete, Guica.

Nemulțumită de căsătoria fratelui său, aceasta spune copiilor „că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei și că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui.”

Familia lui Moromete, avea paisprezece pogoane de pământ, recolta era bună, prețul ridicat iar oamenii făceau comerț cu cereale la munte.

Ilie Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pământului. Pentru el pământul semnifică condiția etică a individului, îi asigură independența în mijlocul lumii și a formelor ei înșelătoare.

Nemulțumirea lui Achim, Nilă și Paraschiv este un obscur sentiment de neliniște în fața soartei de țăran. Fără să știe, cei trei acționau în spiritul veacului, în concordanță cu noile forme ale relațiilor de producție. Dorința lor de a face bani „se subordonează tendinței de a produce marfă pentru piață. În esență, conflictul în acest punct nodal izbucnește. Două mentalități diferite, două moduri de a înțelege existența se înfruntă ireconciliabil.”

Datoriile la bancă, plata foncierei îl sufocă din ce în c mai mult pe Ilie. Chiar cu drumurile făcute la munte el e din ce în ce mai îngrijorat. „Ce facem cu fonciirea, că vine ăla (Jupuitu) peste o săptămână și nu ne mai iartă.”

În acea dimineață trebuia plătită fonciirea. Constrâns de acea amenințare, Moromete taie salcâmul. Prăbușirea acestuia marchează începutul decăderii familiei.

Exponențial pentru specia sa solitară ce presimte masacrul va fi „un salcâm uriaș … stufos și înalt” care „umbrea întreaga vâlcea”. Dominând șirul plutelor care „se înălțau spre cer” fără a-i acoperi lumina, el va fi un Ax al lumii. Până și Nilă, spirit departe de subtilitate, consideră salcâmul sacru. Grăbit să sfârșească masacrul incompatibil cu lumina solară, Moromete îl anunță: „Nilă, până răsare soarele, trebuie să-l trântim la pământ”, la care la care fiul întreabă „uimit”: „Salcâmul?”, „Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?”. Între gradația celor două întrebări are loc aglomerarea sugestivă care transferă salcâmul lui Marin Preda în zona copacului arhetipal. „Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiecare primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna, viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheța (…). Primăvara coroana uriașă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curățat de crăci în fiecare an, și creștea la loc mai bogat.”

Salcâmul din acest citat întrunește și calitatea de arbore social, patronând joaca, rituală și ea, a copiilor care îi îmbrățișează tulpina, simbol al permanențelor etnice.

Ceea ce urmează nu este mai puțin tragic pentru erou decât pentru destinul uriașului Ax al lumii. Un duel în care copacul nu opune decât puterea semnificațiilor în fața vinei tragice a lui Moromete, obligat să caute „un anumit loc” (inima salcâmului) „unde să înceapă a lovi”. Prin analogia explicabilă, durerea lui Moromete devine organică: „Din gât îi ieși un icnet adânc și lovitura țâșni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci și se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga”.

Încrâncenarea tăietorilor urmărește să răpună „viața salcâmului falnic în vreo vână care se ascundea de secure” și care în pofida rănilor, „stătea drept și liniștit, nici o frunză nu i se mișca”. Elogiul ce i se cuvine unui asemenea adversar este rostit de Moromete ca unui bătrân patriarh: „Vânos a mai fost!”. Agonia salcâmului intuită de erou îl face să întrebe „în șoaptă”: „Gata, Nilă?”, ca în preajma unui mort, iar prăbușirea ce urmează îi smulge un urlet „lung și răgușit, ca și când l-ar fi ars cineva cu fierul înroșit”. Ultimul geamăt al copacului muribund este „un pârâit ascuțit care spintecă dimineața ca un trăsnet!”. Și abia ajuns aici, în momentul morții, Marin Preda relevă semnificația simbolică a acestuia. Salcâmul piere desfăcând spiritul de materie într-un dezechilibru universal.

„Din înălțimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, ca și când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniștea dimineții ca o vijelie. Văile clocotiră și toți câinii de prin împrejurimi începură să latre.

După aceea se făcu tăcere. (…) Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile.”

Salcâmul devine simbol și întâlnește emblema copacului cosmic, arbore al vieții, arbore – strămoș. Asemenea semnificații vor adânci drama sacrilegiului asumat de Moromete, de a doborî mărețul copac, determinat de presiunea „ratei la bancă, a dobândei, plus fonciirea pe doi bani”, spre a-l vinde hulpavului său vecin, Tudor Bălosu. Faptul că personajul silit să înfăptuiască omorul simbolic este el însuși o redută a umanității rurale de pe vremea când „timpul era foarte răbdător cu oamenii”, amplifică tragismul romanului.

Al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția sa. Catrina primise la reforma agrară un lot de opt pogoane. La puțină vreme, din cauza foametei, Moromete vânduse un pogon din lotul soției, promițând în schimb trecerea casei pe numele ei. Dar nu se ține de cuvânt.

În această primă parte conflictul dăinuie surd, ura ce răzbate uneori din adâncuri se va amplifica în partea a doua. Înspăimântată, Catrina găsește alinare în biserică. Temerea sa era legitimă deoarece în sat se mai întâmplase ca mama vitregă să fie alungată din casă și o îngrozea gândul că va rămâne fără adăpost la bătrânețe. În final ea îl părăsește și se duce la fiica ei din prima căsătorie.

Ultimul conflict familial, mai ascuns, mai surd, se desfășoară între Moromete și sora sa, Guica (Maria Moromete). Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi căsătorit a doua oară și să o fi ținut pe ea în casă să se ocupe de gospodărie și creșterea celor trei copii, dar Moromete îi cumpărase un loc și-i construise un bordei departe de curtea lui. Considerându-se nedreptățită, Guica a fost cuprinsă de o ură mistuitoare împotriva fratelui său. Nemulțumirea ei izvorăște dintr-un sentiment uman firesc: spaima de a rămâne singură când nu va mai putea munci.

Vremea când viața „se scurgea fără conflicte mari”, îngăduind senine întârzieri meditative, pare definitiv apusă. Se aud deja vuind marile roți ale istoriei care va rostogoli și înghiți totul.

„Moromeții este un roman de familie și una din ideile lui principale (poate cea mai importantă) este aceea a paternității. Intriga romanului este mereu în funcție de relațiile dintre tată și fiii lui, familia se destramă când se deteriorează aceste relații; umoarea lui Moromete se conservă sau se alterează în funcție de ele; în ultimă instanță, soarta fiecărui personaj atârnă de acest raport esențial pe care l-a gândit autorul”.

Cu nespusă gravitate, Marin Preda dă expresie sentimentului general uman al dragostei de tată, tema fundamentală a operelor clasice. În aceeași măsură, măreția construcției narative rămâne revelatoare: omul este înfruntat cu sine însuși, cu lumea și istoria. Sentimentele general-umane și problematica socială sunt nemilos confruntate cu ireversibilitatea temporală.

Peste umanitatea imaginată veghează însă, cu o obiectivitate desăvârșită, conștiința romancierului.

CAPITOLUL IV

Monografia satului

Marin Preda este un scriitor surprinzător. Până la el lumea țărănească a Bărăganului era total necunoscută. Țăranul ardelean al lui Rebreanu sau Slavici, universul rural moldovenesc din scrierile lui Sadoveanu au suferit o teribilă lovitură prin apariția lui Ilie Moromete și a satului său de câmpie, comuna Siliștea-Gumești.

Preda a prezentat în romanul său lumea, lumea în care el a crescut, universul sătesc, și o a doua sa lume, cea a orașului, a relațiilor sociale.

Satul este conservator față de tradiție pentru a-și putea împlini rostul, după cum orașul selectează indivizi speciali pentru a-i dezvolta. Satul are ca fundament timpul trecut în timp ce orașul reprezintă o colectivitate mai nouă, ce privește spre viitor. Timpul orașului este clipa, momentul, trăirea, experimentul în vreme ce timpul satului este viața înaintașului repetată de viața urmașului. Satul și orașul, ca și colectivitățile născute în momente istorice diferite, se opun prin aspirație. Satul aspiră să rămână identic cu sine însuși, orașul dorește progres prin schimbare.

Supratema romanului său, lumea, dezvăluie însă personalitatea lui Marin Preda: un om complex, construit din contraste. Era extrem de răbdător, se apropie cu încetineală de obiect. Magnifică este răbdarea pe care o pune în a descrie o masă.

„…Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă, așezați în jurul ei pe niște scăunele cât palma. Fără să se știe când, copiii se așezaseră cu vremea unul lângă altul după fire și nărav. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim stăteau pe partea dinafara tindei…De cealaltă parte a mesei, lângă vatră (…) stăteau întotdeauna Catrina Moromete, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita. (…)

Moromete stătea parcă deasupra tuturor.”

Scena cinei este simbolică. Ea anticipează, fără ca eroii să bănuiască, deznodământul. Divizarea viitoare a familiei de acum este sugerată. Ilie Moromete va rămâne singur. Cei trei frați vitregi vor fugi de acasă. Tita se căsătorește și pleacă alături de soț. Niculae va porni pe drumul spinos al vieții.

Din casa Moromeților, romancierul înfățișează numai tinda și pragul „celei de-a doua odăi”, restul fiind lăsat în umbră.

În capitolul XX este continuată descrierea interiorului locuinței. Aici însă autorul nu face o simplă descriere, nu spune ci reprezintă interiorul prin intermediul unui personaj, perceptorul, care este interesat să-l cunoască. Curiozitatea și atenția personajului se transmit cu identică intensitate și cititorului.

Cina era pe sfârșite când, Moromete și ai săi ascultau cutremurați cântecul nostalgic al unui flăcău. Concentrarea și neînțelegerea, o neînțelegere parcă fertilă, creatoare, îi scoate din cotidian pe cei ce o încearcă.

„Taci, zise omul, așteptând încordat.

Fiecare rămâne la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă și Achim stăteau nemișcați în câte un colț al tindei. Femeia și fetele rămaseră și ele nemișcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura deschisă a mirare și neînțelegere.

În tăcerea aceea se aude deodată din depărtare un om care mergea pe drum și cânta”.

Citite la nivelul ficțiunii, tăcerea, concentrarea și neînțelegerea nu cu o semnificație deosebită în această scenă întrucât – în afară de Moromete – ceilalți tac și se concentrează doar ca să afle despre ce este vorba, neștiind încă la ce trebuie să fie atenți. De fapt însă, reacția lor, încremenirea lor înfiorată, dobândește sens tocmai pentru că este disproporțională.

Destinul familiei Moromete este în strânsă legătură cu acela al satului, scriitorul construind o imagine plină de culoare a vieții rurale. Cina ia sfârșit și acțiunea este transferată în lumea de afară, a satului. Cântecul lui Birică îi „dezmorțește” pe membrii familiei.

„Cântecul flăcăului acoperea întinderea și adâncimea nopții.

Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odată era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare și frumos și el nu mai vrea să vină…Vocea urca în noapte și în amintire cu patimă clocotitoare…”

Acest cântec al flăcăului, urmat în capitolele următoare de fluieratul atent, câteva seri la rând până când Polina s-a hotărât „să iasă” alcătuiesc un adevărat poem al idilei rurale.

Scriitorul decupează scene de o mare simplitate din viața țăranului și narează lent, stăruind asupra fiecărui amănunt, gest sau replică. Totul se desfășoară parcă după un tipic anume, nimic nu e spontan, în așa fel încât impresia de ceremonial e stăruitoare, ca și cum țăranii s-ar orienta în cele mai elementare mișcări ale lor după o ordine prestabilită, după un cod străvechi.

Este virtuală intenția romancierului de a realiza o imagine monografică a lumii rurale.

Hotărârea lui Moromete de a cere bani cu împrumut primarului Aristide prilejuiește autorului la începutul părții a doua, descrierea centrului comunei. O hartă topografică pe care pot fi localizate instituțiile și locuințele notabilităților creează cu uimitoare concretețe sentimentul realului. Descrierea are rostul de a sugera ierarhia socială a satului. Se realizează astfel o radiografie completă a lumii rurale românești puțin înaintea izbucnirii războiului. Romanul este presărat cu scene antologice, adevărate documente de viață românească, dar intenția scriitorului nu e să facă etnografie. Forța cărții sale stă în adâncimea ei psihologică, pentru că în descrierea aspectelor automatice, stereotipe, se strecoară sistematic analiza circuitului sufletesc subteran al protagoniștilor, astfel încât romanul se va constitui dintr-o realitate exterioară, care pateu crea impresia superficială că avem, de-a face cu o monografie a satului românesc, și dintr-o realitate interioară, mai misterioasă și mai durabilă, din care țâșnește drama.

Personajele romanului sunt angrenate în toate evenimentele timpului. Satul românesc din deceniul al IV-lea nu poate fi imaginat fără corvoada premilitarei, a cărei absurditate o intuiește confuz Nilă în timpul exercițiului de „ocupare” a gării.

Pagini memorabile realizează romancierul prin secvențele din cancelaria școlii. Semnificativă rămâne emoția cu care Ilie Moromete primește vizita preotului și a învățătorului Teodorescu.

Din multitudinea de aspecte oglindite în roman deosebit de interesant este modul în care scriitorul vede școala din mediul rural în timpul copilăriei sale.

Principalele secvențe de sfârșit de an sunt discursurile succesive ale celor doi dascăli, directorul Toderici și învățătorul Niță Teodorescu, urmate de episodul premierii școlarilor care aduce în prim plan pe elevul Moromete Niculae și, din nou, pe tatăl său.

De fapt, în economia generală a romanului, capitolele consacrate școlii au un loc foarte bine determinat. Poate în nici o altă categorie socială organizarea defectuoasă a învățământului nu a lovit atât de mult ca în țărănime.

Marin Preda a fost atras și de spiritualitatea ancestrală a clasei țărănești. Arhetipurile mitice pâlpâie pentru ultima oară în prima parte și la începutul părții a doua. Jocul călușului constituie o pagină de epos autentic. Virilitatea jocului transformă dansul într-un spectacol în fața căruia tineri și vârstnici sunt deopotrivă cuprinși de încântare.

Călușul „nu se poate juca decât în formație, în costume, cu mut și cu încă ceva care era greu de găsit și de păstrat și anume un conducător neobosit și mai bun decât toți ceilalți care să știe călușul, adică să țină minte numărul și ordinea figurilor de joc”.

În partea a doua a romanului riturile străvechi agonizează: praznicul morților la sărbătoarea Rusaliilor precedat de datina spălării picioarelor tuturor invitaților, parastasul. Obiceiurile de nuntă se alterează.

În același timp, romanul are un pregnant caracter de document social al unei epoci, înfățișată dintr-o perspectivă obiectivă. Aceasta face să simțim lumea lui Marin Preda mai veridică, mai aproape de condiția sa esențială.

Câmpia a exercitat asupra romancierului o atracție deosebită încă din copilărie. Peisajul totdeauna același și mereu altul îl fascina: „Nimeni nu vorbea în timp ce soarele cobora strălucind peste câmpia care începea să se coloreze. Auriul și violetul sau roșul aprins cu albastru-verzui, amestecate la buza asfințitului, te făceau să simți și asta nu numai pentru o clipă, ca o iluzie, că te afli pe o planetă necunoscută, fantastică în frumusețea ei orbitoare, și că te afli pe ea nu de ieri sau de azi, ci dintotdeauna…”

Capitolele cărții urmăresc șirul muncilor agricole din această fantastică zonă geografică: de la începutul verii, când oamenii isprăveau de săpat, până toamna târziu, după seceriș, după treieriș, după măcinatul grâului și încheierea socotelilor anuale.

O mare sensibilitate, notații pătrunzătoare sunt legate de peisajul natural și viețuitoarele satului.

„Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii. Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui, și dacă în timpul nopții se mai întâmpla ca norii să mai acopere cerul, acești nori dimineața se făceau nevăzuți și lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenită și grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme când dobitoacele scurmă țărâna căutând răcoare, ori aleargă bezmetice după umbră, viața oamenilor iese afară din sat și se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei. Căruțele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer. (…)

Dimineața e alburie și satul răsună încă de cântecul cocoșilor. Omul se scoală, trezește copiii, înhamă caii și umblă de colo până colo prin curte. Plecarea în prima zi de seceră pare să fie un lucru obișnuit…”.

Marin Preda abordează dintr-o perspectivă inedită în literatura română problema pământului. Pământul constituie un element esențial în relațiile dintre oamenii universului moromețian, un substantiv – temă al narațiunii. Satul lui Preda este un sat de țărani împroprietăriți prin reforma agrară de după primul mare război.

Pământul rămâne modalitatea hotărâtoare de existență și posesiunea lui este decisivă. El semnifică abundența materială, pe care se clădește prestigiul social. În jurul pământului se rotesc gândurile oamenilor. Posibilitatea unei eventuale înstrăinări determină reacții imprevizibile, de la expresia „rece” care se așterne pe chipul surorilor lui Birică, până la „glasul nemilos”, plin de inexprimabilă ură al Anghelinei Boțoghină. Pe felurite modalități, substantivul este repetat și în familia Moromete, și el este cauza dezbinării dintre soți.

Cu toate acestea, o detașare definitivă de vraja obsesivă a pământului acționează permanent. Din planurile de viitor ale lui Achim, Nilă și Paraschiv, pământul este exclus. Mai presus de pământ, Boțoghină pune propria lui viață măcinată de ftizie, iar Niculae așează „studiul”. Renunțarea la pământ pentru un motiv concret sau o pasiune de natură intelectuală reprezintă noutatea esențială adusă de Marin Preda în literatura română contemporană.

Dar fascinația locuitorilor este Poiana lui Iocan, locul în care în fiecare duminică dimineață aveau loc dezbaterile ideatice ale satului moromețian. Pentru întâia oară în literatura de inspirație rurală, sătenii renunță la horă și la cârciumă pentru un spectacol intelectual posibil, pentru un schimb de idei.

Discuțiile au ca temă dezbaterile parlamentare publicate într-un ziar al vremii („Dimineața”), un articol din același ziar despre luptele din Spania precum și ocaziile oferite de personaje în trecere prin agora satului.

Oamenii veneau cu un interes nestins, mereu reînnoit, numai pentru plăcerea de a discuta situația politică a țării. Adunarea din fața fierăriei lui Iocan simbolizează adânca vocație democratică a poporului român.

Ca în teatrul antic, scena se află în aer liber. Spectatorii sunt sătenii: „Unii stăteau în picioare, alții pe niște butuci vechi, aduși acolo cine știe de când și tociți de ședere”. Toți erau „gălăgioși și parcă nerăbdători” și îmbrăcați de sărbătoare, chiar dacă „unii erau desculți, în cămașă și pantaloni și cu pălării vechi dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiți de sărbătoare, erau fețele lor rase proaspăt”. Actorii: Ilie Moromete și Cocoșilă. Piesa jucată: analiza dezbaterilor parlamentare.

Marin Preda a avut intuiția marilor creatori de a nu scoate personajul din condiția clasei sale, subliniindu-i astfel și mai convingător unicitatea. „Ca un școlar care nu e sigur pe el”, Moromete citea mai întâi frazele în gând, apoi le relua cu voce tare și glasul lui avea atunci „niște grosimi și subțirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înțelesurile nemărturisite sau încheieri definitive”.

Nu are nici o importanță că dezbaterile nu trec de un anumit nivel, că oamenii trăiesc practic dintr-o iluzie. Esențială este străduința de a înțelege istoria contemporană cu propria lor minte, scena în întregime dezvăluind aspirația unui popor. Istoria este transformată în spectacol și ironia inclusă dezminte contemplația, accentuând nota critică.

În capitolul XXI însă strigătul Ilincăi smulge pe Moromete din sfera disputelor abstracte, reîntorcându-l spre preocupările cotidiene: acasă îl aștepta agentul fiscal.

„Ce se întâmplase astăzi cu poiana fierăriei lui Iocan în care țăranii din „Moromeții” se strângeau să facă politică?”

Treptat, Moromete nu mai joacă rolul principal. Autoritatea lui în sat scade, oamenii nu-l mai ascultă ca altădată: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără nici un respect și el lasă fruntea în jos, și nu zice nimic”. Eroul continuă să trăiască în lumea lui, a satului de dinainte, a satului tradițional. Dar Moromete nu mai e implicat, el privește acum faptele din afară.

Marin Preda prezintă caracterul universal al experienței lumii țărănești tradiționale și moderne. Valorile ei morale complicate de religii, revoluții erau adâncite în intuiția lor fundamentală. Țăranul este un pozitiv, iar după el existența e o datorie, după ce te-ai pomenit cu ea la început ca un dar.

CAPITOLUL V

Ilie Moromete „cel din urmă țăran”

Originalitatea romanului „Moromeții” constă într-o nouă viziune a lumii rurale. Ilie Moromete, țăran din satul teleormănean Siliștea – Gumești, nu semăna cu nici unul din prototipii literaturii de caracter rural anterior, fiind dotat nu numai cu o filozofie asupra vieții, dar și cu voința de a rezista la tot ceea ce contravine gustului său de trai liniștit, confortabil, într-o gospodărie mijlocie. El este „o personalitate socratică centripetă și iradiantă a Bărăganului, materializare ideală a unei posibilități de existență a romanului”.

„Ilie Moromete” – va mărturisi Preda – „a existat în realitate, era tatăl meu. Era un om pe care n-aș putea spune că l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult. S-au amestecat în sentimentele mele pe care i le mai păstrez și dragoste, dar și admirație pentru personalitatea lui. Era un țăran de condiție socială exact așa cum l-am descris în cele două volume ale „Moromeților””.

Între Preda și Moromete, Între autor și personaj a fost de timpuriu stabilită o relație bizară: cel dintâi a fost și încă este considerat o ilustrare a tipologiei desemnate de celălalt. Ideea, devenită clișeu, a „moromețianismului” operei și personalității lui Preda în acceptarea fără rezerve a acestei relații își are sursa. Deși Preda l-a creat pe Moromete, mai degrabă scriitorul pare că a fost produs de personajul său.

Spiritul moromețian, modul de a fi, psihologia, comportamentul moromețian ar fi astfel caracteristice întregii literaturi a lui Preda, chiar și acelor scrieri din care Moromete lipsește.

Personajul argumentează tipologia românească națională cu trăsături individuale irepetabile, afirmând semnificații de indiscutabilă valoare morală. „Filosof”, „naiv”, „actor”, „inocent”, „disimulat”, sunt atribute ce se adaugă concentric eroului de-a lungul anilor.

Moromete e monumental: „stătea parcă deasupra tuturor (…) în pragul celei de-a doua odăi (…) stăpânea cu privirea pe fiecare”. Această imagine constituie prima schiță a psihologiei eroului. El era capul unei familii numeroase. „Existența fiecărui membru al familiei depinde de existența și inițiativele lui (…) Ilie Moromete e un personaj seducător, pe care propria sa soție și copiii îl ascultă cu neascunsă încântare”.

Personajul este complex: „Moromete se sculă de la masă tăcut și ieși afară. După câtva timp se auziră câteva cuvinte înăbușite și pe urmă tatăl se întoarse ținându-l pe băiat de mână”.

Nici un cuvânt nu este rostit întâmplător, oricare degajă o semnificație. „Comportamentul său se circumscrie unei realități ce reține atenția colectivității și o dirijează. Respectul celorlalți vine din verificarea „moromețianismului” ca posibilitate exemplară de existență. „Moromețianismul” se bazează pe o gratuitate exemplară (ingenuitate) ce-i permite eroului să facă un rit din a vorbi cu o persoană străină în adunare; să facă un întreg ceremonial din a privi pe cineva; să facă un rit din a tăcea; să facă un rit din conducerea propriei familii”.

În mediul său el manifestă vocație de observator malițios, mereu de veghe, al comportamentelor umane, cu preocuparea de a desluși înapoia faptelor unuia sau altuia, a întâmplărilor din care ia act tâlcul adânc. Postul său de pândă este vestita stănoagă din fața casei, sau podișca ce dă în drum, iar spațiul de patrulare, ulițele satului. El intră în vorbă cu toată lumea, e sociabil și iscoditor, dornic să afle ce gândește fiecare. Constată în jur aberații, anomalii, acte contrazicătoare ale bunului simț la originea cărora de cele mai multe ori găsește prostia.

Stând de vorbă cu vecinul său, prin fața lor trece un flăcău. Bălosu îl privește cu nepăsare „iar Moromete se uită îndelung în urma lui:

Hm! făcu Moromete.

De ce te miri?

Păi tu n-ai văzut?

Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleștate.

N-ai văzut, mă, ce urât e?”.

Privind lucrurile în absolut, Ilie Moromete este un pater familias, anacronic întârziat în epoca contemporană. Stăpân neînduplecat, vocea lui răsună într-o variată tonalitate, de la finețea ironică la sarcasmul ucigător. Nimic nu se întâmplă în gospodărie fără prealabila lui încuviințare. El decide începutul și sfârșitul fiecărei acțiuni.

Idealul de viață moromețian este condiționat de aceeași conștiință patriarhală. Nu este suficient ca omul să trăiască. El pretinde să fie și respectat, și chezășia diferenței o asigură modul său de existență socială. De aceea nici un efort nu i se pare prea mare pentru a menține integritatea loturilor. Însă producția pământului său este organizată în vederea consumului propriu. Latura comercială a recoltei, producerea mărfurilor pentru piață, cade pe un plan secund.

Una din iluziile lui Ilie Moromete, își va caracteriza Marin Preda personajul, mai târziu, „este că lumea ar putea trăi fără bani, iar poziția asta e a țăranului patriarhal”.

Pe acest fond primar se grefează trăsăturile nu mai puțin complexe ale unui țăran contemplativ. „Tatăl meu – mărturisește Marin Preda – era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa scăldată în soare, dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore ci zile întregi, spectacolul lumii, atât cât se vedea de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca să-l uimească și să-l încânte fără slăbire”.

Moromete, fără a disprețui activitatea, își dă seama că omul care e numai activ își consumă viața și nu înțelege nimic din ea.

„Ilie Moromete nu seamănă cu nici unul dintre personajele prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din modul în care un spirit inventiv, putem spune creator, transformă existența într-un spectacol. (…) Moromete privește lumea cu un ochi pătrunzător, semnificant, în întâmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalți nu se aprinde. Călătorind la munte pentru a vinde porumb, Moromete povestește la întoarcere niște fapte extraordinare. Însoțind mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii lipsiți de farmec. El avea ciudatul dar de a vedea lucruri care altora le scăpau, pe care nu le vedeau”.

Ilie Moromete este un om contemplativ, visător și meditativ. „Să vezi viața, s-o contempli, nu neapărat ca pe un spectacol, ci ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi, să te uiți la oameni, la soare, la tot ce există, e însă o plăcere în sine, pură, misterioasă…”

Comportamentul acesta constituie modul esențial de a fi al eroului. Deși evită inițial angajarea explicită, structura sa caracterială va fi treptat scufundată într-o rețea de relații opoziționale ce impun inevitabil implicarea. Aici se află cheia dramei lui Ilie Moromete. El va intra în conflict cu propria-i familie, cu satul, cu istoria, învăluit într-o tragică aureolă.

Există în carte un moment când arta este adusă în primul plan. Faptul se întâmplă într-o împrejurare în întregime luminată de spiritul jocului și al unei seninătăți de la înălțimea căreia lumea e privită în esența ei. Este vorba despre întâlnirea lui Moromete cu prietenii săi în poiana fierăriei lui Iocan într-o duminică dimineața, moment de sărbătoare și de răgaz când țăranii își contemplă viața cu superioară detașare. Atunci unul din ei. Din Vasilescu, sculptează din pământ galben – nu fără semnificație – tocmai chipul personajului principal. El surprinde ceva pentru care cuvântul „esență” ar fi prea neutru, prea potolit. Surprinde, mai bine zis, singurătatea lui: „Era el, Moromete, așa de…așa de serios, și de… . Da, el era, dar parcă era… . Era așa cum îl cunoșteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și…fără parlament”.

Dar acest om „așa de serios” este protagonistul scenei. „Apariția lui Ilie Moromete e premisa ridicării cortinei: odată cu el intrăm în lumea cuvântului vorbit”. Compozițional, el apare primul în text:

„ – Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?! se miră atunci când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineața.”

Comportarea sa, în întregime, este aceea a unei vedete, căci aflăm din capitolul anterior „fu întâmpinat de departe cu exclamații…Dar Moromete nu-i luă în seamă și nu se grăbi să se ducă la ei”. lectura ziarului o poate face numai el, este necesar să cunoască pentru aceasta arta de a semnifica și de a convinge doar prin jocul vocii. „Ilie Moromete are un fel inimitabil de a citi, adaptându-și glasul unei întregi game de tonalități, izolând cuvintele, rotunjindu-le, imprimând vocalelor anumite inflexiuni de circumstanță, grosimi și subțirimi ciudate, potrivindu-și în așa fel timbrul vocii în vederea efectului comic, încât reproducerea fiecărui pasaj parcurs e subliniată de o indescriptibilă ironie”.

În spectacolul cel mare al adunării era el însuși un spectacol. Dar, înainte de toate, protagonistul are o mare calitate, poate cea mai importantă: știe să descopere printre rândurile articolelor punctele în care șirul permite o bifurcare, un dialog. Acesta este marele atu al protagonistului față de ceilalți care îi recunosc întâietatea.

Acestei calități de narator extraordinar i se adaugă alta: aceea de comediant desăvârșit. Moromete alege cu grijă acele cuvinte care pot să caracterizeze și să ridiculizeze în același timp, fără a mai fi nevoie de comentarii. Cu un singur cuvânt dă la iveală parvenitismul caraghios al tânărului Bălosu: „De ce, Victore, ai stomacul deranjat?”

De fapt, familia Băloșilor este un termen de referință necesar pentru o mai exactă identificare a existenței „estetice” a lui Moromete. Bălosu e incapabil de gratuitate estetică deoarece pentru el nimic nu e gratuit. În loc să intre în dialog cu Moromete ca prietenii acestuia în poiana lui Iocan, Bălosu încleștează fălcile la auzul glumelor lui.

Lui Moromete îi este posibilă experiența estetică atât timp cât nu-l amenința nici lipsurile, nici lăcomia. Starea lui de mijlocaș îi dă o anumită dependență materială și libertatea de spirit trebuitoare pentru viață contemplativă.

„Contingent ’911 (făcuse primul război), Ilie Moromete se afla între tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”, avea plăcerea vorbei. Această plăcere însă stârnea mânia Catrinei care-l certa: „Ești mort după ședere și după tutun…lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!”. Pentru ca apoi știrile, gândurile și frământările sale, să le rostească cu voce tare, retras „undeva prin grădină sau prin spatele casei, să vorbească singur”.

Începutul romanului prezintă scena memorabilă dintre Moromete și Bălosu, când acesta îl întreabă dacă-i vinde salcâmul. Ilie scapă logicii obișnuite, comune a lui Bălosu, ceea ce-l va înfuria mereu pe vecin.

„ – Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam să ți-l plătesc (…) Drept răspuns Moromete se uită pe cer.

– Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el”.

Răspunsul este nu numai o tactică a amânării și a apărării sale, dar și ascunderea sentimentelor, a pornirilor sale lăuntrice împotriva lăcomiei și a nerăbdării lui Bălosu.

Episodul în care Jupuitu vine să ceară „fonciirea” se desfășoară tot scenic, printr-o acumulare de gesturi, mișcări, tăceri, răspunsuri bruște și scurte. Atmosfera de comedie a scenei este incontestabilă, dar „jocul” lui Moromete semnifică o modalitate de apărare a pământului contra înstrăinării eventuale. Din cei 1200 de lei luați pe salcâm, Moromete dă agentului fiscal numai o mie și peste câteva minute „cu ciudată voioșie” îi va notifica lui Tudor Bălosu că l-a păcălit pe agent cu 200 de lei. Gestul dezvăluie o formă de protest împotriva aparatului fiscal, convingerea că banii plătiți sunt dați fără nici un rost.

„Suceala” firii lui, cum spunea Catrina, reacțiile lui, altele decât cele obișnuite, rezultat al firii lui contemplative și reflexive, ironia față de alții, alcătuiesc universul interior al lui Moromete, personalitatea lui inconfundabilă.

Filozofia sa de viață este „de a face haz de necaz”; în firea lui există o anumită candoare rămasă din copilărie pe care și-o apără față de impactul dur cu viața prin această amânare și în același timp un refuz de a ieși din lumea lui.

Problema economică se complică însă în viața lui Moromete cu reflexul ei asupra vieții de familie. Din nefericire el pierde bătălia pentru unitatea familiei. O pierde fiindcă a întâlnit în Guica o adversară înzestrată și ea cu puteri „literare”, abătute și acestea spre scopuri pragmatice. Imuni la modul de existență oferit de părinte, Achim, Nilă și Paraschiv nutresc convingerea că se vor putea realiza independenți. Când află că cei trei sunt înțeleși să fugă de acasă, Moromete trece prin supliciul unui infern lăuntric, prefigurat de neașteptata modificare, pe un spațiu temporal infim, a înfățișării fizice: „Fața i se înnegrise și în cele câteva minute parcă și slăbise; parcă se ascuțise și se subțiase”. Gândirea își păstrase luciditatea inițială și frazele rostite respiră același moromețianism: „Băieții mei Scămosule, sunt bolnavi…Să fugă de-acasă? De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat. Dacă veneau și-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de-acasă”, crezi că i-aș fi împiedicat eu, Scămosule?! „De ce să fugiți, frățioare?” le-aș fi spus. „Încet nu puteți să mergeți?” ”.

Grijile, frământările sale interioare sunt exteriorizate la Moromete printr-o anume mohoreală, dar și prin mersul său: „mergea cu fruntea în pământ, nici încet, nici grăbit și nu se uita nicăieri”. Cu capul în mâini, pe câmp, singur, monologhează, suferă pentru că i s-a spulberat liniștea, plăcerea gândului: „cum să trăiești dacă nu ești liniștit?”

Scena ploii, când Moromete este udat până la piele de o ploaie repede și caldă, este revelatoare. Ea dezvăluie o întreagă filozofie de viață, o etică paternă se cuprinde în gândurile lui Moromete: „tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față (…) toată viața le-am spus și i-am învățat, dar pe tine să vedem dacă ești în stare cel puțin de-atâta… că de mâncare e lesne, dar ce le spui?…și-or să te-nvețe ei pe urmă minte la bătrânețe”.

Hotărârea îndârjită cu care sapă, grija pentru a salva de ploaie niște biete paie ascunde de fapt zdruncinarea întregii sale ființe.

Pe distanța unei zile și a unei nopți, Moromete își face cu acuitate o succintă retrospectivă analitică. Unde a greșit? Cu ce și-a nemulțumit feciorii de vor să-l părăsească? Întreaga ființă încearcă să afle răspuns la această interogație. Vorbele îi sunt înecate într-o tristețe duioasă aproape nepământeană, mersul pe uliță trădează o ireparabilă nenorocire, glasul îi sună tulbure și sugrumat. Achim l-a înșelat, Dar Nilă? Dar Paraschiv? „…nu cumva Paraschiv, văzând cum familia încolțită de primejdia ruinei, să-și fi schimbat sau să-și schimbe gândurile?”. Cu nebănuită încordare încorsetată sub o mască de nepătruns, Moromete le sondează intențiile. Joacă din nou rolul actorului, dar de data aceasta cu disperare, iar certitudinea îi umple sufletul de mâhnire. Care poate fi remediul? „Gândurile sale nu mai căpătau glas și el se chinuia zadarnic să le smulgă de acolo și să le facă limpezi. Zăceau undeva în adânc, într-un întuneric desăvârșit. Moromete se întreba: Ce e de făcut? și întrebarea se azvârlea în acest întuneric ca un bolovan, iar întunericul în loc să scadă, urca la suprafață ca o apă turbure și amenințătoare”.

La începutul părții a doua, comportamentul lui Ilie Moromete stă sub obsesia unei vinovății asumate. Tatăl are încredințarea că este singurul răspunzător prin felul său de a fi, de fuga copiilor. Tot ce întreprinde până la întâlnirea cu fugarii în București face cu convingerea că își ispășește, fragmentar, vina anterioară. După eșecul întâlnirii, un sfâșietor sentiment de tristețe spală continuu, pe felurite tonalități, statuia tăiată în marmură a personajului.

Începe sfârșitul lui Moromete: sfârșitul său este privit cu o grandoare de tragedie greacă, sfârșit simbolic al unui mărunt zeu al câmpiei și, odată cu el, prăbușirea unei civilizații.

Refuzul copiilor de a-l urma, definitiva înstrăinare a soției, însingurarea lui Niculae determină tot atâtea nuanțe ale amărăciunii.

La dizolvarea familiei contribuie și moartea lui Nilă în luptă la Cotul Donului, anunțată de „scrisoarea neagră”. Moromete rămăsese nemișcat în pridvor, cu hârtia în mână, „paralizat parcă de mișcarea nevăzută a aripilor morții care se opriseră și deasupra casei lui”.

Împuținat la trup, luase slăbiciunea de a rătăci în neștire, cu ciomagul în mână, pe lângă garduri, pe câmp. Căzut la pat, prin vorbele adresate doctorului, el exprimă crezul vieții sale, în care a rămas neclintit: „Domnule, … eu întotdeauna am dus o viață independentă”.

Și astfel le a murit într-o dimineață, înainte de ziuă, iar la moartea lui dulgherii au cioplit un lemn de salcâm tăiat verde, iar fiul său s-a rezemat de un salcâm și a izbucnit în plâns.

Ilie Moromete, crescut la curțile dorului, zidit în imaculata dragoste a lui Marin Preda și a paginilor sale, a dat scrisului românesc un fiu cu un condei ce va străluci mereu în viitor.

Marin Preda a făcut să intre în literatură „omul câmpiei”, un om peste care istoria năvălește mai repede și față de care fatalitatea relațiilor se arată necruțătoare. În imperiul „eternei lumini de vară”, omul predist caută un echilibru, o înțelegere cu istoria, cu timpul nerăbdător. Tatăl, este în mitologia literară a lui Preda, simbolul acestei lumi ce se apără de vânturile aspre ale istoriei.

CAPITOLUL VI

Portrete siliștene

„Contemporan cu două generații de țărani, m-am născut și am avut timp să cunosc valorile spirituale ale lumii țărănești dinlăuntrul acestei lumi și nu din afară”, Marin Preda a cunoscut condiția aspră, nemiloasă a existenței țărănești, care, trăind sub „zariștea cosmică” trebuia să muncească pământul. „L-am muncit eu însumi, sub protecția unui țăran care mi-a lăsat, pe lângă experiența miriștii călcată cu piciorul desculț, a ploilor și a gerurilor, a abandonării deci în fața naturii care trebuie înfruntată pornind de la gradul zero, adică neîmbrăcat și rău hrănit, valori morale care se ridicau deasupra condiției țărănești. Da, mi s-a spus fără milă, pe lângă toate acestea, adică pe lângă faptul că pământul trebuia muncit așa cum erai, sănătos sau bolnav, fragil sau vânjos, pe lângă faptul că vita trebuie îngrijită ca pe o zeitate fără de care nici pământul nu-și putea da nimic, pământ și vite constituind suportul existenței tale fizice fără de care ai fi murit, pe deasupra lor, tu ca om, nu meritai să trăiești dacă nu erai om”.

Un om era o ființă care nu-și avea rostul în natură dacă nu se scula odată cu răsăritul soarelui.

Valorile morale ale lumii țărănești, complicate de religii, suprastructuri rafinate, sunt mai adânci în intuiția lor fundamentală decât neliniștea unui existențialist, țăranul fiind mai pozitiv. După el, existența e o datorie.

În pofida asprimii lor, țăranii lui Marin Preda nu-i continuă prin nimic pe țăranii scriitorilor naturaliști. Toate reacțiile lor, fie bune, fie rele, sunt profund omenești. Mai presus de orice, ei au resurse pentru contemplare și joc. Ceea ce le împuținează disponibilitatea estetică este sărăcia. Pământul le determină existența, deși ei n-au o sete absolută de pământ. Pur și simplu, când sunt lipsiți de pământ viața le este prea împovărată pentru ca ei să se mai poată bucura de ceva, iar când au mult își pierd din lăcomie independența de spirit necesară stării de creație.

Moromete pierde această stare după fuga băieților și nu-i va mai fi accesibilă până când, datorită împrejurărilor, setea de înavuțire care-l cuprinsese se va potoli vrând-nevrând. Abia atunci va privi lumea din unghiuri neașteptate. De altfel, nu numai în cazul lui Moromete starea de creație se destramă datorită grijilor obsedante. Catrinei i s-a dat – prin procesul desfacerii și distribuirii stării la mai multe personaje – însușirea de a visa cu intensitate și cu mare forță imaginativă. Pentru ea, visul era a doua viață („Mama avea două vieți…”) în care cea diurnă era pusă la îndoială, „iar alteori îndoiala și apăsarea din timpul zilei erau străluminate în somn de bucurii mari”. În vis faptele ei și ale altora începeau să trăiască: „În a doua viață puterea ei de a înțelege și de a îndura se prăbușea sau se înălța fără voința ei. trecuseră ani îndelungați și nu izbutise să afle decât foarte puțin din taina acestei vieți”.

Obsesiile Catrinei sunt de natură economică, însă au și o rădăcină erotică. Ei i se arătase diavolul și „nu mai știa ce s-a întâmplat, dar că a chinuit-o rău cu coarnele”. „Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu râturile mari în colțuri întunecate sau locuind împreună cu țigani care îi spuneau lucruri murdare”. Visele îi măriseră sentimentul de vinovăție pe care i-l dădea amintirea tinereții agitate. În aceste condiții, starea ei de creație se abătuse către misticism. Îi apăreau în somn „Maica Domnului sau Sfânta Vineri” și religia avea să ocupe un loc tot mai important în viața ei, nu fără ca în credință să se amestece – urcând dinspre rădăcini – ceva echivoc atunci când va nutri pentru tânărul preot venit în sat un simțământ atât de stăruitor încât în casă se va vorbi cu ironie despre „dragostea mamei”.

Pe lângă toate acestea Catrina este o soție și o mamă devotată care, pe lângă Niculae, Tita și Ilinca îi crește și pe băieții lui Moromete, Nilă, Achim și Paraschiv.

Alături de Moromete, Niculae este și el o prezență importantă în roman. El are o individualitate distinctă, o stare civilă anumită, circumscrisă la un timp istoric determinat. În același timp, Marin Preda a imprimat personajului trăsături caracteriale cu valoare general umană, prin intermediul cărora mulți cititori s-au recunoscut.

Niculae moștenește incontestabil calitățile tatălui său – asemănarea dintre copil și părinte o intuiește surprinzător Catrina în ziua plecării lui Achim la București – și le va continua pe plan superior, introducând o dimensiune necunoscută de Ilie Moromete: dorința instruirii organizate.

„Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol și cămașa de pe el era ferfeniță. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat cu praf.”.

Înfățișarea fizică a copilului este edificatoare pentru viziunea modernă asupra personajului adusă de romancier în literatura contemporană, Marin Preda nu face un portret fizic minuțios, deoarece nu intenționează să caracterizeze personajul în mod direct, ci îl lasă să-și dezvăluie personalitatea prin intermediul faptelor săvârșite și prin modul în care reacționează la stimuli exteriori.

Preocuparea sa este de a transmite senzația de viață adevărată: „La ce bun să vorbești despre urechile, despre părul, despre nasul, despre ochii unui personaj, dacă personajul acela nu trăiește și nu-i dă lectorului senzația că a fost smuls viu din plăsmuirea imaginației scriitorului?”.

Aspirația lui Niculae spre învățătură are consistența unei pasiuni native. Întâia și a doua parte a cărții sunt dominate de năzuința de a sfârși clasa a IV-a primară. Dar tocmai pentru el tatăl are mai puțină înțelegere. De la începutul primăverii îl trimite cu oile și în fiecare seară, spune Catrina „zace aici pe capul meu și plânge”, rugându-și stăruitor mama să intervină pe lângă Moromete să-l lase cel puțin la examenul de sfârșit de an.

Dialogul dintre Niculae și Catrina prefigurează una dintre viitoarele linii conflictuale ale narațiunii. Copilul este devorat de patima învățăturii și urăște orice obstacol ce i se așează în cale.

Unul dintre aceste obstacole este Bisisica. Ea este un personaj aparte al romanului și are semnificația unui simbol malefic. Goana zilnică a copilului după oaia ducace prefigurează drumurile sinuoase ale destinului pe care Niculae le va străbate de-a lungul romanului.

Asemenea fraților vitregi, Niculae este neliniștit de destinul său. În acest personaj Marin Preda a pus câteva din propriile sale trăiri sufletești: „Soarta care mi-era rezervată ca țăran, nu numai că nu mi-a plăcut, dar m-a neliniștit încă din copilărie. Nu împlineam zece ani, când doream din tot sufletul să nu mai fiu țăran”.

Niculae este absent din gândurile lui Ilie Moromete, absorbite de impozite, de calculele făcute în legătură cu plecarea lui Achim la București. Întâia dată își descoperă copilul parțial la serbarea de sfârșit de an. În brațe cu trupul băiatului scuturat de friguri, Moromete rămâne tulburat, însă nu intuiește adevărul până la capăt, deși ochii mari și aprinși ai copilului îi trezeau un sentiment ascuns de vinovăție. Tatăl stima cartea, dar îi era peste putință să înțeleagă că ea ar putea semnifica totul pentru fiul său.

Cu Niculae se petrece un proces de maturizare precoce, început în ziua secerișului, când plânsese pe miriște fiindcă își bătuseră joc de el.

Constată fără surprindere că pentru frații și surorile lui școala era un lucru străin și îndepărtat. În după-amiaza în care, la arie, rostește cu glas dramatic, în auzul tuturor: „Tată, eu trebuie să mă duc la școală!”, în vocea lui răsună o convingere adâncă în propriu-i destin: își găsise nu numai drumul ci și mijloacele de care avea să se slujească spre a păși pe el netulburat; va renunța la pământ în favoarea surorilor, cu condiția ca ele să-l ajute. Dorind să-și ajute băiatul, Catrina apelează la preot. Tulburarea mamei este vizibilă auzind că preotul face un raționament identic cu Niculae: „Să-l ajute fetele și să le rămână lor partea lui de pământ”.

Într-un final, deși lovit de fuga celor trei, cu banii luați din vânzarea pământului, Moromete își plătește nu numai datoriile dar și taxele de internat ale lui Niculae.

Cu această speranță în suflet părăsește Niculae întâia parte a romanului, fără să știe că drumul vieții lui va fi presărat cu nespus de multe asperități.

În partea a doua a romanului Niculae Moromete devine eroul principal. El este activist trimis de la raion să supravegheze în Siliștea-Gumești secerișul și predarea cotelor către stat. Descrierea peripețiilor acestei acțiuni prilejuiește autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar și o capodoperă românească de observație a psihologiei țărănești surprinsă într-un moment de mare încordare, de ezitare între acceptarea necesității și refuzul ei, între subordonare și revoltă. Țăranii izbutesc prin solidaritate să predea grâul netriat, așa cum l-au primit la însămânțări.

O magistrală ilustrare a fragilității sufletului rural cuprins de panică este episodul înecării țăranului Gheorghe, la care o comisie instituită în vederea strângerii cotelor nepredate găsește arme. Niculae Moromete, bănuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din funcția de activist regional și trimis la munca de jos, din care se va salva, ca om încercat al timpului său.

El își continuă crezul său: învățătura. El își va continua studiile sfătuit de prietenul său, notarul, și va ajunge inginer horticultor.

Ca în aproape tot ce a scris Marin Preda, personajele se realizează prin comportament, prin modul lor de a vorbi și gesticula, comentariul prozatorului limitându-se la strictul necesar. Toderici, directorul școlii, întruchipează suficiența, semidoctismul, îngâmfarea și mai ales prostia agresivă, caracteristice unei părți din intelectualii rurali din perioada antebelică, deveniți pe atunci unelte ale guvernării. Proptindu-se grosolan cu pumnii în catedră, el se adresează cu un oficial „Domnilor!”, cu glas tare, repetat și abuziv.

La polul opus se află cuvântarea învățătorului Niță Teodorescu – care pentru Marin Preda este un fel de „Domnu’ Trandafir” – este plină de bun simț. El se adresează cu un mai potrivit „Oameni buni!” și se arată cu totul înțelegător față de nevoile obștei.

În universul moromețian, apare un alt personaj: Țugurlan, care ocupă un loc distinct. El intră în scenă cu comportamentul unui răzvrătit și patima cu care vorbește în poiana fierăriei lui Iocan înfioară oamenii. După schimbul crud de injurii cu Cocoșilă, trăiește senzația de a fi „trezit din beție” și glasul îi sună întristat.

Un timp nu-și poate exprima deprimarea. Abia în grădina lui Moromete, ascultând relatarea amfitrionului despre Traian Pisică, intuiește inutilitatea acuzării consătenilor: „…ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea”. Fericirea semenilor de a se simți liberi nu o înțelesese Țugurlan.

Personajul trăiește complexe procese intelectuale și există indicii că Marin Preda a încercat să facă din Țugurlan un erou asemănător, din punct de vedere structural, cu Ilie Moromete.

Liantul ce solidifică nuanțele comune este mai puternic decât simțământul de incongruență: „Cunoștea și el starea în care mintea contemplă în liniște lucrurile și pătrunde dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită și rară”. De aceea, o identitate de esență între personaje era de așteptat.

Discuțiile din poiană au ca temă dezbaterile parlamentare, dar și luptele din Spania. Știrea din ziar se referă la un episod al războiului civil desfășurat între anii 1936 – 1939. Aviația germană a bombardat orașele Darango și Guernica, au distrus portul Almeria făcând numeroase victime: „avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliind populația civilă care alerga îngrozită prin orașul incendiat”.

Reacția lui Țugurlan este imprevizibilă. „Țugurlan se uita la toți cu o privire înceată și dușmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răgușit:

– Uite-așa ar trebui p-aici, pe la noi, amenință el și chipul lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt.”

El „credea că numai astfel se va purifica lumea (văzută ca natură) de produsele ei imunde (inechitatea socială, aberantă de la legile egalității naturale, singure valabile)”. Țăranii lui Marin Preda nu gândesc altfel decât eroul din folclor: „lume să te văd arzând / și n-aș veni să te stâng. / Să te văd arzând în foc / și n-aș alerga deloc”. Anarhismul lui Țugurlan, de factură populară, nu e un anarhism social, ci revoltă împotriva unei lumi rău așezate”.

Țugurlan sporește coeficientul de complexitate al lui Moromete, și prin intermediul amândurora, Marin Preda oferă o meditație asupra condiției umane. Țugurlan constituie nu numai o replică la Moromete, ci un Moromete mai lucid, glasul lăuntric al prietenului său, vocea pe care acesta o aude dar nu o rostește spre a nu spulbera beatitudinea în care se scufundă în fiecare duminică dimineață.

În poiana fierăriei apar relativ multe personaje. Cocoșilă și Iocan sunt cei care pot angaja un dialog cu protagonistul, cu Moromete. aceștia doar pot apostrofa și, niciodată, ocara lor nu este simțită ca o jignire, oricât de grele ar fi cuvintele. Ei pot continua un dialog, dar nu-l pot prelungi oricât; în orice moment protagonistul îl poate curma.

Un alt actor este Dumitru lui Nae. El trebuie să pună întrebările, să știe să provoace, să se prefacă mirat, să aibă suficientă prestanță pentru ca întrebării să-i urmeze un răspuns. El este actorul care angajează discuția. Dumitru lui Nae știe ce așteaptă actorii-spectatori de la el: de aceea intervine în momentul de tăcere gânditoare simulată de protagonist, provoacă indirect o gâlceavă fără consecințe, ironizându-l pe Victor Bălosu care trecea întâmplător prin preajmă: „Cum e cu facultățile alea, Moromete?”. Peste întrebarea lui nu se poete trece, deși angajează discuția pe o pistă care pare să nu intereseze pe Moromete și Cocoșilă, dar este importantă pentru ca ceilalți să poată înțelege („Zice că e de patru ani stare de asediu! Unde dracu e, că n-o văd!”).

În afara acestor personaje, întâlnim un altul care are un statut aparte. Este vorba de Din Vasilescu, pentru adunare el fiind un fel de protagonist tăcut căci poate sta în centrul piesei un timp prin chipul de humă arsă pe care-l modelează.

Un alt personaj care apare în roman este Guica, sora lui Moromete. Ea este geniul rău care incită nemulțumirile celor trei frați, repetându-le aceeași frază pe tonuri diferite: „Ați muncit de când erați mici și nu v-a luat niciodată o haină pe voi cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepdeșin, Ilinca iie de mătase, aia are scurteică de catifea…E plină chichița lăzii cu mamudele și icușari! Acolo e munca voastră, proștilor…Eu să fiu ca voi aș sparge lada într-o noapte și aș lua toate mamudelele”.

Ea își dorea ca unul din cei trei să-i fie alături la bătrânețe. Cu această speranță în suflet, Guica întreține mereu vie ura celor trei frați împotriva familiei, îndemnându-i mereu să fugă. Ei vor părăsi casa părintească, dar speranța mătușii lor nu se va realiza. Cei trei se stabilesc definitiv în București, iar Guica va rămâne singură în fața bătrâneții de care s-a temut.

Aceștia sunt țăranii lui Marin Preda, generația tatălui său, care au impus codul moral al existenței lor, pe care l-au transmis și care e contopit cu cel al întregului popor.

Marin Preda a realizat în romanul său o tipologie independentă, egală sub raportul vitalității artistice cu aceea a înaintașilor. El redescoperă țăranul ca individualitate distinctă, unică, posesor al unui univers ideatic, incomplet și insuficient reliefat anterior în semnificațiile lui esențializate, țăranul mistuit de mișcări sufletești inedite, de drame de esență intelectuală. Atitudinea polemică era inclusă: nici o latură a sensibilității umane nu lipsește sufletului rural.

CAPITOLUL VII

Umorul

Marin Preda era lipsit de atributele exterioare ale „marelui scriitor”, poate pentru că era îndeajuns de sigur de prezența în sine a celor lăuntrice și definitiv substanțiale, poate, deopotrivă că intuia că acestea l-ar fi împovărat, conferindu-i o respectabilitate de care nu simțea nici o nevoie și care, sincer vorbind, l-ar fi plictisit.

Peisajul uman tern sau posomorât se lumina brusc la ivirea lui Marin Preda. Gândirea sa era practică și terestră. Facilitatea la sublim nu găsea în el nici o înțelegere. Cu poezia, cu sublimul, cu măreția sentimentelor era precaut, rezervat, nerisipitor.

Avea „sentimentul” operei, îi simțea greutatea, apăsarea, satisfacția de a fi dat oamenilor o operă adevărată. Voia să se simtă ușor, eliberat de operă, liber să trăiască și să se bucure de viață. Îi plăcea să uite de toate, de el însuși, de apăsarea operei, de apăsarea vârstei biologice. Dorea să se bucure de scris și de viață și nu îngăduia lângă el plictiseala.

Dar oare cum putea să facă Marin Preda toate acestea dacă nu prin umor? Un umor de elevată calitate, ce recheamă îndată, prin analogie, pe Caragiale.

Constând în incongruența dintre efortul spre o gândire adâncă și expresia verbală redusă, umorul însoțește asemenea unei umbre epica romanului „Moromeții”. Marin Preda folosește mijloace variate și de mare finețe psihologică.

Procedeul frecvent utilizat îl constituie introducerea contrastului în desfășurarea unei secvențe comune. În acest caz, ideea critică este inclusă. Marin Preda ironizează modul de funcționare al unui mecanism social sau uman, dezvoltând în subsidiar ideea inutilității spectacolului, a activității ca atare.

În curtea școlii, de exemplu, învățătorul Toderici face apelul. Din rândurile premilitarilor, glasul celui strigat răsuna puternic, răscolind liniștea satului. Pentru a-și reliefa suplimentar autoritatea, Toderici „trase aer în piept, își desfăcu picioarele și începu să urle fiecare nume, hotărât să întreacă glasurile care răspundeau:

Tudor Marin! strigă el.

Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.”

Seria este previzibilă. Și învățătorul și cel strigat vor continua să intensifice duelul verbal. Și în această continuitate intervine distonant, surprinzător, un element perturbatoriu, dezacordant, ce declanșează sentimentul comicului.

„ – Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.

– Prezent! răspunse atunci Nilă încet și scârbit și un hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până departe.”

Alteori, predispoziția spre comic este determinată de reala superioritate intelectuală a lui Ilie Moromete însuși. Personajul nu poate rămâne indiferent la ridicolul vieții și izolează adesea diformitățile psihicului sau ale fizicului uman. În amândouă ipostazele, Ilie Moromete se detașează de scena imediată, trădând o obiectivitate absolută, o neangajare în spectacolul pe care el însuși îl provoacă.

În prima zi a secerișului, familia Moromete se așează la masă. Catrina luase de pe foc o tigaie mare cu fasole scăzută. Fasolea prinsese deasupra o pojghiță și parcă era sleită, rece. Înaintea tuturor, Moromete luă din tigaie fasole și fără a bănui nimic „înghiți dumicatul”. Se frige îngrozitor, nu suflă o vorbă și întrebă cu glas nepăsător: „Voi de ce ziceți că n-ați încălzit fasolea asta?”, întrebare ambiguă, deoarece două răspunsuri sunt egal îndreptățite. Adresată Catrinei și fetelor, interogația era un reproș. Celorlalți, care nu luaseră parte la pregătirea mesei, întrebarea le comunica un adevăr ipotetic, întors spre negație, prin însăși formularea lui.

Paraschiv nu mai așteptă „să se așeze toată lumea, rupse, ca și tatăl său, din mămăligă și râni cu nădejde în tigaie. În clipa aceea, Moromete își pironi privirea asupra lui și așteptă. Paraschiv, hulpav și absent, înghiți dintr-o dată (…) și scoase un urlet.

– Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în brațe și întinzându-i-o grijuliu. Te-a ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv”. Apoi explică „nedumerit, stârnind din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat și eu la fasole și când am văzut-o așa încrețită pe deasupra și fără nici un pic de abur care să iasă din ea, mi s-a părut că e rece și v-am întrebat de ce n-ați încălzit-o. De unde să știu eu că arde!”.

Exprimarea improprie, procedeu frecvent utilizat de Caragiale, este reluat cu nuanțe noi de Marin Preda. La câteva ore după plecarea lui Achim la București, sosește șeful de post cu paznicul moșiei:

„ – Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii la Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamație de la moșie. Azi dimineață, personal, a venit la mine administratorul și a reclamat… S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii și oile în ovăzul moșiei, l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit și i-a luat și pușca! Acum te-ai lămurit? încheie șeful de post mai puțin familiar.

– Cine s-a apucat cu omul acesta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gândire”, timpul acesta fiindu-i necesar să deslușească improprietatea din frazele interlocutorului. Esența caragialiană respiră de asemenea discursul directorului Toderici, rostit la deschiderea serbării școlare, copie modernă, „amestec de măgărie și inteligență”, a retoricii lui Nae Cațavencu.

„ – Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-și pumnii pe catedra de pe scenă și rezemându-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos, uitând că în fața sa, pe scaune, se aflau și doamne, serbarea școlară din anul ăsta se serbează cu bucurie pentru părinții care și-au trimis copiii la școală și fără bucurie pentru ăia care nu și i-au trimis. Și vă spun, domnilor, că din situația încheiată pe școală iese că oamenii nu-și dau copiii la școală. Știți și dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveți parte fiindcă n-aveți carte. Și pentru mine domnilor, să vă spun drept că eu așa am obiceiul să vorbesc, pentru mine zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-și dă copilul la școală! Eu am aicea înscriși patru sute cincizeci de elevi și din ăștia patru sute cincizeci și ceva, nu zic să fi venit toți, că n-ai unde să ții atâta mulțime de copii, și la urma urmii unii din ei sunt așa de proști că n-au ce căuta la școală: nu zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să batem și noi recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor, ăștia din Siliștea-Gumești, suntem mai breji ca alții din alte sate; și am fi zis atunci că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce spun ăia că suntem o țară fără știință de carte! Păi foarte mulțumesc, dă-mi și mie ici, României, niște colonii, să trăiesc bine, și să vezi cum învăț carte. Așa că dacă veneau două, trei sute, aș fi zis că degeaba se laudă Franța și Anglia că la ei oamenii sunt bătuți în cap de atâta carte…”

Marin Preda este totuși unic în felul său. A dus și a purtat cu el, toată viața, trăsăturile esențiale ale țăranului din câmpia de sud a țării. Judecățile și vorbele lor erau drepte, lipsite de orice patimă și de orice adaosuri care ar fi schimbat, într-un fel sau altul, realitatea.

CAPITOLUL VIII

Stilul moromețian

„Vreau să spun că dialogul cu cititorii este singura formă de oratorie pe care mi-am permis-o. Nu am ținut niciodată discursuri, am dialogat numai cu cititorii, prin cărțile mele”.

Acesta este Marin Preda, un om și un scriitor care a uimit prin sinceritate, care printr-o obiectivitate desăvârșită își interzice aprioric orice tresărire subiectivă. Obiectivității naratorului îi corespunde un stil cu valoare funcțională, care înclină spre concretizarea abstractului într-o expresie verbală ce comunică cu precizie intențiile prozatorului.

Opera lui Marin Preda este una „dintre cele mai morale din câte s-au scris la noi”. Este construită pe un sistem de valori etice și propune o morală ce poate fi determinată. Ea se bazează pe libertatea spiritului, pe dreptul la contemplație al omului, pe respectul valorilor fundamentale. Cartea lui este plină de reflecții privitoare la locul omului în lume și formează o nouă viziune asupra omului cu puternice rădăcini morale – omul valorilor fundamentale, fructul conștiinței morale.

Pe lângă acest tip de om, Preda a impus în literatură și o altă imagine a omului. L-au preocupat „bezmeticii”. Această categorie de oameni este ultima, cea mai de jos în scara de valori a prozei prediste. „Bezmeticii” îl ucid pe Dumitru lui Nae, prietenul lui Moromete, crainicul adunărilor din poiana lui Iocan. Dintre fiii săi, numai unul este bezmetic, Paraschiv. El are o ură bestială împotriva tuturor și este ușor manipulat de mătușa rea, otrăvită, Guica.

Prin arta sa, romancierul individualizează fiecare personaj. Opus lui Paraschiv, Nilă intuiește obscur că intenția lor de a fugi contravine normelor elementare ale eticii: „ – Bă, eu v-am mai spus: fugim, dar nu putem să furăm caii din grajd; află lumea și ne facem de râs, răspunse Nilă cu privirea în pământ.”.

Preda are ceea ce n-au mulți creatori: o filozofie de existență, un mod de a gândi omul și relațiile lui în univers. Omul predist este un om problematic: are simțul istoriei și cunoaște dialectica. Ironia îl apără de fanatismele sufletelor primitive. Gustul contemplației îl ferește să fie acaparat de bunurile materiale.

Unul dintre termenii demersului epic este răbdarea. El dă sentimentul că are timp să scrie despre nerăbdarea timpului. Modul lui este lent, ocolit, ezitant de a asuma lucrurile. Răbdarea pe care o pune în a descrie o masă, șederea familiei pe prispă în timpul unei ploi de vară reprezintă o strategie epică neobișnuită în proza română. Ea angajează sintaxa frazei, vocabularul, o relație cu lumea din afară.

El folosește deci stilul acumulării, al indeciziei care duce la decizie.

Marin Preda utilizează stilul indirect liber, păstrând nuanțele semantice ale replicii rostite de personaj și toate indicațiile referitoare la subiectul enunțării pentru a reliefa identitatea dintre gândirea sa și universul lingvistic al personajelor. Limbajul subiectiv al prozatorului imită vorbirea obiectivă a personajului, dând posibilitatea celui dintâi să nu intervină în gândirea sau vorbirea eroilor.

În egală măsură el folosește stilul direct, în care discursul narativ nu suferă nici o modificare.

Monologul interior, procedeu frecvent întâlnit în literatura modernă, înlesnește romancierului sondarea zonelor sufletești adânci.

„ – Auzi ce idee, reflectă el cu glas șoptit oprindu-se lângă poarta grădinii. Apucă o ulucă de vârf și rămase liniștit cu fruntea în pământ. Dacă ar fi așa, că din cauza păcatelor nu poți dormi – continuă el încercând ușor vechimea ulucii – ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el – și aici Moromete se întrerupse și gândi restul în tăcere – ar însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. (…) După încă o ploaie, aceste uluci au să-și rânjească dinții negri spre casă”.

Asociațiile de idei, discontinuitatea gândurilor, imaginile create de memoria involuntară subliniază complexitatea personajului, dar prilejuiește totodată romancierului realizarea unei polifonii sintactice și a unei varietăți de timbru de mare efect stilistic.

Densitatea epică este spectaculoasă. Timpul realității fictive coincide cu timpul discursului narativ. Simultaneitatea dintre timpuri este realizată prin predominarea stilului direct. Marin Preda realizează o viziune panoramică asupra personajelor, privindu-le când din exterior, când din interior. Viziunea externă, prin care înfățișează comportamente și înregistrează obiectiv dialoguri, este continuu însoțită de o incursiune sintetică în gândirea personajelor. În acest fel, romancierul coboară de la manifestările superficiale nesemnificative, ale ființei umane spre fibrele adânci caracteriale, păstrând constant o atitudine mediană.

Spre deosebire de întreg romanul, capitolele I și II ale părții a treia sunt construite pe utilizarea cu predilecție a prezentului indicativ.

„Dimineața e alburie și satul răsună încă de cântecul cocoșilor”. Marin Preda înfățișează acum o acțiune precis situată în timp, actuală, aflată în curs de executare, acțiune simultană cu momentul exprimării. Valorile absolute ale timpului prezent trezesc în imaginația cititorului scene de mișcare dinamice. Cu același scop, romancierul utilizează prezentul reflexivului dinamic, dar și valorile iterative ale prezentului spre a contura acțiunile periodice. Dincolo de cuvinte se ascunde un involuntar patetism, deoarece evenimentele relatate, în care este implicată și persoana romancierului, se repetă în acest moment prin intermediul imaginației, la fel de viu, puternic și nealterat, ca în momentul săvârșirii lor.

Așa cum naturalistul reface structura geologică a unei întregi ere din analiza unei sfărâmături de rocă, cititorul își dă seama de adâncimea unei opere din câteva probe luate din aluviunile superficiale:

„ – Țață Ilinco, m-a trimes țața Marioara să-ți spun să-i spui lui nea Niculae să se ducă în seara asta pe la ea și să-i fluiere la poartă, că vrea să-i spună ceva”.

Prin repetarea (conjugată și reacordată) a lui „a spune”, într-un sistem voit de comunicație închisă, scriitorul explică nu numai subtilitățile, dar chiar unele lucruri evidente.

Există însă în carte un singur moment când arta este adusă în primul plan. Faptul se întâmplă într-o împrejurare în întregime luminată de spiritul jocului și al unei seninătăți de la înălțimea căreia lumea e privită, totuși, în esența ei. Este vorba despre întâlnirea lui Moromete cu prietenii săi în poiana fierăriei lui Iocan într-o duminică dimineața, moment de sărbătoare și de răgaz când țăranii își contemplă viața cu superioară detașare.

„ – Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineața!”

O primă regulă a discuțiilor politice este caracterul lor ludic: între intenția personajului și expresia lui verbală trebuie să existe o ruptură. Actorii nu se implică în cuvântul rostit. O superioară detașare față de cuvânt și interlocutor dă posibilitatea fiecăruia să exclame, să înjure, să fie nepăsător, să se bucure, fără ca, prin aceasta, să fie cuprins în întregime în actul pe care-l produce. Cocoșilă înjură și insultă mereu, dar nimeni nu se simte înjurat și nici insultat. Detașarea personajului se interpune ca o perdea între intenție și cuvânt. Cu cât cunoști mai bine arta de a conduce cuvântul, cu atât ești mai puternic în colectivitate. Personajele lui Marin Preda cred că pot stăpâni cuvântul, că, pentru ei, acesta nu e decât o unealtă prin care se mânuiesc unii pe alții. Aceasta e una din iluziile realismului ca mod de a fi în lume și ca mod de a face literatură.

O particularitate a realismului important pentru personaje este ca replicile lor să respecte, înainte de toate, codul conversației, și nu să vorbească despre realitate. Cu alte cuvinte, ieșim dintr-un discurs al adevărului și falsului pentru a intra într-unul al coerenței interioare. Deși Țugurlan are dreptate în afirmațiile sale, ele sunt respinse ca lipsite de sens: nu conving pe nimeni:

„ – De ce vorbești așa, Cocoșilă? Are dreptate Țugurlan! spuse Ion al lui Miai, dezghețat.

Totuși nici de data asta nu fu luat în seamă de cineva…”

Practica realistă a lui Marin Preda a creat un țăran nou, fertil întretăierilor de voci și de opinii de o factură ludică rar întâlnită în proza realistă. Dacă mai târziu va renunța la joc în confruntarea opiniilor, prin implicarea în istorie, el nu va renunța însă niciodată la dialog după a cărui vitalitate și forță vom recunoaște întotdeauna literatura marelui scriitor.

„Prin „Moromeții”, Marin Preda ne-a restituit tocmai ceea ce viața, (realitatea) ne „retrage” sau ne „refuză”. Orice fagocită întâmplătoare spre scrisul său, se oprește dincoace de zidul imaginii.

În secolul trecut, la 39 de ani, murea Eminescu.

În secolul acesta, la o vârstă oscilantă între vârstele lui Balzac și Rebreanu, a murit Marin Preda.”

Timpul n-a mai avut răbdare.

Concluzii

Scriitor care apără condiția literaturii realiste, Marin Preda consideră că, în afara unor noțiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea nici un înțeles. O operă trebuie judecată în funcție de partea ei de adevăr și o carte bună este aceea care transmite, într-o modalitate estetică acceptabilă, un adevăr social și psihologic. Prozatorul cultivă o literatură inspirată din realități contemporane, abordând o temă existențială într-un stil epic de mare densitate, care a așezat proza românească pe terenul solid al observației psihologice.

Romanul „Moromeții”, anticipat și pregătit de nuvelele „Dimineață de iarnă”, „O adunare liniștită”, „În ceață”, conține povestea unei familii de țărani din Câmpia Dunării care cunoaște de-a lungul unui sfert de secol o adâncă și simbolică destrămare.

Acțiunea e plasată, în punctul inițial, la câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, când timpul părea foarte răbdător cu oamenii, iar viața se scurgea fără conflicte mari. În spațiul epic al lui Marin Preda funcția acestui timp este însă paradoxală. El nu mai are răbdare și va produce în sânul țărănimii schimbări fulgerătoare, care pun în cumpănă însuși destinul ei milenar. Volumul II reconstituie imaginea lumii rurale aflate la răscruce. Aici autorul reia principalele personaje, adăugându-le altele noi, și le urmărește evoluția până spre mijlocul deceniului al VI-lea.

Conflictele romanului rămân necunoscute în primele capitole. Prozatorul nu-și începe povestea de la cap, ci de la un punct oarecare din desfășurarea ei. personajele sunt gata formate, ele intră în acțiune fără nici o pregătire prealabilă și se mișcă conform firii lor. Modalitatea aceasta trădează un gust al reprezentării dramatice, viziunea artistică a lui Marin Preda fiind uneori scenică, ceea ce creează un puternic sentiment al autenticității.

Scriitorul dilată prin insistență evenimente obișnuite ca tăierea unui salcâm, un drum spre fierărie cu secerile pe umăr, călușul, hora. Capacitatea lui Marin Preda de a vedea semnificația ascunsă a faptului banal, cotidian, este aici magistrală și obișnuitul capătă un relief neașteptat, tulburător, ca și cum ne-am afla în fața unor adevărate ritualuri ale universului sătesc.

Acest univers este dominat parcă de eroul principal: Ilie Moromete. Pentru prima dată în literatura română țăranul nu mai este dornic de acumulare de pământ. Pentru Moromete pământul înseamnă demnitate socială și umană, bucuria de a fi liber și independent, mai înseamnă șansa de a te gândi și la altceva decât la ziua de mâine, posibilitatea de a privi viața nu neapărat ca spectacol, ci ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi, să te uiți la oameni, la soare, la tot se există. Eroul lui Marin Preda este un contemplativ și drama lui este drama contemplativității.

Vocația realistă a prozei lui Marin Preda își găsește în „Moromeții” o confirmare de o înaltă ținută artistică. Scriitorul realizează aici una dintre cele mai verosimile imagini literare a satului românesc printr-o observație rece, obiectivă, aproape dură a dramelor obscure dar profunde, care însoțesc trecerea unei categorii sociale spre alte forme de existență.

Muncile agricole, mai ales secerișul și treierișul, șansa unui pictor remarcabil, care știe să-și dozeze culorile și nuanțele în tablouri de o mare autenticitate și poezie. În același timp, privirea scriitorului se îndreaptă și asupra acelor obiceiuri și tradiții populare care trădează o realitate spirituală mai adâncă. Înmormântarea, parastasul, forme vechi de ritual ca spălatul picioarelor de Rusalii, și călușul, hora, sunt înfățișate când ironic, când cu o evidentă notă lirică dar permanent cu grija de a reliefa specificul unui mod de existență.

Marin Preda este un prozator care se supune obiectului, temei, personajului. Singura lui grijă e să fie exact, sacrificându-și o eventuală dragoste pentru scrisul frumos, refuzând meșteșugul stilistic. Stilul acesta nu este însă lipsit de expresivitate și de farmec. Cea mai mare calitate a lui este limpezimea.

Arta literară a scriitorului este complexă. El stăpânește nu numai frazele, ci și științele organizării epice, în care distribuția personajelor, a faptelor și întâmplărilor urmărește un înțeles și acompaniază drumul secret al cărții. Fluxul epic nu este stingherit de nimic. Portretul, descrierea, aluzia, anecdota, analiza, oricât de minuțioase, nu opresc în nici un fel mișcarea narativă, care singură comunică o impresie covârșitoare de viață. Vocația fundamentală a lui Marin Preda este cea de povestitor.

Așezat în descendența atât de bogată a literaturii române de inspirație rurală, romanul „Moromeții” aduce elemente originale: propune un univers sătesc autonom, consolidează orientarea predistă și un stil propriu, pregnant, în care formele oralității coexistă cu cel scriptice, exprimarea populară cu cea intelectuală, neologistică.