Traumatismele In Sporturile de Autoaparare

Medicina

Traumatismele In Sporturile de Autoaparare

Byadmin ianuarie 1, 2024

I. INTRODUCERE

1.1. Semnificația, importanța teoretică și practică a temei

Morbiditatea, prin afecțiuni ortopedo-traumatologice, în special în ultimele decenii, ocupă o poziție de mare importanță în patologia sportivă.

Acest fapt nu este întâmplător deoarece, în vederea creșterii continue a performanțelor sportive, se crește atât volumul cât și intensitatea efortului, din antrenamente și competiții. Sunt modificați (îmbunătățiți, modernizați) factorii de mediu în care au loc aceste antrenamente și competiții. Totodată creșterea violenței în sport este, din păcate, o realitate a sportului contemporan, ea mergând uneori la un anume fanatism pentru a fi cel mai bun. Acest fapt justifică pe deplin interesul acordat problematicii de traumatologie sportivă în lumea sportului de competiție, fapt ce face ca la mai toate reuniunile științifice de specialitate, traumatologia sportivă și recuperarea traumatismelor sportive să ocupe cel puțin o sesiune din programul congresului.

Artele marțiale reprezintă o latură sportivă care poate induce (cauza) variate leziuni traumatice care necesită îngrijire medicală de specialitate.

1.2. Scopul cercetării

Numeroasele forme de traumatisme survenite în timpul practicării artelor marțiale sunt în general cunoscute, dar în literatura de specialitate nu se întâlnesc prelucrări ale datelor legate de actele medicale, practicate în scopul reintegrării sportivului în competiție și nici date legate de mijloacele medicinii fizice, folosite în recuperarea acestor sportivi.

1.3. Bazele teoretice ale temei

1.3.1.Patologie traumatică generală

Leziunile traumatice se pot clasifica în:

a)Leziuni hiperfuncționale

Problematica patologiei hiperfuncționale în traumatologie este o categorie aparte din entitatea morbidității aparatului locomotor ea apărând mai ales la sportivii de înaltă performanță de longevitate deosebită chiar și fără traumatisme acute.

În ciuda oricărei profilaxii, la marii performeri se instalează lent o patologie hiperfuncțională, cauzându-le reale disfuncții la diferite nivele de țesut(mușchi, tendon, cartilaj hialin, ligament,); este vorba de însăși actul motric repetat de un anumit segment al aparatului locomotor, care induce în timp această patologie, greu de corectat. Putem aminti:

piciorul de bătaie al săritorului / săritoarei de înălțime, în lungime;

cotul aruncătorului de suliță, al jucătorului de tenis;

umărul aruncătorului/aruncătoarei de greutate.

b)Leziuni microtraumatice: apar de obicei în cadrul unor mișcări monotipe, sunt leziuni de intensitate mică, dar repetate. Patologia de suprasolicitare, de stres, la nivelul aparatului locomotor; este acceptat și evidențiat doar recent de specialiști. Aceasta cuprinde o gamă întreagă de mici afecțiuni până la fractura de stres (spondiloza lombară, spondiloza claviculară, fractura de stres la nivelul oaselor metataresiene și/sau tarsiene, fractura de stres la nivelul crestei tibiale), care necesită un repaus psiho-fizic total pentru vindecare.

Miozitele prin suprasolicitare afectează grupe musculare sau un singur mușchi supus solicitărilor în proba sportivă dată. Au debut lent, cu durere difuză, ce câștigă în intensitate și persistă uneori și după încetarea efortului, interesând mai mult corpii musculari. Se percepe o ușoară creștere a temperaturii regionale, precum și o hipertonie (contractură) a musculaturii respective.

Entezitele reprezintă suferința prin suprasolicitare a aparaturii terminale musculo-tendinoase. Se pot produce micro-leziuni în porțiunea mio-tendinoasă sau tendino-periostală a formațiunilor de inserție. Apare cu durere, uneori cu un discret edem sau foarte discrete fenomene inflamatorii.

Tendinitele reprezintă afecțiunea tendoanelor, similar celor întâlnite în miozite. Apar acuze subiective dureroase cu ușor edem și hipertermie locală. Se poate produce în urma unui traumatism o durere bruscă, în urma acumulării de metaboliți o durere lentă după efort. La manevra de stretching pasiv sau mișcări active apare durerea localizată.

Periostita:

traumatică prin contuzia crestelor sau fețelor osoase superficiale;

cronică prin reale suferințe periostale, caracterizată printr-o lungă perioadă de instalare.

Se caracterizează prin tumefacție locală, dureri la palpare, ușoară creștere a temperaturii locale.

Artrozele reprezintă modificări structurale articulare ce se traduc prin suferință jenă, durere, imposibilitate funcțională, performanțe mai scăzute. Capsulo-sinoviala poate prezenta zone congestive, uneori hiper-trofice, alteori fibrozate cu procese degenerative și metaplaziate, ce se pot detașa generând corpi mobili articulari. Cartilagiile suferă modificări structurale; îngroșări alternante cu subțieri, cu margini erodate.

c)leziuni macrotraumatice ce se traduc prin afecțiuni anatomice sau funcționale la orice nivel structural al SNAMK.

1.3.2. Patologia și morbiditatea ortopedo-traumatice la sportivii de înaltă performanță

Relația dintre factorii predispozanți, favorizanți și declanșatori ai patologiei și morbidității ortopedo-traumatice la sportivii de înaltă performanță este foarte strânsă. Analizele detaliate efectuate au evidențiat strânsa corelație care există între acești factori și incidența acestei patologii specifice, ca de exemplu:

malformații congenitale la nivelul coloanei vertebrale, spina bifidă, picior plat, genunchi valg etc., spondiloze cu sau fără listeză ș.a. (spondiloze idiopatice);

condiții neprielnice de mediu (frig, umezeală, ploaie, ninsoare, vânt rece sau puternic, altitudine medie etc.);

focare de infecție (amigdaliene, dentare, sinusale etc.), stafilococii, streptococii, echipament

necorespunzător, teren de joc și aparatură necorespunzătoare etc.

Factorii favorizanți ale traumatismelor sunt:

intrinseci :

a) dezalienarea segmentelor (deviație genunchi, coxa valga-vara, col anteversant, picior plat-pronat, etc.);

b) membre inferioare inegale;

c) dezechilibre musculare și scăderi de forță musculară (sub acest raport atenție la momentul reluării competițiilor) ;

d) limitări ale amplitudinii de mișcare articulară, limitări deseori, de cauze periarticulare cum ar fi: retracturile musculare;

e) tehnică sportivă deficitară ( mod de alergare, mișcarea brațelor la înot, a trunchiului la canotaj, etc.).

Acest punct este în același timp și un factor extrinsec.

extrinseci :

a. erorile programului de antrenament ;

intensități mari ;

repetiții prea frecvente ;

teren de sport accidentat (saltele neadecvate);

tehnică de lucru deficitară ;

oboseală.

condițiile ambientale și echipamentul sportiv ;

pregătirea psihologică deficitară.

Factorii declanșatori propriu-ziși sunt:

erori în biomecanica gestului motric;

încălzire necorespunzătoare;

violența;

starea de oboseală (se cunoaște o întreagă patologie locomotorie de stres, inclusiv fracturi de stres);

alimentație inadecvată efortului și condițiilor de mediu;

excesul de alcool, tutun și alte toxice (dopingul);

abuzurile sexuale.

Ultimele, pot fi considerate și printre factorii predispozanți. Violența se înscrie, din păcate frecvent între cauzele declanșatoare a traumatismelor sportive, medicina sportivă fiind mai puțin eficace în combaterea acestor cauze.

Gestul motric repetat, în același mod, cu toate măsurile de prevenție, profilaxie primară aplicate, favorizează apariția maladiilor hiperfuncționale în timp.

Relația dintre gradul de antrenament și patologia ortopedo-traumatologică acută este invers proporțională; sportivii cu un grad înalt de antrenament, chiar formă sportivă (atestat pe plan biologic și tehnico-prouctiv) suferă un număr mai mic de afecțiuni traumatice acute.

Relația dintre incidența patologiei ortopedo-traumatice, ca gen de localizare și gen de afecțiune și sportul (proba) practicat este foarte strânsă. Astfel vorbim de:

tennis elbow (cotul jucătorului de tenis, o epicondilită);

de mâna boxerului (artroză carpo-metacarpiană, fractura Bennet, a bazei primului metacarpian, fractura scafoidului etc.);

umărul canotorului, poloistului, handbalistului (periartrită scapulo-humerală);

glezna săritorilor(subluxație tibio-tarsiană)

genunchiul fotbalistului (entorse repetate cu cointeresarea meniscurilor și a ligamentelor colaterale încrucișate etc.);

coloana lombară a halterofilului (discopatii etc.);

fracturi de oase mici, entorse cot, umăr, gleznă la judocani.

Astfel apare patologia hiperfuncțională și cea de suprasolicitare mai sus amintită, alcătuind o latură cu totul deosebită în entitatea morbidității aparatului locomotor la sportivi.

Relația factorii de mediu și echipamentul sportiv și patologia locomotorie evidențiază faptul că în condiții nefavorabile de mediu și cu echipament sportiv neadecvat, incidența afecțiunilor de tip traumatic crește. Explicația este ușor de dedus: viciile de echipament lipsesc pe sportiv de protecția necesară sau pot stânjeni din punct de vedere funcțional aparatul locomotor.

În ceea ce privește factorii de mediu neprielnic, aceștia pot exercita efecte negative generale, scăzând atât rezistența globală a organismului, cât și a celei segmentare, locale, ceea ce diminuă stabilitatea sportivului, echilibrul lui, favorizând atât propria sa accidentare cât și a adversarului, în mod involuntar.

Aspectele psihologice în traumatologia sportivă pornesc de la o realitate, anume aceea a personalității performerului, a „psihologiei performerului”. Imaginați-vă ce se petrece în sufletul „sportivului vedetă”, care dintr-o dată se găsește în afara interesului colectiv, în incapacitate, devenind chiar mai puțin decât un anonim. De aceea, în medicina sportivă de azi, în recuperarea traumatologică, psihologul trebuie să fie un membru indispensabil al echipei de specialiști, care luptă pentru reinserția eficace a performerului în activitatea sportivă competițională, după un accident.

1.3.3.a.Patologia traumatică specifică activității sportive de autoapărare

Judo face parte din sporturile care se desfășoară pe categorii de greutate și cu contact direct cu adversarul. Din punct de vedere biomecanic este un sport aciclic-dinamic. Lupta se desfășoară în două moduri: „la sol” (NE – WAZA) și „în picioare” (NAGE – WAZA).

Sportivul trebuie să cunoască tehnici „de strangulare”, tehnici „articulare”, „imobilizări la sol” și tehnici „de proiectare a adversarului la sol”. Efortul se desfășoară în mare parte cu toracele blocat (efect Valsava), iar tehnicile de strangulare determină hipoxia cerebrală acută. Durata normală a luptei este de 5 minute sau se încheie înainte de limită printr-unul din procedeele tehnice amintite sau prin descalificare.

Solicitarea marcată a sistemului nervos, a analizatorilor, precum și a aparatului osteoarticular îl situează între sporturile cu dominantă neuropsihică, neuromusculară. Solicitarea cardiovasculară în momentele de intesitate maximală a efortului este predominant anaerobă.

Din punct de vedere neuromuscular și neuropsihic solicită:

simț kinestezic deosebit;

inteligență nativă;

îndemânare bună;

capacitate de concentrare a atenției;

viteză de reacție și de execuție;

spirit de observație și capacitate de anticipare;

forță explozivă în sprijinul unei coordonări tehnice foarte bune.

Din punct de vedere cardiorespirator, dezvoltarea capacității maxime anaerobe trebuie să atingă valori foarte bune.

1.3.3.b.Traumatismele majore întâlnite în timpul practicării sporturilor de autoapărare

Acestea sunt:

„Strangularea” (SHIME), permisă de regulament, determină hipoxia cerebrală acută;

Comoția cerebrală apare în urma procedurilor de „proiectare la sol”;

Sincopa vagală cu tasare de glomus carotidian;

Luxația scapulohumerală, recidivează și constituie un factor limitativ pentru practicarea în continuare a acestui sport;

Fracturile condroscotale;

Disjuncția acromioclaviculară (semnul „clapei de pian” prezent) apare din cauza lezării ligamentului supraspinos;

Traumatisme ale culisei bicipitale, ale musculaturii suprascapulare și paravertebrale;

Contuzii forte ale Lupta se desfășoară în două moduri: „la sol” (NE – WAZA) și „în picioare” (NAGE – WAZA).

Sportivul trebuie să cunoască tehnici „de strangulare”, tehnici „articulare”, „imobilizări la sol” și tehnici „de proiectare a adversarului la sol”. Efortul se desfășoară în mare parte cu toracele blocat (efect Valsava), iar tehnicile de strangulare determină hipoxia cerebrală acută. Durata normală a luptei este de 5 minute sau se încheie înainte de limită printr-unul din procedeele tehnice amintite sau prin descalificare.

Solicitarea marcată a sistemului nervos, a analizatorilor, precum și a aparatului osteoarticular îl situează între sporturile cu dominantă neuropsihică, neuromusculară. Solicitarea cardiovasculară în momentele de intesitate maximală a efortului este predominant anaerobă.

Din punct de vedere neuromuscular și neuropsihic solicită:

simț kinestezic deosebit;

inteligență nativă;

îndemânare bună;

capacitate de concentrare a atenției;

viteză de reacție și de execuție;

spirit de observație și capacitate de anticipare;

forță explozivă în sprijinul unei coordonări tehnice foarte bune.

Din punct de vedere cardiorespirator, dezvoltarea capacității maxime anaerobe trebuie să atingă valori foarte bune.

1.3.3.b.Traumatismele majore întâlnite în timpul practicării sporturilor de autoapărare

Acestea sunt:

„Strangularea” (SHIME), permisă de regulament, determină hipoxia cerebrală acută;

Comoția cerebrală apare în urma procedurilor de „proiectare la sol”;

Sincopa vagală cu tasare de glomus carotidian;

Luxația scapulohumerală, recidivează și constituie un factor limitativ pentru practicarea în continuare a acestui sport;

Fracturile condroscotale;

Disjuncția acromioclaviculară (semnul „clapei de pian” prezent) apare din cauza lezării ligamentului supraspinos;

Traumatisme ale culisei bicipitale, ale musculaturii suprascapulare și paravertebrale;

Contuzii forte ale feței și corpului;

Hematomul pavilionului urechii (ca și la lupte);

Periostitele tibiale ;

Hematomul cvadricepsului;

Leziunile de menisc;

Entorsele de genunchi sau gleznă;

Luxațiile de genunchi;

Furunculoza, impediment nedorit, destul de frecvent întâlnit.

Arbitrul verifică la intrarea pe TATAMI următoarele elemente:

lungimea unghiilor (se descalifică sportivii cu unghiile lungi);

lungimea regulamentară a mânecilor kimonoului ;

lungimea regulamentară a pantalonilor.

Acestea pot modifica „priza” și pot fi sursa a mai multor accidentări.

Totodată se verifică echipamentul de protecție:

proteza dentară;

mănușile;

tibierele;

suspensoarele cu „cochilie”;

sutienele (la femei).

Judoul feminin ridică probleme mai deosebite atât în accidente (luxații frecvente ale articulațiilor cotului, scapulohumeralei și disjuncția aeromioclaviculară) cât și în competiții:

se permit competițiile în timpul menstrei;.

este obligatorie legarea părului strâns la spate.

Cu cât sportivul stăpânește tehnica de bază mai bine, procentul traumatismelor scade. Longevitatea sportivă ține de calitatea biologică, de însușirea până la măiestrie a tehnicii, de respectarea regimului de viață sportivă (evitarea noxelor, alcoolului, tutunului și a dopajului) și de corectitudinea recuperării (în cazurile de îmbolnăvire, suprasolicitare, traumatisme).

1.3.4. Anatomia funcțională a genunchiului

Ca frecvență topografică toate statisticile indică genunchiul ca cea mai expusă zonă a traumatismului sportiv.

1.3.4.a. Structura osoasă a regiunii genunchiului

Articulația genunchiului este cea mai extinsă și mai complicată articulație a corpului uman.

Din punct de vedere biomecanic este un „trochoginglyurus” format din condilii femurului și tibiei, împreună cu patela.

Femurul este un os lung și pereche care formează singur scheletul coapsei. Femurul prezintă corpul și două epifize.

Epifiza superioară prezintă capul, colul și două tuberozități numite marele și micul trohanter.

Epifiza inferioară este formată din două proeminențe articulare puternice, numite condili. Anterior cei doi codili converg spre suprafața articulară numită fața laterală, în timp ce posterior condilii sunt separați de o fosă adâncă numită intracondiliară.

Patela sau rotula este un os scurt; prezintă baza, vârful, două fețe și margini.

Tibia este un os lung și pereche cu direcția verticală. Tibia are un corp și două epifize.

Epifiza superioară este o masă voluminoasă, alungită în sens transversal. Este constituită din doi condili: condilul medial și condilul lateral. Condilii prezintă o față superioară comună și o față articulară.

Epifiza inferioară are o față superioară și o față articulară inferioară.

1.3.4.b. Mușchii periarticulari ai genunchiului

a)Mușchii regiunii anterioare

b)Mușchii regiunii mediale (adductorii)

c)Mușchii regiunii posterioare

d)Mușchii gambei cu acțiune asupra genunchiului+

1.3.4.c. Stabilitatea genunchiului

Stabilitatea oricărei articulații este legată de:

conformația extremităților osoase articulare;

formațiunile capsulo ligamentare care le leagă – stabilitate pasivă;

corsetul tendino-muscular periarticular – stabilitate activă.

La genunchi, conformația extremităților osoase articulare asigură doar o relativă stabilitate în plan frontal.

Formațiunile capsulo-ligamentare prin dispoziția și conformația lor, permit concomitent și amplitudini de mișcare, neasigurând nici ele stabilitatea maximă.

Stabilitatea genunchiului rămâne, astfel, asigurată cu prioritate activ de grupele musculare periarticulare.

Stabilitatea colaterală medială este asigurată (insuficient):

– pasiv de:

L.C.M., (cu M.I. în Fl.);

complexul capsular posterior (M.I. în Ext.).

– activ de:

mușchiul semitendinos, mușchiul gracilis și de tendonul mușchiului semimembranos.

Stabilitatea colaterală laterală, cu genunchiul în extensie, este asigurată:

– pasiv de:

L.C.L. (M.I. în Ext.);

complexul capsular posterior.

– pasivo-activ de:

tractul ilio-tibial, care trebuie considerat veritabilul stabilizator lateral al genunchiului.

mușchiul biceps femural, popliteu, gastrocnemian lateral, plantar și vast lateral.

Stabilitatea posterioară:

– pasiv de:

L.C.M. pentru segmentul lateral și de ligamentele colaterale împreună cu L.I.P.;

complexul capsulo-ligamentar popliteu pentru întregul genunchi.

– activ de:

aparatul extensor al genunchiului, prin tensiunea constantă a cvadricepsului și ischio gambierilor.

Stabilitatea anterioară:

– pasiv de:

L.I.A. și de ligamentele colaterale.

– activ de:

mușchii ischio gambieri (M.I. în Fl.);

mușchii gastrocnemieni și popliteu (M.I. în Ext.).

Stabilitatea rotatorie antero-medială a tibiei față de femur:

– pasiv de:

L.C.L.;

porțiunea laterală a complexului capsular posterior.

– activ de:

tensorul fasciei lata;

bicepsul femural (secundar).

Stabilitatea rotatorie antero-laterală a tibiei față de femur:

– pasiv de:

L.C.M.. dar și de L.O.P. (ligament oblic posterior, fasciculul posterior al L.C.M.);

– activ de: „pes anserius" cu cele trei tendoane.

Stabilitatea rotatorie postero-laterală este asigurată, din punct de vedere ligamentar, de ligamentul complex “arcuat”.

Rolul rotulei în stabilitatea articulației genunchiului.

Datorită grosimii ei, în timpul mișcării de extensie are rolul să mențină tendonul cvadricipital la distanță de trohleea femurală și să-i confere următoarele funcții:

• creșterea forței cvadricepsului (mărind brațul de pârghie al cvadricepsului cu aproximativ 50%);

• diminuarea considerabilă a frecării de tendonul cvadricipital și înlesnirea alunecării lui (funcție secundară);

• centralizarea forțelor divergente ale celor patru porțiuni ale cvadricepsului și transmiterea lor spre ligamentului rotulian. În felul acesta este evitată luxația tendonului;

• reglarea tensiunii capsulare a genunchiului (Barnett);

• protejarea cartilajului trohleii (ca un scut);

• participare la estetica genunchiului.

La începutul mișcării de flexie rotula vine în raport cu condilii numai prin 1/3 sa inferioară. Când mișcarea de flexie atinge 45o, rotula ajunge în raport cu condilii cu 1/3 sa medie, iar când mișcarea depășește 60 o, rotula ajunge în raport cu 1/3 sa superioară.

La o flexie până la 60o, unghiul din planul sagital dintre tendonul cvadricipital – rotulă și rotulă – ligament rotulian, este superior unghiului de flexie a genunchiului, ceea ce asigură cvadricepsului un important rol de stabilizator activ al genunchiului.

Mișcările de rotație ale tibiei față de femur antrenează și deplasarea rotulei după cum urmează:

• rotația internă, prin deplasarea internă, antrenează rotula în afară;

• în cursul rotației externe a tibiei, rotația internă a condililor femurali va antrena rotula într-o deplasare de aceeași parte.

În biomecanica genunchiului rolul meniscurilor este foarte complex. Astfel funcțiile biomecanice ale meniscurilor sunt următoarele:

• completează spațiul liber dintre suprafața curbă a femurului și suprafața plană a tibiei, împiedecând astfel protruzia sinovialei și a capsulei în cavitatea articulară în cursul mișcărilor;

• centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mișcărilor;

• participă la lubrifierea suprafețelor articulare asigurând repartizarea uniformă a sinoviei pe suprafața cartilajelor;

• joacă rolul unui amortizor de șoc între extremitățile osoase, mai ales între mișcările de hiperextensie și hiperflexie;

• reduce în mod important frecarea dintre extremitățile osoase.

Mișcările meniscurilor sunt:

• rularea – asemănătoare mișcării unei roți care înaintează pe sol;

• frecarea simplă – asemănătoare mișcării unei roți care patinează pe sol;

• frecarea accentuată – asemănătoare mișcării unei roți anexate unui alt mobil, care o trage într-o direcție opusă celei pe care trebuie să o urmeze.

Meniscurile, deși solidare la tibie, se deplasează în flexie posterioară spre înapoi pe platoul tibial, apropiindu-se ușor între ele prin extremitățile externe. În flexie completă meniscul extern se deplasează înapoi cu 1 cm, iar cel intern cu 0,8 cm. În extensia membrului inferior din genunchi, deplasarea este inversă (spre înainte), atingând marginea internă a platoului tibial, depărtându-se ușor unul de celălalt în zona extremităților posterioare.

Cunoscând că extremitățile lor sunt fixate, alunecarea meniscurilor pe platoul tibial se face prin modificarea formei lor, ele situându-se mereu pe acea parte a platoului tibial care suportă presiunea condililor femurali.

• în extensie, condilii alunecând spre înainte vor împinge meniscurile înaintea lor, iar în flexie, condilii alunecând spre înapoi, împing meniscurile înapoia lor;

• în mișcarea de rotație externă, la nivelul meniscului intern, partea anterioară se deplasează spre înainte și spre în afară, iar partea posterioară este împinsă înapoi, ceea ce duce la o distensie puternică a meniscului.

• în mișcarea de rotație externă meniscul extern suferă o deplasare în sens invers.

1.3.4.d. Biomecanica activă a articulației genunchiului

Articulația femuropatelotibială, o articulație teoretic cu un singur grad de libertate, prezintă totuși:

– două mișcări principale în plan sagital: flexia și deflexia (rareori sau patologic, extensia);

– două mișcări secundare în plan transversal de o foarte mică amplitudine: rotația internă și rotația externă.

Patela are rolul unui dispozitiv de transmisie a forței de extensie pe tibie.

Fig. 1. Schema biomecanică a flexiei și a deflexiei în articulația genunchiului

Mușchii flexori ai M.I. în articulația genunchiului sunt:

principali: bicepsul femural, semimembranosul și semitendinosul;

secundari: gemenii, gracilisul și croitorul.

Deflexia este realizată de mușchiul cvadriceps, ajutat de tensorul fasciei lata.

Fig.2. Schema biomecanică a Fig.3. Schema biomecanică a m.semitendinos (vedere posterioară) mușchiului semimembranos

Fig.4. Schema biomecanică Fig.5. Schema biomecanică

a mușchiului biceps femural a mușchiului croitor (rotație

(capul scurt) laterală în articulația genun-chiului cu gamba flectată)

Fig.6. Schema biomecanică a mușchiului drept fermural

(vedere laterală)

Fig.7. Schema biomecanică a mușchiului cvadriceps (vast inter-mediar)

Fig.8. Schema biomecanică a mușchiului cvadriceps (vast lateral)

La aceste mișcări se asociază rotația internă și externă (totalizând circa 90º) în jurul unui ax vertical, prima desfășurându-se în mod pasiv ca act final al extensiei. Aceste mișcări sunt de amplitudine foarte redusă. Ele sunt limitate de ligamentele colaterale și de cele încrucișate.

1.3.5. Bazele fiziopatologice a sechelelor articulare post-traumatice ale genunchiului

Majoritatea traumatismelor care afectează articulația genunchiului sau se produc la distanță de ea, pot afecta cele trei structuri de care depinde atât stabilitatea articulației, cât și gradul amplitudinii mișcărilor. Acestea sunt:

contururile suprafețelor articulare opozante și meniscurile;

integritatea capsulei fibroase și a ligamentelor;

integritatea masei și forței musculare.

În funcție de tipul traumatismului, leziunile taumatice au fost sistematizate de J. Genety astfel:

1.3.6. Tipul traumatismelor la nivelul genunchiului

Entorsele genunchiului se produc în urma unei leziuni traumatice create de o perturbare tensională ce depășește limitele fiziologice de stabilitate ale articulației la nivelul părților moi capsulo-ligamentare, dar fără să afecteze raporturile dintre suprafețele articulare osteo-cartilaginoase.

Mecanismul de producere cel mai frecvent este cel indirect, prin mișcări de :

abducție și adducție cu genunchiul în hiperextensie;

mișcări de rotație internă și externă (torsiune);

hiperflexii și hiperextensii.

mecanismul direct asupra genunchiului.

Entorsa accentuatã (de gradul III) prezintă leziuni importante capsulo-ligamentare și meniscale.

Entorsa gravă sau de gradul IV produce leziuni multiple capsulo-ligamentare și meniscale.

Leziunile de menisc

Leziunile de menisc se manifestă prin:

rupturi meniscale;

luxații meniscale veritabile.

Meniscul intern este afectat în proporție de aproximativ 80%, iar meniscul extern putând prezenta mai ales chisturi meniscale.

Leziunile de menisc, pe lângă durerea vie, sunt însoțite de:

• hidartroze cu caracter intermitent, regresând în repaus și recidivând la efort;

• senzația de deranjament intern și instabilitate;

• uneori blocaje de tip meniscal;

• tumefacție;

• pseudoblocaje.

Luxațiile de genunchi se întâlnesc mai frecvent la sportivi.

Mecanismul de producere, în general, constă dintr-un șoc direct pe un genunchi flectat sau hiperextins, sau prin mișcări forțate în varus sau în valgus. În funcție de direcția în care a fost forțat genunchiul întâlnim următoarele tipuri de luxație:

anterioară;

posterioară;

laterală internă sau externă.

1.4. Ipoteza de lucru

Aplicând recuperarea psiho-motorie după traumatisme generate de activitatea de autoapărare, paralel cu alte mijloace cunoscute și frecvent folosite (repaus, medicamente etc.) sperăm să contribuim la prelungirea activității sportivilor (să nu abandoneze) și să îi ajutăm la reîntoarcerea lor în competiții, în timp cât se poate de scurt (în timp util).

II. MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Organizarea cercetării

Subiecții luați în evidență pentru lucrarea de cercetare au fost recrutați dintre sportivii de performanță de la Clubul Sportiv “Crișul” Oradea, secția de karate .

Subiecții au vârste cuprinse între 14 și 25 de ani, reprezentând perioada de juniorat și (peste 18 ani) de seniorat. Ei practică această latură sportivă de la vârsta 6-8 ani.

Subiecții până la vârsta de 14 ani se accidentează mai puțin grav, deoarece regulamentul nu permite contactul direct, eliminând foarte mult posibilitățile și numărul accidentelor.

Subiecții, în număr de 15, au fost urmăriți începând cu luna mai 2001 până în luna aprilie 2002, (12 luni calendaristice), în ordinea accidentărilor.

Înregistrarea datelor s-a făcut de către mine, pe baza evenimentelor din timpul antrenamentelor și competițiilor, iar mai apoi pe baza actelor emise de serviciile medicale de specialitate.

Nu s-a efectuat studiu comparativ între grupele martor și cele de experiment, deoarece nu am dorit să sacrificăm nici un sportiv neaplicând programul de recuperare necesar după orice accidentare.

Am urmărit evoluția posttraumatică a sportivilor cuprinzându-i într-un program riguros și complex de recuperare în vederea găsirii celor mai eficiente modalități de tratament pentru reîntoarcerea cât mai timpurie a sportivilor la activitatea competițională.

2. 2. Metode de cercetare

2. 2. 1. Observarea științifică

Această metodă de cercetare constă într-o observație planificată, atentă și sistematică pe baza unui program de sarcini precise. Rezultatele ei se înregistrează în timpul observării fără ca cel în cauză să știe și fără să se intervină în desfășurarea evenimentelor.

Ea este fundamentată teoretico-științific, executată sistematic, analitic după reguli precise. În decursul cercetării se poate repeta și verifica observațiile.

În cazul cercetării noastre am pus în observație atât conduita sportivilor de performanță (gradul de pregătire fizică generală, tehnică specifică), cât și condițiile materiale a bazelor sportive și echipamentul de protecție al sportivilor.

Tabel de observație (date privind modul de producere al traumatismului)

2. 2. 2 Metoda testelor

Testul este un instrument de măsurare, o probă științifică de apreciere obiectivă a unor fenomene, atitudini individuale, deprinderi motrice.

Măsurarea determină cantitatea, dar concomitent și calitatea actului investigat prin atribuirea valorilor cantitative acestora.

Testele folosite pentru evaluarea funcțională a segmentelor afectate au fost cele standardizate:

Testul clinic muscular manual:

S-a apreciat tonusul activ muscular după tehnica manuală standard între valorile 0-5.

Goniometrizarea articulară:

S-a măsurat unghiul de flexie și deficitul de extensie cu goniometrul exprimat în grade.

Durerea:

S-a apreciat pe o scară de la 1- 6 astfel:

fără durere;

rareori (competiție);

în activități viguroase (sportive);

în activități moderate zilnice;

în activități ușoare (plimbare);

continuu (în repaus).

Edemul:

S-a investigat după următorul mod de apreciere calitativă:

fără revărsat articular (hidartroză);

hidartroză moderată, dar fără hemartroză;

hidartroză moderată cu urmă de hemartroză;

edem sever hidartroză cu hemartroză.

Evaluarea funcțională generală a segmentului afectat:

S-a folosit SCORUL LYSHOLM:

Instabilitatea

25 – nu mă lasă MI degajat din G;

20 – rar mă lasă MI să practic efort sever

15 – frecvent am senzația de instabilitate în efort sever

10 – ocazional în activitățile zilnice simt un genunchi instabil

5 – des în activitățile zilnice am probleme, mă atenționează MI și G că exist

0 – la fiecare pas am necazuri cu MI și G lax

Tumefierea

10 – niciodată

6 – la efort sever

2 – la efort obișnuit

0 – constant

Șchiopătatul/ privind deplasarea, mersul fără aparate ajutătoare

5 – niciodată

3 – ușor sau periodic

0 – rău și constant

Blocarea articulației MI din G

15 – niciodată

10 – senzație de prindere fără blocare

6 – ocazională

2 – frecvent

0 – blocat la examinare

Durerea

25 – deloc

20 – inconstantă, ușoară în efort greu

15 – marcată în efort sever

10 – după mers > 2 km

5 – după mers < 2 km

0 – constant

Mersul pe scări

10 – fără probleme

6 – ușor afectat

2 – cu un pas

0 – imposibil

Suport, propria greutate în timpul mersului pe teren plat

5 – niciodată

3 – braț sau cârjă

0 – purtarea propriei greutăți imposibilă

„Ghemuirea” (flexia Mi din art. G)

5 – fără probleme, unghi 120º

4 – ușor afectat, unghi 100º

2 – > 90º

0 – imposibil

Interpretarea scorului Lysholm (maxim 100 pct.):

Excelent >90 pct.

Bun 84-90 pct.

Moderat 65-83 pct.

„Rău” <65 pct.

Tabelul I general (vezi următoarea pagină) cuprinde date despre lotul de sportivi cercetat la începutul studiului.

Tabelul II (felul traumatismelor) cuprinde date despre diagnostic și câteva detalii legate de acestea.

Tabelul III însumează date privind circumstanțele de producere ale traumatismului, iar tabelul IV date privind condițiile materiale ale locului de pregătire și concurs, cauzatoare de accident.

Tabel I (general)

Tabel II (felul traumatismelor)

Tabel III (date privind circumstanțele de producere ale traumatismului)

Tabel IV (date privind condițiile materiale ale locului de pregătire și concurs, cauzatoare de accident)

Evaluarea clinică a mersului;

S-a verificat conform scorului Lysholm doar durerea și șchiopătatul, deoarece nu este vorba de engrame deteriorate în timp.

Evaluarea clinică a alergării.

S-a evaluat posibilitatea alergării, și timpul scurs de la accident după următorul tabel:

2.2.3. Programul de recuperare

În medicina sportivă orice program de recuperare are o structură bipolară deoarece trebuie să conțină în mod distinct, ca obiective:

programul de condiționare fizică (refacerea sau menținerea condiției fizice generale);

programul de reabilitare propriu-zisă (refacerea maximă a deficitului funcțional local creat de traumatism).

Se știe că orice leziune posttraumatică a țesutului moale trece obligatoriu prin patru faze:

faza lezională;

faza inflamatorie;

faza de reparare;

faza de remodelare.

Repausul, imobilizarea, după traumatism este obligatorie, deoarece limitează hemoragia, edemul și riscul unor leziuni chiar la eforturi minore.

Recâștigarea funcțiilor diferitelor nivele de țesut, mai ales a celor moi, se petrece doar în faza de remodelare când fibrele de colagen se reorientează pe direcțiile de stres și se face „cross-linkajul” între fibre. Aceste procese reduc rezistența și elasticitatea structurilor conjunctive.

Un turn-over de colagen după o leziune, lăsat să evolueze spontan, poate dura și doi ani până când își va reface complet toate proprietățile funcționale.

Dacă imobilizarea asigură vindecarea lezională și ferește de complicații locale anatomice este în aceeași măsură dezastruoasă atât pentru funcția motorie zonală, cât și pentru capacitatea funcțională generală.

Imobilizarea unui segment determină rapid formarea unui țesut conjunctiv dens, ce înlocuiește conjunctivul lax areolat, elastic, care alături de apariția colagenului adițional (aderențe) va bloca mobilitatea articulară. Apariția conjunctivului dens se produce chiar după prima săptămână. Faza de reparare a colagenului prin apariția de neocolagen durează câteva săptămâni, dar această refacere este însă doar anatomică nu și funcțională. În acest stadiu orice semn clinic a dispărut și putem face enorma eroare de a reîncepe antrenamentele obișnuite.

Pe de altă parte absența stresului asupra țesutului moale determină scăderea zilnică de forță și rezistență musculotendinoasă și de rezistență și elasticitate tendoligamentară.

Recuperarea accidentelor „acute”, a sindromului clinic complex se derulează în patru faze:

faza acută;

faza subacută;

faza programului de exerciții progresive supravegheate;

faza de revenire la competiție.

În prima fază imobilizarea este obligatorie indiferent prin ce mijloc se realizează: prin feși întărite cu benzi adezive, atelă, ghips, orteză fixă. Tratamentul vizează combaterea hemoragiei, edemului, durerii și evitarea unor noi leziuni.

Imobilizarea în poziții fiziologice și antideclive previne agravarea leziunilor locale prin:

diminuarea durerii și astfel evită contracturile de apărare ca și posturile antalgice care pot fi total nefiziologice;

combaterea hemoragiei și edemului (bandaje elastice-compresive).

În primele 24-27 ore, aplicarea gheții sau comprese reci timp de 10-30 minute, repetate de 3-4 ori pe zi este foarte indicat.

Faza a doua este cea mai dificilă deoarece cu ea începe remobilizarea segmentului, obiectivul fiind promovarea procesului reparator anatomic, dar și funcțional precum și prevenirea oricărei alte leziuni.

Obiective specifice:

menținerea indolorității;

menținere a echilibrului între necesitatea de mobilizare și cea de protecție tisulară prin intermediul durerii (Durere-Stop, mișcare!).

În această fază se facilitează procesul reparator, de vindecare (orientarea fibrelor de neocolagen pe direcția stresului motor, eliminarea edemului, blocarea formării aderențelor, transformarea conjunctivului dens în rețea laxă aorolară) în direcția fiziologicului și necesarului conform ramurii sportive. Toate acestea se realizează sub stresul dinamic și prin combaterea redorilor articulare de imobilizare și prin întinderea (streching-ul) contracturii, retracturii musculare obținută tot prin mobilizare.

Atenție! Mobilizarea să nu depășească rezistența de moment a țesutului conjunctiv pentru a nu provoca noi rupturi de fibre.

Ca tehnici kinetice în această fază utilizăm mobilizările active și activ-ajutate, FNP, asociate cu :

aplicațiile de căldură locală (se preferă ultrasunetul pentru încălzirea țesuturilor la joncțiunea lor cu osul capsulă, tendon);

lupta în continuare contra edemului, prin posturi antideclive și pneumocomprese; și în sfârșit contracțiile izometrice progresive.

Tehnicile FNP care folosesc rezistența manuală a kinoterapeutului doar pe amplitudinea de mișcare care nu provoacă dureri, sunt foarte eficiente. Rezistența manuală se poate modifica progresiv, după necesitate, și este mai bine tolerată psihic de orice pacient care a avut un traumatism acut.

Creșterea tonusului muscular prin exerciții dinamice cu rezistență „clasice”, se introduce dacă mobilitatea este completă, fără durere și când indurația țesutului a dispărut.

Faza a treia reprezintă programul de revenire la normal ale tuturor celor cinci elemente de bază ale formei fizice descrise de Hollmann: forță, mobilitate (flexibilitate), rezistență, viteză de acțiune, coordonare.

Tehnica de lucru pentru recuperarea celor cinci elemente este în general cea clasică, cunoscută din kinetotologie, însă cu câteva indicații particulare pentru sportivi:

pentru recuperarea flexibilității se preferă programele de streching static, presărat cu contracții izometrice pe agoniști apoi pe antagoniști realizându-se astfel tehnici de facilitare neuroproprioceptivă;

pentru forță se utilizează atât isometria, cât și exercițiile dinamice cu rezistență progresivă. Ca metodologie se recomandă să se lucreze independent fiecare jumătate a corpului;

antrenarea rezistenței să nu înceapă decât atunci când forța a ajuns la 90% din valoarea normală a segmentului sănătos.

antrenarea vitezei se începe când forța a atins 90% din valoarea normală a segmentului sănătos deoarece „puterea” (power) este activitate de forță în regim de viteză. Antrenamentele se încep doar cu ½ din viteza normală a mișcărilor la sportivul respectiv, apoi cu 2/3 și în final se ajunge la viteza normală.

refacerea coordonării se realizează de fapt concomitent cu exerciții pentru viteză.

Tot în această fază se realizează revenirea la condiția de efort cardiorespiratorie și metabolică, cu atât mai necesară cu cât repausul din prima fază a fost mai lungă. Metodologia de lucru din această fază îmbină cel mai bine teoriile științifice din domeniul medical, recuperator și cel sportiv.

Faza a patra, de revenire la competiție, urmărește creșterea treptată a performanței, dar și a stării fizice generale, fază, care obligatoriu trebuie să se deruleze tot sub supravegherea medicului (ceea ce din păcate se realizează mai rar). Faza a III-a perfect condusă și realizată, permite sportivului reintrarea în antrenamentele competiționale care vor crește în intensitate Reîntoarcerea prea timpurie în competiție din dorință acerbă de a concura, poate fi periculoasă, căci poate duce la un nou traumatism.

Traumatismele acute specifice activităților de autoapărare (vezi capitolul I) au următorul protocol de tratament de urgență:

„Strangularea” (SHIME), permisă de regulament, determină hipoxia cerebrală acută. Necesită:

resuscitarea cardiorespiratorie prin masaj cardiac extern (metoda Silvester);

masajul cefei (metoda Woo – SHO);

tracțiuni ale membrelor inferioare;

oxigenoterapie de la butelia de oxigen portabilă;

medicație neurotrofică.

Comoția cerebrală apărută în urma procedurilor de „proiectare la sol”, necesită oprirea luptei de către arbitru și internare pentru supraveghere în clinică de neurologie, o perioadă de 24 de ore.

Sincopa vagală cu tasare de glomus carotidian necesită oprirea imediată a luptei și aplicarea măsurilor de resuscitare cardiorespiratorie, urmate de tratament vagolitic. De cele mai multe ori se impune abandonarea activității sportive de performanță.

Leziunile de menisc – necesită imobilizare. Tratamentul constã în deblocarea genunchiului care este de obicei chirurgical, urmat de un tratament postoperator pentru recuperarea funcționalã precoce care poate începe încă din faza de imobilizare prin kinetoterapie activã cu obiective concret formulate.

Entorsele de genunchi sau gleznă necesită imobilizare.

Luxațiile de genunchi – tratamentul constă în reducerea ortopedicã a luxației prin manevre inverse mecanismului de producere, reconstrucție chirurgicalã, urmat de imobilizare cu genunchiul în extensie. Recuperarea funcțională postoperatorie poate începe încă din faza de imobilizare prin kinetoterapie.

Hematomul pavilionului urechii (ca și la lupte) necesită tratament hemostatic (crioterapie + Etamislat), evacuarea chirurgicală a hematomului, pansament compresiv.

Periostitele tibiale necesită: crioterapie + analgezice, badijonări cu tinctură de iod, ultrasunete cu Fenibultazonă și ionizări cu Xilină.

Hematomul cvadricepsului cere repaus segmentar, crioterapie locală, hemostatice, evacuare chirurgicală. Tratamentul incorect determină calcifierea cu aderențe în masa musculară.

2.2.3.a. Programul kinetic pentru afecțiunile acute posttraumatice ce induc disfuncții la nivelul articulației genunchiului

Programul propriu-zis (în cazul intervențiilor sângerânde) poate fi alcătuit în două intervale:

preoperator;

postoperator.

Perioada preoperatorie:

pregătirea psihologică și înțelegerea necesității și modului de intervenție chirurgicală;

acomodarea pacientului cu tehnicile și exercițiile care vor alcătui programul postoperator.

Perioada postoperatorie:

imobilizarea în aparat gipsat sau atelă gipsată în funcție de tipul intervenției chirurgicale (ar fi necesar să se lase “ferestre” în aparatul gipsat pentru ca rotula să poată fi mobilizată pasiv sau pentru stimulări electrice ale maselor musculare);

“mișcare pasivă continuă” introdusă în ultimii 3-4 ani de specialiștii din S.U.A. – Noynes și Mangine – după intervențiile intraarticulare. Acest program începe din a doua zi după intervenție, timp de 8 ore pe zi, fiind alcătuit din flexii și deflexii pasive între unghiurile de 20și 90, prevenind astfel redoarea articulară, staza veno-limfatică etc.;

posturi antideclive ale segmentului operat;

mobilizări ale segmentelor supra- și subiacente, heterolaterale și ale trunchiului;

mersul cu sau fără încărcarea segementului operat (în funcție de intervenție) cu dispozitive medicale ajutătoare (cârji, cadru de mers fix sau rolator etc.);

recâștigarea tonusului muscular funcțional static și dinamic (pentru musculatura celor patru fețe);

recâștigarea amplitudinii maxime de mișcare din articulația interesată;

recâștigarea abilității în mers, alergare și engrame specifice sportului practicat.

Sportivul va reintra în activitatea sportivă și competițională când:

forța cvadricepsului și ischiogambierilor este mai slabă până la 10% decât forța mușchilor membrului inferior opus;

diferența circumferinței coapsei membrului inferior operat este sub 2 cm față de cea a membrului inferior opus;

diferența circumferinței genunchiului operat nu depășește 2 cm în favoarea celui operat;

nu există durere pe întreaga amplitudine de mișcare nici în lanț cinematic deschis, nici în lanț cinematic închis;

coordonare și control bun pe planșeta de balans în încărcare completă.

2.2.3.b.Programul kinetic propriu-zis

Perioada imediat postoperatorie sau cu contenție

Obiectiv: meținerea mobilității M.I. operat și a celui heterolateral în perioada imediat postoperatorie sau după tratamentul ortopedic

Exercițiul 1: indicat pentru ambele M.I.

P.I. D.D.

T1: flexia dorsală a piciorului pe gambă;

T2:flexia plantară a piciorului pe gambă.

T. Inversare lentă

E. Comanda verbală

Dozare: mișcări în ritm de ½ timp de 30 sec. X 2, cu pauze de 30 sec.

E xercițiul 2: indicat pentru M.I. heterolateral

P.I. D.D., gamba M.I. heterolateral atârnat la marginea patului

T 1: deflexia gambei pe coapsă;

T2: flexia gambei pe coapsă.

T. Inversarea agonistică a cvadricepsului heterolateral

E. Forța gravitațională, comanda verbală

Dozare: mișcare în ritm de ½, 3 X 10-12, cu pauză de 1 minut, de 2-3 X/ zi.

Exercițiul 3: indicat pentru ambele membre inferioare dacă intervenția sau imobilizarea permite

P.I. D.D.

T1: flexia coapsei pe bazin (cu M.I. întins din G.);

T2:deflexia coapsei pe bazin.

T. Inversare agonistică a flexorilor șoldului

E. Forța gravitațională, comanda verbală

Dozare: mișcare în ritm de 1/1, 2 serii de 6, cu pauze de 1 minut.

Exercițiul 4: indicat pentru ambele MI dacă intervenția sau imobilizarea permite

P.I. D.D sau D.L.

T1: abducția MI în plan orizontal sau în plan vertical

T2: revenire

T. I.L. a abductorilor – adductorilor sau inversare agonistică a abductorilor

E. Comanda verbală, forța gravitațională

Dozare: Mișcare în ritm de 1/1, 2 serii de câte 6, cu pauze de 1 minut

Exercițiul 5:

P.I. D.D., M.I. heterolateral, îndoit din C.F. și G., talpa pe pat

T1 flexia trunchiului pe bazin;

T2 revenire în D.D.

T. Inversare agonistică pentru musculatura abdominală

E. Forța gravitațională, comanda verbală

Dozare: 3-4 repetări din 2 în 2 ore.

Obiectiv: menținerea forței și rezistenței M.I. heterolateral

Exercițiul 6:

P.I. D. D. cu M.I. heterolateral la marginea patului, segmentelor M.I.;

T1: D1F

T2: D1E

T. Contracție concentrică de la segmentele distale spre cele proximale

E. Control vizual, comanda verbală, rezistența maximală manuală pe toate componentele diagonalelor

Dozare: ritm 1/1, serii de 3 x 8, cu pauză 2-3’.

Exercițiul 7:

A. P.I. D. D. cu M.I. heterolateral în triplă flexie; se execută mișcarea de “bicicletă”

T. Contracție concentrică și excentrică

E. Control vizual, comanda verbală, forța gravitațională

Dozare: ritm 1/1, serii de 6 x 4, cu pauză 2-3’.

Obiectiv: menținerea forței mușchiului iliopsoas și dreptul femural al M.I. afectat;

Exercițiul 8:

A. P.I. D. D.

T1: flexia coapsei pe bazin cu M.I. extins;

T2: menținerea M.I. în unghiul de flexie posibil;

T3: revenire în D.D.

T. Inversare agonistică a flexorilor coapsei

E. Control vizual, comanda verbală, rezistența opusă de aparatul de contenție

Dozare: ritm 1/1, serii de 3 x 4, cu pauză 2-3’.

Obiectiv: menținerea forței și rezistenței mușchiului fesier mijlociu a M.I. heterolateral

Exercițiul 9:

P.I. D. homolateral

T1: abducția M.I. heterolateral

T2: revenire în D.L.

T. Inversare agonistică pentru fesierul mijlociu heterolateral

E. Control vizual, comanda verbală, rezistența maximală pe tot parcursul abducției

Dozare: ritm 1/1, serii de 4 x 6, cu pauză 2-3’.

Obiectiv: menținerea forței și rezistenței mușchiul fesier mijlociu și tensor al fasciei lata;

Exercițiul 10:

P.I. D. homolateral cu M.I. flectat 30 din articulația C.F.

T1: triplaflexie a M.I. heterolateral

T2: revenire în P.I.

T. I. L. pentru mușchii anteroposteriori ai M.I. heterolateral, izometrie pentru fascia lata

E. Comanda verbală, rezistența aplicată pe glezna M.I. heterolateral

Dozare: ritm 1/2, serii de 6 x 2, cu pauză 2-3’, izometria de 6-8 sec.

Obiectiv: menținerea forței mușchiului fesier mijlociu a M.I. homolateral

Exercițiul 11:

A. P.I. D. heterolateral, M.I. homolateral ușor flectat din articulația C.F. și G.

T1: abducția M.I.

T2: revenire în P.I.

T. Inversare agoniastică a mușchiului fesier mijlociu

E.Comanda verbală, rezistența aparatului de contenție

Dozare: ritm 1/1, serii de 3 x 4, cu pauză 2-3’.

Obiectiv: menținerea forței mușchiului fesier mare și a mușchilor ischiogambieri;

Exercițiul 12:

P.I. D.V.

T1: extensia M.I.

T2: revenire în P.I.

T. Inversare Agonistică

E. Comanda verbală, rezistența manuală a kinetoterapeutului pe 1/3 inferioară a coapsei

Dozare: ritm 1/1, serii de 3 x 6, cu pauză 1-2’.

Mers cu dispozitive medicale ajutătoare:

Pacientul poate relua mersul cu ajutorul dispozitivelor medicale, cu sau fără sprijin pe M.I. afectat, în funcție de traumatismul suferit și protocolul de tratament de urmat.

Etapa după eliminarea contenției

Această etapă cuprinde perioada de timp, cuprinsă între scoaterea gipsului și reintegrarea sportivului în activitatea sportivă. În această etapă programul kinetic efectuat la sală este completată de programul de H.K.T. și un program efectuat la domiciliu, pentru ca recuperarea să aibă varietate și continuitate.

Obiective:

recâștigarea amplitudinii de mișcare în lanț cinematic deschis;

recâștigarea stabilității articulației genunchiului în diferite unghiuri în lanț cineamtic deschis;

recâștigarea stabilității funcționale în lanț cinematic deschis (pentru abilițățile uzuale – mers pe plat, mers pe trepte, alergare);

recâștigarea celui mai înalt nivel de control motor al segmentului afectat (pentru abilitățile probei sportive practicate).

Exercițiul 1:

A. P.I. D.D.

T1: mobilizarea pasivă a rotulei în plan frontal (abd., add.)

T2: mobilizarea pasivă a rotulei în sus, jos

T. mișcare pasivă segmentară

E. poziția inițială, priza – contrapriza, comanda verbală

Dozare: 8-10 mișcări lente pe amplitudinea posibilă.

Exercițiul 2:

A. P.I. D. heterolateral, M.I. heterolateral pe o masă înaltă de 17cm

T1: flexia M.I. din G.

T2: deflexia M.I. din G.

T. I.L., I.L.O.

E. Rezistența manuală aplicată alternativ înaintea ambelor direcții de mișcare, P.I., comanda verbală

Dozare: la I.L. – 25- 30 repetări într-un unghi din ce în mai mare al amplitudinii de mișcare;

la începutul oricărui program kinetic;

în timpul liber cu scopul menținerii amplitudinii de mișcare obținute în cadrul programului kinetic.

La I.L.O. – 6-8 repetări pe ședință K.T.

Exercițiul 3 (vezi poza 1):

A. P.I. D. heterolateral, M.I. heterolateral pe o masă înaltă de 17cm

T1: flexia M.I. din G.

T2: izometrie la capătul T1

T3: deflexia M.I. din G.

T. R.O. antagonist pentru cvadriceps

E. Comanda verbală, rezistența manuală maximală aplicată înaintea T1 de mișcare, P.I., rezistența manuală egală cu forța ischiogambierilor aplicată înaintea T2

Dozare: numărul de repetări este dat de nemodificarea amplitudinii de mișcare în direcția de deflexie.

Exercițiul 4:

A. P.I. D. heterolateral, M.I. heterolateral pe o masă înaltă de 17cm

T1: izometrie pe flexia M.I. din G. în diferite puncte ale arcului de mișcare

T2: izometrie pe deflexia M.I. din G. în diferite puncte ale arcului de mișcare

T. I.z.A. pentru mușchii flexori și extensori ai G.

E. Comanda verbală, rezistența manuală egală cu forța ischiogambierilor alternativ cu cel al cvadricepsului aplicată înaintea T1 și T2.

Dozare: numărul de repetări este dat de nemodificarea forței de contracție a mușchilor în cauză în direcția scăderii acesteia.

Exercițiul 5:

A. P.I. D. heterolateral, M.I. heterolateral pe o masă înaltă de 17cm

T1: izometrie pe flexia M.I. din G. în punctele cele mai critice ale stabilității pe arcul de mișcare (Fl.90,60, 0)

T2: izometrie pe deflexia M.I. din G. în punctele cele mai critice ale arcului de mișcare (Fl.90,60, 0)

T. S.R. pentru mușchii flexori și extensori ai G.

E. Comanda verbală, rezistența manuală aproape egală cu forța ischiogambierilor alternativ cu cel al cvadricepsului aplicată înaintea T1 și T2 sub forma mici împingeri, dar fără a provoca destabilizare majoră.

Dozare: numărul de repetări este dat de nemodificarea forței de contracție a tuturor mușchilor în cauză în direcția scăderii acesteia.

Exercițiul 5 (vezi poza 2):

A. P.I. D.D. sau Așezat (pentru gradarea dificultății), M.I. homolateral ușor flectat din G. și așezat pe un suport în zona poplitee

T1: deflexia M.I. din G.

T2: revenire în P.I.

T. I.A. pentru mușchii extensori ai gambei pe coapsă

E. Comanda verbală, forța gravitațională sau rezistența sacului de nisip aplicat pe treimea inferioară a gambei înaintea mișcării din T1

Dozare: 2 serii de 8 repetări cu rezistență exterioară din ce în ce mai mare cu condiția să se obțină “înlăcătarea genunchiului”.

Exercițiul 6 (vezi poza 3):

A. P.I. Așezat, M.I. homolateral așezat cu talpa pe un dispozitiv special

T1: flexia plantară

T2: izometrie de 10-12 sec. la capătul T1

T3: revenire în P.I.

T. Contracție concentrică a solearului (secundar al gemenilor)

E. Comanda verbală, rezistența opusă de elasticul dispozitivului contra mișcării T1

Dozare: 3 X 8 repetări cu pauze de 1 minut.

Exercițiul 7 (vezi poza 4):

A. P.I. D.V., M.I. homolateral în sprijin pe perete într-o ușoară flexie din G.

T1: deflexia M.I. din G.

T2: păstrarea aliniamentului obținut al M.I.

T3: revenire în P.I.

T. Contracție concentrică a extensorilor M.I. (în special G.) în lanț cinematic închis

E. Comanda verbală, P.I. orizontală (încărcarea progresivă în lanț cinematic închis), contrarezistența manuală ce se poate modela după forța din ce în ce mai funcțională a stabilizatorilor anteriori ai G.

Dozare: 3 X 8 repetări, cu izometria de 8-10 sec. la T2, cu contrarezistență ce se modelează după creșterea forței cvadricepsului.

Exercițiul 8 (vezi poza 5):

A. P.I. D.D., M. inferioare sprijinite cu talpa pe perete, ușor mai ridicate de linia orizontală

T1: deflexia șoldului pe bazin

T2: menținerea aliniamentului trunchi – M. inferioare obținut

T3: revenire în P.I.

T. Contracția concentrică a mușchilor antigravitaționali ai trunchiului și M. inferioare

E. Comanda verbală, forța gravitațională ce acționează asupra segmentului Tr. – centură pelviană, P.I. orizontală pentru gradarea dificultății execuției exrcițiului

Dozare: de 2 X 6 repetări, cu menținerea T2 de 6-8 sec.

Exercițiul 9 (vezi poza 6):

A. P.I. D.D., M.I. homolateral în ușoară triplă flexie așezat pe o minge Bobath

T1: flexia gambei pe coapsă (comprimarea mingii) concomitent cu extensia coapsei pe bazin (apăsarea mingii spre suprafața de sprijin)

T2: păstrarea prin contracție izometrică a poziției obținute

T3: relaxare prin revenire în P.I.

T. Co-contracția mușchilor din planul anteroposterior al G.

E. Comanda verbală, contrarezistența prin elesticitatea mingii

Dozare: 2 X 6-8 repetări, cu izometrie de 6-8 sec. în T2.

Exercițiul 10 (vezi poza 7):

A. P.I. D.D., M. inferioare în triplă flexie ușoară, abducție pentru a cuprinde o minge Bobath între ele

T1: adducția M. inferioare

T2: menținerea poziției obținute prin comprimarea mingii

T3: revenire în P.I.

T. Contracție concentrică urmată de contracție izometrică, apoi relaxare a mușchilor adductori ai C.F.

E. Comanda verbală, contrarezistența prin elasticitatea mingii, P.I.

Dozare: 2 X 6 repetări cu 6 sec. izometrie în T2.

Exercițiul 11 (vezi poza 8):

A. P.I. așezat la marginea patului cu sprijin înapoi, M. inferioare în flexie C.F. și G., cu o lădiță între glezne

T1: ridicarea lădiței cu M. inferioare la o înălțime posibilă

T2: menținerea poziției obținute

T3: așezarea lădiței pe sol

T. I.A. a mușchilor flexori ai coapsei pe bazin, izometrie a mușchilor adductori ai coapsei

E. Comanda verbală, P.I., contrarezistența asigurată de greutatea lădiței, priza pe lădiță

Dozare: 2 X 6 repetări cu izometria de 6 sec. în T2.

Exercițiul 12:

A. P.I. așezat la marginea patului cu sau fără sprijin înapoi, M. inferioare în flexie C.F. și G., cu o minge de fotbal sau medicinală de 1 kg între glezne

T1: ridicarea obiectului cu M. inferioare la o înălțime posibilă

T2: deflexia M.I. din G.

T3: flexia M.I. din G.

T4: așezarea obiectului pe sol

T. I.A. a mușchilor flexori ai coapsei pe bazin și ai extensorilor gambei pe coapsă, izometrie a mușchilor adductori ai coapsei

E. Comanda verbală, P.I., contrarezistența asigurată de greutatea obiectului, priza pe obiect

Dozare: 2 X 6 repetări.

Exercițiul 13:

A. P.I. așezat la marginea patului cu sau fără sprijin înapoi, M. inferioare în flexie C.F. și G. cu “terraband” în jurul gleznelor

T1: ridicarea M. inferioare de pe sol, abducția M. inferioare din C.F.

T2: menținerea poziției obținute

T3: revenire

T. I. A. a flexorilor coapsei pe bazin și contracție izometrică pentru mușchii abdominali și abductori în flexie ai C.F.

E. Comanda verbală, rezistența elasticității “terrabandului”, P.I.

Dozare: 2 x 6 repetări

Exercițiul 14 (vezi poza 9):

A. P.I. așezat la marginea patului cu sprijin înapoi, M. inferioare în flexie C.F. și G. cu picioarele într-o lădiță de lemn

T1: ridicarea M. inferioare de pe sol și fixarea lădiței cu partea laterală a picioarelor prin abducția M. inferioare din C.F.

T2: menținerea poziției obținute

T3: revenire în P.I.

T. I. A. a flexorilor coapsei pe bazin și contracție izometrică pentru mușchii abdominali și abductori în flexie ai C.F.

E. Comanda verbală, rezistența prin greutatea obiectului, P.I.

Dozare: 2 x 6 repetări

Exercițiul 15:

A. P.I. așezat la marginea patului cu sprijin înapoi, M. inferioare în flexie C.F. și G. cu “terraband” în jurul gleznei

T1: ridicarea M. inferioare de pe sol și abducția M. inferioare din C.F.

T2: deflexia G. fără cedarea abducției

T3: flexia din G. fără cedarea abducției

T4: revenire în P.I.

T. I. A. a flexorilor coapsei pe bazin și a extensorilor gambei pe coapsă, contracție izometrică pentru mușchii abdominali și abductorii în flexie ai C.F.

E. Comanda verbală, rezistența prin elasticitatea “terrabandului” și forța gravitațională asupra segmentului M.I., P.I.

Dozare: 2 x 6 repetări

Exercițiul 16 (vezi poza 10):

A. P.I. așezat pe scaunul aparatului pentru tonizarea mușchilor coapsei

T1: deflexia gambei pe coapsă a M.I. homolateral

T2: menținerea aliniamentului obținut

T3: revenire în P.I.

T. Contracție concentrică a cvadricepsului urmat de izometrie și contracție excentrică a aceluiași mușchi

E. Comanda verbală, contrarezistență prin greutăți aplicate pe dispozitivul special

Dozare: 2 serii de 10 repetări, rezistența 10 R.M (se retestează după fiecare săptămână).

Exercițiul 17 (vezi poza 11):

A. P.I. așezat pe scaunul aparatului pentru tonizarea mușchilor coapsei

T1: flexia gambei pe coapsă a M.I. homolateral

T2: menținerea aliniamentului obținut

T3: revenire în P.I.

T. Contracție concentrică a ischiogambierilor urmat de izometrie și contracție excentrică a aceluiași mușchi

E. Comanda verbală, contrarezistență prin greutăți aplicate pe dispozitivul special

Dozare: 2 serii de 10 repetări, rezistența 10 R.M (se retestează după fiecare săptămână).

Exercițiul 18 (vezi poza 12):

A. P.I. ortostatism înaintea spalierului

T1: ridicare pe vârfuri pe M.I. homolateral

T2: menținerea aliniamentului obținut

T3: revenire în P.I.

T. I.A. a mușchilor antigravitaționali ai M.I., co-contracția mușchilor din jurul G.

E. Comanda verbală, contrarezistență prin forța gravitațională ce acționează asupra întregului corp sprijinit pe M.I. homolateral

Dozare: 2 serii de 12-15 repetări.

Exercițiul 19:

A. P.I. ortostatism cu spatele la spalier

T1: ușoară ghemuire (scaun invizibil)

T2: păstrarea T1 cu ridicare pe vârfuri

T3: păstrarea poziției obținute

T4: revenire în T1

T5: revenire în P.I.

T. Contracție excentrică, urmată de izometrie și contracție concentrică pentru cvadriceps, contracție concentrică, izometrie și contracție excentrică pentru tricepsul sural

E. Comanda verbală, forța gravitațională (greutatea corporală)

Dozare: 2serii de câte 10-12 repetări cu izometria de 6-8 sec.

Exercițiul 20:

A. P.I. ortostatism cu spatele la spalier

T1: ușoară ghemuire (scaun invizibil)

T2: rotarea simultană a M. inferioare spre stânga

T3: păstrarea poziției obținute

T4: rotarea simultană a M. inferioare spre dreapta

T5: păstrarea poziției obținute

T6: revenire în T1

T7: revenire în P.I.

T. Contracție excentrică, urmată de izometrie și contracție concentrică pentru cvadriceps cu încărcare

E. Comanda verbală, efectul forței gravitaționale (greutatea corporală) asupra articulației G. în unghi de flexie modificat

Dozare: 2 serii de câte 8 repetări cu izometria de 6 sec.

Exercițiul 21:

A. P.I. ortostatism depărtat (lareral apoi anteroposterior)cu fața la spalier pe un balansoar

T1: trecerea proiecției centrului de greutate în suprafața de sprijin al M.I. heterolateral

T2: trecerea proiecției centrului de greutate în suprafața de sprijin al M.I. homolateral

T. I.A.

E. Comanda verbală, forța gravitațională (greutatea corporală), balansoarul

Dozare: 2serii de câte 1 minut

Exercițiul 22:

A. P.I. ortostatism depărtat (lateral apoi anteroposterior) cu fața la spalier pe un balansoar

T1: trecerea proiecției centrului de greutate în suprafața de sprijin al M.I. heterolateral

T2: trecerea proiecției centrului de greutate în suprafața de sprijin al M.I. homolateral

T. I.A.

E. Comanda verbală, forța gravitațională (greutatea corporală), balansoarul

Dozare: 2 serii de câte 1 minut

Exercițiul 23:

A. P.I. ortostatism ușor depărtat (lateral apoi anteroposterior) cu fața la spalier pe o semisferă

Trecerea proiecției centrului de greutate în suprafața de sprijin al M.I. heterolateral urmat de trecerea proiecției centrului de greutate în suprafața de sprijin al M.I. homolateral

T. I.A.

E. Comanda verbală, forța gravitațională (greutatea corporală), semisferă

Dozare: de 2 X 1 minut, cu păstrarea poziției ortostatice pe obiect

Reeducarea mersului

Constituie un obiectiv prioritar în orice afecțiune a M.I. pe lângă refacerea alergării la sportivii de performanță.

Genunchiul este un segment foarte important în toate fazele mersului:

faza de amortizare – pasul anterior singurul moment de extensie maximă a G. – în momentul contactului călcâiului cu solul.

G. ușor (5-6) flectat (prin contracție excentrică) până la momentul verticalei, al M.I. de sprijin.

G. flectat 65 în momentul de propulsie (pasul posterior) flexie care se păstrează pe parcursul momentului verticalei a M.I. balant.

În faza de sprijin musculatura anterioară a coapsei lucrează excentric, suportând toată greutatea segmentelor supraiacente.

În faza de balans acționează concentric mai întâi mușchii posteriori ai coapsei, apoi cei anteriori (rezistența fiind alcătuită din greutatea segmentului gambă + încălțăminte).

Rezultă că este nevoie și de:

– mobilitate între 0-65 flexie;

– stabilitate în ușoară (5-10) flexie în sprijin “bi și unipodal”.

Oscilațiile laterale din timpul mersului solicită stabilitatea laterală a G. asigurați mai ales prin elemente pasive.

a. În bazin (H.K.T.)

Reeducarea mersului se începe în bazin cu apă și are avantajul de a descărca M.I. de greutatea corpului și de a obține stabilitate în mers mai repede.

Programul de H.K.T. în Spitalul de Recuperare din Băile Felix se întrepătrunde cu cel de la sala de K.T., fiecare având locul bine definit în îndeplinirea obiectivelor de recuperare.

Înotul terapeutic precede sau întregește programul de terapie, bine înțeles dacă pacientul știe să înoate.

Primele exerciții propriu-zise de mers se practică în momentul în care pacientul e capabil să-și mențină poziția stând, ținându-se de barele laterale ale bazinului. Progresia încărcării se face și prin scăderea gradată a nivelului apei, pornind de la nivelul apendicelui xifoid până sub nivelul genunchiului, când se începem reeducarea urcării și coborârii pe trepte.

Exercițiul 1:

A.P.I. ortostatism depărtat cu mâinile pe bara de la marginea bazinului

Încărcarea alternativă a M. inferioare

T. Co-contracția tuturor mușchilor antigravitaționali ai M. inferioare

E. Comanda verbală, forța hidrostatică a apei

Dozare: ritm 1/2, 3 x 10 cu de pauză 1’.

Exercițiul 2: idem cu ex. 1, cu P.I. modificat în ortostatism semighemuit la diferite grade de flexii ale G.

Exercițiul 3:

A. P.I. ortostatism cu mâinile pe bara de la marginea bazinului

T1: ridicare pe vârfuri pe M.I. homolateral

T2: menținerea aliniamentului obținut

T3: revenire în P.I.

T. I.A. a mușchilor antigravitaționali ai M.I., co-contracția mușchilor din jurul G.

E. Comanda verbală, contrarezistență prin forța gravitațională ce acționează asupra întregului corp sprijinit pe M.I. homolateral, forța hidrostatică a apei

Dozare: 2 serii de 12-15 repetări.

Exercițiul 4:

A. P.I. ortostatism cu mâinile pe bara de la marginea bazinului

T1: ușoară ghemuire (scaun invizibil)

T2: păstrarea T1 cu ridicare pe vârfuri

T3: păstrarea poziției obținute

T4: revenire în T1

T5: revenire în P.I.

T. Contracție excentrică, urmată de izometrie și contracție concentrică pentru cvadriceps, contracție concentrică, izometrie și contracție excentrică pentru tricepsul sural

E. Comanda verbală, forța gravitațională (greutatea corporală) diminuată de forța hidrostatică

Dozare: 2 serii de câte 10-12 repetări cu izometria de 6-8 sec.

Exercițiul 5:

A. P.I. ortostatism cu mâinile pe bara de la marginea bazinului

T1: ușoară ghemuire (scaun invizibil)

T2: rotarea simultană a M. inferioare spre stânga

T3: păstrarea poziției obținute

T4: rotarea simultană a M. inferioare spre dreapta

T5: păstrarea poziției obținute

T6: revenire în T1

T7: revenire în P.I.

T. Contracție excentrică, urmată de izometrie și contracție concentrică pentru cvadriceps cu încărcare

E. Comanda verbală, efectul forței gravitaționale (greutatea corporală) asupra articulației G. în unghi de flexie modificat diminuat de forța hidrostatică a apei

Dozare: 2 serii de câte 8-10 repetări cu izometria de 10-12 sec.

Exercițiul 6:

A. P.I. ortostatism cu mâinile pe bara de la marginea bazinului

Mers lateral cu pași adăugați

T. I.A.

E. Comanda verbală, forța hidrostatică și rezistența apei