Tratatul de Pace de la Trianon

=== capitolulI ===

CAPITOLUL I

SITUAȚIA ROMÂNIEI LA SFÂRȘITUL PRIMULUI

RĂZBOI MONDIAL

La începutul secolului al XX-lea situația politică în Orientul Europei se găsea transformată: pe de o parte Rusia absorbită mai întâi de interesele sale asiatice, pe urmă de greutățile sale interne, înceta a mai fi un pericol de cucerire pentru Peninsula Balcanică, de altă parte Germania și Austro-Ungaria, printr-o cucerire economică și politică mereu crescândă asupra Turciei, manifestau din ce în ce mai puternic gândul lor de dominație asupra Orientului.

Războiul balcanic puse în evidență aceste tendințe imperialiste ale Puterilor Centrale, care erau în contradicție flagrantă cu interesele României.

În aceste condiții, în august 1914, România refuza concursul ei Puterilor Centrale, ea nu voise să facă cu acestea decat un acord defensiv pentru a asigura pacea, războiul ofensiv declanșat de Puterile Centrale îi reda libertatea.

Moartea regelui Carol din oct.1914 simplifica situația României, întrucât regele Ferdinand nu era îngrădit de vreo garanție personală față de Germania și Austro-Ungaria, în timp ce regina Maria englezoaică prin naștere, își exercita întreaga ei influență în favoarea aliaților.

În acest timp diplomația aliată nu rămăsese inactivă. Rusia presată în această privință, au fost primii care au luat inițiativă și în toamna anului 1914 l-au informat pe Brătianu că erau pregătiți, în schimbul unei promisiuni de neutralitate binevoitoare să ofere orice schimbare în statu-quo-ul teritorial al României și să recunoască dreptul acesteia de a anexa teritoriile Austro-Ungariei locuite de români.

Negocierile secrete cu Puterile Antantei s-au terminat în vara lui 1916 cu acceptarea cererilor României.Unul dintre cele mai mari obstacole era insistența acesteia privind poziția egală, față de Marile Puteri la conferința de pace.Ambele părți au fost de acord să nu încheie o pace separată.Guvernul român nutrea mari temeri în ceea ce privește lipsa de armament modern și muniție, dar, având de-a face cu un posibil ultimatum al Aliaților, cuplat cu necesitatea de a sincroniza intervenția României cu ofensive puternice în Bucovina, Galiția și Macedonia, s-a semnat tratatul de alianță la 17 august 1916 și au declarat imediat război.

Insuficiența armamentului și lipsa de unitate în desfășurarea acțiunilor, la care se adăuga opoziția gen.Alexeev de a participa la bătălie, au atras eșuarea planurilor ofensive românești și ocuparea capitalei de trupele inamice la 23 nov. / 6 dec.1916.

După lupte grele, la sfârșitul lunii decembrie, ambele tabere își epuizaseră mijloacele de luptă, frontul s-a stabilit pe viile Sușiței, Putnei și Siretului.Prima campanie pe frontul românesc se încheiase.

La marile pierderi umane si material de război se adauga pierderile provocate de boli, consecințele foametei si ale gerului, probleme grave, administrative, politice si militare create de aglomerarea populației în spațiul Moldovei. Efortul principal a fost îndreptat spre reorganizarea armatei. În realizarea acestui obiectiv, un rol important a revenit misiunii militare franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. S-a izbutit să se pună pe picioare o armată de 460.000 oameni, cu o înaltă capacitate combativă si cu un ridicat moral.

Comandamentul german a elaborat planul de a scoate România din război in urma unei ofensive concentrate, executate de grupul de armate conduse de generalul Machensen care trebuia să dea lovitura principala in zona Nămoloasa, acțiune ce urma sa fie combinată cu o ofensiva la Oituz.

Succesiunea în timp a acțiunilor a dat naștere la trei operațiuni : operația ofensiva a armatei a II-a române in zona Mărăști ; operațiile de apărare ale armatei I române in zona Mărăsești și a aripei drepte a armatei a II-a in zona Oituz.

În Rusia, unde nemulțumirile îl fac pe țarul Nicolae al II-lea răspuză-

tor de toate eșecurile. În martie 1917 izbucnește o revoluție condusă de liberali. Nicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, dar acesta refuză coroana. Vidul de putere, dorința liberalilor stăpâni ai guvernului provizoriu de a continua un război pe care sunt incapabili să-1 conducă, fac să se încline balanța în favoarea bolșevicilor, partizani ai unei păci imediate. Armistițiul, apoi pacea separată semnată de guvernul bolșevic la Brest-Litovsk, permit austriecilor și germanilor să-și dirijeze toate eforturile spre frontul occidental.

Intrarea în război a Statelor Unite de partea țărilor Antantei (1917) va compensa din fericire efectele provocate de retragerea Rusiei.

După câștigarea puterii, in octombrie 1917, bolșevicii au încheiat un armistițiu cu Puterile Centrale. Partea dreapta a armatei romane a fost lăsată în aer. Încă mai rău, o parte substanțiala a armatei ruse care nu asculta incitațiile la dezertare a trebuit sa fie deviată in ariergardă, pentru a proteja orașele de bandele de soldați ruși vagabondând spre casele lor .România nu avea alta șansă decât sa urmeze exemplul rușilor si să adere la armistițiu.

Tratativele pentru incheierea armistițiului s-au purtat la Focșani și s-au încheiat la 26 nov. / 9 dec. Armistițiul era provizoriu până în momentul în care problema păcii sau a războiului va fi decisă de Adunarea Constituantă a Rusiei. Armata română incheia armistițiul numai pentru timpul cât dura armistitiul cu armatele ruse, pe frontul român. Regele, riscând cele mai grave consecințe, refuză să ratifice tratatul de pace cu Germania. El trimisă la șefii guvernelor aliate asigurările asupra politicii pe care țara voia s-o urmeze, asupra hotarârii de a reîncepe lupta cum aceasta va fi posibilă.

Confruntarile decisive pe câmpul de luptă au schimbat cu rapiditate sorții României. Eșecul ofensivei germane din iulie 1918 pe Frontul de Vest si inaintarea ulterioară constanta a Aliatilor spre Germania, asociate cu o ofensivă italiană impotriva forțelor austro-ungare in Nordul Italiei au anunțat prăbușirea Puterilor Centrale. În Balcani, o mișcare a Aliaților spre Nord, care aveau sa inceapă la 15 septembrie, de la Salonic, a obligat Bulgaria și Turcia să semneze un armistițiu la 30 septembrie si respectiv, 30 octombrie. Așa numita Armată de la Dunare compusa din 3 divizii aliate, puse sub comanda generalului Berthelot, care părăsise Romania cu statul sau major în martie, dupa incheierea păcii de la Buftea, era pregatită să treaca fluviul la Giurgiu. La 3 noiembrie Austro-Ungaria a acceptat condițiile Aliatilor pentru încetarea focului.

Sub impresia acestor evenimente, Brătianu si liberalii, precum si alți politicieni proantantiști, s-au grăbit să reintre in război de partea aliaților.

Guvernul Marghiloman a fost obligat sa demisioneze la 6 noiembrie, iar regele, cu sprijinul liberalilor, l-a numit pe generalul Constantin Coandă, care reprezentase Înaltul Comandament Romăn pe langă Marele Stat Major al armatei ruse in 1916 si 1917, să conduca guvernul de tranzitie. Aceasta a anulat toate actele guvernului Marghiloman, a luat măsuri în vederea realizării reformei electorale si a celei agrare, care fuseseră inscrise in Constituție in vara anului 1917, și a pregătit armata pentru reluarea ostilităților.

Regele Ferdinand a ordonat armatei reintrarea în razboi la 10 noiembrie și în aceeasi zi trupele aliate au trecut Dunarea la Giurgiu. Mobilizarea armatei s-a dovedit deosebit de dificilă, din cauza lipsei cailor și a echipamentului, și a dispersării ofițerilor și a soldaților ce fuseseră demobilizați la inceputul anului, dar la mijlocul lunii noiembrie o forța de 90.000 de oameni era gata de acțiune. În acel moment unitătile armatei române începuseră să înainteze in Muntenia, Dobrogea și Transilvania. Începand cu 10 si 11 noiembrie, armata germană a procedat la retragerea din România ocupată, pentru ca la 1 decembrie, ultimele detașamente germane să treaca muntii Carpati. În aceeasi zi regele intra în București, în fruntea armatei sale.

Consiliul Suprem de război, reunit la Paris, la 4 noiembrie 1918, a luat in discuție chestiunea statutului României în cadrul preconizatului armistițiu cu Germania. Stephen Pichon, ministrul francez al afacerilor străine, a cerut ca România să fie considerată un aliat în cadrul termenilor de armistițiu, ca răspuns la o cerere a lui Take Ionescu. Baronul Sidney Sonnino, ministrul de externe italian, a subliniat că, deoarece România încheiase Pacea de la București, armistițiul nu i se putea aplica. Până la urmă s-a ajuns la un compromis, cerîndu-i-se Germaniei să evacueze România în trei săptămâni de la semnarea armistițiului și sa nu facă rechizții în această perioadă. Aliații s-au declarat de acord să permită tuturor națiunilor care se sacrificaseră pentru cauza Aliată să participe la Conferințta de pace de la Paris, dar accesul statelor mici, inclusiv al României urma să fie limitat la discuțiile privitoare la propriile interese.

Oricît de onorabil a fost succesul armatelor române la Mărășești, el a cântărit totuși cât un fulg în comparație cu victoria de la urna de vot și la masa tratativelor din ținuturile cu importantă majoritate etnică românească.

La începutul lui noiembrie 1918 s-au întrunit la Cernăuți reprezentanții românilor din Bucovina și , pe baza suveranității lor naționale, s-au declarat "adunare națională constituantă a acestei provincii românești".

Adunarea a hotărât unirea întregii Bucovine cu celelate provincii românești într-un stat național independent. Din mijlocul ei s-a ales un comitet național din 48 de reprezentanți competent să reprezinte Bucovina la Conferința de Pace de la Paris. Adunarea a fost prezidată de Iancu cavaler de Flondor.

Ochii vecinilor români erau acum îndreptați spre Basarabia.

La 12 iulie 1878, Ion Brătianu, tatăl lui Ionel Brătianu, renunțase, sub presiune rusească la Basarabia. Acum, în 1919, consiliul provincial al Basarabiei fără pierdere de timp, după două zile de negocieri cu 86 de voturi pentru și 3 rusești contra, acesta ratifică unirea Basarabiei cu România. Prin aceasta, România redobândește un teritoriu prețios din punct de vedere istoric, etnic și economic.

La 6 octombrie 1918, la Iași, Comitetul Românilor din Austo-Ungaria, format din transilvăneni refugiați, declară necesitatea unirii cu România a teritoriilor locuite de români din Monarhia Bicefală. La 29 septembrie /12 octombrie, la Oradea Mare, Comitetul executiv al Partidului Național Român din Ardeal și Ungaria, sub președențtia lui Teodor Mihali, a hotarât că națiunea română din Transilvania și Ungaria se va folosi de dreptul de a-și hotărâ singură soarta, refuzănd de atunci înainte ca Parlamentul și guvernul de la Budapesta să le reprezinte interesele. La5/18 octombrie, această hotărâre a fost prezentată Parlamentului de la Budapesta prin glasul lui Alexandru Vaida Voievod, iar la 27 octombrie 1918 Consiliul Național Român s-a constituit ca autoritate administrativă supremă pentru teritoriile locuite de români.

Adunarea Națională a românilor din Transilvania și Ungaria s-a reunit la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918. Cei 1228 de delegați, reprezentând zecile de mii de participanți și milioamele de români din Ardeal,Maramureș, Crișana și Banat au declarat unirea teritoriilor pe care le locuiau cu Regatul Român. Textul rezoluției de la Alba-Iulia a fost adus la București, la 14 decembrie, de o delegație formată din cinci persoane și înmânată ceremonios regelui Ferdinand. Trei membrii ai Parlamentului din Pardidul Național Român( Al. Vaida Voievod, Vasile Goldiș și Ștefan Cicio Pop) au devenit miniștri fără portofoliu în guvernul central, care a fost remaniat la mijlocul lui decembrie, sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu.

La sfârșitul anului 1918, așa-zisul miracol al unirii tuturor românilor într-un regat independent fusese realizat, dar șansele de eliberare simultană a românilor din imperiile rivale, austro-ungar și rus, păreau foarte mici. Mai mult decât atât, revoluția din Rusia eliberase România de un coșmar : controlul rus asupra Strâmtorilor, pe care Franța și Anglia îl acceptaseră prin tratatul din martie 1915.

Dar rămânea sarcina dificilă de a stabili granițele exacte ale României Mari. Acesta trebuia sa fie prerogativul Conferintei de Pace și era deja evident că apăreau conflicte nu doar cu foștii inamici, dar și cu aliații învecinați, și cu Marile Puteri.

=== capitolulu III final ===

CAPITOLUL III

ROMÂNIA ȘI UNGARIA ÎNTRE RĂZBOI ȘI PACE

Agresiunea maghiară

"România nu poate – declara Nicolae Titulescu în 1915 – fi întreagă fără Ardeal (…). Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viata (…). Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta, Ardealul e inima României geografice."

La sfârșitul primei mari conflagrații, care a fost pentru români războiul reîntregirii neamului, Transilvania s-a unit, în baza principiului autodeterminării, cu Vechiul Regat.

Concentrarea eforturilor întregii națiuni pentru obținerea victoriei depline în anii războiului de eliberare națională și reîntregire statală împinsese, în chip firesc, pe un plan secundar luptele dintre partidele politice ca și conflictele de interese dintre clasele sociale. Odată cu terminarea războiului, viața politică internă a reintrat treptat în normal, înregistrându-se însa importante reașezări și procese înnoitoare.

Asemeni oricărui guvern de ocupație, care nu se sprijinea pe voința opiniei publice, exprimată liber si cu hotărâre, indiferent de șeful său și de colaboratorii lui, guvernul Marghiloman reprezenta doar o situație provizorie și indispensabilă.

Pe data de 6 noiembrie 1918, regele Ferdinand i-a cerut lui Marghiloman să demisioneze și a constituit un guvern de tranziție, prezidat de gen.Coandă, avându-l ca ministru de Război pe generalul Eremia Grigorescu. Noul guvern a anulat toate legile și lucrările Parlamentului din timpul ocupației inamice.

Conducătorii politici români ai monarhiei dualiste urmăreau cu atenție evenimentele, încercând să-si facă o idee corectă asupra procesului de dezmembrare a bătrânului Imperiu. Pe 12 octombrie, la Oradea, s-au adunat în casa unui conducător politic român, avocatul Aurel Lazăr pentru a examina în amănunt situația internă și externă.

La 10 noiembrie 1918, Consiliul Național român a remis guvernului de la Budapesta un ultimatum, prin care cerea recunoașterea dreptului de stăpânire a Transilvaniei. Acest ultimatum a fost adresat ministerului naționalităților din guvernul de la Budapesta – al cărui titular este sociologul de mare prestigiu, Jaszi Oszkar, acesta s-a dus de îndată la Arad, sediul Consiliului Național Român și a luat legătura cu Iuliu Maniu. Având o cultură vastă și o inteligență vie, Jaszi Oszkar era sigur că va putea convinge Consiliul Național român să revină asupra deciziei luate.

Respingerea ofertei lui Jaszi Oszkar constituia actul separării de Ungaria. Acest răspuns era de așteptat ; nu putem întelege cum guvernul maghiar și-a putut imagina că va putea păstra Transilvania, acordându-i o largă autonomie în cadrul statului maghiar, formula care ar fi putut fi valabila în 1848.

Jaszi Oszkar a rămas uluit la citirea acestui răspuns . A trebuit să facă un efort pentru a întreba : "În definitiv ce doriți ?". Iuliu Maniu a răspuns: "Separarea totală."

Românii din Transilvania și Ungaria, în urma declarației făcute în Parlamentul de la Budapesta de Al. Vaida – Voievod, reprezentantul Partidului Național Român a trecut, la 18 octombrie 1918, la Organizarea Marii Adunări Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care avea să proclame Unirea cu România. Într-un act memoriu, înaintat de delegația de oameni politici transilvăneni legațiilor marilor puteri aliate de la Berna în legatură cu semnificațiile marelui Act de la Alba Iulia, se sublinia : "La judecățile care s-au emis în problema românească se uită, din nefericire, adesea că independent de tratatele încheiate între România și Guvernele aliate, poporul român – care formeaza marea majoritate a populațiilor provinciilor în chestiune s-a alăturat, în mod spontan, la Regatul României, prin actul solemn de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Dreptul internațional clasic, ca și principiile exprimate de presedintele Wilson, sunt pe deplin aplicabile și la cazul nostru.

Pentru conducerea și coordonarea operațiilor din Transilvania, Marele Cartier General hotărăște, încă din 10 decembrie, înființarea unui comandament unic la Sibiu în frunte cu generalul Traian Moșoiu, șef de stat fiind desemnat generalul Ștefan Panaitescu. Comandamentul Trupelor din Transilvania va începe să funcționeze efectiv la 11 / 24 decembrie 1918, acționând ulterior intr-o strânsă legatură cu Consiliul Dirigent.

La 18 decembrie, Misiunea Militară Aliată, cere in numele generalului Berthelot, și pentru a evita orice neînțelegeri între trupele ungare si române, și ca guvernul ungar să dea ordin trupelor ungare să evacueze Clujul. Această telegrama ridică un protest din partea ungurilor care refuză să retragă trupele din oraș și își declină întreaga responsabilitate în ceea ce privește consecințele, chiar a ciocnirii de trupe.

În fața unei atitudini categorice a Antantei, guvernul Karolyi s-a văzut nevoit să cedeze, încercand totuși să întârzie evacuarea.

Prima etapă a "drumului de glorie și rasplată", cum a fost denumit în epocă marșul eliberator al armatei române, era încununată în ziua de marți 11 / 24 decembrie 1918, când ostașii Diviziei 7, "soldați prost îmbrăcați și echipați" – cum îi caracteriza propaganda ostilă – și-au făcut intrarea în Cluj, bastion până atunci al reacțiunii și șovinismului maghiar.

Astfel, la 24 decembrie, în ajun de Crăciun, cea mai mare parte a Transilvaniei propriu-zise se găsea în stăpânirea forțelor românești. Cele trei divizii, care înaintaseră către vest de la linia Muresului : Rodna Veche – Telciu – Glodu – Vf. Muntelui (cota 1826) – toate fiind deținute de Divizia 7 – Muncelu–vârful Corabia (ambele la Divizia Vânători) –Zlatna–Deva–Hunedoara – Hațeg – Lupeni (toate la Divizia 2 Vânători). Întreaga rețea de comunicații care lega văile Oltului si Jiului cu cele ale Târnavelor și Mureșului precum și cea care unea valea Mureșului superior și central cu văile Crișului și Someșului fiind în mâna forțelor române, siguranța fluxului transporturilor operative era acum asigurată.

La 6 ianuarie 1919, generalul Prezan protestează din nou contra liniei din 13 nov., care tăind în două teritoriile românești nu corespunde nici considerațiilor de ordin tehnic, geografic și economic. La 12 ianuarie, generalul Prezan reînnoiește acest protest ministrului Brătianu semnalând că generalul Franchet d’Esperey, recunoscând situația provocată populației românești de către unguri, a decis ocuparea regiunilor Ardealului ( Arad, Oradea, Satu Mare ) de trupele franceze, dacă operația nu a fost încă efectuată.

La 6 / 19 martie 1919, ofițerul francez aflat în fruntea Comisiei militare aliate din Budapesta, locotenent – colonelul Vix, a prezentat guvernului ungar hotărarea Consiliului Militar Interaliat, cerând retragerea trupelor ungare pe noua linie de demarcație. În această situație guvernul ungar și-a declinat răspunderea arătând în nota de răspuns din 8 / 21 martie că "nu este în măsură să poată lua cunoștiință și să asigure executarea hotărârii Conferinței de Pace". În aceste condiții, guvernul Karoly a anunțat printr-o proclamație că demisionează "lăsând puterea în mâinile proletariatului națiunii ungare".

La 21 martie 1919 s-a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor și s-a constituit un Consiliu Revoluționar în care Bela Kun a devenit comisar al poporului pentru Afacerile Externe. Noul guvern, rezultat al unei alianțe între comuniști și social-democrați, nu se deosebea de cabinetele anterioare în ceea ce privește politica externă, care avea ca obiectiv păstrarea "integrității teritoriale" a Ungariei Sfântului Ștefan. Guvernul de la Budapesta a refuzat să recunoască dreptul poporului român din Transilvania la autodeterminare, a decretat mobilizarea și a declarat că se afla în stare de război" cu toate statele vecine de la care au ceva de revendicat". A fost interceptată între Kun si Lenin o telegramă care conținea un modus vivendi ungaro-sovietic pentru atacarea României.

Știrile primite relativ la sporirea necontenită a forțelor ungare, concomitent cu acțiunea întreprinsă de Armata Roșie rusă, împreună cu cea ucraineană, de apropiere de frontul român, aveau să conducă Marele Cartier General, să solicite prin guvernul de la București constituirea fară întarziere a unui comandament unic al tuturor forțelor aliate din răsăritul Europei, care să ia măsuri menite să preîntâmpine o eventuală și posibilă agresiune ungară asupra statului român. Acest punct de vedere va fi împartășit de comandamentele aliate din Belgrad, București și Constantinopol.

Șeful Statului Major al Armatei Franceze din Ungaria comunica – prin maiorul Dimitriu – pe 23.03.1919 că, în conflictul cu Ungaria, trupele franceze și sârbe "sunt de partea noastră". Forurile Aliate din Belgrad apreciau că va fi necesară o acțiune ofensivă a sârbilor si cehoslovacilor asupra Ungariei "pentru a da posibilitatea României să reziste bolșevicilor și la Nistru". Comandamentul englez al navigației pe Dunăre concentrează – la Baja – șase monitoare cu destinația Budapesta.

Francezii aveau de ce să le poarte sâmbetele ungurilor. Pe 24.03.1919, ei somează trupele acestora din Milova să depună armele. Ungurii nu numai că refuză, dar le ucid un căpitan, un soldat si rănesc un altul.

La 14 aprilie, regele Ferdinand I, trimite lui Ion I.C.Brătianu, aflat în continuare în capitala Franței, o scrisoare sugestivă, în care pornind de la aprecierea că lipsa de decizie a Puterilor Aliate și Asociate a lăsat timp armatei ungare să se concentreze și să se organizeze mai bine, ceea ce modifică raportul de forțe în defavoarea românilor. Monarhul considera "înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât și din acela al situației interne".

La 15 aprilie 1919, în ajunul confruntărilor din Munții Apuseni, se găseau în Transilvania în stare operativă, 6 divizii de infanterie ( dintre care două noi formate, fără artilerie ) și 3 brigăzi de cavalerie ( formând Divizia 2 Cavalerie și Detașamentul General Olteanu ), în total 64.000 de ostași, adică 64 batalioane, 28 escadroane și 45 baterii ; se adăuga un tren blindat, 1 grup de motomitraliere, 32 escadroane cavalerie, 4 companii pionieri precum și cele trei escadrile ale Grupului 5 aviație. În linia intâi se aflau o brigadă de cavalerie și trei divizii de infanterie.

Comandamentul român aprecia capacitatea combativă a armatei ungare ca fiind in jur de 70.000 oameni, dispusi astfel : în linia întâi 20.000, cu 72 guri de foc și 5 tunuri blindate, în linia a II-a, 47.000 – 50.000, cu 65 guri de foc. La vest de Tisa, îndeosebi în zona Budapesta – unde se găsea centrul de recrutare pentru "Armata Roșie" ungară – se semnalau încă 50.000 – 60.000 de oameni sub arme.

Temerile privind izbucnirea unui război între Ungaria și România s-au confirmat curând. Refuzul guvernului de la Budapesta de a-și retrage armata până la noua linie de demarcație a fost urmat de ordinul de atac împotriva României. În noaptea de 15 / 16 aprilie 1919, după o intensă pregătire de artilerie, marile unitati ungare au trecut la agresiune pe văile Someșului și Crișului Repede, înaintând pe direcțiile Ciocârlau – Daj, Zalău – Cluj și Ciucea – Cluj. Din totalul forțelor de care dispunea armata ungară la est de Tisa în vestul și nord-vestul Transilvaniei au acționat două divizii și o brigadă independentă. În poarta Someșului a atacat Divizia 38 infanterie, cu efectivele cele mai numeroase ( 11.353 militari ) iar în poarta Mureșului Divizia 6 infanterie, cu circa 8.000 de militari. După informațiile detinuțe de comandamentul român, inamicul dispunea de 137 tunuri si 5 tunuri blindate.

Introducând în lupta rezervele de sector, apărătorii au reusit în scurt timp să oprească și apoi să respingă atacurile inamice, menținandu-și pozițiile. Numai în sectorul Brigăzii 3 Rosiori, pe valea Someșului, atacurile au fost continuate și în cursul zilei de 16 aprilie, dar nu au înregistrat nici un succes din cauza energicei rezistențe a ostașilor români.

La 16 aprilie generalul Berthelot comunica Statului Major român următoarea telegramă primită de la Paris :"Decizia Conferinței de Pace din 26 februarie nefiind modificată, românii sunt în drept, în caz de atac al ungurilor să riposteze și să treacă la ocuparea zonei care le-a fost fixată până la limita zonei neutre, dar guvernele aliate sunt de acord în a cere României ca acțiunea să fie în mod strict limitată la pretejarea conaționalilor săi și ca ea să nu ia o amploare inutilă.

Zilele de 19 și 20 aprilie au înregistrat încheierea cu succes a primei etape a operației ofensive executate de armata româna din Transilvania. După patru zile de lupte neîntrerupte, penetrând bariera naturală a Munților Apuseni, de-a lungul văilor care iși dirijeaza apele spre vest, trupele române și-au deschis drum spre câmpie, cucerind cu prețul a numeroase jertfe aliniamentul marilor centre, cum erau denumite in aceea vreme : Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta.

Pe 27 aprilie, situația se prezenta astfel : forțele române erau pe cale de a atinge pe tot frontul ultimul obiectiv – Tisa. Pentru aceasta, în zilele următoare trebuiau lichidate ultimele rezistente inamice și anume : pe frontul Grupului de Nord în sectorul de vest Niyregyhasa – vest Debrecen ; pe frontul Grupului de Sud, pozițiile de apărare de pe aliniamentul : Canalul Hortobogy – Nesotiu – Szaras ( pe Cris ) – Oroshaza.

Între 30 aprilie și 1 mai, trupele române au atins cursul Tisei pe întreaga lungime a frontului, armata ungară retragându-se spre vest în scopul de a crea premisele unei apropiate contraofensive. În zona Csap, Munjacs forțele române au realizat joncțiunea cu trupele cehoslovace.

Guvernul roman a explicat, atât atunci, cât și în săptămânile ce au urmat că luarea sub control a acestui aliniament nu însemna revendicarea unor teritorii din Ungaria, ci era determinată de necesități de ordin militar. Până la dezarmarea Ungariei și la renunțarea de către aceasta la planurile sale expansioniste asupra teritoriilor românești, armata română voia să-și asigure o poziție mai ușor de apărat.

Concepția politico-strategică militară a conducerii armatei române și-a găsit expresia în ordinul din 1 mai 1919 adresat Comandamentului Trupelor din Transilvania, în care se stipula : "după respingerea forțelor ungare din Transilvania și atingerea Tisei, misiunea trupelor din Transilvania este:

să se mențină pe frontul ocupat ( Tisa );

să se asigure ordinea, viața, avutul locuitorilor din regiunile eliberate.

În acest scop, se destina, deocamdată pentru apărarea Transilvaniei numai diviziile 1 si 2 vânători, diviziile 16 si 18 ardelene si Divizia 2 cavalerie. Diviziile 6 și 7 sunt destinate a fi transportate pe frontul de est".

La Paris atitudinea Aliaților față de România era ambiguă. Pe de o parte președintele S.U.A., Wilson și premierul britanic Lloyd George, puneau căderea guvernului Karolyi– pentru ei un moderat – pe seama ofensivei trupelor române și reprosau lui Brătianu înaintarea până la Tisa ; pe de alta parte, față de succesele ungare împotriva cehoslovacilor, mareșalul Fock considera necesară o campanie militară impotriva Ungariei, pentru care doar România nu făcea rezerve și nu prezenta cereri.

Atitudinea Bucureștiului era determinată de două considerații : primejdia ungară și dorința de ameliorare a relațiilor cu Antanta – nemultumiți de fermitatea lui Brătianu în refuzul de a accepta clauze ce atingeau suveranitatea țării.

La Budapesta existau socialiști și comuniști cu vederi internationaliste că cei din urma așteptau izbucnirea revoluției mondiale, prăbușirea statelor burgheze și fraternitatea universală a proletariatului. Naționalismul însă era mai puternic decât ideologiile de stânga. Șeful Misiunii Militare franceze la Praga, generalul Pelle, scria la 6 iulie 1919 că "ungurii arată că sunt hotărâți să restabilească vechile hotare ale țării lor, așadar nu abolirea frontierelor, ci restaurarea lor.

În mai 1919, la rugămintea Cosiliului Dirigent adresată guvernului român – printr-un reprezentant al său venit in capitală la 04.01.1919 – regele Ferdinand și regina Maria vizitează Ardealul care, deși continuă să sângereze, i-a primit împărătește pe suveranii care, atât în cursul Războiului Întregirii cât și după unire, nu șovăiseră o clipă să-l salveze din ghearele cruciadei germano-austro-ungare și bolșevice revizioniste. Populația germană și chiar ungurească s-au legat să fie loiale statului român reintrat in drepturile sale istorice.

Oradea, Carei, Bistrita, Turda, Blaj, Sibiu și alte localități mai mari sau mai mici au trăit din plin emoția întâlnirii cu conducătorii României Mari.

Un moment sublim s-a petrecut atunci, la 26 mai la Turda. Pe câmpul unde Mihai Intemeietorul de Țară unită fusese asasinat de dușmani, regele României Mari îngenunchea cu pioșenie, într-un omagiu adus jertfitorilor cauzei și ca un legământ față de păstrarea operei realizate. Peste trei ani Alba Iulia îl va primi, punându-i-se pe cap coroana de rege întregitor de Neam și Țară.

Contraofensiva română și ocuparea Budapestei

Succesele Armatei Roșii ungare repurtate pe frontul cehoslovac au sporit considerabil moralul acesteia și au dat încredere guvernului de la Budapesta pentru a organiza o noua actiune militară, de proporții mult mai mari, îndreptată împotriva României. Aceasta va avea drept scop respingerea armatei române de pe Tisa și cucerirea Transilvaniei. Preparativele militare ale Ungariei, contravenind prevederilor convenției și armistițiilor semnate de aceasta cu Puterile Aliate și Asociate, ca și continuarea acțiunilor agresive asupra trupelor române au amplificat la Paris suspiciunile cu privire la intențiile războinice ale Budapestei.

La 10 iunie, Consiliul celor patru a convocat delegațiile statelor naționale din Europa Centrală pentru a discuta frontierele cu Ungaria. Deciziile Comisiei teritoriale fuseseră supuse Consiliului Ministrilor de externe ai marilor puteri, iar statele direct interesate, ca de obicei nu fuseseră consultate. Brătianu, ca și N.Misu au arătat ca nu cunosc nimic despre aceasta importantă chestiune. Primul ministru român a remarcat chiar, cu o anumita malițiozitate : "Nu am știut nimic despre deciziile ce se iau în aceasta problema decât prin intermediul ziarelor". La 11 iunie, Pichon, Lansing, Balfour, Sonnino și Makino, de față fiind și Tardieu, au prezentat hărțile cu hotarele ce se fixaseră. Brătianu a putut consata din nou că in ceea ce privea România tratatul din 1916 nu fusese respectat. A cerut de aceea 10 – 12 zile de răgaz pentru a pune la curent guvernul și pe rege.

În ședințele lor de la 11, 12 și 13 iunie, Consiliul celor patru a comentat pe larg noua poziție luată de șeful delegației române. Wilson s-a arătat nerăbdător, afirmând că nu poate aștepta atâta timp. În consecință a cerut să se impună românilor frontiera ce noi am acceptat. Lloyd George a întărit afirmațiile lui Wilson, adăugând că toți ar trebui obligați să ne asculte. La 13 iunie însă, Consiliul celor patru a fost nevoit să dea înapoi, după ce ministrul de externe al Angliei, Balfour, le-a expus, în felul său, situația frontierelor fixate : granițele stabilite sunt bune în timp de pace, a subliniat el. "Sunt însa unele linii de cale ferată care traversează de mai multe ori aceste frontiere". Regimul lor de funcționare ar putea fi ușor reglementat în timp de pace, dar nu și în timp de război. Lloyd George a sprijinit și el teza lui Balfour, arătând că în acest caz sunt posibile modificări, convingându-se că românii au dreptate. Dar tot atât de sigur era faptul că cei patru nu voiau să-i dea satisfacție lui Brătianu.

Guvernul român răspunzând la nota ultimativă din 11 iunie 1919, sublinia că nu are intenția de a prelungi "ocuparea unor regiuni nerevendicate de ea decât pe durata strict impusă prin securitatea sa și cât agresiunea militară exista. Acest punct de vedere era susținut cu hotărâre și de mareșalul Foch care considera că, dacă nu se aprobau cererile juste ale României, siguranța ei este compromisă și cu ea se pune din nou în pericol pacea în întreg sud-estul Europei".

În ciuda declarației scrise date de Bela Kun, ca urmare a presiunii făcute de Clemenceau, și in ciuda armistițiului încheiat cu Cehoslovacia, guvernul maghiar a continuat să recruteze, organizând unitati noi, bine dotate cu armanent, artilerie grea și mitraliere. Toate aceste unităti au fost trimise pe frontul de pe Tisa. Înaltul Comandament român era bine informat asupra tuturor pregătirilor lui Bela Kun. E de la sine înteles că Bela Kun nu făcea nimic fără acordul Rusiei sovietice.

La 11 iulie, Consiliul Suprem se aduna din nou pentru a lămuri problema ungurească. De rândul acesta însă, după semnarea păcii de la Versailles, factorii principali părăsiseră Conferința. Sub președenția lui Clemenceau nu se mai întruneau decât înlocuitorii lor. În schimb lua parte mareșalul Foch. Din partea României era de față Mișu, rămas acum conducatorul delegației, după plecarea lui Brătianu.

Mareșalul Foch aminti că puteau fi urmărite două obiective : învingerea ungurilor și ocuparea Budapestei, dar aceasta presupunea trupe de ocupație, deci operațiuni mai importante și de o mai lungă durată ; întelegerea politică trebuia deci să o precedă pe cea militară.

Pe parcursul lucrărilor ședinței, mareșalul Foch a prezentat și informațiile primite la 8 iulie 1919 din partea generalului Maurice Pelle, șeful Misiunii militare franceze la Praga, cu privire la starea de spirit ce anima armata și administrația ungară. În această privință, generalul Pelle scria că numeroși ofițeri francezi, englezi și americani care au intrat în legatură cu trupele ungare și funcționarii civili unguri mărturisesc același lucru, ei nu au întâlnit nici un ungur care să nu pară hotărât să lupte până la capăt pentru a reda țării sale fostele frontiere sau măcar pentru a recuceri Slovacia, drept pentru care el considera ca absolut necesară o intervenție militară a Antantei asupra Ungariei.

La București, situatia era privită însă cu atât mai limpede cu cât se vedeau mai lămurit pregatirile de ofensivă ale ungurilor de-a lungul Tisei.

Indecizia manifestată de Consiliul Suprem Aliat în luarea unor măsuri energice pentru soluționarea problemelor conflictuale generate de politica agresivă a Ungariei împotriva statelor vecine ei, a dat curaj cercurilor conducătoare maghiare, care au continuat în ritm alert pregătirea ofensivei împotriva României. Grabirea declanșării ostilităților favoriza Republica Sfaturilor, aceasta urmând să poarte războiul numai împotriva armatei române, lipsită de ajutorul militar al Puterilor Aliate si Asociate. Totodată, guvernul ungar spera ca printr-o acțiune militară încununată de succes să reușească să atenueze și chiar să depășească această criză internă. Pentru a ieși din starea diperată provocată de dificultățile interne – va scrie fostul prim-ministru Jaszi Oszkar – ei au început o aventură pe plan extern, declansând ofensiva împotriva Romaniei la 19 iulie.

Efectivul total al forțelor române de pe Tisa în preziua declansării ofensivei ungare se ridica la aproximativ 90.000 de luptători grupați în 92 batalioane de infanterie, 58 escadroane de cavalerie și 80 baterii de artilerie.

Ofensiva armatei ungare a început prin surprindere în zorii zilei de 20 iulie 1919 printr-o puternică pregatire de artilerie. Lovitura principală a fost îndreptată în sectorul Szolnok, iar atacurile secundare în regiunile Tohay și Poroszlo, sectorul nord și Csongsad, sectorul sud.

Românii erau conștienți că aceasta va fi marea batalie, care va avea să reglementeze socotelile vechi cu asupritorii neamului lor.

Batălia de pe Tisa, etapa decisivă a procesului secular între români și unguri, se prezenta sub auspicii favorabile românilor. De la comandant până la cel din urmă soldat toată lumea primea provocarea anunțată de unguri ca ocazie binevenită pentru răfuiala definitivă.

Observarea atentă a desfășurării ofensivei dușmane a permis comandamentului român să constate importanța relativă a celor trei atacuri.

Era evident că atacul principal era cel de la centru, acolo erau adunate forțele cele mai importante. Atacurile de la Nord și Sud erau secundare ca importanță. Planul acțiunii române se năștea din aceste constatări. Nărdănescu va face fața celor două atacuri secundare cu trupele din sectoarele corespunzătoare și din rezervele lor, ele vor cauta să azvârle pe dușman peste Tisa și să rămână apoi în defensivă. Acțiunea principală va avea loc in sectorul de centru.

Acțiunile de luptă în cursul bătăliei de pe Tisa se vor desfășura în cele trei sectoare : în fața Tokajului, în fața Szolnokului și în fața Csongradului, corespunzător celor trei puncte de trecere a Tisei și a celor trei direcții de înaintare a trupelor ungare. Lovitura de grație se va aplica în regiunea Szolnokului.

Comandamentul Trupelor din Transilvania, analizând desfășurarea ofensivei ungare din primele zile, a constatat importanța diferită pe care o prezentau cele trei grupuri ungare în ansamblul operațiilor ofensive de pe Tisa, atât în ceea ce privește forța lor de izbire, cât și misiunile lor de îndeplinit. Așa cum se consemna în Darea de seamă a Comandamentului asupra operațiilor din ultima decadă a lunii iulie 1919, cursul confruntărilor româno-ungare evidenția că inamicul ataca cu un grup principal din direcția Szolnok și cu două grupuri secundare din directiile Tohaj si Csongrad.

Pe baza datelor reieșite din analiza situației, Statul Major român al trupelor din Transilvania a conceput planul pentru oprirea ofensivei armatei ungare și respingerea acesteia peste Tisa. În aceasta privință, s-a preconizat lovirea frontală a grupului principal al inamicului pe linia canalului Hatobagy – Keletifoesatorna de către forțele Grupului de Sud – diviziile 18 infanterie și 1 vânători – și, învăluirea flancului stâng al adversarului de către Grupul de Manevră, care, în noaptea de 22 spre 23 iulie, urma să execute marșul de apropiere și ocuparea dispozitivului de luptă. La extremitățile de nord și sud ale frontului, trupele române trebuiau să imprime un caracter deosebit de activ apărării, să execute contraatacul și pentru respingerea oricărei acțiuni ofensive a inamicului și să mențină cu orice preț linia de apărare pe care o ocupau la momentul respectiv.

În seara zilei de 23 iulie, după patru zile de ofensive, inamicul făcuse progrese simțitoare în sectorul Szolnok. Reușise să treacă masa trupelor sale dincoace de Tisa și să înainteze pe un teritoriu de 80 km lățime și 60 km adâncime.

Comandamentul român îți păstra sângele rece și nu se tulbura de succesul inițial al ungurilor împotriva liniei de acoperire. La centru, în sectorul principal, trupele române de acoperire îți îndepliniseră misiunea lor grea de a primi cea dintâi și cea mai puternică lovitură și de a-l atrage spre interior, depărtându-l cât mai mult de Tisa. Prezan și Mărdărescu mai constatau greșelile comise de unguri, care nu-și păstraseră trupele de atac în mănunchi ci și le împrăștiaseră ca un evantai în trei coloane ce înaintaseră în direcții divergente ocupând localități distantate una de alta cu o zi de marș, fără să-și păstreze nici o rezervă.

În seara zilei de 23 iulie, toate preparativele contraofensivei române erau terminate.

În prima zi a contraofensivei, deși Divizia 1 infanterie a obținut unele succese notabile, pe ansamblu nu s-a ajuns la un rezultat decisiv în favoarea armatei române. După modul cum se desfăsurau ostilitățile în jurul capului de pod de la Szolnok reieșea clar faptul că majoritatea efectivelor inamice erau concentrate între Kendres și Kisujszallas.

În cea de-a doua zi a contraofensivei, pe 25 iulie, au fost respinse, în urma unor confruntări sângeroase, atacurile declanșate asupra spatelui Grupului de Manevră de un grup de 3.000 combatanți unguri, sprijiniți de artileria grea, care trecuseră Tisa pe la Tiszabo. Aici au făcut minuni de vitejie ostașii regimentului 17 infanterie "Mehedinti", care, deși au piedut aproape jumătate din efective, au zdrobit complet fortele ungare. A fost ultima zvâcnire a inamicului, deoarece, până în seara acestei zile, forțele române aveau să ajunga pe aliniamentul Szaparfalu, la 8 km sud-vest Kisujszallas, pregătindu-se pentru atacul ce urma să se declanseze în ziua următoare asupra localității Torokszent – Miklos .

Toate unitățile armatei ungare fug spre podul de la Szolnok, aruncând în drum armele și munițiile din căruțe. Toată noaptea de 25 – 26 iulie lungi coloane ungurești trec în goană, îmbulzindu-se spre pod și pe pod într-o învălmășeală de neînchipuit. Numai între 23 și 25 iulie armata româna a făcut prizonieri 6 ofițeri și 610 soldați, capturând, totodata, un bogat material de război.

În 26 iulie românii încep înaintarea concentrică, nu mai întampină în calea lor nici o rezistență, ci numai un morman de muniții și materiale de război.

Inamicul în retragere aruncă în aer marele pod de fier de peste Tisa – Szolnok și trupele române sunt nevoite să se oprească. Aruncă în aer și podul improvizat de la Tokay.

Astfel, la șapte zile de la declanșarea ostilităților de către Armata Roșie ungară, prima fază a operațiilor desfășurate de trupele romane din Transilvania se incheia. Prin comunicatul său din 27 iulie 1919, Marele Cartier General român anunța în acel moment că "după lupte crâncene, inamicul a fost azvârlit de pretutindeni peste Tisa ; el se retrage în debandadă, urmărit de aproape de trupele noastre.

Oportunitatea continuării operației ofensive a trupelor române până la scoaterea definitivă a armatei ungare din luptă a fost recunoscută și de Aliati. Generalul Franchet d’Esperey, care cunoștea foarte bine situația politoco-militară din răsăritul și centrul Europei, și-a dat seama că inamicul reușise până atunci să se salveze de la distrugere prin retragerea precipitata peste Tisa, continuând să fie un pericol în zona. Drept urmare, el a considerat necesară trecerea Tisei de către armata română și reluarea luptei până la capitularea Ungariei.

Numai în acest fel se putea pune capăt războiului din centrul Europei și disponibilitatea armatelor aliate care erau imobilizate la frontierele Ungariei.

Comandamentul trupelor române din Transilvania lua chiar în 29 iulie dispoziții pentru trecerea Tisei și pentru marșul spre Budapesta.

Trecerea Tisei a fost fixată pentru noaptea de 29 – 30 iulie. Locul ales pentru trecerea și pentru executarea atacului principal au fost sectoarele Kiskore – Fegyvernek la 20 – 30 km nord de Szolnok.

În dimineața de 30 iulie, sub protecția trupelor române care efectuaseră deja forțarea, a început trecerea pe malul drept al Tisei, pe podul construit lângă Tiszlo, a unităților Diviziei 1 vânători ; aceasta și-a organizat dispozitivul de luptă la flancul drept al Diviziei 2 vânători. Cele două mari unități au zdrobit încercarea de rezistență a detașamentelor ungare din zonă, reușind să realizeze un cap de pod cu dezvoltare frontală de 25 km între Tiszasuly, la nord și 3 km nord-vest Oballapestza, la sud și adâncime de 10 km vest de Tisa.

Urmărirea inamicului și marșul spre Budapesta se face în ținuturile dintre Tisa și Dunăre, de-a curmezișul pustei ungare, imens bărăgan lipsit cu totul de obstacole naturale. Cel mai potrivit teren pentru urmărirea, în care cavaleria poate să dea drumul cailor în toată voia, iar infanteria să-și măsoare etapele după puterea picioarelor.

Pe 2 august, dictatorul a părăsit Budapesta cu un tren, fugind la Viena. Aventura lui Bela Kun lua sfârșit. Înainte să fugă, a ținut un discurs în fața celor 500 de membri ai Consiliului sovietelor : "Proletarii s-au dovedit nedemni de revolutie. Pentru moment, trebuie să cedăm în fața necesității, dar mă voi întoarce curând. Nu facem decât să lăsăm pentru mai târziu instaurarea erei comuniste, atunci când proletariatul va fi mai bine pregătit să primească ideile noastre". Când Bela Kun îi acuza pe maghiari de lașitate, avea deja pregătit un tren blindat pentru a fugi. Era o insultă gratuită, fiindcă trupele maghiare luptaseră cu dârzenie ; superioritatea comandamentului român l-a biruit, provocând un dezastru armatei maghiare.

Ziua de 4 august a adus românilor încoronarea biruinței de la Tisa. Era una din acele mari satisfactii pe care Providenta le păstrase pentru poporul greu încercat. La 6 seara, trupele Diviziei 1 de vânători intră în Budapesta și ocupă capitala ungară. De-a lungul marelui Bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, infanterie.

La Paris, reacția față de acțiunea României a fost contradictorie. Efectul ei printre delegații puterilor mai mici este descris de Stephen Bonsal, care admite că Brătianu se bucura de puțină popularitate : "Când armatele sale au invadat Ungaria și au spulberat vetoul Consiliului Suprem, mulți delegați ai țărilor care ar fi vrut să facă același lucru au îndrăznit să-l aclame pe Bratianu – cel puțin în sinea lor". Totuși, în cercurile cele mai înalte ale Conferinței, reacția a fost clar nefavorabilă, o misiune de patru generali a fost trimisă la Budapesta să supravegheze ca dezarmarea să fie realizată și să impiedice ca armatele române și iugoslave să ia "vreo masură astfel încât să prelungească existenta condițiilor perturbante din Ungaria" ; în acelasi timp au fost trimise la Bucuresti mai multe note de protest împotriva termenilor armistițiului impus Armatei Roșii și cerând ca România să demonstreze de acum înainte prin fapte, că a acceptat de bună credință "politica elaborată de Conferință".

Dintre toate Puterile Aliate, România a fost singura care a ocupat cu ajutorul propriei armate, capitala principalului inamic.

Pierderile românilor în bătălia de pe Tisa și în timpul urmăririi forțelor maghiare se ridicau la 39 ofiteri si 1.730 de soldați morti, 81 ofițeri și 3.126 de soldați răniți, 30 ofițeri și 1.379 de soldați dispăruți.

Prin capitularea sa în pustă, armata ungară a predat românilor 1.245 ofițeri și 40.000 de soldați, 34 de tunuri printre care 2 tunuri de 305 mm, 332 mitraliere, 52.000 puști și un enorm material de război. Restul trupelor a aruncat armele, s-a risipit, soldații revenind la vatră.

Prezența armatei române pe un teritoriu străin, aflat într-un avansat grad de epuizare a resurselor economice și mai ales a celor alimentare, impunea grele sacrificii poporului român. Pentru a nu prelungi această situație, cât și pentru a satisface dorința Consilului Suprem interliat, guvernul român a dispus la 3 septembrie 1919, evacuarea Ungariei.

La 7 septembrie Marele Cartier General român dă ordin de evacuare a Ungariei dar îl anulează ca urmare a intervenție Conferinței de Pace, ce se temea ca prin plecarea armatei române elementele reacționare din Ungaria vor dezlănțui teroarea contra forțelor democrate și de stânga.

La 11 noiembrie 1919, generalul Mărdărescu și înaltul comisar al guvernului român C Diamandy adresau populației ungare o ultimă Proclamatie, prin care anunțau retragerea armatei române și evacuarea Budapestei. A doua zi, la ora 13:00, atât generalul Gheorghe Mărdarescu, cât și C Diamandy, au părăsit Budapesta.

La 16 noiembrie 1919 autoritățile române de ocupație au predat Budapesta Comisiei Interaliate și trupele române au părăsit orașul.

Când în dimineața zilei de 14 noiembrie 1919, ultimele unități române părăseau Budapesta, paza podului peste Dunăre a fost încredințată trupelor aliate. Două zile mai târziu, la16 noiembrie, acestea au permis intrarea în capitala ungară a armatei contrarevoluționare comandate de amiralul Horthy. Sub oblăduirea marilor puteri occidentale, ale căror forșe s-au retras din Ungaria abia în februarie 1920, acesta a instaurat un regim politic de dictatură, declanșând starea de asediu intemnițând si arestând pe conducătorii revoluției ungare.