.tratatul International, Izvor de Drept International Public
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1. Noțiuni generale despre izvoarele dreptului internațional
Prin izvoare ale dreptului internațional public înțelegem instrumentele juridice (cum sunt tratatul sau cutuma internațională) care dau formă exterioară normelor juridice internaționale, prin acordul de voință al statelor.
Prin aceste izvoare nu trebuie să înțelegem factorii care determină crearea normelor juridice(izvoarele materiale), ci numai formele de exprimare a acestor norme.
Spre deosebire de dreptul intern al cărui izvor principal este legea, ca act al unui singur stat, izvoarele dreptului internațional exteriorizează acordul de voință dintre state, cu privire la crearea unor norme juridice obligatorii în relațiile dintre ele.
Acest caracter specific dreptului internațional este unul dintre motivele pentru care problema izvoarelor acestui drept continuă să facă obiect de controverse, atât în ce privește numarul lor, cât și determinarea caracteristicilor acestora, neexistînd o reglementare, pe calea unei convenții internaționale, care să aibă ca obiect această materie.
Se consideră că o enumerare a izvoarelor dreptului internațional ar fi făcută în articolul 38 din Statutul Curții Internaționle de Justiție a O.N.U. care prevede:
“ 1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
– convențiile internaționale, fie generale, fie speciale care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigii;
– cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
– principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
– sub rezerva articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.“
În același timp, articolul 59 precizează că “Decizia Curții nu are forță obligatorie decât între părțile în litigii și numai pentru cauza pe care o soluționează”.
Acest text are o valoare limitată pentru problema izvoarelor dreptului internațional, deoarece obiectul lui nu este reglementarea acestor izvoare, ci stabilirea elementelor juridice generale pe care urmează să le aplice Curtea pentru rezolvarea diferendelor ce-i sunt supuse.
Pentru a determina izvoarele dreptului internațional este necesar să se pornească de la criteriul că izvoare sunt acele forme prin care se exprimă normele de drept internațional, create prin acordul dintre state, ca reguli de conduită obligatorii din punct de vedere juridic. Asemenea forme sunt tratatele internaționale și cutuma internațională.
În literatura de specialitate se afirmă că ar exista și alte izvoare ale dreptului internațional cum ar fi “principiile generale de drept”, hotărârile unor organizații internaționale, hotărârile instanțelor arbitrale și judiciare internaționale, doctrina dreptului internațional, echitatea (aplicarea principiilor justiției la o speță dată), precum și legislația internă și hotărârile instanțelor judecătorești naționale.1 Dar, acestea nu au trăsăturile unor forme de exprimare a normelor dreptului internațional, nu sunt de drept internațional, unele dintre ele putînd servi numai la stabilirea existenței unor asemenea norme.
________________________________
1Ch. Rousseau, op. cit., p. 17-20; P. Guggenheim, op. cit., p. 45 și urm.; George A. Finch, The Sources of Modern International Law, Washington, 1937.
2. Tratatul și cutuma, ca izvoare ale dreptului internațional
2.1. Tratatul internațional
Tratatul internațional constituie izvorul principal, fundamental al dreptului internațional contemporan. Ca formă expresă de manifestare a acordului de voință dintre state, tratatele internaționale cuprind norme noi de drept internațional sau norme care modifică ori abrogă pe cele în vigoare.
Deși practica încheierii tratatelor este foarte veche, importanța lor a crescut mai ales începînd cu secolul al XIX-lea, când au apărut tratatele multilaterale.
Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care tratatele internaționale o au ca izvoare ale dreptului internațional public o întâlnim în Convenția privind dreptul tratatelor, care a fost adoptată la Viena, în anul 1969, care a recunoscut “rolul fundamental al tratatelor în istoria relațiilor internaționale și… importanța din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internațional și ca mijloc de dezvoltare a cooperarii pașnice între națiuni, oricare ar fi regimurile lor constituționale”.
Definit ca “un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat întru-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară” în scopul reglementării relațiilor dintre părțile contractante, tratatul internațional este astăzi dominant in cadrul izvoarelor dreptului internațional public. Sunt tratate internaționale nu numai acordurile internaționale încheiate între organizațiile internaționale, între acestea și state, practică frecventă în perioada postbelică și consacrată juridic în Convenția de la Viena din 1986. De asemenea, actele constitutive ale organizațiilor internaționale guvernamentale au valoare de tratate internaționale încheiate între membrii acestora. Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei, Carta Organizațiilor Statelor Americane, Carta Organizației Unitații Africane, sunt tratate internaționale si, prin urmare, izvoare ale dreptului internațional public.
Statistic, în 1914, erau în vigoare aproximativ 8000 de tratate, pentru ca în perioada interbelică să fie înregistrate peste 4800 tratate, iar după cel de-al doilea război mondial, în cadrul O.N.U. să fie înregistrate peste 20000 de tratate. Dacă la acestea adaugăm numeroasele tratate adoptate pe plan regional, dar și pe cele bilaterale, constatarea este evidentă: tratatul internațional reprezintă astăzi cel mai frecvent izvor de drept internațional public și cel mai eficient instrument juridic la îndemâna statelor si organizațiilor internaționale. Importanța tratatelor internaționale este determinata și de rolul lor în codificarea tot mai accentuată a cutumelor internaționale, statele punînd mai mare preț pe claritatea și exactitatea tratatelor decât pe ambiguitatea și dificultatea probării regulilor cutumiare. Astfel, printre caracteristicile tratatului internațional care-l fac cel mai important izvor al dreptului internațional public reținem:
– este un acord scris, ceea ce determină siguranța deplină privind conținutul reglementării;
– identifică precis părțile care-și asumă obligații, indiferent dacă sunt tratate multilaterale, universale sau regionale, ori bilaterale, pentru că tratatele sunt opozabile numai dacă sunt acceptate.
Tratatele internaționale sunt izvoare care exprimă clar acordul de voință al părților contractante, prin procedurile complexe de negociere și adoptare;
– stabilesc cu precizie regulile de comportament convenite de părțile contractante;
– determină exact drepturile și obligațiile părților și circumstanțele exercitării, respectiv îndeplinirii lor;
– normele juridice internaționale sunt stabilite cu mai multa rapiditate;
– contribuie la procesul de codificare a cutumelor și, prin urmare, la o mai mare precizie a conținutului lor;
– are cea mai mare contribuție la reglementarea unor relații noi și la dezvoltarea dreptului internațional public prin codificarea unor noi ramuri de drept.
Se pune însă problema daca orice tratat internațional poate constitui izvor al dreptului internațional.
În această privință trebuie să distingem între tratate licite si tratate ilicite. Numai tratatele licite, adică acele tratate care respectă principiile și normele imperative (ius congens) ale dreptului internațional în vigoare la acea dată pot constitui izvoare ale dreptului internațional public. Calitatea de izvor de drept internațional public a unui tratat nu depinde de numărul părților contractante. Faptul că un tratat este bilateral sau multilateral, cu caracter universal (de exemplu Carta ONU) sau regional (de exemplu Convenția europeana a drepturilor omului) nu afectează calitatea sa de izvor de drept internațional, ci numai limitele aplicării spațiale a acestuia. Singura deosebire este aceea că normele juridice cuprinse în tratatele universale prevalează în raport cu tratatele regionale și normele juridice cuprinse în tratatele bilaterale trebuie să fie în concordanță cu cele cuprinse in tratatele universale și regionale.
2.2. Cutuma internațională
Cutuma este, cel mai vechi izvor al dreptului internațional și, o perioadă foarte îndelungată, a constituit izvorul prioritar al acestuia. Pe măsura codificării dreptului internațional și a creșterii numărului tratatelor internaționale, ca principal mijloc de colaborare dintre state, cutuma pierde din importanță.
Cutuma internațională constă într-o practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dînd expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie.
Pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie întrunite două elemente esențiale:
– unul material, respectiv conduita statelor, concretizată într-o practică generală, constantă și relativ îndelungată
– unul volițional (psihologic sau subiectiv), exprimat prin atitudinea statelor de a accepta acea regulă ca avînd caracter juridic. De altfel, articolul 38 litera b. din Statutul Curții Internaționale de Justiție, prevede că aceasta va aplica cutuma internațională “ca dovadă a unei practici generale acceptată ca reprezentînd dreptul”.
Procesul cutumiar (de formare a normelor cutumiare) este unul complex și doctrina a încercat să identifice mecanismele și fundamentul acestuia. O teorie este accea a "acordului tacit" potrivit căreia cutumele se formează prin acordul tacit al statelor. Altă teorie este accea a "formării spontane", adică o conștientizare colectivă a regulii cutumiare, în afara unui mecanism formal determinat, așa cum se întâmplă în cazul tratatului internațional. În sfârșit, "teoria obișnuinței" fundamentată pe repetarea unei atitudini determinate a statelor. Cert este că procesul cutumiar se deosebește mult de procesul convențional (de adoptare a tratatelor), în primul rând pentru că norma cutumiară nu este rezultatul unui act juridic, al unui acord expres de voință, ceea ce determină numeroase dificultăți și imperfecțiuni în interpretarea și aplicarea ei.
Este motivul pentru care, în ultimul timp se constată o practică a statelor de codificare a cutumei internaționale, de preluare a acesteia pe cale convențională, prin tratatul internațional.
CAPITOLUL II
EVOLUȚIA ISTORICĂ A TRATATELOR
INTERNAȚIONALE
1. Apariția și dezvoltarea tratatelor internaționale
Din cele mai vechi timpuri, tratatul s-a impus ca mijloc al relațiilor dintre state, tehnicile folosite fiind, în general apropiate de cele din prezent. Dar încheierea și aplicarea tratatelor în trecut nu exprima în realitate o voință a poporului, ci a claselor dominante în statele respective. Romanii împărțeau tratatele mai degrabă după interesul lor decât după criteriile firești. Există, spunea Titius Livius trei categorii de tratate pe care le încheie între ele statele: prima categorie era aceea a tratatelor prin care celui învins în război i se dictează condițiile de către învingător; a doua este aceea a ttratate care respectă principiile și normele imperative (ius congens) ale dreptului internațional în vigoare la acea dată pot constitui izvoare ale dreptului internațional public. Calitatea de izvor de drept internațional public a unui tratat nu depinde de numărul părților contractante. Faptul că un tratat este bilateral sau multilateral, cu caracter universal (de exemplu Carta ONU) sau regional (de exemplu Convenția europeana a drepturilor omului) nu afectează calitatea sa de izvor de drept internațional, ci numai limitele aplicării spațiale a acestuia. Singura deosebire este aceea că normele juridice cuprinse în tratatele universale prevalează în raport cu tratatele regionale și normele juridice cuprinse în tratatele bilaterale trebuie să fie în concordanță cu cele cuprinse in tratatele universale și regionale.
2.2. Cutuma internațională
Cutuma este, cel mai vechi izvor al dreptului internațional și, o perioadă foarte îndelungată, a constituit izvorul prioritar al acestuia. Pe măsura codificării dreptului internațional și a creșterii numărului tratatelor internaționale, ca principal mijloc de colaborare dintre state, cutuma pierde din importanță.
Cutuma internațională constă într-o practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dînd expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie.
Pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie întrunite două elemente esențiale:
– unul material, respectiv conduita statelor, concretizată într-o practică generală, constantă și relativ îndelungată
– unul volițional (psihologic sau subiectiv), exprimat prin atitudinea statelor de a accepta acea regulă ca avînd caracter juridic. De altfel, articolul 38 litera b. din Statutul Curții Internaționale de Justiție, prevede că aceasta va aplica cutuma internațională “ca dovadă a unei practici generale acceptată ca reprezentînd dreptul”.
Procesul cutumiar (de formare a normelor cutumiare) este unul complex și doctrina a încercat să identifice mecanismele și fundamentul acestuia. O teorie este accea a "acordului tacit" potrivit căreia cutumele se formează prin acordul tacit al statelor. Altă teorie este accea a "formării spontane", adică o conștientizare colectivă a regulii cutumiare, în afara unui mecanism formal determinat, așa cum se întâmplă în cazul tratatului internațional. În sfârșit, "teoria obișnuinței" fundamentată pe repetarea unei atitudini determinate a statelor. Cert este că procesul cutumiar se deosebește mult de procesul convențional (de adoptare a tratatelor), în primul rând pentru că norma cutumiară nu este rezultatul unui act juridic, al unui acord expres de voință, ceea ce determină numeroase dificultăți și imperfecțiuni în interpretarea și aplicarea ei.
Este motivul pentru care, în ultimul timp se constată o practică a statelor de codificare a cutumei internaționale, de preluare a acesteia pe cale convențională, prin tratatul internațional.
CAPITOLUL II
EVOLUȚIA ISTORICĂ A TRATATELOR
INTERNAȚIONALE
1. Apariția și dezvoltarea tratatelor internaționale
Din cele mai vechi timpuri, tratatul s-a impus ca mijloc al relațiilor dintre state, tehnicile folosite fiind, în general apropiate de cele din prezent. Dar încheierea și aplicarea tratatelor în trecut nu exprima în realitate o voință a poporului, ci a claselor dominante în statele respective. Romanii împărțeau tratatele mai degrabă după interesul lor decât după criteriile firești. Există, spunea Titius Livius trei categorii de tratate pe care le încheie între ele statele: prima categorie era aceea a tratatelor prin care celui învins în război i se dictează condițiile de către învingător; a doua este aceea a tratatelor încheiate între părți care, avînd o forță egală în război, ajung la înțelegere pe calea unui tratat la pace; din cea de-a treia categorie fac parte tratatele dintre aceia care, nefiind niciodată dușmani, s-au hotărât să înjghebeze prietenie între ei, print-un tratat de alianță, prin care nu se dictează și nu se acceptă condiții impuse.2
Așadar, încă din antichitate convențiile erau împărțite în egale și inegale, considerându-se că sunt egale tratatele ale căror condiții sunt aceleași de o parte și de alta. Astfel de tratate erau denumite de vechii greci, așa cum arată Xenofon, acorduri în condiții de deplină egalitate. Pe celelalte tratate ei le denumeau convenții dictate, despre care Demostene spunea că trebuie să fie ocolite de cei care iubesc libertatea, deoarece se apropie foarte mult de sclavie.
În antichitate, la romani, acordurile internaționale mai importante – ca, de pildă, tratatele de pace, de alianță, de suspendare a ostilităților – erau încheiate valabil de magistratul care, în acel moment, avea imperium cel mai înalt, în calitate de reprezentant al poporului. Deși acest magistrat nu avea un mandat special, totuși, prin actele sale internaționale, obliga poporul, indiferent dacă acesta cunoștea sau nu tratatul respectiv.
În epoca îndepărtată, tratatele erau împarțite în pacte reale și pacte personale. Astfel se consideră că un tratat încheiat în mod egal între două popoare libere avea o natură reală derivată din calitatea părților contractante. Tratatele erau considerate reale chiar atunci când erau semnate de suverani, întrucât, după cum arată Ulpinian, de cele mai multe ori numele persoanei era înscris în pact nu pentru ca acesta să dobândească un caracter, ci pentru a se arăta cu cine s-a încheiat pactul. Într-o accepțiune generală se considerau ca reale tratatele favorabile, iar ca personale cele odioase. Tratatele încheiate în vederea păcii sau a comerțului erau favorabile, pe când cele încheiate în vederea războiului de agresiune erau ilicite și personale. Limitele în care se desfășurau relațiile interstatale erau determinate, în acea apocă, de dreptul celui mai puternic, care genera inegalitate și înrobirea popoarelor de către imperiul roman.
________________________________
2H. Grotius, De iure belli ac pacis, București, Ed. Științifică, 1968, p. 414 și urm.
Încă de la începutul evului mediu există dovezi cu privire la semnarea și ratificarea tratatelor internaționale. Se cunoaște astfel, ca precizînd obligația de ratificare, tratatul încheiat în anul 561 între împăratul bizantin Justinian și regele Persiei, Chorsoes, practică care apoi se amplifică.
În perioada statelor feudale, încheierea tratatelor a capătat un caracter semipersonal, derivând din conceptul puterii feudalului sau monarhului, asemuindu-se cu contractul din dreptul privat. Analogia dintre trarat si contractul de drept privat a fost aplicată și în raporturile dintre feudal ori monarh și plenipotențiarul său asimilate cu raporturile dintre mandant și mandatar. Asemenea raporturi ar fi decurs din deplinele puteri privite ca un mandat care conferea o largă abilitare plenipotențiarului de a negocia și încheia un tratat, precum și promisiunea monarhului de a aproba sau ratifica cele convenite în numele său de plenipotențiar.
Așadar, ca act săvârșit de mandatar în numele mandantului, tratatul era considerat încheiat din momentul semnării de către plenipotențiar, ratificarea reducându-se la verificarea respectării deplinelor puteri. Considerăm că, oricât de pronunțat ar fi caracterul contractual al unui tratat în diferite perioade istorice, acesta nu este echivalent cu un contract din dreptul intern. Astfel, teoria mandatului nu poate fi aplicată în dreptul internațional, întrucât așa cum se arată și în comentariul Comisiei de Drept Internațional, raporturile juridice internaționale nu pot fi asimilate cu cele din dreptul privat.3
Reținem, ca o concluzie pentru această perioadă că ratificarea avea și atunci, rolul unui mijloc prin care un stat devenea parte la un tratat, cum de altfel această procedură era realizabilă și prin semnare. Mai târziu, tratatele cunosc o nouă evoluție determinată de apariția statelor burgheze cu regim constițional. Apare, ca o consecință a principiului separațiunii puterilor în statul burghez, teoria potrivit căreia poporul nu poate fi legat prin actele reprezentanților puterii executive, ci el trebuie să aprobe, în
________________________________
3Doc. O.N.U., A. Conf. 6309, Rev. 1, vol. 1, pg. 75
general aceste acte. Ca urmare, ratificarea tratatelor a devenit o prerogativă a puterii legiuitoare sau, cu abilitatea parlamentului, o prerogativă a șefului statului. În comparație cu epoca feudală, noua procedură prezintă trăsături progresiste, limitate însă la caracterul restrâns al democrației burgheze, în care suveranitatea statului nu dă expresie suveranității poporului. Dezvoltarea tratatelor, menite să întărească coeziunea tratatelor internaționale, a evidențiat principiul respectării cu bună-credință a tratatelor: pacta sunt servanta. Principiul bunei-credințe constituie fundamentul respectului cuvântului dat în cadrul tratatelor internaționale dacă acestea sunt licite, adică conform cu dreptul internațional și, totodată, cu interesele părților contractante.
În dreptul internațional, și în mod corespunzător și în dreptul tratatelor s-a statornicit principiul că statele, ca entitați suverane, sunt membre egale și permanente ale ordinii juridice internaționale, chiar dacă formele și tipurile de stat se modifică sau sunt înlocuite.
Până la Pacea de la Westfalia (1648) numai monarhiile medievale puteau pretinde dreptul de a fi subiecte de drept internațional. După 1648, noua comunitate internațională recunoaște, implicit, tuturor statelor, indiferent de tipul și forma lor, o egală îndrituire politică în viața internțională. Acest principiu, prezintă în sine, o importanță covârșitoare, dar evoluția istorică ulterioară îl va transforma într-o simplă formă fără conținut. Dezvoltarea inegală a capitalismului va crea state mari și state mici între care inegalitatea de forță va duce, în fapt, la neaplicarea acestui principiu în relațiile convenționale, marile puteri capitaliste împărțind lumea în sfere de influență și declanșînd numeroase războaie catastrofale.
2. Unele considerații asupra evoluției tratatelor internaționale
În prezent, relațiile de colaborare internațională au depășit stadiul din trecut, reprezentînd o necesitate stringentă, o condițe indinspensabilă a dezvoltării și progresului fiecărei națiuni. În aceste condiții, tratatul internațional constituie mijlocul juridic cel mai utilizat prin care se stabilesc raporturi juridice între state, în toate domeniile vieții internaționale.
Este recunoscută importanța din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internațional și ca mijloc de dezvoltare a cooperării pașnice între națiuni, oricare ar fi regimurile lor constituționale și sociale. Suveranitatea și egalitatea în drepturi, dreptul popoarelor de a-și hotărâ singure soarta au ca finalitate asigurarea libertății și dezvoltarea națiunilor potrivit voinței și intereselor lor fundamentale. Conținutul juridic al suveranității de stat presupune necesarmente egalitate în drepturi și protecție deplină din partea dreptului internațional pentru toate statele, dreptul de decizie în problemele interne si externe, exploatarea și folosirea în mod liber a bogațiilor și resurselor naturale. Există, în același timp, obligația fiecărui stat de a respecta drepturile suverane ale altor state, de a nu se amesteca în treburile lor interne.
Dreptul statelor de a invalida tratatele ilicite încheiate prin constrângere este inalienabil și decurge dintr-un principiu de lex lata al dreptului internațional. Independența politică nu poate avea nici o limită, ea fiind iluzorie dacă nu se bazează pe independența economică. În prezent, dreptul internațional este opozabil prin nulitate oricărui tratat obținut prin violență sau care contravine normelor imperative de ius congens. De asemenea, trebuie reținut că folosirea ilegală a forței creează obligația de reparație pentru cheltuielile necesare de reprimare a agresiunii și pentru daunele pe care ea le cauzează statului-victimă. Există, totodată, o răspundere politică și penală a statelor vinovate de nerespectarea și încălcarea tratatelor internaționale, concretizată în măsuri de natură a restabili legalitatea și ordinea de drept.
În prezent, principiul liberului consimțământ al statelor de a deveni părți la un tratat și principiul respectării si aplicării cu bună-credință a tratatelor internaționale sunt universal recunoscute și consacrate în Carta Națiunilor Unite și în Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor.
În relațiile internaționale se afirmă tot mai mult principiul potrivit căruia diferendele privind tratatele trebuie, ca și celelalte diferende internaționale, să fie soluționate prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional. Negocierile directe constituie modul normal și eficient de soluționare a litigiilor internaționale. Mai trebuie să observăm că, în urma interzicerii constrângerii, mijloacele pașnice de reglementare a diferendelor între state sunt în prezent instituții de drept internațional, la care statele au obligația să recurgă în vederea asigurării unei desfășurări normale a relațiilor internaționale.
În epoca noastră, atât tratatele multilaterale cât și cele bilaterale au un caracter normativ, întrucât, consacrînd raporturi juridice concrete, individuale, ele stabilesc, totodată, norme de drept internațional valabile pentru situația respectivă. Un tratat internațional îndeplinește o funcție normativă fie că înserează norme noi, în cazul când are un caracter multilateral, fie că precizează sau dezvoltă norme deja existente. În prezent apare pregnant tendința de simplificare a procedurilor prin care statele devin părți la tratate, o mare pondere dobândind acordurile în formă simplificată, care intră în vigoare prin semnare și care reflectă înmulțirea considerabilă a relaților economice pe plan internațional.
Dreptul internațional a cunoscut, pe parcursul evoluției sale, un proces de continue transformări, și-a consolidat de la o etapă la alta ansamblul edificiului său. Ca urmare a schimbării raportului de forțe în relațiile internaționale, unele norme și instituții ale acestui drept au căzut în desuetudine, altele – de bază – și-au îmbogățit conținutul și, totodată, au fost codificate noi norme. Normele și principiile general admise ale dreptului internațional reprezintă valori ce se disting în coordonate esențiale pentru conduita tuturor statelor, oferind criterii de stabilire a raporturilor juridice interstatale și de ordonare a lor. În dreptul internațional există valori permanente, care nu se schimbă, ci se îmbogățesc în conținutul corespunzător structurilor relațiilor internaționale.
În prezent, există consensul statelor asupra unor valori internaționale fundamentale, ca, de exemplu, suveranitatea, pacea, securitatea, integritatea teritorială, patrimoniul comun al omenirii și altele, dar acestea sunt deseori considerate mai mult ca standarde juridice. Consensul asupra valorilor fundamentale se realizează greoi datorită existenței unor interese eterogene promovate de către unele state sau grupuri de state. De aceea, „sprijinirea independenței naționale,a dezvoltării economice de-sine-stătătoare a tuturor națiunilor constituie, în momentul de față, o latură esențială a întregii vieți internaționale”.
În practica convențională a statelor se învederează tendința de precizare și transformare a actualului drept internațional în direcția edificării unei noi ordini publice și economice prin folosirea actualelor forme juridice, și nu prin ignorarea lor. Prin urmare, tratatele internaționale, mijloacele juridice de exprimare a consimțământului statelor, practica relațiilor diplomatice și consulare, organizațiile internaționale ca forme ale colaborării statelor suverane și independente și altele își vor păstra întreaga importanță și utilitate. În același timp, conținutul și forma mijloacelor tehnico-juridice se vor perfecționa cu elemente noi, ca, de pildă, tehnica consensului în cadrul organismelor internaționale, instituirea unor sisteme de garanții pentru respectarea tratatelor și înțelegerilor internaționale, având ca scop asigurarea colaborării și a conviețuirii pașnice.
Tratatul are un rol fundamental în cadrul relațiilor și raporturilor juridice dintre state. Acest fapt a impus reunirea, sistematizarea și dezvolarea regulilor de drept care guvernează încheierea, aplicarea și încetarea tratatelor internaționale, în Convenția privind dreptul tratatelor adoptată, la 27 mai 1969, la Viena. Aceasta este cea mai importantă convenție de codificare adoptată în cadrul O.N.U., întrucât consacră principii și norme care așează relațiile internaționale reglementate prin tratat pe baza liberului consimțământ al statelor independente și suverane, în scopul promovării țelurilor fundamentale ale omenirii, prevăzute în Carta O.N.U. Tratatul internațional, fiind unicul instrument juridic de consacrare a dreptului internațional și de dezvoltare a cooperării internaționale, are un rol important în menținerea păcii și promovarea colaborării între state.
CAPITOLUL III.
TRATATUL INTERNAȚIONAL.
NOȚIUNI GENERALE
1. Definiția tratatului internațional
Tratatul internațional este definit de Convenția din 1969 de la Viena ca fiind „un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional,fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în doua sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Ținînd seama că dreptul tratatelor (care reprezintă ramura dreptului internațional public alcătuită din totalitatea normelor juridice internaționale, create pe cale cutumiară sau convențională, prin care sunt reglementate încheierea, intrarea în vigoare, rezervele, respectarea, aplicarea, interpretarea și încetarea tratatelor internaționale încheiate între state, între organizații internaționale guvernamentale sau între state și organizații internaționale guvernamentale) a fost extins în 1986 și asupra organizațiilor internaționale guvernamentale, putem aprecia că, în prezent, tratatul internațional, reprezintă un act juridic concretizat într-un acord scris, încheiat între state sau între state si organizații internaționale guvernamentale, ori numai între acestea din urmă, și consemnat în unul sau mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea lor particulară, în scopul reglementării raporturilor dintre părțile contractante prin stabilirea expresă a drepturilor și obligațiilor acestora.
În concluzie, nu numai acordurile internaționale care poartă denumirea de tratat sunt cuprinse în definiția de mai sus și considerate ca atare, ci oricare acord internațional care răspunde acestei definiții, indiferent de denumirea sa particulară. Acesta este sensul larg al expresiei de tratat internațional.
2. Clasificarea tratatelor internaționale
Preocupări pentru clasificarea tratatelor internaționale, pe baza anumitor criterii, au existat din timpuri străvechi.
Așa, de pildă, romanii împărțeau tratatele în pactiones (pacte), sponsiones (promisiuni) și foedera (alianțe).
Hugo Grotius împărțea tratatele în două categorii: tratate care consacră obligații decurgînd din dreptul natural; tratate care adaugă obligații necunoscute în dreptul natural.
Juristul rus Martens propunea clasificarea tratatelor în politice și sociale.
În literatura occidentală a dreptului internațional este răspândită urmatoarea clasificare: tratate-contract, adică acele tratate consacrate unor probleme concrete (de exemplu, tratatele de alianță, de stabilire a frontierelor, de comerț și altele) și care dau naștere la prestații reciproce în sarcina statelor contractante, fiecare din ele urmărind realizarea unor scopuri propri; tratate-legi, adică acele tratate care stabilesc reguli pentru un întreg domeniu de relații între state, deci reguli generale obligatorii, caracterizate prin identitate în privința conținutului voinței statelor semnatare.4 În lieratura română de specialitate, respingându-se clasificarea în „tratate-legi” și „tratate-contracte” s-a arătat totuși că, repetarea, într-o reglementere juridică, fără nici o dezvoltare, a unei norme preexistente înlătură calificarea unei asemenea reglementări ca izvor de drept. În consecință, numai tratatele care stabilesc norme noi, cu un anumit grad de aplicare generală, cu alte cuvinte reguli de conduită pe care părțile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un număr de state sunt izvoare de drept, tratate normative. Desigur nu „tratatele-legi”, deoarece în dreptul internațional nu există legiuitor. Celelalte tratate – desigur nu „tratatele contract” deoarece este vorba de
________________________________
4v. Anzilotti, Teoria generale della responsabilita della stato nel diritto internazionale, Florența, 1902, p. 25-75; Mc. Nair, op. cit. p. 114-115; Ch. Rousseau, Droit international public approfundi, Paris, 1958, p. 24; G. Scelle, Precis de droit des gens, 1934, partea a III-a, p. 346.
înțelegeri între state, iar nu între persoane fizice – sunt tratate nenormative, destinate să stabilească raporturi juridice concrete individuale.5
O altă clasificare întâlnită în literatura juridică occidentală pornește de la forma și modul de încheiere a tratatelor, deosebindu-se sub acest aspect: tratate în sensul îngust și tehnic al cuvântului, adică tratate încheiate cu intervenția formală a organului investit cu competența de a încheia tratate, de obicei șeful statului, și supuse ratificării sau aprobării; acorduri în formă simplificată, încheiate fară intervenția acestui organ.6
Deosebirea privește, în special, forma simplă, nesolemnă, a acordurilor din cea de-a doua categorie (cum ar fi acordurile încheiate sub formă de note, scrisori, minute sau memorandumuri semnate de părți, declarații comune,etc.), deoarece și acestea din urmă pot fi uneori supuse unei proceduri de ratificare ori aprobare. Valoarea juridică a acordurilor în formă simplificată este egală cu aceea a oricăror tratate.
Pentru clasificarea tratatelor internaționale pot fi folosite mai multe criterii, și anume:
1. Criteriul părților contractante. Folosind acest criteriu putem împărți tratatele internaționale în: tratate internaționale bilaterale și tratate internaționale multilaterale; tratate încheiate între state și organizații internaționale sau numai între organizații internaționale;
2. Criteriul termenului de validitate. După acest criteriu, tratatele se împart în: tratate cu termen, a căror aplicare este limitată de o anumită dată; tratate fără termen sau „veșnice”, a căror expirare nu este legată de o anumită dată calendaristică (de exemplu, Tratatul de la Moscova din 1963 pentru interzicerea experiențelor cu arma nucleară în admosferă, în spațiul cosmic și sub apă).
3. Criteriul posibilității de aderare. Pe baza acestui criteriu putem împărți tratatele în: tratate deschise, la care pot adera, prin act unilateral, în mod liber orice state (de exemplu, Tratatul de la Moscova din 1963 ); tratate închise, la care alte state nu pot adera decât cu consimțământul statelor participante (de exemplu, Pactul Atlanticului de
________________________________
5Dumitra Popescu, Tratatul ca izvor al normei de drept internațional, în „Studii și cercetări juridice”, 1967 nr.2. pg. 243
6Ch. Rousseau, Droit international public approfundi, Paris, 1958 p. 24
Nord). Tratatele închise au apărut ca urmare a intensificării contradicțiilor antagoniste dintre statele bazate pe exploatare, în scopul asigurării intereselor unui grup de state față de alte grupuri.
4. Criteriul întinderii efectelor lor. Dupa acest criteriu tratatele internaționale pot fi: tratate universale (generale), care produc efecte asupra întregii comunități internaționale, în măsura în care statele devin părți contractante (de exemplu, Carta O.N.U.) ; tratate regionale (locale), care produc efecte pe arii geografice determinate (de exemplu, Convenția europeană a drepturilor omului).
5. Criteriul conținutului. Din punct de vedere al conținutului lor, tratatele sunt de mai multe feluri, și anume: tratate politice, economice, culturale, militare, stiințifice, în probleme juridice și altele.
Clasificarea tratatelor internaționale poate fi efectuată și pe baza altor criterii (criteriul aplicării tratatului numai în timp de pace ori numai în timp de război, al formei exprimării consimțământului – tratate care se ratifică, care se semnează numai etc., al raportului cu principiile și normele de drept în vigoare etc.
3. Denumirea tratatelor
În practica si știința dreptului internațional sunt utilizate numeroase denumiri, pentru a desemna tratatele internaționale. Aceste denumiri nu prezintă o semnificație juridică specială și n-au nici un fel de influență asupra forței juridice a tratatelor.
Denumirile cele mai frecvente sunt următoarele:
1. Tratatul constituie denumirea generică pentru înțelegerile prin care sunt stabilite, între părțile semnatare, anumite drepturi si obligații, de obicei în domeniile generale, importante, ale relațiilor internaționale, fie în domeniul public, fie în domeniul economic și care au un caracter mai solemn.
2. Convenția este o înțelegere între state prin care sunt reglementate relațiile internaționale într-un domeniu special.
3. Pactul este denumirea unei înțelegeri bilaterale sau multilaterale privitoare la domenii concrete ale relațiilor politice dintre state și care are un caracter deosebit de solemn.
4. Acordul este un termen general, aplicat unor înțelegeri internaționale în domeniul public, dar mai ales în domeniul economic, comercial, financiar, cultural.
5. Declarația este actul internațional prin care două sau mai multe state își fixează punctul de vedere sau modul de acțiune în probleme de ordin politic, economic și juridic.
6. Protocolul este o denumire fără un conținut precis, aplicată celor mai diferite acte și înțelegeri internaționale. În general, protocolul este un act accesoriu la un tratat preexistent, în scopul de a-l aplica, de a-l prelungi, de a-l interpreta, de a-l completa sau de a-l modifica. Termenul de protocol poate desemna însă și o înțelegere de-sine-stătăoare între state.
7. Schimbul de note este un schimb reciproc de scrisori, de declarații scrise, cu un text identic, prin care se consemnează un acord de voințe între state.
8. Compromisul conține acordul dintre state de a trnsmite spre rezolvare, unei instanțe arbitrale sau judiciare internaționale, anumite probleme litgioase.
9. Modus vivendi (mod de existență) este un acord temporar, provizoriu, pe care statele îl încheie, de obicei, cu intenția de a-l înlocui ulterior printr-un tratat s-au convenție conținînd clauze mai detailate și încheiat pe o durată mai lungă.
10. Actul general exprimă un acord multilateral care stabilește reguli de drept într-un domeniu concret al relațiilor internaționale sau un anumit regim juridic.
11. Statutul, începînd din 1919, este denumirea dată actelor colective internaționale cu caracter constitutiv.
12. Cartelul este o convenție între beligeranți, încheiată, de obicei, de comandanții militari, privind în special schimbul de prizonieri, de răniți, circulația persoanelor.
13. Gentlmen’s agreement este denumirea folosită pentru acorduri încheiate, de obicei, în formă verbală, privind anumite probleme. Un gentelmen’s agreement are aceași valoare juridică ca și tratatele în formă scrisă.
14. Comunicatele comune pot consfinții încheierea unui acord internațional între părțile în tratative, cuprinzînd, în unele cazuri, chiar textul acordului realizat.
15. Declarațiile solemne comune constituie documente de o deosebită semnificație politico-juridică, reafirmînd atașamentul statelor față de scopurile Cartei O.N.U., față de principiile dreptului internațional.
4. Elementele tratatului internațional
4.1 Elementele esențiale ale tratatului internațional
Elementele esențiale ale tratatului sunt următoarele:
1. Subiectele (părțile) tratatului internațional. Părțile tratatului sunt subiecte de drept internațional public, state si organizații internaționale guvernamentale, care au consimțit a se lega prin tratat și față de care tratatul a intrat in vigoare. Expresia ”parte contractantă” desemnează părțile la tratat chiar și atunci când tratatul nu a intrat în vigoare. Statele care nu sunt parte la tratat se numesc ”state terte”. Situația este similară și pentru organizațiile internaționale guvernamentale.
2. Consimțământul. Consimțământul reprezintă acordul de voință al părților de a fi legate prin tratat și trebuie să fie liber exprimat. Convenția din 1969, stabilește următoarele vicii de consimțământ și, prin urmare, cauze de nulitate a tratatelor:
Eroarea, dacă poartă asupra unui fapt sau unei situații, pe care partea o presupunea că există în momentul încheierii tratatului și care constituia o bază esențială a consimțământului acelei părți de a fi legată prin tratat. Nu este eroare dacă însăși partea a contribuit la ea sau dacă împrejurările erau de natură să avertizeze partea despre eroare. Eroarea care poartă asupră redactării textului tratatului ( eroare formală) nu este viciu de consimțământ.
Dolul, când o parte a fost determinată să încheie un tratat în urma conduitei fraudulose a unui alt stat care a participat la negociere.
Coruperea reprezentantului unui stat, dacă exprimarea consimțământului a fost obținută pe acestă cale, prin acțiunea directă sau indirectă a altui stat care a participat la negocieri.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, când exprimarea consimțământului a fost obținută pe aceasta cale, prin acte sau amenințări.
Constrângerea exercitată asupra unui stat prin amenintarea cu forța sau folosirea forței.
3. Obiectul. Obiectul tratatului internațional îl constituie raporturile internaționle pe care prevederile tratatului le reglementează în conformitate cu voința liber exprimată a părților. Obiectul unui tratat internațional trebuie să îndeplinească două condiții: să fie posibil (realizabil), condiție în general respectată, îtrucât este puțin probabil ca statele să se oblige la săvârșirea unor acțiuni imposibile; să fie licit.
Obiectul unui tratat este licit atunci când respectă principiile și normele unanim admise ale dreptului internațional contemporan care au un caracter imperativ. Convenția din 1969 de la Viena, enunță categoric: „Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general…”
4.2 Elementele accesorii ale tratatului internațional
Termenul. Termenul este acel eveniment viitor si sigur de care depinde intrarea în vigoare sau expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea căruia tratatul intra în vigoare poartă numele de termen suspensiv (a quo). De exemplu, toate tratatele prevăd termene precise la care ele intra în vigoare. Termenul rezolutoriu (ad quem) marchează, în cazul tratatelor încheiate pe o durată determinată, momentul încetării aplicării tratatului.
Condiția. Condiția este un eneniment viitor și nesigur, de care depinde începutul sau încetarea executării obligațiilor prevăzute în tratat. Condiția poate fi deci suspensivă sau rezolutorie. De exemplu, art.5 al Tratatului Organizației Atlanticului de Nord, stabilește că agresiunea împotriva unui stat parte (condiția) permite exercitarea dreptului la apărare colectivă, considerîndu-se că orice stat al alianței a fost agresat.
5. Funcțiile și structura tratatului internațional
5.1 Funcțiile tratatului internațional
Tratatul internațional îndeplinește mai multe funcții care-l detașează ca izvor al dreptului internațional public. Cele mai importante sunt următoarele:
tratatul internațional este singurul instrument juridic prin care se relizează codificarea dreptului internațional public;
tratatul internațional, preluînd cutumele internaționale, le dă o formă expresă, înlăturînd dificultatea de identificare, interpretare și aplicare a acestora;
tratatul internațional contribuie la pacificarea societății internaționale, prin faptul ca ele înlesnesc rezolvarea diferendelor prin mijloace pașnice;
tratatul internațional, fiind principalul instrument de sistematizare a dreptului internațional public determină automat și sistematizarea relațiilor pe care le reglementează și, finalmente, organizarea societății internaționale în ansamblul ei, ca o premisă a stabilității internaționale;
tratatul internațional este instrumentul juridic care armonizează interesele diferitelor entități cu personalitate internațională și adaptează cel mai bine și mai rapid ordinea juridică internațională la noile realități;
tratatul internațional oferă părților o mare libertate în asumarea obigațiilor contractuale, ceea ce presupune conștientizarea acțiunilor și o mare responsabilitate a părților contractante;
tratatul internațional precizează răspunderea părților în caz de violare a obligațiilor contractate, chiar daca mecanismul răspunderii internaționale este mai puțin performant decât cel corespunzător dreptului intern al statelor;
5.2 Structura tratatului internațional
Ca structură externă, tratatele internaționale sunt redactate, de regulă, pe următoarele părți și în următoarea ordine:
Preambulul. Reprezintă o introducere și o motivare a reglementărilor, precizându-se scopul, principiile, părțile participante la negocieri, argumente privind hotărârea de a-l pune în aplicare și, deseori, chiar lămuriri privind utilizarea unor termeni;
Dispoztivul. (cuprinsul sau corpul tratatului). Reprezintă conținutul tratatului, substanța acestuia și este sistematizat pe părți, capitole, secțiuni, articole, paragrafe, alineate. Aici sunt stabilite drepturile și obligațiile părților contractante, potrivit scopurilor și obiectului tratatului;
Partea finală (dispozițiile finale). Stabilește reguli potrivit depozitării, înregistrarea și publicarea textelor tratatelor, semnarea, ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea tratatelor, intrarea in vigoare (termene, condiții) etc. Tot în partea finală sunt precizate locul și data întocmirii, precum și semnăturile celor care l-au încheiat cu respectarea regulii alternatului, adică a dreptului statului de a fi numit primul în exemplarul textului tratatului care îi revine.
Anexele. Constau în tratate suplimentare, declarații adiționale unilaterale, prin care se exprimă rezerve la unele dispoziții sau punctul de vedere cu privire la interpretarea unor termeni sau principii generale. În alte situații, la un tatat pot fi anexate protocoale, note și scrisori ale părților sau liste de mărfuri. Dacă părțile convin, orice fel de anexe pot fi considerate ca făcînd parte integrantă din corpul tratatului, avînd aceeași valoare și forță juridică ca și tratatul.
În dreptul internațional, nu există norme obigatorii în ceea ce privește limba de redactare a tratatelor, ele putînd fi încheiate în una sau mai multe limbi convenite de părțile contractante, care vor preciza și textul oficial sau autentic. Autentificarea unui tratat se face prin semnare, care poate să aibă o valoare juridică diferită: tratate care capătă forță juridică obigatorie prin semnare; tratate care urmează să dobândească forță juridică obligatorie printr-o procedură ulterioară distinctă de semnare, concretizată în ratificare, acceptare sau aderare. Părțile contractante sunt acelea care vor stabili procedura care trebuie urmată.
Tratatele bilaterale se redactează în două exemplare autentice, câte unul pentru fiecare parte contractantă. Tratatele multilaterale, de regulă, se încheie într-un singur exemplar autentic care se păstrează la un ”depozitar” (statul sau organizația internațională desemnată), acesta fiind obligat să trimită copii autentificate ale tratatului fiecărei părți contractante.
CAPITOLUL IV
ÎNCHEIEREA ȘI INTRAREA ÎN VIGOARE A TRATATELOR INTERNAȚIONALE
1. Fazele încheierii tratatelor internaționale
Sub aspectul încheierii tratatelor internaționale se disting doua modalități:
a) încheierea într-o singură fază, când negociatorul este împuternicit să exprime și consimțămâtul statului de a deveni parte la tratat, fără a mai interveni alte proceduri interne și externe;
b) încheierea în mai multe faze, în cursul cărora negociatorul poartă tratative și efectuează o serie de acte care duc la stabilirea textului tratatului și la autentificarea lui, iar exprimarea consimțământului statului de a fi legat prin tratat formează o fază distinctă în care intervin alte organe și proceduri interne și externe.
Prezentarea deplinelor puteri
Negocierile fiind purtate în general de alte persoane decât cele care au dreptul de a încheia tratate, aceste persoane trebuie sa fie înzestrate în acest scop cu documente speciale denumite depline puteri.
Prin „depline puteri” se înțelege un document emanînd de la autoritatea competentă a unui stat și desemnînd una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negociera, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini alt act cu privire la tratat.
Așadar, operațiile de negociere, redactare și încheiere ale unui tratat trebuie să fie efectuate de reprezentanți (mandatari) ai statelor, înzestrați cu depline puteri sau abilitați în virtutea funcțiilor lor în stat, fără a fi obligați să prezinte depline puteri. Sunt considerați reprezentanți ai statului lor, fără a fi obligați să prezinte depline puteri, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat, șefii de state, șefii guvernelor și miniștrii afacerilor externe
Obiectul deplinelor puteri îl pot constitui separat sau cumulativ: negocierea și elaborarea textului tratatului; semnarea tratatului; înmnarea ori depunerea instrumentelor de ratificare sau aderare la tratat.
Înainte de începerea negocierilor, indiferent de modul lor de desfășurare, se procedează la depunerea (verificarea) deplinelor puteri.
Cât privește natura juridică a deplinelor puteri, ea a evoluat în decursul timpurilor. În trecut, când tratatele se încheiau între monarhi, deplinele puteri aveau caracterul unui mandat: plenipotențiarul angaja statul său prin cele convenite și semnate de el, iar monarhul se obliga să ratifice tratatul afară de cazul când plenipotențiarul și-ar fi depășit mandatul. În aceste condiții, deplinele puteri erau un element de validitate a tratatului.
În prezent, actele plenipotențiarului nu mai creează, în general, în sarcina statului pe care-l reprezintă la negocierea tratatului obligația de a accepta tratatul asupra căruia s-a convenit. De aceea deplinele puteri au, de obicei, caracterul limitat de a atesta că persoana împuternicită are calitatea să reprezinte statul la negocierea tratatului.
Depășirea sau încălcarea deplinelor puteri lipsește de orice valoare juridică actele astfel încheiate, afară de cazul când statul al cărui plenipotențiar și-a depășit puterile, aprobă ulterior conduita acestuia și recunoaște valoarea juridică a actelor semnate.
Negocierea tratatelor
Negocierea și semnarea tratatelor constituie prima fază în care se efectuează anumite acte și proceduri. Art.1 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor a definit statul negociator ca fiind statul care a participat la elaborarea și adoptarea textului tratatului. Așadar, elaborarea și adoptarea textului unui tratat fac parte din însăși procesul negocierii, constituie scopul acesteia. Statele sunt libere de a negocia tratate, iar o obligație de negociere se poate stipula printr-un pactum de negociando încorporat, de obicei, în textul unui tratat, cu acordul statelor contractante.
Potrivit Convenției de la Viena din 1969, statul-negociator se deosebește de statul-contractant și de statul parte atunci când aceste state nu au participat la negocieri. Trebuie reținut însă că statul-negociator este și el implicit stat-contractant și, totodată, parte la tratat.
În ceea ce privește procedura, se remarcă unele deosebiri între negocierea tratatelor bilaterale și cele multilaterale. Astfel, în cazul unui tratat bilateral, inițiativa aparține unui stat sau ambelor state care doresc să încheie un tratat, putînd stabili contracte prin reprezentanții lor. În cazul tratatelor multilaterale, negocierile au loc în cadrul unei conferințe a reprezentanților statelor interesate, convocată în baza unui acord preliminar. De asemenea, în practica actuală, tratatele multilaterale generale se negociază de regulă în cadrul organizațiilor internaționale sau al unor conferințe ce au loc sub egida acestora. La un tratat bilateral fiecare parte prezintă proiectul său, cele două proiecte urmînd să fie puse de acord. Tratatele multilaterale se elaborează, în general, în cadrul conferinței sau pe baza unor proiecte prezentate de unele state care participă la negocieri.
Din momentul în care s-a ajuns la un acord asupra textului tratatului se trece la adoptarea lui, care se face, de regulă cu o majoritate de două treimi, unanimitatea rămânînd regula aplicabilă tratatelor bilaterale ori încheiate de un număr redus de state. În același sens, art.9 din Convenția de la Viena prevede că adoptarea textului tratatului se face cu consimțământul tuturor statelor participante la negocieri, cu excepția cazurilor adoptării textului la o conferință intenațională, care se face cu o majoritate de două treimi, afară numai dacă statele nu au convenit asurpra unei reguli diferite.
Semnarea tratatului
După elaborarea și adoptarea textului, care, după cum am arătat, fac parte din procesul negocierii, urmează autentificarea textului tratatului, care se face prin semnare.
Semnarea tratatului poate să aibă însă o valoare juridică diferită, în raport cu voița părților contractante privind procedura prin care tratatul dobândește forță juridică obigatorie pentru ele.
Din acest punct de vedere, distingem:
1) tratate care, potrivit voinței părților urmează să dobândească forță juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară distinctă de semnare, cum ar fi ratificarea;
2) tratate care, potrivit voinței părților, dobândesc forță juridică prin semnarea lor.
În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, cu alte cuvinte, confirmarea că textul semnat reprezintă versiunea definitivă a tratatului, rezultată în urma negocierilor. Ea imlică, de asemenea, dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul și obligația de a se abține de la acțiuni care, în intervalul până la ratificare, ar face imposibilă executarea ulterioară a tratatului; această obligație încetează în cazul când acel stat refuză să ratifice tratatul.
În cel de-al doilea caz, semnarea constituie actul final prin care statele își exprimă voința lor de a fi legate prin tratatul încheiat.
Semnarea produce asemenea efecte dacă: în tratat se prevede în mod expres aceasta; când este stabilit pe altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră că semnătura va avea acest efect; când intenția statului de a conferii semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său, sau a fost exprimată în cursul negocierii.
Parafarea și semnarea ad-referendum. Între redactarea și semnarea definitivă intervine uneori o etapă intermediară – parafarea – care constă în semnarea de către plenipotențiari a tratatului sau a unor părți din tratat numai cu inițialele lor. Parafarea intervine atunci când statele n-au dat reprezentanților lor depline puteri pentru semnarea definitivă a tratatului sau când guvernele acelor state doresc să mai examineze textul tratatului înainte de a-l semna definitiv. Efectele parafării se reduc la certificarea textului rezultat din tratative, text care nu mai poate fi modificat de către împuterniciți, ceea ce nu exclude însă dreptul pentru guverne de a-i aduce modificări. În cazul semnării prin parafare este necesară o împuternicire expresă pentru semnarea definitivă.
Tot o etapă intermediară între redactare și semnarea definitivă poate fi și semnarea ad-referendum („pentru a se referii până la hotărârea definitivă”). Semnarea ad-referendum intervine atunci când împuternicitul are mandat să negocieze, dar nu și împuternicire de a semna tratatul. Semnătura ad-referendum constituie în același timp un act de autentificare a textului cât și o semnătură provizorie a tratatului, pe când parafarea reprezintă numai o certificare a textului. Semnarea definitivă se face fie de împuternicitul care a semnat ad-referendum, fie de un nou împuternicit, în ambele cazuri cu aprobarea expresă din parte guvernului pe care îl reprezintă.
2. Capacitatea statelor de a încheia tratate internaționale
Capacitatea de a încheia tratate decurge, în mod inerent, din calitatea de subiect de drept internațional. În mod corespunzător, art.6 din Convenția de la Viena din1969 prevede că fiecare stat are capacitatea de a încheia tratate. În anumite cazuri, această capacitate poate fi limitată ca urmare a existenței unor împrejurări obiective, care exclud încheierea unor tratate, cum sunt neutralitatea permanentă, împiedicînd încheierea unor tratate cu caracter militar, ori apartenența la o organizație internațională, cum este Comunitatea Economică Europeană, căreia statele i-au conferit dreptul de a încheia numai anumite tratate.
Caracteristica generală a statelor ca subiecte de drept internațional o constituie calitatea lor de state suverane. De aceea, în dreptul internațional, titularul universal al drepturilor și obligațiilor ce-și găsesc identitatea în raporturile juridice internaționale este statul. Statele suverane și independente sunt, ipso facto, subiecte directe și nemijlocite de drept internațional, cu capacitate deplină, indiferent de întinderea lor, de numărul populației sau de stadiul de dezvoltare economică, politică și socială.
Calitatea de subiect de drept internațional definește situația juridică a statului de a avea capacitatea juridică internațională, respectiv deplina aptitudine de a poseda și de a exercita drepturi și îndatoriri internaționale. Aptitudinea de a avea dreptri și obligații internaționale și manifestarea acestora în sfera raporturilor interstatale determină conținutul propriu al statutului juridic al statului. Prin urmare, statele sunt, ipso facto, și subiecte ale tratatului internațional cu capacitate deplină, exarcitându-și, toate prerogativele ce decurg din suveranitatea lor națională.
Manifestarea calității de subict de drept internațional, deci al unui tratat internațional, se realizează prin organele guvernamentale care se manifestă în numele națiunii. Așadar, statele devin subiecte de drept efective prin manifestarea lor pe plan internațional prin organele proprii reprezentative. Alături de state, organizațiile internaționale, în raport cu statutele lor, sunt subiecte de drept internațional cu caracter derivat și limitat. Capacitatea juridică de care se poate bucura o organizație internațională are un caracter funcțional, exercitându-se în limita funcțiilor speciale cu care a fost investită de statele-membre.
Din cele ce preced rezultă că, în dreptul internațional, titularul universal al drepturilor și obligațiilor ce-și găsesc izvorul în raporturile juridice internaționale este statul, avînd ca trăsătură distinctivă suveranitatea de stat. Calitatea de subiect de drept internațional o au și națiunile care luptă pentru independență în momentul în care devin titulare de drepturi și obligații internaționale și în măsura în care întrunesc caracteristicile unui stat, prin crearea unor organe reprezentative. Popoarele și națiunile care nu s-au constituit într-un stat devin subiecte de drept internațional prin manifestarea lor pe plan internațional prin organe proprii reprezentative. În aceste condiții, li se poate recunoaște și capacitatea de a încheia tratate, de a-și asuma unele drepturi și obligații internaționale.
În Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor internaționale nu sunt prevăzute reglementări cu privire la capacitatea națiunilor și a organizațiilor internaționale de a încheia tratate; această problemă urmează să fie rezolvată în viitor. Convenția se limitează la state ca subiecte directe și deline de drept internațional. Cu toate acestea, lipsa unor dispoziții exprese în tratatele internaționale nu infirmă posibilitatea de a se recunoaște acestora calitatea de subiecte derivate ale dreptului internațional. Dar, nu se poate atribui a priori calitatea de subiect de drept internațional derivat organizațiilor internaționale în totalitatea lor.
3. Mijloacele juridice prin care statele devin părți la tratatele internaționale
Mijloacele juridice prin care un stat devine parte la un tratat exprimă voița statului concretizată în acte prevăzute de dreptul internațional public și de legislația internă. Voița politică sau consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat poate fi exprimată prin semnătură, prin schimbul intrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau aprobare, ori prin oricare alt mijloc convenit de părțile cotractante.
Așadar, primul și cel mai rapid mijloc juridic prin care un stat devine parte la un tratat este procedura de semnare, prevăzută de art.12 din Convenție astfel:
„1. Consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin semnătua reprezentantului aestui stat: a) când tratatul prevede că semnarea va avea acest efect; b) când este stabilit pe o alta cale că statele care au participat la negociere conveniseră că semnătura va avea acest efect; când intenția statului de a conferii semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său, sau a fost exprimată în cursul negocierii;
2. În aplicarea paragrafului 1: a) parafarea unui text are valoarea semnăturii tratatului dacă este stabilit că statele care au participat la negociere conveniseră în acest fel; b) semnătura ad referendum pusă pe un tratat de către reprezentantul unui stat, dacă acesta o confirmă, are valoarea semnăturii definitive a tratatului”.
De asemenea, consimțământul statelor de a se lega printr-un tratat se poate realiza prin schimbul între ele a instrumentelor ce constituie tratatul după semnarea acestuia.
În cazul când semnătura nu atribuie forță juridică unui tratat, exprimarea consimțământului statului se poate face prin ratificare, acceptare sau aprobare de către organele intene ale puterii și administrației de stat. În acest sens, articolul 14 din Convenție prevede:
„1. Consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin ratificare: a) când tratatul prevede că acest consimțământ se exprimă prin ratificare; b) când este stabilit, pe altă cale, că statele perticipante la negocieri conveniseră asupra cerinței ratificării; c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării; d) când intenția de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său, ori a fost exprimată în cursul negocierii;
2. Consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin acceptare sau aprobare în condiții asemănătoare acelora care se aplică ratificării”.
Efectele juridice ale semnării, ratificării sau aderării sunt de a constitui un stat-parte la tratat din momentul când tratatul intră în vigoare și ca urmare să-l oblige la executarea lui. Pe lângă acest efect, mijloacele juridice respective mai fac ca tratatul să intre în vigoare, adică să dobândească forță juridică.
Potrivit art.24 din Convenția de la Viena, un tratat intră în vigoare la data și după modalitățile ce s-au fixat prin dispozițiile sale sau prin acord între statele care au participat la negocieri. În lipsa unor atare distoziții sau a unui asemenea acord, un tratat intră în vigoare de îndată ce consimțământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au participat la negocieri.
Așadar, un stat nu poate deveni parte la un tratat printr-o manifestare tacită de voință, întrucât mijloacele juridice la care ne-am referit constituie statul ca parte contractantă numai prin manifestarea expresă a consimțământului exprimat de către organele competente prevăzute de legislația internă.
Din cele ce preced rezultă că mijloacele juridice prin care statele devin părți la tratate au caracteristici comune, însă utilizarea lor prezintă particularități. Astfel, cu privire la semnare, statele care au dreptul să semneze un tratat sunt cele care au participat la negocieri, această regulă aplicându-se frecvent în cazul tratatelor bilaterale. În cazul tratatelor multilaterale pentru înfiițarea unor organizații internaționale sau încheiate sub egida lor, statele care au participat sau nu la negocieri au dreptul de a semna aceste tratate, dacă acestea prevăd clauza triplei opțiuni.
În comentariul Comisiei de Drept Interațional se arată că fără semnare, ratificarea, ca atare nu poate avea loc.7 În funcție de prevederile tratatului sau de înțelegerea dintre părți, semnarea poate constitui sau nu exprimarea definitivă a consimțământului unui stat de a fi legat printr-un tratat. În prezent, ponderea o dețin acordurile în formă simplificată. Spre deosebire de tratatele în sens îngust, care se încheie după o procedură complexă, care include negocierea, semnarea și apoi ratificarea, acordurile în formă simplificată se încheie imediat după negociere și semnare.
În cazul aderării, care se face, ca și ratificarea, de către organele supreme al puterii de stat, trebuie avut în vedere faptul că la acest mijloc recurg statele terțe spre a deveni părți la un tratat semnat de alte state originare, însă numai atunci când tratatul prevede o asemenea posibilitate. La aderare pot recurge nu numai statele nesemnatare ale tratatului, ci și cele semnatare, dar care nu l-au ratificat în termenul stabilit.
4. Validitatea și menținerea în vigoare a tratatelor internaționale
Din cele arătate mai sus, rezultă că mijloacele prin care statele devin părți la tratate se concretizează în manifestări de voință transpuse în acte ce se întreprind pe plan intern și pe plan internțional de către organele competente care reprezintă statul în relațiile internaționale. Aceste acte juridice trebuie îndelinite cu respectarea normelor de
________________________________
7Doc. O.N.U. A. 6309, Annuar, 1962, II. p. 112.
drept intern și a celor de drept internațional, în caz contrar fiind afectată validitatea tratatului.
Pentru ca un tratat să fie valid pe plan internațional este necesară îndeplinirea succesivă a actelor prevăzute de dreptul intern și a celor prevăzute de dreptul internațional.
Problema lipsei de validitate a unui tratat încheiat cu nerespectarea dreptului intern este reținută, în anumite situații, de către Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. Astfel, art.46 prevede că validitatea unui tratat este afectată atunci când consimțământul statului a fost exprimat printr-o violare vădită a unei reguli de importanță fundamentală a dreptului intern. De asemenea, art.47 stipulează că un tratat este lipsit de validitate și atunci când un reprezentant al statului a semnat un tratat cu nesocotirea unei restricții speciale prevăzută în împuternicirea ce i s-a dat, dacă această restricție a fost notificată, înainte de exprimarea consimțământului, celorlalte state care au participat la negocieri. Problema lipsei de validitate a unui tratat în raport cu nerespectarea dispozițiilor de drept intern, se pune numai în cazul când un tratat intră în vigoare prin semnare, întrucât, în celelalte cazuri, consimțământul statului este exprimat de organele supreme ale puterii de stat.
Un tratat nu poate fi considerat valid dacă încheierea lui este afectată de dol, de o eroare sau de coruperea reprezentantului unui stat care a participat la negocieri și a semnat acel tratat. În astfel de cazuri, eroarea trebuie să se refere la un fapt sau la o situație existentă în momentul încheierii tratatului și să fi constituit o bază esențială a consimțământului unui stat, iar dolul să fie evident în determinarea conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri.
Cea mai gravă afectare a unui tratat se produce prin constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat la încheierea acelui tratat, făcând ca exprimarea consimțământului statului respectiv să fie lipsită de orice efect juridic. În asemenea situații, indiferent dacă constrângerea este exercitată asupra statului ca atare sau asupra reprezentantului acestuia, tratatul încheiat în astfel de împrejurări este nul ab initio, neproducînd nici un fel de efecte juridice.
Pe lângă aceste cauze care afectează validitatea unui tratat internațional menționăm și situația în care un tratat intră în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional. Potivit acestei reglementări, este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă impertivă de ius congens, cum, de asemenea, dacă survine o normă imperativă a dreptului internațional general, orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul și își încetează efectele.
Menținerea în vigoare a unui tratat nu mai este posibilă atunci când se ivește o situație care face imposibilă executarea tratatului datorită dispariției sau distrugerii definitive a obiectului tratatului. Dacă imposibilitatea executării unui tratat rezultă dintr-o violare, din partea unui stat contractant, acesta nu se poate sustrage obligațiilor pe care și le-a asumat prin tratat. De asemenea, schimbarea fundamentală a împrejurărilor care intervine în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat, nefiind prevăzută de părți, afectează valabilitate acestuia.
Un tratat internațional este valid și trebuie menținut în vigoare numai dacă este rezultatul unui acord de voințe a statelor contractante, deoarece elementul fundamental al actului juridic este voința părților, capacitatea lor de a contracta fiind o condiție de validitate a consimțământului.
Din cele arătate, rezultă că un tratat internațional este valid și produce efecte juridice față de părțile contractante dacă a fost încheiat pe baza unui consimțămînt liber exprimat de state cu respectarea strictă a normelor imperative ale dreptului internațional, precum și a celor de drept intern referitoare la dreptul tratatelor. Consecința nerespectării voinței uni stat de a fi legat printr-un tratat evocă problema viciilor de consimțământ care atrag nulitatea totală sau parțială a tratatului, în funcție de natura cauzei respective. Tot astfel, un tratat în conflict cu o normă imperativă de ius congens a dreptului internațional este lipsit de validitate și nu produce efecte.
5. Rezervele la tratatele internaționale
În momentul în care un stat semnează definitiv, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat internațional, poate formula rezerve, cu condiția ca acestea să nu fie interzise de tratat, sau tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve între care nu figurează rezervele făcute, ori acestea să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului.
Rezerva la un tratat internațional reprezintă o declarație unilaterală făcută de un stat prin care acesta stabilește că nu va fi legat de una sau mai multe dispoziții ale tratatului, sau de a limita aplicarea acestora în timp, spațiu sau cu privire la anumite împrejurări.
O rezervă nu poate fi făcută decât la un tratat multilateral. La un tratat bilateral nu se pot face rezerve, deoarece dacă cele două state nu se pun de acod, nu poate fi încheiat tratatul, iar dacă tratatul a intrat în vigoare nu mai poate fi vorba de o rezeravă, ci de modificarea acestuia. Prin urmare, dacă o parte la un tratat bilateral dorește să modifice textul inițial, ea nu poate să ajungă la acest rezultat decât făcînd cunoscută această voință celeilalte părți, tratatul neîncheindu-se decât dacă ambele părți sunt de acord cu prevederile acestuia, de formă și de fond. O rezervă elimină, în totalitate sau în parte, una sau mai multe dintre obligațiile decurgînd din textul inițial al tratatului în sarcina statului rezervatar. În consecință, o rezervă nu poate extinde volumul obligațiilor părților, ea neavînd caracter extinctiv.
Rezervele la un tratat internațional pot fi acceptate sau nu (obiecțiuni) de către celelalte părți la tatat. În legătură cu acceptarea sau obiecțiunile la rezerve, Convenția din 1969 prevede următoarele reguli:
Consimțământul unui stat de a fi parte la un tratat, dar care a formulat rezerve, produce efecte din momentul în care cel puțin un stat contractant a acceptat rezerva;
Rezerva se consideră acceptată și dacă nu s-au formulat obiecții în termen de 12 luni de la data notificării rezervei sau de la data exprimării consimțămânului;
Obiecțiunile la rezervă nu împiedică intarea în vigoare a tratatului între statul autor al rezervei și statul autor al obiecțiunii, decât atunci când acesta din urmă și-a exprimat clar intenția în cest sens;
Dacă aplicarea tratatului în întregul lui este o condiție esențială a consimțământului fiecărei părți, rezerva trebuie să fie acceptată de toate părțile;
Dacă tratatul este actul constitutiv al unei organizații internaționale și acesta nu prevede altfel, rezerva trebuie să fie aprobată de organul competent al organizației.
În practică, s-a pus problema inadmisibilității rezervei la tratatele internaționale, constitutive de organizații internaționale. De pildă, Carta O.N.U. prevede, în art.4, că pot deveni membri ai Națiunilor Unite toate statele iubitoare de pace, care acceptă prevederile Cartei. Până în prezent, nici un stat nu a făcut vreo rezervă la obligațiile ce decurg din acest statut. După cum se observă, intrarea în O.N.U. implică acceptarea fără rezerve a Cartei, care, în opinia noastră, cu toate că are unele lacune, reprezintă, prin respectarea ei, o garanție a păcii și securității mondiale. Desigur, nu prin rezerve se poate da eficiență prevederilor Cartei, ci prin adaptarea ei, prin consensul statelor, la relațiile și cerințele dezvoltării comunității mondiale.
În cadrul relațiilor internaționale contemporane, instituția rezervelor joacă un rol deosebit de important. În primul rând, datorită rezervelor la tratate, un stat suveran poate să-și exprime precis voința sa de a deveni parte la un vinculum iuris internațional multilaratal, care, în anumite privințe, contravine poziției principale a statului în cauză. În al doilea rând, instituția rezervei se întemeiază pe respectul suveranității și egalității în drepturi a statelor, fiecare stat avînd dreptul de a deveni parte la un tratat numai în măsura în care este de acord cu toate prevederile acestuia, așa cum, de altfel, se procedează în cadrul tratatelor bilaterale. În al treilea rând, rezervele implică regula reciprocității, în sensul că orice stat care a acceptat rezerva este îndrituit ca, în raporturile sale cu statul rezervatar, să se considere, la rândul său, eliberat de obligațiile de care rezerva are drept efect să-l elibereze pe statul rezervatar. Așadar, principiul reciprocității are drept consecință faptul că statul rezervatar nu mai are dreptul să pretindă unui alt stat contractant executarea acelor obligații la care el a formulat rezerve.
În concluzie, reținem că rezerva este un act unilateral și expres prin care un stat intră în rândul părților contractante prin semnare, ratificare, acceptare sau aderare, în anumite condiții acceptate de coparticipanți la tratat. Rezerva este un act în afara textului tratatului, întrucât exprimă voința unui stat de a nu-și asuma totalitatea angajamentelor juridice ce decurg din textul tratatului. De asemenea, rezerva este un act facultativ, deoarece statele suverane sunt libere să devină sau să se abțină de a deveni părți la tratatele multilaterale. Rezerva este un act revocabil, evocînd dreptul statului respectiv de a renunța în mod unilateral la situația de excepție pa care și-a asigurat-o prin rezervă.
Rezerva face parte integrantă din actul juridic prin care un stat devine parte la un tratat și prin urmare se face cu ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării tratatului sau a aderării acestuia. Caracteristic rezervei la tratatele internaționale este faptul că efectele juridice modificatoare ale regimului general statornicit în tratat se produce ca rezultat a unei manifestări unilaterale de voință. O rezervă ilicită anulează actul juridic de semnare sau ratificare, statul în cauză nedevenind parte la tratat.
Așa cum prevede și Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, rezerva trebuie acceptată de o parte sau de celelalte părți contractante, nefiind obligatorie unanimitatea În materia tratatelor internaționale se impune, cu realism, principiul universalității, potrivit căreia orice rezervă licită poate fi formulată la un tratat internațional și produce următoarele efecte: între statul rezervatar și statele care acceptă rezerva este în vigoare tratatul modificat prin rezervă; în relațiile dintre statele contractante nerezervatare este în vigoare textul inițial al tratatului; între statul rezervatar și statele care resping rezerva, tratatul, cu excepția părții la care se referă rezerva, intră în vigoare dacă statele respective nu-și exprimă voința în sens contrar.
Rezerva, acceptarea unei rezerve, obiecțiunile la rezervă, precum și retragerea rezervei sau obiecțiunii la rezervă trebuie să fie formulate în scris și comunicate (notificate) celorlalte state contractante.
CAPITOLUL V
RESPECTAREA, APLICAREA ȘI INTERPRETAREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE
1. Principii de drept internațional privind respectarea tratatelor internaționale
Principiile fundamentale ale dreptului internațional reprezintă o generalizare maximă a normelor de drept internațional, izvorăsc din tratate sau din cutumă și au o valoare juridică obligatorie în relațiile dintre state.
Ținând seama de rolul deosebit care îl au, aceste principii au fost consacrate în Carta O.N.U. și în alte tratate internaționale, subliniindu-se faptul că ele au o semnificație specială, făcând parte din acel mănunchi de regului care constituie baza esențială a dreptului internațional, respectiv dreptul imperativ de ius congens.
Prima dispoziție a Convenției din 1969 referitoare la respectarea tratatelor internaționale este aceea de punere în aplicare a principiului fundamental pacta sunt servanda, potrivit căruia „orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună-credință”. Totodată, executarea tratatelor este dominată de principiile suveranității, independenței și neamestecului în treburile interne, fiecare stat aplicînd el însuși tratatul în virtutea competenței sale și sub propria sa răspundere. O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această dispoziție este extrem de importantă, pentru că ea confirmă și impune aplicarea cu prioritate a tratatelor internaționale în raport cu legile interne.
Apariția și dezvoltarea principiului pacta sunt servanda din cele mai vechi timpuri exprimă regula juridică care impune respectarea cuvântului dat atât în raporturile dintre persoane, cât și în relațiile dintre state. Principiul pacta sunt servanda este un principiu fundamental al dreptului internațional, de aplicare generală, care s-a format pe cale cutumiară, fiind consacrat totodată în numeroase tratate internaționale și în doctrină.
Respectarea principiului pacta sunt servanda constituie garanția realizării și aplicării celorlalte principii fundamentale de drept, reprezentînd baza legalității și a ordinii juridice internaționale. Acest principiu este considerat ca fiind fundamentul dreptului internațional, în sensul că reprezintă norma fundamentală din care decurge validitatea întregului sistem de norme și principii de drept internațional.
Principiul pacta sunt servanda instituie obligația statelor de a respecta obligațiile ce decurg din normele și principiile dreptului internațional public, consacrate în cutumă și tratate și a le îndeplini cu bună-credință. Prin urmare, se poate afirma că principiul pacta sunt servanda domină întreaga materie a dreptului tratatelor și constituie norma juridică care obligă statele să execute tratatele la care sunt părți contractante. Un tratat trebuie respectat dacă a fost încheiat în mod liber pe baza egalității în drepturi și în conformitate cu toate principiile și normele imperative de ius congens.
Fiecare obligație contractată de un stat față de alt stat, în cadrul relațiilor interstatale, dă naștere obligației juridice de a o executa și dreptul celeilalte părți de a cere și obține îndeplinirea ei, respectul tratatelor constituind, astfel, una din bazele necesare ale comunității mondiale. Acest principiu este consacrat în Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia se prevede îndatorirea statelor de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei, precum și necesitatea creării unor condiții în care să poată fi menținute justiția și respectul obligațiilor,decurgînd din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional. Principiul pacta sunt sevanda este consacrat, de asemenea, în Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, precizându-se în art.23, că orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună-credință.
Este important de relevat referirea la noțiunea de bună-credință, fiind vorba în acest caz, de un principiu recunoscut care comandă un anumit comportament în executarea tratatelor.
În dreptul roman, ca și în evul mediu, buna-credință (bona fides) avea o pronunțată tentă religioasă, pentru a deveni, în perioada istorică care a urmat, limită obiectivă a libertății contractuale, criteriu de apreciere, evaluare și interpretare a actelor juridice, antiteză a lipsei de loialitate. Avînd această bază morală (credință, intenție, conștiință, convingere), buna-credință capătă un caracter juridic, afirmîndu-se ca o noțiune complexă și unică.
Ca noțiune juridică, buna-credință este prevăzută în mod expres în numeroase documente de drept internațional, ca, de exemplu, în art.26 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Funcția principală a regulii bunei-credințe, de criteriu de evaluare și interpretare a actului juridic, privește, în primul rând atitudinea părților cotractante, care trebuie întotdeauna să se caracterizeze prin loialitate, în sensul lipsei fraudei, leziunii, și până la înlăturarea vicleniei, violenței, atât în relațiile dintre părți, cât și față de terți.
În ceea ce privește raportul dintre principiul pacta sunt servanda și clauza rebus sic standibus, constatăm că deși respectarea tratatelor constituie condiția indispensabilă a relațiilor normale între state, aceasta nu înseamnă însă că tratatele sunt imuabile. Necesitatea respectării tratatelor trebuie corelată cu necesitatea încetării lor în condiții fundamental modificate față de momentul încheierii, prin aplicarea clauzei rebus sic standibus. Potrivit acestei clauze, în anumite împrejurări, schimbările esențiale survenite în situația părților pot fi invocate unilateral pentru a pune capăt sau a suspenda efectele unui tratat. Așa cum, de altfel, s-a arătat în doctrină și în cadrul Conferinței pentru codificarea dreptului tratatelor de la Viena din 1969, între principiul pacta sunt servanda și regula rebus sic standibus nu există nici o contradicție, ci ele se completează reciproc, fiind vorba de două principii autonome și complementare ale dreptului internațional general.
2. Efectele juridice ale tratatelor față de părțile contractante
Tratatele în vigoare leagă părțile contractante, au forță obligatorie și trebuie executate cu bună-credință. Executarea tratatelor presupune introducerea lor în dreptul intern ca modalitate esențială de îndeplinire și aplicare în spațiu și timp.
Cu privire la raporturile dintre tratate și legile interne, reținem că, odată introduse în ordinea juridică internă, acestea obțin forță obligatorie și trebuie executate, neputînd fi modificate ori abrogate prin acte normative interne. În cazul unor conflicte între tratate, în doctrină, susținătorii primatului dreptului internațional pretind că, din momentul intrării lui în vigoare, un tratat se aplică imediat și direct statelor părți și trebuie să aibă prioritate, în toate cazurile, față de legile interne ce ar cuprinde dispoziții contrare lor. Potrivit concepției dualiste, pentru aplicarea fiecărui tratat în dreptul intern, este nevoie de o dispoziție interă expresă, deoarece tratatul, pentru a avea forță juridică obligatorie pe plan intern, trebuie să fie recepționat de ordinea juridică internă, cu alte cuvinte, transformat în lege internă. În practică, nu s-a cristalizat o soluție a priori, întrucât nu există în acest sens o normă de drept internațional. O asemenea normă nici n-ar putea exista, deoarece modul prin care statele asigură aplicarea tratatelor în dreptul intern este reglementat de fiecare stat, potrivit dispozițiilor constituționale, aceasta fiind o chestiune de competența internă a statelor.
O dată introdus în dreptul intern, tratatul este considerat, în general, ca avînd forța juridică a unei legi, iar în cazul unui conflict între lege și tratat, tribunalele interne aplică principiile în materia conflictului dintre legile interne.
În ceea ce privește aplicarea tratatelor internaționale în timp, se consacră principiul neretroactivității, potrivit căruia, dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce privește un act sau fapt anterior datei de intrare în vigoare a tratatului pentru acea parte sau în ceea ce privește o situație care a încetat să existe la acea dată., dar numai dacă din cuprinsul tratatului, nu rezultă o altă intenție a părților contractante.
Ca aplicare în spațiu, dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau nu s-a convenit altfel pe altă cale, se aplică principiul teritorialității, adică „tratatul leagă pe fiecare din părți cu privire la întregul său teritoriu”.
O particularitate este întâlnită în cazul tratatelor internaționale succesive, care reglementează aceeași materie. În acest sens, art,30 din Convenția de la Viena referitor la aplicarea tratatelor succesive prevede preeminența Cartei O.N.U. asupra obligațiilor statelor membre asumate în alte tratate, precum și prevalarea ori prioritatea tratatului despre care un alt tratat declară că îi este subordonat sau că nu trebuie să fie considerat ca fiind incompatibil cu acesta. Este reglementată situația în care toate părțile la un tratat încheie un alt tratat asupra aceleiași materii, prvăzîndu-se posibilitatea unei abrogări sau suspendări tacite a primului tratat dacă, potrivit intenției părților rezultînd din tratatul posterior, cel de-al doilea tratat trebuie să reglementeze materia sau dacă cel de-al doilea tratat este incompatibil cu cel dintâi, încât este imposibilă aplicarea în același timp a ambelor tratate. Dacă nu a intervenit o asemenea abrogare sau suspendare tacită, art.30 din Convenție prevede că va prevala tratatul mai recent, tratatul anterior aplicîndu-se numai în măsura în care nu este incompatibil cu tratatul posterior. În cazul unui tratat care nu cuprinde toate părțile la primul tratat, atunci între un stat-parte la ambele tratate și un stat-parte numai la cel anterior drepturile și obligațiile lor vor fi cârmuite de tratatul anterior. Între un stat-parte la ambele tratate și un stat-parte la tratatul posterior, drepturile și obligațiile lor vor fi cârmuite de tratatul posterior. Cu alte cuvinte, vor fi aplicate tratatele anterioare sau posterioare la care ambele state sunt părți, urmîndu-se principiul că tratatele nu produc efecte decât între părți (pacta tertiis nec nocent nec prosunt).
Din cele ce preced, rezultă că prevederile art.30 din Convenția de la Viena se referă la raporturile inter se ale părților la cele două tratate și că aceste prevederi nu exonerează nici una din părți de răspunderea pentru încheierea sau aplicarea unui tratat ale cărui prevederi sunt incompatibile cu obligațiile pe care le are față de un alt stat, pe baza unui alt tratat.
3. Efectele juridice ale tratatelor față de statele terțe
După cum s-a arătat, tratatele produc efecte, în principiu, numai între statele-părți, ceea ce înseamnă că ele nu crează drepturi și obligații în favoarea, respectiv în sarcina statelor terțe. În practică, se întâlnesc și situații în care tratatele pot produce efecte față de statele terțe, dar acestea sunt considerate ca excepții de la regula generală.
Art.2 din Convenția de la Viena prevede că statul terț este cel care nu este parte la tratat. Prin efecte față de state terțe se înțeleg situațiile în care drepturi sau obligații în favoarea, respectiv în sarcina statelor terțe iau naștere direct din tratat.
Regula efectului relativ al tratatelor și al aplicării lor numai între părți este unanim recunoscută în doctrină și în practica internațională și ea decurge din principiul egalității suverane a statelor.
În ceea ce privește obligația în sarcina statelor terțe, dreptul internațional nu admite ca printr-un tratat între două state să se impună unui stat terț o anumită obligație, deoarece prin aceasta s-ar încălca egalitatea suverană a statelor.
În cazurile în care s-ar părea că un tratat ca atare este opozabil unor state terțe ar trebui să se examineze dacă normele enunțate în tratat au devenit obligatorii față de statele terțe, deoarece au avut sau au dobîndit caracterul unor norme cutumiare de drept internațional.
Astfel, art.2 & 6 din Carta O.N.U. prevede: „Organizația va asigura ca statele care nu sunt membre ale ei să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale”.
Acțiunile O.N.U. în acest sens sunt justificate, pentru că principiile la care se referă § 6 din art.2 al Cartei sunt principii unanim admise ale dreptului internațional, pe care trebuie să le respecte toate statele, indiferent dacă sunt sau nu membre ale acestei organizații internaționale.
De asemenea, tratatele prin care se neutralizează un stat sau un teritoriu, se stabilește un regim internațional pentru o cale de navigație etc., sunt opozabile și statelor terțe, întrucât în general se bazează pe norme cu caracter cutumiar.
În cee ce privește drepturile în favoarea statelor terțe, din analiza practicii internaționale se observă că statele pot acorda uneori prin tratate bilaterale sau multilaterale anumite drepturi în favoarea altor state, fără ca acestea să fie părți la acele tratate. Pornind de la aceasta, unii autori au susținut că dreptul internațional admite în principiu stipulația pentru altul, deoarece acordarea unor drepturi în favoarea statelor terțe nu constituie o abatere de la principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan în special de la principiul egalității suverane a statelor. Alți autori susțin că un tratat nu poate, prin el însuși, să creeze adevărate drepturi în favoarea unui stat terț, ci numai un avantaj. Statul terț nu poate dobîndi un adevărat drept decât dintr-un acord colateral încheiat între el și părțile la tratat.
Comisia de Drept Internațional, în cadrul căreia nu s-a putut ajunge la un punct de vedere unitar asupra problemei de principiu, a adoptat un text potrivit căruia, un drept poate lua naștere pentru un stat care nu este parte la un tratat, dacă părțile la acel tratat înțeleg să confere acest drept fie acelui stat, fie unui grup de state cărora el îi aparține, fie tuturor statelor și dacă acel stat consimte expres sau implicit.
Această soluție s-ar aplica și în cazul internaționalizării unor căi de comunicație.
Statele care n-au participat la convenție vor putea beneficia sau nu de toate drepturile decurgînd din actul internaționalizării.
4. Asigurarea condițiilor pentru executarea tratatelor internaționale
Necesitatea respectării și executării tratatelor de către statele contractante a determinat apariția, în practica internațională din cele mai vechi timpuri, a unor mijloace avînd ca scop asigurarea îndeplinirii obligațiilor asumate prin tratate.
În sclavagism și feudalism, sub puternica dominație a religiei în viața socială, garanția îndeplinirii tratatelor o constituia jurământul. Divinitatea era invocată pentru a fi chezașă respectării obligațiilor asumate prin tratat. În perioada feudală, pe lângă jurăminte, s-a practicat și sistemul ostaticilor pentru garantarea executării tratateor. Acest sistem inuman de garanție a ieșit aproape cu totul din uz spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Un alt mijloc de asigurare a executării tratatelor a fost instituirea gajului asupra unor bunuri mobile (de pildă, în secolul al XVIII-lea, diamantele Coroanei Poloniei au fost date Rusiei pentru garantarea unor datorii). O formă specială de gaj era gajul financiar asupra unor venituri, pentru a garanta executarea unui tratat internațional. S-a folosit, de asemenea, și ipotecarea unui oraș sau a unei regiuni. În caz de neplată, teritoriul ipotecat era anexat la statul creditor (astfel, Franța a anexat Corsica în 1768). O altă formă de asigurare a executării tratatelor a fost ocuparea unui teritoriu. Această formă a fost adoptată prin Tratatul de la Versailles din 1919, când malul stâng al Rinului a fost cedat puterilor Antantei, pe termen de 15 ani.
În cadrul practicii internaționale actuale, distingem garanții care constau în angajamentul unor state garante de a asigura îndeplinirea obligațiilor ce decurg dintr-un tratat încheiat între alte state.
Din punct de vedere al conținutului, reținem:
1) garanția de a menține o anumită stare de lucruri – statu quo – , cum s-a procedat prin tratatul de la Viena din 1815 prin care s-a garantat neutralitatea Elveției. Printr-o asemenea garanție, statele semnatare ale tratatului se angajează de a nu face nimic care ar putea să schimbe starea de neutalitate, nici în mod individual, nici în colectiv.
2) garanția de a executa o anumită acțiune (de exemplu, plata unei sume de bani pentru asigurarea executării unui tratat)
În cadrul sistemului actual internațional, garanțiile se împart în garanții simple și garanții complexe.
Garanția simplă este aceea dată de un stat terț în mod individual și unilateral pentru a garanta executarea parțială sau integrală a unui tratat.
Garanția complexă poate fi, la rândul ei, de două feluri, și anume: garanție reciprocă, când statele părți la un tratat își garantează reciproc executarea acestuia; garanție colectivă, când statele contractante se obligă să acționeze numai dacă și celelalte state care nu sunt părți la tratat vor proceda la fel, pe baza pricipiului „solidarității”. În astfel de tratate se poate stipula ca părțile să fie obligate a acționa indiferent de poziția adoptată de alte state.
Cel mai larg sistem de garanții pentru executarea tratatelor este prevăzut în Carta O.N.U., în al cărei preambul se arată, printre altele, că Națiunile Unite sunt hotărâte să creeze condiții în care să fie respectate obligațiile decurgînd din tratate.
În legătură cu problema garantării executării tratelor precizăm că numai mijloacele de garantare care respectă suveranitatea statelor și principiul neintervenției sunt compatibile cu dreptul internaționl contemporan.
5. Reguli de drept internațional privind interpretarea tratatelor internaționale
Interpretarea tratatelor internaționale reprezintă o fază importantă în procesul de aplicare a lor, concretizată în acțiunea prin care se precizează conținutul substanțial și sensul dispozițiilor cuprinse în acestea. Mai precis, interpretarea urmărește să determine exact voința părților la tratatul inernațional, în momentul exprimării consimțământului de a fi legată de acesta.
În cadrul interpretării trebuie să se acorde prioritate textului tratatului, care însă nu trebuie să ducă la revizuirea lui, ci, așa cum se precizează în art. 31 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în cotextul lor și în lumina obiectului și scopului său”. În contextul celor menționate, procedura interpretării tratatelor internaționale presupune în mod necesar reguli generale de interpretare, metode de interpretare, precum și moduri de interpretare, acestea fiind folosite în raport de acordul statelor părți la un tratat.
5.1. Reguli generale de interpretare
În practica internațională s-au elaborat o serie de reguli ori principii generale de interpretare, după care trebuie să se călăuzească organele ce interpretează tratatele internaționale. Vom enumera aici principalele reguli generale de interpretare:
a) interpretarea în strictă conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional;
b) respectarea principiului bunei-credințe;
c) unitatea de interpretare, indiferent de caracterul tratatului. În doctrina occidentală unii autori stabilesc reguli diferite pentru așa-zisele tratate legi, spre deosebire de tratatele contract;
d) interpretarea să nu afecteze drepturile statelor și, în primul rând, suveranitatea și egalitatea lor, orice clauze privind aceste drepturi trebuie să fie interpretate restrictiv;
e) interpretarea să asigure eficacitatea tratatului (principiul efectului util al tratatului), să nu ducă la neaplicarea lui (interpretarea magis ut valeat quam pereat – mai bine să produaă efecte decât să dispară – );
f) acordarea priorității dispozițiilor pohibitive față de cele imperative și a acestora din urmă față de cele supletive;
g) interpretarea clauzelor cu un sens ambiguu împotriva statelor care le-a redactat (interpretare contra-proferentem);
h) interpretarea clauzelor ambigue prin care se stabilesc obligații ale statelor, în favoarea acelor state (in dubio mitius);
În aplicarea regulilor de interpretare sus-menționate, și care nu sunt limitative, atunci când textul tratatului dezvăluie intenția părților contractante, sau a uneia din ele, de a viola pacea și securitatea popoarelor, tratatul trebuie socotit ca fiind ilicit, potrivnic dreptului internațional.
5.2. Metode de interpretare
Metodele de interpretare a tratatelor internaționale prezintă o serie de trăsături specifice, în raport cu metodele de interpretare a normelor juridice interne. Asemenea trăsături specifice decurg, de exemplu, din faptul că tratatele sunt redactate în mai multe limbi și nu se poate vorbi decât în mod limitat de o interpretare sistematică în sensul celei din dreptul intern, întrucât în dreptul internațional nu există o codificare generală.
Principalele metode și procedee tehnice folosite în interpretarea tratatelor internaționale sunt:
a) Interpretarea gramaticală, care ia în considerație interpretarea cuvintelor din textul tratatului în litigiu în accepțiunea pe care o au în limbajul obișnuit, dacă nu au un înțeles tehnic aparte sau un alt înțeles decât cel comun. În cazul când există deosebiri între textele unui tratat încheiat în mai multe limbi, interpretarea se face în raport de limba în care a fost redactat textul original, eliminîndu-se formulările confuze.
b) Interpretarea logică, care constă în folosirea contextului unei dispoziții din tratat prin analiza unui text dintr-un articol, a mai multor articole, precum și a tratatului în ansamblul lui, căutîndu-se a se lămuri înțelesul în conformitate cu interesele părților contractante.
c) Interpretarea după scop, care constă în luarea în considerare a scopului în care a fost încheiat tratatul, a rațiunii lui, pornindu-se de la ideea că părțile urmăresc întotdeauna un scop rezonabil și licit.
d) Interpretarea sistematică, care se face prin compararea unui tratat cu altele încheiate anterior de aceleași parți între ele, sau de una din părți cu state terțe.
e) Interpretarea istorică înseamnă că la stabilirea sensului dispozițiilor unui tratat trebuie să se țină seama de condițiile istorice concrete în care a fost încheiat.
f) Interpretarea restrictivă și extensivă. În cazul interpretatării restrictive, nu se poate atribui unei clauze un conținut mai larg decât cel ce rezultă din termenii ei expreși. În ceea ce privește interpretarea extensivă a tratatelor internaționale, ea nu poate fi admisă decât cu titlu de excepție, în cazuri speciale, deoarece tinde a lărgi sfera de obligații de drept internațional opozabile unui stat suveran și duce la elaborarea unor norme pentru care, prin ipoteză, lipsește expresia clară a acordului unor state care urmează a fi supuse acestor norme. Din acest motiv trebuie să se recurgă la interpretarea extensivă a unui tratat cu cea mai mare prudență și numai dacă este absolut sigur că o asemenea interpretare este conformă au scopul tratatului. De altfel, doctrina, practica și jurisprudența internațională se pronunță împotriva folosirii interpretării extensive.
g) Interpretarea tratatelor în lumina lucrărilor pregătitoare (cum sunt procese-verbale ale negocierilor, ale discuțiilor unor conferințe, schimburi de note, diferite versiuni ale proiectului tratatului etc.) este un procedeu frecvent folosit în practica internațională. Cu toate acestea, materialele pregătitoare nu trebuie folosite decât pentru a lămuri înțelesul unui text, a-i stabili conținutul, nu pentru a-i completa lacunele. O asemenea interpretare nu poate fi opozabilă decât statelor care au participat la încheierea tratatului, iar nu statelor care au aderat după încheierea lui.
h) Interpretarea în lumina comportării părților în aplicarea tratatului (denumită „interpretare practică sau cvasiautentică” ) constă în a deduce sensul unei clauze din modul în care părțile au aplicat-o pornindu-se de la prezumția ca ele au acționat cu bună-credință.
5.3 Modurile de interpretare a tratatelor internaționale
Tratatele internaționale pot fi interpretate fie într-un cadru internațional (interpretare internațională), fie într-un cadru intern (interpretare internă), în funcție de particularitățile și nevoile interpretării. În ambele cazuri, există mai multe organe care pot interpreta tratatele, interpretarea putând avea efecte diferite, în raport cu organele de la care emană.
Interpretarea internațională.
a) Interpretarea de către statele contractante prin acordul dintre ele este singura interpretare cu caracter general obligatoriu și de aceea ea este denumită interpretare autentică, sau expres și liber exprimată. Acordul statelor referitor la o asemenea interpretare poate fi exprimat în însuși tratatul care se încheie, indicîndu-se expres modul în care trebuie interpretați anumiți termeni folosiți.
b) Interpretarea de către un organism jurisdicțional internațional este obligatorie, în principiu, numai pentru speța pentru care a fost dată și față de părțile în litigiu. Art.59 din Statutul Curții Internaționale de Justiție prevede că hotărârea Curții nu este obligatorie decât între părți și numai cu privire la cauza care a fost rezolvată. Potrivit art.63, însă, dacă se ridica problema interpretării unei convenții la care, în afara părților în litigiu, participă și alte state, grefierul Curții va înștiința imediat toate aceste state. Dacă un stat astfel înștiințat intervine în cauză, interpretarea care se va da prin hotărâre va fi deopotrivă obligatorie și pentru el.
c) Interpretarea dată de O.N.U., prin organele sale, a actelor lor constitutive ori a altor convenții elaborate sub egida sa nu se poate face decât prin acordul statelor membre, în conformitate cu procedura stabilită.
Interpretarea internă.
Interpretarea internă a tratatelor, este, evident, limitată prin aceea că nu este opozabilă decât organelor statului în cauză și nu și altor state.
Ea poate să constea într-o interpretare guvernamentală internă, făcută de organele oficiale, sau într-o interpretare jurisdicțională internă, pronunțată de organele judecătorești cu prilejul rezolvării unor cauze în care se face aplicația unor tratate.
Problema interpretării actelor juridice, în general, este o problemă de tehnică jurisdicțională care nu este susceptibilă de soluții rigide, imperative și uniforme, ceea ce înseamnă că nu există reguli de interpretare a tratatelor a căror respectare să fie obligatorie. Statele sunt suverane în a interpreta sau modifica un tratat, după cum pot să-l desființeze. Statele contractante, lucrând în întelegere, pot deci să dea o interpretare a tratatului conform voinței lor. Dar dacă statele contractante vor da tratatului o interpretare care ar nesocoti regulile de interpretare a tratatelor, vom avea de a face nu cu o interpretare, ci cu o modificare a tratatulului, care va fi valabilă în măsura în care nu se încalcă dreptul internațional imperativ.
CAPITOLUL VI
NULITATEA TRATATELOR INTERNAȚIONALE
1. Caracteristicile nulității tratatelor internaționale
Problema nulității actelor juridice și a încetării efectelor lor juridice are un caracter deosebit de complex în toate ramurile de drept. Noțiunile și conceptele de bază aparținînd teoriei generale a dreptului sunt comune și dreptului internațional public, în forma lor cea mai generală. Dar, așa cum vom vedea în continuare, chiar dacă aceste noțiuni își trag geneza din dreptul intern, ele își găsesc o aplicație distinctă specifică dreptului internațional public.
Ca o trăsătură fundamentală, în dreptul internațional public nu se poate vorbi de lipsa de capacitate a părților ori de vreo interdicție specială în ceea ce le privește pentru a încheia tratate, știut fiind că statele, ca entități suverane și subiecte de drept, au deplină capacitate pe plan internațional. Credem, de asemenea, că și alte cauze specifice nulității în dreptul intern, cum ar fi lipsa formei cerute de lege unui act juridic, o cauză falsă ori absența cauzei etc., nu au pertinență în materia încheierii tratatelor.
În opinia noastră, în dreptul internațional public ne aflăm în prezența a două categorii de cauze care pot provoca nulitatea unui tratat, în condiții însă diferite.
În prima categorie ar intra acele cauze care prin natura lor generează, la încheierea tratatului, o încălcare a unei norme imperative de ius congens din dreptul internațional. Stingerea efectelor unui tratat ale cărui dispoziții contravin unei norme de ius congens are un caracter retroactiv ab inițio, operînd de la data încheierii tratatului, dacă norma imperativă exista în acel moment. Acest punct de vedere este exprimat și în doctrină, el rezultînd implicit din prevederile are.53 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor.8 Potrivit art.53 „este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general. În sensul prezentei Convenții, o normă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internațional general avînd același caracter.” În această situație, conform art.71 din Convenție, părțile sunt obligate să elimine, în măsura posibilului, consecințele oricărui act îndeplinit în baza dispozițiilor în conflict cu norma imperativă sau să facă astfel încât relațiile lor mutuale să fie conforme cu această normă imperativă.
Apariția unei noi norme imperative a dreptului internațional general duce la nulitatea tratatelor care sunt în conflict cu această normă. În acest caz, părțile sunt eliberate de obligația de a continua să execute tratatul, cu menținerea drepturilor, obligațiilor și situațiilor juridice create prin executarea anterioară a acestuia, cu condiția ca această menținere să nu fie ea însăși în conflict cu norma imperativă.
____________________________
8P. Guggenheim, op. cit., p. 198; Ch. Rousseau op. cit. p. 354.
A doua categorie de cauze care pot atrage nulitatea unui tratat privește instituția viciilor de consimțământ, existente în momentul încheierii tratatului ca urmare a dolului, erorii, coruperii reprezentantului statului, violării dispozițiilor de drept intern referitoare la competența de a încheia tratate sau depășirii unor restricții speciale cuprinse în împuternicirile date reprezentantului statului la încheierea tratatului. Datorită gravității deosebit de mari, Convenția a prevăzut nulitatea absolută, iremediabilă a unui tratat a cărui încheiere a fost obținută pe calea constrângerii. 9 Este o regulă de drept de lex lata că voința statelor la încheierea unui tratat trebuie să fie exprimată în mod liber pentru ca acel tratat să poată avea forță juridică. În caz contrar, se pune problema nulității, a lipsei de validitate a tratatului. Astfel, consimțământul statului constituie condiția esențială de care depinde valabilitatea încheierii unui tratat.
Viciile de consimțământ, conducînd la nulitatea tratatelor, trebuie să fie contemporane cu momentul încheierii tratatului, adică să fi fost cauzate în timpul când tratatul negociat s-a încheiat. Orice litigii care ar privi faza ulterioară încheierii tratatului nu țin de categoria juridică a nulității, avînd cu totul alte cauze, chiar dacă consecințele lor sunt asemănătoare cu cele ce decurg din nulitate. Ca și în cazul primei categorii de nulități, stabilirea existenței unui viciu de consimțământ are efect retroactiv, ab initio, desființarea tratatului ori numai a clauzelor afectate de viciu operînd de la data încheierii lui. În același mod este reglementată problema în Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, prevăzîndu-se, în art.69, fără echivoc, că dispozițiile unui tratat nul din momentul încheierii lui sunt lipsite de forță juridică.
Așadar, considerăm că, în accepția dreptului internațional public, nulitatea este o sancțiune a încălcării unui tratat, încălcare la data când tratatul a fost încheiat, fie a unei norme de ius congens, fie a consimțământului unei părți contractante. Nulitatea este îndreptată împotriva efectelor care contrazic legalitatea internațională și o reală voință a statelor ca părți contractante, constituind mijlocul juridic, tehnic, de restabilire a situației anterioare încheierii tratatului, a situației care ar fi existat dacă între părți nu ar
________________________________
9Comentariul Comisiei de Drept Internațional, Rapports de la Commission de Droit International, vol. II, Supplement, nr. 9. Doc. A./6309/1966.
fi intervenit un asemenea tratat. Cu alte cuvinte, rolul nulității este de a asigura, într-un mod specific, ordinea și legalitatea internațională în materia încheierii tratatelor.
În dreptul internațional public, în raport de trăsăturile ce-l caracterizează, nulitatea în materia încheierii tratatelor poate fi absolută și relativă, sau totală și parțială.
Nulitatea totală sau absolută poate fi invocată de către statele al căror consimțămâmt a fost încălcat la încheierea unui tratat, cât și de către statele terțe sau organisme internaționale în cazul nulității avînd ca obiect dispozițiile unui tratat care contravine unei norme de ius congens. Ne aflăm în prezența nulității totale când încheierea unui tratat s-a făcut cu încălcarea unei norme imperative de drept internațional public sau când la încheiera tratatului s-a exercitat constrângerea sau violența de orice fel de către un stat contractant asupra celuilalt stat participant la tratat sau asupra reprezentantului său.
În dreptul internațional public, nulitatea este parțială atunci când, prin constatarea unui viciu de consimțământ, dispozițiile unui tratat nu sunt afectate decât în parte, fiind posibilă detașarea acestora de cele valide. Potrivit art.44 din Convenție, în asemenea cazuri vor fi înlăturate numai clauzele lipsite de validitate, tratatul continuînd să existe. Nulitatea parțială poate fi invocată oricând, afară de cazul în care privește exercitarea constrângerii împotriva unui stat la încheierea tratatului sau când tratatul contravine unei norme imperative.
Indiferent de caracterul ei, totală sau parțială, nulitatea, odată constatată, are același efect: tratatul nul în totalitate sau numai partea lovită de nulitate a tratatului se consideră a nu fi existat niciodată.
2. Caracterul ilicit sau inegal al tratatelor internaționale
Caracterul ilicit al unui tratat constituie o cauză de nulitate discutabilă, în astfel de situații tratatul fiind nul ab initio, din chiar momentul încheierii sale. Această cauză de nulitate este legată de existența lui ius congens gentium în dreptul internațional public, care reprezintă normele cu caracter imperativ de la care nu este permisă nici o derogare. Deci, un tratat este nul și nu produce nici un fel de efecte dacă obiectul său este ilicit, contravenind unei norme de ius congens. Pe cale de consecință, considerăm că nu este întemeiată opinia unor autori care contestă că ilicitatea obiectului unui tratat nu constituie o cauză de nulitate, tocmai pentru că acești autori resping existența lui ius congens.10
Art.53 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor prevede că un tratat este nul ab initio și nu produce efecte dacă încalcă o normă imperativă de ius congens. Prin urmare, cauza de nulitate privind obiectul ilicit al unui tratat cade sub incidența unei reglementări exprese de drept internațional public, care corespunde exigențelor evoluției relațiilor dintre state. De asemenea art.64 din Convenție prevede că, în cazul apariției unei noi norme imperative de drept internațional, tratatul în vigoare care este în conflict cu această normă devine nul și își încetează aplicarea. Prin urmare,obiectul inițial licit al tratatului își poate pierde acest caracter dacă formarea unei noi norme de ius congens creează un conflict între conținutul tratatului și acea normă.
Convenția de la Viena nu a enumerat normele de ius congens, mărginindu-se la indicarea următoarelor criterii generale: o asemenea normă este acceptată de comunitatea internațională în ansamblui ei ca neadmițînd nici o derogare; o asemenea normă nu poate fi modificată decât printr-o normă cu același caracter.11
Constituie, de asemenea, o cauză de nulitate și caracterul inegal al tratatelor. În decursul istoriei, statele puternice au impus celor mai slabe tratate încheiate în condiții inegale, prestațiile reciproce nefiind simetrice, ci, dimpotrivă, împovărătoare pentru aceste din urmă state. Inegalitatea prestațiilor dintre părțile unui tratat constituie o încălcare a egalității în drepturi a statelor, deci a unui principiu cu caracter imperativ de ius congens.
Așadar, nulitatea unui tratat inegal este legată de modalitățile prin care a fost impus și, în primul rând, de constrângerea prin care s-au obținut condiții împovărătoare pentru
________________________________
10Ch. Rousseau, op. cit., p. 142.
11Art. 53 din Convenția de la Viena, din 1969 privind dreptul tratatelor.
o parte și avantaje pentru cealaltă. În opinia noastră, lipsa de validitate a tratatelor inegale constituie o cauză de nulitate legată de obiectul lor, nefiind deci o urmare a unui viciu de consimțământ.
3. Viciile de consimțământ la încheierea tratatelor internaționale
Convenția din 1969 stabilește, ca regulă de principiu, că viciile de consimțământ sunt considerate cauze de nulitate.
O primă categorie de vicii de consimțământ sunt acelea care duc la nulitatea tratatului dacă sunt invocate de statul al cărui consimțământ a fost viciat. Acestea sunt:
1. Violarea unei dispoziții a dreptului său intern privitoare la competența de a încheia tratate internaționale. În acest sens, art. 46 din Convenție prevede „ 1. Faptul că consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziții a dreptului său intern privitoare la competența de a încheia tratate poate fi invocată de acest stat ca viciu de consimțământ, afară numai dacă această violare a fost vădită și nu privește o regulă de importanță fundamentală a dreptului său intern. 2. O violare este vădită dacă ea este obiectiv evidentă pentru orice stat care s-ar comporta în asemenea împrejurări în conformitate cu practica obișnuită și cu buna credință.”
2. Nerespectarea restricției speciale a puterii de a exprima consimțământul unui stat. Astfel, art.47 din Convenție prevede: „Dacă împuternicirea unui reprezentant să exprime consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat determinat a făcut obiectul unei restricți speciale, faptul că acest reprezentant nu a ținut seama de restricție nu poate fi invocat ca viciu al consimțământului pe care l-a exprimat, afară numai dacă restricția nu a fost notificată, înainte de exprimarea acestui consimțământ, celorlalte state care au participat la negociere.”
3. Eroarea. Prin art. 48 din Convenția de la Viena, eroarea este reglementă astfel: „1. Un stat poare invoca o eroare într-un tratat drept viciu al consimțământului său de a fi legat printr-un tratat dacă eroarea poartă asupra unui fapt sau unei situații care statul presupunea că există în momentul încheierii tratatului și care constituia o bază esențială a consimțământului acestui stat de a fi legat printr-un tratat. 2. Paragraful 1. nu se aplică dacă zisul stat a contribuit la această eroare prin comportarea sa sau dacă împrejurările au fost de așa natură încât trebuia să fi fost avertizat despre posibilitatea unei erori.” Dacă eroarea poartă numai asupra redactării textului tratatului, nu constituie viciu de consimțământ și se va recurge la procedura de corectare a erorilor din text sau din copiile certificate.(art.79)
Din cele ce preced, rezultă că, pentru a constitui viciu de consimțământ, eroarea trebuie să fie o eroare de fapt și nu una de drept, să privească baza esențială a consimțământului, iar statul care o invocă să nu fi contribuit, prin comportarea lui, la producerea acesteia. În cazul în care împrejurărle au putut face eroarea sesizabilă, aceasta nu poate fi invocată ca o cauză de nulitate. Corectarea erorilor materiale, care nu consituie un viciu de consimțământ, înlocuiește ab initio textul defectuos și se comunică depazitarului tratatului.
4. Dolul. În art. 49 din Convenția de la Viena se arată: „ Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al consimțământului său de a lega un tratat.” Această reglementare se referă la conceptele de conduită frauduloasă și dol într-o accepțiune generală, fără a le defini, deoarece în sistemele juridice interne există unele deosebiri în ceea ce privește conceptul de dol. Drept urmare, în Comentariul Comisiei de Drept Internațional se arată, pe bună dreptate, că, spre deosebire de eroare – constînd într-o reprezentare greșită –, dolul afectează consimțământul de la rădăcina lui, distrugînd întreaga bază a încrederii reciproce dintre părțile contractante. 12
5. Coruperea reprezentantului unui stat. Astfel, potrivit art.50 din Convenție: „Dacă exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obținută pe calea coruperii reprezentantului său prin acțiunea directă sau indirectă a unui stat care a participat la negociere, statul poate invoca coruperea ca viciu al consimțământului său de a se lega prin tratat.”
O a doua grupă reunește viciile de consimțământ care duc automat la nulitatea tratatului:
________________________________
12A. Conf. 39. 11. Add. 2, p. 64; Ch. Rousseau, op. cit., p. 148; P. Guggenheim, op. cit., p. 93
1. Constrângarea exercitată asupra reprezentantului unui stat, prin acte sau amenințări îndreptate împotriva lui. În doctrină, se arată că folosirea constrângerii de orice natură, în mod direct sau indirect, ori a presiunilor și intimidărilor împotriva reprezentantului unui stat spre a-l determina să încheie un tratat constituie un viciu grav de consimțământ, sancționat cu nulitatea totală a tratatului. 13
2. Constrângerea exercitată asupra unui stat prin amenințare sau folosirea forței, constituie cel mai grav viciu de consimțământ, în astfel de cazuri tratatul fiind nul ab initio. Interzicerea constrângerii și amenințării cu forța este prevăzută în Carta O.N.U. și are un caracter imperativ. 14 Art.52 din Convenție prevede că: „Este nul orice tratat a cărui încheiere a fost obținută prin amenințarea sau folosirea forței, cu violarea principiilor de drept internațional încorporate în Carta Națiunilor Unite.”
În art.4 din Convenție se arată că prevederile acestei Convenții nu se aplică retroactiv, adică nu declară nule tratatele ilicite încheiate anterior interzicerii forței și a amenințării cu forța prin Carta O.N.U., întrucât un fapt juridic trebuie apreciat în lumina dreptului contemporan cu naștera sa. Pe cale de consecință deci, Convenția de la Viena din 1969 se aplică numai tratatelor obținute prin constrângere ulterior adoptării Cartei O.N.U. Evident, prin aplicarea regulii neretroactivității s-a respectat un principiu fundamental al dreptului, care exprimă criteriul de legalitate al oricărei ordini de drept.
________________________________
13Ch. Rousseau, op. cit., p. 354; L. Cavare, op. cit., p. 66; A. Conf. 39. 11; Add., 2, p. 66.
14Preambulul și art. 2 din Carta O.N.U.
CAPITOLUL VII
ÎNCETAREA, SUSPENDAREA SAU MODIFICAREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE
Cauze de încetare sau suspendare prevăzute în tratat
Potrivit at.54 din Convenția de la Viena, statele pot include în tratate orice clauze privind încetarea sau suspendarea acestora. În practică, asemanea clauze sunt încadrate în trei categorii: stabilirea unui termen de validitate a tratatului; stabilirea unei condiții rezolutorii; clauze referitoare la denunțare.
Termenul constituie o modalitate în specificarea duratei de valabilitate a unui tratat prin stabilirea unei date determinate la care tratatul va înceta de a mai fi în vigoare, ori înseamnă fixarea unei perioade de timp în cursul căruia tratatul va rămâme în vigoare. În prezent, procedeul cel mai des folosit în practica convențională, în ceea ce privește fixarea unui termen pentru încetarea tratatului, este cel al reconducției, adică indicarea posibilității de reînoire a tratatului după termenul de expirare pe care îl prevede. Atunci când prelungirea termenului tratatului este condiționată de o manifestare ulterioară și expresă a voinței comune a părților, tratatul prevede un termen limită de validitate, reconducția fiind rezultatulunui nou acord. Când termenul inițial se prelungește automat și dacă nici una din părți nu îl denunță, operează reconducția tacită. În acest caz, tratatul nu este încheiat pe o perioadă determinată, deoarece încetarea lui va avea loc prin denunțare, deci nu va fixa un nou termen de valabilitate.
În ceea ce privește condiția rezolutorie, aceasta se referă la un eveniment viitor și incert, la producerea căruia tratatul își încetează aplicarea. În acest caz, părțile pot stabili momentul în care această condiție rezolutorie va produce efecte, iar, în lipsa unei astfel de prevederi, condiția rezolutorie produce efecte ex nunc. De exemplu, Convenția cu privire la naționalitatea femeii căsătorite, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în 1957, prevede că va înceta să mai fie în vigoare la data când va produce efecte denunțarea care va reduce numărul părților la mai puțin de șase ratificări, câte au fost necesare intrării ei în vigoare. În acest sens, regula generală, prevăzută în art.70 și 72 din Convenția de la Viena din 1969, esta că toate cauzele de încetare ori suspendare a tratatelor au efecte ex nunc. În principiu, însă, scăderea numărului părților sub cel specificat în tratat ca fiind necesar pentru intrarea lui în vigoare nu duce la încetarea lui în mod automat, ci numai atunci când o asemenea cauză este specificată expres în tratat. De altfel, art.55 din Convenția de la Viena prevede că un tratat multilateral nu încetează pentru unicul motiv că numărul părților scade sub cel necesar pentru intrarea lui în vigoare, afară dacă tratatul nu prevede altfel.
Un alt tip de condiție rezolutorie constă în posibilitatea de a lega încetarea unui tratat de încetarea altuia, în această categorie intrînd acordurile complementare care prevăd că rămân în vigoare atâta timp cât este valabil tratatul principal.15 Condiția rezolutorie și termenul de expirare a unui tratat pot fi prevăzute împreună, în același tratat. În acest caz, tratatul are o durată determinată, iar intervenția condiției rezolutorii poate să-i pună capăt înainte de termenul fixat.
Denunțarea unui tratat bilateral sau retragerea dintr-un tratat multilateral reprezintă un act unilateral al unui stat, prin care acesta pune capăt unui tratat bilateral, ori face să înceteze efectele unui tratat multilateral în privința sa.
În genaral, clauzele de denunțare acordă fiecărei părți dreptul de a denunța tratatul sau de a se retrage din el în orice moment, printr-o notificare scrisă către celelalte părți din tratat. De regulă, denunțarea admisă în orice moment produce efecte după o anumită perioadă de timp, care, invariabil, este de 12 luni, putînd fi, desigur și mai scurtă.
În unele cazuri se limitează dreptul de denunțare, prevăzîndu-se în tratate, că denunțarea sau retragerea nu este permisă decât după trecerea unei anumite perioade de timp după intrarea în vigoare a tratatului.
________________________________
15A. Conf. 39. 11, Add. 2, p. 70.
Cu privire la imposibilitatea denunțării unui tratat care nu conține clauze referitoare la modul de încetare prin retragere ori denunțare, în art.56 din Convenția de la Viena din 1969 s-a prevăzut, că un stat nu se poate retrage sau denunța un tratat ce nu conține prevederi în acest sens, afară dacă se stabilește că părțile au intenționat să admită posibilitatea de denunțare sau retragere, ori dacă un drept la denunțare poate fi dedus din natura tratatului.16 În astfel de cazuri, statul care denunță un tratat sau se retrage din el trebuie să dea un preaviz de 12 luni. De asemenea, Convenția de la Viena a reglementat și posibilitatea suspendării unui tratat față de toate părțile sau față numai de o anumită parte, potrivit clauzelor tratatului. 17
În practică, exemplele privind clauzele de suspendare sunt rare și se referă îndeosebi, la suspendarea tratatului, determinată de manifestarea unilaterală a voinței uneia din părți, ca urmare a intervenției unei situații excepționale.
Încetarea sau suspendarea unui tratat prin acordul părților
În practica convențională, cauzele de încetare a unui tratat printr-o nouă manifestare de voiță a părților reprezintă, în esență, abrogarea acestuia, prin intervenția unui acord subsecvent tratatului. Abrogarea poate fi expresă sau tacită și este condiționată de consimțământul unanim al părților contractante, deoarece, spre deosebire de modificare, abrogarea privează părțile de toate drepturile lor. 18
Abrogarea sau suspendarea expresă se realizează, de regulă, printr-un acord potrivit clauzelor prevăzute în tratat. Forma pe care acest acord urmează să o ia este o problemă pe care înseși părțile o decid în fiecare caz în parte. Statele în cauză sunt întotdeauna libere să aleagă forma în care vor ajunge la un acord abrogativ, luînd în considerare dispozițiile constituționale și dreptul internațional public. În consens cu
______________________________
16A. Conf. 39. 11, Add. 2, p. 70.
17Art. 54 și 57 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor.
18A. Conf. 39. 11, Add. 2, p. 69; Ch. Rousseau, op. cit., p. 206; F Capotorti, op. cit., p. 498; A. Verdross,
B. Simma, op. cit., p. 52; Harvard Research, p. 1012.
aceste considerații, art.54 din Convenția de la Viena prevede că stingerea unui tratat sau retragerea unei părți din el poate avea loc în orice moment, prin consimțământul tuturor părților contractante.
Spre deosebire de abrogarea expresă, la care ne-am referit, abrogarea sau suspendarea tacită vizează îndeosebi situațiile decurgînd din succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că o asemenea suspendare sau abrogare este consecința încheierii unui nou tratat.19 Potrivit art.59 din Convenția de la Viena, o abrogare sau suspendare tacită poate interveni dacă toate părțile la un tratat încheie un nou tratat privind aceași materie și dacă rezultă din tratatul ulterior sau se stabilește, în alt mod, că, potrivit intenției părților, materia trebuie reglementată prin acel tratat nou; sau dacă dispozițiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior, într-o asemenea măsură încât este imposibil ca cele două tratate să fie aplicate în același timp. Tratatul anterior este considerat ca fiind numai suspendat dacă rezultă din tratatul posterior sau dacă s-a stabilit în alt mod că aceasta a fost intenția părților.
Cu privire la suspendarea temporară a efectelor unui tratat multilateral, prin acordul numai anumitor state contractante, art.58 din Convenția de la Viena prevede că o suspendare temporară este admisă dacă nu este interzisă de tratat, cu condiția de a nu aduce atingere celorlalte părți și de a nu fi incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului. În toate cazurile la care ne-am referit, se cere ca propunerile de încetare sau suspendare a unui tratat să fie notificate tuturor statelor contractante.
Din cele ce preced, rezultă că aceste cauze de încetare sau suspendare a tratatelor au ca trăsătură comună faptul că ele pot fi invocate în mod unilateral și trebuie să fie prevăzute în tratat.
________________________________
19Curtea Internațională de justiție, Reports, 1952, p. 17.
Cauze de încetare sau suspendare a tratatelor prevăzute în Convenția de la Viena
Încetarea sau suspendarea unui tratat ca urmare a violării sale este admisă, în principiu, celelalte părți avînd dreptul de a pune capăt sau suspenda executarea obligațiilor față de statul care a încălcat tratatul.20 Prin această regulă se face aplicația în dreptul internațional public a principiului de drept civil inadimplenti non est adimplendum, adică față de cel care nu execută obligația nu trebuie executată obligația, sau se ia în considerare excepția neîndeplinirii contractului, exceptio non adimpleti contractus.
În practică se face distincția între încetare sau suspendarea unui tratat ca urmare a violării sale și refuzul exacutării tratatului ca o măsură de represalii. O măsură de represalii nu intervine în scopul de a restabili reciprocitatea ori echilibrul între prestațiile părților la tratat, ci pentru exercitarea unei constrângeri sau presiuni față de partea ce și-a încălcat obligația.21
Potrivit art.60 din Convenția de la Viena, în cazul unui tratat bilateral, partea care invocă violarea acestuia are latitudinea a opta între încetare ori suspendare. În cazul tratatelor multilaterale, Convenția prevede că invocarea violării pentru încetarea unui asemenea tratat reprezintă mai degrabă excepția decât regula.
Pentru determinarea criteriilor în baza cărora trebuie să se stabilească dacă un tratat încetează sau se suspendă în totalitatea lui sau numai în parte, în doctrină s-a propus aplicarea principiului proporționalității, caracteristic represaliilor. Aplicarea acestui principiu ar însemna că partea lezată are dreptul să refuze autorului încălcării numai acele prestații care constituie contraprestații quid proqua, față de cele
________________________________
20B. Simma, Unilateral Denunciation of treaty because of prior violations of obligations by other party, Haga, 1966, p. 129; E. Schwelbl, Termination or suspension of the operation of a treaty as a consequence of its breach, în J.I.L., nr. 7, 1967, p. 302.
21B. Simma, op. cit., p. 52; F. Capotorti, op. cit., p. 531; A. Conf. 39. 11. Add., 2, p. 76.
neexecutate de către acesta din urmă.22 Convenția de la Viena lasă opțiunea între încetarea ori suspendarea integrală sau parțială a tratatului la aprecierea părților lezate.
În cazul tratatelor bilaterale, partea lezată poate invoca violarea tratatului ca un motiv de încetare sau suspendare totală sau parțială, iar dacă cealaltă parte contestă existența violării, se va pune în mișcare procedura de rezolvare pașnică a diferendelor.
În cazul tratatelor multilaterale, Convenția de la Viena adoptă soluții iure condendo, prevăzînd mai multe modalități. Prin acordul tuturor părților, cu excepția autorului violării, un tratat poate înceta în totalitate sau în parte, fie între acele părți și statul autor al violării, fie între toate părțile. În primul caz, autorul încălcării este exclus din tratat, iar în cazul al doilea se consideră că violarea lipsește de valoare continuitatea tratatului față de toate părțile contractante. Aceste prevederi nu se aplică dispozițiilor din tratatele respective referitoare la protecția persoanei umane sau la normele de drept cu caracter de ius congens.
În afară de cazul violării unui tratat, Convenția de la Viena prevede, în art.61, că o parte poate invoca imposibilitatea de a executa un tratat, ca motiv pentru a-i pune capăt sau a se retrage din el, dacă această imposibilitate rezultă din dispariția sau distrugerea definitivă a unui obiect indispensabil executării tratatului. Dacă imposibilitatea este temporară, ea poate fi invocată numai ca motiv pentru suspendarea aplicării tratatului.
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor – clausa rebus sic stantibus sau aplicarea în dreptul internațional a vechiului principiu omnis convetio inttelegitur rebus sic stantibus, în sensul că toate convențiile sunt subânțelese ca valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân aceleași – constituie cea mai controversată problemă din dreptul internațional public.
În doctrină, unii autori resping clauza rebus sic stantibus ca o cauză de încetare sau suspendare a tratatelor, susținînd că acceptarea ei afectează grav stabilitatea tratatelor, iar alții o admit, în principiu susținînd aplicarea ei fără restricții. 23
________________________________
22B. Simma, op. cit., p. 78.
23H. Kelsen, op. cit., p. 165; H. Lauterpacht, op. cit. p. 271.
Textul art.62 din Convenția de la Viena prevede: O schimbare fundamentală a împrejurărilor care s-au produs în raport cu cele care existau în momentul încheierii tratatului și care nu a fost avută în vedere de părți nu poate fi invocată ca motiv spre a pune capăt unui tratat sau spre a se retrage din el decât dacă existența acestor împrejurări nu a constituit o bază esențială a consimțământului părților de a fi legate prin tratat sau dacă această schimbare nu a avut ca efect să transforme radical întinderea obligațiilor care rămân să fie executate în virtutea tratatului.
Prin urmare, textul respectiv este redactat într-o formă negativă spre a se sublinia caracterul excepțional al acestei cauze de încetare sau suspendare a aplicării unui tratat și credem că este suficient pentru a exclude încercările abuzive care s-ar putea manifesta.
Trebuie subliniat că art.62 din Convenție nu se aplică tratatelor care stabilesc o frontieră sau dacă schimbarea fundamentală a împrejurărilor a intervenit dintr-o încălcare de către partea care o invocă fie a unei obligații din tratat, fie a oricărei obligații internaționale față de oricare parte la tratat. Admiterea aplicării clauzei rebus sic stantibus tratatelor de frontieră ar da naștere la diferende permanente. În cazul încălcării unui tratat, clauza nu poate fi invocată de partea vinovată, deoarece nimeni nu poate obține un avantaj din propriul său fapt ilicit.
În Convenția de la Viena s-a prevăzut și situația în care un tratat își încetează aplicarea prin apariția unei noi norme imperative de drept internațional. Astfel, art.64 prevede că dacă intervine o nouă normă de drept internațional, orice tratat în vigoare care este în conflict cu această normă devine nul și încetează să se mai aplice. Spre deosebire de prevederile art.53 din Convenție, care anulează tratatul ab initio, regula prevăzută în art.64 are efecte ex nunc, numai pentru viitor neafectînd obligațiile anterioare executate de părțile contractante.
Cauze de încetare sau suspendare a tratatelor necodificate de Convenția de la Viena
În cele ce preced ne-am referit la cauze de încetare sau suspendare a aplicării unui tratat, codificate prin Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Pe lângă aceste cauze, în doctrină și în practica statelor sunt admise și alte cauze care decurg din dreptul cutumiar și au un temei obiectiv de invocare.
Astfel, în doctrină se menționează, ca o cauză de încetare sau suspendare a unui tratat, formarea unei norme cutumiare cu efect abrogativ, care intră în conflict cu normele convenționale, putînd, în anumite condiții, să ducă la înlăturarea normei convenționale prevăzută în tratat.24 Cu toate acestea, în practică nu s-au reținut astfel de cazuri întrucât, de regulă, normele cutumiare se formează în timp și sunt cunoscute de state.
În altă ordine de idei, un tratat valid încheiat poate să devină caduc, să cadă deci în desuetudine, situație care se manifestă prin neaplicarea lui de către părți timp îndelungat.
În Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor nu sunt incluse prevederi cu privire la desuetudine ca o cauză distinctă de stingere a tratatelor. Potrivit opiniilor exprimate în cadrul discuțiilor pentru adoptarea convenției, desuetudinea s-ar reduce la abrogarea tratatelor prin acordul tacit al părților, deoarece acest acord, iar nu neaplicarea tratatului pe o lungă perioadă de timp ar constitui temeiul încetării lui. Prin urmare, ipoteza desuetudinii este acoperită prin prevederile art. 54 din Convenție.25 În opinia noastră, desuetudinea poate fi considerată o cauză distinctă a încetării tratatelor, întrucât aceasta are un caracter obiectiv, constînd în abstențiunea reciprocă a părților de la executarea tratatului, fără a interveni o manifestare tacită de voință. 26
________________________________
24A. Verdross, B. Simma, op. cit., p. 416, F. Capotorti, op. cit., p. 516; L. Brierly, Some considerations on the obsolenscence of treaties, nr. 11, p. 12; P. Guggenheim, op. cit., p. 232; A. Conf. 39. 11 Add. 2, p. 86.
25A. Conf. 39. 11. Add. 2, p. 86.
26K. Hofbauer, L’execution cause d’extinction du traite international, în R.D.I., nr. 20, 1967, p. 32.
În doctrină, considerarea executării tratatului ca o cauză de încetare are un caracter controversat. Astfel, s-a susținut că executarea obligațiilor prevăzute de anumite tipuri de tratate, cum ar fi cele privind cesiuni teritoriale, sau acorduri de plăți face să înceteze și funcționarea tratatului. Dacă tratatul conține și obligații cu caracter permanent, atunci încetarea este parțială, iar dacă prevede numai obligații, care la un moment dat sunt executate integral, tratatul încetează în totalitatea lui. Este citată, în acest sens, Convenția de la Havana din 1928 referitoare la tratate.27
Într-o altă opinie, se susține că este necesar să se distingă între obligațiile părților și dispozițiile tratatului care stau la baza acestora, în sensul că ceea ce încetează prin executare sunt obligațiile părților, iar nu tratatul ca atare.28 Deși teoretic această cauză este argumentată, în practică nu s-au înregistrat cazuri care să o definească și să o rețină în mod distinct. În schimb, dispariția personalității juridice a uneia din părțile contractante este admisă, în general, ca o cauză de încetare a tratatelor. În astfel de cazuri, sitațiile în care statul succesor continuă executarea unor tratate ale statului predecesor sunt reglementate de normele privind succesiunea statelor la tratate.
Renunțarea poate fi considerată o cauză de încetare a unui tratat care prevede numai drepturi pentru o parte, în timp ce cealaltă parte are numai obligații, ori pentru un tratat în care partea care are drepturi și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau.
O altă cauză de drept cutumiar privind încetarea tratatelor se referă la izbucirea ostilităților între părțile contractante. Art.73 din Convenția de la Viena prevede că dispozițiile acesteia nu afectează efectele izbucnirii ostilităților asupra tratatelor, lăsînd această chestiune pe seama dreptului cutumiar. În privința tratatelor bilaterale, practica a confirmat regula cutumiară, în sensul încetării lor. În ceea ce privește tratatele multilaterale, ca urmare a izbucnirii ostilităților, acestea sunt numai suspendate. Sunt scoase din discuție tratatele care conțin dispoziții exprese privind aplicarea lor în caz de război sau care sunt destinate, prin natura lor, să fie aplicate în cursul stării de război.
________________________________
27F. Capotorti, op. cit., p. 526.
28K. Hofbauer, op. cit., p. 92.
De asemenea, nu intră în discuție tratatele care prevăd expres că își încetează efectele în timp de război.
Cauze privind modificarea sau revizuirea tratatelor internaționale
Modificarea tratatelor reprezintă o necesitate a adaptării lor la schimbările care intervin, îndeosebi, în cadrul relațiilor de cooperare economică. De regulă, procedura de modificare a tratatelor este reglementată prin clauze exprese, înscrise în tratate, modificările intrînd în vigoare numai între statele care sunt de acord cu ele.
În ce privește clauzele care prevăd procedura de adaptare și intrare în vigoare față de părți, unele consacră regula unanimității, pe cînd altele se referă la o majoritate calificată de obicei de două treimi sau chiar o majoritate simplă.
În practică, se face o deosebire între amendarea unui tratat și revizuirea lui, în sensul că modificarea ar privi numai unele texte, iar revizuirea s-ar referi la un proces de revizuire în ansamblu a tratatului. În realitate, această distincție nu are valoare juridică, deoarece ambele operațiuni au același rezultat. De aceea, în Convenția de la Viena s-a folosit terminologia de amendare și modificare a tratatelor.
Potrivit prevederilor art.40 din Convenția de la Viena, tratatele multilaterale se modifică printr-un acord valabil pentru toate părțile sau prin acorduri care, în anumite condiții se pot încheia numai între unele dintre părți, modificînd tratatele între ele. Astfel, amendarea tratatelor printr-un acord ulterior valabil pentru toate părțile trebuie notificat tuturor statelor contractante, fiecare stat avînd dreptul să ia parte la decizia ce se va lua privind modificarea, precum și la negocierea și încheirea oricărui acord de amendare a tratatului.
O altă regulă prevăzută în art.40 din Convenție prevede că fiecare stat care este parte la tratat, are dreptul să devină parte la acesta așa cum a fost amendat, consacrîndu-se astfel deplina egalitate a părților în cursul amendării tratatelor.
A treia regulă stabilește modul în care acordul de amendare poate produce efecte față de părțile tratatului inițial, adică numai cu consimțământul acestora de a fi legate prin acest amendament. Această regulă face aplicarea principiului efectului relativ al tratatelor, ceea ce înseamnă că dacă un stat nu devine parte la acordul de amendare acesta nu-i poate fi opozabil, raporturile dintre părțile la tratatul inițial și cele la acordul de amendare fiind reglementate de principiile referitoare la tratatele succesive sau concurente.
Ultima regulă regulă privind amendarea tratatelor multilaterale prevăzute de art.40 din Convenție se referă la situația în care un stat devine parte la tratatul inițial, după intrarea în vigoare a acordului de amendare. În practică se pot ivi cazuri când acordul care amendează un tratat este ratificat numai de unele state care sunt părți la tratatul inițial, creîndu-se astfel două caregorii de state contractante: cele care sunt părți la tratatul neamendat; cele care sunt părți atât la tratatul neamendat, cât și la acordul de amendare. De asemenea, statul care devine parte la tratatul inițial după intrarea în vigoare a acordului de amendare poate fi considerat parte la tratat așa cum a fost amendat sau parte la tratatul neamendat față de orice parte care nu este legată de acordul de amendare.
O asemenea reglementare are în vedere dreptul statului de a deveni parte numai la tratatul inițial, la acesta și acordul de amendare sau numai la acordul de amendare. În absența unei decizii a statului în privința uneia din soluțiile specificate mai sus, se consideră că acel stat a devenit parte la tratat în ansamblul său, în raport cu toate celelalte părți contractante.
În practică se întâlnesc tratate care conțin clauze potrivit cărora statele pot, în mod individual, să nu accepte anumite modificări. Tot astfel, un grup de state părți la tratat pot să încheie un acord de modificare aplicabil în raporturile dintre ele, dar numai dacă este întrunită una din condițiile: tratatul să prevadă o asemenea posibilitate; modificarea să nu fie interzisă de tratat; modificarea să nu aducă atingere sau beneficii față de celelalte drepturi sau obligații ce decurg din tratat; modificarea să nu privească dispoziția de la care nu se poate deroga, fără să existe incompatibilitate cu realizarea efectivă a obiectului și scopului tratatului luat în ansamblul lui.
În practica internațională pot surveni, uneori, împrejurări care să facă necesară revizuirea anumitor tratate, această procedură putînd duce la modificarea efectelor unui tratat sau la încetarea lui. În principiu, revizuirea tratatelor internaționale nu este admisă decât cu consimțământul tuturor părților contractante și ea poate avea, ca urmare, fie modificarea anumitor clauze ale unui tratat, fără ca acesta să-și înceteze aplicarea, fie încheierea unui tratat care să înlocuiască pe cel anterior care încetează. 29
CAPITOLUL VIII
PROCEDURA ȘI EFECTELE INVOCĂRII CAUZELOR DE NULITATE, ÎNCETARE SAU SUSPENDARE A TRATATELOR INTERNAȚIONALE
1. Invocarea unei cauze de nulitate sau de încetare a aplicării unui tratat
În concepția noastră, nulitatea, în dreptul internațional public, este imprescriptibilă și, în consecință, ea nu poate fi acoperită prin scurgerea timpului. Este însă posibil ca o anumită dispoziție nulă dintr-un tratat, deși cunoscută de partea lezată, să nu fie invocată tocmai pertru că înțelege să-i confere efect. Credem însă că trebuie exceptate acele tratate sau clauze din tratate care, prin natura lor contrazic normele imperative de ius congens, precum și acele tratate care sunt urmare a constrângerii. Tratatele conținînd astfel de clauze nu pot produce efecte chiar dacă părțile doresc acest lucru, întrucât, în asemenea cazuri, nulitatea operează independent de voița părților contractante. 30
În ipoteza în care clauzele înserate într-un tratat sunt susceptibile să conducă la nulitatea totală sau parțială a tratatului, este necesar ca partea ale cărei interese sunt lezate să invoce cauza concretă de nulitate împreună cu temeiurile care o îndreptățesc la aceasta.
________________________________
29 Ch. Rousseau, op. cit., p. 143
30 Ch. Rousseau, op. cit., p.351 și urm.; L. Cavare, op. cit., p.62; P. Guggenheim, op. cit., p.187.
O cauză de nulitate poate exista independent de voința comună a părților, ceea ce înseamnă că, odată invocată, nu s-ar putea vorbi de consensul părților în stabilirea ei, ci de vonța comună a lor manifestată doar în sensul constatării existenței acestei cauze și a recunoașterii efactelor pe care le-a generat. De cele mai multe ori însă, una din părți invocă cauza de nulitate și, după înfrângerea rezistenței celeilalte părți, obține recunoaștera existenței acestei cauze și anularea tratatului sau numai a clauzelor nule. În asemenea cazuri, după cum s-a mai arătat, părțile pot menține efectele tratatlui, apreciind fiecare situație de la caz la caz.
Evident, invocarea nulității unui tratat trebuie să se facă cu bună-credință, fără a constitui un pretext pentru un stat de a se exonera de obligațiile legale ce-i revin în cadrul unui tratat sau de răspunderea ce o poartă ca urmare a unor acte de agresiune. Există o responsabilitate a statelor, concretizată în obligația de a repara prejudiciile materiale cauzate prin agresiune, care implică, totodată, și suportarea de către persoanele vinovate a sancțiunilor pe care le comportă actul ilicit internațional.
Potrivit dispozițiilor art.44 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, o cauză de nulitate se invocă, de regulă, în privința ansamblului tratatului. În ipoteza când dispozițiile unui tratat contravin unei norme imperative de drept internațional public și când tratatul a fost impus prin constrângere, invocarea cauzei de nulitate nu poate privi tratatul decât în ansamblul lui. De altfel, paragr.5 art.44 din Convenție prevede că, în cazurile la care ne-am referit mai sus, divizibilitatea dispozițiilor tratatului nu este admisă. În ceea ce privește celelalte vicii de consimțământ, divizibilitatea ar putea fi admisă prin invocarea unei cauze de nulitate parțială, ea putînd avea loc dacă, prin natura și obiectul lor, clauzele nule nu pun în discuție existența pe mai departe a întregului tratat.
De asemenea, un stat nu poate invoca o cauză de nulitate privitoare la lipsa de competență a reprezentantului său în raport cu dreptul intern, întrucât un stat ca subiect de drept internațional nu se poate prevala de necunoașterea propriilor sale legi interne și nici de lipsa capacității de a încheia tratate, el fiind suveran și independent în relațiile cu alte state. Pentru aceleași considerente, un stat nu poate invoca o cauză de nulitate privitoare la încălcarea unei restricții speciale de către reprezentantul său prevăzută în deplinele puteri, dacă, după ce a luat cunoștință de aceste fapte, acceptă în mod expres că tratatul este valid sau continuă să producă efecte juridice.
În același mod se pune problema și cu privire la celelalte vicii de consimțământ referitoare la eroare, dol și corupție, cu mențiunea ca tratatul să fie acceptat în continuare și acest fapt să rezulte din comportamentul tacit al părții lezate care execută tratatul fără obiecțiuni. Prin urmare, singurul în drept a invoca o cauză de nulitate este statul lezat, care consideră că nu a putut să-și exprime liber voița la încheierea unui tratat în virtutea suveranității și independenței sale, ca atribute fundamentale.
Pe lângă cauzele enunțate, un stat mai poate invoca o violare a unei dispoziții esențiale pentru realizarea obiectului sau a scopului tratatului, ivirea unei situații care face imposibilă executarea tratatului, schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul, dacă motivele invocării unor astfel de cauze sunt reale și statul care le invocă este de bună-credință. Ruperea relațiilor diplomatice este fără efect asupra relațiilor juridice stabilite printr-un tratat, în afară de cazul în care aceste relații sunt indispensabile pentru aplicare tratatului.
2. Pierderea dreptului de a invoca o cauză de nulitate sau de încetare a aplicării unui tratat
Dreptul de a invoca o cauză de nulitate este imprescriptibil, nepunîndu-se astfel problema pierderii acestui drept inerent statului lezat care nu a putut să-și exprime în mod liber voința la încheierea unui tratat.
Deși prescripția nu operează în dreptul internațional public, alte cauze independente de aceasta pot constitui un motiv pentru ca un stat să nu mai poată invoca o cauză de nulitate a tratatului.
Așa după cum s-a arătat, nulitatea totală poate fi invocată oricând de către statul al cărui consimțământ a fost obținut prin constrângerea exercitată la încheierea unui tratat de către un alt stat. Tot astfel, nulitatea totală privind dispozițiile unui tratat contravenind unei norme imperative de drept internațional public poate fi invocată oricând. Întrucât nulitatea totală în cazurile sus-menționate operează prin puterea normelor imperative de ius congens, s-ar putea crede că ea nu trebuie invocată, tratatul fiind nul chiar de la invocarea lui.
Dreptul de acțiune în invocarea unei cauze de nulitate trebuie exercitat de către statul al cărui consimțământ a fost viciat, indiferent dacă este vorba de constatarea nulității totale sau a nulității parțiale. Dar, aceasta nu înseamnă că tratatul aflat sub incidența nulității totale ar produce efecte valide. În cazul nulității totale, într-adevăr, tratatul este lipsit de forță juridică din momentul încheierii lui, însă, pentru valorificarea nulității și efectelor produse de un tratat nevalabil, statul lezat trebuie să invoce pretenția sa. Pot exista însă situații când un stat, al cărui consimțământ la un tratat exprimat ca urmare a constrângerii exercitate de către alt stat, fiind sub imperiul unor împrejurări nefavorabile, să nu invoce nulitatea totală sau să o invoce abia atunci când i s-a creat această posibilitate. Neinvocarea nulității nu schimbă situația juridică a tratatului în cauză, acesta fiind ab initio lipsit de forță juridică.
În dreptul internațional public, nulitatea totală mai poate opera și atunci când nu este posibilă separarea clauzelor nevalide de cele valide. În acestă ipoteză, precum și atunci când este vorba de invocarea nulității parțiale, intervin diferențe substanțiale față de prima situație. Este vorba de pierderea, într-adevăr, a dreptului de a se invoca o cauză de nulitate dacă statul a acceptat în mod explicit să considere tratatul ca valid, așa după cum rezultă acest fapt din comportarea statului. Un stat este liber să aprecieze dacă trebuie ori nu să invoce o cauză de nulitate. În cazul când acceptă explicit să considere că tratatul este valid, acesta rămâne în vigoare sau continuă să fie aplicabil, ori atunci când achiesează la validitatea tratatului, la menținerea în vigoare sau la aplicarea lui, statul respectiv pierde, conform art.45 din Convenția de la Viena din 1969, dreptul de a invoca o cauză de nulitate.
În concluzie, reținem că deși dreptul de invocare a unei cauze de nulitate este imprescriptibil în dreptul internațional public, pot exista totuși situații când acțiunea nu mai poate fi promovată. Aceste situații sunt limitate, deplin justificate din considerente de ordin practic, dreptul de invocare a unei cauze de nulitate nemaiputînd fi exercitat când statul în cauză a acceptat explicit sau implicit să considere tratatul în vigoare și să-l aplice.
3. Instrumente juridice prin care se declară nulitatea sau încetarea aplicării unui tratat
În timpul lucrărilor pentru codificarea dreptului tratatelor a fost evocată pe larg problema instrumentelor juridice adecvate în vederea constatării și declarării nulității unui tratat. Procedura de urmat cu privire la nulitatea unui tratat, la încetarea sa, la retragerea unei părți sau la suspendarea aplicării tratatului a variat în funcție de procedeele folosite de la caz la caz de către statele în litigiu, neexistînd o practică uniformă.
Pe măsură însă ce dreptul internațional public a evoluat, s-au cristalizat unele metode folosite mai frecvent de state. Codificarea dreptului tratatelor prin Convenția de la Viena din 1969 instituie, și în materia procedurii de urmat în cazul invocării nulității sau încetării aplicării unui tratat, reguli care, după părerea noastră, pot contribui la o mai bună soluționare prin mijloace pașnice a unui asemenea diferend. Conform prevederilor art.65 din Convenție, partea care invocă un viciu al consimțământului ei de a fi legată printr-un tratat, un motiv de a-i pune capăt, de a se retrage din el sau de a-i suspenda aplicare are obligația de a notifica pretenția sa celeilalte părți contractante. O asemenea notificare, care marchează momentul invocării viciului de consimțământ sau a altor cauze, trebuie să se întemeieze pe motivele care îndreptățesc luarea unei asemenea măsuri. Motivele invocate nu pot reprezenta decât împrejurările concrete în care a avut loc vicierea consimțământului statului ce face notificarea sau alte cauze care îl îndreptățesc să întreprindă o astfel de acțiune. Desigur, notificarea la care ne-am referit nu este specifică numai invocării unei cauze de nulitate, ci și altor motive pentru a contesta validitatea unui tratat, ivite ulterior încheierii tratatului, scopul ei fiind acela de a apăra cealaltă parte de eventualele prejudicii cauzate prin comportarea sa.
Potrivit prevederilor art.65 din Convenția de la Viena din 1969, în afara unor cazuri de urgență, statul care a făcut notificarea trebuie să aștepte scurgerea unui termen de cel puțin trei luni, fără a putea întreprinde vreo măsură în direcția anulării tratatului. Nimai după trecerea acestui timp partea care a trimis notificarea poate lua măsura preconizată printr-un instrument ce trebuie comunicat celeilalte părți.
Un stat va admite poziția celeilalte părți atunci când o va considera întemeiată sau, dimpotrivă, va formula obiecțiuni ori de câte ori va aprecia că tratatul este valid. Așa se explică faptul că procedura prevăzută de art.65 din Convenție stipulează obligația părților contractante ca, în cazul când o parte a ridicat obiecțiuni, ele vor trebui să caute o soluție pașnică prin mijloacele prevăzute de art.33 al Cartei Națiunilor Unite. Părțile în litigiu vor trebui, în primul rând, prin negocieri directe, să examineze atât pretențiile, cât și obiecțiunile referitoare la cauza de nulitate invocată.
În practica statelor, este posibil ca, în unele cazuri, prin folosirea negocierilor directe să nu se poată ajunge la soluționarea litigiilor. Procedura amintită în art.66 al Convenției ni se pare menită a sublinia rolul important pe care îl pot juca în viața internațională instanțele judiciare, de arbitraj și de conciliere, oferind statelor în litigiu o gamă mai largă de mijloace pașnice pe care să le poată folosi. Orice parte la un diferend privind aplicarea sau interpretarea unor cauze de nulitate sau de alt gen va putea, pe calea unei cereri, să supună diferendul Curții Internaționale de Justiție, sau, de comun acord, părțile să recurgă la o procedură de conciliere.
Orice act prin care se declară nulitatea unui tratat, conform art.67 din Convenție, trebuie să fie consemnat într-un instrument juridic și comunicat celorlalte părți la tratat. Dacă instrumentul nu este semnat de șeful statului, de șeful guvernului sau de ministrul afacerilor externe, reprezentantul statului de la care emană comunicarea poate fi invitat să prezinte deplinele puteri.
4. Revocarea notificărilor și instrumentelor prin care se urmărește declararea nulității sau încetarea aplicării unui tratat
Revocarea este mijlocul juridic prin care statul ce are dreptul de a invoca o cauză de nulitate renunță la acest drept, recunoscînd ca valabil tratatul. Problema în discuție referitoare la revocarea notificărilor și instrumentelor juridice este reglementată prin art.68 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, în sensul că o notificare sau un instrument prevăzut la art.65 și respectiv 67 din Convenție pot fi revocare oricând, înainte de a-și fi produs efectele.
După cum se vede, în dreptul internațional public, revocarea notificărilor și instrumentelor juridice privind declararea nulității unui tratat nu cunoaște decât o singură restricție. Într-adevăr, ni se pare că din moment ce, ca urmare a invocării nulității, tratatul a fost desființat, o confirmare în continuare a validității acestuia nu este posibilă. Vom fi în prezența necesității unui nou acord de voințe a statelor contractante. În afara acestei restricții, când notificarea a produs efectele scontate, în toate celelalte cazuri revocarea este posibilă, manifestarea de voință în acest sens fiind producătoare de efecte juridice.
Trebuie subliniat că revocarea măsurilor vizând declararea nulității unui tratat mai înainte ca aceasta să fi produs efectul poate fi expresă, după cum, uneori, poate fi și tacită. O revocare tacită n-ar putea interveni decât atunci când, după prezentarea pretențiilor, după notificare, în astfel de cazuri, statul litigiant nu comunică celuilalt stat instrumentul juridic prin care se declară nulitarea tratatului.
Atât revocarea expresă, cât și revocarea tacită presupun cunoașterea viciului de consimțământ, ori a altei cauze, spre a se putea aprecia dacă ele afectează sau nu însuși actul revocării. Totodată, dacă un stat, invocînd o cauză de nulitate, a renunțat ulterior la contestarea validității tratatului, trebuie considerat ca acceptînd tratatul ca valid, nemaiputînd, conform art.45 din Convenție, să invoce ulterior acea cauză de nulitate. Putem reține deci că revocarea poate reflecta rezolvarea diferendului prin înlăturarea viciului și a consecințelor lui, spre a da posibilitatea părților contractante să mențină tratatul în vigoare atunci când aceasta este posibil.
Prin urmare, respectarea principiilor fundamentale și a normelor generale cu caracter imperativ create de state prin acordul lor constituie condiția principală care este menită a delimita activitățile legale ale statelor de ceea ce este ilegal sau interzis în viața internațională, aceasta constituind criteriul fundamental al legalității și ordini internaționale.
5. Mijloacele juridice pentru rezolvarea unor diferende privind tratatele internaționale
În dreptul internațional public și în cadrul practicii statelor există consacrat principiul potrivit căruia statele sunt obligate să rezolve pe cale pașnică orice diferend dintre ele. Acest principiu se impune ca singura cale legală de rezolvare a problemelor litigioase internaționale, întrucât dreptul internațional public interzice statelor de a recurge la forță.
În Carta O.N.U. este formulat, în mod riguros, principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale, stabilind obligația necondiționată a statelor de a tranșa orice diferend numai prin mijloace pașnice. În urma interzicerii constrângerii, mijloacele pașnice de reglementare a diferendelor între state sunt, în prezent, instituții de drept internațional public la care statele au obligația să recurgă în vederea asigurării unei desfășurări normale a relațiilor interstatale. Recurgerea la aceste mijloace pașnice constituie o obligație pentru statele părți la un tratat, care sunt ținute a lua toate măsurile pentru rezolvarea oricărui diferend ivit în legătură cu încheierea, executarea sau încetarea unui tratat. Atât în Carta O.N.U., cât și în tratatele constitutive ale altor organizații internaționale sunt prevăzute, în primul rând, tratativele ca mijloc fundamental de reglementare a diferendelor, fără a se exclude posibilitatea folosirii oricărui alt mijloc care s-ar considera adecvat. 31
Deși tratativele constituie mijlocul cel mai adecvat, ni se pare că ele nu sunt obligatorii în rezolvarea oricărui diferend. Credem că ordinea procedurilor pașnice reglementate de dreptul internațional public nu semnifică că ar exista o preferință pentru una din ele. Este însă firesc ca, datorită modului de realizare a ei, procedura tratativelor directe între părțile interesate să aibă o deosebită importanță în rezolvarea oricărui diferena internațional. Ni se pare totuși că o soluție pașnică pentru rezolvarea unui diferend se poate afirma în cadrul tratativelor directe cu mai multă eficiență, ținîndu-se seama de răspunderea și interesul pe care statele în litigiu le au.
________________________________
31 V. art.2 din Pactul Briand –Kellog ; art.5 al Cartei Ligii Arabe ; art.1 al Tratatului de la Varșovia.
Statele trebuie să caute o soluție echitabilă diferendelor dintre ele, în primul rând, pe cale de negocieri directe între părțile interesate. Desigur, statele sunt libere să folosească și alte mijloace ca, de pildă, ancheta, mediațiunea, concilierea, arbitrajul, o soluție judiciară sau alte mijloace de reglementare pașnică, la alegerea lor. Căutînd o soluție a diferendului, părțile sunt acelea care vor conveni asupra mijloacelor pașnice potrivite cu împrejurările și natura diferendului. Dacă părțile în litigiu nu parvin de la o soluție printr-unul din aceste milloace, ele nu pot abandona calea eforturilor, avînd datoria de a continua să caute o soluționare a diferendului prin alte mijloace pașnice.
În afara tratativelor directe a căror utilitate este demonstrată de practica internațională, statele folosesc – ce-i drept mai rar – concilierea sau mediațiunea, care, constituind mijloace indirecte, nu sunt întotdeauna în măsură să ducă la soluții rapide și convenabile părților interesate. În practica internațională, statele supun uneori diferendele dintre ele arbitrajului sau jurisdiației internaționale.
În textul adoptat de Comitetul special O.N.U. pentru principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, s-a prevăzut că diferendele internaționale se reglementează în conformitate cu principiul alegerii libere a mijloacelor pașnice destinate acestui scop.32 În același text se mai prevede că statele părți la un diferend internațional, precum și celelalte state trebuie să se abțină de la orice act susceptibil să agreveze situația, în așa fel încât să nu pună în pericol pacea și securitatea internațională. Statele trebuie să acționeze numai în conformitate cu scopurile și principiile înscrise în Cartea Națiunilor Unite.
Practica relațiilor internaționale relevă că menținerea păcii și securității internaționale este condiționată de rezolvarea oricăror diferende dintre state numai prin mijloace pașnice, pe cale politică, prin tratative și negocieri. În acest spirit, Adunarea Generală a O.N.U. a examinat, pe parcursul mai multor sesiuni, problema reglementării prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state, adoptînd, în 1982, Declarația cu acest titlu.33
________________________________
32 Doc. O.N.U. A / 6230, 1966, p.127
33 Doc. A/C. 6/35/1980; Doc. A.C. 6/36/1981; Doc. A/C. 6/7/1982; Michael Howard, The Forgotten Dimension of strategy nr.5, 1979 p.24.
În declarație, se subliniază că toate statele au obligația de a-și rezolva diferendele dintre ele numai prin mijloace pașnice și se recunoaște rolul important ce revine O.N.U. în reglementarea pașnică a conflicteloe internaționale.
Rezolvarea oricărui diferend trebuie să se facă cu bună-credință, într-un spirit de cooperare, astfel încât soluția adoptată să fie justă și să se poată aplica cu rapiditate. În același timp, statele-părți la un diferend în curs de rezolvare, precum și celelalte state au obligația de a se abține de la orice act care ar putea agrava diferendul sau care ar îngreuna sau întârzia soluționarea lui. De asemenea, trebuie luate în considerare inițiativele promovate de statele terțe, precum și oportunitatea soluționării diferendului prin mijloace jurisdicționale internaționale.
Potrivit dreptului internațional public, toate statele sunt egale din punct de vedere juridic, se bucură de drepturi egale și posibilități egale pentru exercitarea acestor drepturi și au, de asemenea, obligații egale. Dreptul unui stat nu depinde de forța de care dispune acesta, ci rezultă din faptul existenței sale ca subiect de drept internațional, ceea ce impune obligația pentru fiecare stat de a respecta drepturile celorlalte state. Rezolvarea unor diferende de ordin juridic, avînd ca obiect interpretarea unui tratat, a unei probleme de drept internațional sau a unei fapte care presupune încălcarea unei obligații internaționale, pot fi supuse, dacă părțile convin, spre rezolvarea arbitrajului sau jurisdicției internaționale. Desigur, prin intermediul Arbitrajului internațional și al Curții Internaționale de Justiție s-au rezolvat o serie de litigii, ori de câte ori hotărârile respective au fost conforme cu natura diferendului și cu principiile dreptului internațional public. Practica internațională învederează însă necesitatea ca jurisdicția internațională să fie perfecționată corespunzător cu stadiul și complexitatea actuală a relațiilor internaționale.
CAPITOLUL IX
ASPECTE CONEXE
Apecieri asupra importanței tratatelor internaționale în reglementarea relațiilor internaționale.
Deși practica încheierii tratatelor este foarte veche, importanța lor a crescut, mai ales, începînd cu secolul al XIX-lea, când au apărut tratatele multilaterale.
Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care o au tratatele internaționale în reglementarea relațiilor dintre state o întâlnim în Convenția privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena în anul 1969 și care a recunoscut rolul fundamental al tratatelor în istoria relațiilor internaționale și importanța din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internațional și ca mijloc de dezvoltare a cooperării pașnice între națiuni, oricare ar fi regimurile lor constituționale. Importanța tratatelor este determinată și de rolul lor în codificarea tot mai accentuată a cutumelor internaționale, statele punînd mai mare preț pe claritatea și exactitatea tratatelor decât pe ambiguitatea și dificultatea probării regulilor cutumiare.
Tratatul prezintă o importanță deosebită, întrucât el constituie mijlocul juridic prin care statele își exercită suveranitatea, liberul consimțământ în cadrul vieții internaționale. În prezent, mai mult decât oricând, reglementarea relațiilor dintre state, consacrarea normelor juridice, a drepturilor și obligațiilor lor internaționale se realizează, în principal prin încheierea de tratate sub diferite forme. Participarea tuturor statelor la viața internațională pe bază de deplină egalitate constituie un drept și, totodată, o obligație a fiecărui stat, care condiționează universalitatea schimbărilor ce au loc pe plan mondial.
Participarea statelor la dezvoltarea relațiilor de cooperare economică, la dezvoltarea și fundamentarea normelor și principiilor dreptului internațional se poate realiza numai prin acte bilaterale și multilaterale, ca, de pildă, prin tratate cu vocație universală sau în interesul asigurării păcii și securității popoarelor. Rezolvarea numeroaselor și importantelor probleme internaționale, nu se mai poate face, în zilele noastre, numai de câteva țări, indiferent de puterea lor, ci prin participarea la negocieri a tuturor statelor.
Pe măsură ce societatea internațională s-a extins și s-a diversificat, iar relațiile economice și politice dintre state s-au amplificat și aprofundat, tratatele au căpătat o importanță din ce în ce mai mare, ele reglementînd practic toate domeniile conviețuirii și colaborării statelor, indiferent de deosebirile lor politice, ideologice și de structură socială.
Locul și rolul dreptului tratatelor în sistemul general de drept
Dreptul tratatelor cuprinde normele juridice internaționale care reglementează relațiile dintre state și organizații interguvernamentale, cu privire la încheierea tratatelor, intrarea lor în vigoare, efectele și rezervele la tratate, încetarea și interpretarea tratatelor. Tratatele prin care s-a codificat această ramură de drept sunt : Convenția asupra dreptului tratatelor încheiate între state, adoptată la Viena, în anul 1969, și Convenția asupra dreptului tratatelor dintre state și organizațiile internaționale sau dintre organizațiile internaționale, adoptată la Viena, în anul 1986. Codificarea dreptului tratatelor a însemnat o contribuție importantă în fundamentarea juridică și tehnică a dreptului tratatelor, a teoriei și practicii în acest domeniu.
Dreptul tratatelor reprezintă unul dintre capitolele cele mai importante ale dreptului internațional public deoarece cuprinde principiile și regulile esențiale, de formă și de fond, care guvernează tratatele internaționale, mijlocul principal prin care statele își manifestă astăzi voința de a crea raporturi juridice.
Se poate spune, fără exagerare, că astăzi întreaga gamă a relațiilor internaționale este, practic, dependentă de dreptul tratatelor.
În decursul istoriei, tratatele au fost frecvent invocate în cele mai felurite dispute, conținutul lor făcîd obiectul unor interpretări din cele mai diverse, clauzele lor fiind analizate cu minuțiozitate spre a detecta sensul exact al obligațiilor juridice stabilite de ele în sarcina părților contractante. De interpretarea și corecta înțelegere a unor tratate internaționale depind așa numitele drepturi istorice ale statelor rezultate din exercitarea suveranității din timpuri străvechi asupra unor teritorii. Din tratate se desprind norme generale, pe care statele înțeleg să le aplice cu conștiința necesității respectării lor, ajungîndu-se în final la principiile generale de drept internațional care domină întreaga materie a acestei discipline. De respectarea tratatelor internaționale – în primul rând al Cartei O.N.U., care este și ea, în fond, un tratat – depind pacea, securitatea și stabilitatea regională și mondială, dezvoltarea unei cooperări benefice tuturor statelor. Iată, deci, suficiente rațiunui de natură a asigura dreptului tratatelor un rol proeminent în structura de ansamblu a dreptului internațional.
3. Practica statelor în materia tratatelor internaționale. Poziția României în ceea ce privește respectarea principiilor dreptului internațional ; a rolului tratatelor internaționale în reglementarea relațiilor dintre state
Tratatele, ca instrumente juridice ale relațiilor dintre state, au dobândit, în epoca noastră, o mare pondere atât prin numărul lor în continuă creștere, cât și prin varietatea și complexitatea domeniilor la care se referă. Această înmulțire fără precedent a tratatelor internaționale este indisolubil legată de înmulțirea raporturilor convenționale în cadrul cooperării internaționale dintre state, pe multiple planuri. O mare pondere o au acordurile economice între toate statele, ceea ce atrage după sine o universalizare a relațiilor internaționale. Toate aceste schimburi multilaterale economice, tehnico-științifice și culturale între toate statele trabuie să se întemeieze pe principiile respectării suveravității și independenței naționale, egalității în drepturi , neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc.
Totodată s-au înmulțit considerabil și numărul organizațiilor internaționale guvernamentale și neguvernamentale, ceea ce reprezintă o caracteristică specifică a vieții internaționale actuale, care constituie o extindere a relațiilor convenționale dintre state prin tratatele ce se elaborează sub egida lor.
Dezvoltarea continuă a relațiilor dintre state și extinderea domeniilor lor de colaborare în condițiile contemporane au avut drept consecință simplificarea procedurilor prin care statele devin părți la tratate, ceea ce a dus la o creștere considerabilă a acordurilor în formă simplificată care devin obligatorii pentru state prin semnare. Totodată, caracteristica generală a mijloacelor juridice prin care statele devin părți la tratate constă în manifestări de voință liberă și expresă a statelor cotractante. Manifestarea liberă a voinței statelor se săvârșește prin semnare, ratificare, aprobare ori aderare, conferind valabilitate unui tratat. Statele sunt libere să devină sau nu părți la un tratat prin mijloacele pe care le consideră oportune, fără a fi nevoie să motiveze refuzul lor. Acest drept derivă din prereogativele suveranității de stat și care trebuie exercitat fără a aduce vreun prejudiciu altui stat.
Ținând seama că statele, în virtutea suveranității lor, au libertatea deplină să devină părți la tratate prin orice mijloace licite, recurgerea la aceste mijloace de către state are un caracter facultativ. Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea ca un stat să-și asume obligația printr-un tratat de a ratifica un anumit tratat. O asemenea obligație ar apărea ca implicită într-un pactum de contrahendo, potrivit căruia statul se angajează să încheie un tratat fără a se specifica dacă urmează ca acesta să fie supus sau nu ratificării, cum, de asemenea, statele se pot obliga printr-un tratat de a adera la anumite tratate în vigoare. 34
În prezent, egalitatea suverană a statelor și obligația de colaborare constituie, în practica internațională, temeiul juridic al caracterului universal al tratatelor multilaterale generale.
Cu privire la constituirea statelor ca părți la tratate, practica internațională, în principiu, nu reține diferențieri între statutul juridic al statelor originare și cel al statelor care devin ulterior părți la un tratat multilateral general, toate dobândind aceleași drepturi și asumîndu-și aceleași obligații prevăzute în tratat. Chiar dacă în practică apar unele excepții, regula generală constă în egalitatea de statut juridic dintre statele-părți originare și statele care au aderat la un tratat. Această regulă generală confirmată de practica statelor este consacrată și de lucrările de codificare a dreptului tratatelor prin Convenția adoptată în 1969.
________________________________
34 Ch. Rousseau, op. cit., p. 278
Aceste coordonate majore reflectate în practica statelor reprezintă o expresie a drepturilor și obligațiilor ce decurg din dreptul internațional pentru toate statele, ca entități independente, suverane și egale.
România dezvoltă și promovează consecvent relații multilaterale cu toate statele lumii, fără deosebire de orânduirea socială. În deplină concordanță cu cerințele vieții internaționale, România așează la baza relațiilor sale principiile egalității în drepturi, respectului independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc al renunțării la forță și la amenințarea cu forța în soluționarea problemelor litigioase dintre state.
Recunoașterea necesității cooperării ca principiu fundamental al dreptului internațional și-a găsit consacrarea în Carta O.N.U. și în numeroase alte documente de drept internațional, care definesc drepturile și obligațiile concrete ale statelor în diferite domenii ale activității internaționale. Acest principiu, al cooperării internaționale, este consacrat și în Constituția țării noastre, precizîndu-se, în art.10 că „ România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe normele general admise ale dreptului internațional.”
În prezent, se poate vorbi de un drept de a pretinde cooperarea, despre o datorie juridică a statelor de a coopera în cadrul relațiilor de interdependență, care au un caracter tot mai accentuat. O parte însemnată a relațiilor cotemporane se desfășoară în cadrul și sub egida unui număr însemnat de organizații internaționale, la acvtivitatea cărora România participă activ, militînd pentru respectarea și aplicarea riguroasă a principiilor dreptului internațional.
Trebuie menționată inițiativa României de a înscrie, în preocupările organismelor O.N.U., necesitatea elaborării unei declarații care să includă prncipiile fundamentale ale relațiilor economice dintre state, privind respectul reciproc al drepturilor economice, respectul integral al dreptului suveran al fiecărui stat de a dispune de bogățiile sale naturale, respectul egalității, al schimburilor echivalente și avantajului reciproc, acordarea de ajutor economic și asistență tehnică pentru țările în curs de dezvoltare fără condiții care ar putea să aducă prejudici independenței lor economice și politice, promovarea schimburilor de experiență și a unor largi contacte în domeniul economic, științific și tehnic. România și-a adus o contribuție importantă la adoptarea de către O.N.U. a Cartei drepturilor și obligațiilor economice ale statelor, document de o maximă importanță, în care se regăsesc normele de bază ale unei noi ordini economice internaționale.
Potrivit, legii fundamentale a României, politica sa externă se întemeiază pe respectarea dreptului internațional imperativ, incluzînd dreptul fiecărui popor de a-și hotărî singur destinele, dreptul fiecărui stat de a partcipa la examinarea și rezolvarea problemelor internaționale de interes general, repudierea recurgerii la forță și la amenințarea cu forța ca mijloc de reglementare a problemelor internaționale.
În temeiul dreptului internațional imperativ, este interzisă acceptarea sau recunoașterea vreunei acțiuni a unui stat străin, de orice natură, care ar aduce vreo atingere suveranității, independenței naționale și integrității teritoriale a oricărui stat. Sunt incompatibile cu normele dreptului internațional orice fel de renunțări ale unui stat la dreptul său de a se apăra împotriva unei agresiuni. Asemenea renunțări sunt nule și nu pot să fie opuse nici statului de la care ar emana, nici poporului care alcătuiește acest stat și care nu poate fi lipsit de dreptul său inalienabil și imprescriptibil de a fi liber și stăpân pe teritoriul său. Acest principiu imperativ de drept internațional este în deplină concordanță cu legislația română internă, potivit căreia România este un stat suveran, independent și unitar în care întreaga putere aparține poporului, iar teritoriul său este inlienabil și indivizibil. Nulitatea oricărui tratat sau act contravenind acestor imperative izvorăște din faptul că acestea contravin orânduirii de stat și intereslor suprema ale națiunii.
Pentru a se ajunge la soluții trainice, echitabile și acceptabile este necesar ca toate statele să participe la rezolvarea problemelor internaționale, în mod egal. Fiecare popor are dreptul la pace și securitate, fiind astfel legitimat dreptul tuturor statelor de a lua parte activă la desfășurarea relațiilor internaționale.
Prevederile legislației române privind dreptul tratatelor
Sediul materiei în această privință îl constituie Legea nr.4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor. O serie de prevederi aplicabile se găsesc și în Constituția României din 1991, precum și în Hotărârea Guvernului nr.41/2000 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe.
Legea nr.4/1991 operează cu trei categorii de tratate: tratatele care se încheie în numele României (una din părți este România), care se încheie la nivel guvernamental (una din părți este Guvernul României; care încheie acel tratat cu unul sau mai multe alte Guverne străine) și, respectiv, la nivel departamental (părțile sunt ministere sau alte organe ale administrației publice centrale, dintre care unul face parte din sistemul român al administrației publice).
Astfel, în privința tratatelor în numele României, Legea nr.4/1991 prevede capacitatea de a le încheia în sarcina Preșsdintelui României (art.1). O prevedere similară există și în Constituție, în art.91.al.1.Acesta prevede că tratatele încheiate de Președinte în numele României, după ce sunt negociate de Guvern și, desigur, semnate, sunt supuse de către acesta, spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile (de la semnare). Președintele mai poate împuternici primul-ministru, ministrul afacerilor externe, alți membrii ai Guvernului sau reprezentanți diplomatici ai României să încheie tratate în numele României, pe baza acestei împuterniciri Guvernul avînd obligația de a lua măsurile necesare pentru inițierea negocierilor și desfășurarea acestora (art.1.al.2.din Legea nr.4/1991).
Pe de altă parte, art.3 al.1. al Legii nr.4/1991 prevede că „ negocierea și semanarea tratatelor încheiate în numele României se fac, pe baza împuternicirii date de către Președinte, de către delegațiile aprobate de acesta ”. În practică, inițierea, negocierea (și uneori semnarea) tratatelor încheiate în numele României se realizează de către Ministerul Afacerilor Externe.
Art.8 al Legii, prevede că ratificarea sau aderarea, respectiv denunțarea tratatelor încheiate în numele României se consemnează în instrumentele de ratificare sau aderare, respectiv de denunțare, semnate de Președintele României, investit cu sigiliul statului și contrasemnate de ministrul afacerilor externe, care urmează a fi schimbate între părți (în cazul acordurilor bilaterale) sau depuse la depozitar (în cazul acordurilor multilaterale), în conformitate cu regulile dreptului internațional și practica internațională.
Este important de precizat că legea reia în art.8 al.2 prevederile Convenției de la Viena din 1969 precizînd că Președintele României, primul-ministru și ministrul afacerilor externe pot negocia și semna tratate fără a fi nevoiți să prezinte depline puteri.
Dispoziția-cheie a Legii nr.4/1991 este art.4, care prevede distincția între tratatele ce vor fi supuse ratificării (sau aderării) și cele ce vor fi aprobate de Guvern. Trebuie subliniat că inclusiv unele acorduri încheiate la nivel guvernamental trebuie supuse ratificării de către Parlament, datorită obiectului reglementării. Astfel, vor fi ratificate: tratatele semnate în numele României și tratatele încheiate la nivel guvernamental care se referă la colaborarea politică și militară, cele care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, precum și cele care implică un angajament politic sau financiar ori se referă la probleme privind regimul politic și teritorial al statului sau la statutul persoanelor, drepturile și libertățile cetățenești sau participarea la organizații internaționale, precum și cele ce prevăd expres că trebuie supuse ratificării.
Toate celelalte acorduri ce nu se regăsesc printre domeniile de mai sus vor fi supuse spre aprobare Guvernului, care are și obligația de a informa Președintele și Parlamentul despre aceste tratate (art.5).
Credem că textele (în special cel al art.4) necesită amendamente, deoarece au redactări care se pretează la unele interpretări. De exemplu, este neclar dacă toate tratatele semnate în numele României, indiferent de obiect, sunt supuse ratificării sau numai cele care se încheie în domeniile evocate în alineatul 1 al art.4 (în practică preferîndu-se de regulă supunerea spre ratificare a tuturor tratatelor în numele României); de asemenea, este neclar de ce tratatele încheiate la nivel departamental, în domeniile indicate în al.1 al art.4 nu sunt supuse ratificării; în sfârșit, chiar formularea domeniilor amintite este pasibilă de unele interpretări.
Conform art.10, Guvernul mai are obligația să ia măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor de orice tip care se încheie, să controleze modul de aplicare și să informeze periodic Președintele și Parlamentul despre problemele ridicate de aplicare, pentru ca acestea să fie soluționate operativ în conformitate cu dreptul internațional și cu interesele părții române.
Atât legile de ratificare, cât și hotărârile de aprobare trebuie publicate în Monitorul Oficial, împreună cu textele tratatelor respective (art.11 al.1). Legea 4/1991 prevede în art.11 al.2 posibilitatea ca Parlamentul sau Guvernul să decidă nepublicarea anumitor tratate. Credem că acest text este implicit modificat de art.107 din Constituție, care stipulează că numai hotărârile Guvernului cu caracter militar pot fi exceptate de la publicare, fiind comunicate numai instituțiilor interesate.
În privința procedurilor interne române, se practică obținerea de aprobări pentru fiecare etapă a încheierii tratatului: la începerea negocierilor (prin memorandum aprobat de primul-ministru sau de Președinte, după caz), la semnare și la ratificare sau aprobare. Unele prevederi ale metodologiei privind pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea propunerilor de acte normative care se înaintează Guvernului (H.G. nr. 851/1997) sunt aplicabile și tratatelor internaționale. Se simte, însă, necesitate adoptării unei metodologii distincte pentru această categorie de acte normative.
În sfârșit, o problemă aparte se referă la competențele pe care M.A.E. le are în acest domeniu, prevăzute atât de Legea 4/1991, cât și de H.G. nr.41/2000.
În acest sens, trebuie amintite prevederile art.7 al.1 din Legea 4/1991, deja menționate (în privința inițierii, negocierii, semnării tratatelor, de către M.A.E. sau în colaborare cu M.A.E.), respectiv ale al.2 al art.7, potrivit căruia M.A.E. prezintă Guvernului, singur sau împreună cu celelalte ministere, propunerile cu privire la semnarea, ratificarea, aprobarea, aderarea sau denunțarea tratatelor, ale art.8 al.1 (privind eliberarea deplinelor puteri), ale art.9 al.1 (privind eliberarea instrumentelor de ratificare, aderare, denunțare) și ale art.11 al.3, potrivit cărora M.A.E. asigură publicarea în Monitorul Oficial a datelor și informațiilor privind viața principalelor tratate și înregistrarea lor la O.N.U.
Tot în competențele M.A.E. intră și încheierea acordurilor în formă simplificată, prin schimb de note sau scrisori, care pot intra în vigoare de la data efectuării, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare (efectuarea schimbului), dacă obiectul lor nu face necesară, conform art.4, adoptarea unei legi (art.6). Și acest text este pasibil de interpretări, ceea ce face necesară o amendare corespunzătoare.
În sfârșit, Hotărârea Guvernului nr.41/2000 mai coține unele prevederi legate de competențele M.A.E. în domeniul încheierii tratatelor.
Astfel, actul normativ evocat prevede, în art.2 al.18-21 și 23-24, precum și în art.3 al.2 o serie de atribuții dintre care menționăm următoarele: M.A.E. negociază în numele României sau participă la negocierea tratatelor și a altor înțelegeri internaționale, urmărește, în colucrare cu ministerele și cu celelalte autorități publice centrale de specialitate, aplicarea prevederilor tratatelor și ale altor înțelegeri internaționale la care România este parte și prezintă propuneri pentru îndeplinirea întocmai și cu bună credință a obligațiilor asumate, păstrează originalele tuturor înțelegerilor internaționale bilaterale și copiile certificate de pe înțelegerile internaționale, originalele înțelegerilor internaționale al căror depozitar este România și îndeplinește obligațiile ce decurg din această calitate, precum și sigiliul de stat al României; mai sunt evocate și alte atribuții deja stipulate în Legea 4/1991.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .tratatul International, Izvor de Drept International Public (ID: 125550)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.