Trimiterea In Judecata Aspecte Teoretice Si Practice
CUPRINS
Introducere…………………………………………………..…2
CAP.I. Procesul penal mijloc de înfăptuire a justitiei…….8
I.1. Definitia procesului penal…………………………8
I.2. Fazele procesului penal……………………..…..12
I.3.Actiunea penala si actiunea civila
in procesul penal………………………….…14
CAP.II.Trimiterea in judecata………………………….…..35
II.1.Verificarea lucrarilor urmaririi penale………. ….35
II.2. Rezolvarea cauzelor urmaririi penale…………… 45
II.3. Rechizitoriul…………………….………………..51
II.4. Procedura speciala cu minori…………………….56
CAP.III.Aspecte practice privind trimiterea in judecata……61
CONCLUZII………………………………………………..73
BIBLIOGRAFIE……………………………………………80
INTRODUCERE
Problemele legate de desfășurarea procesului penal, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, sunt desfășurate pe baza unor teorii, doctrine, tradiții și norme de drept intern și internațional (în cazul țării noastre, în special de drept european). Dreptul procesual penal, alături de celelalte ramuri de drept și legi speciale creează condiții pentru inevitabilitatea tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunilor. Aplicarea acestora are influență educativă pentru cei care săvârșesc fapte de natură penală și, tototdată, de prevenire. Dreptul procesual penal reprezintă un instrument menit să asigure un echilibru între asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pe de o parte, și protecției ordinii sociale, pe de altă parte. Acestei ramuri de drept îi revine sarcina de a reglementa în cele mai mici amănunte modul exact în care derulează întreaga activitate procesuală. Săvârșirea infracțiunii duce la nașterea raportului juridic de drept penal. Conținutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penală infractorul și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale. Pentru a soluționa un asemenea conflict, statul, prin organele sale abilitate, este îndreptățit și, tototdată obligat, să desfășoare o serie de activități care se concretizează în ceea ce numim, proces penal. Activitatea instanțelor de judecată este decisivă în soluționarea unui conflict de natură penală, dar aceasta ar fi imposibilă în afara unei activități premergătoare a organelor de cercetare penală, activitate prin care se descoperă infracțiunea, complexitatea ei, urmările, se identifică infractorii și se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaților. Statul a făurit un procedeu complex în scopul combaterii fenomenului infracțional, care presupune o activitate diversă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura și instanțele de judecată. Pentru realizarea justiției nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acțiuni sunt atrași să participe persoane cu drepturi și obligații procesuale ce decurg din faptul săvârșirii infracțiunii, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale. În baza celor expuse putem afirma că procesul penal constituie o activitate complexă, strict reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare la care își dau activ concursul părțile, ca titulare de drepturi și obligații, cu antrenarea altor subiecți, activitate orientată spre soluționarea justă a cauzelor penale. Soluționarea justă a cauzei înseamnă aflarea adevărului și instaurearea dreptății. În limba română termenul „justiție” este sinonim, în cele mai multe situații, cu cel de „dreptate”; justiția este chemată să apere și să înfăptuiască dreptatea. În viziunea literaturii de specialitate, noțiunea de dreptate îmbracă mai multe forme, printre care: dreptate distributivă, dreptate procedurală și dreptate corectivă sau reparatorie. Dreptatea distributivă reprezintă corectitudinea accesului la resurse, poziții în societate, dreptatea procedurală presupune respectarea legilor și înfăptuirea justiției, iar dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la repararea nedreptății și corectitudinea răspunsului la nedreptăți, prejudicii. Necesitatea dreptății corective este legată de faptul că unele persoane, trăind în societate, comit nedreptăți sau, prin comportamentul lor, aduc prejudicii altor persoane. Scopul în aflarea dreptății constă în : corectarea nedreptății, prin aflarea unui remediu sau impunând o pedeapsă pentru a restabili dreptatea. Termenul „justiție” desemnează: ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești precum și sistemul de funcționare al acestor instanțe, o formă fundamentală a activității statului, care constă în judecarea conflictelor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. Dreptatea socială presupune instituții și norme care să reglementeze raporturile dintre persoane. Normele reprezintă așteptări sociale în legătură cu modul în care o persoană se comportă sau acționează. Normele juridice asigură realizarea dreptății, exprimând ceea ce este permis în societate, preum și ceea ce este interzis în societate. În situația încălcării (în mod intenționat sau sau din culpă) a normei juridice, a legii, societatea stabilește, prin intermediul autorităților judecătorești vina persoanei în cauză, pedeapsa legală carrebuie să i se aplice, precum și prejudiciul pe carrebuie să îl acopere. Normele juridice, numite norme de drept sunt cuprinse în sisteme sau coduri de legi. Apărarea și înfăptuirea dreptății se realizează prin intermediul proceselor. Acestea se desfășoară diferit de la o țară la alta, corespunzător sistemului juridic propriu, fiind reglementate prin procedura juridică. Rolul justiției pentru aprobarea și înfăptuirea dreptății se afirmă preponderent într-o societate democrată. Într-o astfel de societate, un sistem juridic este pe deplin eficient numai atunci când apără atît drepturile individuale, ale fiecarui cetățean în parte, cât și pe cele ale poporului, în ansamblul său. În present, societatea oferă garanția respectării drepturilor omului. Putem argumenta în acest sens prin Convenția europeană a drepturilor omului, care prevede dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de cătrribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”. Putem interpreta că, în accepțiunea Convenției, dreptul la un proces echitabil cunoaște mai multe laturi componente și anume: accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești.
Am elaborat prezenta lucrare, având ca titlu sugestiv si extrem de complex „ Trimiterea în judecată”, în scopul de a sublinia necesitatea desfășurării unui proces echitabil pentru toate părțile implicate în cadrul procesual, prin desfășurarea corectă și imparțială din partea organelor de crecetare penală a procedurii de drept, de a analiza în ce măsură actuala legislație procesual penală poate satisface cerințele societății, precum și în ce măsură este în acord cu prevederile noii Constituții și cu standardele fixate în documentele adoptate de diferite organisme internaționale.
În dezideratul nostru, al meu și al distinsului meu profesor coordonator, am avut în vedere, printre altele, că, în procesul penal, urmărirea și judecarea infractorilor presupune numeroase măsuri procesuale și acte procedurale ce trebuie asigurate de anumite garanții judiciare, care relevă un pronunțat caracter de protecție a martorului, a părții vătămate și, nu în ultimul rând, a persoanei vinovate, căreia trebuie sa i se asigure aplicarea prezumției de nevinovăție până la momentul pronunțării unei hotărâri definitive. Am avut, de asemenea, în vedere necesitatea tot mai pregnantă pentru societatea de astăzi și a transformărilor sociale, economice, morale pe care le parcurgem, ca înfăptuirea jusitiției penale să fie în masură să asigure, prin deciziile pe care le adoptă, nu numai tragerea la răspundere a infractorului și stabilirea “liniștei” morale și materiale a părții vătămate, ci și îndreptarea și recuperarea infractorului, în scopul reintegrării lui în societate. Lucrarea este structurată în 3 capitole, iar capitolele în mai multe secțiuni în care sunt prezentate atât evoluția în timp a normelor penale și procesual penale aplicabile, cât și actuala legislație aplicabilă în materie penală. Capitolul I, intitulat “Procesul penal-mijloc de înfăptuire a justiției”, cuprinde trei secțiuni în care sunt prezentate noțiuni și definiții ale procesului penal, fazele procesului penal și caracteristicile acțiunii penale și a celei civile in cadrul procesului penal; în Capitolul II , intitulat “ Trimiterea în judecată”, am analizat problemele legate de verificarea lucrărilor urmăririi penale, rezolvarea cauzelor urmăririi penale; de asemenea, am dezvoltat subiectul referitor la actul cel mai important și decisiv în continuarea sau încetarea tragerii la raspundere a celui care se face răspunzator de comiterea unei fapte de natură penală, rechizitoriul. Tocmai datorită importanței acestuia, am abordat, în cadrul aceluiași articol, subiectul referitor la măsurile ce se pot lua în urma verificării rechizitoriului. De asemenea, m-au preocupat problemele ce le ridică procedura specială cu minori; legiuitorii au fost preocupați de adoptarea atât a unui regim sancționator diferit pentru infractorii minori, cât și a unor reglementări speciale cu privire la urmărirea penală, judecarea și punerea în executare a hotărârilor privind pe minori. De asemenea, stabilirea răspunderii penale a minorilor și-a găsit “răspunsul” normativ nu numai din perspectiva dreptului penal, dar și din cea a dreptului procesual penal. Astfel, minorul, ca subiect activ al infracțiunii, devine titularul unor drepturi și obligații speciale în plan procesual, care se evidențiază în cadrul unei proceduri distincte de cea de drept comun, reglementată prin norme exprese și concrete. Capitolul III cuprinde aspecte practice privind trimiterea in judecata. Lucrarea se incheie prin sublinierea concluziilor pe care le-am putut desprinde din studiul pe care l-am efectuat, concluzii referitoare la necesitatea implicării legiuitorului și a organelor statului, în sensul luării unei decizii de comun acord atât în ceea ce privește tragerea la răspundere a infractorului pentru faptele sale cât și în ceea ce privește despăgubirea victimei având în vedere faptul că, pe plan mondial, în ultimii ani, au fost adoptate o serie de acte normative – convenții, reguli, declarații, care au căutat să pună în acord justiția din fiecare țară, cu trăsăturile specifice fiecăreia, cu dreptul internațional în domeniul drepturilor omului, astfel, legislația multor țări preluând aceste principii internaționale. Într-un stat de drept, ordinea juridică se stabilește și se menține cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, pe care trebuie să le respecte membrii colectivității, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării lor. Regulile de drept – în majoritatea lor- sunt exprinfractorului pentru faptele sale cât și în ceea ce privește despăgubirea victimei având în vedere faptul că, pe plan mondial, în ultimii ani, au fost adoptate o serie de acte normative – convenții, reguli, declarații, care au căutat să pună în acord justiția din fiecare țară, cu trăsăturile specifice fiecăreia, cu dreptul internațional în domeniul drepturilor omului, astfel, legislația multor țări preluând aceste principii internaționale. Într-un stat de drept, ordinea juridică se stabilește și se menține cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, pe care trebuie să le respecte membrii colectivității, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării lor. Regulile de drept – în majoritatea lor- sunt exprimate într-o anume formă, care exprimă legea. Stabilirea prin lege a faptelor care constituie infracțiuni, precum și a cadrului de sancțiuni penale, are un dublu rol: în primul rând să arate membrilor societății care sunt faptele interzise de legea penală și, totodată, să-i avertizeze cu privire la consecințele săvârșirii unor astfel de fapte, îndeplinind astfel funcția de prevenire generală, iar în al doilea rând să asigure corecta încadrare a faptelor prin care ar fi încălcată legea penală, și o justă sancționare a celor care au săvârșit asemenea fapte, deci funcția de prevenire specială.
CAPITOLUL I
PROCESUL PENAL-MIJLOC DE ÎNFĂPTUIRE A JUSTIȚIEI
I.1. Definiția procesului penal
Codul penal prevede care sunt faptele ce constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte. Săvârșirea infracțiunii, chiar atunci când este descoperită și dovedită prin administrarea probelor, reținută în sarcina unui făptuitor, nu impune aplicarea automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancționarea infractorului este nevoie de intervenția justiției penale, în sensul condamnării acestuia de către instanța competentă pe baza unei judecăți. Normele prevăzute de legea penală nu se pot aplica decât în formele prevăzute de legea procesuală, numai de către organele judiciare special desemnate de legiuitor, cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege și cu respectarea tuturor garanțiilor acordate participanților în procesul penal. Judecata nu poate fi realizată decât în forma prescrisă în legea procesuală.
Procesul penal reprezintă”o activitate reglementată prin lege, desfășurată de către organele judiciare, cu participarea părților și a persoanelor, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni; astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor. Definiția procesului penal, astfel cum este relatată, oferă urmatoarele trăsături specifice pe care trebuie să le îmbrace acest act de înfăptuire a justiției: a. procesul penal se înfățișează ca un complex de acte successive desfășurate coordonat și progresiv, având caracterul unei activități organizate care urmărește aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții juste asupra conflictului de drept dedus spre soluționare organelor competente; b. procesul penal este o activitate reglementată de lege; această trăsătura rezultă din:- reglementarea strictă, amănunțită a procesului penal; existența unei instituții procesuale cu caracter de constrângere (măsuri preventive, măsuri asiguratorii), care, în cazul folosirii lor în afara legii, pot aduce vătămări asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei; c. la desfășurarea procesului penal participă organele competente, părțile și alte persoane. Organele competente în desfășurarea procesului penal sunt organele judiciare, care sunt organe ale statului ce acționează ca subiecți oficiali în anumite faze ale procesului penal; d. activitatea procesual-penală are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni; e.obiectul său, concretizat în soluționarea unui anumit tip de conflict juridic, și anume raportul juridic conflictual de drept penal;g.- finalizarea procesului penal, printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare.
Stricto sensu, noțiunea de „judecată” desemnează operațiunea de logică juridică și practică prin care un organ jurisdicțional soluționează un conflict de drept cu care a fost investit. Lato sensu, prin termenul de „judecată” ca fază a procesului penal se înțelege acea etapă procesuală, care se desfășoară în fața instanței din momentul sesizării și până la soluționarea definitivă a cauzei.
Prin intermediul procesului penal, judecarea are loc în cadrul unui sistem dispus în scară, fiecare treaptă desfășurându-se în fața unor instanțe de grade diferite. În această fază principiile prevăzute de Codul de procedură penală(legalitatea și oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ, garantarea libertății persoanei, respectarea demnității umane, prezumția de nevinovăție, garantarea dreptului de apărare, limba în care se desfășoară penal, folosirea limbii oficiale prin interpret) se manifestă în plenitudinea lor. În afara regulilor de bază ale procesului penal sunt aplicabile și unele principii specifice acestei faze, unele fiind de natură organizatorică, iar altele de ordin procedural. Astfel, principiile procedurale ale judecății, sunt următoarele:nemijlocirea;publicitatea;oralitatea;contradictorialitatea.
Principiul nemijlocirii este interdependent cu acela al aflării adevărului și se regăsește în obligația instanței de a cerceta direct, nemediat, toate aspectele de care depinde soluționarea cauzei. Nemijlocirea se realizează prin readministrarea de către instanța de judecată a probelor strânse pe parcursul urmăririi penale. Componentele fundamentale ale nemijlocirii constau în -stăruința instanței în stabilirea legăturii directe cu probele și perceperea, tot astfel, a tuturor împrejurărilor care ar putea înrâuri soluționarea pricinii (regula imediatității); -obligația instanței de a stabili situația de fapt în asemenea mod, încât între sorgintea probelor și persoana care percepe informația să se interpună cât mai puține verigii intermediare. Veridicitatea faptelor este invers proporțională cu distanța până la sursa probei; – conform principiului unicității, completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Principiul publicității prevede că ședințele de judecată sunt publice. Potrivit art.19 alin.(2) C.proc.pen., nerespectarea principiului publicității ședinței de judecată este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești chiar și atunci când numai o parte a judecății s-a desfășurat cu nesocotirea acestei reguli. Publicitatea reprezintă mijlocul principal de realizare a scopului educativ al procesului penal și de asigurare a controlului opiniei publice asupra justiției. În anumite situații, este atenuată regula publicității, legea prevăzând că, dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, instanța, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, poate declara ședință secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Oralitatea este corelată cu nemijlocirea și publicitatea, una neputând exista fără celelalte, legătură pusă în evidență și de faptul că sunt reglementate împreună în cadrul aceleași norme juridice. Actele procesuale și procedurale efectuate în formă orală, sunt consemnate în scris (declarațiile părților și ale martorilor, notele grefierului) și sunt înregistrate cu mijloace tehnice audio. În concepția legiuitorului modern, contradictorialitatea presupune: -stabilirea poziției procesuale a părților, egale în drepturi și cu interese potrivnice, cu acordarea posibilității de utilizare a tuturor mijloacelor legale de contracarare a punctelor de vedere exprimate și argumentate; -diferențierea principalelor funcții procesuale, astfel încât acuzarea, apărarea și rezolvarea cauzei să fie de atributul unor subiecți procesuali distincți; -pronunțarea hotărârii numai după ce judecătorul a citat părțile; -obligația instanței de a aduce la cunoștința inculpatului actul de sesizare, dreptul părților vătămate și civile de a formula pretenții, dreptul inculpatului și al celorlalte părți de a formula cereri-indicând motivele de fapt și de drept ale acestora-și de a ridica excepții, de a a-și face cunoscute, în mod reciproc, apărările și de a solicita probele de care înțeleg să se folosească; -dreptul părților și al procurorului de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept ivită pe parcursul procesului; -fundamentarea soluției instanței de judecată, exclusiv pe motive de fapt și de drept, pe probe și pe explicații care au fost supuse, anterior, dezbaterii în contradictoriu. În principiu, numai acele fapte, stări, situații, împrejurări sau probe pot fi luate în considerare la pronunțarea hotărârii, care au fost puse în discuție în ședința de judecată.
În cadrul procesului penal, instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății. În concepția legislatorului nostru instanța nu poate adopta o atitudine neutră sau pasivă față de părți și față de modalitatea în care se desfășoară procesul penal; instanțele sunt obligate să manifeste rol activ, printre altele, prin explicațiile și lămuririle acordate părților asupra drepturilor lor, prin punerea în discuție a tuturor aspectelor obscure sau contradictorii ale procesului și prin administrarea probelor necesare clarificării cauzei sub toate aspectele. Atitudinea activă a instanțelor este nelimitată, cu excepția actelor procesuale cu caracter strict personal, care fac imposibilă substituirea. Formând un ansamblu de norme juridice procesual penale, dreptul procesual penal este un drept pozitiv, parte componentă a dreptului public, concretizarea scopului său fiind condiționată de existența unor norme simple și clare care să asigure promptitudinea reacției societății în cazul încălcării legii penale.
I.2. Fazele procesului penal
A soluționa o cauză penală înseamnă a efectua anumite activități de justiție și numai în măsura în care aceasta se face prin hotărârea unei instanțe de judecată, având de-a face cu un act jurisdicțional. Actul de justiție este precedat de o activitate de urmărire penală, având ca finalitate pregătirea condițiilor necesare pentru asigurarea desfășurării optime a judecății. Statul a creat organelor judiciare instrumentele necesare, cu care să opereze în vederea aplicării normelor de drept și, totodată, a creat și cadrul legal pentru realizarea tuturor activităților necesare aplicării sancțiunii penale, în vederea îndeplinirii scopului urmărit de legea penală. Soluționarea cauzelor penale impune derularea unor activități procesuale reglementate de lege atât în ceea ce privește succesiunea, cât și realizarea lor concretă. Aceste activități procesuale, concretizate în acte și măsuri dispuse de organele judiciare sau ce decurg din exercitarea drepturilor procesuale ori îndeplinirea obligațiilor procesuale ale celorlalți participanți, se derulează pe parcursul procesului penal și constituie un tot unitar, deoarece se desfășoară în vederea unui scop unic stabilit de legiuitor.
Având ca obiect de studiu normele juridice procesual penale și raporturile juridice reglementate de aceste norme, știința dreptului procesual penal delimitează activitățile procesuale pe grupe de acte și măsuri procesuale, cunoscute ca faze, etape, stadii procesuale. Divizarea procesului penal pe faze procesuale este impusă nu numai din necesitatea de studiu în cadrul științei procesual penale, ea este realizată chiar prin dispozițiile Codului de procedură penală, care, în Partea specială, tratează în titluri distincte fazele procesului penal: urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Aceste faze se deosebesc prin sarcinile procesuale fixate prin lege pentru fiecare dintre ele, organele judiciare care le realizează, activitățile procesuale desfășurate.
Faza procesuală constituie un complex de acte și măsuri procesuale și procedurale pe care legea le cere efectuate de către organele judiciare într-o anumită ordine și în anumite forme și care au anumite sarcini în vederea realizării unor elemente ce compun scopul procesului penal. Scopul procesului penal se realizează în urma derulării fazelor procesuale în succesiunea prevăzută de lege, prin trecerea fiecărei faze prin etapele procesuale pe care le cuprinde și a fiecărei etape prin stadiile proprii acestora. Fiecare fază procesuală cuprinde un complex de activități efectuate succesiv, reglementate de lege în vederea atingerii scopului procesului penal. Existența primei faze – a urmăririi penale – este justificată de necesitatea cunoașterii împrejurărilor comiterii infracțiunii, a identității făptuitorului, pentru ca, ulterior, să fie posibilă dezbaterea acestor aspecte în fața judecătorului, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate. La momentul sesizării comiterii infracțiunii nu se cunosc aceste împrejurări, în multe cazuri nu este cunoscută nici persoana făptuitorului, ceea ce face necesară desfășurarea unor activități în urma cărora să se lămurească aceste aspecte, pe care instanța, care își desfășoară activitatea în sala de ședință în condiții de publicitate, nu le-ar putea clarifica. Pe de altă parte, urmărirea penală, ca fază prealabilă judecății, este privită ca un mod de evitare a trimiterii nejustificate în judecată a unor persoane cu privire la care există numai bănuieli, presupuneri cum că ar fi săvârșit infracțiunea. Astfel, faza urmăririi penale cuprinde activități ale procesului penal referitoare la identificarea autorului faptei, prinderea acestuia, administrarea probelor și emiterea soluției de trimitere în judecată sau, după caz, de netrimitere în judecată. Cea de a doua fază- a judecății- cuprinde, în continuitatea fazei urmăririi penale, activitatea de judecată a cauzei penale în condiții de publicitate și oralitate, de administrare nemijlocită a probelor și de contradictorialitate, prin exercitarea deplină a drepturilor și obligațiilor procesuale ale părților, precum și de deliberare și pronunțare asupra cauzei penale, sub toate aspectele, de fapt și de drept, prin hotărâre judecătorească.
Punerea în executare a hotărârii judecătorești penale, a treia fază a procesului penal, succede fazei judecății și are rolul de a transpune în viață hotărârea judecătorească penală definitivă de condamnare și de a realize scopul legii penale și a legii procesual penale.
I.3. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal
Între instituțiile de bază ale procesului penal, acțiunea penală și acțiunea civilă ocupă un loc important. Ca instrumente juridice de materializare subiectivă și de dinamizare a procesului penal, acțiunea penală și acțiunea civilă sunt susceptibile de investigații științifice multiple, norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie. În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere de fiecare dată și posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetățeni. Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății. Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat atitudinea ilicită și cel ale cărui drepturi și interese legitime au fost vătămate. Legea îndrituiește pe cel din urmă să se adreseze și să solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate. Încălcarea oricărei dispoziții a legii penale face să se nască un raport juridic de drept penal, caz în care organele competente să intervină sunt numai organele judiciare ale statului, rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut exclusiv al justiției.
Acțiunea penală
Acțiunea penală reprezintă mijlocul juridic prin care se realizează în justiție tragerea la răspundere penală și pedepsirea inculpatului, precum și a persoanei juridice. Prin folosirea in rem a acțiunii penale se declanșează activitatea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam și la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Promovarea acțiunii penale are drept scop sesizarea instanței care odată învestită este obligată să judece. Instanța nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acțiune penală.
Acțiunea penală are importanță, în primul rând, sub aspectul determinării poziției procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acțiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Acțiunea penală declanșată, transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul în virtutea căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părți. În urma modificării Codului de procedură penală al României și al Codului penal, se poate observa că, poate fi trasă la răspundere penală și persoana juridică.
Sub aspect procesual temeiul legal al acțiunii penale îl constituie existența unei acțiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în folosirea efectivă a acțiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului. Ca orice acțiune judiciară, și acțiunea penală, pentru a-și realiza efectul său dinamizant al activității procesuale, trebuie să aibă aptitudine funcțională, să fie deci aptă de a fi pusă în mișcare și a fi exercitată. Obiectul acțiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor) care au săvârșit infracțiunea El se deosebește de obiectul oricărei alte acțiuni, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acțiune civilă, administrativă sau disciplinară). Obiectul acțiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea și pedepsirea celor care săvârșesc infracțiuni. Această confuzie era foarte frecventă în concepția juridică din trecut și avea ca suport exprimarea inadvertentă din însăși reglementările legale. Astfel, în Codul de procedură penală român din 1936 se arată că: „acțiunea publică are drept obiect aplicarea pedepselor și a măsurilor de siguranță“(art. 2), iar în art. 2 al Codului de procedură penală din anul 1864 se arată că: „acțiunea publică are ca obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială“. În ambele coduri, se confunda însă obiectul acțiunii penale – tragerea la răspundere penală – cu scopul acesteia, aplicarea sancțiunilor de drept penal. Potrivit reglementărilor din codul penal, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală poate atrage nu numai aplicarea unei sancțiuni penale (pedepse), ci și luarea unor măsuri cu caracter educativ sau de siguranță. A considera că acțiunea penală are ca obiect aplicarea sancțiunii penale înseamnă a reduce posibilitatea exercițiului acțiunii numai la faza de judecată, fiindcă numai în această fază se face aplicarea sancțiunilor penale; pe cale de consecință, o asemenea confuzie nu este admisă, deoarece acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal. Tragerea la răspundere penală are un conținut mai larg decât aplicarea pedepsei, aceasta din urmă fiind limitată numai la desfășurarea procesului în faza de judecată. În condițiile formulării actuale a obiectului, acțiunea devine suportul juridic al întregului proces penal și nu numai al judecății.
Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acțiunii penale, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce implică intervenția anumitor organe și persoane, în anumite forme și după reguli bine determinate. Acțiunea penală, ca orice altă acțiune în justiție, are mai mulți termeni (factori), fără de care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancțiunilor de drept penal. Între acești factori sunt și subiecții acțiunii penale: titularul interesului ocrotit de norma de incriminare și destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict (deci un raport de drept penal), ca urmare a săvârșirii infracțiunii, primul, având dreptul de a folosi acțiunea penală pentru rezolvarea lui. Ca atare, acțiunea penală privește anumite persoane și nu se referă la un conflict impersonal, întrucât nici conflictul de drept penal nu este impersonal. Subiecții acțiunii penale nu se confundă cu subiecții procesului penal, al cărui cadru este mai cuprinzător. Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic îl reprezintă comunitatea, respectiv statul cu dreptul său de a trage la răspundere penală. În mod corespunzător, nici acțiunea penală nu poate avea alți subiecți decât statul și inculpatul, primul având calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv. Subiectul activ al acțiunii penale este titularul dreptului la acțiune, calitate pe care o are exclusiv statul. Infracțiunile au și un subiect pasiv, prin aceasta înțelegându-se victima infracțiunii. Persoana vătămată nu este niciodată titular al acțiunii penale, întrucât dreptul de a trage la răspundere penală aparține numai statului. În cauzele privind infracțiunile în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, un drept de dispoziție referitor la exercitarea acțiunii penale poate avea și partea vătămată. Partea vătămată poate determina, în asemenea cauze, prin voința și punerea în mișcare sau stingerea acțiunii introducând plângerea prealabilă ori retrăgând-o sau împăcându-se cu inculpatul. În aceste cazuri, partea vătămată, deși manifestă drepturi legate de exercițiul acțiunii penale, nu are calitatea de subiect activ al acțiunii. Pe lângă subiectul activ, acțiunea penală are și anumiți subiecți pasivi, persoanele împotriva cărora se exercită acțiunea. Acțiunea penală se pune în mișcare în contra subiectului activ al raportului juridic conflictual, care capătă în felul acesta calitatea de inculpat în cauză. Acțiunea penală se exercită in personam. Cercetarea se poate începe și desfășura până la un punct fără cunoașterea făptuitorului, dar punerea în mișcare a acțiunii penale exclude posibilitatea exercitării ei in rem. Subiectul activ al infracțiunii devine, în cadrul raportului juridic procesual penal, subiectul pasiv al acțiunii penale. Având ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului, acțiunea penală este îndreptată în mod direct împotriva acestuia. Așadar, subiecții acțiunii penale sunt, în realitate, subiecții principali ai raportului juridic procesual penal, și anume statul, ca subiect activ al acțiunii penale, și persoana autorului infracțiunii, ca subiect pasiv al acestei acțiuni.
Subiecții activi ai acțiunii penale sunt: statul ca titular general al acțiunii penale; procurorul ca subiect al acțiunii penale; partea vătămată ca subiect activ secundar al acțiunii penale; –alte organe și persoane ca subiecți ai acțiunii penale, când este vorba de existența unor autorizări, încuviințări sau sesizări din partea unor persoane sau organe competente (aceste persoane și organe nu sunt subiecți ai acțiunii penale, ci subiecți auxiliari ai procesului penal și nu au dreptul de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală). În aceste situații acțiunea penală este pusă în mișcare și exercitată de către procuror, după ce în prealabil a obținut autorizarea, încuviințarea sau sesizarea de la cei în drept să o dea sau să o facă. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și exercitată, în mod excepțional, și de către instanța de judecată, numai în situațiile în care legiuitorul a transmis instanței dreptul de a promova și exercita acțiunea penală; astfel, este cazul extinderii acțiunii penale când pe parcursul judecății se descoperă că inculpatul a săvârșit și alte acte materiale care intră în conținutul aceleiași infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată, precum și în cazul în care, pe parcursul judecății, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea unei alte fapte penale, în legătură cu infracțiunea pentru care este trimis în judecată, iar procurorul nu participă la judecată .În această situație, instanța, din oficiu, extinde procesul penal și procedează fie la judecarea cauzei, în întregul ei, sau, după caz, sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită.
Subiecții pasivi ai acțiunii penale pot deveni numai persoanele fizice: participanții ca subiecți pasivi ai acțiunii penale; tăinuitorii și favorizatorii ca subiecți pasivi ai acțiunii penale, întrucât ei nu au calitatea de participanți la infracțiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt autori individualizați ai unor infracțiuni distincte. Ca instituție de bază în reglementarea procesului penal, acțiunea penală prezintă anumite trăsături specifice ce o deosebesc de oricare altă acțiune judiciară. Aceste trăsături privesc acțiunea penală în accepțiunea sa substanțială și procesuală, factorii acțiunii, precum și folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acțiunii penale pot fi rezumate în următoarele: a) acțiunea penală aparține statului. Numai statul este cel care stabilește, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infracțiuni și ce sancțiuni se aplică în cazul comiterii lor. În consecință, numai statul are dreptul să acționeze împotriva celor vinovați, fiind singurul titular al acțiunii penale. Dreptul de a trage la răspundere penală aparține statului, care încredințează exercițiul acțiunii penale prin care se realizează acest drept procurorului și, în cazuri restrânse, persoanei vătămate. Tot statul este cel care poate dispune pe cale de lege de acțiunea penală, fie în mod sporadic, fie sub o condiție anticipată. Dispune sporadic de acțiunea penală prin acordarea amnistiei sau prin abrogarea normelor incriminatoare. Renunță condiționat la acțiunea penală în caz de prescripție, de neintroducere a plângerii prealabile sau când a intervenit împăcarea celor două părți aflate în conflict. Faptul că acțiunea penală aparține statului este recunoscut atât în literatura noastră juridică mai veche, cât și în doctrina de specialitate, străină, contemporană. Formularea dată acestei caracteristici este deseori în concordanță cu opiniile care consideră că acțiunea penală este de „ordine publică“, sau care o denumesc „acțiune publică“. În acest sens erau redactate și normele mai vechi din legislația română; art. 1 din Codul de procedură penală din anul 1864, prevedea că „orice infracțiune dă naștere la o acțiune publică și poate produce și o acțiune privată“; b) acțiunea penală este obligatorie. Prin săvârșirea infracțiunii, acțiunea penală devine exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acțiunii penale rezultă atât din prevederile art. 9, care determină obiectul ei, cât și din prevederile art: 234; 235; 262; 336 și 337, ale Codului de Pr. penală, care se referă la punerea în mișcare a acțiunii penale. Conform acestor reglementări, ori de câte ori s-a comis o infracțiune și sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege, folosirea acțiunii penale este obligatorie, necesară și inevitabilă. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale este o obligație de serviciu a organelor competente să efectueze o asemenea activitate. Acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, afară de cazurile în care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent. Prin folosirea in rem a începerii urmăririi penale se declanșează activitatea judiciară, în scopul apărării relațiilor sociale ocrotite prin norma penală de incriminare Această cerință corespunde principiului legalității și se armonizează procesual cu principiul oficialității, potrivit cărora realizarea justiției apare ca necesară și inevitabilă.Atât legalitatea cât și oficialitatea procesului penal reprezintă consecințe firești ale scopului acestuia; c) acțiunea penală este irevocabilă și indisponibilă. Din momentul folosirii ei și până la rezolvarea cauzei, acțiunea penală își urmează cursul său normal. Odată învestit cu soluționarea ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acțiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege; d) acțiunea penală este indivizibilă. Indivizibilitatea acțiunii penale decurge din unitatea infracțiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singură acțiune. Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârșirea faptei au luat parte mai multe persoane. În consecință, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acțiuni câți autori, instigatori sau complici există, ci efectele acțiunii unice și indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceștia sunt toți cunoscuți. Astfel, unității acțiunii penale, sub aspect substanțial, îi poate corespunde o pluralitate de acțiuni, în sens procesual, când participanții sunt urmăriți și trași la răspundere penală separat. Ceea ce determină unitatea, și deci indivizibilitatea acțiunii penale din punct de vedere substanțial, este infracțiunea ca fapt juridic indivizibil și nu numărul participanților la comiterea ei. În cazul în care punerea în mișcare s-ar face separat, la plângerea fiecărei personae vătămate, fie în fața aceleiași instanțe, fie în fața unor instanțe diferite, dosarele trebuie să fie reunite la o singură instanță. Altfel, s-ar da naștere la o situație de litispendență, potrivit căreia inculpatul n-ar putea fi judecat, în același timp, și pentru aceleași fapte, de către instanțe diferite. Dacă acțiunea penală a fost soluționată, ca urmare a plângerii prealabile a unei singure persoane vătămate, ea nu mai poate fi pusă în mișcare de către celelalte persoane vătămate pentru aceeași faptă, întrucât se opune autoritatea lucrului judecat. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”, pe când hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la aceleași aspecte. Principiul rămâne valabil și în cazul retragerii plângerii prealabile; este deci suficient ca una din persoanele lezate să-și păstreze aptitudinea funcțională. Împăcarea intervenită între unele din părți fiind personală nu are ca efect excluderea acestei aptitudini funcționale. Drept urmare, în ambele situații procesul penal continuă; e) acțiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale are drept consecință procedurală necesară individualizarea acțiunii penale. Acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza penală sau pretind să intervină în cauză. Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic și de fapt al acțiunii penale, nu poate fi săvârșită decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârstă, discernământ, responsabilitate). Numai această persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.
Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acțiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acțiunea penală constituie suportul juridic al întregii activități procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată. Deși legea nu precizează, reiese că acțiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului. Acțiunea penală este o instituție cu conținut dinamic, în continuă devenire și care presupune o acțiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfășurare materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul inițial), o desfășurare (momentul exercitării) și un sfârșit (momentul final). Realizarea acțiunii penale presupune în consecință trei împrejurări: a) punerea în mișcare, respectiv declanșarea acțiunii b) exercitarea acțiunii penale; c) epuizarea sau stingerea acțiunii penale.
Deși acțiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârșirea infracțiunii, punerea în mișcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, înainte de începerea judecății, cu excepția cazurilor în care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare și în faza de judecată. În faza de judecată, acțiunea penală se pune în mișcare în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte și persoane noi. Momentul punerii în mișcare a acțiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi penale, care este momentul declanșării procesului penal. Organele competente pot declanșa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată ce au luat cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârșit o infracțiune. Momentul inițial al folosirii acțiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul inițial al procesului penal. Pot exista însă situații în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele competente pun în mișcare acțiunea penală (când ambele activități se realizează de același organ – procurorul). Începerea urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, ele pot trece la declanșarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să se acționeze în vederea realizării activităților procesuale. Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mișcare a acțiunii penale se face in personam, deci pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară cunoașterea persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală. De asemenea, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane este necesară existența unor probe temeinice. Actele procesuale prin care acțiunea penală poate fi pusă în mișcare sunt: ordonanța, rechizitoriul și declarația orală, când acțiunea penală este pusă în mișcare de către procuror, și încheierea, când acțiunea penală este pusă în mișcare de către instanță. Pentru a se proceda la folosirea acțiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: să fie săvârșită o infracțiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta, să fie începută urmărirea penală să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se efectuează urmărirea penală; să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală, care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia. Punerea în mișcare a acțiunii penale se face în mod diferit, în funcție de faza procesului penal în care aceasta are loc. În timpul urmăririi penale, când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. În acest sens, organul de cercetare penală, întocmește, în dublu exemplar, un referat cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale, după următorul model:
MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR
Nr.______________din_________________________
R E F E R A T
cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale
Având în vedere probele administrate în dosarul de cercetare penală nr._________,din care rezultă existența infracțiunii de ____prevăzută și pedepsită de art._________din_________săvârșită de învinuitul (învinuiții)_______constând in aceea ca___________________
Constatând că în cauză sunt temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și nu există nicio împrejurare din cele prev. de art.10 alin.1, lit.a-j C.pr.pen. care să împiedice exercitarea ei, în baza art. 234 C.pr.pen.
PROPUN PUNEREA ÎN MIȘCARE A ACȚIUNII PENALE
în dosarul nr._________pentru infracțiunea de_____comisă de_________
Având în vedere și faptul că se află în situația prevăzută de art.148 lit._____din C. pr. pen. și că la dosar există probe și indicii temeinice privind vinovăția celui (celor) în cauză, în baza art. 136, 138, 144 și 146 C. pr. pen.
PROPUN ARESTAREA PREVENTIVĂ a:
1._______________________________
ORGAN DE CERCETARE PENALĂ
Potrivit art. 235 Cod procedură penală, procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale, după ce examinează dosarul cauzei. Dacă procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare penală, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță, după ce în prealabil a procedat la audierea învinuitului în prezența obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu. Ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale pe care procurorul o întocmește în dublu exemplar, arată astfel:
R O M A N I A
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe lângă___________________
Dosar nr.____________/_________________
O R D O N A N Ț Ă
Anul_______luna_______ziua______________________________
Procuror____de la Parchetul____Văzând actele de urmărire penală din dosarul nr.________________ privind pe învinuitul (a) __________față de care s-a început urmărirea penală prin rezoluția/procesul-verbal din________ Având în vedere că din aceste acte rezultă probe (indicii temeinice) că a msăvârșit infracțiuni_________prev. de art.______prin aceea că_________ Pentru aceste motive, în baza art. 235 C.pr.pen
D I S P U N :
Punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva lui_______ născut la_______în_____județul_________domiciliat în______str.__nr.______ județul____fiul lui__șial_ de cetățenie____ocupația_______studii____pentru infracțiunea prev. de art.____din__
PROCUROR,
În cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare pe parcursul urmăririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mișcare acțiunea penală și să dispună trimiterea în judecată, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit și că acesta răspunde penal. În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane, acțiunea penală se pune în mișcare prin declarația verbală a procurorului care participă la judecarea cauzei Punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane confer acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanțe specifice în compartimentul drepturilor și obligațiilor din cadrul raportului juridic procesual penal. Momentului punerii în mișcare a acțiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin exercitarea acțiunii penale se înțelege susținerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârșit infracțiuni.
B.Acțiunea civilă în procesul penal
Acțiunea civilă în procesul penal este mijlocul juridic prin intermediul căruia se realizează în justiție tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente. Este mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau moral cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat. Pen calea acțiunii civile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicție fie recunoașterea unui drept subiectiv preexistent(sau constituirea unei situații juridice noi), fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata unei despăgubiri, atunci când instituirea și executarea unor asemenea obligații este necesară în vederea realizării dreptului respectiv. Acțiunea civilă, fiind alăturată acțiunii penale și având un caracter accesoriu, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mișcare acțiunea penală. Caracterul accesoriu al acțiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva inculpatului sau părții responsabile civilmente, precum și față de succesorii acestora.
Pentru exercitarea acțiunii civile, în procesul penal sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) infracțiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral; această condiție face ca nu în orice proces penal să poată fi exercitată și acțiunea civilă, deoarece anumite infracțiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale sau morale, și în consecință, exclud, de plano, posibilitatea exercitării acțiunii civile.
b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate; pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, dar este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Deseori, raportul de cauzalitate privitor la prejudicierea unor persoane poate fi stabilit cu ușurință. Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de acțiuni umane sau de alte împrejurări.
c) prejudiciul trebuie să fie cert; această condiție impune ca acțiunea civilă să fie exercitată pentru recuperarea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenței sale, cât și sub aspectul posibilităților de evaluare. Prejudiciul este cert în cazul în care este constatat și este deci actual. Prejudiciul actual este cert totdeauna întrucât s-a produs deja, dar poate fi cert și un prejudiciu viitor, dacă este sigur și susceptibil de evaluare.
d) prejudiciul să nu fi fost reparat; este cerută această condiție, deoarece există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acțiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracțiune să fi fost acoperit, total sau parțial, de către alte persoane decât inculpatul.
e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu, să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal (când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, acțiunea civilă se exercită din oficiu, nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă
Potrivit dispozițiilor articolului 14 alin. 1 Cod procedură penală, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente. Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente“; ea „poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă“, iar „repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile“. Din această ultimă dispoziție a textului de lege menționat rezultă că repararea pagubei produse prin infracțiune, în cadrul soluționării acțiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă. În situațiile în care prin săvârșirea infracțiunii s-a produs și un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice ia naștere, în mod normal, un raport de conflict civil.
Subiectul activ al acțiunii civile în procesul penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana vătămată, care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal, se numește parte civilă. Titular al acțiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil, decurgând din suportarea prejudiciului determinat prin săvârșirea infracțiunii.
Subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu și împotriva cărora acțiunea se exercită. Articolul 14 alin. 1 din Codul de procedură penală arată că aceste personae sunt inculpatul și partea responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecții care pot fi trași la răspundere civilă Răspunderea civilă a subiecților pasivi împotriva cărora se exercită acțiunea civilă poate decurge numai din paguba pricinuită prin săvârșirea infracțiunii.
Din noțiunea acțiunii civile cât și a condițiilor exercitării acesteia în procesul penal, reiese că acțiunea civilă în procesul penal are următoarele trăsături:a) aparține părții vătămate și nu statului; b) nu este obligatorie, legea lăsând la latitudinea părții vătămate dreptul de a se constitui ca parte civilă și a solicita despăgubiri; c) este disponibilă, potrivit normelor procesuale și substanțiale de drept civil, acțiunea civilă are caracter disponibil, acesta fiind în concordanță cu principiul disponibilității procesului civil. Disponibilitatea acțiunii civile se menține ca regulă și în cadrul procesului penal, dar principiul oficialității procesului penal își pune amprenta pe modul particular în care această acțiune se realizează; d) este divizibilă, în sensul că acțiunea civilă se poate exercita și numai față de unii sau unul dintre participanții la săvârșirea infracțiunii, dacă aceștia sunt insolvabili, conform principiului de drept al răspunderii civile în solidar; e) nu este individuală, întrucât se poate exercita și față de persoana responsabilă civilmente, dacă inculpatul este insolvabil, sau în caz de deces al inculpatului, acțiunea civilă poate continua față de moștenitorii legali.
Persoana fizică, cu capacitate deplină de exercițiu, are posibilitatea de a-și valorifica pretențiile civile fie prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal, la instanța civilă. Pentru a putea fi exercitat dreptul de opțiune, trebuie să existe în același timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică, trebuie să existe, atât procesul penal declanșat și acțiunea penală pusă în mișcare, cât și posibilitatea exercitării acțiunii civile la o instanță civilă. Dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, nu poate fi vorba de exercitarea dreptului de opțiune, întrucât persoana vătămată are numai posibilitatea exercitării acțiunii civile la instanța civilă. Dreptul de opțiune este irevocabil, în sensul că persoana fizică prejudiciată material prin infracțiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acțiunii civile, nu o poate părăsi. Aceasta se explică, pe de o parte, prin necesitatea ca organele judiciare să cunoască existența sau inexistența părții civile în procesul penal pentru a o ajuta să-și valorifice drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu desfășurarea procesului penal și, pe de altă parte, prin necesitatea stabilității distribuției procesuale în cauzele penale. În cazul în care persoana prejudiciată material prin infracțiune părăsește calea aleasă din cele două, ea pierde definitiv dreptul de a mai obține repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracțiune. Există și unele excepții de la regula irevocabilității dreptului de opțiune, justificate prin faptul că, în anumite situații, persoana prejudiciată material este împiedicată să-și continue exercitarea acțiunii civile pe calea procesuală, pentru care a optat inițial. Părăsirea procesului penal poate avea loc și în cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu poate fi vorba, în mod practic, de abandonarea căii procesuale alese, deoarece, în mod obligatoriu, inițial, acțiunea civilă a fost pornită în procesul penal. Acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Rezultă că pentru apărarea intereselor societății și în special a persoanelor vătămate menționate mai sus, acțiunea civilă se exercită din oficiu. Sunt situații în care acțiunea civilă privind repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune poate fi exercitată numai la instanța civilă, datorită inexistenței posibilității alăturării acțiunii civile, celei penale (situațiile sunt cazuri speciale de rezolvare a acțiunii civile). Conform prevederilor art. 20 alin. 1 Cod procedură penală, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiunea civilă în fața instanței civile dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. De asemenea, potrivit art. 20 alin. 2 Cod procedură penală, în cazurile în care acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba și daunele morale nu au fost integral reparate, diferența poate fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă. Acțiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acțiunii penale și, împreună au ajuns în fața instanței penale. În cazurile în care acțiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, dar aceasta nu a ajuns în faza de judecată, deoarece organele de urmărire penală au dat soluția scoaterii de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, acțiunea civilă va fi rezolvată de către instanța civilă. Instanța civilă va rezolva acțiunea civilă, ținând seama de temeiurile care au stat la baza soluționării cauzei penale de către organele de urmărire penală. Pentru admiterea sau respingerea acțiunii civile, instanța civilă va analiza și conținutul ordonanței sau rezoluției de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. Când acțiunea civilă este rezolvată în cadrul procesului penal, se observă că, potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, instanța penală se pronunță prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile. Acțiunea civilă poate fi admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată. Conform prevederilor art. 346 alin. 2, 3 și 4 Cod procedură penală rezultă că instanța penală are patru posibilități, în ceea ce privește rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, și anume: nu acordă despăgubiri civile; admite acțiunea civilă în total sau în parte; respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei și nu soluționează acțiunea civilă.
C. Raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă
Raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă, nu se pune în cazul exercitării concomitente a celor două acțiuni în cursul desfășurării procesului penal, deoarece, în această situație cadrul juridic al procedurii judiciare este unic, fiind incidente pentru ambele acțiuni: regulile care reglementează în principal realizarea procesului penal. Se ridică însă unele probleme când cele două acțiuni sunt exercitate separat. Exercitarea concomitentă a celor două acțiuni separate ar fi nepotrivită din numeroase motive, dintre care cel mai important este pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri judecătorești contradictorii. De aceea, legea interzice realizarea deodată a celor două acțiuni, indicând și o anumită preferință. În asemenea cazuri se prevede că judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Acțiunea penală trebuie să aibă întâietate, întrucât duce la realizarea raportului de drept penal material, în cadrul căreia se naște dreptul statului de a trage la răspundere penală și a pedepsi pe inculpat, respectiv persoana care prin fapta sa a adus cea mai gravă încălcare a ordinii de drept și a tulburat în modul cel mai periculos relațiile sociale statornicite.
Această regulă este de mai mult timp cunoscută în dreptul procesual penal, fiind concentrată în formula „penalul ține în loc civilul“. Regula prevede că judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale; regul este de ordine publică, și nerespectarea ei duce la nulitate, care poate fi invocată și din oficiu, fără să poată fi acoperită prin voința părții, în cadrul unei achiesări exprese sau tacite. Ca urmare, dacă acțiunea penală este intentată separat, judecătorul din cauza civilă nu poate stabili că acea acțiune e stinsă prin vreo cauză legală (prescripție, amnistie, decesul făptuitorului) și să soluționeze procesul civil. Judecătorul civil este obligat să constate mai întâi că există o hotărâre penală definitivă, care stinge acțiunea publică și numai ulterior să se pronunțe în procesul civil. Cu toate că această normă se referă la rezolvarea definitivă a cauzei penale nu a avut în vedere, cel puțin în reglementarea română, existența exclusivă a unei hotărâri definitive. Dacă în cursul suspendării judecării cauzei civile, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. 2 Cod procedură penală, urmărirea penală încetează sau se dispune scoaterea de sub urmărire penală, aceasta permite reluarea procesului civil, întrucât rezolvarea dată de procuror cauzei penale deși nu are natura juridică a unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat reprezintă în momentul respectiv o anumită rezolvare a cauzei. Aceeași soluție se impune și în cazul suspendării procesului penal în cursul judecății. Când cele două acțiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal, instanța are obligația, potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, să se pronunțe, prin aceeași sentință, și asupra acțiunii civile. Instanța nu poate lăsa nesoluționată acțiunea civilă, luând act de declarația părții civile că înțelege să-și valorifice dreptul la despăgubiri, la instanța civilă. Acest drept îl are partea civilă numai în cazul suspendării procesului penal. Potrivit art. 347 Cod procedură penală, instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia într-o altă ședință, în cazul în care rezolvarea pretențiilor civile ar provoca întârzierea soluționării acțiunii penale. Disjungerea acțiunii civile nu echivalează cu lăsarea nesoluționată a acesteia și crearea posibilității părții civile de a solicita despăgubirile civile pe calea unei acțiuni separate în fața instanței civile. În practica judiciară s-a arătat că, în cazul disjungerii acțiunii civile și amânării judecării ei, instanța nu poate soluționa acțiunea civilă numai parțial, admițând-o doar în limitele dovedite, și să se dezînvestească de soluționarea restului pretențiilor civile cu care a fost învestită, rezervând părții civile calea unei acțiuni separate la instanța civilă. Acțiunea penală primează față de acțiunea civilă, deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două acțiuni este săvârșirea infracțiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acțiunii civile este condiționată de rezolvarea acțiunii penale în privința existenței faptei persoanei care a săvârșit-o și vinovăției acesteia.
CAPITOLUL II TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ
II.1. Verificarea lucrărilor urmăririi penale
În reglementarea urmăririi penale se face deosebire între termenul urmăririi penale si trimiterea în judecată. Prin terminarea urmăririi penale se înțelege terminarea activității organelor de cercetare penală, în acest moment procesual fiind concretizată aprecierea organului de cercetare penală asupra actelor și lucrărilor realizate in cursul urmaririi penale. Prin actul trimiterii în judecată, procurorul, ca titular al acțiunii penale, constată că sunt îndeplinite toate condițiile, pentru ca persoana față de care s-a desfășurat urmărirea penală să fie trasă la răspundere pentru faptele sale. Actul de trimitere în judecată -rechizitoriul – marchează momentul terminării urmăririi penale și al trecerii într-o altă fază a procesului penal, judecata. Prin înaintarea dosarului la instanță este învestit acest organ și incepe faza judecății. Singurul îndreptățit să trimită în judecată este procurorul, nici un alt organ neavând posibilitatea sesizării instanței în vederea judecării cauzei penale. Aceasta decurge din împrejurarea că titularul acțiunii penale este procurorul, organele de cercetare neputând pune în mișcare și exercita acțiunea penală. Organele de cercetare nu intră în raporturi niciodată direct cu instanța, ci numai prin intermediul procurorului și cu atât mai puțin au posibilitatea trimiterii în judecată. Precizarea se referă exclusiv la cauzele penale și nu trebuie confundate cu unele proceduri contravenționale.Trimiterea în judecată nu înseamnă stabilirea vinovăției inculpatului ci, doar că procurorul care a dispus trimiterea în judecată este convins de vinovăția acestuia, urmând ca instanța de fond să-și formeze, pe baza probelor administrate percepute nemijlocit, convingerea de vinovăție sau de nevinovăție. Ca o consecință, potrivit art. 66 Cod procedura penala, invinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovația sa. În cazul în care există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie. Legea presupune că cel în cauză este nevinovat cât timp nu a fost facută dovada vinovației sale. Recunoscută ca principiu constituțional în art. 23 pct.11 din Constituție, în actualul Cod de procedură penală, prezumția de nevinovăție a fost înscrisă ca regulă de bază în urma completării acestuia prin Legea nr. 281/2003. În art. 66 din Codul de procedură penală, articol intitulat „Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor" se stabilește că "învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovația". Această teză este absolută și trebuie interpretată în sensul că învinuitul nu are niciodată obligația dovedirii nevinovăției sale, nici chiar atunci când dovada vinovăției s-a făcut de către cel care acuză. Totuși atunci când autoritățile judiciare au formulat învinuirea si desfășoară o intensă activitate în dovedirea ei, învinuitul sau inculpatul nu are interesul de a sta impasibil și a aștepta rezultatul urmăririi și al judecății, ci este interesat ca nevinovăția să sa fie stabilită cât mai repede.
Literatura de specialitate consider că soluția scoaterii de sub urmărire penală este plasată întotdeauna către terminarea urmăririi penale, deoarece, în cauza penală trebuie să se fi administrat, în orice caz, mai multe probe decât în situația în care s-ar pronunța soluția încetării urmăririi penale pentru oricare dintre cazurile prevazute în art.10 lit. f-h, i^1 si j.Și în practica judiciară s-au ridicat numeroase chestiuni în legatură cu aplicarea corectă a reglementărilor legate de scoaterea de sub urmărire penală. Astfel, în anumite situații, cazurile de încetare a urmăririi penale au venit în concurs cu ipoteza prevazută de art. 10 lit. b^1 . De exemplu, în cazul unei acțiuni la care împăcarea părților stinge acțiunea penală s-a dispus scoaterea de sub urmarire penală, fapta neprezentând gradul de pericol social al unei infracțiuni, iar prin ordonanța respectivă învinuitul a fost sancționat cu amendă administrativă. Ulterior, s-a decis în cauză că este întemeiată plângerea făcută de învinuit împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, câtă vreme este dovedit că părțile s-au împăcat (împrejurare care în raport de fapta cercetată duce la încetarea urmăririi penale), chiar dacă împăcarea a avut loc după întocmirea ordonanței, dar în intervalul în care se putea face plângere împotriva ei. Ca și încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală sau partială. Clasarea este o soluție ce se dă de procuror doar în cursul urmăririi penale când sunt întrunite următoarele condiții:- se constată existența unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen.,- nu există învinuit în cauză. Dacă scoaterea de sub urmărire penală și încetarea urmăririi penale se realizează întotdeauna intuitu personae, in existența învinuitului în cauză dă specificul acestei instituții care nu-și are corespondent în instanța de judecată unde sesizarea se face față de persoană și faptă. Prin expresia „nu există învinuit în cauză" din art. 11 pct. 1 lit.a) C. proc. pen. se înțeleg două situații și anume:- când autorii rămân nedescoperiți. Dacă făptuitorul este cunoscut ca persoană fizică dar nu i se poate stabili identitatea, sau este cunoscut sub o identitate falsă există învinuit în cauză. În aceste situații constatându-se o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale (alta decat necunoașterea făptuitorului) și se va da o soluție de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărirea penală; cand fapta este imputabilă unei cauze naturale (calamitate, fenomen natural) . Într-o altă opinie, clasarea se poate dispune numai atunci când, dacă începerea urmăririi penale s-a facut in rem, nefiind posibilă dacă începerea urmăririi penale s-a facut și in personam. Acesta este motivul pentru care, referitor la cea de-a doua condiție, privind existența vreunuia din cazurile arătate în art. 10 C.pr.pen., clasarea nu poate fi pronunțată, deși legea nu distinge, decât în situațiile care operează in rem (de exemplu, nu se poate dispune în cazul în care fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat „ori în care a intervenit decesul făptuitorului" ).Datorită împrejurării că pentru a se da o soluție de clasare se cere să nu existe învinuit în cauză, nu se pot reține ca temeiuri ale clasării acele cauze care se referă strict la persoană, cum ar fi: iresponsabilitatea, minoritatea, împacarea părților, decesul făptuitorului, autoritatea de lucru judecat. Cu privire la momentul pronunțării, s-a arătat că trebuie facută distincție între situația în care se constată că urmarea nu se datorează faptei unei persoane și situația în care făptuitorul nu este cunoscut. În primul caz soluția clasării se poate pronunța imediat, fiind prezentă ipoteza prevazută în art.10 lit.a C.pr.pen. ( „fapta nu există" ), iar în cel de-al doilea caz, numai în momentul în care se constatî intervenția celorlalte situații (de exemplu, la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale. Întrucât legea nu prevede procedura ce trebuie urmată, din prevederile art. 11 pct.1 lit.a C.proc. pen, se deduce că dispoziția de clasare o poate da numai procurorul. Actul în care se materializează este rezoluția. Dacă pe parcursul cercetărilor penale nu a fost dispusă suspendarea urmăririi penale, la terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal, procurorul, constatând că învinuitul sau inculpatul suferă de o boala gravă, dispune suspendarea urmăririi penale. Potrivit art.239 C.pr.pen, urmărirea se suspendă când învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal. În legatură cu această situație sunt de făcut urmatoarele precizări: a) boala învinuitului sau inculpatului urmează a se stabili pe cale de expertiză medicală, nefiind suficiente în această privință constatările organului de urmărire sau diversele adeverințe medicale invocate de cel în cauză. Boala poate fi temporară, de lungă durată sau permanentă, curabilă sau incurabilă. Ceea ce este esențial este că, prin gravitatea ei, să împiedice învinuitul sau inculpatul să ia parte la urmărirea penală (de exemplu, nu este caz de suspendare dacă învinuitul, suferind de tuberculoză, frecventează în mod obișnuit localurile publice). În cazul in care boala gravă de care suferă învinuitul sau inculpatul îi atrage iresponsabilitatea și ea a existat și în momentul săvârșirii infracțiunii, nu se va dispune suspendarea, ci scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.10 lit.d C.pr. pen.Simpla afirmație sau invocare a apărării că ar fi necesară o expertiză psihiatrică, întrucât există îndoieli cu privire la starea psihică a inculpatului nu este suficientă pentru a devein aplicabile dispozițiile art.117 c.pr.pen. referitoare la obligativitatea expertizei. Îndoielile trebuie să fie determinate de situația din dosar ori să aibă sorgintea în probele administrate în cauză. Dacă apărarea, solicitând expertiza psihiatrică, a prezentat în cauză acte medicale din care rezultă că inculpatul atât anterior procesului cât și în cursul acestuia suferă de maladii psihice grave, care pot pune în discuție existența discernământului, dispunerea expertizei este obligatorie. Practica judiciară a insistat asupra respectării condițiilor în care expertiza obligatorie urmează a se efectua (realizarea unor observații prin internarea expertizatului si supunerea lui la investigațiile clinice și de laborator necesare, examinarea psihică imediat după identificarea inculpatului, consultarea dosarului cu privire la antecedentele medicale ale expertizatului; boala trebuie să fie gravă, având în vedere numărul mare și foarte diferențiat al maladiilor și al gradului lor de gravitate; în lege s-a făcut o determinare numai generică, prin precizarea că boala trebuie să fie de așa natură, încât să împiedice participarea celui în cauză la procesul penal. Deducem că pentru a se dispune suspendarea, nu este sufficient un certificat medical, ci este necesar să se efectueze o expertiză medico-legală prin care să se ateste (în concluzii) că datorită bolii de care suferă, învinuitul sau inculpatul este împiedicat să participe la procesul penal. Împiedicarea urmează a se înțelege în sens larg, atât sub aspectul stării de sănătate al învinuitului sau inculpatului, cât și al implicațiilor asupra celorlalți participanți în proces. Astfel, în cazul unei boli molipsitoare, dincolo de starea sănătații celui în cauză, se vor avea în vedere și condițiile de carantină necesare pentru a nu pune în pericol alte persoane. Gravitatea bolii nu depinde de posibilitățile ulterioare de însănătoșire, fiindcă științific diferența dintre boli curabile și incurabile este astăzi relativă, iar practic s-a dovedit că boli diagnosticate incurabile, au putut fi vindecate; în cazul bolilor psihice urmează a se constata eventuala stare de iresponsabilitate a făptuitorului. Dacă această stare s-a manifestat și în momentul săvârșirii faptei, urmărirea nu se suspendă, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală pentru cazul prevăzut în art.10 lit.e C.pr.pen. Iresponsabilitatea reprezintă incapacitatea unei persoane de a înțelege natura și rezultatul faptelor sale, de a-și dirija în mod normal voința. O asemenea persoană nu posedă însușiri mintale (discernământ, inteligență, rațiune) necesare pentru a înțelege care anume fapte prezintă pericol social fiind interzise prin lege și care nu. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv (atunci când făptuitorul nu își dă seama de ceea ce face), ceea ce echivalează cu inconștiența sau cu lipsa de discernământ, sau de ordin volitiv (făptuitorul nu este în stare să se stăpânească, să se conducă în acțiunile sau inacțiunile sale. Cauzele incapacității psihice pot consta în anomalii care nu permit dezvoltarea facultăților psihice (idioțenie, cretinism, infantilism), maladii ale sistemului nervos (dezechilibru mental, dezechilibru nervos), tulburări provocate prin intoxicare cu alcool, stupefiante, narcotice, fenomene fiziologice (somn hipnotic, recelular); când dintre mai mulți învinuiți sau inculpați numai unul suferă de o boală gravă, iar disjungerea cauzei este posibilă, suspendarea în raport de toți impricinații este gresită, chiar dacă există vreunul din cazurile de conexitate sau indivizibilitate.Potrivit art.265, când procurorul, cu ocazia verificărilor lucrărilor de urmărire penală constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau altui organ de urmărire în vederea completării sau refacerii urmăririi penale. Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară cu privire numai la unele fapte sau la unii învinuiți sau inculpați, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze. Ordonanța de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângă mențiunile obișnuite, indicarea actelor de cercetare penală care trebuie efectuate sau refăcute, a faptelor sau împrejurărilor care urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă care urmează a fi folosite. În lumina dispozițiilor legale în vigoare, procurorul poate restitui cauza fie în vederea completării urmăririi penale, fie în vederea refacerii urmăririi penale. Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, legea a prevăzut care sunt organele de urmărire penală și care este competența acestora privind efectuarea urmăririi penale; în acest sens, pentru anumite infracțiuni competența revine organelor de cercetare speciale, iar uneori numai procurorul poate efectua urmărirea penală. În cazul în care, cu ocazia verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul constată că urmărirea s-a făcut de un alt organ decât cel competent, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, conform art. 268 alin.1. În acest sens, există unanimitate de vederi în a considera competența materială și teritorială ca forme fundamentale, unii autori mărginindu-se numai la ele si apreciind că celelalte forme constituie în realitate aspecte deosebite sau particulare ale acestora.Cert este că respectarea dispozițiilor referitoare la competența materială și personală este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, așa cum preciuează art. 197 alin.2 C.pr.pen. Pentru nerespectarea normelor de competență teritorială sancțiunea poate fi o nulitate relativă. Ceea ce este însă important rezidă în faptul că regulile de competență trebuie observate si îndeplinite întocmai. Potrivit art. 268 alin. 2, în cazul în care procurorul trimite dosarul la organul competent să efectueze urmărirea penală, rămân valabile măsurile asigurătorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviințate de procuror, precum și actele procesuale care nu pot fi refăcute Rezultatul obținut în urma desfășurării activităților care compun procesul penal se cere a fi unul care să asigure în mod judicios echilibrul între interesele societății și interesele fiecărei persoane implicate în procesul penal. Acest obiectiv corespunde, la momentul actual, scopului procesului penal fixat în art. 1 C. proc. pen., prin care se cere ca normele procesual penale să conducă la constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată potrivit legii penale și nicio persoană nevinovată să nu fie sancționată penal. Formularea, prezentă în art. 1 C. proc. pen. încă de la adoptare1, se consideră că surprinde elementele obligatorii îndeplinirii scopului procesului penal care implică obligația soluționării cauzei în cadrul unui demers pentru aflarea adevărului în opoziție permanentă cu eroarea judiciară care, odată concretizată, aduce atingere prestigiului justiției.
Obiectivele corespund de fapt reglementărilor internaționale în materie, care asigură garanția derulării unui proces cu respectarea principiului aflării adevărului și neacceptarea sub nicio formă a unei hotărâri bazate pe erori judiciare. În literatura de specialitate este recunoscută autonomia dreptului procesual penal, ca ramură autonomă a sistemului de drept, distinctă și deosebită de dreptulpenal substanțial. Formând un ansamblu de norme juridice procesual penale, dreptul procesualpenal este un drept pozitiv, parte componentă a dreptului public, concretizarea scopului său fiind condiționată de existența unor norme simple și clare care să asigure promptitudinea reacției societății în cazul încălcării legii penale. În faza de urmărire penală trebuie lămurite toate aspectele, pentru a se stabili corect încadrarea juridică a faptei, cât și aspectele ce pot duce la înlăturarea vinovăției învinuitului sau inculpatului. Potrivit reglementării actuale, urmărirea penală este realizată de către procuror și organele de cercetare penală, cu implicarea, în unele situații, și a judecătorului sau a unor organe de constatare. Tendința actuală, de multe ori impusă de o percepție negativă a actului de justiție, constă într-o operativitate mai bună a rezolvării cauzelor în faza de urmărire penală.
Codul de procedură penală din 1936 avea prevederi diferite privind fazele prealabile judecății penale, care erau structurate în trei activități: primele cercetări, urmărirea și instrucția prealabilă. În cadrul primelor cercetări erau implicați cei care alcătuiau poliția judiciară și, în unele cazuri, reprezentanții Ministerului Public, dar și funcționarii care, potrivit legii, aveau calitatea de ofițeri de poliție judiciară. Ministerul Public era cel care exercita urmărirea, iar instrucția prealabilă era efectuată de judecătorul de instrucție, care avea calitatea de judecător cu atribuții de instrucție.Procurorul conduce și controlează activitatea de cercetare penală șisupraveghează ca actele de urmărire penală sa fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Supravegherea se realizează prin următoarele modalități: verificarea legalității actelor de urmărire penală, participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală, trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul, darea de dispoziții obligatorii pentru organul de cercetare penală.
Conform art.221, principalele moduri de sesizare a organelor de urmărire penală sunt plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu.
Plângerea
este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. Ea poate fi formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar sau desubstituiții procesuali: un soț pentru celălalt soț sau copilul major pentru părinte. Plângerea poate fi făcută în scris sau oral
Denunțul este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică pre comiterea unei infracțiuni. Denunțul poate fi făcut în scris, caz în care trebuie semnat de denunțător, sau oral, cu obligația consemnării într-un proces-verbal de cel care îl primește și trebuie să cuprindă aceleași date ca și plângerea. Denunțul este obligatoriu pentru orice persoană cu atribuții de conducere într-o unitate la care se referă art.145 C.p. sau cu atribuții de control, care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în acea unitate, precum și pentru orice funcționar care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile
Sesizarea din oficiu
Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci când află prin orice altă cale, decât prin denunț sau plângere, de săvârșirea unei infracțiuni. Modalități concrete prin care se poate realiza sesizarea din oficiu:-pe baza constatării personale a unei infracțiuni flagrante;- pe baza unui denunț anonim sau pseudodenunț;- prin intermediul mijloacelor de informare în masă;- prin descoperirea, în timpul cercetării într-o cauză, a unor fapte sauaspecte noi, uneori cu totul străine de ceea ce se cercetează.În vederea sesizării din oficiu, organul de urmărire penală întocmește un procesverbal în care consemnează faptele și împrejurările constatate și față decare s-ar justifica începerea urmăririi penale.
II.2. Rezolvarea cauzelor urmăririi penale
În urma verificării lucrărilor de urmărire penală de către procuror, acesta poate da una din urmatoarele soluții:- trimiterea în judecată- netrimiterea în judecată prin scoaterea de sub urmărire penală- încetarea urmăririi penale- clasarea- suspendarea urmăririi penale- restituirea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi penale, trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea. Procurorul nu este ținut de propunerile organului de cercetare penală, acestea neavând valoarea unei soluții procesuale. El va soluționa cauza în raport de convingerea ce și-o formează din studiul lucrărilor dosarului, din probele administrate personal. Procurorul este obligat ca in termen de 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare la terminarea urmăririi penale, să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire și să se pronunțe asupra acestora, conform prevederilor art. 261 C. pr. pen. Termenul de 15 zile este un termen de recomandare, însă în spiritul legii este de dorit ca el să nu fie depășit decât în cazuri extreme. În cauzele cu arestați activitatea de verificare a procurorului se face de urgență și cu precădere. Legea nu a prevăzut un termen, deoarece cauzele cu arestați sunt în general mai complicate și prezintă o dificultate sporită în verificarea dosarului. În lipsa unei durate determinate nu înlatură termenul general de 15 zile, ci impune necesitatea restrângerii lui pe cât posibil. Prevederea ca rezolvarea cauzei să se facă de urgență și cu precădere presupune o activitate neîntârziată și cu întâietate față de cauzele fără arestați. Pentru ca procurorul să poată dispune trimiterea în judecată trebuie să fie realizate condițiile prevăzute de art. 262C-pr.pen. Dacă acesta constată ca au fost respectate dispozitiile legale care garantează aflarea adevarului, fiind administrate atat probele în învinuire cât și cele în aparare, cu îndeplinirea cerințelor legale, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare pentru a se trage o concluzie certă asupra faptelor principale cât și a circumstanțelor cu relevanță penală, va da, după caz, soluție de trimitere în judecată, de netrimitere în judecatî sau mixtă. (de reamintit că, în cadrul urmăririi penale și a procesului penal, locul central îl ocupă principiul aflării adevarului: fiecare principiu în parte, cât și ansamblul acestora, concură la stabilirea faptelor, nici unul nefiind străin de principiul adevărului. Principiul rolului activ al organelor judiciare, garantarea dreptului la apărare, principiul folosirii limbii materne, oficialitatea, au strânsă legatură cu aflarea adevărului). Dacă urmărirea penală este incompletă sau nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, procurorul va restitui sau trimite cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale organului de cercetare penală ori va completa sau reface personal urmărirea. În raport de convingerea format, procurorul va proceda astfel: când în urma evaluării materialului de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit sau inculpat și că acesta răspunde penal:a) dacă acțiunea penală nu a fost pusa în mișcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriul prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată. Prin punerea în mișcare a acțiunii penale se validează calitatea procesuală de parte în proces nu numai a celor învinuiți de comiterea unei fapte penale, care devin inculpați, ci, și a părții vătămate și se declansează acțiunea civilă, validându-se calitatea celor ce s-au constituit parte civilă sau care urmează să raspundă civil, alături de inculpat, partea responsabilă civilmente. În aceasta situație, rechizitoriul are dublă funcționalitate fiind, în același timp, act de inculpare și act de sesizare a instanței; b) dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată. Când, din materialul probator, indiferent de propunerea organului de cercetare penală, rezultă existența unui caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale sau de exercitare a acesteia, procurorul dă ordonanță prin care: a) clasează, scoate de sub urmărire penală sau încetează urmărirea penală potrivit dispozitiilor art. 1 C.proc.pen. Soluția de clasare se va adopta când in cauză s-au făcut cercetări pentru mai multe infracțiuni și unele din acestea sunt fără învinuit. Dacă procurorul apreciază că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, va dispune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. b^1 C.proc.pen., făcând aplicarea art. 18^1C.pen. b) dacă procurorul constată existența unei cauze de suspendare a urmăririi, va suspenda urmărirea penală. Ca și restituirea sau trimiterea cauzei organului de cercetare penală competent, acestea nu sunt soluții de terminare a urmăririi penale. Adevarata solutionare a urmăririi penale trebuie sa ofere posibilitatea unei rezolvări multilaterale, corespunzătoare situației reale din cauză. Aceasta presupune existența atât a unor soluții care să permită realizarea tragerii la răspundere penală a inculpatului și sancționarea lui potrivit legii, cât și de absolvire a acestuia în cazul în care acțiunea penală nu este exercitabilă. Când urmărirea penală stabilește vinovăția celui în cauză și necesitatea tragerii lui la raspundere penală, procurorul trimite în judecată pe inculpate, înaintând dosarul instanței. În cadrul urmăririi penale nu există posibilitatea realizării tragerii la raspundere penala până la ultimele sale consecințe, respectiv stabilirea sancțiunilor penale corespunzătoare. Soluțiile de neurmărire nu produc efectele autorității de lucru judecat. Dimpotrivă, soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească, indiferent că inculpatul a fost condamnat sau că s-a pronunțat o achitare, este definitivă și reluarea ei nu se permite decât în situația exercitării unei căi extraordinare de atac. Daca dispune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. b^1, procurorul aplică în mod obligatoriu una din sancțiunile administrative prevăzute în art. 91 din Codul penal.
În jurisprudență s-a pus problema de a ști dacă este legală soluția scoaterii de sub urmărire penală pe temeiul lipsei de pericol social a faptei săvârșite, câtă vreme s-a dovedit că părțile s-au împăcat, ceea ce ar fi putut conduce la încetarea urmăririi penale. Într-o opinie, s-a considerat că în cazul în care părțile s-au împăcat, nu mai este posibil să se treacă peste efectele acestei împăcări și să se examineze, pe fond, dacă fapta prezintă sau nu pericolul social al unei infracțiuni. Într-o altă opinie, s-a susținut că scoaterea de sub urmărire penală este prioritară, procurorul fiind obligat să verifice dacă faptele arătate în plângerea prealabilă întrunesc trăsăturile infracțiunii și abia după aceea să examineze și celelalte aspecte legate de răspunderea penala. În altă opinie s-a arătat că, în această situație, nu se poate pune problema înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părților, din moment ce lipsește temeiul legal al unei asemenea răspunderi, astfel încât se va dispune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. b^1 C.pr.pen. De altfel, însăși legea prevede expres că nu se poate dispune încetarea urmăririi penale decât dacă nu se constată, în prealabil, vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit.a -e C.pr.pen. (art. 13 alin. final C. pr. pen.).Este posibil ca, în timpul desfășurării urmăririi, să se constate existența concomitentă a două cauze dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f-h, i^1 și j, punându-se astfel problema temeiului juridic în baza căruia încetează urmărirea penală. Dacă, de exemplu, inculpatul a decedat pe parcursul desfășurarii penale și, anterior decesului, fapta inculpatului a fost amnistiată. încetarea urmăririi penale trebuie să se faca în baza art.10 lit. g combinat cu art.11 pct.1 lit. c. Încetarea parțială a urmăririi penale a ridicat în practica judiciară numeroase probleme. Astfel, s-a decis ca persoana vătămată printr-o infracțiune amnistiată pentru care s-a dispus încetarea urmăririi penale nu poate exercita acțiunea civilă, în procesul penal desfășurat în legatură cu infracțiunile conexe neamnistiate pentru care cauza penala continuă. De asemenea, încetarea urmăririi pentru unul din inculpați exclude posibilitatea exercitării acțiunii civile împotriva acestuia, dacă ceilalți inculpați sunt trimiși în judecată și, deci, cauza penală continuă. Procurorul se pronunță asupra încetării urmăririi penale prin ordonanță, în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, și prin rezoluție motivată, când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare. Ordonanța de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile obișnuite, și datele privind persoana și fapta la care se referă încetarea, precum și indicarea temeiului de fapt și de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale. Prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune, potrivit art. 245 C.proc.pen., asupra mai multor aspect. Când, pe parcursul desfășurării urmăririi penale, se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e și există învinuit sau inculpat în cauză, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală. Codul de procedură penală în vigoare distinge, pe bună dreptate, consecințele pe planul soluțiilor ce pot fi date în situația când intervin categoriile de cauze prevăzute în art.10 lit. a-e și, respectiv, f, g și j. Referitor la diferențierea soluțiilor ce pot fi date în faza de urmărire penală, în acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, credem că nu este același lucru dacă se constată că cineva este nevinovat de săvârșirea unei infracțiuni sau, dacă persoana a comis infracțiunea, dar nu poate fi trasă la raspundere penală datorită intervenției unui act de clemență. În legatură cu aplicarea corespunzătoare a art.248 C.pr.pen. se impune o precizare: dacă procurorul apreciază că propunerea organului de cercetare, făcută în vederea scoaterii de sub urmarire, nu se justifică, nu restituie totdeauna dosarul în vederea continuării cercetării. Când procurorul constată că s-a reținut în mod greșit drept cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei- o împrejurare care nu întrunește asemenea calitate (de exemplu, retragerea unei plângeri prealabile s-a considerat drept cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei) dispune încetarea urmăririi și nu scoaterea de sub urmărire. Întrucât scoaterea de sub urmărire nu produce efectele autorității de lucru judecat, în practică s-a decis că extinderea procesului penal în cursul judecății poate avea loc oricând împotriva unei persoane față de care s-a dispus în timpul cercetărilor scoaterea de sub urmărire, nemaifiind necesară emiterea prealabilă a unei ordonanțe de redeschidere a urmăririi penale. În literatura juridică s-au ridicat numeroase chestiuni în legatură cu aplicarea corectă a reglementărilor legate de scoaterea de sub urmărire penală. S-a aratat astfel:- dacă procurorul nu este de acord cu propunerea organului de cercetare penală de scoatere de sub urmărire penală nu restituie întotdeauna dosarul în vederea continuării cercetărilor penale. Astfel, dacă se apreciază că în mod greșit s-a reținut drept cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale sau a exercitării acțiunii penale care atrage scoaterea de sub urmărire penală în locul alteia de natură să determine o soluție de încetare a urmăririi penale, va dispune, contrar propunerii organului de cercetare penală, încetarea urmăririi și nu scoaterea de sub urmărire penală; – nu există nici un impediment ca atunci când procurorul constată că nu este prezent nici unul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercițiului acțiunii penale (prev. de art. 10 C.pr.pen.) sau de nepedepsire și ca există probe suficiente de vinovăție, fiind îndeplinite condițiile trimiterii în judecată, să procedeze el însuși la prezentarea materialului de urmărire penală și, considerându-se sesizat prin referatul organului de cercetare penală, contrar propunerii făcute, să emită rechizitoriu și să sesizeze instanța în vederea judecării fondului cauzei. Se apreciază că scoaterea de sub urmărirea penală poate fi pronunțată numai după ce în cauza penală au fost administrate probe care să dovedească existența unuia din cazurile prevăzute în art.10 lit. a-e. Se consider că soluția scoaterii de sub urmărire penală este plasată întotdeauna către terminarea urmăririi penale, deoarece, în cauza penală trebuie să se fi administrat, în orice caz, mai multe probe decât în situația în care s-ar pronunța soluția încetării urmăririi penale pentru oricare dintre cazurile prevăzute în art.10 lit. f-h, i^1 și j. Și în practica judiciară s-au ridicat numeroase chestiuni în legatură cu aplicarea corectă a reglementărilor legate de scoaterea de sub urmărire penală. Astfel, in anumite situații, cazurile de încetare a urmăririi penale au venit în concurs cu ipoteza prevăzută de art. 10 lit.b^1. De exemplu, în cazul unei acțiuni la care împăcarea părților stinge acțiunea penală s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, fapta neprezentând gradul de pericol social al unei infracțiuni, iar prin ordonanța respectivă învinuitul a fost sancționat cu amendă administrativă. Ulterior, s-a decis în cauză că este întemeiata plângerea făcută de învinuit împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, câtă vreme este dovedit că părțile s-au împăcat (împrejurare care în raport de fapta cercetată duce la încetarea urmăririi penale), chiar dacă împacarea a avut loc după întocmirea ordonanței, dar în intervalul în care se putea face plângere împotriva ei. Ca și încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală sau parțială; în acest sens, dacă în aceeași cauză sunt mai mulți învinuiți.
II.3. Rechizitoriul
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată. Prin acest act procurorul termină urmărirea penală. Rechizitoriul are efectul unui act de dezînvestire, marcand trimiterea în judecată a inculpatului. Rechizitoriul se dă de procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanța competent să judece cauza în prima instanță, indiferent dacă a supravegheat cauza sau a efectuat urmărirea penală. În cazul în care procurorul a efectuat urmărirea penală, rechizitoriul trebuie confirmat de procurorul ierarhic superior. Nerespectarea acestei dispoziții atrage sancțiunea nulității absolute, dacă rechizitoriul nu va fi confirmat la instanță în condițiile art. 300 alin.2 C.proc.pen. Rechizitoriul se întocmește în general de procurorul care supraveghează urmărirea penală și decizia sa cu privire la trimiterea în judecată a inculpatului produce efecte juridice, fără ca actul să fie supus abilitării de către un alt organ judicia. Pentru a nu se tergiversa procesul penal, în art. 264 alin.4 C.proc.pen. se prevede că procurorul care a dat sau a confirmat rechizitoriul, trebuie să înainteze dosarul instanței competente, în termen de 24 de ore, împreuna cu numărul necesar de copii de rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpaților aflați în stare de deținere. Acesta nu este un termen de prescripție și nici de decădere, ci un termen de recomandare
Având în vedere importanța pe care o prezintă rechizitoriul ca act de sesizare a instanței, legea a acordat o atenție deosebită reglementării și formei acestuia. În acest sens, în art. 263 se arată că rechizitoriul trebuie să se limiteze la faptă și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă: mențiunile prevăzute în art. 203,- datele privitoare la persoana inculpatului,- fapta reținută în sarcina sa,- încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea,- măsura preventivă luată și durata acesteia- dispoziția de trimitere în judecată. Rechizitoriul, fiind actul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată, va trebui să se limiteze la fapta și persoana față de care s-a efectuat urmărirea penală. Dacă sunt maimulte fapte și persoane cercetate, rechizitoriul se va limita la ele. Nu este legală sesizarea instanței cu fapte și persoane pentru care nu s-a efectuat urmărirea penală, încalcarea fiind sancționabilă cu nulitate absolută. Dacă din dosar lipsește referatul de terminare a urmăririi penale, cauza fiind de competența obligatorie a procurorului, rechizitoriul va cuprinde și datele suplimentare prevăzute -pentru referat- în art. 260 C pr.pen. În rechizitoriu se vor menționa persoanele care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor procesuale (parti, martori) și a locului unde urmează a se prezenta. Rechizitoriul este format din trei părți:- partea introductivă, în care este indicat: parchetul care are dosarul spre soluționare, numarul dosarului, data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea procurorului care dispune trimiterea în judecată, datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului (învinuiților sau inculpaților) și infracțiunea (infracțiunile); -expunerea, cea de a doua parte, va trebui să cuprindă: descrierea faptei reținute în sarcina învinuitului sau inculpatului, forma de vinovăție, a împrejurărilor cu relevanță penală (loc, timp mod, mijloace, scop), a probelor administrate pe baza cărora au fost reținute, în raport de starea de fapt reținută, fiecărei fapte va trebui sa i se arate încadrarea juridică cu motivarea acestei încadrări, dacă este cazul. Fără îndoială că expozitivul rechizitoriului prefigurează dispozitivul acestuia și, în mod firesc, procurorul, întocmind rechizitoriul, arată în partea expozitivă care sunt probele în învinuire, urmând ca dispozitivul să concretizeze manifestarea voinței procurorului de a dispune trimiterea în judecată. Acest raționament l-au avut în vedere și instanțele judecătorești, care au arătat, în mod constant, ca în situația în care în partea expozitivă a rechizitoriului au fost precizate faptele cu caracter infracțional, dar a fost omisă menționarea lor în partea dispozitivă, instanța are obligația să se pronunțe asupra unor asemenea fapte;.- dispozitivul, care conține:a) dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale și de trimitere în judecată a inculpatului, în cazul în care urmărirea penală s-a efectuat, iar punerea in mișcare a acțiunii penale, b) dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului, în cazul în care urmărirea penală s-a făcut cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Dispozitivul va trebui să cuprindă, în cazul în care urmărirea penală s-a efectuat pentru mai multe infracțiuni, încadrarea juridică a acestora. În dispozitiv se va stabili instanța care va fi sesizată. Regularitatea rechizitoriului se verifică de către instanță, indiferent cum a avut loc sesizarea organului de judecată. Examinarea are în vedere atât respectarea regulilor de competență cât și cele vizând condițiile de fond și de formă ale rechizitoriului. Importanța cunoașterii și aplicării corecte a normelor de competență reiese din aceea că, cursul justiției este întrerupt în cazurile în care se face o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la competență. Procurorul întocmește un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți învinuiți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. Bunăoară, prin același rechizitoriu se poate dispune trimiterea în judecată a unui inculpat și încetarea urmăririi penale cu privire la un alt inculpat. Prin același rechizitoriu, procurorul poate dispune trimiterea inculpatului în judecată pentru anumite fapte, iar pentru alte fapte poate dispune, după caz, reînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. În cazul în care prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru o anumită faptă, instanța nu poate dispune restituirea unor bunuri care provin din săvârșirea faptei pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, deoarece fapta din care au provenit bunurile nu a făcut obiectul judecății. În ce privește măsurile preventive, de siguranță sau asiguratorii, potrivit art. 267 C.pr.pen, la finalizarea urmăririi penale, prin rechizitoriu, potrivit art.262pct.1, procurorul, dacă consideră că este necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege, înaintează instanței, în termen de 24 de ore, rechizitoriul și propunerea de arestare a inculpatului. În același mod, procurorul procedează în cazul în care este necesară luarea măsurilor de siguranță prevăzute în art.113 și 114 din Codul penal, întrucât măsura arestării preventive a inculpatului și măsurile de siguranță: obligarea la tratament medical și internarea medicală se pot dispune numai de instanță. În cazul în care procurorul consideră că se impune luarea măsurilor preventive prevăzute în art. 145 și 145 (așa cum au fost modificate și completate prin OUG 60/2006), respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, dispune aceasta prin rechizitoriu. Pentru a putea fi luată, se impun aceleași condiții atât la măsura obligării de a nu părăsi localitatea cât și la obligarea de a nu părăsi țara, respectiv să existe probe sau indicia temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevazută de legea penală, în procesul penal în România, organelor judiciare le revine sarcina administrării probelor. În practica instanțelor judecătorești din țara noastră se acordă o atenție deosebită acestui principiu, în ce privește indiciile, acestea sunt deducții logice bazate pe premise serioase (ex. surprinderea unei persoane în condiții suspecte de loc și timp, cu obiecte a căror proveniență nu le poate explica sau cu instrumente folosite în mod obișnuit la săvârșirea de infracțiuni. Prin modificarea suferită de art.136 prin legea 356/2006 a dispărut condiția ca invinuitul sau inculpatul să fie cercetat pentru infracțiuni pedepsite cu detenția pe viață sau cu închisoarea. Rămâne de luat în considerare doar criteriul prevăzut la art. 136 alin. 8 din Codul de procedură penală. Încheierea prin care instanța dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procurorului,care face mențiune despre aceasta în ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, de suspendare a urmăririi penale, de restituire sau de trimitere la organul competent. Prevederile art. 243 alin.3 si art.249 alin. 2 se aplică în mod corespunzător. Oricare ar fi soluția dată de procuror, acesta va trebui să dispună asupra menținerii sau revocării măsurilor de siguranță, altele decât cele prevăzute în art.113 și 114 din Codul penal, și asiguratorii, luate în cursul urmăririi penale sau, dacă este cazul să ia asemenea masuri. Dacă, cu ocazia verificării lucrărilor penale din dosarul primit de la organul de cercetare penală cu propunere de trimitere în judecată, procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, sau că nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului ori urmărirea penală s-a făcut de un alt organ, poate să acționeze în următoarele modalități:- restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală, în vederea completării urmăririi penale, și refacerii unor acte efectuate cu încălcarea unor dispoziții legale ( prezentarea materialului de urmărire penală fără apărător deși participarea acestuia era obligatorie potrivit legii), ori- trimite cauza la un alt organ de cercetare, potrivit dispozițiilor art.217 C. proc.pen, sau face / reface personal actele lipsă sau imperfecte,- trimite cauza la organul competent să efectueze urmărirea penală, dacă procurorul constată că pentru vreuna din infracțiunile sau infractorii arătați în art. 207, 208 și art.209 alin. 3 și 4 C. proc.pen.
II.4 Procedura specială cu minori
Instituția minorității cunoaște în dreptul penal o reglementare proprie, deoarece prin tragerea la răspundere penală a minorilor – având în vedere capacitatea psihică a acestora- se urmărește mai mult decât în cazul celorlalte categorii de infractori, reeducarea lor și prevenirea săvârșirii de fapte antisociale. Potrivit art. 99 C.pen., minorii sub 14 ani nu răspund penal, cei care au vârste între14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ, iar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal. Procedura specială în cauzele cu infractori minori se aplică tuturor minorilor care răspund din punct de vedere penal, fiind între 14-18 ani. Cu toate acestea, întrucât există o prezumție legală relativă de lipsă de discernământ pentru minorii între 14-16 ani, unele dispoziții speciale de protecție sunt prevăzute pentru această categorie de minori. Astfel, una dintre condițiile aplicării proceduri speciale, o reprezintă starea de minoritate a învinuitului sau inculpatului precum și a părții vătămate.
Normele care se aplică numai minorilor între 14-16 ani
a) la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire consideră necesar, citează delegatul autorității tutelare, precum și pe părinți, iar când este cazul, pe tutore, curator, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul. Citarea acestor persoane este facultativă, deoarece legea se referă la situația când organul de urmărire ar aprecia că este necesar; de aceea necitarea acestor persoane nu poate atrage nulitatea actelor de ascultare sau confruntare.
b) la prezentarea materialului de urmărire penală, deci atunci când trebuie formulate apărările în legătură cu probele în învinuire, organul de urmărire penală are obligația de a cita persoanele indicate la lit. a); fiind o obligație, nerespectarea acestei dispoziții atrage nulitatea actului, dacă s-a produs vreo vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de prezentare a materialului de urmărire penală. Nulitatea este relativă, deoarece nu este prevăzută în art. 197 alin. (2) C.pr.pen. În ambele cazuri, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică efectuarea ascultării, confruntării sau a prezentării materialului de urmărire penală
c) pentru această categorie de minori se prevăd dispoziții speciale privind măsurile preventive (art. 160C.pr.pen.); în mod cu totul excepțional, minorul între 14-16 ani care răspunde penal poate fi reținut la dispoziția procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înștiințarea și sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăși 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracțiune pedepsită de lege cu detenția pe viață sau închisoare de 10 ani ori mai mare, restrângându-se astfel, cazurile în care poate avea loc reținerea numai la infracțiunile grave. Conform alin. (2) al aceluiași articol, reținerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanță motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. În ce privește arestarea preventivă a minorului între 14-16 ani care răspunde penal, potrivit alin.(1) al art.160 C.pr.pen., se cere aceeași categorie de infracțiuni grave, dar, totodată, condiția ca să nu fie suficientă o altă măsură preventivă. În alin.2 din art.160 C.pr.pen. se prevede că durata arestării preventive a inculpatului minor între 14-16 ani este de cel mult 15 zile, așadar, jumătate din durata prevăzută pentru inculpatul major. Durata arestării preventive a inculpatului între 16-18 ani poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile, fără să se depășească în total un termen rezonabil, și nu mai mult de 90 de zile; în mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenția pe viață sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor poate fi prelungită la 180 zile. În cursul judecății, verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Judecarea infractorilor minori se face de către instanțele judecătorești cu aplicarea procedurii obișnuite, care se completează cu dispozițiile din procedura specială cuprinsă în art. 483-486. Dispozițiile care reglementează judecarea minorilor sunt cuprinse în Codul de procedură penală și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit competenței obișnuite, de către judecători anume desemnați potrivit legii; judecata poate desfășura în cadrul tribunalelor specializate pentru minori și familie sau în cadrul secțiilor care pot fi înființate la acele instanțe. Astfel, în funcție de competența materială și teritorială, determinate de infracțiunea săvârșită, devine competentă să judece cauza completul sau secția specializată a judecătoriei, tribunalului sau curții de apel; dacă s-a înființat un tribunal specializat pentru minori sau familie, competența revine acestuia, dacă infracțiunea este de competența materială a tribunalului. Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, competența revine tribunalului specializat pentru minori și familie. Dacă inculpatul a săvârșit fapta când era minor, dar la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani, judecata se va desfășura după procedura obișnuită Dispozițiile procedurale privind desfășurarea judecății cauzelor cu infractori minori cuprind norme derogatorii privind publicitatea ședinței de judecată. Astfel, art. 485 alin. (1) arată că ședința în care are loc judecarea infractorului minor se desfășoară separat de celelalte ședințe. În alin. (2) al aceluiași articol, se arată că ședința nu este publică.
Potrivit art. 100 C. pen., față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală șimorală, de comportamentul lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Măsurile educative care pot fi luate față de minor sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-uninstitut medical-educativ Potrivit art. 487 C.pr.pen., în cazul în care față de minor s-a luat măsura educativă a mustrării , aceasta se execută de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. Când din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunțare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se otodată părinții, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sausupravegherea căreia se află minorul. În art. 103 C.pen. se prevede că măsura educativă a libertății supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe termen de un an, sub supraveghere deosebită.Supravegherea poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, oriunei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Instanța pune în vedere, celui căruia i s-a încredințat supravegherea, îndatorirea de aveghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. Potrivit art. 104 C.pen., măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Aceastămăsură se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri sunt neîndestulătoare.
CAPITOLUL III
ASPECTE PRACTICE PRIVIND TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ
Despre rechizitoriu
A. Aspect teoretic cu privire la natura juridică a cerinței verificării rechizitoriului sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior. Restituirea cauzei la procuror. Nelegalitate. Menținerea arestului preventiv cu privire la inculpat.
Legalitate : C.proc.pen., art. 332 alin. (2) și (3), art. 264 (astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 60/2006) Legea nr. 304/2004, art. 64 alin. (3), Convenția pentru apărarea drepturilor fundamentale și ale omului, art. 6, art. 5 parag. 3
SPEȚA
Prin sentința penală nr. 341/PI din 17 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 2470/30/2007, în baza art. 332 alin.2 C.proc.pen. raportat la art. 264 alin. 3 C.proc.pen. coroborat cu art. 197 alin. 2 C.proc.pen. s-a dispus restituirea cauzei penale privind pe inculpații I.A.A. și O.N. la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. În baza art. 332 alin.3 C.proc.pen. raportat la art. 300 C.proc.pen. a fost menținută măsura arestării preventive față de inculpatul I.A.A., pentru o perioadă de 30 de zile începând cu data pronunțării hotărârii.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 197/P/2006 au fost trimiși în judecată inculpații I.A.A. – în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, comisă în formă continuată și fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, aflate în concurs real, prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. și art. 290 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. (a C.pen., precum și O.N.C. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. și art. 290 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. În probațiune s-a atașat la dosarul cauzei dosarul de urmărire penală nr. 197/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
La termenul de judecată instanța a invocat din oficiu excepția nulității absolute privind legala sesizare a instanței de judecată, motivat de faptul că rechizitoriul prin care inculpații au fost trimiși în judecată nu a fost vizat de către procurorul ierarhic superior, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (3) C.proc.pen. raportat la art. 332 C.proc.p. Verificând modul de sesizare al instanței, Tribunalul a constatat că rechizitoriul înaintat instanței nu purta mențiunea privind verificarea acestuia sub aspectul legalității și al temeiniciei, existând doar adresa de înaintare a rechizitoriului semnată de procurorul general și procurorul care a instrumentat cauza. Prima instanță a apreciat că adresa de înaintare a dosarului la instanță, chiar dacă este semnată de procurorul general, nu este suficientă pentru a aprecia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute expres de art. 264 alin. (3) C.proc.pen. care impun verificarea sub aspectul legalității și al temeiniciei. Instanța a apreciat că rechizitoriul nu a fost verificat sub cele două aspecte conform art. 264 alin. (3) C.proc.pen. și a constatat nulitatea absolută a actului de sesizare a instanței, reținând și că este în prezența unei nulități ce nu poate fi acoperită prin acordarea unui termen, impunându-se restituirea cauzei la procuror. Referitor la starea de arest preventiv a inculpatului I.A.A., instanța a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a acestuia subzistă și în prezent, acesta fiind trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni referitor la care legea penală prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani, respectiv săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, comisă în formă continuată și fals în înscrisuri sub semnătură privată, aflate în concurs real, prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C.pen cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. și art. 290 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. (a C.pen., pentru care pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea între 10 și 20 de ani, neavând relevanță în analizarea prezentei cereri a împrejurării că, atât la luarea măsurii arestării preventive cât și la prelungirea acestei măsuri, inculpatul a fost cercetat sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni decât cele pentru care a fost trimis în judecată. În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului I.A.A., Tribunalul a avut în vedere perseverența infracțională și continuitatea acesteia, anumite fapte fiind săvârșite în timpul cercetărilor penale, unele acte fiind constatate a fi săvârșite în luna ianuarie 2007. Pentru aceste motive, Tribunalul a menținut starea de arest preventiv față de inculpatul I.A.A. pentru o perioadă de 30 de zile.
Împotriva acestei sentințe penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și inculpatul I.A.A., în termen legal, recursurile fiind înregistrate la Curtea de Apel Timișoara la data de 02.07.2007. În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a arătat că în mod greșit prima instanță a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara întrucât la dosarul instanței se află adresa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 197/P/2006 din 22.03.2007, adresă semnată de Procurorul General, în care se precizează conform art. 264 C.proc.pen. vă înaintăm, spre competentă soluționare, dosarul cu numărul de mai sus, împreună cu rechizitoriul “. Totodată, s-a învederat că în mod greșit prima instanță a reținut că adresa de înaintare a dosarului de urmărire penală, chiar dacă este semnată de procurorul general, nu este suficientă pentru a aprecia că sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de art. 264 alin. (3) C.proc.pen. care impun verificarea sub aspectul legalității și al temeiniciei. S-a mai susținut că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, semnând adresa de înaintare nr. 197/22.03.2007 în conformitate cu art. 264 C.proc.pen. implicit a procedat la verificarea rechizitoriului; că în raport cu dispozițiile art. 264 alin. (4) C.proc.pen., atâta vreme cât rechizitoriul nu a fost infirmat de procurorul ierarhic, fiind înaintat Tribunalului Timiș, este mai mult decât evident că acesta a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei; că legiuitorul a avut în vedere în art. 264 alin. (4) C.proc.pen. situația în care rechizitoriul neinfirmat de procurorul ierarhic este înaintat instanței de judecată. În ce privește recursul declarat de inculpatul I.A.A., instanța a constatat că la data de 20.06.2007 acesta a depus cererea de recurs împotriva încheierii 18.06.2007” în care a menționat că motivele vor fi arătate în fața instanței. La termenul din 25.07.2007, și apoi în data de 03.08.2007, inculpatul I.A.A. a depus în scris motivele de recurs, în care a arătat că, deși instanța a constat nulitatea absolută cu privire la sesizarea sa, a dispus desesizarea conform art. 332 alin. (2) C.proc.pen. deoarece a constatat că nu a fost legal sesizată conform art. 264 alin. (3) C.proc.pen., s-a pronunțat cu privire la starea de _rrest în baza art. 332 alin. (3) C.proc.pen. raportat la art. 3002 C.proc.pen. și a menținut starea de _rrest pe o durată de 30 zile. Inculpatul _rrest_nt a mai susținut că hotărârea este lovită de nulitate absolută deoarece câtă vreme instanța s-a desesizat conform art. 332 alin. 2 C.proc.pen. nu putea prelungi starea de _rrest ca fiind legal sesizată conform art. 3002 C.proc.pen.; iar pe de altă parte că instanța trebuia să constate viciul din oficiu la primirea dosarului. Pe de altă parte, s-a învederat că temeiurile care au determinat luarea și menținerea arestării preventive s-au modificat; că pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptelor, nu rezultă din natura acestuia și nici din împrejurările de comitere ori din întinderea valorii prejudiciului cauzat.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate de recurenți, precum și din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C.proc.pen., instanța a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș este fondat și a fost admis; iar recursul declarat de inculpatul I.A.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
– Prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală de restituire a cauzei la parchet, interpretând și aplicând în mod eronat dispozițiile art. 264 alin. (3) C.proc.pen., fără a avea în vedere distincția dintre procedura verificării și cea a confirmării; legalitatea procesului penal și imposibilitatea instanțelor de judecată, chiar indirect, de a completa dispozițiile legale – atribut exclusiv al organului legislativ; scopul modificărilor legislative intervenite. Potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (3) C.proc.pen., în modificarea intervenită prin Ordonanța de Urgență nr. 60/2006 rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet”, iar potrivit alin. (4) din același text legal dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanței competente, împreună cu dosarul cauzei și cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaților aflați în stare de deținere”. Analizând aceste prevederi procedurale, instanța constată că legiuitorul nu a impus existența vreunui act procesual care să consemneze modul în care s-a realizat verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, ci doar posibilitatea acestuia ca în urma verificării fie să procedeze la infirmarea, fie la înaintarea rechizitoriului către instanța de judecată competentă. La această concluzie conduc și dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 care prevăd că soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale”, precum și faptul că nici Codul de procedură penală și nici Legea nr. 304/2004 nu reglementează confirmarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior cum prevedea vechea reglementare. Totodată, trebuie reținut că principiul legalității procesului penal prevăzut de art. 2 alin. (1) C.proc.pen. impune ca autoritățile judiciare să acționeze numai în condițiile și în formele procesuale prevăzute de lege, opunându-se ca instanța de judecată să poată completa aceste prevederi cu alte proceduri. Dispozițiile art. 209 alin. (5) C.proc.pen. în varianta anterioară modificării intervenită prin Ordonanța de Urgență nr. 60/2006 prevedeau în mod expres instituția confirmării, respectiv: atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior”, iar art. 264 alin. (3) C.proc.pen. că sesizarea instanței de judecată se face de către procurorul care a dat sau, după caz, a confirmat rechizitoriul”, această reglementare generând practica judecătorească la care a făcut trimitere inculpatul I.A.A. În prezent, această procedură a confirmării nu mai este reglementată, iar legiuitorul a intenționat simplificarea procedurii, menținând totuși ca garanție a drepturilor inculpatului verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, cu posibilitatea infirmării acestuia în cazul în care nu întrunește condițiile de legalitate și temeinicie. În conformitate cu dispozițiile art. 332 alin. (2) și (4) C.proc.pen., instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.Pe de altă parte, în baza art. 300 C.proc.pen., instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare, iar când constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii și neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penală în vederea refacerii actului de sesizare. Potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (1) C.proc.pen. rechizitoriul este actul de sesizare a instanței de judecată, iar înaintarea lui către instanța se efectuează de către procurorul ierarhic superior celui care l-a emis, în cazul în care în urma verificării nu a dispus infirmarea acestuia. Este adevărat că în regulă generală, adresa de înaintare a dosarului nu produce efecte juridice, fiind doar mijlocul obișnuit de corespondență între autoritățile judiciare, însă trebuie avut în vedere conținutul său pentru a vedea dacă nu cuprinde și dispoziții/mențiuni care pot avea acest rezultat. Astfel, în speță, adresa de înaintare a dosarului de urmărire penală este semnată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și poartă mențiunea că trimiterea dosarului spre competentă soluționare s-a făcut conform art. 264 din Codul de procedură penală. S-a susținut că în absența consemnării verificării într-un act procesual, instanța nu poate efectua un control al modului de îndeplinire al obligațiilor reglementate de art. 264 alin. (3) C.proc.pen., însă calitatea verificării de către procurorul ierarhic superior nu este supusă ca act distinct controlului judiciar, ci instanța trebuie să verifice legalitatea sesizării, respectarea competenței, a dispozițiilor privind prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia de către apărător în cursul urmăririi penale, după care să analizeze dacă fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Calitatea verificării efectuate de procurorul ierarhic superior atrage eventuale consecințe de ordin disciplinar/profesional, ea nu afectează urmărirea penală sau sesizarea instanței.
Din prevederile expuse și analizate anterior rezultă că pe lângă elementele pe care trebuie să le conțină obligatoriu rechizitoriul, reglementate de dispozițiile art. 263 C.proc.pen., sesizarea legală a instanței presupune și respectarea unor condiții extrinseci, respectiv: ca acesta să nu fi fost infirmat de prim-procurorul parchetului în urma verificării legalității și temeiniciei și să fie înaintat instanței competente de procurorul ierarhic superior, condiții ce sunt îndeplinite în cauză. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. (c C.proc.pen. instanța a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței penale nr. 341/PI/18.06.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 2470/30/2007; a casat sentința penală recurată cu privire la restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și a trimis cauza pentru continuarea judecății. În ce privește recursul declarat de inculpatul I.A.A., Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 332 alin. 3 C.proc.pen. în cazurile în care se dispune restituirea cauzei la procuror instanța de judecată are obligația de a se pronunța și asupra măsurilor preventive. Deși prima instanță a dispus restituirea cauzei la procuror, timpul scurs de la data sesizării instanței și până la pronunțare se circumscrie etapei procesuale a judecății, iar nu urmăririi penale, cauza nemaifiind la organele de urmărire penală. Prin urmare, perioada de arestare preventivă a inculpatului, dispusă în această etapă procesuală, constituie arestare preventivă în cursul judecății, și nu al urmăririi penale. Pe de altă parte, etapa procesuală a judecății se întinde și de la data pronunțării hotărârii de restituire a cauzei în primă instanță, până la data pronunțării deciziei instanței de recurs, iar pe cale de consecință, în toată această perioadă de timp sunt aplicabile dispozițiile referitoare la arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecății, respectiv prevederile art. 3002 C.proc.pen. Numai din momentul în care sentința penală de restituire a cauzei ar rămâne definitivă, arestarea preventivă a inculpaților ar dobândi din nou natura juridică a arestării preventive în cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual s-a constatat că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul I.A.A., continuă să subziste și în prezent. În acest sens, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 681 C.proc.pen., art. 139 și 160b C.proc.pen., măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului, iar față de probatoriul administrat până în acest moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de inculpatul I.A.A. ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea acesteia. Totodată, împotriva inculpatului continuă să-și găsească incidența dispozițiile art. 148 lit. F) din Codul de procedură penală (acuzele ce planează asupra acestuia vizează infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare a instanței, împrejurarea că faptele sunt din cele care atrag obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave). Este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală – și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin prisma dispozițiilor art. 6 și 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între durata măsurii privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acesteia. În condițiile speței, la acest moment interesul general prevalează încă în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.
Față de considerentele expuse anterior, în temeiul prevederilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. (b C.proc.pen., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.A.A. împotriva încheierii penale de ședință din 18 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș și, având în vedere dispozițiile art. 38517 și 350 C.proc.pen., a menținut starea de arest a inculpatului pe 60 zile.
COMENTARIU
În prezent, procedura confirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior nu mai este reglementată, legiuitorul intenționând simplificarea procedurii de trimitere în judecată. S-a menținut, totuși, ca garanție a drepturilor inculpatului verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, cu posibilitatea infirmării acestuia în cazul în care nu întrunește condițiile de legalitate și temeinicie. Calitatea verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior celui care l-a emis, nu este supusă, ca act distinct, controlului judiciar al instanței. Obiect al unui atare control judiciar îl constituie legalitatea sesizării instanței, respectarea normelor de competență, a dispozițiilor privind prezența învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător în cursul urmăririi penale, precum și verificarea cuprinderii în rechizitoriu a elementelor obligatorii prevăzute de art. 263 C.proc.pen. Calitatea verificării efectuate de procuror nu afectează urmărirea penală sau sesizarea instanței, astfel că restituirea cauzei la procuror este nelegală. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (3) C.proc.pen., în cazurile în care se dispune restituirea cauzei, instanța are obligativitatea de a se pronunța și asupra măsurilor preventive, iar eventuala menținere a arestului preventiv aparține fazei de judecată, iar nu fazei urmăririi penale. Durata arestului preventiv executat până la data restituirii nu este limitată expresis legis, ci se analizează din perspectiva criteriilor de rezonabilitate statuate de jurisprudența națională, în armonie cu cea comunitar-europeană.
In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 831 din 10 decembrie 2008 a fost publicata Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 9/2008 privind examinarea recursului in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie referitor la verificarea legalitatii si temeiniciei actului de trimitere in judecata, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedura penala, in cazul cand inaintarea rechizitoriului instantei competente se face prin adresa, sub semnatura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe langa curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.
Chestiunea controversata, vizând verificarea legalității și temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanței competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior, a primit două categorii de soluții: art. 264 alin. 3 C.pr.pen.: “Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este facută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmarirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.”
Unele instanțe au considerat că verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului se presupune efectuată în cazul în care acesta nu a fost infirmat, pentru realizarea condițiilor instituite de art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală fiind suficientă semnatura procurorului ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului către instanța competentă. Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că verificarea rechizitoriului trebuie concretizată în mențiune expresă, apreciind că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către procurorul ierarhic superior nu poate presupune îndeplinirea obligației instituite de acest text de lege. Înalta Curte a apreciat că aceasta din urmă este soluția conformă cu legea, dispunând: "Admit recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Dispozițiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că, rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea "verificat sub aspectul legalității și temeiniciei". Lipsa acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condițiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop. (…)”
CONCLUZII
În literatura de specialitate s-a descris urmărirea penală ca având un caracter preliminar și obligatoriu, fiind o fază distinctă a procesului penal. De asemenea, urmărirea penală are ca funcții proprii strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestuia pentru a se constata dacă există suficiente probe și indicii temeinice pentru a se dispune trimiterea lui în judecată.
În cadrul acestei etape procesuale procurorul deține o poziție distinctă, oferită de multitudinea atribuții cu grad ridicat de complexitate. El este acela care deține în virtutea legii obligația de a exercita atribuții de supraveghere a tuturor actelor de cercetare penală efectuate de către celelalte categorii de organe judiciare aflate în subordinea sa. În exercitarea acestor atribuții, procurorul deține prerogativa de a conduce și controla în mod direct și nemijlocit activitatea de cercetare penală pe care o desfășoară poliția judiciară, precum și celelalte organe de cercetare penală speciale
Ordinea publica este starea de legalitate , de echilibru și pace socială prin care se asigură liniștea publică, salvardarea sentimentului de siguranță a persoanei, a colectivităților și a bunurilor, sănătatea și morala publică a cărei menținere se realizează prin măsuri de constrângere specifice poliției și justiției. Se recunoaște astfel organelor statului un drept de apreciere asupra luării unor măsuri pentru menținerea, restabilirea disciplinei, liniștii publice și asigurarea siguranței cetățenilor. Libertatea semnifică prerogativa consacrată și garantată prin lege unui individ, de a face sau a nu face ceva în diverse domenii ale vieții sociale, sub condiția de a nu leza drepturile sau libertățile altora, precum și interesele generale ale colectivității. Libertatea și responsabilitatea individului sunt inseparabile pentru că prin libertate individul trebuie să suporte și consecințele acțiunilor sale. Libertatea ca atribut al ființei umane are în vedere posibilitatea de mișcare a persoanei, prezența acesteia în toate manifestările sociale ale acesteia, fiind inclusă în noțiunea de inviolabilitate a persoanei. Libertatea ca drept fundamental al persoanei apare ca un ansamblu de drepturi consacrate în primul rând prin Constituție, dar și prin alte reglementări juridice.
Avalanșa modificărilor legislative din România și practica neunitară pe care au generat-o au fost contrabalansate de reglementările constituționale ale libertății individuale și practica Curții Constituționale în această materie, aceasta din urmă determinând prin deciziile pronunțate o interpretare unitară a limitelor în care libertatea individuală poate fi afectată prin măsuri procesuale. În acest context, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă instrumentul care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Așadar, pentru obținerea unei reale armonizări a legislației naționale cu exigențele CEDO este necesară receptarea teoretică și practică a jurisprudenței CEDO în dreptul intern, întrucât doar în acest mod este posibilă realizarea unei ordini juridice europene care să asigure o veritabilă protecție a tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor. Orice persoană, în libertate sau deținută, are dreptul la protecție, la dreptul de a nu fi privată de libertate, decât cu respectarea exigențelor art. 5 din CEDO. Neputând fi detașată de libertatea fizică, dreptul la siguranță semnifică faptul că nicio persoană nu poate fi supusă ingerințelor arbitrare ale autorităților publice în dreptul său la libertate, rezultând că noțiunea de siguranță se suprapune peste cea de legalitate Întregul text al art. 5 din Convenție gravitează în jurul unui singur scop și anume protecția libertății și siguranței persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare. Constituția României este cea care fixează coordonatele în care se înfăptuiește justiția în România prin dispozițiile art. 124 și anume: justiția, în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Pe cale de consecință, asigurarea bunei înfăptuiri a justiției repressive impune cu necesitate ca participanții oficiali la procesul penal să-și exercite atribuțiile cu obiectivitate și imparțialitate. Prin intermediul măsurilor procesuale se urmărește buna și normala desfășurare a procesului penal, respectiv realizarea scopului acestuia. Măsurile procesuale se dispun numai în cazul în care, din probele administrate, rezultă că s-a comis o anumită infracțiune și făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală și civilă, organele judiciare considerând că numai prin intermediul lor se poate desfășura o activitate procesuală normală. Măsurile procesuale nu fac parte din activitatea principală a procesului penal, ele fiind adiacente acesteia, cu un caracter provizoriu, facultativ și de constrângere. Legea prevede categoriile de măsuri procesuale care se pot lua, cazurile și condițiile în care pot fi luate, posibilitatea revocării lor și cazurile încetării de drept. Măsurile procesuale sunt instrumentele legale de care se folosesc organele judiciare pentru asigurarea desfășurării normale a procesului penal, faptice, constatate direct la control. Toate aceste deziderate trebuie să se alinieze scopului procesului penal, care este unul imediat și mediat. Scopul imediat vizează constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constitue infracțiuni, ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere și pedepsită. Scopul mediat vizează apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, prevenirea săvârșirii de infracțiuni, educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor; executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și pentru a preveni săvârșirea de noi fapte antisociale.
Da că ar fi să analizăm aceste elemente în dreptul penal al altor țări europene, am constata următoarele:
1. SISTEMUL ITALIAN
În tipologia sistemului mixt italian sunt două faze procesuale:
– cu elemente inchizitoriale în cursul urmăririi penale( instrucției penale)
– cu elemente acuzatoriale în cursul judecății. Pentru sistemul italian exclusiv, acesta a fost calificat ca fiind de tip mixt preponderent acuzatorial: a)Elementele inchizitoriale privesc preeminența procurorului în faza anchetei penale ;b)Caracterul acuzatorial, preponderent, rezultă din poziția judecătorului arbitru. Principiile fundamentale aplicabile în sistemul italian sunt principiul favorrei când este aplicat în materia specifică a libertății personale devine principiul favor libertatis . Codul de procedură penală italian reglementează două măsuri preventive de tip custodial, ce pot fi dispuse în faza incipientă, investigativă de organele judiciare de anchetă: arestul în flagranță și reținerea. Competența în dispunerea acestor măsuri revine organelor de Poliție judiciară (atât pentru arest cât și pentru reținere) și Ministerului Public (doar pentru reținere). Ambele măsuri se bazează pe starea de flagranță Arestul în flagranță se întâlnește în două modalități: arestul facultativ și arestul obligatoriu, ce au în vedere gravitatea crimei comise.
Masurile preventive în sistemul italian: – custodia preventivă în carceră (art. 285 C.proc.pen. italian); – arestul domiciliar (art. 284 C.proc.pen. italian); – custodia preventivă în locuri de sănătate. În conformitate cu principiile gradualității și proporționalității măsurilor preventive, detenția provizorie este rezultatul alegerii celei mai severe și în consecință reprezintă extrema ratio în materie. Ca și în sistemul nostru de drept, alegerea măsurii este condiționată de săvârșirea unei infracțiuni (crimă sau delict) a cărei pedeapsă prevăzută de lege este închisoarea de cel puțin 4 ani. Caracterele juridice ale măsurilor de prevenție privative de libertate în sistemul italian sunt: – caracterul preventiv prin care se încearcă eliminarea posibilității de lezare a exigențelor procesuale și a celor legate de apărarea socială (art. 274 C.proc.pen. italian); – caracterul excepțional, în considerarea restricțiilor constituționale care, afirmând preferința pentru inviolabilitatea libertății personale, presupun dispunerea acestor măsuri numai în cazurile și modurile restrictive prevăzute de lege; – caracterul jurisdicțional confirmat atât prin natura organului chemat de lege să le aplice (judecătorul), cât și prin natura garanțiilor procedurii de aplicare; – caracterul discreționar, în sensul că pentru organul competent, măsura nu este niciodată obligatorie, judecătorul fiind suveran în a o găsi pe cea mai adecvată și cea mai bine proporționalizată.
Spre deosebire de sistemui român, pentru judecătorul implicat în această procedură, nu este absolut necesar să fie și competent după materie sau după teritoriu. Ca o particularitate a sistemului italian, în materia duratei măsurilor privative de libertate (arestul domiciliar, arestul în penitenciar și custodia în Case de Sănătate), legea nu institute o durată maximă unică aplicabilă ci durate maxime variabile, mai lungi sau mai scurte, în funcție de gravitatea faptei și raportate întotdeauna la evoluția activității judiciare.
2. SISTEMUL FRANCEZ
Arestarea este definită ca fiind ,,acțiunea de a ține sub pază legală a unei persoane vinovate sau a unui suspect, în numele legii sau al unei autorități". Judecătorul de instrucție poate emite mandatul de arestare, efectuează controlul judiciar și supraveghează modul în care se desfășoară detenția provizorie. Arestarea, ca regulă, nu poate fi efectuată decât în baza unui mandat de arestare legal întocmit de către judecătorul de instrucție sau, în cazuri particulare (infracțiunile flagrante, procedura în fața tribunalului corecțional) de către procurorul republicii. Măsura arestării preventive este privită, potrivit acestei reglementări, ca o măsură de prevenție în sensul că pe de o parte împiedică continuarea activității infracționale, limitează pericolul de dispariție a probelor, de corupere a martorilor, iar pe de altă parte este utilă în faza urmăririi penale, în condițiile în care persoana arestată este permanent la dispoziția organelor judiciare, pentru efectuarea actelor de urmărire penală.Luarea măsurii arestării presupune deschiderea unei audiențe și nu poate fi dispusa decât în materie penală sau corecțională. Luarea măsurii arestării preventive se subordoneaza unuia din următoarele motive: – detenția reprezintă unicul mijloc prin care se poate asigura conservarea probelor; – detenția reprezintă singurul mijloc prin care poate fi protejată persoana implicată în activitatea infracțională, – detenția reprezintă unicul mijloc prin care se poate pune capăt pericolului public generat de săvârșirea infracțiunii, în funcție de gravitatea acesteia, de circumstanțele în care a fost săvârșită sau de importanța prejudiciului cauzat. Judecătorul de instrucție apreciaza în mod liber cu privire la data la care va avea loc dezbaterea contradictorie și cu privire la necesitatea încarcerării. În materie corecțională, în cazul persoanelor majore, ca regulă generală, măsura arestării preventive se dispune pentru o durată de 4 luni. Ordonanța, prin care se hotărăște prelungirea duratei detenției provizorii, este susceptibilă de a fi atacată cu apel în fața ,,Camerei de acuzare" (chambre d'accusation) care este obligată să se pronunțe în 15 zile, cu privire la legalitatea acesteia. Revocarea măsurii arestării (detenției provizorii) este reglementată de dispozițiile art. 148 din Codul de procedură penală francez. Revocarea măsurilor se dispune de către judecătorul de instrucție: – din oficiu, în situațiile în care, dupa consultarea ministerului public, se constată că nu se mai impune menținerea măsurii; – la cererea Procurorului Republicii, în acest caz judecătorul de instrucție trebuie să se pronunțe în termen de 5 zile; – la cererea persoanei privată de libertate,
3. SISTEMUL GERMAN
În Germania, prima diferență față de procedura penală română este aceea că organul competent să emită mandatul de arestare (Haftbefehl) procedează de regulă la luarea acestei decizii în lipsa persoanei suspectate de comiterea unei infracțiuni, la cererea procurorului sau chiar din oficiu, când circumstanțe deosebite o impun. Competența de soluționare a cererii aparține unui judecător al Tribunalului districtului (Amtsgericht) unde s-a comis infracțiunea sau în jurisdicția căruia se află domiciliul acuzatului. Dacă s-a dispus deja trimiterea în judecată, competența aparține instanței de fond. În mod concret și în cazuri restrânse, condițiile necesare pentru emiterea unui mandat de arestare și anume există o suspiciune temeinică, bazată pe probe, că persoana în cauză a comis o infracțiune și există, pe deasupra, motive de arest Pe de altă parte, în cazul unor infracțiuni de o gravitate sporită măsura arestării preventive poate fi luată doar în baza suspiciunii de comitere a unei infracțiuni, fără a mai fi nevoie să se constate existența motivelor de arest. Legislația germană acordă o mai mare atenție echilibrului, de obicei precar, între libertatea individului și necesitățile bunei desfășurări a procesului penal, prin eliminarea unor condiții prea generale sau neîntemeiate de genul stării de recidivă sau flagrantul delict. Suspendarea executării mandatului poate fi supusă, ca în România la darea unei cauțiuni care poate fi însă depusă sub forma de bani lichizi, titluri mobiliare sau prin gajarea sau ipotecarea unor bunuri. Revocarea suspendării (revocarea liberării provizorii) se dispune de către judecător Odată ce judecătorul a decis că mandatul de arestare emis este legal și temeinic, nu mai este necesară prelungirea sau menținerea sa decât după trecerea unei perioade de trei luni și va produce efecte până la pronunțarea unei sentințe de condamnare. Acuzatul poate în orice moment să conteste legalitatea sa sau să ceară suspendarea executării mandatului de arestare, adică să ceară punerea în libertate provizorie.
BIBLIOGRAFIE
Lorincz Lelia Anca, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic,București, 2011
Morăreanu Șerban Camelia, Elemente de drept penal și procedură penală:curs universitar, Editura Hamangiu, București, 2010
Procesul penal, Autori: Conf. univ. dr. Jenică Drăgan Comisar-șef de poliție Ioan Oancea,Editura Ministerului Administrației Și Internelor – 2006
Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008,
Neagu , Drept procesual penal – Tratat, Editura Global Lex București, 2002
Ion Neagu, Anastasiu Crișu, Codul de procedură penală, Coduri Adnotate, Editura All Beck, București, 2003;
Ion Neagu – Tratat de procedură penală, Editura „PRO”, București, 1997
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed.Universul Juridic, București, 2009
Vasile Păvălenu „Drept procesual penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex, 2002
Vasile Păvălenu „Drept procesual penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex, 2002
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008
Acțiunea penală și Acțiunea civilă în procesul penal , Autori: Conf. univ. dr. Jenică Drăgan Comisar-șef de poliție Ioan Oancea ,Editura Ministerului Administrației Și Internelor– 2006
Mihai Apetrei „Drept procesual penal”, Editura Victor, 2001;
Traian Pop – Drept procesual penal, Editura didactică și pedagogică, București, 1976, vol.
M. Costin, M. Minea, D. Radu – Dicționar de Drept procesual civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983
A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005
Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997
Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V.Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. I, Ed.Academiei, Bucuresti, 1970
Ion Oancea, Tratat de Drept penal, Editura All, Bucuresti, 1994
S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, M. M. Basarab, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Univ. Babes-Bolyai, Cluj Napoca, 1973
A. St. Tulbure, Limitele ele delegarii procurorului in cursul urmaririi penale, revista Dreptulnr. 9/ 1996
Doru Pavel, Efectele nulitatii in procesul penal, Revista Romana de Drept, nr. 9/1972/ C. D. Lascu, I. Lascu, Cateva probleme in legatura cu cercetarea penale fectuata de un organ necompetent și consecintele sale, in Dreptul nr. 8/1996
A. Crișu, Drept procesual penal. Partea specială, Ediția a II-a, Ed.Hamangiu, București, 2009.
C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român.Partea generală,Ediția a VII-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
Mihai Apetrei, Laurențiu Nae, „Comentarii privind modificările Codului de procedură penală”, Editura Albastră, București, 1996
Dan Lupașcu, „Codul de procedură penală” (Ediție actualizată, 29.10.2003, cu modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, O.U.G. nr. 66/2003; O.U.G. nr. 109/2003), Editura Rosetti, București, 2003.
Bîrsan Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole, Vol. I –Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005
Nicu Jidovu, Gheorghe Bică, Drept procesual penal, Editura FundațieiRomânia de Mâine, București, 2007,
M. Mercone, Diritto Procesuale penale, XI Edizione, Roma,2010
„Procedure Penale” edition, Jean Larguier, Professeuragrege des Facultes de Droit, Colecțion MEMENTOS DALLOZ, 1999
PAGINI WEB
www.ccr.ro
www.dreptonline.ro/spete/lista-spete.php
www.ier.ro
www.juridice.ro/hotarari-judecatoresti
www.juris.ro/jurisprudenta
www.jurisprudentacedo.com/Jurisprudența-Curtii-Europene-a-Drepturilor-Omului
www.scj.ro/Acces.jurisprudenta.RO.htm .
www.scj.ro/ cautare_decizii.asp.
www.scj.ro/jurisprudenta.asp.
LEGISLATIE
Convenția Europeană a Drepturilor Omului/, Berger Vincent – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed.a 5-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005
Constituția României, publicată în Monitorul Oficial, Parte I, nr.767 din 31.oct..2003;
Culegere de practică judiciară, Ed. C. Beck, Buc, 2006; Curtea de Apel Buc., secția I penală,/Berger Vincent, Jurisprudența C.E.D.O., București, 2005, Institutul Român pentru Drepturile Omului
Le Code de Procedure Penale”, Fabrice Gauthier, 1996
Codul de Procedura Penala roman
Codul de procedură penală german
PUBLICAȚII
Revista Romana de Drept nr. 2/1977
Revista Romana de Drept nr.9/1982
PRACTICA JUDICIARA
Trib. Jud. Botosani, dec. pen. nr. 453/1981,
Tribunalul Suprem, colegiul penal, decizia nr. 1031/1957 in Legalitatea populara nr. 5/ 1958
Recurs.in.interesul.legii,RecursICCJ Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 264 alin. 3 din Codul de procedura penala.Publicata in Monitorul Oficial nr. 831/2008 – M. Of. nr. 831 / 10 dec. 2008
Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, decizia penală nr. 865 R din 6 septembrie 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Trimiterea In Judecata Aspecte Teoretice Si Practice (ID: 130151)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.