Trecerea Romaniei de Partea Natiunilor Unite
LUCRARE DE DISERTAȚIE
TRECEREA ROMÂNIEI DE PARTEA NAȚIUNILOR UNITE.
CONSECINȚE
Cuprins
Introducere
Capitolul I Situația României în anul 1944
1. Situația politică
2. Situația economică
3. Situația militară
Capitolul II Trecerea României de partea Națiunilor Unite
1. Arestarea mareșalului Antonescu
2. Constituirea și programul guvernului condus de Constantin Sănătescu
3. Conținutul proclamației regale
4. Luptele duse de armata română împotriva trupelor germane
5. Relațiile cu sovieticii și semnarea armistițiului
6. Ecoul internațional al actului de la 23 August 1944
Capitolul III Consecințele trecerii României de partea Națiunilor Unite
1. Consecințe politice
2. Consecințe economice
3. Consecințe militare
Încheiere
Bibliografie
Introducere
Unul dintre punctele culminante ale celui de-al Doilea Război Mondial, cel puțin în ceea ce privește istoria poporului nostru o reprezintă actul de la 23 August 1944 când România s-a desprins de Germania Nazista, s-a alaturat Națiunilor Unite și a luptat împotriva fostului aliat.
Trecerea României de parte Națiunilor Unite prin actul de la 23 August a fost opera colectivă a tuturor membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. Despre cel de-al Doilea Război Mondial, despre poziția României s-a scris mult, fără ca subiectul să se epuizeze și fără ca importanța lui istoriografică să scadă; momentul 23 August va rămâne o dată cheie în desfășurarea războiului, dar și un punct nodal al istoriei noastre naționale – punct final al unei dictaturii (cea militară a lui Ion Antonescu), care băgase România în război alături de Germania lui Hitler, și debutul altei dictaturi, aceea comunistă, a proletariatului, care avea să se instaureze treptat, între august 1944 și decembrie 1947, și care a „contribuit”, în prima parte a ei, la „secerișul” spiritualității românești. Momentul 23 August 1944 stă sub semnul dublului sens „pierdere – câștig”. Prin arestarea Mareșalului Antonescu și trecerea de partea Națiunilor Unite, România contribuia, în mod decisiv, la înfrângerea Germaniei naziste, prin realizarea în scurt timp a unei mari translații a frontului sud-est european, fără egal în istoria celui de-al Doilea Război Mondial (între 200 și 700 Km în numai 15 zile) și modificarea importantă a balanței de forțe a celor două coaliții aflate în luptă prin punerea la dispoziția Națiunilor Unite a peste 1.100.000 de militari români mobilizați, dar, pe de altă parte militarii români aflați în Moldova au fost puși într-o situație fără precedent în istoria războaielor, trupele române fiind atacate și dezarmate de noul aliat, Armata Roșie, ceea ce prefigura comportamentul noului stăpân.
Actul istoric de la 23 August 1944 a fost, fără îndoială, un moment important în evoluția istorică a poporului român și – de ce nu? – a Europei și a lumii întregi. Dar pentru ca acest moment să existe, cineva avea „datoria” de a-l gândi și de a-l pune în practică. Istoricul Gheorghe Buzatu apreciază că „mai multe forțe politice și grupări s-au străduit să-și asume paternitatea, exclusivă sau parțială, a evenimentului”, deși se remarcă insistența asupra străduințelor comuniștilor de a se introduce în derularea actului de la 23 August 1944, pe care l-au înălțat până la rangul de sărbătoare națională. Fie că vorbim de rege și colaboratorii săi, de comuniști și partidele istorice, de Antonescu, fiecare își are rolul și locul său în desfășurarea evenimentului: încheierea armistițiului și alăturarea trupelor române Națiunilor Unite.
Spre hotărârea pripită a zilei de 23 August 1944, zi despre care academicianul Florin Constantiniu spunea că a stat sub semnul improvizației, a condus și lipsa de coordonare a Opoziției democratice (PNȚ – Iuliu Maniu, PNL – C. I. C. Brătianu și PSD – Constantin Titel Petrescu), care mersese până în ultima clipă pe mâna mareșalului și al cărei plan de arestare a lui Antonescu pe 26 august eșuase datorită cererii de audiență la palat a acestuia, dar și situația internațională deloc îmbucurătoare.
Două au fost problemele de politică externă care au contribuit la pecetluirea, timp de peste patru decenii, a situației României: continuarea războiului pe frontul de est, dincolo de linia de demarcație a Nistrului, și problema presantă a redobândirii Transilvaniei, problemă care, pe toată durata războiului, a ținut România departe de Ungaria, deși amândouă erau aliate ale Germaniei.
Urmările decizie luate în data de 23 August de către România a fost privită diferit de către cele două blocuri militare astfel încat putem spune că această acțiune a fost privită de către nemți ca o „defecțiune”, „trădare” sau „opera unei clici de trădatori”- lucru care ni se reproșeaăa de către germani până în zilele noaste sub o formă sau alta. Națiunile Unite au privit această decizie ca un gest de bravura subliniind faptul că actul în sine a dus la scurtarea războiului, unul dintre argumentele acestui fapt o reprezintă decorarea ulterioară a regelui Mihai de catre U.R.S.S. cu ordinul ,,Pobeda” (Victoria) și de catre președintele SUA, Harry Truman, cu „Legion of merit” în grad de comandor.
În decursul anilor care au urmat paternitatea acestui eveniment a devenit controversată datorită intrepretării date de către oamenii politici și istorici în funcție de anumite contexte istorice și de interese. La început evenimentul a fost denumit ”lovitură de palat” accetuind rolul decisiv al Regelui Mihai în arestarea mareșalului Antonescu urmând mai apoi să fie denumită „lovitură de stat” organizată de rege cu sprijinul unor generali și al partidelor politice. Numai după un an și două luni odată cu începerea comunizării țării, comuniști iși atribuie în întregime meritele acțiuni din 23 August. În continuare, la 22 August 1949 „lovitura de stat” devine „actul de la 23 August 1944, pregătit și înfăptuit de către Partidul Comunist Român” iar mai tarziu evenimentul devenind „ziua eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, ziua doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de partid, cea mai mare sărbătoare națională a poporului nostru”.
Începând cu anul 1955 Partidul Comunist atribuie evenimentului calificativul de „insurecție armată” organizată bineînțeles de Partidul Comunist alaturi de forțele populare și de armată. La scurt timp dupa venirea lui Nicolae Ceaușescu se atribuie definitiv titulatura de ,,revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”.
Dupa anul 1989 părerile încep să fie împarțite din nou după cum urmează: monarhiștii atribuie un rol decisiv regelui în scoaterea României din razboi, adepții lui Antonescu au considerat evenimentul un act de trădare iar susținatorii partidelor politice istorice au susținut meritele înaintașilor lor.
Capitolul I
Situația României în anul 1944
În 1944, România se afla într-o situație delicată din punct de vedere politic și economic, dar și din punct de vedere militar, din cauza implicării ei în efortul de război de partea puterilor Axei. Astfel, România trebuia să găsească o soluție pentru ieșirea din situația în care se afla la acel moment. Hotărârea de a semna un acord de încetare a focului împotriva aliaților a fost una nu doar necesară, ci a devenit una inevitabilă din vara anului 1944. Aceasta era singura modalitate prin care politicienii și elitele militare puteau evita viitoare pagube aduse locuitorilor României.
1. Situația politică
Agravarea situație României, precum și marile pierderi de pe front au determinat forțele politice din România, cele de la guvernare și cele din opoziție, la continuarea negocierilor cu forțele aliate pentru a salva situația.
Principalele canale pe care s-au purtat discuții asupra retragerii României din Axă au fost: București-Instanbul, Cairo și Stockholm.
În martie 1944, trupele sovietice au trecut granița de stat a României, după care frontul s-a stabilizat pe linia Iași-Chișinău. În acest context se desfășurau negocieri secrete între emisarii români și reprezentanții Națiunilor Unite în vederea încheierii armistițiului. La 17 martie 1944, Barbu Stirbey (împuternicit de opoziția democratică din România, dar având și consimțământul mareșalului Antonescu) a ajuns la Cairo cu mandatul de a negocia armistițiul. La rândul lor, guvernele de la Washington, Londra și Moscova au decis, încă din 1941, să impună Germaniei și aliaților ei (inclusiv României), capitularea necondiționată.
La 12 aprilie 1944 se reia contactul româno-sovietic din capital Suediei. De această dată, Kremlinul prezintă ministrului Frederik Nanu „condițiile minime ale armistițiului”:
a) ruperea relațiilor cu germanii și lupta alături de Națiunile Unite pentru redobândirea independenței și suveranității României;
b) restabilirea frontierei sovieto-române în concordanță cu „tratatul din 1940”;
c) reparații pentru pagubele cauzate U.R.S.S.;
d) eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici și aliați;
e) libertate neîngrădită de deplasare pentru trupele sovietice și aliate pe întreg teritoriul României, iar guvernul român să acorde în acest sens tot sprijinul prin căile de comunicație pe pământ, pe apă și în aer;
f) guvernul sovietic consideră rezultatul arbitrajului de la Viena nejust și este de accord să participe la operații militare, împreună cu românii, împotriva ungurilor și germanilor pentru restituirea întregii Transilvanii sau a celei mai mari părți din ea României;
g) guvernul sovietic nu are nimic de obiectat dacă România dorește ca pe lângă reprezentantul militar pentru problemele de război să aibă și un reprezentant politic pentru relațiile cu U.R.S.S..
Mareșalul Antonescu, în speranța obținerii unor propuneri de pace mai favorabile, tergiversează negocierile. În schimb opoziția acceptă condițiile de armistițiu.
Concomitent cu demersurile pe lângă Rege și Mareșalul Antonescu, de a scoate țara dintr-un război evident pierdut, partidele democratice și-au arătat tot mai mult disponibilitatea de a conlucra cu toate forțele politice antihitleriste, inclusiv cu comuniștii.
Dupa încheierea Frontului Unic Muncitoresc, procesul de cristalizare a unor alianțe politice antihitleriste și antidictatoriale a continuat, cuprinzând un larg evantai de forțe politice. În acest context, la 26 mai 1944 s-a încheiat, pe baza unei platforme de lupta antihitleristă, Coaliția Național-Democratică dintre Partidul Comunist și organizațiile aflate sub influența sa (Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Madosz-ul, Partidul Socialist Țaranesc condus de Mihail Râlea, Partidul National-Democrat al dr. Topa, Partidul Social-Democrat si gruparea liberală de sub conducerea lui Gh. Tatarascu. Coaliția Național-Democratică, așa cum rezulta din actul de constituire, îsi propunea să acționeze pentru:
1. Pregătirea acțiunii politice menite să realizeze ieșirea României din război și încheierea armistițiului și a păcii cu Națiunile Unite.
2. Eliberarea teritoriului național de sub jugul trupelor de ocupație și reîncorporarea Transilvaniei de nord prin alungarea cotropitorilor.
3. Ieșirea României din Axă, restabilirea raporturilor tradiționale ale României cu puterile occidentale și cu foștii ei aliați și prieteni, precum și încheierea, în același timp, pentru epoca de după război, a unei alianțe cu Republicile Sovietice Socialiste, organizându-se astfel o colaborare permanentă în toate domeniile.
4. Reașezarea instituțiilor democratice la temeliile vieții politice a statului român.
Șeful grupării liberale Gh. Tătărascu, a întreprins, prin intermediari, demersuri pe lângă Iuliu Maniu și Dinu Brătianu pentru a-i determina să adere la Coaliția Național-Democratică. Așa cum era de așteptat, propunerea a fost respinsă de președintele Partidului Național Liberal și, în consecință și de președintele Partidului Național Țarănesc.
La începutul lunii mai 1944 s-a ținut cea dintâi ședință a șefilor delegațiilor celor pp, pentru epoca de după război, a unei alianțe cu Republicile Sovietice Socialiste, organizându-se astfel o colaborare permanentă în toate domeniile.
4. Reașezarea instituțiilor democratice la temeliile vieții politice a statului român.
Șeful grupării liberale Gh. Tătărascu, a întreprins, prin intermediari, demersuri pe lângă Iuliu Maniu și Dinu Brătianu pentru a-i determina să adere la Coaliția Național-Democratică. Așa cum era de așteptat, propunerea a fost respinsă de președintele Partidului Național Liberal și, în consecință și de președintele Partidului Național Țarănesc.
La începutul lunii mai 1944 s-a ținut cea dintâi ședință a șefilor delegațiilor celor patru partide, reprezentate de Lucrețiu Pătrășcanu (P.C.), Constantin Titel Petrescu (P.S.D.), Iuliu Maniu (P.N.Ț.) si Dinu Brătianu (P.N.L.). Cu acel prilej s-a hotarât principial colaborarea și s-a constituit un Comitet Central de acțiune.
Delegațiile celor patru partide, constituite din P. Constantinescu-Iasi și Vasile Bâgu (P.C.), Ștefan Voitec și Iosif Jumanca (P.S.D.), I. Hudiță si N. Penescu (P.N.Ț.), C. Bebe Brătianu, C. Zamfirescu si V. Papacostea (P.N.L.), s-au întâlnit dupa câteva zile în casa lui Ghiță Pop din str. Negru Vodă. Reprezentanții partidelor comunist și social-democrat au declarat, cu acel prilej, că reprezintă nu numai Frontul Unic Muncitoresc, ci și Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților și gruparea lui M. Ralea. Au urmat alte câteva sedințe ținute când la locuința lui Ghiță Pop, când la locuința lui C. Zamfirescu din str. Cometa, în care s-au dezbătut o serie de probleme ca: denumirea coaliției, modul de reprezentare a celor patru partide în Biroul Comitetului Central de acțiune s.a. Lucrările delegațiilor erau supuse ad referendum conducerilor partidelor istorice, care-și rezervau dreptul de a decide. Pe lângă Comitetul Central de acțiune s-a constituit un Birou, ca organ executiv, din care făceau parte: P. Constantinescu-Iași, Vasile Bâgu (P.C.), Ștefan Voitec și Iosif Jumanca (P.S.D.), Ghiță Pop si I. Hudiță (P.N.Ț.), Bebe Brătianu si C. Zamfirescu (P.N.L.). După lungi și aprinse discuții, acest Birou a redactat declarația de constituire a Blocului Național Democratic. La 8 iunie s-a căzut de acord asupra textului declarației, care a fost supusă semnării, la 20 iunie, șefilor delegațiilor celor patru partide.
Documentul oficial de înființare a Blocului Național Democratic l-a constituit declarația publică a celor patru partide, care era o platformă cu caracter antifascist si general-democratic. Blocul Național Democratic prin declarația din 20 iunie 1944, își propunea următoarele țeluri:
1. Încheierea, fără întârziere, în baza ofertei făcute de Aliați, a unui armistițiu cu Națiunile Unite (Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii), cautând a obține condițiile posibile cele mai bune pentru interesele țării;
2. Ieșirea României din Axa, eliberarea țării de ocupația germană, alăturarea ei de Națiunile Unite și restabilirea independenței și suveranității naționale;
3. În acest scop, înlăturarea regimului de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional, democratic, pe baza drepturilor și libertăților civice a tuturor cetățenilor țării;
4. Menținerea unei ordini democratice și realizarea păcii, conform cu interesele statului și poporului român;
5. Prezentul acord intră în vigoare și obligă partidele la organizarea și ducerea în comun, fără nici o întârziere, a acțiunii pentru realizarea punctelor mai sus stabilite.
În declarația Blocului Național Democratic se preciza că formațiunile care o alcătuiesc își păstrează întreaga independență politică și ideologică, acordul intervenit neprivind decât punctele stabilite în comunicat. Partidele Național Țărănesc și Național Liberal au reușit să blocheze încercarea partidului comunist ca formațiunile politice obediente comuniștilor, care făceau parte din Frontul Patriotic Antihitlerist și Coaliția Național-Democratică, să fie cuprinse în Blocul Național Democratic.
Pretextul invocat de conducerile P.N.Ț. și P.N.L. a fost faptul că cele patru partide ar reprezenta aproape unanimitatea opiniei țării și a forțelor politice, ceea ce de fapt era o realitate. Nu este mai puțin adevărat că motivul real pentru care au refuzat lărgirea acestei coaliții a fost teama de o majoritate de stânga comunistă în Blocul Național Democratic. Nedispunând de falsa majoritate pe care le-ar fi asigurat-o formațiunile satelite, comuniștii au trebuit să se mulțumească cu ceea ce, acum, la jumătatea anului 1944, erau dispuse să accepte partidele democratice: P.N.Ț., P.N.L. și P.S.D.
Relațiile dintre partenerii B.N.D. n-au fost lipsite de divergențe și asperitați, de confruntari chiar. În timp ce reprezentanții partidului comunist acționau în direcția urgentării pregătirilor pentru răsturnarea regimului Antonescu, cei ai partidelor democratice căutau să le temporizeze, în speranța că Mareșalul se va hotarî să treacă la încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.
Înfăptuirea B.N.D. reprezenta un succes al forțelor patriotice și antihitleriste și o alternativă, credibilă, și în tabara Aliaților, la guvernarea Mareșalului Antonescu.
2. Situația economică
Marile pierderi suferite de economia românească în anii 1940-1943 se amplifică la începutul anului 1944.
Ca urmare a evoluției frontului, autoritățile germane, în baza tratatelor militare și economice anterior încheiate, sporeau tot mai mult cererile față de autoritățile românești. La acestea se adaugă pagubele provocate de bombardamentele masive și tot mai frecvente ale aviației Puterilor Aliate, cu deosebire în zonele Valea Prahovei și București, soldate cu mari pierderi materiale și cu serioase diminuări ale producției. Totodată, pătrunderea frontului sovieto-german pe teritoriul României determină autoritățile să procedeze la dispersarea a numeroase întreprinderi industriale, cu deosebire din Moldova.
Cele mai mari pierderi le-au înregistrat industria petrolieră și căile ferate. Astfel, producția de țiței a înregistrat în 1944 cel mai scăzut nivel din timpul războiului, 3,52 milioane t., adică 63% din media anilor 1941-1943 (80% din totalul exportului de petrol a fost dat Germaniei și țărilor Axei).
O scădere a cunoscut și producția de cărbuni, care, în 1944, era de 2,27 milioane t., adică 79% din media anilor 1941-1943.
Transporturile feroviare au suferit distrugeri de 1337 km. linii, adică 10% din cele în funcțiune în 1944, la care se adaugă peste 3000 macaze, poduri, depouri, clădiri etc. Au fost scoase din funcțiune triajele București, Ploiești și Brașov. În zona Capitalei, distrugerile au afectat 65% din atelierele CFR, 25% din gări și 35% din instalații. Din parcul total de locomotive, de 3548, erau defecte circa 33%, iar diferența prezenta un grad avansat de uzură ca urmare a folosirii intensive pe parcursul războiului. Traficul feroviar de mărfuri în 1944 reprezenta 4,44 milioane t/km, respectiv 75% din media anilor 1941-1943. Transportul maritim, fluvial și rutier înregistrează, de asemenea, diminuări însemnate, ca urmare a insecurității provocate de raidurile aeriene.
Din cauza dificultăților întâmpinate de industria petrolieră și de transporturi, dar și altele, activitatea productivă în numeroase întreprinderi din cele mai diferite domenii a cunoscut întreruperi, stagnări și/sau chiar încetarea lucrului, cu efecte directe asupra populației, întrucât aprovizionarea frontului era prioritară.
Agricultura se confruntă și ea cu probleme complexe. Datorită factorului climateric favorabil, recolta anului 1944 a fost considerată drept bună, dar însemnate suprafețe cultivate au rămas neculese din cauza operațiunilor militare și/sau a lipsei de forță de muncă și de tracțiune. Astfel, numai pentru grâu și porumb, statisticile vremii indică 56 000 ha neculese. La acestea se adaugă distrugerile de depozite de cereale, provocate de operațiunile militare, însemnate cantități de cereale luate cu titlu de captură ș.a. Șeptelul suferise, de asemenea, mari pierderi.
Legile adoptate în timpul războiului cu privire la accelerarea creșterii producției industriale, controlul prețurilor produselor industriale, agricole și ale celor din import, limitarea dreptului la beneficii al întreprinzătorilor sau înghețarea salariilor nu au putut opri degradarea nivelului de trai al populației, fenomen care s-a agravat cu deosebire în a doua jumătate a anului 1944. În lucrări de prestigiu din literatura de specialitate se apreciază că între 1940-1944 indicele general al costului vieții a crescut față de 1933, considerat 100, la 180 în 1940, 258,8 în 1941, 381,9 în 1942, 515,5 în 1943 și 771 în 1944. Menționăm că pentru anul 1944 indicele reprezintă media, el înregistrând cote spectaculoase în a doua jumătate a anului respectiv, 678,3 în iulie și 1423,0 în decembrie. În intervalul 23 august 1944 – 9 mai 1945, economia românească a pus la dispoziția frontului însemnate cantități de armament, muniții, alimente, carburanți ș.a.
3. Situația militară
În primele luni ale anului 1944 situația militară se schimbase în mod radical. La începutul lunii martie 1944 Comandamentul sovietic a hotarât să execute mai multe lovituri, prin care urmarea distrugerea trupelor germane din Ucraina și deplasarea frontului pe aliniamentul Munților Carpați. Punerea în aplicare a acestor planuri militare s-a încheiat cu eliberarea Ucrainei și pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul de nord-est al României.
Măsura mobilizării Armatei Române fusese cu atât mai necesară ținând seamă de faptul că situația militară în sectorul sudic al frontului, de est s-a deteriorat rapid în primele luni ale anului 1944.
La 4 martie 1944 Fronturile 1, 2 și 3 ucrainene au declanșat în regiunea Șepetovka ofensiva de primăvară ce a condus în scurt timp la străpungerea frontului apărat de Grupurile de Armate „Sud” și „A” și la avansarea în adâncime a trupelor sovietice, astfel încât la sfârșitul aceleiași luni unitățile Armatei Roșii reușiseră traversarea Nistrului și a Bugului, pătrunzând pe teritoriul României. Slaba rezistență opusă de Wehrmacht presiunii sovietice, evacuarea administrației românești din Transnistria, Bucovina și partea de nord a Basarabiei, precum și starea deplorabilă a unităților germane aflate în retragere au făcut o impresie profundă asupra opiniei publice și a cercurilor decizionale din România, conturându-se temerea că ocuparea de către sovietici a Moldovei și a regiunii petrolifere de la Ploiești era doar o chestiune de timp.
Pătrunderea Armatei Roșii pe teritoriul României, dar mai ales slăbiciunea evidentă dovedită de Wehrmacht au dus la tensionarea relațiilor dintre Berlin și București. provocând o criză de încredere la nivelul oficialităților politice și militare române în privința capacității conducerii germane de a face față situației create în urma ofensivei declanșate pe frontul de est de Armata Roșie. Acest fapt s-a manifestat în cadrul schimbului de mesaje Hitler-Antonescu, petrecut la sfârșitul lunii martie, în cadrul căruia conducătorul statului român a criticat – chiar dacă într-o formă voalată – conducerea superioară germană, solicitând măsuri imediate și radicale în vederea redresării situației, respectiv dirijarea spre sectorul de front amenințat a unor unități de blindate germane, înarmarea cu armament antitanc a diviziilor românești aflate în curs de mobilizare și, nu în ultimul rând, evacuarea trupelor aflate în Crimeea. Hitler s-a arătat dispus să examineze cererile părții române și să pună la dispoziție ajutorul militar solicitat, dar a refuzat categoric să ia în considerare posibilitatea evacuării unităților germane și române din Crimeea.
Înfrângerile suferite pe front s-au repercutat negativ inclusiv asupra stabilității politice interne a României, contribuind la creșterea nemulțumirii populației civile, dar și a cercurilor opoziției democratice față de Germania și față de guvernarea mareșalului Ion Antonescu. Descriind situația creată în România în urma recentelor succese repurtate de Armata Roșie, Legația germană arăta la începutul lunii aprilie 1944 că „Atmosfera generală în România este deosebit de sumbră și nervoasă. În timp ce o parte a populației reproșează germanilor de a nu fi trimis la timp rezerve pe frontul de est, cealaltă parte a populației reproșează mareșalului faptul că nu a mobilizat la timp. În calitate de conducător al statului și comandant suprem ar fi trebuit, personal, să evalueze în mod corect situația; scuza sa că nu a fost informat corespunzător de către Germania nu este acceptată. Situația militară creată în urma succesului neașteptat al ofensivei Armatei Roșii pe flancul sudic al frontului de răsărit, ce a avut drept consecință imediată pierderea Transnistriei, Bucovinei și a părții de nord a Basarabiei, precum și transformarea părții de est și de nord-est a teritoriului românesc în teatru de operațiuni militare, i-a determinat pe Hitler și pe Înaltul Comandament al Wehrmachtului să opereze modificări la nivelul eșalonului de comandă și a organigramei Grupurilor de Armate „Sud” și „A”, respectiv să reorganizeze structurile de comandă germane din România în vederea adaptării lor la noua conjunctură și a asigurării unei colaborări eficiente cu autoritățile române. Astfel la 26 martie 1944 Grupurile de Armate „Sud” și „A” au fost redenumite „Ucraina de nord”, respectiv „Ucraina de sud”, iar la 31 martie comandanții celor două Grupuri de Armate, feldmareșalii Erich von Manstein și Ewald von Kleist, au fost înlocuiți cu feldmareșalul Walter Model, respectiv generalul-colonel Ferdinand Schörner.
În ce privește Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, el era constituit din subgrupul de Armate „Wöhler”, comandat de generalul de infanterie Otto Wöhler, ce reunea Armata a 8-a germană și Armata a 4-a română, respectiv subgrupul de Armate „Dumitrescu”, comandat de generalul-colonel Petre Dumitrescu, în compunerea căruia intrau Armata a 6-a germană și Armata a 3-a română. Adoptarea acestei structuri de comandă mixtă în cadrul Grupului de Armate „Ucraina de sud” nu era întâmplătoare, ea fiind pe de o parte rezultatul experienței anterioare în privința colaborării militare româno-germane, pe de altă parte urmarea solicitării insistente a părții române de a fi implicată activ în cadrul deciziilor referitoare la elaborarea planurilor de operațiuni și la conducerea efectivă a acestora. Evoluția cooperării dintre Wehrmacht și Armata română pe frontul de est până la acea dată demonstrase în mod evident faptul că trupele române – datorită pregătirii și înzestrării lor materiale inferioare –, nu au fost în măsură să planifice și să execute independent, cu rezultate mulțumitoare, o operațiune militară de anvergură, în acest sens cel mai concludent argument reprezentându-l eșecul drastic suferit de cele două Armate române (a 3-a și a 4-a) în bătălia de la Stalingrad.
Întrucât Berlinul și-a menținut punctul de vedere referitor la necesitatea intercalării trupelor române cu cele germane, după mai multe runde de negocieri s-a ajuns la o soluție de compromis. Astfel OKH a subordonat comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” două subgrupuri de Armate, unul condus de un comandant german (generalul de infanterie Otto Wöhler), iar celălalt de către un comandant român (generalul de armată Petre Dumitrescu). Așa cum am arătat anterior, ambele subgrupuri de Armate dispuneau de câte o armată germană și una română, care la rândul lor cuprindeau corpuri și divizii germane, respectiv române.
La 29 martie, OKH – ce era responsabil de conducerea operațiilor pe frontul de est –, a emis un ordin prin care șeful Misiunii Militare germane din România a fost subordonat din punct de vedere tactic Grupului de Armate „Ucraina de Sud”.
Din punct de vedere administrativ zona operativă urma să fie condusă – independent de guvernul de la București, de către un comandant militar român, în vreme ce restul teritoriului României rămânea în continuare sub administrația autorităților române. Zona de operații, stabilită de comun acord prin protocolul semnat la 9 aprilie, a fost împărțită în două regiuni distincte, respectiv regiunea propriu-zisă a frontului – linia pasul Ghimeș – Moinești – Faraoani – Leova – Românești – Sărata – Gălilești – și regiunea situată la sud de acest aliniament, constituind zona etapelor formată din cinci comandamente de etapă române.
După reorganizarea structurilor de comandament și delimitarea sferelor de competență, atenția forurilor decizionale române și germane a fost îndreptată în direcția stabilizării și consolidării liniei frontului din România. În urma măsurilor draconice adoptate de noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalul-colonel Ferdinand Schörner, a fost restabilită disciplina în cadrul unităților germane, serios afectată de retragerile continue, reușindu-se totodată instaurarea ordinii pe front și în spatele acestuia. De asemenea, cu ajutorul diviziilor române recent mobilizate, precum și cu forțele germane trimise, în special divizii blindate, frontul a putut fi stabilizat în luna aprilie pe aliniamentul situat între Nistru și Carpați, la nord-vest de Câmpulung Moldovenesc. Mai mult, în perioada următoare, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a reușit să completeze cu efective și să mărească capacitatea combativă a diviziilor germane, reușind totodată ca prin acțiuni ofensive locale să amelioreze și să scurteze linia frontului, respectiv să constituie în spatele acestuia rezerve blindate în vederea contracarării străpungerilor realizate în urma unei eventuale offensive sovietice. În fine, au fost depuse eforturi serioase pentru crearea unui sistem de apărare eficient, organizat în adâncime, al cărui element principal era reprezentat de linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați.
Situația militară precară de pe frontul de est s-a răsfrânt negativ inclusive asupra evoluției relațiilor politice dintre România și cel de-al III-lea Reich în primăvara și vara anului 1944.
Pătrunderea Armatei Roșii pe teritoriul României în martie 1944, precum și bombardamentele masive întreprinse de aviația anglo-americană asupra României începând cu luna aprilie 1944 au provocat panică și derută la nivelul cercurilor guvernamentale, dar și ale opoziției politice democratice române, determinând intensificarea eforturilor pentru identificarea
unor soluții care să ofere posibilitatea desprinderii României din alianța cu Germania național-socialistă și a ieșirii din război.
Deși pe parcursul negocierilor derulate în capitala suedeză în cursul lunilor mai-iunie 1944 Kremlinul s-a arătat dispus să amelioreze condițiile de armistițiu din 12 aprilie 1944, odată cu victoriile strălucite obținute de Armata Roșie pe frontul de est în vara anului 1944, interesul Moscovei în vederea încheierii unui armistițiu cu România a scăzut considerabil. Diminuarea interesului manifestat de sovietici este în strânsă legătură cu scopurile politice urmărite de Kremlin în România. Oprirea ofensivei Armatei Roșii din zona centrală a frontului de est în a doua jumătate a lunii iulie 1944 a oferit Moscovei posibilitatea declanșării unei operațiuni de mari proporții pe frontul românesc. Întrucât în România nu avusese loc până la acea dată nici o schimbare politică sau revoltă militară îndreptată împotriva Reichului, care să ofere sovieticilor oportunități tactice similare celor create în Polonia de insurecția antigermană condusă de generalul Bor-Komorovski, liderii de la Kremlin au decis să grăbească cucerirea militară a României, concentrând în acest scop forțe militare considerabile. În consecință, sperând într-o „neutralizare” rapidă a României și impunerea ulterior la conducerea țării a unui regim politic prosovietic, este lesne de înțeles că în lunile iulie-august 1944 sovieticii nu au mai fost interesați în încheierea unui armistițiu. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că nici factorii decizionali de la București nu s-au arătat entuziasmați în semnarea unui armistițiu cu Moscova, datorită temerilor legate de posibila reacție a numeroaselor trupe germane aflate pe teritoriul României la
vremea respectivă, dar mai cu seamă datorită reticențelor – pe deplin justificate – manifestate față de scopurile politice urmărite de Kremlin. Mai mult, până la încheierea unui acord care să asigure prezervarea intereselor naționale, mareșalul Ion Antonescu considera că era în interesul României să continue rezistența alături de Armata germană, deoarece în opinia sa doar forța Wehrmachtului era în măsură să garanteze în acel context internațional menținerea independenței și suveranității statului român. În cadrul unei ședințe a Consiliului de Miniștri din 21 iulie 1944, el și-a exprimat convingerea că „singura forță în Europa care era și este capabilă să mai țină ordine în acest continent este tot forța germană. În ziua când forțele militare germane se vor prăbuși și vor antrena în această prăbușire întreaga prăbușire socială și militară a Germaniei, atunci toată Europa va cădea în anarhie. Nu văd posibilitatea din partea americanilor, și în special, a englezilor ca să mențină și să salveze Europa de la anarhie și de aceea interesul nostru politic și militar este ca Germania să nu se prăbușească”.
Ținând seama de opiniile Conducătorului statului român, precum și de diminuarea interesului manifestat de Kremlin, dar în egală măsură și de Aliații occidentali, în vederea încheierii armistițiului cu România, nu este deloc surprinzător faptul că în pofida înfrângerilor suferite de Wehrmacht pe teatrele de război din Europa, mareșalul Ion Antonescu a decis în vara anului 1944 – ignorând protestele venite din partea opoziției, Casei regale și chiar din rândurile guvernului pe care-l conducea , continuarea ostilităților alături de Wehrmacht.
Pe lângă motivele de genul celor invocate anterior, la adoptarea acestei decizii se pare că a contribuit și convingerea împărtășită de mareșal că, și în cazul în care Armata germană nu va putea opri tăvălugul sovietic pe frontul de est, Anglia și SUA vor conștientiza în cele din urmă consecințele politice și militare ce puteau decurge din avansarea Armatei Roșii spre vest și ca atare vor lua măsuri pentru a contracara acest pericol. El a continuat să ignore toate semnalele primite din SUA și Anglia ce îndicau cât se poate de evident că pentru oficialitățile aliate drumul României către Washington și Londra trecea obligatoriu prin Moscova, căutând fapte și evenimente care să-i sprijine raționamentul referitor la interesul Aliaților de a preîntâmpina instaurarea hegemoniei sovietice în Europa de est.
Deși după lansarea cu succes de către forțele anglo-americane a operațiunii „Overlord” devenise evident chiar și pentru cei mai optimiști partizani ai colaborării româno-germane că Reichul se îndrepta vertiginos spre o înfrângere dezastruoasă, situație ce obliga România să adopte măsuri imediate pentru a evita aceeași soartă, de pe urma aceluiași eveniment conducătorul statului român a ajuns la o concluzie diametral opusă. Pentru el debarcarea din Normandia și avansarea trupelor aliate spre Germania constituiau un motiv în plus în vederea continuării rezistenței României pe frontul de est, fiind convins că această rezistență era aprobată și încurajată tacit de Aliații occidentali, dat fiind faptul că aceștia nu aveau nici un interes în a permite extinderea hegemoniei Moscovei în estul și centrul Europei. Pe de altă parte, el nu excludea nici varianta încheierii unei păci de compromis între Germania și Aliații occidental – fără participarea URSS – chiar dacă la vremea respectivă nu exista nici un indiciu semnificativ care să justifice o asemenea perspectivă.
După criza gravă creată pe flancul sudic al frontului de est în urma ofensivei Armatei Roșii din martie 1944, situația militară de pe teatrul de operațiuni din România s-a consolidat treptat în perioada următoare, atât OKW și OKH, cât și conducerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” depunând din aprilie 1944 eforturi considerabile în vederea stabilizării și menținerii liniei frontului. Pentru conducerea Reichului, menținerea României în sfera de influență germană devenise în primăvara și vara anului 1944 o problemă de importanță vitală pentru continuarea războiului. Din punctul de vedere al intereselor economice și militare ale Reichului, România reprezenta la acea dată nu numai principalul furnizor de petrol pentru mașina de război germană, dar, prin contingentele militare românești aflate pe frontul de est, era în același timp principalul aliat al Wehrmachtului în războiul împotriva URSS. Pe de altă parte România era extrem de importantă și din punctul de vedere al căilor de comunicații și aprovizionare ale trupelor aflate pe frontul de est. Nu în ultimul rând necesitatea apărării teritoriului României era determinată de considerente politice, deopotrivă interne și externe. Ocuparea de către Armata Roșie a noi teritorii românești ar fi condus cu certitudine la o gravă criză internă, fapt ce ar fi afectat nu numai atitudinea României față de colaborarea cu Germania, ci și a celorlalte state balcanice.
Situația teatrului operațional din România avea să cunoască însă o turnură nefavorabilă în urma debarcării Aliaților în Normandia, dar, mai cu seamă, după declanșarea la 22 iunie 1944 de către trupele sovietice a amplelor operațiuni ofensive în sectorul de front al Grupului de Armate „Centru”, operațiuni ce s-au extins în cursul lunii iulie inclusiv pe frontul apărat de Grupul de Armate „Ucraina de nord”. Deteriorarea rapidă și ireversibilă a situației militare în sectoarele de front ale celor două Grupuri de Armate germane a determinat OKH – în lipsă acută de rezerve – să retragă în cursul lunii iulie 1944 un număr de 11 divizii de pe teatrul operațional din România. Transferarea acestor unități, în mare parte de elită – amintim numai divizia de infanterie motorizată „Grossdeutschland”, ori diviziile blindate 17, 24, 3 SS „Totenkopf” – a afectat în mod decisiv capacitatea operativă a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” și a stârnit îngrijorare la București. Guvernul român a reacționat prompt, avertizând încă o dată conducerea Reichului că slăbirea frontului românesc putea avea repercusiuni politice nedorite. La 18 iulie 1944 vicepreședintele Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu a reproșat într-o manieră dură ministrului plenipotențiar Manfred von Killinger retragerea diviziilor germane, afirmând în acest sens că „începe a deveni vexatoriu pentru noi, ca teritoriul nostru să fie sanatoriul unde se refac trupele, pentru ca apoi să plece pe alt front”. În continuarea discuției, oficialul român a lansat un avertisment nedisimulat la adresa Reichului: „politica românească este în raport cu situația frontului din răsărit, cu apărarea granițelor române și respectul garanției date de germani. Dacă frontul nu ține, nu pot eu însumi să declar formal să mai iau nicio răspundere și nimeni n-ar mai putea s-o facă, fiindcă poporul român are desigur dreptul să-și salveze existența prin orice mijloace”.
Astfel că atmosfera în cadrul relațiilor dintre România și Germania era mai mult decât tensionată în momentul în care Conducătorul Statului român a primit invitația de a efectua o vizită la Cartierul General al Führerului din Prusia Orientală.
După mai multe ezitări, mareșalul Ion Antonescu a acceptat în cele din urmă invitația și, însoțit de vicepreședintele Consiliului de miniștri, Mihai Antonescu, și de șeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, s-a deplasat la 5 august 1944 la Rastenburg pentru o ultimă rundă de convorbiri cu Adolf Hitler, ce ar fi avut menirea să clarifice stadiul în care se aflau relațiile dintre București și Berlin.
În aceeași zi a avut loc și întrevederea dintre ministrul de externe Joachim von Ribbentrop și omologul său român Mihai Antonescu, convorbire ce a fost de asemenea agitată și în cadrul căreia au fost abordate atât evoluția de ansamblu a războiului, cât și situația relațiilor româno-germane.
Hitler și anturajul său apropiat au rămas cu convingerea că reușiseră să-l determine pe Conducătorul Statului român să rămână alături de Germania. Această convingere, la prima vedere de neînțeles și care a dăinuit până la evenimentele din 23 august, se explică atât prin încrederea personală de care se bucura mareșalul Antonescu din partea lui Hitler, cât mai ales prin rapoartele înaintate de autoritățile germane din București în cursul lunii august ce au scos în evidență faptul că întrevederea cu Führerul și stabilizarea situației militare pe frontul de est contribuiseră la redobândirea încrederii mareșalului Antonescu în capacitatea Germaniei, el fiind convins să meargă până la capăt alături de Reich.
Acesta era contextul politic și militar în care pe teatrul de operațiuni din România a debutat la 20 august 1944 așteptata ofensivă a Armatei Roșii („Operațiunea Iași-Chișinău”). Deși pregătirile efectuate de unitățile sovietice grupate în cadrul Fronturilor 1 și 2 Ucrainene, comandate de generalii de armată R. I. Malinovski, respectiv F. I. Tolbuhin, nu au rămas necunoscute comandamentelor române și germane, totuși sovieticii au reușit să-și mascheze atât de bine intențiile operative încât conducerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” și OKH nu au fost în măsură să realizeze practic până la declanșarea ofensivei pericolul mortal ce amenința trupele germano-române din Basarabia și Moldova. Pe deplin conștient de lungimea excesivă a frontului ce trebuia apărat comandamentul Grupului de Armate elaborase din timp planul unei retrageri sistematice pe aliniamentul Dunăre-Carpați („Studie Bär”), retragere determinată fie de presiunea exercitată de Armata Roșie, fie de comportamentul trupelor române – situație în care comandamentul german considera că aliniamentul menționat putea fi apărat cu succes exclusiv de forțe germane (19 divizii). Dar derularea evenimentelor pe frontul din Moldova avea să răstoarne total aceste planuri și să confirme cele mai sumbre previziuni referitoare la atitudinea aliatului român. Astfel, ofensiva sovietică declanșată în spațiul cuprins între regiunea de la nord de Iași și capul de pod aflat la sud-est de Tiraspol s-a soldat chiar din primele două zile cu pătrunderi adânci ale Armatei Roșii în sectoarele de front apărate de diviziile românești și cuapariția unor semne de descompunere în rândul acestora. Lipsa de combativitate a diviziilor românești și mai ales cedarea fără luptă, chiar de la primul atac, a pozițiilor apărate a dus la adâncirea crizei de încredere existente la nivelul comandamentelor militare româno-germane, partea germană acuzând deschis anumite comandamente românești de trădare.
Evoluția îngrijorătoare a operațiunilor militare l-a determinat pe mareșalul Ion Antonescu să plece pe front pentru a analiza la fața locului împreună cu comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, situația creată și pentru a adopta măsurile ce se impuneau în vederea opririi ofensivei sovietice. La 21 august 1944 conducătorul statului român a avut o primă întrevedere oficială cu generalul-colonel Hans Friessner în cadrul căreia a fost discutată situația creată în urma străpungerii frontului de către trupele sovietice. Cu acest prilej, mareșalul Antonescu – surprins la rândul său de retragerea precipitată a unor divizii românești –, a promis să clarifice împrejurările în care s-au produs aceste defecțiuni neașteptate și să ia măsuri împotriva celor vinovați. În ce privește situația de pe teatrul de operațiuni, el s-a declarat de acord cu măsurile militare inițiate de partea germană și a promis trimiterea a noi efective pe front, dar a ținut să evidențieze din nou importanța deosebită a menținerii cu orice preț a Basarabiei și a orașului Iași, întrucât „Aici este în joc nu numai soarta Basarabiei, ci și soarta pentru totdeauna a poporului român”.
A doua zi, 22 august, după ce a vizitat din nou frontul, mareșalul Antonescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Întrucât situația militară se agravase între timp considerabil, cei doi au convenit să retragă trupele germano-române pe linia Focșani-Galați, mareșalul promițând totodată să trimită pe front toate rezervele disponibile. Conducătorul Statului român și-a luat rămas bun de la Friessner cu următoarele cuvinte: „Dacă rușii trec linia Focșani-Galați, România este pierdută pentru totdeaua”, el urmând să revină în aceeași seară la București pentru a-l informa pe regele Mihai cu privire la situația militară.
După vizita efectuată pe front, mareșalul Antonescu a înțeles că războiul era practic pierdut de către România și, reîntors în capitală, a decis să acționeze în consecință. Asistat de vicepreședintele Consiliului de miniștri Mihai Antonescu și ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, el l-a primit în jurul orei 22 pe trimisul Reichului Karl Clodius, căruia i-a dezvăluit gravitatea situației de pe frontul din Moldova și i-a comunicat faptul că va arunca în luptă ultimele rezerve pentru o încercare disperată de a stăvili ofensiva sovietică. Totuși, a continuat Antonescu, dat fiind faptul că Berlinul nu ținuse seama de avertismentele sale cu privire la consecințele slăbirii flancului sudic al frontului de est, el se vedea nevoit să solicite redobândirea libertății de acțiune politică.
În dimineața zilei următoare, 23 august, mareșalul a convocat o ședință restrânsă a Consiliului de Miniștri, în cadrul căreia a fost luată decizia retragerii forțelor armate pe aliniamentul Focșani-Galați și a evacuării guvernului și a instituțiilor centrale în zona Hațeg. Deși la prima vedere aceste măsuri ar putea crea impresia că Ion Antonescu dorea să continue lupta până la capăt alături de Germania, în realitate, în urma evoluției catastrofale a operațiunilor din Moldova, el se decisese să încheie armistițiul. Consecvent însă opiniilor sale, considera că situația militară trebuia mai întâi stabilizată pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, pentru a determina Aliații să amelioreze condițiile de armistițiu oferite guvernului român.
Între timp, regele Mihai I și forțele democratice ostile regimului antonescian și continuării războiului alături de Reich, grupate în Blocul Național Democrat, încheiaseră pregătirile în vederea îndepărtării de la putere a mareșalului Antonescu și a încheierii armistițiului cu Puterile Aliate. Spre deosebire de mareșal, opoziția democratică considera absolut necesară încheierea cât mai grabnică a armistițiului pentru a evita ocuparea militară a teritoriului național de către Armata Roșie în urma unor lupte grele, precum și tratarea României în calitate de țară ocupată, cu toate consecințele politice, economice și militare ce decurgeau de aici. Lovitura de stat planificată pentru data de 26 august 1944 a trebuit să fie devansată însă, ca urmare a precipitării evenimentelor pe teatrul de operațiuni din Moldova și a intenției mareșalului Ion Antonescu de a părăsi capital și a pleca pe front, după audiența pe care urma să o aibă la regele Mihai. În aceste condiții, personalitățile marcante ale opoziției, reunite în dimineața zilei de 23 august, au decis să acționeze imediat, luând hotărârea ca în cursul audienței mareșalul să fie somat fie să încheie imediat armistițiul, fie să demisioneze, în eventualitatea unui refuz el urmând să fie arestat.
Capitolul II
Trecerea României de partea Națiunilor Unite
1. Arestarea mareșalului Antonescu
În cursul dimineții de 23 august, mareșalul Antonescu, reîntors de pe front în ziua precedentă, a convocat, la Snagov, o ședință restrânsă a Consiliului de Miniștri, în cadrul căreia a adoptat o serie de hotărâri rezultate din evoluția situației militare, ca urmare a puternicei ofensive sovietice la aripa de sud a frontului sovieto-german și pentru punerea în aplicare a măsurilor stabilite la întâlnirea cu generalul Johannes Friessner, comandantul Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”. Măsurile adoptate vizau retragerea armatei și organizarea rezistenței pe linia fortificată Carpații Răsăriteni – Focșani – Nămoloasa – Dunărea maritimă, concomitent cu evacuarea instituțiilor guvernamentale în Transilvania.
În timp ce se desfășura ședința guvernului a sosit la Snagov vicepreședintele Partidului Național Liberal, Gheorghe Brătianu, ca reprezentant al Partidului Național Țărănesc, Partidului Național Liberal și Partidului Social-Democrat, cu misiunea de a face o ultimă încercare pe lângă Antonescu pentru a-l convinge să iasă din război, încercare nereușită.
În prima parte a zilei de 23 august, Gheorghe Brătianu, reîntors la București, a informat pe cei trei șefi de partid: Iuliu Maniu, C. I. C. Brătianu și C. Titel Petrescu despre rezultatul misiunii sale. Ei s-au declarat de acord să dea asentimentul scris Mareșalului ȋn cursul zilei. Liderii partidelor politice din B.N.D. (I. Maniu, C. I. C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu) n-au mai redactat scrisoarea cerută cu insistență de Ion Antonescu, deși Gheorghe Brătianu îl anunțase pe Mihai Antonescu că, în audiență la rege, se poate prevala de acordul acestora.
În prima parte a zilei de 23 august, mareșalul Ion Antonescu, sub presiunea evenimentelor politico-militare care se precipitau, a întreprins alte două acțiuni. A fost trimis un curier diplomat la Stockholm pentru a duce împuterniciri speciale ministrului României în capitala Suediei, F. Nanu, în vederea negocierii aranjamentelor de armistițiu cu sovieticii, dacă se mențineau condițiile anterioare (din 3 iunie). Curierul a sosit, însă, la 24 august 1944, când era prea târziu. În același timp, Ion Antonescu a aprobat transmiterea unui mesaj la Ankara, adresat Aliaților occidentali, prin care solicita lansarea unui desant de trupe pe teritoriul României, care i-ar fi facilitat, după părerea lui, luarea libertății de acțiune în vederea încheierii armistițiului.
În dimineața zilei de 23 august, în timp ce avea loc întrevederea cu Gheorghe Brătianu, Mihai și Ion Antonescu ,,au avut inițiativa” solicitării unei audiențe la Palat și chiar au telefonat în prezența liderului liberal.
În aceste împrejurări și ținând seama de perspectiva reîntoarcerii lui Ion Antonescu pe front și de acolo la postul său de comandă din Transilvania, pentru a nu pierde șansa arestării sale la Palat, regele și apropiații săi au hotărât devansarea loviturii de stat pentru ziua de miercuri, 23 august. În după amiaza zilei au sosit, succesiv, la Palat, Mihai Antonescu (la orele 1530) și Ion Antonescu (la 1605), prilej cu care, pe baza planului întocmit de organizatorii complotului, au fost arestați. La refuzul mareșalului de a încheia armistițiul fără să-l avizeze pe Hitler și fără îndeplinirea anumitor condiții (consultarea cabinetului său, obținerea unor garanții teritoriale de la Aliați, intrarea Turciei în război, pentru a ușura debarcarea de trupe britanice la Constanța) regele, făcând uz de prerogativele sale de șef al statului, i-a demis și a dispus arestarea lui Ion și Mihai Antonescu. În legătură cu conținutul discuțiilor dintre rege și mareșal, cu prilejul ultimei audiențe și a arestării, există o serie de variante, consecință a folosirii unor surse diferite și contradictorii. Regele Mihai rezuma astfel convorbirea cu Ion Antonescu: ,,Cât timp a durat discuția, un ceas, un ceas și mai bine, am încercat și eu și Sănătescu să-l facem pe mareșal a înțelege că războiul nu mai poate fi continuat in direcția aceea și că trebuie să procedeze cât mai grabnic la un armistițiu. Chiar și Mihai Antonescu a încercat același lucru. mareșalul a refuzat net”. Întrebat ce motiv a invocat Antonescu, regele afirmă: ,,Îl știe toată lumea, dar foarte puțini îl înțeleg. Căci el și-a dat cuvântul de onoare de ofițer în fața lui Hitler ca să meargă cu el până în pânzele albe. Și că fără aprobarea lui Hitler el nu retrage trupele de pe front”. În însemnările lui Ion Antonescu, făcute în timpul orelor de detenție la Palatul regal, în urma arestării sale, mareșalul evoca astfel ultima audiență la rege: ,,Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la rege la ora 1530 pentru a-i face o expunere a situației frontului și a acțiunii întreprinse pentru a scoate țara din greul impas în care se găsește. Timp de aproape două ceasuri, regele a ascultat expunerea păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă”.
Cum regele cerea ca tratativele de armistițiu să înceapă ,,imediat”, Mihai Antonescu i-a răspuns că așteaptă răspunsuri de la Ankara și Berna prin care dorea să obțină consimțământul Angliei și Americii pentru a trata cu Uniunea Sovietică. Din însemnările mareșalului Antonescu rezultă că Mihai Antonescu a arătat regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile de la Ankara și Berna și după aceea va începe tratativele.
În acel moment regele a ieșit din cameră și a reapărut însoțit de un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoalele în mână. La ordinal regelui mareșalul Antonescu este arestat ,,Domnule mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiul”.
În seara zilei de 23 august 1944, imediat după arestarea membrilor guvernului Antonescu, regele, uzând de prerogativele sale de șef al statului, a semnat decretul nr. 1619, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu era numit prim-ministru. Au urmat apoi o serie de decrete (nr. 1620, 1621, 1622, 1623), semnate de rege și primul-ministru, prin care au fost numiți membrii guvernului și alte persoane cu funcții de răspundere. Guvernul era compus din militari și tehnicieni, având ca miniștri fără portofoliu pe reprezentanții celor patru partide care alcătuiau Blocul Național-Democratic.
Dec1anșarea loviturii de stat a constituit o surpriză totală pentru aparatul militar și civil german, ceea ce explică reacția sa confuză, dar disperată și hotărâtă să înăbușe lovitura de stat. Sursele documentare germane sunt, din acest punct de vedere, deosebit de elocvente. În memoriile sale, generalul de cavalerie Erik Hansen, șeful Misiunii militare germane din România, relatează că primele zvonuri despre o posibilă răsturnare a lui Antonescu i-au parvenit în jurul amiezii de 23 august, când maiorul Hinkeldey, ofițer de stat major german, repartizat pe lângă generalul Titus Gârbea, șeful Statului Major Român de legătură cu Înaltul Comandament al Armatei Germane (O.K.W.), întors chiar atunci la București de pe front, unde îl însoțise într-o misiune pe generalul Gârbea, l-a întrebat dacă considera posibil ,,ca un alt general român ar putea să-l răstoarne pe Antonescu într-un puci”, pentru că auzit un zvon în acest sens Hansen a replicat că o asemenea posibilitate o considera exclusă, ,,deoarece nimeni n-ar risca așa ceva, luând seama de prestigiul și autoritatea lui Antonescu”.
În după-amiaza aceleiași zile, după orele 1600, lt. colone1ul de geniu Rostel, primul ofițer cu operațiile, i-a comunicat telefonic generalului Hansen că în oraș circulă zvonuri despre arestarea lui Antonescu. Rugat să controleze informația, consilierul de legație dr. Gerhard Stelzer, a comunicat, la scurt timp, că ,,zvonul nu se adeverește”, deoarece el a vorbit cu colonelul Radu Davidescu, șeful cabinetului militar al Mareșalului, care a explicat, ,,râzând” că Antonescu s-a dus din proprie inițiativă la Palat și că este așteptat să se întoarcă. Rezultă că primele măsuri, dintre cele mai importante, din planul complotiștilor, se înfăptuiau cu succes, în timp ce serviciile de informații și comandamentele militare germane recepționau doar ,,zvonuri din oraș”. Aceasta explică relativul calm din tabăra germană, unde viața continua să se desfășoare sub cele mai diverse ipostaze, ca într-o zi obișnuită de război.
Prima informație de natură să alerteze întregul aparat militar și civil german din București a parvenit de la Eugen Cristescu, șeful Serviciului Special de Informații și generalul Constantin Tobescu, inspectorul general al Jandarmeriei, care au devenit bănuitori când au aflat că Antonescu nu s-a mai întors de la Palat, comunicând Legației Germane presupunerea că mareșalul ar fi fost arestat. În jurul orelor 1700, generalul Hansen a fost convocat de urgență la Legație pentru o convorbire foarte gravă. Aici se aflau, în mare agitație, numai Gerhard Stelzer și Eugen Cristescu. Acesta din urmă l-a informat pe Hansen despre bănuiala lui că Antonescu ar fi fost arestat probabil de oamenii din garda personală a regelui și că ar fi fost transportat într-o pivniță a Băncii Naționale. La solicitarea lui Hansen, au sosit la Legație amiralul Werner Tillessen, șeful Misiunii Marinei Militare Germane, generalul locotenent Alfred Gerstenberg, seful Misiunii Aeronautice si commandant al apararii antiaeriane a regiunii petroliere, generalul dr. Karl Spalke, atașatul militar german la București. În jurul orelor 1900 a sosit la Legație și ministrul plenipotențiar al Reich-ului – Manfred von Killinger, care va fi nevoit, sub impactul cu evenimentele, să renunțe la convingerea ,,că nici o frunză nu se mișcă în România fără știrea lui” și la obișnuitele bagatelizări: ,,poveste balcanică” ~ etc. Informat de cei prezenți asupra situației, Killinger a comunicat, mai întâi telefonic, Ministerului de Externe german despre evenimentele din București și a promis că îl va înștiința imediat și pe Hitler. La rândul său, generalul Erik Hansen a însărcinat telefonic pe ofițerul cu operațiile din Serviciul care se afla la Academia de Război, să transmită indicativul pentru ordinul de alarmă a trupelor și să întocmească un raport provizoriu către Înaltul Comandament al Armatei Germane (O.K.W.). Cum, între timp, noile autorități române au întrerupt firul telefonic oficial al Legației, iar postul de radio se afla, ,,ca de obicei”, în vila lui Killinger de la Snagov, a fost tăiată orice posibilitate de legătură cu exteriorul. Singur generalul Gerstenberg a mai avut, un timp, legătura telefonică în biroul său instalat la Legație, realizând, în jurul orelor 2000 convorbirea sa fatală, cu generalul Werner Kreipe, șeful Statului Major al Aviației Militare Germane (Luftwaffe), la care a participat și Killinger, căruia i-a sugerat bombardarea și ocuparea Bucureștiului, propunere pe care Hitler o va accepta și în care sens va da ordine corespunzătoare.
La o jumătate de oră după aceasta, ofițerul 1 din Statul major al Misiunii Militare Germane pentru armata de uscat a comunicat telefonic la Comandamentul Grupului de armate ,,Ucraina de Sud” că ceva nu este în regulă cu mareșalul Antonescu și cu vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu. Cum informația era neclară, peste câteva minute generalul Helmuth Grolmann, șeful Statului Major al Grupului de armate, l-a sunat pe comandantul Luftwaffe, generalul Gerstenberg, care a confirmat știrea arestării lui Antonescu, dar n-a fost în măsură să dea, încă, informații precise. Între timp, la insistențele generalilor și diplomaților germani, la Legație, Killinger s-a decis – așa cum ne relatează Erik Hansen – ,,să plece imediat la Palat, chiar fără instrucțiuni de la Berlin, să ceară la rege o audiență și o explicație în legătură cu situația creată”.
Generalul Hansen nu împărtășește afirmația istoricului Andreas Hillgruber, potrivit căreia regale l-ar fi chemat pe Killinger în audiență. Această precizare se confirmă dacă avem în vedere că adjutantul regal, colonelul Emilian Ionescu, surprins de vizita intempestivă la Palat a ,,două persoane din corpul diplomatic” (Killinger și consilierul său, dr. Gerhard Stelzer) a fost nevoit să recurgă, împotriva uzanțelor, la procedura de a-i identifica pe cei doi diplomați germani. La această audiență, desfășurată între orele 2030 și 2050, au fost prezenți, alături de rege, generalul Sănătescu, noul prim-ministru, Grigore Niculescu-Buzești, ministru de externe, generalul Aurel Aldea și cei doi secretari particulari ai lui Mihai. Cu acel prilej, diplomații germani aveau să afle că guvernul Antonescu a fost demis și înlocuit cu altul și că România era hotărâtă să iasă din războiul împotriva Națiunilor Unite. Ministrul plenipotențiar al Reich-ului era invitat să determine guvernul său să retragă imediat trupele germane din România pentru a scuti cele două armate de o grea încercare. Audiența s-a încheiat cu amenințarea lui Killinger: ,,Voi transforma România într-o baie de sânge!”.
După audiența lui Killinger la rege, relatează în continuare Hansen, de la Legație s-a transmis un ordin prin radio către toate serviciile militare, prin care se avertiza că ieșirea apropiată a României din război nu înseamnă, încă, război contra armatei germane. Se ordona, însă, trupelor să-și asigure adăposturile, să se apere în caz de atac și, la nevoie să se retragă spre ieșirile răsăritene, respectiv sudice ale Carpaților.
Începând cu orele 2212, posturile de radio românești au difuzat în repetate rânduri, Proclamația regelui adresată națiunii prin care se anunța ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.
2. Constituirea și programul guvernului condus de Constantin Sănătescu
Imediat după înlăturarea lui Ion Antonescu, se constituia guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu, care avea girul Blocului Național Democratic. Din noul guvern făceau parte, în calitate de miniștri secretari de stat, lideri ai partidelor politice din Blocul Național Democrat – Iuliu Maniu (P.N.Ț.), Constantin I.C. Brătianu (P.N.L.), Constantin-Titel Petrescu (P.S.D.) si Lucrețiu Pătrăscanu (P.C.R.).
Guvernul Sănătescu publică o Declarație în care își defineste programul: „Astăzi dictatura a fost înlăturată. Poporul reintră în drepturile lui. Regimul politic pe care îl vom înfăptui va fi un regim democratic, în care libertățile publice și drepturile cetățenesti vor fi garantate și respectate.
În domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistițiului cu Națiunile Unite. Prin reprezentanții autorizați, guvernul Uniunii Sovietice și guvernele din Marea Britanie și Statele Unite au garantat independența României și, în cadrul suveranității naționale respectate, neamestecul lor în viața noastră de stat”. România – preciza în continuare Declarația guvernului –, ieșind din războiul dus alături de puterile Pactului Tripartit, „consideră de azi înainte Națiunile Unite ca națiuni prietene. Recunoașterea de către guvernele din Moscova, Londra și Washington a nedreptății făcute României prin Dictatul de la Viena deschide posibilitatea ca armatele românesti, alături de armatele aliate, să elibereze Transilvania de Nord de ocupația străină. De acum înainte înțelegem să fim stăpâni pe destinele noastre.
Hotărârea denunțării tratatelor de alianță cu puterile Axei și încetarea stării de război cu Națiunile Unite sunt expresia voinței întregului popor român. Aceste hotărâri nu nesocotesc drepturile vreunui stat străin, după cum nici nu ating interesele altor neamuri”
Acest guvern, prin declarația din 24 august 1944 se angaja să înfăptuiască un regim democratic în care drepturile și libertățile democratice să fie garantate, să asigure participarea României la război alături de coaliția antifascistă.
Printr-un decret regal emis la 31 august, publicat la 2 septembrie 1944 a reintrat în vigoare Constituția din 1923. Acest decret se constituie într-un izvor de drept pentru măsurile legislative ulterioare. Prin el Consiliul de Miniștri a fost împuternicit să organizeze Reprezentanța Națională și a stabilit că până atunci puterea legislativă să se exercite de către rege și guvern. A fost abrogată întreaga legislație elaborată din 1940 până în 1944, prin care o parte a prerogativelor regale au fost preluate de Conducătorul statului.
Guvernele generalului Sănătescu s-au remarcat prin susținerea eforturilor României angrenate în razboiul alături de Națiunile Unite pe plan extern, în vreme ce în interior, măsurile luate au vizat, în principal, revenirea la regimul democratic antebelic, dar, în multe cazuri, efectele nu au fost cele așteptate, deschizând chiar calea unor abuzuri inerente:
– amnisția generală politică și militară (24 august 1944),
– desființarea lagărelor de muncă (24 august 1944),
– rezolvarea problemelor acțiunea de "românizare" a întreprinderilor desfășurată de regimul Antonescu; problemele minoritare și de migrațiune (septembrie 1944),
– purificarea administrațiilor publice (19 septembrie 1944),
– adoptarea primelor măsuri privative de libertate împotriva celor considerați vinovați de dezastrul țării (Legea 488 din 11 octombrie 1944)
La 10 octombrie 1944, decretul sus-menționat a fost completat cu un nou articol care dădea dreptul Consiliului de Miniștri să ia măsuri împotriva celor care au participat la instaurarea dictaturii. Au fost anulate, în fapt, art. 15 și 101 din Constituția din 1923 care prevedeau că nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor și că nu se pot crea tribunale excepționale în vederea judecării anumitor persoane.
Sistemul de partid s-a refăcut, dar era mult diferit de cel interbelic. Asistăm acum la o creștere foarte mare a numărului de partide și grupări politice, dintre care doar câteva erau viabile: Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat, Partidul Comunist Român, Frontul Plugarilor. Este relevant faptul că, cu o singură excepție – fascismul, interzis prin lege – toate marile curente vor renaște în noile condiții.
3. Conținutul proclamației regale
Începând cu orele 2212, posturile de radio românești au difuzat în repetate rânduri, Proclamația regelui adresată națiunii prin care se anunța ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. ,,Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate – suna ca un verdict Proclamația – și care nu atinge drepturile nimănui, este un dușman al neamului nostrum”. Proclamația regelui către țară a spulberat ultimele ,,nedumeriri” ale forurilor hitleriste în legătură cu răsturnările ce se produseseră în capitala României. Jurnalul de război al Înaltului Comandament al Armatei Germane a sintetizat corect obiectivele cuprinse în Proclamație: ,,România a acceptat tratativele de armistițiu oferite de Rusia, Anglia și America. Aliații ar fi recunoscut nedreptatea Arbitrajului de la Viena, în urma căruia li se smulsese românilor Transilvania. Alături de Aliați, și cu ajutorul lor, armata română va trece granițele impuse la Viena. Dictatura ar fi luat sfârșit și cu aceasta, orice asuprire”.
Proclamația regelui Mihai către țară:
,,ROMÂNI,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.
ROMÂNI,
Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.
ROMÂNI,
Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de țară.
ROMÂNI,
Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor țării sunt garantate și vor fi respectate.
Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină.
ROMÂNI,
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul țării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.
Mihai”
Șeful Misiunii Militare Germane pentru armata de uscat își amintește că, atunci când s-a transmis Proclamația și a fost comunicată componența noului guvern, unul din membri Legației ar fi exclamat: ,,Ah, lista o cunoșteam de mult!”. Alt prilej de reflecții amare pentru Hansen: ,,și pe mine mă lăsaseră într-o totală ignoranță despre toate aceste lucruri”.
La scurt timp după difuzarea Proclamației, Grigore Niculescu-Buzești, proaspătul ministru de externe, a invitat pe consilierul Legației Germane, dr. Stelzer, și i-a făcut cunoscut, în mod oficial, ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Reich, cât și posibilitatea ca trupele germane să se retragă din zona Capitalei, dar s-a plâns deja cu privire la ostilitățile germane din zona Băneasa.
4. Luptele duse de armata română împotriva trupelor germane
Între 20 iunie și 23 August 1944 au avut loc mai multe întâlniri între reprezentanții B.N.D. și cei al Palatului și armatei, punându-se de acord cu problemele de ordin politic și militar: structura noului guvern, întocmirea proclamației regale, a decretelor ce urmau a fi adoptate după înlăturarea guvernului antonescian, lista obiectivelor ce urmau a fi ocupate de forțele române, planul concret pentru ziua ,,H”, fixarea datei loviturii de stat, cel mai târziu pînă la 26 august.
La 20 august 1944, evenimentele militare se precipită. Trupele sovietice comandate de generalii de armată R. I. Malinovski și F. I. Tolbuhin, declanșează ofensiva în sectorul Iași- Chișinău. Wehrmacht-ul dispunea în zonă de 26 divizii și 5 brigăzi comandate de generalul Friessner – 519 555 oameni, 800 blindate, 800 avioane. Pe front se aflau și 2 armate românești – a 3-a de la Tighina spre Marea Neagră și a 4-a, plasată îndeosebi în zona Pașcani-Iași.
La 21 august, trupele sovietice au ajuns la Iași. Sosit în grabă pe front, mareșalul Ion Antonescu a hotărât împreună cu generalul Friessner organizarea rezistenței pe linia Focșani- Nămoloasa-Galați, apoi pe Carpații Meridionali, pe Munții Cernei – defileul Mureșului și Munții Apuseni, hărăzind României soarta unui teatru de război pustiitor care punea în pericol însăși existența noastră ca popor. Aceste măsuri au fost comunicate membrilor guvernului de către Ion Antonescu în dimineața zilei de 23 august, el luând decizia ca 10 divizii din interior să întărească zona de rezistență. În aceste condiții, când exista și eventualitatea ca mareșalul să plece din nou pe front, s-a hotărât să se treacă la acțiune chiar în ziua de 23 august 1944, deoarece Ion Antonescu ceruse o audiență la rege pentru orele 1600. La orele 1200 garda Palatului este pusă în alarmă, reprezentanții P.C.R. fiind de acord ca arestarea să se facă de către aceastia, pentru a se păstra conspirativitatea impusă de noua situație creată. După o discuție cu regele Mihai, Ion Antonescu și Mihai Antonescu au fost arestați la Palat și închiși într-o cameră-seif. Alți membri ai guvernului, chemați la Palat pentru o reuniune extraordinară a Consiliului de Miniștri, au fost și ei arestați.
La 23 August 1944, orele 1800, Comandamentul Militar al Capitalei transmitea unităților dinainte stabilite ordinul „Pajura” – alarmă și pregătire pentru luptă, iar la 1830 ordinul ,,Stejar extremă urgență”, ceea ce însemna intrarea în dispozitivul de luptă, apărarea instituțiilor și blocarea obiectivelor hitleriste. În acest context politic s-au produs evenimentele istorice de la 23 August 1944.
Arestarea guvernului antonescian a marcat așadar începutul insurecției. Unitățile militare au trecut la ocuparea principalelor instituții de stat și a unor obiective de importanță strategică din București: Președenția Consiliului de Miniștri, Ministerul de Interne, Ministerul de Război, Palatul Telefoanelor, posturile de radio etc. Totodată, au fost atacate principalele obiective militare germane, hoteluri și clădiri unde locuiau ofițerii hitleriști cu funcții de comandă, au fost întrerupte legăturile telefonice etc. Desfășurate mai întâi în Capitală, unde se aflau cele mai de seamă instituții politice și obiective militare, aceste acțiuni s-au extins imediat în celelalte regiuni și orașe ale țării.
Astfel, armata română a întors armatele împotriva Germaniei hitleriste încă în seara zilei de 23 August 1944, pentru ca, în dimineața zilei următoare, începând de la ora 400, ea să intre în întregime în dispozitiv de luptă împotriva trupelor naziste.
Concomitent, s-au întreprins și importante acțiuni politice. Astfel, în ziua de 23 august 1944, la orele 2212, s-a difuzat la posturile de radio Proclamația regelui, prin care se anunța doborârea dictaturii militaro-fasciste, ruperea legăturilor cu Germania și cu celelalte state fasciste, ieșirea din războiul antisovietic și hotărârea poporului român de a se alătura Coaliției antihitleriste și a continua lupta pentru eliberarea întregului teritoriu al țării de sub dominația fascistă (horthistă și nazistă) pentru apărarea independenței naționale.
În această Proclamație, al cărei text fusese întocmit de comun acord cu partidele din Blocul Național Democrat, se arăta că, „alături de armatele aliaților și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii, vom trece hotarele impuse prin pactul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină”.
Vestea doborârii dictaturii, a încetării războiului antisovietic și a întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste a fost primită în țară cu bucurie. Ziarul România liberă – apărut pentru prima dată legal în ziua de 24 august 1944 – nota : „Când aceasta s-a anunțat oficial, străzile au căpătat dintr-o dată un aspect pe care nopțile de întuneric ale orașului nu le-au cunoscut niciodată. O însuflețire extraordinară domnea pretutindeni. Grupuri de cetățeni se îndreptau spre centru… Până noaptea târziu au răsunat în Capitală strigătele care salutau actul de eliberare al poporului”.
În seara zilei de 23 august 1944 s-a format un guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu, guvern alcătuit în mare majoritate din generali, în care au intrat, ca miniștri de stat fără portofoliu (fără a conduce un minister) și câte un reprezentant al celor patru partide ce alcătuiau Blocul Național Democrat; Partidul Comunist Român era reprezentat prin Lucrețiu Pătrășcanu, căruia i s-a încredințat, provizoriu, și Ministerul Justiției, era pentru prima dată în istoria României când un comunist ocupa un loc în guvern.
Acest guvern de uniune națională a luat o serie de măsuri de eliminare din viața statului a elementelor fasciste; au fost eliberați din lagăre și închisori mulți deținuții și antifasciști, precum și toți cei arestați pentru că se opuseseră dictaturii; de asemenea, au fost anulate toate legile nedrepte adoptate în anii regimului antonescian.
În acele zile de aprigă încleștare cu forțele fasciste, trupele germane, acționând pe baza ordinului dat direct de Hitler, au dezlănțuit o serie de bombardamente aeriene asupra Bucureștilor, distrugând sau avariind numeroase clădiri, printre care Ateneul Român, Teatrul Național, Palatul Telefoanelor, Ministerul de Război etc. Totodată unitățile militare germane au pornit la asalt asupra Bucureștilor, încercând să înăbușe insurecția și să restabilească regimul ce fusese do-borât.
Către ora 2300, noul șef al Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail, care a primit și împuternicirea de a comanda toate forțele armatei române, a dat o directivă operativă care prevedea încetarea imediată a ostilităților împotriva sovieticilor, regruparea marilor unitați române din Moldova în Muntenia, în vederea trecerii la eliberarea Transilvaniei de Nord. O parte a trupelor române din interior au primit misiunea să zdrobeasca unitățile germane de pe teritoriul țării, iar o alta parte să asigure acoperirea frontierei de sud, celei de sud-vest și celei impuse prin dictatul de la Viena.
Armata română, hotărâtă să alunge pe ocupanți din țară, a luptat cu eroism, înfrângând trupele hitleriste în dârzele ciocniri care s-au produs la sediile misiunilor militare germane din Capitală, în zona localităților Otopeni și Băneasa, la podul Herăstrău, în cartierul Rahova etc. Prin lupte grele, forțele române au lichidat, pină la 28 august 1944, toate rezistențele germane din București și împrejurimi, făcând prizonieri aproximativ 7 000 militari germani, printre care 7 generali și 536 ofițeri. Din partea trupelor proprii au căzut jertfă aproape 1 400 militari. În Capitală și în întreaga țară, lupta ostașilor români a fost sprijinită cu însuflețire de populația civilă, care au ajutat la transportul muniției, la aprovizionarea luptătorilor, la evacuarea și îngrijirea răniților, la degajarea de dărâmături a străzilor și la salvarea sinistraților.
În zilele de 30 și 31 august 1944, Capitala țării, eliberată prin lupta forțelor române, primea primele unități militare sovietice, de asemenea, în acele zile au sosit în țară și efectivele Diviziei „Tudor Vladimirescu” unitate constituită încă în cursul anului 1943 pe teritoriul Uniunii Sovietice din foști prizonieri de război români.
Concomitent cu lupta insurecțională din Capitală s-au desfășurat numeroase acțiuni în alte regiuni și localități ale țării. Astfel, de-a lungul a 5 zile de aprigă încleștare de forțe unitățile militare române au zdrobit trupele hitleriste din Valea Prahovei, al căror număr se ridica la 27 000 de oameni, luând 9 000 prizonieri și salvând de la distrugere o puternică zonă economică a țării, care avea totodată și o deosebită importanță strategică, fiind situată pe principalul drum ce ducea spre Transilvania.
Ciocniri și lupte cu trupele fasciste s-au dat și în numeroase alte localități din Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sudul Ardealului, Banat și Crișana. În cursul acestor acțiuni, forțele române au reușit, pînă la 31 august 1944, să lichideze rezistențele inamicului, căruia i-au provocat pierderi grele în oameni și material de război: aproximativ 5 000 morți, peste 56 000 prizonieri, între care 14 generali, 222 de avioane, 438 nave fluviale și maritime, tunuri, locomotive, vagoane de cale ferată etc. Din rândurile armatei române au căzut eroic în acele zile aproximativ 8 500 militari, morți și răniți. Ostașii români au fost sprijiniți pretutindeni de populație, lor alăturându-li-se formațiuni patriotice de luptă.
Ruperea alianței cu Germania hitleristă și trecerea de partea Coaliției antihitleriste a lipsit puterile fasciste de importante resurse economice, îndeosebi de petrol și de alimente, ca și de potențialul uman pe care îl reprezenta armata română. Desprinderea unităților noastre militare din dispozitivul de luptă hitlerist și întoarcerea armelor împotriva trupelor naziste a contribuit la prăbușirea întregului sistem defensiv din această regiune a Europei, grăbind astfel sfârșitul războiului.
Contribuția țării noastre la războiul antihitlerist răspundea nu numai sentimentelor antifasciste nutrite de popor, ci reprezenta o necesitate stringentă, întrucât eliberarea întregului teritoriu național, asigurarea independenței și democratizarea statului nu puteau fi obținute decât după infrângerea Germaniei hitleriste.
Concomitent cu acțiunea de lichidare a rezistenței hitleriștilor din Capitală și din majoritatea regiunilor țării, în cadrul luptei insurecționale, armata română a îndeplinit și o a doua misiune importantă: acoperirea frontierelor și împiedicarea trupelor germane din alte zone de a pătrunde în interior, în sprijinul unităților hitleriste angajate în lupta împotriva sa.
Astfel, la începutul lunii septembrie 1944, armata română a stăvilit o puternică ofensivă întreprinsă de mari unități germane și ungare în centrul Transilvaniei, în Banat, Crișana, zădărnicind astfel planurile Comandamentului hitlerist de a ocupa Carpații Meridionali.
În acea perioadă marile unități sovietice, înaintând peste Carpați, au ajuns pe fronturile din Transilvania și Banat, unde luptau unitățile române, făcând ca raportul de forțe să se schimbe radical în favoarea noastră și creând condițiile desfășurării unei mari ofensive, în cursul căreia au fost eliberate orașele Sfântu Gheorghe, Odorhei, Miercurea-Ciuc, Târgu-Mureș, Arad etc. Lupte deosebit de grele s-au dat pe Valea Mureșului, unde s-au distins prin eroismul lor ostașii Diviziei a 9-a Infanterie, care au înfrânt rezistența dârză a inamicului în condiții de teren și meteo deosebit de vitrege. Pe pantele dealului Sângeorgiu și în localitatea Oarba de Mureș și-au vărsat sângele aproape 7 000 de ostași români. Ofensiva trupelor române și sovietice a continuat în podișul și în vestul Transilvaniei, prelungindu-se și pe teritoriul Ungariei. În cursul unor aprige bătâlii, Divizia 18 Infanterie și Divizia a 2-a de Munte din armata română, precum și două divizii sovietice, au eliberat, la 11 octombrie 1944, Clujul – important centru politic, economic și militar. A doua zi, Diviziile române, „Tudor Vladimirescu” și ,,3 de Munte”, împreună cu două unități ale armatei sovietice, au eliberat, la capătul a 16 zile de lupte grele, orașul Oradea, iar la 25 octombrie 1944 inamicul a fost izgonit din orașele Carei și Satu Mare, ultimele localități din România ocupate de trupele germane și horthyste, încheindu-se astfel eliberarea întregului teritoriu al țării.
La aceste aprige bătălii au participat, alături de unități constituite, și elevi ai unor școli militare, care, deși cu instrucția neterminată, au adus o contribuție de seamă la alungarea trupelor inamice. Astfel, tinerii elevi ai Școlii de Subofițeri de Rezervă din Radna și ai Școlii de Ofițeri de Rezervă din Arad, deși fuseseră luați în grabă de pe băncile școlilor și de pe câmpul de instrucție, au făcut adevărate acte de bravură, înscrise cu litere de aur în cronica războiului antihitlerist.
Au participat la lupte și numeroși voluntari din rândurile populației civile, ilustrând astfel caracterul adînc popular și patriotic al războiului purtat împotriva ocupanților hitleriști și horthyști.
În luptele pentru curățirea întregului teritoriu al țării de trupele inamice au acționat 27 de divizii române, un corp aerian, o divizie de artilerie antiaeriană, două detașamente blindate și alte unități mai mici, totalizînd 265 735 militari. Au fost eliberate 872 localități, între care 8 orașe.
Armata română a suferit și ea importante pierderi, cifrate la aproximativ 50 000 de oameni (morți și răniți). Înfrățiți în luptă și în sacrificii cu ostașii români, militarii sovietici au făcut și aici dovada eroismului lor, plătit și cu jertfa a mii de luptători.
5. Relațiile cu sovieticii și semnarea armistițiului
După Proclamația către Țară a regelui Mihai din 23 august 1944, generalul Gheorghe Mihail a cerut trupelor române să adopte o atitudine ,,prietenoasă, fără a cădea în servilism” față de trupele sovietice. Toate comandamentele române au emis ordine care prevedeau încetarea luptelor și a actelor ostile față de soldații sovietici, dar și rezistență la încercările de dezarmare.
Astfel trupele române din Moldova au fost puse într-o situație fara precedent în istoria războaielor dupa 23 august, fiind atacate și dezarmate de unitățile sovietice, deși încetaseră lupta împotriva acestora.
Năvălite în țară după 23 august 1944, trupele ocupanților sovietici s-au comportat cu aceeași barbarie ca a ocupanților turci și tătari din Evul Mediu.
Între 23 august și 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistițiul, armatele sovietice au făcut prizonieri zeci de mii de militari români și au scos din țară bunuri în valoare de milioane de dolari americani.
Guvernul U.R.S.S. a continuat să considere România stat inamic, neluând în seama decizia unilaterală a noilor autoritați de la București privind „acceptarea armistițiului” cu Națiunile Unite. Fără ordine de la Înaltul Comandament Sovietic, Armata Roșie a operat ca într-o țară supusă ocupației militare, luând peste 130.000 de prizonieri din rândul militarilor români, capturând importante cantități de armament, dezarmând și sechestrând flota militară a României. Au fost deținuți ilegal, fără a putea fi considerați nici măcar legal prizonieri de război, de vreme ce nu mai erau inamici.
Sovieticii au refuzat orice discuție cu reprezentanții guvernului român și cu cei ai armatei române, motivând ,,că până la semnarea armistițiului cerut, tot în război suntem”, dar nu au ezitat în data de 5 septembrie 1944 să subordoneze Frontului 2 Ucrainean armata română operativă, luându-i-se Șefului Marelui Stat Major Român toate atributele de conducere strategică a trupelor.
În fața acestei situații generalul Gheorghe Mihail, a cerut la 7 septembrie 1944 să-i fie acceptată demisia, aceasta nefiind acceptată.
Armistițiul semnat de România cu Națiunile Unite a fost impus de Moscova și stipula influența URSS în politica și în economia țării.
Armistițiul semnat de România cu statele Națiunilor Unite a fost un document impus de Moscova. Prevederile lui stipulau influența pe care Uniunea Sovietică urma să o dețină în politica și economia românească. Aceasta era consecința ocupării teritoriului românesc de către Armata Roșie.
La 12 septembrie 1944, România semnează Convenția de Armistițiu cu Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii), la Moscova. Documentul este semnat din însarcinarea guvernului României și a Inaltului Comandament al României, de Lucrețiu Pătrășcanu (ministru de stat și ministru al Justiției), principele Barbu Știrbey, liderul Partidului Național Țăranesc Ghiță Popp și generalul Dumitru Dămăceanu (adjutant al regelui Mihai). Din partea Puterilor Aliate, documentul este parafat de un singur oficial, mareșalul sovietic Rodion Malinowski. Gestul este simbolic pentru conținutul Convenției de Armistițiu.
Întregul text al Convenției de Armistițiu, inclusiv anexele, stabilește influența pe care Uniunea Sovietică o va deține în afacerile interne ale României. Fiind un armistițiu, prevederile lui sunt în mare majoritate militare (eliberarea prizonierilor de război sovietici și transportarea lor în URSS; predarea ca trofee de război a materialelor de război germane; restituirea catre URSS a tuturor bunurilor strămutate de pe teritoriul ei în timpul războiului etc.). Înaltul Comandament Aliat, căruia îi este alăturat în paranteze cuvântul Sovietic urmează a comanda trupele românești, devenite aliate. Convenția mai stabilește înființarea unei Comisii Aliate de Control, desigur și aceasta sovietică care va coordona administrația românească până la încheierea Tratatului de Pace.
Puterile Aliate, în speță Uniunea Sovietică, au recunoscut faptul ca România a declarat război Germaniei și Ungariei la 24 august 1944. Convenția obligă însă România să participe la război cu ,,nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare”. Acestea urmau a ațtiona sub ,,conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic)”. România mai este obligată să asigure pe propria sa cheltuială libera mișcare a trupelor aliate (nu erau decât trupe sovietice) pe întreg teritoriul țării. România a fost obligată, ca țară învinsă, să recunoască granița cu URSS stabilită în iunie 1940 prin ultimatumurile sovietice, precum și să plătească imense despăgubiri de război.
De asemenea România era obligată să plătească 300 milioane dolari, daune platite către U.R.S.S. (în afară de jaful de aproximativ trei miliarde de dolari, făcut de trupele sovietice).
Singurul lucru pe care România l-a obținut la 12 septembrie 1944 a fost anularea Dictatului de la Viena. Guvernele Aliate hotărau că ,,Arbitrajul de la Viena este nul și neavenit”. Dar și în această privință România era ținută în șah. Într-o paranteză se specifică că: Transilvania sau ,,cea mai mare parte a ei urma să fie restituită României, sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. Modalitatea în care Guvernul României urma să ,,colaboreze” cu Comisia Aliată de Control (Sovietică) putea determina revenirea totală sau parțială a nord-vestului Transilvaniei.
6. Ecoul internațional al actului de la 23 August 1944
Răsturnarea dictaturii militare-fasciste și intrarea României în războiul antihitlerist, alături de Uniunea Sovietică și celelalte Puteri Aliate, au avut urmări adânci nu numai pe plan intern, ci și pe plan extern, sub raport militar-strategic, economic, politic și moral.
„La 23 august, când nu erau încă evidente perspectivele desfășurării viitoare a evenimentelor militare și când soarta Germaniei era departe de a fi clară, politica externă a României a luat o întorsătură hotărâtoare” – arăta la Conferința de de la Paris reprezentantul Uniunii Sovietice.
Alte asemenea documente ale vremii grăiesc despre o cotitură radicală și bruscă a României, care a avut loc în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, în zilele când nu era evident de partea cui va înclina balanța victoriei, când nu era precizată cu claritate înfrângerea inamicului.
Deși Germania hitleristă primise lovituri puternice și pierduse inițiativa strategică, hitleriștii dispuneau încă, în ajunul evenimentelor din România, de un teritoriu vast, de forțe armate cu un efectiv de multe milioane de oameni și resurse economice mari pentru producția de armament și tehnică militară. Nu e lipsit de importanță a consemna faptul că volumul producției industriale germane, în iulie 1944, atingea punctul cel mai înalt de dezvoltare din toți anii războiului. Fascismul german reprezenta încă un inamic puternic, pentru a cărui înfrângere definitivă era necesară o luptă încordată din partea coaliției antihitleriste.
Cu toate că situația militară și politică a coaliției hitleriste se înrăutățea, iar pierderile uriașe suferite de ea nu mai puteau fi recuperate, comandamentul german fascist nu considera încă războiul pierdut; el dispunea încă de o producție de război considerabilă și făcea eforturi disperate pentru continuarea războiului.
Brava armata română a luptat pentru izgonirea trupelor hitleriste de pe întreg teritoriul țării și a participat cu toate forțele la război până la capitularea Germaniei fasciste.
Intrarea României, cu întregul sau potențial de luptă militar și economic, în războiul dus împotriva Germaniei hitleriste a determinat o accentuare a superiorității de forțe în favoarea Națiunilor Unite. Armata română a luptat cot la cot cu armata sovietică pentru eliberarea întregului teritoriu al țării, continuând apoi lupta pentru nimicirea inamicului pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la prăbușirea fascismului german. Din momentul începerii operației de la Debrețin și pînă la capitularea Germaniei hitleriste, efectivul armatei române care a participat la lupte s-a ridicat la peste 360 000 de oameni. Totalul forțelor române care au luat parte la războiul antihitlerist, începînd de la 23 august 1944, depășește cifra de 540 000 de oameni, dintre aceștia aproape 170.000 de ostași români și-au dat viața pentru victoria coaliției Națiunilor Unite și înfrangerea Germaniei, iar pierderile pricinuite inamicului se ridică la peste 136 000 de oameni, dintre care cca 118 000 de prizonieri.
Doborârea dictaturii fasciste în România și trecerea țării noastre de partea forțelor antihitleriste se înscriu nu numai ca un eveniment de fundamentală însemnătate pentru istoria României, dar și ca un moment însemnat pe plan internațional.
Izvoarele timpului din multe țări ale lumii consemnând și apreciind evenimentele petrecute în România, subliniau importanța acestora privind prăbușirea dispozitivului de apărare german, ca și influența militar-strategică, politică și morală acestor evenimente în special asupra țărilor din sud-estul european.
Astfel, în „Pravda” din 28 august 1944 se scria: „Importanța ieșirii României din Axă depășește cadrul României… Ea are o importanță covârșitoare nu numai pentru această țară, ci pentru întreg Balcanul, deoarece prin aceasta se prăbușește întreg sistemul de dominație german din sud-estul Europei… Ar fi greu să se subestimeze importanța acestei lovituri date întregului sistem de dominație german din Peninsula Balcanică”.
În același timp, referindu-se la faptul că insurecția armată a împiedicat pe hitleriști să folosească teritoriul român ca teatru de război, radio Moscova scotea în evidență că „nicăieri pe pământul românesc nemții n-au reușit să repete evenimentele care au avut loc în Italia de nord în vara anului 1943. Ei n-au reușit să dezarmeze armata română și să ocupe principalele poziții strategice”.
Ziarul „New York Herald Tribune” sublinia a doua zi după răsturnarea guvernului Antonescu: „Rămășițele armatelor a șasea și a opta germane au fost prinse în cursă între ruși și români, care, în conformitate cu ordinele primite de la București, au atacat pe germani… E pentru a doua oară când Wehrmachtul a avut o armată a șasea prinsă în cursă. Prima dată a fost la Stalingrad”.
„La numai 12 ore de la actul de la 23 August — remarcau francezii Cochet și Paquier — trupele române s-au alăturat forțelor sovietice… și au dus o luptă îndârjită împotriva Germaniei. Această acțiune a permis ca într-un interval de opt zile, adică într-un termen excepțional de scurt, forțele române să se desprindă de frontul german, întregul teritoriu român să fie curățit de nemți, iar diviziile Wehrmachtului din Moldova si Basarabia să fie nimicite”.
„Journal de Geneve” din 24 august 1944, comentând importanța întoarcerii armelor de către armata română, consemna ca o consecință primordială faptul că aceasta „a provocat prăbușirea întregului dispozitiv de apărare german… cele două armate germane care numără circa 20 de divizii de infanterie și două divizii blindate trebuie considerate ca pierdute”.
În același sens relata și radio Londra la 24 august 1944: „întregul frontul german din Balcani se va prăbuși… Drumul spre Bulgaria, Iugoslavia de est și Ungaria este deschis. De asemenea, Dunărea este nu mai puțin deschisă Armatei Roșii, iar câmpia Bulgariei și Budapesta sunt direct amenințate”.
Aceeași constatare o făcea și ziarul ,,Sunday Times” din 27 august 1944: „Prăbușirea Germaniei în Balcani este un fapt sigur, și aceasta se datorește acțiunii României… Ruptura României cu Axa și trecerea ei de partea aliaților tradiționali vor însemna poate pentru Germania o lovitură de moarte..”.
Ziarul ,,New York Times” din 25 august 1944 scria că istoria va consemna actul de la 23 August ,,ca unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale ȋntregului razboi”.
Ziarul suedez ,,Ny Dag” din 25 august 1944 scria: ,,Zăvorul Balcanilor este rupt, iar drumurile, deschise de România duc direct spre Germania”.
Apreciind în ansamblu semnificația insurecției armate din august 1944 și a contribuției poporului român și armatei sale la zdrobirea definitivă a Germaniei hitleriste, mărturii documentare ale vremii consemnau că istoria războiului antifascist „va pomeni la locul cuvenit” această contribuție, că atunci când se va scrie istoria războiului, „actul de la 23 August va însemna un factor important în mersul acestui război”, că istoria va consemna acest act ,,ca unul din cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război” .
Documentele vremii vorbesc despre simțămintele de bucurie și încurajare de care au fost cuprinse forțele antifasciste din diferite țări la aflarea veștii despre victoria antifascistă a poporului român.
,,Această știre – scria ziarul francez „Front național” – , care sosește în plină insurecție a Parisului, va umple de bucurie pe luptătorii noștri”.
Ziarul indian „The Statesman” releva că „aliații ar trebui să le fie recunoscători românilor”.
Totodată, evenimentele de la 23 August din România au accentuat descurajarea și demoralizarea în tabăra adversă.
Însăși căpeteniile hitleriste, cuprinse de furie, au fost nevoite să recunoască gravele consecințe pentru situația Germaniei și aliaților săi. Într-un raport către Hitler, întocmit de generalii Keitel și Guderian, se arăta că evenimentele de la 23 August, ,,pe lângă consecințele imediate de ordin militar, au produs în același timp și o răsturnare de fronturi extrem de periculoasă, ce va duce la pierderea teritoriului nu numai al României, ci și al Bulgariei, Iugoslaviei și Greciei, punând în pericol toată armata germană din Balcani”.
Determinat de aceasta și dând o nouă și maximă expresie urii de moarte a imperialismului german împotriva poporului nostru, autorii raportului sus amintit cereau cu cinism „a se lua toate măsurile ca România să dispară de pe harta Europei și poporul român să dispară ca națiune”.
În lumina celor arătate se explică ecoul larg și puternic pe care 1-a avut pe plan internațional răsturnarea dictaturii militare-fasciste, ieșirea României din războiul hitlerist și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
Știrile despre evenimentele de la 23 August s-au răspîndit cu rapiditate, pe cele mai diverse căi, în întreaga lume. Forțele iubitoare de pace și libertate din lume au întîmpinat și relatat cu satisfacție și entuziasm actul de la 23 August și întoarcerea armelor de către România împotriva Germaniei hitleriste.
Capitolul III
Consecințele trecerii României de partea Națiunilor Unite
1. Consecințe politice
Deși generalul Gerstenberg promisese să respecte propunerea regelui de a-și retrage armata din România în mod pașnic, la 24 august, în urma ordinului dat de Hitler de a lichida pe „trădători”, aviația și trupele germane din jurul Bucureștiului au atacat capitala, provocând daune materiale. Ca urmare, din subsolul Băncii Naționale, unde își găsise adăpost, guvernul a declarat război Germaniei, solicitînd în același timp aliaților să bombardeze concentrările inamice de trupe din zona Băneasa; rezistența trupelor române precum și distrugătorul bombardament aliat din 26 august asupra concentrărilor respective au dus la eșecul operației de pedepsire; la 26 august, câteva mii de germani se predau în capitală, iar la 31 august Armata Roșie intra într-un București care fusese deja curățat de nemți.
Îndată după întoarcerea armelor, guvernul primise de la ambasadorul sovietic de la Cairo, Novikov, confirmarea condițiilor de armistițiu oferite în aprilie, cu adăugirile acceptate la Stockholm; se prevedea, între altele, respectarea unei zone libere în care să funcționeze guvernul român, condiție necesară pentru asigurarea funcționării statului ca entitate independentă. Evoluția rapidă a evenimentelor au făcut însă prevederile proiectului din aprilie; la cererea Kremlinului, anglo-americanii au acceptat ca armistițiul să fie semnat la Moscova în loc de Cairo, numai de către români și ruși, aceștia din urmă în numele celor trei puteri aliate.
Delegația română, prințul Știrbey, C. Vișoianu, L. Pătrășeanu, Gh. Pop, D. Dămăceanu a sosit la Moscova la 29 august dar nu a fost primită de Molotov decât la 10 septembrie, când textul convenției de armistițiu era deja redactat, iar Armata Roșie controla întreaga țară. Nu a fost primită nici o sugestie românească, articolele aduse la cunoștința delegației, fiind mult diferite de cele formulate la Cairo cu câteva luni în urmă. În condițiile unei totale neutralități anglo-americane, rușii au retras promisiunea unei zone neocupate, au trecut guvernului român sarcina întreținerii armatei de ocupație și au impus reparații de război în valoare de 300 de milioane de dolari, plătibili în curs de șase ani. Românii au cerut includerea unui articol prevăzând evacuarea țării după terminarea războiului, dar Molotov s-a opus cererii, iar ambasadorul american A. Harriman a sfătuit delegația să nu insiste deoarece era „de la sine înțeles că forțele sovietice vor părăsi România la încetarea ostilităților”. Nu a fost acceptată nici cererea de a se recunoaște țării statutul de cobeligerant, deși se prevedea participarea la război a 12 divizii românești, un număr care în practică a urcat pînă la 20. Pierderile suferite între august 1944 și mai 1945, presărate pe câmpurile de luptă din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia s-au ridicat la peste 150 000; adăugate la cele suferite în răsărit, ele au însemnat deci, pe toată durata războiului, mai bine de jumătate de milion, morți și răniți.
Aplicarea convenției de armistițiu a fost încredințată unei „Comisii aliate de control”, în fapt o comisie sovietică în care reprezentanții anglo-americani au fost simpli figuranți, neavând nici măcar dreptul de a călători prin țară fără acordul autorităților sovietice. Realist, A. Harriman prevedea îndată după semnarea armistițiului că el va da rușilor „un control nelimitat asupra vieții economice a României” și „puterea polițienească, pe durata perioadei de armistițiu”.
Fusese România abandonată cu bună știință rușilor? Am văzut că încă pe timpul discuțiilor de la Cairo, după ce devenise limpede că din considerente militare americanii nu vor accepta planul debarcării în Balcani, englezii recunoscuseră din realism politic rolul predominant al Moscovei în raporturile cu românii, pe durata războiului; în octombrie 1944, atunci cînd Armata Roșie ocupase deja Bulgaria și atinsese frontiera cu Grecia, temându-se de căderea întregii peninsule sub ruși – nimic nu-i va putea opri să mărșăluiască în Turcia și Grecia, declarase lui Churchill în august 1944 – el a propus lui Stalin cunoscuta împărțire a Balcanilor în zone de influeță militară conform căreia sovieticii urmau să aibă un procent de 90 % în România, de 50 % în Iugoslavia și 10% în Grecia, restul revenind britanicilor. Înțelegerea, socoteau englezii, urma să fie temporară, soarta întregii Europe de sud-est urmând a se stabili mai târziu, la conferința de pace.
Aceste planuri nu erau nici cunoscute, nici măcar bănuite la București; românii nu erau la curent nici cu discuția Stalin-Tito (1944) în care dictatorul roșu declarase că „acest război nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu își impune și propriul său sistem social”. Ei au salutat de aceea cu încredere întâlnirea de la Yalta (februarie 1945) punându-și multe speranțe în medierea anglo-americană. Chiar dacă puterile apusene nu au încheiat la Yalta târgul de care sunt până astăzi acuzate, nu este mai puțin adevărat că generalitățile cuprinse în „Declarația privind Europa eliberată” nu putea reprezenta un obstacol în calea expansiunii sovietice, așa cum aveau s-o dovedească evenimentele de la 6 martie 1945 cînd Vîșinski, venit să-și impună protejatul ca prim-ministru, declara regelui „Yalta… sunt eu”. Alături de evenimentele din Polonia, brutala încălcare a prevederilor constituționale la București a sfârșit prin a pune capăt iluziilor occidentalilor, mai ales ale lui Roosevelt în privința politicii sovietice. Astfel, urmașul său la președinție, H. Truman a declarat la 9 august că „la Yalta, cele trei guverne s-au hotărât să asume sub o răspundere comună, instaurarea de regimuri… democratice în toate țările satelite. Această hotărâre a fost confirmată la Potsdam în ceea ce privește România, Ungaria și Bulgaria. Aceste țări nu vor cădea deci niciodată în sfera de influență a vreunei puteri”.
Această dorință nu a putut fi pusă niciodată în practică. Țelurile sovietice erau limpede înțelese la Londra și Washington, dar voința de confruntare a apusului și mijloacele de care dispunea erau mult prea slabe și limitate pentru a putea opri alunecarea continuă a estului Europei, deci și a României, sub pulpana Moscovei; după 11 luni de ezitări, occidentalii au sfârșit prin a recunoaște guvernul Groza, în ciuda felului abuziv în care acesta fusese impus de Vîșinski; apoi, ei au acceptat să semneze tratatul de pace cu România (februarie 1947), un tratat care nu numai că impunea țării condiții mai grele decât cele prevăzute prin convenția de armistițiu, dar care legaliza în plus prezența militară sovietică pe teritoriul României, fără a prevedea nici un fel de termen de evacuare; imediat după semnarea păcii, Uniunea Sovietică și partidele est-europene comuniste, simțindu-se cu mâinile libere au trecut la lichidarea fizică a opoziției; în Ungaria și Bulgaria arestarea liderilor partidelor agrariene, echivalentul țărăniștilor români, a început încă din primăvară; peste tot, de la Elba la Vistula și Dunăre, preluarea puterii și dărâmarea lumii vechi se făcea prin teroare și violență, sub protecția nemijlocită a trupelor de ocupație și sub ochiul neputincios al observatorilor occidentali.
Lumea apuseană a crezut pe toată durata războiului că Uniunea Sovietică nu urmărea să obțină decât o influență indirectă asupra Europei de răsărit prin instaurarea unor regimuri prietene care să-i asigure o securitate ce fusese de două ori, într-o singură generație, pusă la încercare; oamenii ei politici, în special americanii, au ignorat sau s-au făcut că ignoră existența unui scop final la care sovieticii nu renunțaseră niciodată își a cărei realizare devenise acum posibilă datorită împrejurărilor internaționale”. Acest scop, mărturisit nu o dată, era transformarea Europei de răsărit nu într-o zonă prietenă tampon ci într-una comunistă satelizată. Armata Roșie „eliberase” țările est-europene printr-un accident al istoriei care nu fusese previzibil înainte de război; odată prezentă însă în aceste țări, ea a jucat rolul principal în instaurarea regimurilor comuniste. Nu încape îndoială că fără aceste trupe comuniștii locali ar fi rămas forțe politice periferice. Din acest punct de vedere, modelul cuceririi puterii de către comuniștii români, mai puțini de o mie în 1944, se încadrează perfect în tiparul general est-european.
Nici celelalte tactici nu au variat prea mult; partidul comunist a sprijinit inițial politica guvernelor de coaliție în care si-a mărit treptat influența și ponderea până ce, prin protecție sovietică și intimidare, a reușit să-și înlăture adversarii și să rămână singur stăpân pe putere. În același timp, partidul a practicat un reformism demagogic care i-a atras o parte de sprijin popular, atât în țărănime cât și în muncitorime; ca și în celelalte țări est-europene, comuniștii au avut de înfruntat o opoziție dezorientată și divizată care nu a opus decât o foarte slabă rezistență.
Dintre vechile formațiuni politice, liberalii și social-democrații au fost cei dintâi care s-au sabordat, atât datorită slăbiciunii conducerii cât și existenței unor disidențe care au reușit să neutralizeze practic activitatea celor două partide. La liberali, Gh. Tătărescu, fostul prim-ministru, s-a despărțit de conducerea lui C. Brătianu încă din toamna lui 1944 acceptând apoi să intre în guvernul Groza (martie 1945) în calitate de vice-premier și ministru de externe.
Tătărescu, ales președintele unui nou partid național-liberal, cel vechi a continuat să funcționeze sub conducerea lui C. Brătianu, și-a făcut iluzia că poate tempera stângismul comuniștilor și impune unele puncte ale programului liberal; el arată de pildă în iulie 1945 că partidul său rămânea monarhist, că se opunea naționalizărilor din industrie și exproprierii în agricultură și că-și punea speranțele în viitor în dezvoltarea unei monarhii parlamentare. În realitate, Tătărescu nu a făcut decât să contribuie la slăbirea și fărâmițarea opoziției, fără ca prin aceasta să se salveze pe sine și partidul său; la 6 noiembrie 1947, atunci când partidul comunist nu a mai avut nevoie de „tovarăși de drum”, neoliberalii au fost înlăturați din guvern fără nici un menajament. Între timp, vechiul partid liberal, a cărui organizație de tineret fusese activă mai ales în organizarea demonstrațiilor anti-comuniste de la 8 noiembrie 1945, își suspendase singur activitatea, în vara lui 1947. C. Brătianu va fi totuși arestat în 1950, murind după numai câteva luni de grea închisoare, în vârstă de 83 de ani.
Social-democrații au sperat și ei, asemeni lui Tătărescu, să poată modera pe comuniști făcându-le întrucâtva jocul. Astfel, Titel Petrescu a demisionat din primul guvern Sănătescu (18 octombrie 1944) împreună cu miniștrii comuniști, o acțiune care a dus la căderea guvernului. El a acceptat apoi o tot mai strânsă colaborare între social-democrați și comuniști, o situație de care aceștia au profitat pentru a infiltra partidul și a-1 scinda în cele din urmă (martie 1946).
Partizanii lui T. Petrescu au creat imediat un nou partid social-democrat, intitulat „independent", rămas însă fără influență reală. T. Petrescu va împărtăși soarta tuturor liderilor politici necomuniști ai vechii Românii, arest, închisoare (1948-1955), moarte prematură (1957).
Singurul partid politic care nu a putut fi decât prea puțin subminat din interior a fost cel țărănesc, ceea ce explică și înverșunarea cu care a fost combătut, iar liderii săi exterminați. La 16 octombrie 1944, național-țărăniștii și-au făcut cunoscut programul de reforme care urma în linii generale pe cel adoptat la congresul din 1935; partidul era în favoarea exproprierii proprietății rurale de peste 50 de hectare, o cerere expusă pentru prima dată de I. Mihalache în 1920 ; continua să susțină ca și în 1935 naționalizarea industriei grele la început, apoi și a altor industrii, încurajând un oarecare dirigism de stat; era pentru crearea de cooperative agricole și pentru o industrializare bazată pe prelucrarea materiilor prime existente în țară. Față de programul din 1935, noul text folosea un ton și formule ceva mai radicale, ceea ce explică popularitatea de care s-au bucurat național-țărăniști în mase. Greșeala principală a partidului, în primul rând a președintelui său I. Maniu, a fost aceea de a fi ezitat să ia puterea în august 1944, atunci când i se oferea, și să o lase pe mâna generalilor.
La adăpostul Armatei Roșii și cu ajutorul unei propagande abil întreținute, rândurile partidului au crescut neîncetat, alimentate și de speranțele de mai bine ale unora și de oportunismul altora; le-au îngroșat în primul rând reprezentanți ai minorităților conlocuitoare, maghiari, evrei, care fuseseră sau se socotiseră persecutați mai înainte și care se considerau îndreptățiți acum să aibe un rol important în viața politică. Compoziția etnică a partidului, a cadrelor de conducere mai ales, a continuat sa fie mulți ani neromânească, în ciuda influxului de legionari primiți în partid în urma înțelegerilor dintre Ana Pauker și unii conducători ai Gărzii (noiembrie 1944 – august 1945), reprezentați în special de fostul secretar general al mișcării, N. Pătrașcu.
În cifre absolute, partidul a crescut de la sub o mie de membri în 1944 la 35 800 în martie 1945, 250 863 în octombrie 1945, 717 490 în iunie 1940 si 803 831 în decembrie 1947. În aprilie 1944 I. Foriș a fost înlocuit din funcția de prim-secretar , conducerea revenind mai întâi unei troici compuse din C. Pârvuleseu, I. Rangheț, E. Bodnăraș, apoi, toamna,, cuartetul A. Pauker. V. Luca, T. Georgescu, Gh. Gheorghiu-Dej. Din motive tactice, Moscova 1-a împins pe acesta din urmă pe prim plan, Gheorghiu-Dej fiind ales prim secretar în octombrie 1945. Puterea reală și influența în partid a rămas însă în continuare în mâna „moscoviților" – A. Pauker, V. Luca, E. Bodnăraș, I. Chișinevski. L. Răutu – , fracțiunea internă – Dej, Pătrășcanu, Chivu Stoica, Gh. Apostol – bucurându-se de mult mai puțină trecere în ochii lui Stalin. Nu era o reacție întâmplătoare, atât Dej cât și Pătrășcanu făcuseră unele declarații de natură a stârni suspiciune la Moscova. Cel dintâi publicase in 1944 broșura O politică românească, neobișnuită pentru un comunist prin însuși titlul ei, cel de al doilea declarase la Cluj (1945) că înainte de a fi comunist se socotea român. Gheorghiu-Dej și-a dat repede seama de greșeala tactică pe care o făcuse și a adoptat după 1945 o cuminte linie stalinistă care 1-a ferit de complicații și la adăpostul căreia a putut lupta cu fracțiunea moscovită și, în cele din urmă, ieși învingător. Pătrășcanu pe de altă parte, lipsit de o capacitate similară de adaptare, a pierdut necontenit din influență fiind în cele din urmă înlăturat de la conducerea partidului (1948).
Drumul spre putere al partidului comunist a început îndată după 23 august 1944; favorizat de ezitarea lui Maniu de a forma guvernul de coaliție propus de rege; ca urmare, acesta a fost obligat să renunțe la ideea unui guvern civil și să încredințeze puterea generalului C. Sănătescu, cu Pătrășcanu ca interim la justiție, o poziție importantă care i-a permis să înceapă încă din septembrie 1944 epurarea din armată și din aparatul de stat a elementelor necomuniste; tot în septembrie au început să funcționeze și așa zisele tribunale ale poporului.
Guvernul Sănătescu nu s-a putut menține decât timp de două luni, forțat fiind să cârmuiască în condiții cu totul nefirești. Constituția din 1923 fusese în adevăr repusă în vigoare, dar aceasta numai în teorie; în realitate, Moldova era administrată direct de către armata sovietică care instalase peste tot prefecți și funcționari comuniști sau comunizați. Cenzura sovietică fusese instituită la 12 septembrie în întreaga țară, orice tipăritură având nevoie de o autorizație prealabilă pentru apariție. La 12 octombrie, comuniștii și social-democrații au ieșit din Blocul Partidelor Democratice din proprie inițiativă, constituind apoi cu alte grupări de stânga Frontul Național Democratic, iar la 16 octombrie miniștrii comuniști, urmați de T. Petrescu, au demisionat și din guvern pentru a-i cauza căderea, în speranța preluării imediate a puterii. Noul guvern a fost format tot de generalul Sănătescu, dar participarea comuniștilor și a colaboratorilor lor a fost lărgită, ei fiind plasați în posturi cheie: P. Groza a devenit vice prim-minstru, Teohari Georgescu subsecretar de stat la interne, Gheorghiu-Dej ministrul comunicațiilor, socialistul comunizat Șt. Voitec ministrul educației. Pătrășcanu a păstrat justiția.
Reorganizarea ministerială nu a pus capăt agitațiilor care au continuat cu sporită intensitate, astfel încât cel de-al doilea guvern Sănătescu nu a durat decât până la 6 decembrie când regele, refuzând din nou numirea unui prim ministru reprezentând F.N.D., a încredințat formarea guvernului generalului N. Rădescu, un cunoscut anti-fascist care petrecuse doi ani într-un lagăr de concentrare. Nici acest guvern nu a avut parte de o funcționare normală; la 13 noiembrie, sub pretextul menținerii ordinei, rușii au preluat administrația directă a Transilvaniei de nord folosind această delicată problemă pentru a face presiuni asupra regelui; în ianuarie 1945 au început deportările de sași și șvabi spre Rusia; în februarie demonstrațiile comuniste, cerând un guvern F.N.D., au atins o intensitate necunoscută până atunci; dârz, primul ministru 1-a destituit pe Th. Georgescu, adjunctul său de la interne și a declarat că nu se va da înapoi de la război civil pentru a face ordine. Nu-i stătea desigur în putere să câștige un astfel de război cu un milion de soldați roșii în țară; la 26 februarie, Vișinski, adjunctul lui Molotov sosea pe neașteptate la București, cerând regelui capul lui Rădescu și constituirea unui guvern care să se bucure de încrederea Moscovei. După presiuni necontenite, care au inclus bătăi cu pumnul în masă, trântirea de uși, scoaterea tancurilor sovietice pe străzile capitalei și amenințarea cu desființarea statului românesc independent, Vișinski 1-a impus în cele din urmă regelui, la 6 martie, pe candidatul său în funcție de prim-ministru: P. Groza conducea un guvern format numai din reprezentanți ai Frontului Național Democrat și ai grupului Tătărescu.
Regele Mihai s-a opus violentului amestec sovietic în treburile interne românești atâta vreme cât a crezut într-un sprijin diplomat apusean; anglo-americanii i-au comunicat însă că declarația de la Yalta privind Europa eliberată nu va intra în vigoare decât după încetarea războiului; „Yalta… sunt eu” îi spusese Vișinski; în aceste condiții, deși Maniu și Brătianu îl sfătuiseră să nu accepte pe candidatul Moscovei și să reziste presiunilor, regele s-a decis să cedeze cu gândul că va putea totuși controla și pondera acțiunile guvernului comunizat. A fost o iluzie.
Administrația Transilvaniei de nord a fost într-adevăr redată românilor (9 martie), dar întreaga politică a guvernului Groza s-a îndreptat rapid spre comunizarea țării. O haotică reformă agrară a fost adoptată la 23 martie, o lege privind epurarea aparatului de stat a fost adoptată la 30 martie; s-a creat lagărul de deținuți politici de la Caracal, umplut inițial cu legionari apoi cu oponenți de toate felurile; tribunalele poporului și-au întețit activitatea; în vară au apărut și primele societăți mixte româno-sovietice, Sovromurile, formă mascată de jefuire a resurselor economice românești de către ruși.
În aceste condiții, regele s-a hotărât să ceară demisia guvernului Groza, dorind a-1 înlocui cu unul într-adevăr reprezentativ; anglo-americanii nu recunoscuseră încă guvernul Groza tocmai datorită faptului că nu reprezenta majoritatea populației ci numai pe comuniști și pe aliații lor. În iunie, președintele Truman îl înștiințase pe Stalin că America nu va semna tratatul de pace cu România și Bulgaria, deoarece erau conduse de guverne „care nu reprezintă toate elementele democratice ale poporului… și care prin modul lor de administrație nu sunt, după părerea mea, nici reprezentative, nici dornice să respecte voința poporului”. O declarație similară publicase și guvernul britanic.
În urma refuzului guvernului de a demisiona, un refuz nelegal din moment ce regele avea dreptul constituțional de a numi sau demite pe primul ministru, Mihai a declanșat în august așa zisa „grevă regală”, refuzând să semneze decretele sau legile prezentate de guvern spre aprobare. Guvernul și-a continuat totuși nestingherit activitatea, insensibil la argumentele de natură juridică și constituțională, știindu-se sprijinit de armata de ocupație și de Moscova. Tensiunea politică era însă pe măsura acestei situații nefirești, iar la 8 noiembrie 1945, de ziua regelui, la București ciocnirile dintre circa 50 000 de demonstranți anti-comuniști și comuniștii sprijiniți de poliție s-au soldat cu 11 morți, sute de răniți si cu un număr și mai mare de arestați.
Greva regală și situația încordată din țară, precum și faptul că guvernul Groza nu fusese recunoscut de anglo-americani, ceea ce însemna că marile puteri nu puteau semna tratatul de pace cu România, au dus la începerea unor tratative între miniștrii de externe aliați, în decembrie 1945, la Moscova, pentru găsirea unei ieșiri din criză; după ce hotărârea a fost luată, cele trei mari puteri au trimis la București o comisie compusă din Vișinski, A. Harriman și A. Clark-Kerr, aceștia din urmă ambasadorii Americii și Angliei la Moscova; guvernul Groza urma să fie lărgit prin includerea câte unui ministru fără portofoliu reprezentând pe liberalii lui Brătianu și pe țărăniștii lui Maniu; primul ministru a promis să respecte toate drepturile democratice cerute de apuseni și să organizeze alegeri cu adevărat libere. În zadar a căutat regele să explice ambasadorilor occidentali că nu se poate aștepta nimic bun de la alegeri „atunci, când țara se află în mâna acestor oameni… Dacă nu veți supraveghea întreaga operație prin observatori răspândiți în întreaga țară, listele și votul vor fi falsificate, iar guvernul va obține o mare majoritate falsă care va întări puterea comuniștilor”.
Londra și Washingtonul păreau însă decise să închidă capitolul împotrivirii românești; englezii l-au anunțat pe rege că „nu doresc să dea nici un sfat sau încurajare… deoarece nu-1 vor putea proteja pe rege și pe liderii opoziției de urmări”. Americanii au îndemnat și ei la moderație, spirit de colaborare și încredere în guvernul Groza; în fața acestei situații, regele a cedat, cei doi miniștri fără portofolii au intrat în guvern, fără nici un fel de putere de altfel, iar aliații satisfăcuți de rezolvarea crizei au recunoscut îndată guvernul Groza (5 februarie 1946).
Astfel legitimizat și cu mâinile libere, guvernul a trecut imediat la aplicarea măsurilor menite a pune capăt oricărei opoziții față de comunizarea țării. Între ele a fost judecarea (mai 1946) apoi executarea (iunie) a mareșalului Antonescu, adoptarea unei noi legi electorale și suprimarea senatului (iulie), și judecarea unui așa zis grup de 56 criminali de război (noiembrie), între care generalul Aldea, unul dintre organizatorii loviturii de stat din august 1944.
Între timp aveau loc în condiții de teamă și presiune pregătiri pentru alegerile parlamentare; ținute la 19 noiembrie 1946, ele au dat firește câștig de cauză Blocului Partidelor Democrate care a „câștigat" 68,62 % din voturi, deși toți observatorii occidentali prezenți semnalaseră victoria cu cel puțin trei pătrimi din voturi a lui Maniu și Brătianu. Departamentul de Stat a declarat că „registrele electorale au fost falsificate, că procedura electorală și de despuiere a voturilor precum și presiunile exercitate prin metode teroriste… au împiedicat numeroși alegători să-și exercite dreptul de vot”. Londra a făcut și ea cunoscut că „alegerile n-au fost libere, nici reglementare”.
Cu toate acestea, ambele guverne apusene au semnat la 10 februarie 1947 tratatul de pace cu România dând astfel, din nou, ca si în februarie 1946, un gir de legitimitate guvernului și parlamentului despre care singure declaraseră că nu erau reprezentative. Ca urmare a semnării păcii, Comisia Aliată de Control, unul dintre ultimele obstacole în calea cuceririi puterii către comuniști, a fost desființată. Peste numai câteva luni, în iulie, principalii lideri național-țărăniști au fost arestați, iar partidul lor dizolvat; prudenți, liberalii își suspendaseră singuri activitatea, ceea ce nu-i va feri însă de arestări și lungi ani de închisoare.
Cât despre social-democrați, ei pășiseră încă din martie 1945 pe făgașul clar al colaborării cu comuniștii, un drum care va duce la înghițirea lor de către partidul comunist în februarie 1948. În noiembrie 1947, Maniu, în vârstă de 75 de ani, era condamnat la închisoare pe viață împreună cu vice-președintele său, I. Mihalache; cu câteva zile mai înainte Tătărescu și liberalii săi disidenți fuseseră înlăturați și ei din guvern.
Democrația populară se afla la numai câteva luni depărtare.
Pe plan extern evenimentele din august 1944 din România, cu toate consecințele surprinse pentru cel de-al III-lea Reich nazist, au avut, cu atât mai mult, repercursiuni asupra ultimelor state „aliate” (în fapt satelite) ale Berlinului — Finlanda, Ungaria, Bulgaria etc. Fără a ne propune să intrăm în detalii, ne vom limita în a aduce câteva mărturii în acest sens. Astfel, referitor la Finlanda, încă la 25 august 1944 (orele 1G) Ministerul Afacerilor Externe al Reichului sesiza secția Ausland a O.K.W.-ului despre ecourile cotiturii României la Helsinki: „Evenimentele din România au produs o impresie profundă în Finlanda. Dacă și cât de mult au fost încurajate prin aceasta, năzuințele de pace, încă nu ne putem da seama. Cercurile politice sânt conștiente de deosebirea de principiu a poziției sovietice față de Finlanda și față de România…”. De altfel, ponturile de radio străine și agențiile de presă internaționale au stăruit, în primele zile și săptămîni după doborârea dictaturii antonesciene și înrolarea țării noastre în rândul Națiunilor Unite, asupra efectelor politico-diplomatice si psihologice ale exemplului României pentru ceilalți sateliți ai Reichului nazist, semnalându-se cu justificat temei posibilitatea „repetabilității” faptelor istorice, în condițiile și la proporțiile specifice fiecărui stat vizat. „Gestul României — aprecia la 24 august 1944, ora 7, Postul de radio Londra ,,va fi un exemplu de urmat pentru Bulgaria, Finlanda și Ungaria”.
Tot la 24 august (ora 5,15), Agenția „Reuter” comenta prin glasul autorizat al lui Randal Neale : „Capitularea României și eliberarea Parisului marchează pagina neagră a războiului dus de Germania […] întregul edificiu nazist din Balcani începe să se năruie, iar efectul capitulării României asupra Bulgariei și Ungariei va fi ca acela al unui șoc electric de o deosebită violență, de el chiar Finlanda se va resimți. Consecințele pentru viitorul mers al războiului sânt incalcubile”. Cercetările de specialitate ale unor istorici străini au condus la concluzia că insurecția română, prin toate consecințele sale, a reprezentat „o puternică lovitură pentru Germania” . „A fost sublinia în același sens Nicolette Franck o lovitură de trăsnet care, plecată de la București, zgudui Balcanii. Fortăreața Europa se prăbuși […]. Trupele Reichu-lui din Iugoslavia și Bulgaria au fost izolate prin acțiunea română de la 23 august și trupele britanice pătrunseră cu atît mai lesne în Grecia”. Mai recent, în sfârșit, istoricul american Michael M. Bohl a demonstrat că „răsturnarea" de la București, conjugată cu ofensiva forțelor Armatei Roșii spre Dunăre, a prevestit că și pentru Bulgaria ceasul deciziei sosise, Sofia trebuind să definitiveze ultimele contacte pentru a se desprinde de Axă.
În numeroase alte țări, cu predilecție în cele ale Europei est-centrale aflate sub dominația nazistă, efectele cotiturii României au fost deopotrivă resimțite cu vigoare. Studiile și documentele editate au surprins evoluțiile înregistrate la nivelul mișcărilor de rezistență antifascistă, antihitleristă din Polonia sau Cehoslovacia. Așa, de pildă, „Armia Ludowa”, organ al armatei populare antrenată în august 1944 în insurecția varșoviană, exprimându-și satisfacția și solidaritatea cu lupta poporului român, considera la numai patru zile după declanșarea revoluției la București – că, prin acțiunea României cu multiplele ei consecințe politico-diplomatice, economice și îndeosebi militare, se putea întrezări un vestitor al înfrîngerii definitive a blocului hitlerist.
Exemplul României a fost urmat imediat de Italia care a încheiat armistițiu cu Națiunile Unite la 3 septembrie 1943 (făcut public la 8 septembrie). Bulgaria a întrerupt relațiile cu Germania la 9 septembrie 1944, Finlanda a încheiat armistițiul cu Națiunile Unite la 19 septembrie 1944, Ungaria a semnat armistițiul la 20 ianuarie 1945.
În condițiile evenimentelor politice și militare din această perioadă, Finlanda a ieșit din război. Angajat încă de la începutul războiului antisovietic alături de Germania hitleristă, guvernul Finlandei respinsese, în primăvara anului 1944, condițiile de armistițiu propuse de U.R.S.S. Dar victoriile obținute de armata sovietică la aripa de nord a frontului în cursul lunilor august și septembrie au înrăutățit considerabil situația Finlandei. Spre această idee au început să încline și o parte a cercurilor conducătoare finlandeze, care își dădeau seama de urmările nefaste ale continuării războiului alături de Germania și, de asemenea, cu toate presiunile și amenințările hitleriștilor, văzuseră și din precedentul României că există posibilitatea smulgerii din alianța cu Germania hitleristă.
În această situație, la 25 august 1944, ministrul de Externe al Finlandei a adresat guvernului sovietic rugămintea de a începe tratative de armistițiu. În răspunsul dat la 29 august, guvernul U.R.S.S. a propus drept condiție pentru începerea tratativelor ca Finlanda să rupă relațiile cu Germania și să ceară guvernului german să-și evacueze trupele din Finlanda cel mai târziu pînă la 15 septembrie. Guvernul finlandez a anunțat la 4 septembrie ruperea legăturilor cu Germania fascistă. La 5 septembrie forțele armate sovietice au încetat operațiile împotriva trupelor finlandeze, iar la 19 septembrie 1944 a fost semnat la Moscova acordul de armistițiu cu Finlanda.
Ca urmare a ofensivei sovietice de la Iași – Chișinău și a trecerii României de partea Națiunilor Unite, situația politică și militară din sud-estul Europei s-a schimbat considerabil în defavoarea Germaniei naziste. Trupele ei din Peninsula Balcanică erau amenințate să rămînă fără comunicații, să fie izolate de restul forțelor hitleriste din Europa.
Pînă la 6 septembrie 1944, trupele Frontului 3 ucrainean au ajuns la frontiera României cu Bulgaria, țară în care situația politică internă era în acest timp încordată.
Încă înainte de război, regimul monarho-fascist din Bulgaria se orientase spre alianța cu Germania hitleristă. Subordonînd țara celui de-al III-lea Reich, guvernanții de la Sofia au deschis frontierele Bulgariei trupelor germane-fasciste, care și-au făcut intrarea aici în primăvara anului 1941.
Împotriva Uniunii Sovietice guvernanții bulgari nu au trimis trupe pe front, dar au pus teritoriul țării la dispoziția hitleriștilor pentru baze navale în Marea Neagră, care au servit în războiul antisovietic, pentru baze aeriene și pentru transport și cazare de trupe de uscat. O parte a armatei bulgare a fost folosită pentru ocuparea unor regiuni din Iugoslavia și Grecia anexate de guvernul monarho-fascist bulgar, iar o altă parte însemnată era destinată, în planurile comandamentului german, să se opună unei ofensive turce, în eventualitatea că guvernul de la Ankara s-ar fi alăturat coaliției antihitleriste.
La 24 august 1944, o delegație a Comitetului național al Frontului Patriei a prezentat guvernului, din inițiativa conducerii partidului comuniștilor bulgari, cererea de a preda Frontului Patriei puterea. La 5 septembrie 1944, avînd în vedere că guvernul bulgar, cu toate declarațiile de neutralitate, continua de fapt să acționeze ca aliat al Germaniei fasciste, guvernul sovietic a declarat starea de război cu Bulgaria.
La 18 septembrie 1944, trupele Frontului 3 ucrainean au trecut frontiera bulgară, înaintând rapid pe teritoriul țării. În timpul acestei operații, cu o durată de două zile, în cursul căreia nu au întâmpinat rezistență, trupele sovietice au atins aliniamentul Russe – Karnobat – Burgas. Ca urmare a instaurării noului guvern bulgar, care a cerut armistițiu și a declarat că Bulgaria va întoarce armele contra Germaniei. Comandamentul Suprem Sovietic a ordonat trupelor sale ca în seara de 9 septembrie să înceteze operațiile în această țară, unde să continue a progresa în marș în conformitate cu noua situație politică creată trupele bulgare au intrat în subordonarea operativă a comandamentului Frontului 3 ucrainean. Forțele militare ale Bulgariei participante la luptele din estul Iugoslaviei, între 8 octombrie și 25 noiembrie 1944, au însumat 16 divizii, iar apoi, după o reorganizare a armatei bulgare, au continuat să participe la război 6 divizii, care au ocupat un sector de front pe malul stîng al rîului Drava (în zona sud Pecs— Ungaria) pînă în aprilie 1945, cînd au înaintat în sud-vestul Ungariei, iar apoi în estul Austriei.
La Budapesta, după cum și la Berlin, cotitura României a avut efectul uni șoc. Știrile sosite de la București «zguduiră» toată Ungaria, ele devenind «alimentul preferat» al opiniei publice și avînd „un efect dezastruos asupra spiritelor… căci el făcea să apară inexorabil în fața ochilor cetățenilor unguri spectrul unei eventuale posibilități de-a urma exemplul românesc”.
S-au înăsprit măsurile polițienești s-au concentrat trupe și s-au dictat noi directive militare în perspectiva unei acțiuni comune germano-horthyste contra trupelor române și sovietice în Transilvania Guvernul Sztdjay Dome, ale cărui ceasuri au devenit cu adevărat numărate după evenimentele de la București, fiind demis de Horthy la 24 august 1944 , și-a propus — se exprimă același istoric ungur — „să oprească progresul efectelor produse de exemplul României” .
Noul guvern al generalului Lakatos Geza, instalat la 28 august 1944, nu avea menirea de-a înfăptui o volte-face în raporturile cu Germania, ci de-a o prepara; în context, la 31 august 1944, amiralul Horthy i-a exprimat generalului Heinz Guderian dorința Ungariei de-a abandona sistemul alianței cu Reichul.
În zilele care au urmat, însă, pentru regimul horthyst va predomina dorința de-a păstra neatins odiosul dictat de la Viena din 30 august 1940, astfel că în deciziile luate s-a mizat esențialmente pe concursul Wehrmachtului in încercarea de a stăvili ofensiva trupelor sovietice și române în Transilvania, mai ales că în teritoriul românesc ocupat acțiunile anti-horthyste si anti-naziste s-au intensficat brusc după 23 august 1944 .
Urmărind evoluțiile politice de la Budapesta (instalarea unui nou guvern, deciizia de-a lupta alături de Germania, declanșarea la 5 septembrie 1944 a atacului contra trupelor române din Transilvania în speranța de-a zăgăzui ofensiva sovieto-română asupra „graniței” stabilite la Viena în 1940, eșecul operațiunii și, apoi, soluția Consiliului de Coroană din 7 septembrie 1944 de-a se solicita armistițiul Națiunilor Unite și toate faptele de până la 15 octombrie 1944, soldate cu îndepărtarea lui Horthy de către hitleriști, istoricul de origine ungară Laszlo Suto conchidea mai demult că : „Cererea de armistițiu de către România, la 23 August 1944, avu o foarte mare importanță pentru Ungaria, atît din punct de vedere militar cât și din punct de vedere politic. Concepția militară ungară după care armata ar fi putut rezista față de forțele sovietice pe linia Carpaților pînă cînd situația Ungariei ar fi devenit mai favorabilă, adică pînă la sosirea trupelor Occidentalilor, s-a prăbușit căci calea spre Ungaria pentru forțele armate sovietice și române era de-acuvi deschisă dinspre sud. Din punct de vedere politic, cererea de de armistițiu a românilor avea încă o importanță și mai mare pentru Ungaria; cursa contra cronometru pentru Transilvania fusese cîștigată de către România…”.
Pentru Axa fascistă, actul istoric al doborârii dictaturii antonesciene nu s-a soldat pur și simplu cu pierderea unui aliat de bază, având în vedere poziția sa în momentul cotiturii, cât mai ales cu câștigul unui nou inamic. De remarcat un fapt cu totul semnificativ, și anume că România insurecțională nu a menținut relații diplomatice cu niciunul dintre ultimele state „aliate” ale Reichului hitlerist, mai precis: la 30 august 1944 a rupt raporturile oficiale cu Ungaria horthystă.
De asemenea, România a făcut cunoscut la 30 august 1944 că nu recunoștea pe niciunul dintre „aliații” marionetă ai Reichului — Croația, Slovacia sau Republica Socială Italiană.
La 7 septembrie 1944, diviziile române erau deja în lupta contra Germaniei și Ungariei horthyste, pe teritoriul străvechi al Transilvaniei; că, după cotitura României, Armata Roșie avansase fulgerător spre granițele țării noastre cu Bulgaria și Iugoslavia, fiind la Porțile de Fier și că, în fine, Wehrmachtul începuse retragerea forțelor sale din Grecia. Totodată, Finlanda, satelitul cel mai nordic al lui Hitler, resimțise efectele pasului României, grăbindu-se să solicite U. R. S. S. încheierea armistițiului. La 21 septembrie 1944 se anunța prăbușirea întregii poziții germane în Balcani.
2. Consecințe economice
Trecerea României de partea Națiunilor Unite a însemnat întreruperea aprovizionarii cu petrol și cu cereale livrate către Germania; provocând un adevarat seism politic în spațiul central și sud-est european dominat de al treilea Reich.
Subliniind importanța istorică a doborârii dictaturii militare-fasciste și a alăturării României la coaliția anti-hitleristă, numeroase izvoare documentare atestă pe larg că prin aceasta s-a dat totodată o puternică lovitură potențialului economic-militar al Germaniei naziste. Astfel s-a produs o bruscă deplasare a raportului de forțe, în special pe frontul de sud-est, în favoarea statelor coaliției antihitleriste, nu numai în ce privește efectivele militare, ci și din punct de vedere economic.
Evidențiind această latură a problemei, la 24 august 1944 publicația americană „The Christian Science Monitor” aprecia că „egale în importanță cu lovitura militară dată hitleriștilor prin pierderea României sânt și pierderile suferite în domeniul economic. Aceasta îi lipsește de cea mai mare țară producătoare de cereale din Balcani. Aceasta îi lipsește, de asemenea, pe germani de singura sursă importantă de produse petroliere naturale”. La rîndul său, ziarul englez „Sunday Times” consemna la 27 august 1944 că „grînele și rezervele economice ale României sînt acum de partea aliaților”. În septembrie 1944, revista sovietică „Voina i Rabocii Klass” arăta: „Înfrângerile nemților în România vor avea de asemenea pentru Germania cele mai grele repercusiuni economice… nemții au pierdut și petrolul și grâul românesc. În economia germană de război acest lucru produce un gol atît de mare, încât întreaga lui importanță nici nu poate fi estimată acum”.
Ani mai tîrziu, istoricul vest-german Kurt von Tippelskirch, referindu-se la consecințele pierderii regiunii petrolifere românești, consemna că „din punct de vedere economic a fost cea mai grea lovitură pe care a putut-o primi Comandamentul militar german”.
Bogatul fond documentar privind însemnătatea trecerii României cu întregul său potențial militar și economic (îndeosebi cu însemnatele sale resurse de petrol și produse agroalimentare) de partea coaliției antihitleriste arată ecoul internațional larg pe care l-au avut evenimentele din august 1944.
Consecințele actului istoric de la 23 August 1944 asupra efortului economic al poporului român în războiul antihitlerist s-au manifestat însă și pe un alt plan. Datorită ritmului impetuos în care s-a desfășurat insurecția armată, cea mai mare parte a căilor de comunicație, întreprinderile industriale, rezervele de materii prime și altele au putut fi salvate astfel de distrugerile și jafurile plănuite de hitleriști.
Evenimentele din vara anului 1944 au avut importante urmari. Pe plan logistic, ele au lipsit Germania hitleristă de mari rezerve de materii prime, și în special petrol, mai ales că, în 1944, sondele de pe Valea Prahovei, singurele cu o mare capacitate de extracție, se aflau încă sub control german, alături de cele din Ungaria, Galiția și Austria, reduse însă ca importanță. Reluarea surselor petrolului românesc l-a obsedat într-atat pe Hitler, încat a sperat să le recucerească prin orice preț.
Intrarea României în rândul Puterilor Aliate împotriva Germaniei fasciste s-a concretizat în semnarea Convenției de armistițiu între Guvernul României și Guvernele Națiunilor Unite, parafată la 12 septembrie 1944 la Moscova. Această convenție a constituit temelia statutului juridic al României până la încheierea păcii și a influențat fundamental evoluția economiei ei o lungă perioadă de timp, chiar și după semnarea tratatului de pace. Convenția de armistițiu consacră României statutul – și implicit tratamentul – de țară învinsă, așa cum reiese, de altfel, din preambulul ei: ,,Guvernul și Înaltul comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile armistițiului prezentate de către Guvernele sus-menționatelor trei Puteri aliate, acționând în interesul Națiunilor Unite”. Menționăm câteva clauze din convenția respectivă.
România era obligată, prin articolul 11, la plata, în produse, a unor grele despăgubiri, eșalonate pe 6 ani, cu precizarea că, în caz de neîncadrare în termen, potrivit graficului stabilit de Comisia Aliată de Control, să dea suplimentar, pentru fiecare lună întârziere, 5% din produsul nelivrat la termen, potrivit indicației autorităților de resort sovietice. Cuantumul despăgubirilor se ridică la 300 milioane dolari SUA, la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur, iar prețurile mărfurilor românești ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant și de 10% pentru celelalte, deși, în realitate, pe piața mondială aceste prețuri crescuseră față de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 milioane de dolari reprezentau, după calculele făcute în acei ani, peste 55% din venitul național al României, evaluat în 1945 la 519 milioane dolari, și se compuneau din produsele redate în lista de mai jos:
Produse petroliere – 10 195 800 tone
Cereale – 682 700 tone
Vite – 990 000 capete
Material lemnos – 1 967 483 metri cubi
Vase maritime și fluviale (din existent și noi) – 355 bucăți
Utilaj industrial (nou și din existent, precum și utilaj petrolier)
Utilaj feroviar (din existent): locomotive – 150 bucăți, locomotive cu ecartament îngust – 40 bucăți.
Utilaj feroviar (nou): locomotive – 300 bucăți, vagoane acoperite de marfă – 6 000 bucăți, cisterne 4 osii 1 200 bucăți, perechi de roți 16 000 bucăți, ramificații cale ferată 16 000 tone, material pentru construcția podurilor 6 000 t
Aplicarea Convenției, cu deosebire a articolului 11 al ei, a stârnit numeroase
animozități determinate de modalitățile concrete de livrare, eșalonare și evaluare a produselor
considerate ca având valoarea totală de 300 milioane dolari. La 16 ianuarie 1945, după 45 de
zile de negocieri, s-a semnat la București o Convenție între Guvernul URSS și România
asupra mărfurilor care urmează să fie livrate, în compensarea daunelor cauzate Uniunii
Sovietice prin operațiunile militare și ocuparea teritoriului sovietic.
Pe timpul negocierilor acordului pentru aplicarea prevederilor articolului 11 din
Convenția de Armistițiu, respectiv 28 octombrie 1944-16 ianuarie 1945, reprezentanții
României au făcut mari eforturi pentru a diminua povara economică a acestui articol. Efortul
Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului nu a avut susținere politică.
Pentru a cuantifica efortul economic al României necesar plății despăgubirilor în
primul an de aplicare a Convenției, experți ai Ministerului de Finanțe au comparat cuantumul
acestora cu disponibilul de export al economiei țării, datele estimate fiind obținute prin
ajustarea cifrelor din domeniul comerțului exterior al anului 1938, ținând cont de teritoriile
care nu mai aparțineau României: Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilaterul.
Disponibilitățile ajustate trebuie tratate cu numeroase rezerve întrucât, pe fundalul anului
1944, multe din ele au fost afectate de operațiuni militare. Cu rezervele precizate, experții
amintiți apreciau la 45-50% livrările către URSS din disponibilul de export al României.
Pe perioada derulării Convenției de Armistițiu, pentru reglementarea relațiilor româno-
sovietice s-au încheiat și alte convenții, minute, note diplomatice etc. Numai în Monitorul
Oficial sunt consemnate 87 de acte normative referitoare la acest fapt. Aceasta demonstrează
un caracter nu tocmai prietenos al raporturilor româno-sovietice.
Un moment aparte al raporturilor româno-sovietice, în primul an de
după evenimentele de la 23 august 1944, îl reprezintă semnarea la Moscova, la 8 mai 1945, a
Acordului privind livrări reciproce de mărfuri dintre România și Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste.
Prevederile acordului, coroborate cu înțelegerile dintre Puterile Aliate din iulie-august
1944 de la Potsdam (Berlin) au condus la crearea societăților mixte sovieto-române –
SOVROM – bazate teoretic pe principiul parității aportului de capital român și sovietic, formă mascată de jefuire a resurselor economice românești de către ruși.
Erau considerate societăți anonime, pe durată nelimitată. Capitalul societății exprimat în acțiuni nominative era deținut în proporție de 50% de către fiecare parte. Organele de administrație ale societății erau formate din Adunarea Generală a acționarilor, Consiliul de Administrație, Directorul General și Subdirectorul General.
În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război. Pe principiul că cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social, armata sovietică a impus venirea la putere a comuniștilor. În septembrie 1944, României îi fuseseră impuși termeni destul de duri pentru ieșirea din starea de război cu Națiunile Unite. În primul rând, noul aliat român al Națiunilor Unite trebuia să achite toate costurile menținerii trupelor Armatei Roșii, precum și pe cele ale Înaltului Comandament Aliat. Apoi, pentru pagube de război, România trebuia să-i plătească Uniunii Sovietice suma de 300 de milioane de dolari SUA în mărfuri: produse petroliere, cereale, materiale lemnoase etc.. Perioada de eșalonare nu era deloc generoasă – doar șase ani, având în vedere că și economia fusese mobilizată pentru război. România ajunsese să nu mai aibă nici măcar cereale suficiente, guvernul Groza făcând un apel public către Stalin pentru un împrumut.
Agricultura fusese afectată de război și de seceta din anii 1945-1946. România continuă să fie un stat predominant agrar, 80% din populație trăind și muncind în mediul rural. În martie 1945, se legiferează reforma agrară, prin care le-au fost împărțite țăranilor fără pământ sau cu pământ puțin, peste 1 milion de hectare de pământ, desființându-se marea proprietate moșierească.
Începând cu 1949 se trece la colectivizare, numită și „procesul de transformare socialistă a agriculturii” în documentele Partidului Comunist din România, proces care se încheie în 1962. Este perioada în care se înființeaza Cooperativele Agricole de Producție (CAP-urile).
Producția agricolă a atins nivelul antebelic în anii 1954-1955, în timp ce ea reprezenta doar 74% din acest nivel în 1950.
Industria a fost grav afectată de bombardamente și de luptele desfășurate pe teritoriul României. Astfel, în 1945, din parcul de mașini-unelte existent în 1943, mai funcționau doar 10%. Producția industrială a scăzut în unele ramuri la 50%, iar dintre acestea, industria petrolului a înregistrat cele mai mari pierderi.
În octombrie 1945 are loc Conferința Națională a PCR care adopta unele măsuri privind redresarea și dezvoltarea economiei naționale, apreciindu-se că România dispune de resurse naturale și de forța de muncă necesare acestui proces în centrul căruia trebuie să stea crearea unei industrii puternice naționale.
În martie 1947 au fost înființate Oficiile Industriale care controlau activitatea intreprinderilor particulare, au fost desființate cartelurile, iar în unele intreprinderi industriale importante s-au introdus programe de producție, s-a instituit controlul economic al statului asupra producției și circulației mărfurilor.
La 11 iunie 1948, Marea Adunare Națională votează Legea privind naționalizarea principalelor intreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport, lichidându-se proprietatea particulară, instituindu-se proprietatea publică, premisă a trecerii la economia planificată. Se trece la înfăptuirea planurilor anuale de stat și a primului plan cincinal – 1951 – 1955 – timp în care are loc refacerea economiei naționale după cel de-al II-lea război mondial.
În perioada 1945 – 1959 se asimilează în producția industrială a României noi produse precum cocs, oțel, mașini și aparate electrice de uz casnic, camioane, autobuze, materiale plastice, industria ușoara, alimentară etc.
Toate acestea au avut loc pe fundalul creșterii semnificative a investițiilor în industrie și a creșterii numărului de muncitori.
Prin articolele 10, 11 și 12, României i-au fost impuse grele sarcini economico-financiare: întreținerea trupelor sovietice din țară, despăgubiri de război, restituirea bunurilor aduse din U.R.S.S. Importante consecințe economice aveau și alte prevederi: art. 1 (participarea la campania militară pe frontul de vest), art. 2 (măsuri pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, precum și internarea cetățenilor acestor state aflați pe teritoriul românesc), art.3 (reglementări în domeniul transporturilor), art. 5 (cheltuieli pentru întreținerea și repatrierea prizonierilor de război, persoanelor strămutate și „refugiaților” din Basarabia), art. 7 (remiterea ca trofee a materialelor de război aparținând Germaniei și sateliților săi), art. 8 (imobilizarea și controlul bunurilor din România ce aparțineau Germaniei și Ungariei).
Prin articolul 12, România își lua obligația ca la termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate valorile și materialele luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând statului, organizațiilor publice și cooperativelor, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum: utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și alte bunuri. Expresia „teritoriile ei” trebuia interpretată în spiritul art. 4 din Convenția de Armistițiu, conform căruia frontiera de stat dintre România și U.R.S.S era cea stabilită prin „acordul sovietico-român din 28 iunie 1940”.
Ca și alte prevederi cu consecințe economice din Convenția de Armistițiu (art. 3, 5, 7, 8, 10, 11), articolul 12, prin formularea sa elastică, avea să dea naștere la interpretări abuzive și arbitrare, ceea ce avea să ducă la sporirea cheltuielilor pentru aplicarea sa. Pe timpul „negocierilor” purtate la Moscova, experții români au intuit consecințele unui asemenea mod de redactare, dar eforturile lor pentru a obține precizarea conținutului unor articole a rămas fără rezultat și, după cum relata Ion Christu, delegația română ajunsese la convingerea că unele texte neprecise trebuiau lăsate în forma relativ vagă sub care erau prezentate de sovietici, fiindcă orice încercare de ale preciza se transforma într-o redactare cu totul nefavorabilă României.
Pentru executarea obligațiilor impuse de articolul 12 din Convenția de Armistițiu, organele administrației române au întocmit situații cu bunurile evacuate de pe teritoriul U.R.S.S. Conform acestor date, centralizate în iulie 1945, România trebuia să restituie să restituie o gamă largă de bunuri: animale (93.736 cabaline, 62.500 bovine, 111.687 ovine, 45.616 porcine, 15.959 stupi de albine ș.a.), cereale (179.910 tone grâu, 243.253 tone orz, 26.190 tone secară, 16.037 tone ovăz, 280.361 tone porumb boabe, 227.183 tone porumb boabe, 674 tone floarea soarelui ș.a.), semințe, legume și furaje, alimente și diverse produse consumabile (1.773.136 litri untdelemn, 59.791 tone zahăr, 48.048.514 țigări etc.), autovehicule (99 turisme, 1.846 autocamionete și autocamioane, 301 autospeciale, 84 motociclete, 66 remorci auto, 2.626 tractoare), vehicule cu tracțiune animală, diverse bunuri industriale (instalații de forță, cazane de aburi, strunguri, instalații și unelte de fierărie, pompe, macarale, instalații electrice, instrumente de măsurat etc.), mașini agricole, îngrășăminte, medicamente, materiale sanitare, materiale cinematografice, arheologice și de laborator, armament.
Valoarea acestei uriașe mase de bunuri, încadrate într-un nomenclator de aproximativ 15.000 de articole, era greu de calculat. În condițiile în care aceste bunuri trebuiau transportate pe cheltuiala statului român până la localitățile de pe teritoriul sovietic de unde au fost ridicate în decursul anilor 1941-1944, iar costul transportului fiind, în unele cazuri, mai mare decât valoarea bunurilor, autoritățile timpului apreciau că cifra de 1000 de miliarde de lei va fi depășită, chiar și în estimările cele mai rezervate. În septembrie 1945, urmare a negocierilor româno-sovietice, valoarea lor a fost fixată la cifra de 948 miliarde lei, prețuri aprilie 1945.
Multe dintre chestiunile de interpretare ale prevederilor art. 12 au fost înglobate în memoriul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului adresat lui A.I. Vâșinski la 16 noiembrie 1944 și la care, pentru anumite puncte, s-a primit răspuns la 9 decembrie 1944. Prin acel memoriu, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului a ridicat chestiunea mai multor categorii de bunuri care nu ar fi trebuit restituite, ele neintrând în definiția articolului 12, astfel:
a) materialele de război (capturi luate în luptă);
b) materialele transportate în U.R.S.S. de către proprietarii români și readuse în țară;
c) materialele transportate în U.R.S.S. de către proprietarii români după 1941 (proprietatea cetățenilor particulari, cumpărate cu acte);
d) produse, combustibili;
e) obiecte risipite, deteriorate sau încorporate.
Prin răspunsul din 9 decembrie 1944, Comisia Aliată de Control (sovietică) a comunicat că toate bunurile de mai sus trebuie restituite, cu excepția celor de la punctul „b”.
În prima parte a anului 1945, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului a continuat să interpreteze textul articolului 12 în sensul că dispozițiile acestuia nu se aplicau:
a) bunurilor care nu mai existau pe teritoriul țării noastre la data de 12 septembrie 1944;
b) bunurilor fungibile și consumabile, produse ale solului și subsolului. Partea română considera, de asemenea, că bunurilor distruse sau avariate din cauze de război nu trebuiau reparate/puse în stare de funcțiune. Această interpretare susținută în mod repetat prin numeroase documentări nu a fost acceptată de Comisia Aliată de Control.
3. Consecințe militare
Întoarcerea armelor, la 23 August 1944, împotriva trupelor hitleriste a diminuat foarte mult pierderile materiale și umane, dar nu a putut evita ocuparea României de către trupele sovietice.
Trecerea României din tabăra Axei în cea a Aliaților, alături de sovietici, i-a pus pe germani în situația de a fi atacați atât din exterior cât și din interior, iar aliniamentul Carpaților nu a mai reprezentat mare lucru în rezistența lor miltară, ceea ce a făcut ca Eliberarea României să se facă într-un timp foarte scurt, în numai câteva luni.
Trecerea României de partea Națiunilor Unite la 23 August 1944 a însemnat, după unele calcule, scurtarea războiului cu cel puțin șase luni și salvarea de la moarte a câtorva sute de mii de soldați.
Armata Roșie a putut să înainteze rapid spre centrul Europei iar exemplul României a fost urmat și de celelalte țări aliate ale Germaniei.
Acțiunea militară românească de la 23 August 1944 a dus la prăbușirea întregului front al Germaniei în sud-estul Europei, la crearea ,,celui mai larg flanc deschis din războiul modern”, și anume:
1. Saltul făcut în scurt timp de peste 500 km de frontul sovietic (mai exact 620 km strabătuți fără a mai întâlni practic nici o rezistență germană serioasă, într-un teritoriu care fusese deja eliberat de armata română timp de opt zile, în medie forțele sovietice parcurgând circa 45 km pe zi, adică un ritm de înaintare specific marșului și nicidecum luptelor).
2. Germania a fost obligată să evacueze rapid Bulgaria, apoi, în aproape opt săptămâni, Grecia, Macedonia, Albania, Serbia și o parte din Bosnia, adică Balcanii în cea mai mare parte a lor. Conducerea militară supremă germană apreciase că, pentru defensivă în Europa, ,,stapânirea Balcanilor este hotarâtoare din motive strategice de politică militară și economică”. Din această perspectivă geo-strategică se relevă încă o dată faptul ca România era un fel de poartă a Balcanilor și nu numai.
3. Întreruperea aprovizionării cu petrol a Germaniei de către România și implicit scurtarea, din acest punct de vedere, a capacității de efort militar a Germaniei.
4. Urmarea ,,exemplului românesc” de către alți ,,sateliți” ai Germaniei de până atunci, precum Finlanda sau Bulgaria.
5. Schimbarea raportului de forțe al coalițiilor aflate în conflict, în materie de efective, respectiv: Națiunile Unite dispuneau, înainte de actul României de la 23 August 1944, de peste 10 000 000 de ostași în Europa, pe diverse fronturi, în vreme ce Germania dispunea de 10 165 303 militari. Trecerea României de partea Coaliției Națiunilor Unite a zdruncinat, evident, această balanță de forțe.
Aprecierea germană, mai exact fermitatea condamnării actului de la 23 August 1944 de către oficialitățile germane ale vremii, a reprezentat o dovadă în plus a importanței momentului: ,,capitularea României, pe lângă consecințele ei imediate de ordin militar, a produs în același timp și o răsturnare de fronturi extrem de periculoasă ce va duce la pierderea teritoriului nu numai al României, ci și al Iugoslaviei și Greciei, punând în pericol toată armata germană din Balcani”.
Deosebit de pierderea pozițiilor din Carpați, pierderea grâului și petrolului românesc constituie o altă mare și grea lovitura, în urma căreia armatele ruse vor putea ajunge în vreo câteva săptămâni în fața Budapestei.
O dată cu încheierea acțiunii de eliberare a teritoriului patriei, după 25 octombrie 1944, armata română a participat, alături de armata sovietică, la lupta pentru eliberarea Ungariei. Ea a desfășurat acțiuni militare pe Tisa mijlocie, pentru eliberarea orașelor Debrecen și Nyiregyhâza, și a participat apoi la marea operațiune militară pentru eliberarea Budapestei, unde și-a adus o contribuție importantă la sfărâmarea centurilor fortificate ale orașului și la nimicirea a numeroase centre de rezistență. Ea a avut, de asemenea, un rol important în eliberarea orașului Miskolc și în cucerirea Munților Hegyalya, Bukk și Matra. Pe fronturile din Ungaria, armata română a angajat peste 210 000 militari, eliberând 14 orașe și 1 223 comune. În cursul acestor lupte, din rândurile ostașilor noștri au căzut aproximativ 42 070 oameni (morți, răniți, dispăruți și prizonieri).
În a doua jumătate a lunii decembrie 1944, armata română a pătruns pe teritoriul Cehoslovaciei, participând, alături de armata sovietică și de voluntarii cehi și slovaci, la eliberarea acestei țări de sub ocupația hitleristă. Ea a luat parte la bătăliile pentru cucerirea lanțului Munților Metalici, Javorina, Tatra Mică, Tatra Mare, Nitra, Carpații Albi etc, eliberând numeroase localități, printre care orașele și centrele industriale Roznava, Lucenec, Zvolen, Banska-Bystrica și altele, ajungând până la aproximativ 80 km de Praga. Efectivele armatei române în Cehoslovacia s-au ridicat la 240 000 de militari, din rândurile cărora au căzut în lupte aproximativ 66 495 (morți, răniți și dispăruți).
Prin lupte grele, în decursul cărora au trebuit să fie înfruntate și condițiile grele de teren și climă, au fost eliberate 1 722 localități, printre care 31 orașe.
Bilanțul general al participării României la războiul antihitlerist demonstrează angajarea totală a forțelor umane și a mijloacelor materiale de care dispunea poporul nostru în acea perioadă. Armata română a trimis în luptă în total 37 divizii, diferite unități de aviație, artilerie antiaeriană, marină etc, al căror efectiv s-a ridicat la aproximativ 540 000 oameni. Ea a străbătut peste 1 700 km, de la Marea Neagră până în Boemia, a eliberat peste 3 800 localități, printre care 53 orașe, dând jertfe care s-au ridicat la aproape 170 000 de oameni — morți, răniți și dispăruți.
Curajul și vitejia de care au dat dovadă ostașii noștri au fost evidențiate prin numeroase ordine de zi și comunicate de război ale comandamentelor militare române și sovietice, iar peste 300 000 de ofițeri și soldați au fost distinși cu ordine și medalii românești, sovietice, maghiare și cehoslovace.
Participarea României la războiul antihitlerist a fost însoțită și de un efort economic deosebit, susținut de întregul popor. Exprimată în cifre, contribuția economică a României s-a ridicat la peste un milion de dolari în valuta anului 1938, ceea ce reprezenta bugetul țării pe mai mult de 2 ani.
În întreaga perioadă a desfășurării operațiilor militare pe frontul antihitlerist, a existat un deplin consens al tuturor forțelor social-politice din țara noastră, în problemele mobilizării tuturor forțelor umane și materiale în vederea obținerii victoriei, precum și pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor înscrise în Armistițiul din 12 septembrie 1944.
La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârșit cu victoria Națiunilor Unite armata română se găsea în apropiere de Praga și în estul Austriei, prezentându-se cu un bilanț bogat de luptă.
Trecerea României de partea Națiunilor Unite la 23 August 1944 a însemnat intrarea întregii țări sub ocupația armatei sovietice, ocupație militară ce a durat până în 1958. Datorită acestei ocupații s-a reușit impunerea unui regim comunist care s-a facut vinovat de nenumărate prejudicii și drame umane.
Încheiere
Se poate spune pe drept cuvânt că prin întoarcerea armelor și angajarea României cu întregul ei potențial, alături de Uniunea Sovietică și aliați, în războiul antihitlerist, s-a dat o puternică lovitură planurilor strategice ale Germaniei hitleriste. Aceasta a dus la prăbușirea întregului front de sud, a deschis calea înaintării rapide a trupelor sovietice, a accelerat zdrobirea dispozitivului militar al Germaniei în această parte a Europei.
Determinând înlăturarea guvernului antonescian și întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, actul de la 23 August 1944 a avut o deosebită importanță internă și internațională.
Pe plan intern, el a asigurat eliberarea patriei de sub ocupația și dominația străină hitleristo-hortystă și a înlăturat pericolul transformării țării în teatrul unui război nimicitor, în clipa în care Germania intenționa să stabilească frontul defensiv și linia de rezistență pe aliniamentul oferit de obstacolul natural al crestelor carpatice.
Pe plan internațional, întoarcerea armelor de către România a avut drept consecință dezintegrarea rezistenței militare germane în sud-estul Europei. Prin acest act au fost smulse mașinii de război hitleriste o importantă sursă de petrol și cereale, un însemnat efectiv de trupe militare, precum și una dintre cele mai bune poziții strategice. În același timp, a fost pus în slujba necesităților frontului antihitlerist întregul potențial economic și militar al României.
Pe plan politico-diplomatic, actul de la 23 August 1944 a însemnat revenirea României la alianțele ei firești și tradiționale.
Alăturându-se coaliției antihitleriste, poporul român și-a adus una dintre cele mai însemnate contribuții la înfrângerea hitlerismului și la grăbirea sfârșitului celui de-al doilea război mondial. Încă atunci, România era socotită a patra țară care – în ultima parte a războiului – contribuia la grăbirea dezastrului mașinii de război hitleriste.
Și pentru că – deși au trecut aproape șapte decenii de la producerea actului de la 23 August 1944 – discuțiile în legătură cu conținutul și semnificația lui continuă pe coordonate foarte diverse, de multe ori cu evidente tente mistificatoare. Considerăm necesar acest lucru deoarece, după părerea noastră, actul de la 23 August 1944 a reprezentat unul dintre momentele cele mai importante, hotărâtoare în multe privințe, din istoria patriei și n-ar fi potrivit ca – în legătură cu el – să se încerce, în continuare, diverse mistificări, așa cum în trecut s-au făcut destule, începând chiar de la probleme de terminologie.
Din punctul de vedere al științei și artei militare, acțiunile armate începute la 23 August 1944 au întrunit trăsăturile unei insurecții, nu numai prin componența forțelor participante, ci și prin modalitățile și procedeele de acțiune, altele decât cele folosite în războiul clasic, purtat pe fronturi și aliniamente construite într-o anumită structură.
Ceea ce s-a întâmplat ulterior, uneori chiar în tangență cu voința și acțiunea regelui Mihai sau ale aliaților săi de la 23 August 1944, constituie alte fapte, care trebuiesc judecate în contextul care le-a determinat și nu decurgând neapărat din ceea ce s-a petrecut în momentul în care Mareșalul Ion Antonescu a fost arestat de rege și viața României a luat un alt curs. În fond, dorim să subliniem în mod deosebit, de jur-împrejurul nostru nu a existat câte un 23 August – în fiecare țară – dar consecințele, urmările au fost similare în mai multe cazuri, căci politica împărțirii zonelor de influență a făcut ca fenomenele de comunizare/sovietizare să fie impuse tuturor celor care se aflau dincolo de „linia de demarcație” stabilită de „croitorii” Europei.
În finalul acestei mai ample dezbateri a temei privitoare la actul de la 23 August 1944 și la semnificațiile sale dorim să precizăm că există și alte ipoteze de lucru care au în vedere posibilitățile care ar mai fi „existat" dacă regele Mihai nu s-ar fi hotărât spre rezolvarea cunoscută. Există câte unii care n-au părăsit încă părerea că ar fi fost mai bine dacă regele și B.N.D. nu s-ar fi grăbit să pună la cale arestarea lui Ion Antonescu, pe motiv că, lăsat să acționeze conform planului său, Mareșalul ar fi reușit să încheie, în condiții mai avantajoase, armistițiul cu marile puteri ale Coaliției antihitleriste. Tot așa, există și alții care califică actul de la 23 August 1944 drept o mare și gravă eroare politică, pentru că a avut consecințe teribile, silind România să urce calvarul capitulării fără condiții. Legat de aceasta, ni se pare obsesivă și din start greșită întrebarea gravă pe care ne-o adresează Gh. Barbul: „Care ar fi fost oare linia de demarcație între Lumea Liberă și Imperiul lui Stalin, hotărâtă la Conferința de la Yalta, dacă trupele române și germane ar mai fi putut rezista șase luni în plus pe linia Siretului sau, în cel mai rău caz, pe Carpați?”.
Tratarea pe care am încercat-o noi asupra întregii problematici a actului de la 23 August 1944 – cu toate implicațiile ei -, a pornit de la premisa că trebuie manifestată multă obiectivitate și rigurozitate, că trebuie să ne detașăm de orice himere. Pentru noi este foarte limpede că Uniunea Sovietică – dezlănțuită, cum se găsea pe fronturi, împotriva mașinii de război hitleriste – nu ar mai fi avut motive și vreo disponibilitate – în vara anului 1944 – pentru a îndulci condițiile de armistițiu cu România. Pentru a le înăspri, credem că Uniunea Sovietică ar mai fi avut resurse, dar România n-ar fi avut decât să piardă și mai mult decât a pierdut! Este cert acest lucru.
După scurgerea atâtor decenii și ani de la producerea actului istoric de la 23 August 1944, România – credem – are de ce să încorporeze substanța experienței atunci acumulate, în istoria ce-i va înveșnici pe toți aceia care, într-un fel sau altul, au gândit și au acționat pentru păstrarea bunului renume al țării noastre. Și pentru că direcția spre care ne-au împins desfășurările internaționale ale timpului aceasta a fost și nu alta, să fim de acord că, în acele împrejurări complexe, România și-a susținut un greu examen în fața istoriei și autorii lui trebuie să fie respectați – mai întâi de toate – pentru că, așa cum aprecia un specialist de reputație internațională, profesorul britanic John Erickson: „23 August 1944 s-a dovedit una din zilele decisive ale întregului război”.
Bibliografie
Anescu Vasile, Efortul economic al poporului romîn în războiul antihitlerist, Editura Militară, București, 1964;
Baciu Nicolae, Agonia României 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;
Bantea Eugen, Constantin Nicolae, Zaharia Gheorghe, August 1944 – mai 1945 Scurtă prezentare a contribuției României la razboiul antihitlerist, Editura Militară, București, 1969;
Barbul Gheorghe, Memorial Antonescu, „Al treilea Om al Axei”, Editura Institutul European, Iași, 1992.
Bărbulescu Mihai, Deletant Denis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedica, București, 1998;
Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu, Editura Societații Culturale Ploiești-Mileniul III, Ploiești, 2005;
Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu III Un raport nefinal, Grupul Editorial Demiurg, Iași, 2008;
Buzatu Gheorghe, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991;
Buzatu Gheorghe, România sub imperiul Haosului (1939-1945), Centrul de Istorie a Românilor ,,Constantin C. Giurescu” RAO, București, 2007;
Buzatu Gheorghe-coordonator – România în ecuația războiului și a pacii (1939-1947), Ed. Mica Valahie, București, 2009;
Buzatu Gheorghe-coordonator, Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2006;
Buzatu Gheorghe, Mareșalul Antonescu în fața istoriei, 2 vol., Editura BAI, Iași, 1990;
Buzatu Gheorghe, Beldiman Dana, 23 August 1939-1944. România și proba bumerangului, Editura Mica Valahie, București, 2003;
Buzatu Gheorghe, Cîrstea Marusia, Europa în balanța forțelor – vol.II, (1939-1945), Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Buzatu Gheorghe, Cîrstea Marusia, Europa în balanța forțelor – vol.III, România și proba labirintului (1939-1989), Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Ciobanu Mircea, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, București, 1991;
Constantinescu Miron, Daicoviciu Constantin, Lungu Traian, Istoria României –compediu, Editura didactică și pedagogică, București, 1969;
Contribuția României la victoria asupra fascismului, Editura Politică, București, 1965;
Colonel V. Anescu, colonel C. Antip, colonel E. Bantea, România în războiul antihitlerist 23 august 1944 – 9 mai 1945, Editura Militară, București, 1966;
Duțu Alesandru, România în istoria secolului XX, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române (1938-1944), Editura Humanitas, București, 1994;
Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, Editura Militară, București, 2004;
Lache Ștefan, România în relațiile internaționale 1939-2006, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Lache Ștefan, România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. 3, Editura Militară, Bucuresti, 1989;
Olteanu Constantin, Relațiile militare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2005), Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
Scurtu Ioan, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București, 1991;
Tucă Florian, Itinerar eroic pe drumul victoriei antifasciste, Editura Sport-Turism, București, 1989.
Bibliografie
Anescu Vasile, Efortul economic al poporului romîn în războiul antihitlerist, Editura Militară, București, 1964;
Baciu Nicolae, Agonia României 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;
Bantea Eugen, Constantin Nicolae, Zaharia Gheorghe, August 1944 – mai 1945 Scurtă prezentare a contribuției României la razboiul antihitlerist, Editura Militară, București, 1969;
Barbul Gheorghe, Memorial Antonescu, „Al treilea Om al Axei”, Editura Institutul European, Iași, 1992.
Bărbulescu Mihai, Deletant Denis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedica, București, 1998;
Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu, Editura Societații Culturale Ploiești-Mileniul III, Ploiești, 2005;
Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu III Un raport nefinal, Grupul Editorial Demiurg, Iași, 2008;
Buzatu Gheorghe, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991;
Buzatu Gheorghe, România sub imperiul Haosului (1939-1945), Centrul de Istorie a Românilor ,,Constantin C. Giurescu” RAO, București, 2007;
Buzatu Gheorghe-coordonator – România în ecuația războiului și a pacii (1939-1947), Ed. Mica Valahie, București, 2009;
Buzatu Gheorghe-coordonator, Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2006;
Buzatu Gheorghe, Mareșalul Antonescu în fața istoriei, 2 vol., Editura BAI, Iași, 1990;
Buzatu Gheorghe, Beldiman Dana, 23 August 1939-1944. România și proba bumerangului, Editura Mica Valahie, București, 2003;
Buzatu Gheorghe, Cîrstea Marusia, Europa în balanța forțelor – vol.II, (1939-1945), Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Buzatu Gheorghe, Cîrstea Marusia, Europa în balanța forțelor – vol.III, România și proba labirintului (1939-1989), Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Ciobanu Mircea, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, București, 1991;
Constantinescu Miron, Daicoviciu Constantin, Lungu Traian, Istoria României –compediu, Editura didactică și pedagogică, București, 1969;
Contribuția României la victoria asupra fascismului, Editura Politică, București, 1965;
Colonel V. Anescu, colonel C. Antip, colonel E. Bantea, România în războiul antihitlerist 23 august 1944 – 9 mai 1945, Editura Militară, București, 1966;
Duțu Alesandru, România în istoria secolului XX, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române (1938-1944), Editura Humanitas, București, 1994;
Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, Editura Militară, București, 2004;
Lache Ștefan, România în relațiile internaționale 1939-2006, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Lache Ștefan, România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. 3, Editura Militară, Bucuresti, 1989;
Olteanu Constantin, Relațiile militare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2005), Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
Scurtu Ioan, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București, 1991;
Tucă Florian, Itinerar eroic pe drumul victoriei antifasciste, Editura Sport-Turism, București, 1989.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Trecerea Romaniei de Partea Natiunilor Unite (ID: 108315)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.