Tratatul de la San Stefano Si Congresul de Pace de la Berlin
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
1.1.SITUAȚIA POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ PREMERGĂTOARE DECLANȘĂRII RĂZBOIULUI RUSO-ROMÂNO-TURC
1.2.STAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN MOMENTELE PREMERGĂTOARE DECLANȘĂRII RĂZBOIULUI
1.2.1.ORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE
1.2.2.ÎNZESTRAREA ARMATEI ROMÂNE
1.2.3.INSTRUCȚIA TACTICĂ A TRUPELOR
1.3.PLANURILE DE CAMPANIE ALE CELOR DOUĂ MARI PUTERI IMPLICATE ÎN CONFLICT
1.3.1.PLANUL DE CAMPANIE ȘI FORȚELE MILITARE ALE RUSIEI
1.3.2. PLANUL DE CAMPANIE ȘI FORȚELE MILITARE ALE IMPERIULUI OTOMAN
1.4.CONVENȚIA DE LA LIVADIA
CAPITOLUL II
2.1.DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI
2.1.1.INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI
2.1.2.ACȚIUNILE MILITARE DESFĂȘURATE DE ARMATA ROMÂNĂ ÎN SUDUL DUNĂRII
2.2.BĂTĂLIA PENTRU PLEVNA
2.2.1.DESFĂȘURAREA ACȚIUNILOR COMUNE ROMÂNO-RUSE ÎN BĂTĂLIILE A TREIA ȘI A PATRA PENTRU CUCERIREA PLEVNEI
2.2.2.TRATATUL DE LA SAN STEFANO ȘI CONGRESUL DE PACE
DE LA BERLIN
2.2.3. CONCLUZII ȘI ÎNVĂȚĂMINTE
ANEXE
BIBLIGRAFIE
INTRODUCERE
Istoria zbuciumată a poporului român a constituit obiectul de studiu al numeroaselor lucrări de specialitate în care s-a dorit surprinderea în materie pură a adevărului și redarea netrunchiată a evenimentelor. Războiul de independență a fost unul dintre vârfurile luptei de eliberare națională, în care, o dată în plus, s-a afirmat solidaritatea ideii ce a susținut de veacuri națiunea română. Lucrarea de față surprinde în detaliu războiul, sub aspect general, și bătălia pentru cucerirea Plevnei, sub aspect particular. Am structurat lucrarea de așa manieră încât forța epicului să susțină desfășurarea rece a istoricului, pe care îl condimentează cu eroism simțit la români de la nivel de națiune la nivel de individ.
De-a lungul istoriei militare, formele și procedeele de ducere a luptei armate au cunoscut numeroase transformări și perfecționări datorate apariției, dezvoltării și modernizării tehnicii militare, dinamicii situațiilor politico-strategice în ansamblu și evoluției condițiilor geopolitice ale statelor, posibilităților diferite ale acestora de promovare a intereselor naționale vitale, toate variabile de-a lungul diferitelor stadii de dezvoltare.
În alegerea temei lucrării de diplomă am fost inspirat și impulsionat de interesul și dorința de a-mi apleca atenția asupra celui mai important moment din istoria militară a unui stat: cucerirea independenței, libertății și mândriei naționale.
În această lucrare alături de concluziile și învățămintele privind modul în care au fost organizate și desfășurate luptele pentru cucerirea Plevnei, voi urmării și parcursul și faptele de arme ale trupelor româno-ruse atât la Plevna cât și în celelalte bătălii, evidențiind vitejia și eroismul forțelor aliate, manifestate în toate marile bătălii la care au participat. Istoria ne va oferi întotdeauna pilde de eroism și vitejie, dar și o serie de învățăminte, pentru ca greșelile trecutului să nu mai fie repetate.
Lucrarea cuprinde două capitole de bază cu subcapitolele aferente. Primul capitol începe printr-o scurtă prezentare a situației politice internaționale: revoltele din Bosnia și Muntenegru urmate de cele din Bulgaria și atitudinea marilor puteri și a României față de situația existentă; urmează prezentarea armatei române (organizarea, înzestrarea și instruirea ei) și a planurilor de campanie și forțelor militare a celor două mari puteri implicate în conflict (Rusia și Imperiul otoman); capitolul se încheie cu convenția româno-rusă de la Livadia prin care trupele ruse, după 166 de ani de la tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, aveau să intre pe teritoriul românesc nu în postura unei armate de ocupație, ci cu consimțământul guvernului român și în condiții riguros reglementate. Cel de al doilea capitol este împărțit în două subcapitole. Primul cuprinde o prezentare generală atât a acțiunilor de acoperire strategică a Dunării cât și a acțiunilor militare desfășurate de trupele româno-ruse în sudul Dunării (mai puțin bătălia de la Plevna). Al doilea subcapitol este capitolul de baza al lucrării având o întindere mult mai mare ca a celorlalte. El cuprinde detaliat modul de desfășurare a bătăliei de la Plevna, principalul punct de rezistență otomană din sudul Dunării, urmat de prezentarea deciziilor finale luate de marile puteri privind soarta războiului și a României implicit cu ocazia Tratatului de la San Stefano și Congresul de pace de la Berlin. Capitolul se încheie cu concluziile și învățămintele extrase din modul în care au fost organizate și desfășurate luptele. Sunt surprinse atât aspectele pozitive cât și greșelile descoperite în urma atentelor observații făcute de specialiști. Am prezentat deasemeni și unele măsuri postbelice, măsuri ce au fost luate ca rezultat al experienței acumulată de trupele noastre pe câmpul de bătălie și nu în cancelariile marilor comandanți.
CAPITOLUL I
1.1.SITUAȚIA POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ PREMERGĂTOARE DECLANȘĂRII RĂZBOIULUI RUSO-ROMÂNO-TURC
A doua jumătate a secolului al XIX-lea poate să fie considerată o etapă istorică de viguroasă afirmare a spiritului national în Europa de est și sud-est, o adevărată epocă de renaștere morală, politică și economică a unor vechi popoare, supuse de câteva secole dominațiilor marilor imperii din această parte a continentului. Cele mai mari mișcări de emancipare națională au loc pe teritoriile aflate sub stăpânirea efectivă sau sub influența nominală a Porții. În vara anului 1875 autohtonii din Bosnia și Herțegovina declanșează o amplă insurecție împotriva autorităților otomane, atrăgând prin abnegația și spiritul de sacrificiu cu care au știut să înfrunte adversarul înțelegerea și admirația opiniei publice democrate internaționale. Insurecția din Bosnia și Hețegovina, sprijinită de acțiunile de solidaritate diplomatică și militară ale tuturor popoarelor din această regiune a Europei, a provocat o adâncă criză a sistemului de stăpânire otomană în Balcani. Condus de aceiași dorință de libertate, poporul bulgar s-a răsculat în două rânduri, în septembrie și aprilie 1876. serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului otoman în iunie 1876. Reacția înaltelor oficialități din Istambul a fost brutală, trupele regulate și teritoriale fiind îndreptate spre centrele principale de rezistență. Neliniștite de cursul pe care îl luase conflictul armat, stăpânite de sentimentul că vor pierde controlul asupra evenimentelor, marile puteri intervin pe lângă părțile aflate în conflict pentru a-și impune propriile vederi de natură imperialistă în legătură cu reașezarea politică și teritorială din Peninsula Balcanică.
Conducătorii administrațiilor țaristă și austro-ungară, practic într-o continuă concurență pentru hegemonie în Europa de sud-est, reușesc să ajungă pe o poziție relativ convergentă în legătură cu problemele sud-dunărene. Sub patronajul Imperiului german, cele două puteri cad de acord să acționeze în sensul înlocuirii influenței otomane cu cea țaristă și habsburgică într-o bună parte din Bulgaria, Bosnia și Herțegovina.
Anglia, aflată în mod tradițional în contradicție cu oricare stat ce ar fi amenințat legătura cu India, s-a opus, încă de la redeschiderea crizei orientale, unei soluții decisive în chestiunea împărțirii posesiunilor otomane din Europa. Conduita sa a determinat și celelalte puteri să accepte o serie de negocieri cu oficialitățile de la Constantinopol prin care se dorea rezolvarea, fie și temporară, pe cale pașnică a crizei politice și militare. Eșecul demersurilor diplomatice, îndeosebi a Conferinței de la Constantinopol (decembrie 1876-ianuarie 1877), a permis diplomației de la St. Petersburg să desăvârșească izolarea politică a Imperiului otoman și să accelereze pregătirile în vederea tranțării pe calea armelor a vechiului diferend care opunea Rusia și Turcia. Guvernul țarist conta pe o victorie ușoară care să elimine definitiv pe vechiul său adversar din Europa, în spiritul celor convenite la Reichstadt și Budapesta.
Factorii de decizie de la București, după luarea în considerare a tuturor realităților vieții politice interne și internaționale, au hotărât să imprime reacției lor față de escaladarea conflictului sud-dunărean finalitatea dictată de satisfacerea a două mari comandamente naționale: obținera prin orice mijloace, inclusiv războiul, a independenței depline și păstrare individualități instituțional-teritoriale a statului. În primele faze ale „noii crize orientale” guvernul român a optat pentru o atitudine de neutralitate pozitivă, simpatizând vădit cu mișcarea de emancipare a „popoarelor creștine”. Această orientare era dictată de echilibru de putere de pe continent și de atașamentul României la întelegerile internaționale ce îi garantau individualitatea statală. La 4/16 ianuarie 1876 s-a efectuat o primă sondare serioasă a opiniei marilor puteri europene în legătură cu afirmația Ministerului de externe de la București privitoare la faptul că România nu poate să fie considerată parte integrată a Imperiului otoman. Cabinetele occidentale lasă să se înțeleagă că o acțiune politică unilaterală generată de această credință ar atrage pierderea garanției colective asumată în urmă cu aproape douăzeci de ani*. Șase luni mai târziu, ministrul de externe M. Kogălniceanu înștiințează cabinetele din St. Petersburg, Viena, Berlin, Paris, Londra că guvernul român este dispus să negocieze cu Turcia toate problemele referitoare la recunoașterea independenței „de jure” și transformarea României într-un stat neutru de tipul Elveției și Belgiei, act diplomatic care, potrivit convingerilor cabinetului liberal, ar fi interzis practic orice ciocnire ruso-otomană și deci ar fi redus conflict armat între cele două părți.
Către sfârșitul anului 1876 și începutul anului 1877 devenise din ce în ce mai evidenz că sensul evenimentelor se orienta totuși spre o rezolvare prin forță a crizeipolitico-militare din Balcani. Conștienți de dezinteresul vizibil al puterilor garante față de vechile lor angajamente internaționale, conducătorii români s-au decis să acționeze din proprie inițiativă pentru stabilirea cadrului juridic în care avea să se desfășoare viitoarea cooperare ruso-română împotriva Imperiului otoman. La 4/16 aprilie 1877 s-au semnat la București convențiile politică și specială româno-ruse. Rusia se angaja să respecte inviolabilitatea frontierelor statului român și instituțiile sale. Câteva săptămâni mai târziu se declanșează cele dintâi conflicte între armata noastră și trupele otomane în lungul Dunării. Luând act de acțiunea violentă îndreptată de Poartă împotriva României, Parlamentul, reunit în ziua de 9/21 mai 1877, declară in mod solemn independența țării, anulează legăturile anacronice dintre Istambul și București și cere întrgii națiuni să fie gata să-și apere cu armele cel mai important dintre bunurile unui popor, libertatea.
1.2.STAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN MOMENTELE PREMERGĂTOARE DECLANȘĂRII RĂZBOIULUI
1.2.1.ORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE
Înlăturarea “domnului unirii” Cuza de pe tronul României crea condiții marilor puteri să intre în Principate. Oamenii politici care își asumaseră acest rol erau puși în imposibilitatea de a face față din punct de vedere militar unui atac al adversarilor Unirii.
Imediat după aducerea la tron a domnului Carol de Hohenzollern au fost luate primele măsuri pentru formarea unei armate moderne. Prin constituția din 1866 s-au pus bazele unei noi armate însă adaptată condițiilor din țară. În lipsă de fonduri s-a apelat ca și mai înainte la o armată populară. Articolul 118 al Constituției prevedea: ”Tot românul face parte din armata regulată sau din miliții sau din garda cetățenească, conform legilor speciale1”. Astfel în condițiile existenței unui cadru legislativ corespunzător armata română a trecut la reorganizare.
Principala forță de decizie in cadrul armatei a ramas Ministerul de Război. Sub autoritatea ministerului intra și Depozitul de război care avea să fie înființat in 1867. Pe lângă Ministerul de război mai funcți unirii” Cuza de pe tronul României crea condiții marilor puteri să intre în Principate. Oamenii politici care își asumaseră acest rol erau puși în imposibilitatea de a face față din punct de vedere militar unui atac al adversarilor Unirii.
Imediat după aducerea la tron a domnului Carol de Hohenzollern au fost luate primele măsuri pentru formarea unei armate moderne. Prin constituția din 1866 s-au pus bazele unei noi armate însă adaptată condițiilor din țară. În lipsă de fonduri s-a apelat ca și mai înainte la o armată populară. Articolul 118 al Constituției prevedea: ”Tot românul face parte din armata regulată sau din miliții sau din garda cetățenească, conform legilor speciale1”. Astfel în condițiile existenței unui cadru legislativ corespunzător armata română a trecut la reorganizare.
Principala forță de decizie in cadrul armatei a ramas Ministerul de Război. Sub autoritatea ministerului intra și Depozitul de război care avea să fie înființat in 1867. Pe lângă Ministerul de război mai funcționa ca organism de conducere Comitetul consultativ general, cu atribuții privitoare la conducerea și administrarea armatei, Consiliul superior de instructori, care va forma împreuna cu Comitetul consultativ general, începând din 1871, Comitetul consultativ general cu sase secții corespunzătoare diferitelor arme și servicii din armata permanentă, teritorială si miliții2.
Statul Major al Armatei va rămâne în vechea organizare de pe vremea domniei lui Cuza fiind format din două corpuri: Statul Major General și Corpul de stat major.
Pentru o mai mare operativitate in conducerea trupelor pe 30 martie 1866 teritoriu țării a fost împărțit în patru comandamente militare cu reședințele în garnizoanele: Iași, Galați, București și Craiova.
Armata română a primit o nouă reorganizare și a fost structurată pe specialități în funcție de nevoile curente. Armata de bază a rămas tot infanteria care era compusă din regimente de linie,batalioane de vânători și companii de disciplină3. Celor șapte regimente de linie li s-au adăugat din august 1868 un al optulea.Fiecare regiment era organizat pe patru batalioane, din care unul era de rezervă; iar fiecare batalion avea în componență cinci companii dintre care una era de rezervă.Începând cu 1873 regimentele de linie au primit o nouă reorganizare fiind formate doar din două batalioane și o “companie de depozit”4.
Numărul batalioanelor de vânători a ajuns la patru, iar fiecare batalion avea în componență 886 de oameni, dintre care 32 erau ofițeri și restul de 854 erau trupeți. În ajunul declanșării primului război modern din istoria armatei române, în ianuarie1877 infanteria era organizată pe opt regimente de linie, fiecare cuprinzând două batalioane a câte patru companii cu un efectiv de 784 de oameni, dintre care 34 ofițeri și patru batalioane de vânători, fiecare având patru companii și una de rezervă cu un efectiv de 358 de oameni dintre care 18 ofițeri.
Cavaleria a primit si ea o nouă reorganizare in anul 1868 când i-au fost stabilite ca elemente componente: regimente de lăncieri, vânători și dorobanți de linie.
Începând tot cu anul 1868 numărul regimentelor de cavalerie a ajuns de la două la trei. O dată cu noua reorganizare ele au fost redenumite în regimente de roșiori. Fiecare regiment de roșiori era format din patru escadroane, un stat major, un pluton și dispunea de 448 de cai. La începutul anului 1877 efectivul unui regiment de roșiori era de 30 de ofițeri și 636 de soldați.
Dovedindu-și utilitatea pe toate câmpurile de luptă ale Europei artileria a devenit o prioritate a armatei române. Conducătorii armatei au accentuat reorganizarea și modernizarea acestei arme. Regimentul de artilerie s-a organizat pe trei divizioane. Primele două având in compunere câte trei baterii a patru tunari fiecare, iar al treilea două baterii de șase tunari. Prin legea de reorganizare din 1868 în componența regimentului intra un stat major, stabilimente de artilerie și trupe de artilerie. Din august al aceluiaș an s-a creat un al doilea regiment organizat pe două divizioane a câte trei baterii fiecare. Din 1872 pe lângă regimentul 2 s-a reînființat o baterie de artilerie călăreață, iar din 1876 pe lângă fiecare din cele două regimente s-a mai construit câte o baterie, astfel fiecare regiment dispunea de cinci baterii dintre care una călăreață și de 558 de cai. Efectivul unui asemenea regiment era de 40 de ofițeri și 792 de soldați.
În condițiile în care războiul cu puterea suzerană devenea inevitabil efectivele unităților de artilerie vor crește cu încă două regimente, organizate pe două divizioane a câte șase baterii: cinci montate și una călăreață. Astfel în ajunul declanșării conflictului efectivele acestei arme ajunseseră la 24 de baterii și șase tunuri fiecare, adică 144 guri de foc. Fiecare regiment număra 499 de soldați și 28 de ofițeri și dispunea de 527 de cai.
În acestă perioadă arma geniu a fost supusă unor prefaceri soldate cu dublarea unităților. În februarie 1866 Batalionul de geniu a fost desființat, iar trupele rămase au fost organizate pe patru companii: trei de săpători si una de pontonieri. Începând cu 1867 compania de pontonieri va trece în subordinea Regimentului de artilerie, iar in 1868 va fi înființat un al doilea batalion de geniu5.
Evoluția tehnicii s-a făcut resimțită și în rândurile armatei române, care a înființat noi specialități: telegrafiștii și minarii. Aceștia vor fi asociați armei geniu începând cu 1873, când o companie de minari și o secție de telegrafiști se vor ocupa în exclusivitate de manipularea explozivilor.
Din 1874 fiecărei companii de geniu i se atașează câte o secție de telegrafiști militari, iar din 1876 compania de pontonieri va fi reintegrată armei geniu.
În anul 1877 efectivele trupelor de geniu numărau 23 de ofițeri și 497 de soldați.
Flotila formată dintr-un stat major, două companii și nave fluviale își avea comandamentul la Galați. Pe lângă nava România aflată în dotare încă din 1864 s-au mai achiziționat încă trei nave: iahtul „Ștefan cel Mare” (1866), canoniera cuirasată „Fulgerul” (1873), și șalupa torpiloare cu scondru „Rândunica” (1874), înarmată cu torpile, toate acestea fiind construite în afara țării. Prima navă de construcție românească va fi nava cu vele Lebăda, care va fi inaugurată în 1876 pe șantierul naval din Galați6.
În anul 1877 flotila avea un efectiv de 20 ofițeri, 186 de soldați și 20 de funcționari civili.
Pentru a sprijini efectivele luptătoare era nevoie de servicii care să acționeze în spatele frontului. Dintre acestea un rol important în sprijinirea campaniei românești la sud de Dunăre l-au avut trupele de administrație. Acestea cuprindeau: corpul ofițerilor de administrație, escadronul echipajelor de tren, compania sanitară și compania lucrătorilor de administrație(forțele logistice).
Forțele logistice erau însărcinate cu asigurarea echipamentului și subzistențelor militare. Efectivele acestor trupe aveau 356 de militari și 7 ofițeri.
Compania sanitară executa diverse servicii pe lângă spitalele militare, iar în caz de război servea ambulanțele militare. Începând cu 1873 compania a fost unită cu compania lucrătorilor de administrație pentru a executa împreună serviciul ambulanțelor. Serviciile companiei erau asigurate de 278 soldați și 3 ofițeri de administrație. Serviciul sanitar era compus din: medici, farmaciști și veterinari. Prin legea din 1868 s-a prevăzut ca 54 de medici, 16 farmaciști și 7 veterinari să fie folosiți în timp de pace pentru serviciul spitalelor, iar în timp de război pentru cel al ambulanțelor. Din anul 1875 compania sanitară care până atunci depindea de trupele de administrație, a trecut în subordinea inspectoratului general al Serviciului sanitar al armatei.
În afara forțelor combatante existau și structuri destinate special pentru menținerea ordinii publice.
Jandarmii încadrați prin legea din 1868 în rândurile trupelor permanente și destinați executării diverselor servicii administrative și de poliție. Forțele erau constituite în două companii pedestre: una la București, una la Iași și cinci escadroane. Efectivul unui escadron era de 170 de soldați si 5 ofițeri, iar o companie avea 130 de soldați și 5 ofițeri.
Trupele de pompieri se extind și primesc pe lângă sarcinile lor specifice misiuni de luptă în cadrul sistemului militar național de apărare.
Prin legea din 1868 și decretul din 5 octombrie 1871 s-a hotărât ca pe lângă batalionul de la București și compania de la Iași să se constituie în fiecare oraș o comandă de pompieri.
Din 1874 conform prevederilor legii organizării armatei, trupele de pompieri din București și Iași, precum și cele din reședințele de județ, urmau să se constituie ca unități de artilerie subordonate exclsiv Ministerului de Razboi.
Justiția militară era organizată în consilii de război, câte unul la reședința fiecărei divizii teritoriale și consiliu de revizie cu sediu la București. Pe lângă acestea funcționau în timp de război pretorii (judecătorii), care îsi exercitau jurisdicția asupra personalului civil ce însoțeau trupele7.
1.2.2. ÎNZESTRAREA ARMATEI ROMÂNE
Din prima zi în care a călcat pe teritoriul românesc Carol a jurat să câștige independența țării și să o aducă în rândul națiunilor dezvoltate ale Europei. Pentru a realiza aceste deziderate era necesar în primul rând să creeze o armată modernă, bine înzestrată și bine instruită. Modernizarea armatei române este elocvent ilustrată de cantitatea și calitatea de mijloace cu care au fost dotate trupele în această perioadă. S-a renunțat la o parte din categoriile de armament vechi, demodat, iar cele cu care s-au înlocuit aveau parametrii tehnico tactici superiori, unele tipuri de arme și muniții fiind competitive pe plan european.
Încercând să creeze independența de importurile de armament în martie 1866 s-a înființat Direcția de artilerie, care avea misiunea de a asigura, conservarea, primirea și distribuirea materialelor. Acestei direcții i se subordonau: Arsenalul de construcțiune, format din ateliere pentru prelucrarea lemnului și fierului și atelierul mecanic, Manufactura de arme, Fabrica de praf (Pulberăria), Pirotehnia armatei.
Date fiind solicitările multiple de muniții pentru instrucție și crearea unei rezerve îndestulătoare, din 1873 pirotehnia se constituie într-o direcție distinctă. Totodată s-au luat măsuri pentru dotarea intreprinderilor industriale de apărare cu inventar tehnic corespunzător.
Pe lângă fabricile de armament și muniții existente în București au fost înființate fabrici noi și în alte localități, printre care se remarcă fabrica de praf de pușcă și rafinăria de silitră8 de la Târgușor, localitate situată lângă Ploiești. Fabrica a fost dotată cu materiale de producții moderne de proveniență franceză și belgiană. Beneficiind și de o sporire a aprovizionării cu materii prime producția fabricii a crescut de la 10 tone în 1871 la 18 tone în 1877.
Înzestrarea arsenalului cu utilaje a cunoscut un proces de înnoire. Prin contracte incheiate între 1868-1869 cu firme belgiene și franceze, au fost importate mașini cu un randament de 200 de obuze pe zi, pentru fabricarea proiectilelor și focoaselor necesare pieselor de artilerie de model francez și belgian. Întreprinderile industriale autohtone de apărare au asigurat aproape tot necesarul de muniții, o parte din armele albe, unele mijloace pentru flotila fluvială, vehicule pentru transportul hranei sau al munițiilor, material și echipament pentru geniu și pentru serviciul sanitar.
Cu toată modernizarea pe care a cunoscut-o industria românească de apărare, armata română a rămas totuși dependentă de importurile din străinătate, în special de importurile gurilor de foc. Alocațiile bugetare consistente au permis importarea unei cantități însemnate de armament.
Infanteria, principala forță a armatei române, a fost dotată cu 20000 de puști cu ac “Dreyse” calibru 15,43 mm, ghintuite, cu bătaie în jur de 675 m, achiziționate din Prusia în anul 1867 și 25000 de puști “” cu cartuș metalic. Dintre acestea 15000 aveau calibru 10,31 mm și 10000 calibru 11,43 mm cu o bătaie în jur de 1000 m aduse din SUA în 1868.
Puștile “Dreyse” au fost primele arme din înzestrarea armatei române cu încărcare pe la culată. Ele foloseau un cartuș din hârtie și erau cunoscute sub denumirea de “puști cu ac” datorită sistemului de percuție. Față de armele cu capsă aflate până atunci în dotare prezentau avantajul ca se puteau încărca din poziția culcat și aveau o cadență de 7 lovituri pe minut față de numai 2 ale puștilor cu capsă.
Puștile de tip “” erau brevetate în timpul războiului de secesiune din SUA și erau cele mai bune arme utilizate de armata română, deoarece foloseau un cartuș complet metalic și ajungeau la o cadență de tragere de până la 20 de lovituri pe minut.
Întrezărind iminenta declanșare a conflictului cu puterea suzerană conducerea României va mai face o comandă de armament în Rusia. Chiar în anul intrării României în război au mai fost importate 25000 de puști “Krnka”, calibru 15,24 mm, ghintuite, cu încărcare pe la culată, rezultate din transformarea unor foste puști cu capsă cu încărcare pe la gura țevii, prin adaptarea unui închizător de tip “tabacheră”, arme care aveau o bătaie de 850 m9.
Chiar dacă posibilitățile financiare nu permiteau să țină pasul cu ultimele noutăți, responsabilii cu înzestrarea cu armament au hotărât ca armata română să achiziționeze încă patru mitraliere.
În 1872 au fost importate din Austro-Ungaria două mitraliere “Cristopher & Montigny” cu 37 de țevi calibru 11,43 mm repartizate batalioanelor 1 si 2 vânatori. Iar în 1873 și 1875 au mai fost achiziționate încă două mitraliere sistem “Gatling” cu 6 și respectiv 10 țevi, calibru 10,7 mm repartizate batalioanelor 3 și 4 vânători.
Tipurile de mitraliere amintite dispuneau de afeturi asemănătoare tunurilor tractate hipo și aveau pentru acea vreme o mare putere de foc: 296 de gloanțe pe minut la tipul “Cristopher & Montigny” și 1000-1200 de lovituri pe minut la tipul “Gatling”.
Necesitatea executării de către infanteriști a locașurilor individuale de tragere în condiții de luptă i-a determinat pe conducătorii armatei române să demareze un amplu proces de înzestrare cu lopată portativă “Linneman”.
Cavaleria a beneficiat la rândul ei de acțiunea de modernizare a armamentului. În 1867 au fost cumpărate 5000 de carabine “Dreyse” care au înlocuit din același an pe cele franceze cu capsă și cu încărcare pe la gura țevii. Începând cu 1874 sergenții de cavalerie au primit în dotare revolvere sistem francez “Galant-Lebeau” calibru 9 mm.
Pentru escadroanele de jandarmi călări din București, în 1869 au fost importate din SUA carabinele “Lamson” cu calibru 11,3 mm. Ca armament alb, roșiorii au avut în folosință până în 1876 săbiile model 1863 și lănciile model 1862, însă începând cu acel an armele albe le-au fost înlocuite cu altele de fabricație germană, model 1876.
Pentru artilerie s-au procurat piese nu numai foarte moderne, dar și dintre cele mai eficiente. În 1867 s-au comandat în Prusia 38 de tunuri “Krupp” calibru 78 mm ghintuite, cu încărcare pe la culată, din bronz. Cu ele a fost înzestrat cel de al doilea regiment de artilerie inființat în 1868. Tot atunci au fost importate din Franța 24 de tunuri de munte “La Hitte” calibru 86,5 mm, care vor trece în rezervă.
În 1871 cele două regimente de artilerie au fost înzestrate cu tunuri “Krupp” din oțel calibru 87 mm importate în acel an, iar în 1875 s-au mai achiziționat încă 48 de tunuri “Krupp” din oțel calibru 87 mm. România a fost una dintre primele țări europene care și-a dotat artileria cu acest model de tun, apreciat ca fiind cel mai precis și mai bun tun la ora aceea. Bătaia acestor piese de artilerie era de peste 6000 m.
1.2.3.INSTRUIREA TRUPELOR
La începutul deceniului 1866-1876 tactica infanteriei, ca și tactica generală reflecta gândirea militară a epocii respective și mai cu seamă conținutul regulamentelor de luptă care se introduseseră și în armata română. Din păcate, datorită lipsei de experiență a autorilor acestora, se insista până la detalii atunci când era vorba de instrucția în ordine strânsă, de expunerea teoretică a unor principii, metode și procedee de acțiune în câmpul tactic, dar se neglija execuția.
Ideile tactice predominante în literatura militară a epocii erau: superioritatea ofensivei asupra defensivei; acțiunea succesivă și nu suprapusă a artileriei, infanteriei și cavaleriei; păstrarea de mari rezerve; folosirea fortificațiilor de câmp. Creșterea puterii de foc a armamentului influența tactica tuturor armelor. Se poate totuși aprecia că atât doctrina românească, ca de altfel și cea a altor armate ale acelei epoci, inclusiv a marilor puteri, nu sesizaseră noile cerințe ale câmpului de luptă. Chiar unii doctrinari care intuiau necesitatea modificării dispozitivelor de luptă se limitau doar la unele propuneri parțiale, care însă nu soluționau fondul problemelor. Se arăta, astfel, că „Noul sistem de arme, sporind cu mult puterea infanteriei, este chemat a modifica tactica ei și a da tiraliorilor cea mai mare importanță10”. Alți specialiști militari recomandau să se tracă la dispozitivul în coloană pe companii cu tiraliori. Cert este că sporirea puterii de foc a armamentului impunea o mai mare dispersare a militarilor din două cerințe esențiale, la fel de importante: una privitoare la micșorarea efectelor focului inamic și deci a pierderilor proprii, iar alta privitoare la creșterea puterii de foc proprii, prin a da posibilitatea unui număr cât mai mare de pușcași să execute focul asupra inamicului, producând acestuia cât mai multe pierderi. Acestor două cerințe li se opunea însă tendința comandanților de a avea unitățile în mână și, deci, de a se menține pe linia unor dispozitive masate. Cerința dispozitivelor tot mai dispersate se va impune însă deosebit de categoric odată cu apariția armamentului automat.
Artileria și cavaleria erau considerate arme sprijinitoare, elemente ajutătoare însă de mare importanță. „Acțiunea artileriei este preparatorie precum a cavaleriei este complementară, acțiunea decisivă este a infanteriei”.
La baza tacticii infanteriei în perioada analizată era instrucția batalionului. Modul lui de acțiune era stabilit în detaliu de „Regulamentul asupra exercițiilor și manevrelor infanteriei. Școala de batalion”, apărut în 1870. Potrivit acestui regulament, atât în ofensivă cât și în apărare dispozitivul se constituia pe trei eșaloane, plecându-se de la ideea că batalionul era organizat pe șase companii. Primul eșalon trebuia să fie format din tiraliori(trăgători), care acopereau frontul batalionului. Al doilea eșalon, numit de susținere, era dispus la 150 de pași de primul, luptătorii fiind împărțiți în două grupuri care gravitau înapoia celor două aripi ale tiraliorilor. Forțele principale, desfășurate în linie pe două rânduri, constituiau al treilea eșalon, denumit corpul de bătaie. Acesta se afla înapoia liniei de susținere la 150 de pași. Rezultă că adâncimea dispozitivului batalionului era de aproximativ 400 de pași, în timp ce frontul batalionului era de 200 de pași. De regulă, corpul de bătaie era compus din companiile 1-4, iar susținerea și tiraliorii se asigurau de companiile 5 și 6. Când însă corpul de bătaie era alcătuit numai din trei companii, se adopta coloana de batalion pe companii unite sau coloana îndoită.
Pe timpul ofensivei, tiraliorii înaintau, urmați de susținere și de rezerve, până în apropierea avanposturilor inamicului, unde se opreau, luau poziție culcat și deschideau focul. Apoi continuau înaintarea, șerpuind și respingeau prin foc elementele de siguranță ale inamicului. Când ajungeau „la o bătaie de pușcă bună de linia inamică”, tiraliorii trebuiau să se oprească și să aștepte apropierea celor două eșaloane. La ajungerea acestora, tiraliorii se strângeu către flancuri pentru a da posibilitatea intrării în actiune a grosului forțelor. Se executau focuri de salvă în scopul dezorganizării dispozitivului inamicului și, la comandă și după exemplul comandantului, se trecea la urmărirea inamicului cu tiraliorii, urmați de restul batalionului în coloană. În situația că atacul era respins, forțele principale ale batalionului trebuiau să se retragă sub protecția tiraliorilor, care îndeplineau rolul de ariergardă pentru a întârzia urmărirea, acoperind batalionul dacă era cu putință și amenințând flancurile inamicului. În acest timp, corpul de bătaie trebuia să ocupe și să se cosolideze pe o poziție favorabilă.
În apărare dispozitivul de luptă se constituia în funcție de situație. Pentru respingerea cavaleriei inamicului se prevedea adoptarea unui dispozitiv în formă de careu. Când cavaleria inamică executa șarja se acționa împotriva ei prin foc și cu baioneta. Careul era astfel constituit încât să facă față atacului inamic în orice direcție s-ar fi executat. Trupele aflate în apărare trebuiau să se sprijine pe lucrări genistice, care să le asigure protecția și să le permită executarea focului cu cât mai mare eficacitate. Regulamentul prevedea că, în cazul când inamicul „după preludiurile de luptă, va pronunța mișcarea sa ofensivă, tiraliorii se vor retrage pe linia aleasă de trupele de susținere, pe care se vor duce și rezervele; această întâia linie, astfel întărită, va da focurile sale și dacă inamicul urmează a înainta ele se vor apropia de batalion, fără a înceta de a trage. Ajungând la distanță mică, plutoanele de tiraliori se vor duce repede pe la cele două aripi, așezându-se înapoia acestora ca rezervă11”.
Din aceste prescripțiuni regulamentare rezultă, așadar, că tiraliorii din acoperire aveau rolul unor avanposturi, cu misiunea să împiedice înaintatea inamicului care ar fi încercat să descopere poziția ocupată de de forțele principale proprii și să-i producă pierderi, creând astfel condiții cât mai avantajoase pentru lupta de apărare a acestora. Dacă inamicul era dezorganizat, trupele din eșalonul întâi puteau lovi și înainta cu ușurință. Urmărirea trebuia făcută „prin salve trase de pe loc sau prin plutoanele de tiraliori ce le va repezi înainte”. În situația că s-ar fi impus cedare de teren tiraliorii urmau să se retragă, oprindu-se apoi în intervale și desfășurându-se pentru a acoperii retragerea celorlalte forțe care trebuiau să se reorganizeze pe o nouă poziție favorabilă. Se mai preciza în regulament că în orice situație, subunitatea trebuia să realizeze dispozitivul care-i permitea să se sustragă focului inamicului, folosind în același timp la maxim focul propriu, păstrând totodată mobilitatea trebuincioasă pentru a manevra, a ataca sau a apăra. Se mai preconiza sustragerea față de focurile artileriei inamicului prin folosirea terenului sau prin deplasări în viteză înainte și înapoi, în funcție de depărtarea față de acesta. Nu rezulta însă ideea unor riposte ofensive ale apărării, care ar fi imprimat un caracter mai dinamic acestei forme de luptă.
În concluzie se poate afirma fără putință de tăgadă că armata română modernă a străbătut de la 1830 și până în cel de-al optulea deceniu al secolului trecut un drum greu dar plin de învățăminte. Ea s-a călit treptat, a căpătat experiență, devenind un organism echilibrat, armonios, structurat, corespunzător înzestrat, care își va dovedi valabilitatea pe câmpurile de luptă de la Grivița, Plevna, Rahova, Smârdan și Vidin.
1.3.ORGANIZAREA ȘI PUTEREA DE LUPTĂ A CELORLALTE DOUĂ FORȚE IMPLICATE ÎN CONFLICT
1.3.1.PLANUL DE CAMPANIE ȘI FORȚELE MILITARE ALE RUSIEI
După o scădere relativă în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeei (1853 -1856 ), Rusia își refăcuse treptat puterea militară de care avea nevoie pentru a participa cu șanse de reușită la cursa angajată alături de celelalte mari state pentru împărțirea și reâmpărțirea zonelor de influiență și dominație. Accentuarea stării de dezagregare a imperiului otoman, “omul bolnav”12 a cărui moștenire tenta irezistibil, cu nuanțe diferite, toate imperiile vremii, acționa ca un puternic factor catalizator al vechilor planuri ruse vizând zona balcanică și Constantinopolul,cu marile lor resurse economice și deosebita importanță strategică.
Deși modernizarea armatei, instruirea și dotarea ei prezentau încă, potrivit aprecierilor oficiale ruse, destule carențe, puterea militară a imperiului rus, în ansamblul ei, era totuși considerabilă. Alcătuită, potrivit legislației în vigoare, din trupe regulate (active, de rezervă, de completare și auxiliare), neregulate și miliții, armata rusă putea să mobilizeze efective uriașe – și aceasta avea să fie, dealtfel, unul dintre factorii decisivi în noua confruntare militară cu imperiul otoman.
Armata rusă avea în dotare un material variat, cu performanțe tehnice foarte inegale. Astfel, infanteria poseda , în cea mai mare parte, puști “Krnca”, cu bătaie mică (850 m) și debit redus, dar și puști “Berdan”, apreciate pentru calitățile lor balistice (bătaie circa 1100 m). Materialul de artilerie consta din : tunuri calibru 105 mm, cu bătaie de 3000m și calibru 85 mm, cu bătaie de 2400 m, tunuri de munte calibru 75 mm, cu bătaie de 1400 m. Ca muniție se foloseau obuzele percutante și incendiare, șrapnelul și cutia cu mitralii. După aprecierea unor specialiști, artileria rusă se afla sub nivelul calitativ al celei turcești, dar o depășea considerabil din punct de vedere cantitativ, îndeosebi în privința dotării cu tunuri de calibru mare. Comandanții ruși nu foloseau artileria masat și de regulă, evitau tragerile împotriva infanteriei inamice care înainta desfășurată în atac13.
Ca urmare a interdicției impuse Rusiei după războiul Crimeei de a avea flotă militară în Marea Neagră, interdicție devenită caducă după 1870, imperiul rus dispunea în acest bazin de 39 de nave, în majoritate auxiliare, din care numai două erau cuirasate, însă practic serveau doar ca baterii plutitoare pe lângă porturi. Inițial Rusia nu dispunea de vreo flotă pe Dunăre, întrucât nu era țară riverană. După declanșarea războiului aveau să aducă mijloace navale, formând o flotă fluvială compusă din 14 șalupe cu aburi (destinate in special pentru minări și atac cu torpile), și 20 de bărci cu rame. Dată fiind această situație precară, comandamentul rus a solicitat și a obținut totodată ca să preia, cu o parte din echipaje, navele fluviale militare ale României (“Ștefan cel Mare”, “ România”, “ Rândunica”, “Fulgerul” și 4 șlepuri), precum și alte ambarcațiuni14.
Pe măsura ce raporturile cu imperiul otoman degenerau spre o confruntare militară, Marele stat major rus a accelerat lucrările de întocmire a unui plan de campanie în conformitate cu concepția strategică și obiectivele pe care le urmărea. La baza lui stătea ideea de a desfășura operațiile pe două teatre, situate în zone geografice aflate la o distanță apreciabilă : unul european, în Peninsula Balcanică, și celălalt asiatic, în teritoriul otoman limitrof imperiului rus.
Potrivit aprecierilor Marelui stat major rus, teatrul de operații principal era cel european, deoarece, pe de o parte, aici puteau fi atinse pe calea cea mai scurtă obiectivele vitale vizate de Rusia în imperiul otoman, Constantinopolul, strâmtorile etc., iar, pe de altă parte, se luau în calcul avantajele unei conlucrări cu popoarele balcanice angajate în lupta pentru independență, cărora propaganda rusească le inoculcase decenii de-a rândul imaginea unei Rusii eliberatoare și protectoare a creștinilor. Deși secundar, teatrul de operațiuni asiatic intra, de asemenea, cu o cotă de calcule, deoarece putea imobiliza o parte din forțele militare otomane – ușurând desfășurarea campaniei din Balcani – și viza teritorii pe care guvernul de la St. Petersburg dorea de mult să le anexeze.
În funcție de această concepție generală, comandamentul rus a decis să acționeze cu o grupare principală pe teatrul de operații european și cu una secundară pe cel asiatic. Probabilitatea ca războiul să se desfășoare prioritar în Europa avea implicații grave pentru situația României, căci Rusia nu dispunea aici de o frontieră comună cu imperiul otoman și nici de o flotă capabilă să transporte trupele pe Marea Neagră până în Peninsula Balcanică. Tratativele duse de guvernul român cu cel rus au urmărit în principal tocmai evitarea acestei situații; partea română ținea ca trecerea oștirilor rusești prin România să fie încadrată juridic de un act oficial încheiat cu Rusia de la stat la stat, act ce se afla la începutul anului 1877 în proiect.
Analiza configurației geografice a Peninsulei Balcanice a condus comandamentul rus la concluzia că pentru atingerea obiectivului principal – Constantinopolul – se puteau urma trei direcții: prima – peste cursul inferior al Dunării, prin Dobrogea și peste Balcanii Mici; a doua – cu axul general Zimnicea – Șiștov – Pasul Șipka – Adrianopol – Constantinopol; a treia – mai la vest, în lungul Iskerului – bazinul Sofia – Adrianopol – Constantinopol.
Prima direcție avea avantajul că era cea mai scurtă, străbătea obstacolul muntos pe partea lui cea mai accesibilă și nu necesita o schimbare a bazei de operații, dar prezenta și mari inconveniente: trecerea prin teritoriul strâmt și lipsit de comunicații al Dobrogei, unde nu se puteau desfășura forțe numeroase ; trupele de pe această direcție s-ar fi izbit frontal de cadrilaterul, un vechi spațiu fortificat de otomani, Rusciuk – Silistra – Șumla -Varna, apărat cu cea mai puternică grupare a adversarului și ar fi fost amenințată continu din stânga dinspre Marea Neagră, care era dominată cantitativ de flota otomană. Cea de a treia direcție era excentrică, prea aproape de Austro-Ungaria și, în plus, străbătea Balcanii prin partea lor cea mai greu accesibilă.
Spre deosebire de acestea, direcția de operații centrală prezenta mai multe avantaje – forțarea Dunării se putea realiza în zona Zimnicea-Șiștov, unde fluviul nu avea o lărgime prea mare, iar sistemul de comunicații permitea concentrarea forțelor și ulterior desfășurarea lor lesnicioasă la sud de Dunăre. Balcanii,deși destul de înalți și cu pante repezi,puteau fi străbătuți în zona lor centrală prin șapte trecători. Forțele ruse aveau posibilitatea să se interpună de la început între gruparea otomană de la Vidin și cea din cadrilater. În zona de forțare se găseau puține trupe otomane, care ar fi avut de acoperit arii întinse.
Având în vedere avantajele și dezavantajele celor trei direcții, planul de campanie rus a optat pentru următoarea soluție: a se concentra forțele în România, cu o grupare principală la sud de București și o grupare secundară în zona Brăila – Galați. Gruparea principală urma să forțeze Dunărea în zona Zimnicea – Șiștov, iar după trecerea fluviului să înainteze cu majoritatea forțelor spre sud, să treacă Balcanii și să ajungă în final la Constantinopol. Gruparea secundară, din zona Brăila – Galați, avea misiunea să execute acțiuni demonstrative pentru a atrage forțele otomane cât mai numeroase în nordul Dobrogei și a ușura astfel desfășurarea ofensivei grupării principale.
Armata rusă destinată să acționeze pe teatrul de operații european – denumită “Armata de sud”, având comandant pe marele duce Nicolae, iar ca șef de stat major pe generalul – adjutant A.A.Nepokoicițki, cuprindea spre sfârșitul lunii martie1877 următoarele mari unități: Corpul 8, comandat de general -locotenent F.F.Radețki (diviziile 9, 14 infanterie și 8 cavalerie), Corpul 9, comandat de generalul-locotenent baron N.P.Krudener (diviziile5, 31 infanterie și 9 cavalerie), Corpul 11, comandat de generalul-locotenent A.I.Șahovskoi (diviziile 11, 32 infanterie și 11 cavalerie), Corpul 12, comandat de generalul- adjutant P.S. Vannovski (diviziile 12, 33 infanterie și 12 cavalerie)15.
În compunerea Armatei de sud mai intrau: o brigadă de tiraliori, o brigadă de săpători, o divizie de cazaci de Caucaz, 9 regimente de cazaci de Don, artilerie de asediu și alte câteva unități. Ea totaliza: 111,5 batalioane, 151,5 escadroane și sotnii, 472 de guri de foc de campanie și 220 de asediu, cu un efectiv de 158834 de militari. Acestor forțe li s-au adăugat ulterior alte mari unități active și trupe din rezerve, totalul forțelor ruse destinate teatrului de război din Europa ridicându-se, spre sfârșitul lunii iunie, la 183,5 batalioane, 211,5 escadroane și sotnii, 802 guri de foc, cu un efectiv de circa 260000 militari. La această cifră avea să se adauge treptat voluntarii bulgari16.
1.3.2. PLANUL DE CAMPANIE ȘI FORȚELE MILITARE ALE IMPERIULUI OTOMAN
Comparativ nu numai cu imperiul rus, dar și cu propria situație dintr-un trecut nu prea îndepărtat, imperiul otoman dispunea de un potențial militar în vizibilă scădere, inferior cantitativ, dar sub multe aspecte și calitativ aceluia al puternicului său adversar. Potrivit unei legi de organizare a armatei promulgată în 1869, forțele militare otomane aveau următoarea compunere17: Armata activă (nizarimii), cu un efectiv de 210000 militari, împărțiți în două categorii 150000 în serviciul activ și 60000 în concediu (htiat). Durata serviciului la nizami era de șase ani. Armata de rezervă (redifilii), care totaliza 192000 de militari, împărțiți la rândul lor în două clase: în prima clasă erau înregistrați, pentru trei ani, cei care terminaseră serviciul la nizami și htiat, precum și acei tineri între 20 și 29 de ani care din diverse cauze fuseseră lăsați la vatră înainte de termen din serviciul activ; în clasa a doua erau înscriși, pentru încă trei ani, gradații din prima clasă de redifi*. Milițiile (mustafizii), ale căror efective se ridicau la circa 300000; din ele făceau parte, pentru o durată de opt ani, toți bărbații care executaseră serviciul la redifi**. Pe lângă trupele regulate, în caz de război imperiul otoman constituia și unități neregulate, în special de cavalerie (bașbuzuci).
Infanteria otomană avea ca subunitate de bază batalionul (tabor), compus din opt companii (buluc). Efectivul complet al unui batalion era de 774 de militari. Un regiment de infanterie avea în compunere trei batalioane. Regimentul de cavalerie (alai) era format din șase escadroane, fiecare escadron având 143 de călăreți. Regimentul de artilerie era compus din patru batalioane, formate din câte trei baterii, fiecare baterie fiind compusă din șase tunuri și 12 chesoane de muniții, 110 militari și 117 cai.
Legea de organizare a armatei din 1869 a prevăzut constituirea de brigăzi (liva)de infanterie,a câte două regimente și divizii de infanterie (fârka), a câte două brigăzi. Diviziile erau constituite în corpuri de armată (kolordu). Un corp de armată cuprindea două divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un regiment de artilerie. Câteva corpuri de armată constituiau o armată ordu. Aceasta nu era practic o mare unitate strategică combatantă, ci doar ceea ce mai târziu s-a numit în diverse țări regiune militară sau circumscripție militară, adică un vast eșalon teritorial de recrutare, administrareși instruire de trupe.
Chiar organizarea de mari unități tactice nu s-a realizat în practică decât într-o măsură neînsemnată. După nevoile de moment se constituiau grupări formate dintr-un număr variabil de batalioane, escadroane și baterii, care se desființau după îndeplinirea misiunii fixate. Acest sistem de organizare fusese abandonat de către principalele armate din Europa,căci făcea imposibilă constituirea unor comandamente stabile, care să-și instruiască din timp trupele și să le asigure coeziunea morală cerută de lupta modernă.
Materialul din dotarea armatei otomane era, în general, superior celui rusesc. Infanteria era înzestrată în proporție de două treimi cu pușca Henry- Martini,care avea bătaie de 1200 m și se încărca pe la culată- restul infanteriei- cu pușca Snyder, care prezenta calități balistice mai reduse.
Cavaleria dispunea de puști cu magazie Winchester, cu bătaia de 950 m. O parte din călăreți aveau lăncii, săbii și revolvere.
Majoritatea artileriei era înzestrată cu tunuri de oțel ghintuite, provenite de la uzinele Krupp, cele mai bune guri de foc din acel timp, care trăgeau obuze percutante, șrapnele și mitralii și dispuneau în general din abundență de proiectile.
Imperiul Otoman avea o importantă flotă maritimă și fluvială, considerată de observatorii contemporani ca una din cele mai moderne și puternice, rezultat al unor eforturi deosebite făcute în deceniul care precedase conflictul militar izbucnit în 1877. Ansamblul mijloacelor navale însuma 122 de unități, dintre care 22 de nave cuirasate moderne. În mările Neagră și Marmara exista o flotă cuirasată de 15 fregate, converte, monitoare, plus 18 nave de luptă necuirasate în Marea Neagră și multe vase auxiliare. Pe Dunăre forțele otomane dispuneau de 23 de batismente, 5 canoniere cuirasate, 6 monitoare, 12 canoniere de lemn18.
Deși războiul devenise iminent, abia la 13/25 martie 1877 sultanul a cerut să fie informat asupra situației armatei otomane și a proiectelor planurilor de operații. Cu acest prilej, sultanul a sugerat că cel mai bun mijloc de acțiune ar fi de a duce teatrul de război în România, ceea ce era cel mai bun mijloc de a acoperi Bulgaria și, conform legilor războiului, de a procura trupelor sultanului cele mai multe avantaje posibile pentru operațiunile lor.
Sultanul se considera îndreptățit de a ocupa România, chiar înaintea declarațiunii de război. Pregătirile pentru aplicarea acestui proiect au și început, dar au fost sistate curând de Consiliul de război otoman, întrucât în sânul lui existau puternice divergențe.
La 12/24 aprilie 1877 sultanul a adresat Ministerului de război o scrisoare în care se schițau liniile unei orientări diferite de cea expusă mai sus: “Cum e imposibil de a ține toată linia de apărare a Dunărei, de la Măcin la Vidin, e necesar de a atrage de la începutul răsboiului pe inamic în inima țărei și acolo a-i da bătălia. Dacă e învins, îl forțăm să treacă Dunărea și îl urmărim până la Prut; în caz contrariu, retăgându-ne spre Balcani și țiind Varna, Burgas și alte puncte importante din raza Balcanilor, ne va fi posibil de a împiedica pe inamic să se întindă. De aceea trebuie să dispunem de trupe în cadrilaterul Rusciuk – Silistra – Șumla – Varna și a ocupa pe flancul drept linia Cernavodă – Constanța, lăsând cu toate acestea pe flancul stâng al liniei, de la Șiștov la Rahova, trupe suficiente. Pentru a observa pe români și a prevenii întâlnirea rușilor cu sârbii, trebuie a avea un detașament special la Vidin19”.
Aceste idei au stat la baza concentrării inițiale a forțelor otomane din primul eșalon strategic.
La inceputul războiului forțele otomane din Peninsula Balcanică destinate să acționeze împotriva armatei ruse erau dispuse astfel: Armata de Șumla – 50 de batalioane, 31 escadroane, 8 companii de jandarmi călări,13 detașamente de cavalerie neregulată, 17 baterii; gruparea de la Silitra – 32 de batalioane, 4 escadroane, o baterie; Corpul de la Rusciuk – 30 de batalioane, 2 escadroane, 2 baterii; Corpul de la Vidin – 44 de batalioane, 6 escadroane, 10 baterii; Divizia de la Varna – 12 batalioane, 2 escadroane, 2 baterii; tupele detașate la Târnovo, Șipka, Zlatițași Sofia – 42 de batalioane, 9 escadroane, 3 baterii. Efectivul unui batalion era de 600 – 800 de luptători, al escadronului de 70 -100; bateriile erau organizate pe 6 piese. În total erau 210 batalioane, 54 de escadroane, 35 de baterii20.
Potrivit surselor otomane, efectivul total al acestor forțe însuma 186000 de militari, cifră apropiată de cea indicată de izvoarele oficiale rusești – 189000 de militari. Alte trupe formau garnizoanele cetăților de pe Dunăre și de la mare și asigurau paza diferitelor depozite.
Faptul că ofensiva adversă a surprins comandamentul otoman fără un plan de campanie stabilit și cu trupele fărâmițate și răspândite pe un spațiu foarte întins a ușurat reușita primelor acțiuni ale forțelor ruse.
1.4. CONVENȚIA DE LA LIVADIA
Evenimentele se îndreptau spre declanșarea ostilităților. Decretată încă din noiembrie 1876, mobilizarea armatei ruse se efectua pe întregul cuprins al imperiului, cu toate că existau o serie de dificultăți generate de starea precară a sistemului de comunicații și de lipsa unui plan corespunzător.
La începutul lunii decembrie 1876 au început să se efectueze transporturile de concentrare a trupelor către zonele fixate. Fiind lipsit de informații reale asupra forțelor otomane și acordând credit relatărilor ambasadorului rus de la Constantinopol, care era convins că Poarta, puternic angajată în conflictul armat cu popoarele balcanice, nu va putea să opună o rezistență serioasă, comandamentul rus a mobilizat, așa cum s-a arătat mai sus, numai 4 corpuri de armată, precum și un număr restrâns de mari unități și unități independente; 2 corpuri de armată au fost mobilizate pentru acoperirea coastelor Mării Negre.
Aria de concentrare a primului eșalon de forțe a fost stabilit inițial în Basarabia, deoarece la acea dată încă nu fusese încheiată convenția cu România. Concentrarea a durat aproape 40 de zile. În spațiul respectiv marile unități ruse au fost dislocate astfel: Corpul 8, în zona Chișinău; Corpul 9, în zona Bălți; Corpul 11, în zona Tighina; Corpul 12, în zona Orhei; 6 regimente de cazaci acopereau spațiul de concentrare spre Jmerinka și 3 spre Bălți; o brigadă de tiraliori și rezerva armatei, în zona Chișinău21.
Măsuri militare a adoptat și comandamentul armatei otomane: mobilizarea și concentrarea rezervelor destinate defensivei liniei Dunării au început la mijlocul lunii martie 1877, imediat după ce a devenit cunoscut conținutul protocolului de la Londra.
În aceste împrejurări dramatice, când la frontierele de sud și de est ale României armatele celor două mari imperii stăteau gata să se arunce una împotriva celeilalte, tensiunea în cercurile politice și în opinia publică românească a devenit maximă. Orice amânare a unei decizii în privința poziției față de iminentul conflict putea să aibă urmări tragice.
Devansând adoptarea acestei decizii, guvernul român a luat unele măsuri în domeniul militar menite să întărească securitatea teritoriului național. La 31 martie/12 aprilie 1877 Consiliul de Miniștri a hotărât să se efectueze mobilizarea întregii armate române. La 2/14 aprilie, în locul colonelului George Slăniceanu, a fost numit ca ministru de Război generalul de brigadă Alexandru Cernat.
Concomitent au avut loc contacte între reprezentanții guvernelor român și rus pentru a soluționa ultimele detalii implicate în semnarea convenției referitoare la trecerea trupelor ruse prin teritoriul statului nostru și a sonda posibilitățile unei eventuale cooperări a armatei române la războiul împotriva imperiului otoman.
Având în vedere gravitatea implicațiilor oricăror decizii în aceste probleme, la palatul princiar din București a fost convocat un consiliu de coroană la care au fost invitați să ia parte membrii guvernului și la propunerea primului ministru I.C.Brătianu, alți înalți demnitari și oameni politici. Majoritatea celor convocați: domnitorul, aproape toți membrii guvernului, Mihail Kogălniceanu și C.A.Rosetti s-au pronunțat în favoarea semnării neîntârziate a convenției cu Rusia și a participării armatei române la război în alianță cu vecinul de la răsărit. Ei și-au exprimat, în cursul dezbaterilor îndelungi care au avut loc cu acest prilej, opinia că prin menținerea neutralității s-ar fi ajuns la nimicirea României ca stat.
Teama că țara noastră, lipsită de garanția marilor puteri europene, ar fi putut să cadă sub o nouă dominație, a Rusiei, i-a determinat, totuși pe unii participanți: D. Ghica, C.Bosianu, I.Ghica, M.Costache Epureanu, A.G.Golescu să opteze în favoarea neutralității și să recomande ca armata română să fie retrasă în zona muntoasă a Olteniei, unde să aștepte desfășurarea evenimentelor.
În seara aceleiași zile doi ofițeri trimiși special în misiune la București de către Statul major general rus au dezbătut cu domnitorul detaliile trecerii trupelor ruse prin Romania și aspectele unei eventuale cooperări militare. De asemenea Statul Major General român a trimis, în același scop, doi ofițeri la Chișinău.
Orientarea adoptată la consiliul de coroană a antrenat și unele modificări în componența guvernului. Titular al Ministerului de Externe a fost numit din nou, la 3/15 aprilie, Mihail Kogălniceanu, care, prin bogata sa experiență politică, prestigiul și întinsele relații avute atât în țară cât și peste hotare, putea să aducă o contribuție mai marcantă la afirmarea orientării independente a României.
A doua zi Mihail Kogălniceanu a parafat, împreună cu baronul Dimitri Stuart, consilier de stat, agent diplomatic și consul general al Rusiei, textul convenției privind trecerea trupelor ruse prin România, în ultima versiune, asupra căreia guvernele celor două state căzuseră deja de acord.
Articolul 1 al convenției prevedea că guvernul princiar român se angaja să asigure armatei ruse, care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României și tratamentul rezervat armatelor amice. Cheltuielile ocazionate de această trecere (transport, aprovizionare cu subzistențe, spitalizare etc.) urmau să fie suportate în întregime de guvernul imperial.
În articolul 2 s-a prevăzut expres obligația asumată de guvernul Rusiei de a nu se amesteca în treburile interne ale României și de a se respecta integritatea hotarelor ei “Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul majestății sale imperatorul tuturor Rușiilor se obligă a menține și a face a se respecta drepturile politice ale statului Român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și a apăra integritatea actuală a României22”.
Articolul 3 stipula că problemele de detaliu ce decurgeau din trecerea trupelor ruse prin România aveau să facă obiectul unei convenții speciale (de fapt o anexă a documentului de mai sus), iar articolul 4 că guvernul român se angaja să supună taxelor celor două convenții ratificării Parlamentului pentru a deveni imediat executorii.
Mihail Kogălniceanu și Dmitri Stuart au semnat, cu același prilej, textul convenției speciale, care, în 26 de articole, reglementa toate detaliile obligațiilor reciproce asumate de cele două guverne în acord cu prevederile convenției de bază permițând trupelor ruse să treacă prin România. Guvernul român se angaja să acorde armatei ruse dreptul de a folosi căile ferate, comunicațiile fluviale, drumurile, poșta și telegraful, de a-și procura din resursele românești disponibile: subzistențe, furaje etc., de a utiliza pentru îngrijirea răniților și bolnavilor rețeaua stabilimentelor sanitare existente în țară, de a beneficia de înlesniri în ceea ce privește campamentul și bivuacarea trupelor etc.. La rândul lui guvernul rus s-a angajat să efectueze toate plățile ocazionate de prezența armatei sale pe teritoriul României la prețuri calculate pe baza unității monetare române sau franceze, să asigure respectarea strictă a itinerariilor de marș și zonelor de staționare stabilite de comun acord, să interzică comandamentelor ruse de a se amesteca în exercitarea atribuțiilor administrației civile și militare românești. Raporturile de orice natură între autoritățile militare ruse și autoritățile militare și civile române urmau să fie reglementate prin intermediul unor comisari speciali numiți de guvernul român. În același scop, un comisar general român avea să fie delegat pe lângă comandamentul de căpetenie al trupelor țariste pentru toată durata trecerii lor prin țara noastră. În sfârșit, convenția specială a stipulat expres că trupelor ruse li se interzice să intre în capitala României.
Semnarea convenției româno-ruse a marcat un moment important în evoluția relațiilor dintre cele două state. În primul rând, pentru că după 166 de ani de la tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare trupele ruse aveau să intre pe teritoriul românesc nu în postura unei armate de ocupație, ci cu consimțământul guvernului român și în condiții riguros reglementate. Analiza prevederilor convenției atestă, în al doilea rând, faptul că România și Rusia au contractat reciproc angajamente ca state libere și egale în drepturi, fără obișnuitele limitări sau știrbiri practicate în epocă de marile puteri în raporturile lor cu țările mici și mijlocii. În fapt, Rusia a fost primul stat care a încheiat un tratat cu România ca țară pe deplin independentă și suverană, deși neatârnarea acesteia față de imperiul otoman nu fusese proclamată oficial. În al treilea rând, imperiul rus și-a asumat printr-un act cu valoare juridică internațională obligația de a respecta rânduielile politice interne și integritatea teritorială a României.
Convenția din 4/16 aprilie a deschis, totodată, calea spre o cooperare militară între cele două state vecine, deși în această direcție rămăseseră încă de soluționat numeroase probleme complicate.
CAPITOLUL II
2.1.DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI
2.1.1.INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI
Deplasarea trupelor ruse prin România spre teatrul de operații de la sud de Dunăre și apărarea împotriva amenințării militare otomane au ridicat în fața statului român și a armatei sale necesitatea imperioasă a asigurării securității și integrității teritoriului național. Din complexul de măsuri de siguranță ce s-au luat cea mai importantă a fost operația de acoperire strategică a liniei Dunării.
Armata română a acoperit cu diviziile 3 și 4 infanterie sectorul de la Carpații de Curbură până la Galați23, pentru a interzice înaintarea trupelor otomane pătrunse eventual pe direcția Turtucaia, Făurei, Nămoloasa. Măsuri asemănătoare s-au luat și pentru apărarea orașului Calafat, de a cărui menținere depindea în mare măsură stabilitatea unui sector destul de întins al apărării pe malul românesc al fluviului dintre Calafat și Barboși.
Cea dintâi fază a operației de acoperire strategică a Dunării s-a desfășurat în primele unsprezece zile ale lunii aprilie. În această perioadă armata română de operații a ocupat următorul dispozitiv: Divizia 1 infanterie de la Craiova , cu o avangardă la Calafat, Divizia 2 infanterie la București și împrejurimi cu avangărzi spre Giurgiu și Oltenița, Divizia 3 infanterie în zona Galați, Barboși, Brăila, iar Divizia 4 infanterie în zona Mărășești, Tecuci, Focșani. Până la pătrunderea trupelor ruse pe teritoriul românesc, operația de acoperire strategică a fluviului a fost executată exclusiv de armata română24.
Pentru a contracara orientarea tot mai hotărâtă a guvernului de la București către proclamarea independenței, Imperiul Otoman a trecut la aplicarea unor măsuri menite să descurajeze acțiunile românești. La 22 aprilie/4 mai 1877 a suspendat funcțiile agenției diplomatice românești din Istambul și în același timp a intensificat actele de agresiune de-a lungul Dunării.
Față de situația gravă creată de partea otomană, generalul Alexandru Cernat, ministrul de război, a dispus, la 23 aprilie/5 mai trupele aflate în dispozitivul de acoperire al Dunării să răspundă la orice atac din partea forțelor otomane care ar încerca să treacă Dunărea. În consecință bateriile montate pe malul stâng al Dunării au primit ordin de a trage asupra monitoarelor otomane ce executau incursiuni pe fluviu și si bombardau localitățile românești riverane.
În ziua de 26 aprilie/8 mai 1877 artileria de la Vidin a bombardat aproape trei ore Calafatul. Bateriile românești au replicat prompt, duelul româno-otoman din acea zi reprezentând cea dintâi confruntare dintre cele două armate în războiul ruso-româno-otoman din 1877-1878. Primul proiectil al armatei române în războiul de independență a fost tras de tunul nr. 1 de 80 mm din bateria a doua a Regimentului 1 artilerie, tun comandat de sublocotenentul Constantin Vasiliu25.
Pe fondul acestor evenimente și ca urmare a dorinței de secole a întregii națiuni române în ziua de 9/21 mai 1877 în parlamentul de la București se vota în unanimitate proclamarea independenței de stat a României.
În aceiași zi, ca prime acte ale suveranității statului român, Parlamentul a votat înființarea ordinului “Steaua României” și s-a cerut ca tributul datorat Porții să fie anulat, iar suma respectivă 914000 lei să fie destinată armatei române.
A doua fază a operației de acoperire s-a declanșat după trecerea trupelor ruse spre frontul din Balcani și a avut loc în două etape: prima între 11/23 aprilie și sfârșitul primei decade a lunii mai, când dispozitivul armatei române s-a restrâns pe traiectul Dunării de la Cetate la Călărași, zona fortificată de la Barboși fiind preluată de trupele ruse, a doua de la sfârșitul primai decade a lunii mai și până la terminarea războiului, când acoperirea frontierei de sud s-a efectuat de către forțele române între Turnu-Severin și Flămânda, restul fluviului în aval de Islaz fiind asigurat de trupele rusești26.
La sfârșitul primei decade a lunii mai a început etapa finală a celei de-a doua faze a operației de acoperire, când marile unități române dintre gura Oltului și Călărași, care asigurau marșul trupelor ruse spre linia Dunării,au trecut la regruparea forțelor în Oltenia.
Prin regruparea acestor unități în drapta Oltului, traiectul Dunării de la Islaz la gura Timocului era apărat cu trupe îndestulătoare, care puteau răspunde oricărui act de agresiune.
În noul dispozitiv strategic armata română a avut de îndeplinit următoarele misiuni principale: să asigure independența țării recent proclamate și integritatea teritoriului național și până la forțarea Dunării de către armata rusă să execute acoperirea flancului drept al dispozitivului strategic rusesc.
Operația de forțare a Dunării de către trupele ruse a fost executată în noaptea de 9/21 spre 10/22 iunie în apropierea orașului Galți. Tot în data de 10/22 iunie în cadru unui consiliu de război ținut la Turnu Măgurele s-a hotărât ca Dunărea să fie forțată și în dreptul localității Zimnicea.
Operația de forțare a Dunării la Zimnicea a beneficiat de un ajutor însemnat din partea forțelor militare române, care au executat timp de șase ore foc de artilerie asupra localității Vidin27.
Armata rusă, care a trecut pe malul drept al fluviului, a fost organizată pe trei mari grupări: Armata principală sau de centru sub comanda ducelui Nicolae, Armata de est comandată de țareviciul Aleksandr Aleksandrovici și Armata de vest sub comanda generalului locotenent N. P. Krudener.
Evoluția nefavorabilă a operațiilor desfăsurate în luna iulie 1877 în sudul Dunării tindea să schimbe radical soarta campaniei antiotomane, existând riscul pierderii inițiativei strategice de către trupele ruse. Dispersarea Armatei de sud pe un teritoriu vast, pierderea legăturii dintre principalele eșaloane, rezistența principalelor raione fortificate otomane, dar mai ales hărțuirea necontenită a trupelor sale au pus Înaltul comandament rus într-o situație operativ-strategică critică, singura alternativă salvatoare constituind-o intrarea armatei române în campanie și schimbarea raportului de forțe dintre beligeranții angajați în luptă pe teatru de acțiuni militare balcanic.
Fortificațiile otomane din zona Plevnei au constituit o grea piatră de încercare pentru forțele ruse. Cea de-a doua bătălie pentru Plevna desfășurată la 18/30 iulie1877, încheiată nefavorabil pentru trupele ruse a marcat sfârșitul unei prime etape a războiului din Balcani.
Situația dificilă a forțelor țariste a determinat efectuarea unei analize la nivelul Ministerului de Război rus condus de generalul D. A. Milintin în urma căruia s-a ajuns la soluția încetării orcărei acțiuni ofensive până când nu vor primi întăriri. În aceste condiții conducerea Imperiului Țarist și-a modificat simțitor atitudinea față de România lucru ce a culminat cu telegrama Marelui duce Nicolae adrestă domnitorului Carol I: “ Prințului Carol al României, în locul unde se află Cartierul general român. Turcii adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia, demonstrațiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mișcării mele. Nicolae.28”.
În ziua de 16/28 iulie primele unități ale armatei române treceau Dunărea. Regimentul 5 infanterie, a fost îmbarcat pe un șlep tras de remorcherul “Aneta”.
Acest moment marchează declanșarea primei operațiuni majore desfășurată de armata română după mai bine de 300 de ani.
2.1.2.ACȚIUNILE MILITARE DESFĂȘURATE DE ARMATA ROMÂNĂ ÎN SUDUL DUNĂRII
Cea dintâi acțiune întreprinsă de România în noul context politic și militar a fost reorganizarea armatei. Ideile care au călăuzit Comandamentul suprem român a urmărit finalizarea unor obiective: organizarea unor unități combative puternice care să poată îndeplinii misiuni ofensive și de nimicire a inamicului din fâșia de responsabilitate repartizată la sud de Dunăre, menținerea pe teritoriul național a unor forțe militare aparținând trupelor permanente și teritoriale necesare interzicerii pătrunderii forțelor otomane la nord de Dunăre, apărarea celorlalte sectoare ale frontierei de stat, reorganizarea Statului Major General.
Prin ordinul de zi numărul 38 din 23 iulie/4 august s-a stabilit noua ordine de bătaie a armatei. Potrivit ordinului armata era împărțită în: Armata de operații (corpul 2 armată) cu trei divizii (diviziile 3 și 4 infanterie și rezerve) și Corpul de observație alcătuit din diviziile 1 și 2 infanterie.
Prin această nouă organizare, Armata de operații dispunea în total de 41 batalioane, 32 escadroane, 18 baterii cu 108 tunuri, 5 companii de geniu și pontonieri însumând în total 36-38000 de oameni și 7000 de cai; Corpul de observație totaliza 10 batalioane, 8 escadroane, 11 baterii cu 74 de tunuri însumând 10000 de oameni și 1400 de cai29.
Din necesități strategice comandamentul armatei române a dispus construirea unui pod de vase la 2 km aval de Corabia, între Siliștioara în nordul Dunării și Măgura la sud de fluviu. Locul ales corespundea scopului strategic propus de comandamentul român de a opera la sud de Dunăre între râurile Isker și Vid pentru a sprijinii trupele ruse în noua bătălie de la Plevna și de a intercepta căile de comunicații ale lui Osman pașa cu grupările otomane de la Orhanie, Sofia, Rahova și Vidin.
Inaugurată la 14/26 august, construcția podului de la Siliștioara-Măgura a fost terminată la 19/31 august într-un timp scurt de numai 5 zile, obținându-se un ritm mediu de circa 50 m pe zi, un adevărat record pentru acea epocă.
Armata română care a trecut Dunărea între 16/28 iulie și 22 august/5 septembrie reprezenta aproximativ jumătate din efectivul trupelor aliate româno-ruse dirijate spre Plevna.
În perioada încercuirii grupării otomane comandate de Osman pașa, îndeosebi în cea de a doua fază a operației, în timp ce eforturile ofensive ale unităților ruse rămase disponibile s-au îndreptat mai cu seamă spre trecătorile Balcanilor, atenția Comandamentului român s-a concentrat, dimpotrivă, spre spațiu cuprins între Plevna și Dunăre, unde trupele otomane continuau să păstreze în mâinile lor unele localități puternic fortificate.
Dintre localitățile fortificate de pe malul drept al Dunării, deosebit de importantă, sub aspect strategic și tactic, era Rahova, situată doar la 60 km nord-vest de Plevna și la punctul de convergență a unor importante comunicații ce legau Vidinul de Nicopol și Lomul de Sofia. Odată cucerită Rahova, Osman pașa ar fi fost lipsit de orice sprijin din acest spațiu, ceea ce ar fi dus, în final, la izolarea totală a grupării aflate sub comanda sa.
În vederea cuceririi cetății Rahova și pentru a păstra libere comunicațiile dintre râurile Vid și Isker, încă din 11/23 septembrie 1877 s-a luat hotărârea constituirii unui detașament, format exclusiv din trupe române. Detașamentul a primit misiunea organizării apărării pozițiilor dintre Osmol și Vid, în toată zona cuprinsă între Nicopol și pozițiile armatei împrejurul Plevnei. Ca urmare s-au declanșat imediat lucrările de consolidare a dispozitivului propriu, între satul Kreta și Dunăre, destinate interzicerii oricăror tentative de a trece în forță din valea Iskerului în cea a Vidinului și a cădea în spatele dispozitivului român din fața Plevnei.
Cucerirea Rahovei a necesitat însă executarea unor acțiuni prealabile, de cercetare în primul rând. Cele efectuate la 16/28 octombrie la vest de râul Isker de subunități de cavalerie au dezvăluit că inamicul dispunea în zona localităților Vadin și Ostrov, situate aproximativ la 15 km est de Rahova30, de un sistem defensiv, care interzicea comunicația spre orașul-cetate de pe Dunăre.
Atacul, conceput a se realiza printr-o lovitură frontală executat de o subunitate de dorobanți cu două escadroane de cavalerie dispuse pe flancuri și un al treilea cu misiunea de a tăia retragerea inamicului spre Rahova, a fost declanșat în ziua de 17/29 octombrie la orele 11. După lichidarea rezistenței otomane de la Vidin și din zona înconjuătoare, în localitate au fost instalate două companii a căror misiune era de a controla mișcările forțelor otomane din zona Rahovei și a le împiedica să se apropie de pozițiile românești.
Începând înaintarea , trupele colonelului G. Slăniceanu au ajuns la 6/18 noiembrie pe platoul de la Selanovcea, la aproximativ 8 km de Rahova, iar cele ale generalului E. F. Meyedorf la Bukoveț (12 km sud-vest de Rahova). În seara zilei de 6/18 noiembrie s-a stabilit planul acțiunii care prevedea un atac decisiv spre est, executat de forțele principale, aflate sub conducerea colonelului George Slăniceanu. Concomitent se prevedea un atac demonstrativ dinspre vest cu brigada de roșiori condusă de colonelul Victor Crețeanu. Legătura dintre cele două grupări urma să fie asigurată de Regimentul 8 călărași. De asemenea, în vederea susținerii atacului asupra Rahovei, Corpul de observație primise ordin să bombardeze intens Vidinul, să distrugă monitorul otoman „Podgorița”, aflat în ostrovul Kanapa, și să sprijine la nevoie cu artileria și infanteria din Bechet, asaltul asupra cetății.
Rahova fusese puternic întărită de otomani. Pe o lungime de 3000 m localitatea era apărată de patru redute, legate prin șanțuri de apărare și de comunicație, oferind defensivei importante puncte de sprijin: o redută, amplasată la aproximativ 1500 m de oraș, era astfel amplasată încât din ea se puteau acoperi cu foc văile ambelor cursuri de apă, Skit și Ogost; două redute , aflate la circa 2 km una de alta, interziceau accesul spre oraș dinspre sud și est; o a patra redută, mai mică, construită la peste 2 km sud-vest de Rahova, completa apărarea semicirculară a localității.
Trupele otomane din Rahova cu efectivele și mijloacele de care dispuneau (cam 3000 de luptători cărora li se adăugau și câteva detașamente de bașbuzuci și cerchezi) puteau întreprinde diferite acțiuni pe căile de comunicație ale trupelor româno-ruse de la Plevna și, sprijinite pe fortificații, erau capabili să opună o rezistență dârză, chiar unor forțe superioare numeric.
Luptele pentru cucerirea cetății Rahova au început în dimineața zilei de 7/19 noiembrie 1877, atacul hotărâtor fiind executat de un dispozitiv în parte schimbat față de cel stabilit în seara de 6/18 noiembrie.La ora 12, maiorul Dimitrie Giurescu a ordonat începerea asaltului asupra „redutei celei mari”. Dorobanții au reușit să respingă din mișcare inamicul de pe creasta dealului, continuându-și apoi înaintarea spre reduta de la est, care se găsea la aproximativ 500 m în fața lor. Asaltarea redutei de est a continuat cu un al doilea atac, purtat până la 30 m de obiectiv.
Paralel cu desfășurarea asaltului asupra redutei de la est de cetate a pornit și atacul demonstrativ împotriva pozițiilor și redutelor otomane de la vest de Rahova31. Acțiunile care au avut loc în ziua de 7/19 noiembrie asupra Rahovei au fost susținute, așa cum se stabilise inițial, de artileria Corpului de observație, amplasată pe malul românesc al Dunării, la Bechet. La ora 17 a încetat atacul principal asupra redutei, însă cu mari pierderi în rândul luptătorilor români: 4 ofițeri și 148 ostași morți, 4 ofițeri și 181 ostași răniți. Unitățile române au făcut 54 prizonieri și au capturat un tun, două chesoane de muniții, arme și 146 căruțe.
În ziua următoare, 8/20 noiembrie, s-au desfășurat numai acțiuni de cercetare desfășurate de cavalerie. În noaptea aceleiași zile primarul Rahovei (bulgar de naționalitate) a transmis comandamentului român știrea că garnizoana otomană urma să părăsească orașul. De asemenea, patrulele de cavalerie și avanposturile române situate la vest de Rahova au alarmat comandamentul
detașamentului că o coloană otomană de circa 2000 de luptători ieșise din Rahova și se îndrepta spre Skit. Un batalion din această coloană înainta în avangardă pentru a pune, după toate probabilitățile, stăpânire pe podul de peste Ogost.
O baterie de artilerie, acoperită de două escadroane de roșiori, a ocupat imediat poziție de tragere pe înălțimea de lângă pod și a deschis focul asupra avangărzii și grosului coloanei otomane. Comandantul otoman a dirijat forțele principale spre confluența râurilor Skit și Ogost cu Dunărea, unde s-a improvizat o trecere prin vad, aruncându-se în apă saci cu nisip, bagaje și corturi. După trecerea celor două râuri, forțele inamice s-au dirijat spre Lom Palanka și Vidin, bătute cu foc de pe malul stâng al Dunării de către artileria corpului de observație și hărțuite până seara la 18 de către subunități de cavalerie ruse și române. Trupele otomane au pierdut în lupte 222 de ostași; forțele noastre au mai capturat un tun și două chesoane, 146 de care cu material, muniții și subzistențe. Jertfele de sânge românești s-au cifrat la 152 de morți și 185 de răniți.
Pentru a preveni acțiunile represive la care detașamentele otomane se dedau îndeobște atunci când erau obligate să părăsească diverse localități, comandantul Corpului de observație, în fruntea unor subunutăți, care însemnau aproape 500 de militari, a trecut rapid Dunărea în dimineața de 9/21 noiembrie pe ambarcațiunile din timp pregătite și a ordonat ocuparea imediată a Rahovei și a fortificațiilor din împrejurimi.
Prin căderea Rahovei s-a accentuat izolarea grupării otomane încercuite la Plevna. După cucerirea acestui important centru de rezistență, comandamentul aliat a trecut la ultimele măsuri în vederea desăvârșirii încercuirii și asaltului decisiv asupra inamicului din zona Plevnei, pentru a respinge orice încercare otomană de ieșire din fortăreața blocată și a-l determina pe Osman pașa să capituleze32.
Bătălia pentru cucerirea Plevnei a reprezentat cea mai puternică confruntare între cele două părți și totodată punctul culminant al acestui război.Întrucât desfăsurarea activităților militare în zona Plevnei reprezintă chiar obiectul acestei lucrări și pentru a realiza o prezentare mai amplă am tratat acest subiect într-un capitol separat.
Succesul forțelor aliate româno-ruse de la Plevna din noiembrie 1877 a marcat încheierea unei etape de importanță decisivă în desfășurarea războiului româno-ruso-turc.
Imperiul otoman dispunea încă de capacitate combativă, fiind în măsură nu numai să reziste pe poziții bine organizate dar și să execute riposte ofensive menite a zădărnicii sau amâna atingerea obiectivelor pe care și le propusese comandamentul aliat pentru scoaterea definitivă a adversarului din luptă.
Pe 30 noiembrie/12 decembrie 1877 la Poradim se întrunește un consiliu de război care urma să stabilească desfășurarea ulterioară a acțiunilor armatelor aliate. S-au avansat două variante de acțiune.Totleben preconiza suspendarea sau încetinirea ritmului acțiunilor militare până în primăvara lui 1878, răstimp în care aveau să fie zdrobite rezistențele otomane din zona de nord-est a peninsulei.
Diametral opusă a fost propunerea marelui duce Nicolae sprijinită de majoritatea ofițerilor ruși, care recomanda continuarea neîntârziată a operațiilor ofensive, pentru a nu lăsa inamicului răgazul necesar refacerii forțelor.
Consiliul de război a hotărât să urmeze varianta marelui duce Nicolae și să continue ofensiva spre sud, având ca obiectiv imediat trecerea Balcanilor și cucerirea Sofiei, după care grosul forțelor trebuind să se îndrepte spre Adrianopol și apoi având ca obiectiv final cucerirea Constantinopolului și strâmtorilor.
La dorința domnitorului Carol I armata română urma să se separe de cea rusă și să continue acțiunile militare în zona Vidin.
Misiunea ce revenea armatei române în aceasta a doua parte a războiului prezenta o importanță strategică aparte. Urmând să dezvolte ofensiva cu toate forțele spre Balcani, armata rusă lasă descoperit flancul drept, lăsând nesupraveghiate importante efective otomane, care puneau în pericol dreapta dispozitivului ofensiv rus și circulația transporturilor militare și civile de pe Dunăre.
În consecință actiunea pe care armata română urma să o desfășore în zona Vidin pentru blocarea și eliminarea puternicelor rezistențe otomane, urmărea în esență să disloce unul din flancurile dispozitivului strategic inamic. În ajutorul forțelor ruse care luptau în Balcani au intrat și forțele armate ale Serbiei pe 13 decembrie 1877 și ale Muntenegrului pe 28 august/8 septembrie 1877 precum și numeroși voluntari bulgari, care au fost încadrați în dispozitivul forțelor ruse.
Comandamentul suprem român a hotărât să efectueze o reorganizare a forțelor armate române corespunzător noului cadru strategic.
În noua sa structură armata română dispunea la sud de Dunăre de trei grupări: Corpul de vest având în compunere trei divizii destinat să desfășoare acțiuni ofensive în zona Vidin. Divizia 3 infanterie, care a primit misiunea să escorteze prizonierii otomani de la Plevna și Divizia 2 infanterie care trebuia să asigure serviciu de garnizoană la Plevna, apoi la Nicopol și Rahova. După crearea Corpului de vest, unitățile române au îndreptat forțele spre zona de operații Vidin-Belogradcik. Astfel Divizia 1 infanterie s-a concentrat în raionul localității Arcer Palanka. Divizia 4 infanterie și-a dislocat o brigadă la Lom Palanka și o brigadă în apropiere de Belogradcik. Divizia 2 infanterie a lăsat două batalioane pentru serviciul de garnizoană, unul la Rahova și altul la Nicopol.
Cetatea Belogradcik situată la aproximativ 45 km sud de Vidin era amplasată într-o zonă muntoasă greu accesibilă și apărată de o garnizoană de aproximativ 3000 de oameni și 15-20 de tunuri. Poziția dominantă ce permitea executarea focului etajat, zidurile înalte și groase, cât și terenul accidentat din jurul cetății făceau din ea un obiectiv greu de abordat prin asalt.
Constatând aceste avantaje strategice ale cetății, colonelul Ștefan Falcoianu șeful Statului Major General a hotărât încercuirea cetății.
În scopul încercuirii complete a grupării otomane Divizia 4 infanterie a executat un atac concentric vizând lichidarea rezistențelor inamice organizate în unele localități din jurul cetății. În urma acestei manevre forțele române s-au apropiat la 1500 m de cetate, distanța la care zidurile cetății se aflau sub loviturile artileriei române. Profitând de un moment de slăbiciune ale forțelor române, forțele asediate otomane au încercat să străpungă blocada pe 4/16 ianuarie 1878 și au ocupat un puternic nod de rezistență în localitatea Kalugher. Contraatacând pe 11/23 ianuarie forțele române au reușit să respingă inamicul. După această dată trupele române și-au restructurat dispozitivul de încercuire, în vederea organizării unui asediu de durată. Pentru blocarea Belogradcikului comandantul român a hotărât executarea unor atacuri concentrice dinspre nord, est și sud, în urma cărora cercul s-a strâns până în apropierea zidurilor cetății. În felul acesta, fortificațiile și însăși trupele otomane încercuite au intrat în bătaia pieselor de artilerie cu tragere directă și s-a trecut la ultima fază a blocării, care va dura până la capitularea garnizoanei Belogradcikului.
Concomitent cu acțiunile de blocare a cetății Belogradcikului alte mari unități române ale Corpului de vest făceau eforturi pentru a lichida o serie de rezistențe dispuse pe căile de acces spre Vidin.
Cea mai puternică rezistența în drumul spre Vidin s-a dovedit a fi localitatea Nazîr Mahala, unde erau dispuși peste 2500 soldați otomani sprijiniți de 6 tunuri. Pentru cucerirea acestei poziții comandantul Diviziei 1 infanterie a hotărât să treacă la ofensivă învăluid pe la flancuri gruparea otomană. Amenințată cu încercuirea , garnizoana localității s-a retras în dezordine spre Vidin.
Localitatea fortificată Vidin, având o populație de aproximativ 25000 de oameni se găsea pe malul drept al Dunării, protejată spre est de malul fluviului și de un zid solid cu numeroase forturi și șanțuri-obstacol. În afara acestor fortificații dispunea de un sistem de mici garnizoane dispuse în jurul localității, cea mai mare dintre ele fiind Nazîr Mahala, cucerită însă de forțele române. Căile de comunicații ce duceau spre cetate erau blocate prin organizarea de către otomani a aliniamentului pozițiilor înaintate, cu o dezvoltare frontală de 35 km.
Dată fiind importanța sa strategică pe malul Dunării cetatea și garnizoana Vidin reprezenta pentru forțele române și ruse un pericol permanent, lucru demonstrat în anii premergători războiului de atacurile prădalnice ale otomanilor ce își aveau ca punct de plecare cetatea Vidin. După plecarea trupelor conduse de Osman pașa spre Plevna cetatea rămăsese sub conducerea lui Mehmet Izzet pașa, care avea la dispoziție o garnizoană de aproximativ 12000 de militari.
În vederea cuceririi Vidinului comandantul Corpului de vest a hotărât să lichideze pentru început rezistențele inamice pe căile de acces spre Vidin, în scopul izolării acestuia de localitățile din afara orașului, să treacă apoi, printr-o încercuire completă și prin bombardamente de artilerie continue, să pregătescă asaltul final în situația în care inamicul nu va capitula.
Operațiunile desfășurate de Corpul de vest în zona Vidin se grupează în trei etape. Etapa întâi cuprinde luptele între 2/14 și 11/23 ianuarie în care s-a realizat încercuirea Vidinului. Etapa a doua, desfășurată între 12/24 și 14/26 ianuarie, în care au avut loc luptele pentru reducerea aliniamentului de încercuire. Etapa a treia a cuprins luptele între 15/27 ianuarie și 11/23 februarie care au dus la capitularea garnizoanei otomane. La 9/21 ianuarie Vidinul era încercuit complet. Efectivele Corpului de vest angajate în încercuirea Vidinului aflate pe malul drept al Dunării se ridicau la 15435 infanteriști, 2149 călărași și roșiori, având la dispoziție 84 de tunuri, la care se adaugă 52 de piese de artilerie, ce ocupau poziții pe ostroavele și malul stâng al Dunării.
În vederea trecerii la ofensivă, generalul Nicolae Haralambie comandantul Corpului de vest a emis la 11/23 ianuarie un ordin de operații care prevedea ca atacul să se declanșeze simultan pe tot frontul la ora 7 dimineața.
Cele mai puternice poziții inamice erau organizate pe aliniamentul Smârdan – Inova – Kapitanovcea, unde inamicul dispunea de lucrări de fortificații de tip redută și puternice șanțuri obstacol.
În dimineața zilei de 12/24 ianuarie 1878, după o pregătire de artilerie de 30 de minute, executată de întreaga artilerie a Corpului de vest, marile unități române au trecut la ofensivă.
Cea mai grea misiune a acestui atac a primit-o Divizia 2 infanterie comandată de generalul Mihail Christodulo Cerchez, care trebuia să cucerească reduta de la Smârdan și Inova. Atacul Diviziei 2 a început prin surprindere fără o pregătire prealabilă de foc, profitând și de mascarea oferită de ceața.
Asaltul final pentru cucerirea redutei s-a dat printr-un atac asupra flancului drept și în spatele dispozitivului inamic, combinat cu un atac frontal. În scurt timp rezistența otomană a fost lichidată, o parte din trupele otomane reușind să se retragă spre cetatea Vidin. Pentru consolidarea aliniamentului cucerit, comandantul diviziei a apropiat eșalonul doi de linia întâi de atac. După cucerirea redutei forțele principale ale brigăzii au angajat lupte violente pentru a curăți de inamic localitatea Smârdan.
Restructurându-și dispozitivul de luptă, Brigada 2 infanterie a lăsat în Smârdan circa două companii, iar forțele principale ale brigăzii au atacat fulgerător gruparea otomană ce apăra gruparea din partea vestică a localității Inova, care după o scură rezistență s-a predat.
În după amiaza zilei de 12/24 ianuarie trupele diviziei 2 stăpâneau întreaga zona Smârdan. A doua zi trupele române au respins un contraatac otoman și au silit trupele din localitate Kapitanovcea să se retragă spre Vidin. La sfârșitul acestei etape soldată cu moartea a 233 de soldați români și cu rănirea altor 364, inelul încercuirii realizat de trupele române pornea de pe malul drept al Dunării și continua pe malul românesc între Calafat și Ciuperceni.
La 20 ianuarie/1 februarie 1878 Comandamentul român a întrerupt bombardarea Vidinului și a propus trupelor otomane să capituleze oferind garanții că întraga garnizoană va beneficia de tratamentul cuvenit prizonierilor de război. La refuzul comandantului garnizoanei otomane tragerile s-au reluat și au continuat până pe 23 ianuarie/4 februarie când au încetat ca urmare a situției politico-militare, de ansamblu a războiului, Imperiul otoman cerând încheierea armistițiului.
La 11/23 februarie garnizoana din Vidin a capitulat punând capăt astfel războiului și consemnând și pe câmpul de luptă prin jertfa soldaților români independența României.
2.2.BĂTĂLIA PENTRU PLEVNA
2.2.1.DESFĂȘURAREA ACȚIUNILOR COMUNE ROMÂNO-RUSE ÎN BĂTĂLIILE A TREIA ȘI A PATRA PENTRU CUCERIREA PLEVNEI
După trecerea Dunării, grosul armatei române și-a concentrat și organizat dispozitivul de luptă în jurul Plevnei, mică localitate situată la 40 km sud de Dunăre care, prin poziția strategică deosebită, constituia un nod al comunicațiilor între Rusciuk – Șiștov – Nicopol – Lovcea – Tîrnovo – Sofia – Vidin – Rahova. Prin sistemul de fortificații organizat și puternica garnizoană otomană instalată aici, Plevna devenise cel mai redutabil dintre obiectivele din întreg teatrul de acțiuni militare balcanic.
Baza sistemului defensiv conceput de comandantul grupării otomane de la Plevna a constituit-o rețeaua de redute amplasate pe formele dominante de teren pe direcțiile principale de interzis. Reduta era o lucrare de campanie, de regulă de formă pătrată, cu laturile de cel puțin 30-40 m, cu perții căptușiți cu bârne de lemn, fiind acoperită cu traverse solide peste care se așternea un strat gros de pământ bătătorit. Numeroasele locașuri și amplasemente de tragere pentru armamentul de infanterie și artilerie, amenajată etajat până la partea superioară a parapetului, permiteau realizarea unui baraj de foc încrucișat, greu de străbătut pentru atacatori33.
Garnizoana unei redute era de obicei de valoarea unui batalion, cele mai mari fortărețe de acest fel putând asigura condiții de trai și luptă chiar unor forțe mai importante. Redutele se legau între ele prin șanțuri de comunicație și de tragere adânci și largi, având pereți verticali, căptușiți cu scânduri pentru a nu se surpa. Destinate în principal pentru luptă, lărgimea lor până la doi metri permitea și adăpostirea animalelor de tracțiune, a rezervelor locale, a muniției și hranei, și, nu în ultimul rând, executarea unor manevre de forțe și mijloace rapide ascunse de vederea inamicului.
Plevna, cu o populație la acea dată, de 18000 de locuitori, ocupa o poziție strategică deosebită. Terenul din jurul ei era în parte accidentat, cu dealuri și amfiteatru, cu văi și vâlcele străbătute în toate direcțiile de pâraie, cu sau fără apă în acel moment34.
La sfârșitul lunii august întregul sistem defensiv al Plevnei se înfățișa ca un semicerc care pornea cu linia dinainte de pe malul drept al râului Vid, deci dinspre nord de oraș, mergând spre est pe linia localităților Opanez, Bucov și Grivița. De aici pozițiile turcilor se îndreptau spre sud-est, spre localitatea Radișevo, apoi spre satele Crișin și Olceagaș, la vest, legându-se din nou cu malul drept al Vidului. În această imensă potcoavă, cu o circumferință de aproape 40 km cu arcul extrem înfipt spre est, la Grivița și Radișevo, iar cu capetele bine rezemate pe Vid, se afla Plevna, la confluența râului Tucenița cu râul Grivița și la 9 km de confluența Griviței cu Vidul35. Aici turcii, aplicând concepția și experiența unei înalte competențe în materie, colonelul de geniu Tahir bei, au construit numeroase redute.
O trăsătură dominante a întăriturilor defensive realizate de Osman pașa în zona Plevnei consta în faptul că fiecare fortificație și poziție erau astfel construite încât nu puteau fi întoarse ci doar atacate de front; fiecare redută în parte era bine flancată de redute apropiate, în spațiu dintre ele asigurându-se o pânză deasă de foc. În plus focul redutelor era organizat pe trei etaje, iar cele trei etaje deschideau focul concentrat, simultan, numai în momentul când atacatorul intra în zona razanței armelor.
În rezervă se aflau 10 batalioane de infanterie, 12 escadroane de cavalerie, 6 tunuri, etc.
În total forțele otomane aflate la dispoziția lui Osman pașa pentru menținerea acestei puternice zone întărite însumau, la sfârșitul lunii august 1877, aproximativ 50000 de luptători, adică 46 de batalioane, 19 escadroane și 72 de tunuri.
După studierea fortificațiilor otomane și cunoașterea forțelor ruse din zonă, în cadrul comandamentului român s-a întărit convingerea că declanșarea bătăliei trebuia amânată până la sosirea trupelor chemate din Rusia. Acest punct de vedere era susținut, dealtfel, și de numeroși generali ruși36.
Până la urmă s-a impus, totuși, punctul de vedere al adepților declanșării imediate a bătăliei, care doreau să scape cât mai grabnic de coșmarul Plevnei. Acest punct de vedere se sprijinea în mare măsură pe rezultatele aprigei dispute din zona trecătorilor, unde trupele ruse și detașamentele de voluntari bulgari reușiseră să stăvilescă contraofensiva otomană. De aici se trăsese concluzia, eronată, că armata otomană nu mai este capabilă să întreprindă nici operații defensive.
Sub aceste auspicii, la 25 august/6 septembrie, domnitorul Carol a convocat în cartierul său din Poradim pe generalul locotenent P. D. Zotov, însoțit de alți ofițeri de stat major, pentru a elbora planul de operați al Armatei de vest. După dezbateri lungi și ținând seama de opiniile înaltului comandament rus, s-a stabilit ca atacul trupelor aliate asupra Plevnei să se execute simultan din trei direcții: din sud, cu un detașament puternic, comandat de generalul maior prinț A.K. Imeretinski; din sud-est, cu forțele principale ruse comandate de generalul locotenent N.P. Krudener; din nord-est, cu Armata de operații română, comandată de generalul de brigadă Alexandru Cernat37.
În fața Plevnei se afla concentrată întraga Armată de vest, cuprinzând: Armata de operații română, cu 38000 de luptători grupați în 41 de batalioane, 32 de escadroane, 18 baterii (108 guri de foc) și 5 companii de geniu; trupe ruse, cu 52100 de luptători grupați în 62 de batalioane, 28 de escadroane, 28 de sotnii și 316 guri de foc, în total 90100 de militari și 424 de piese de artilerie.
În dimineața de 26 august/7 septembrie trupele române și ruse de la Plevna au început pregătira de artilerie a celei de a treia bătălii cu 146 de guri de foc.
A doua zi, la 27 august/ 8 septembrie, în zori, ostașii Regimentului 13 dorobanți, comandați de locotenent-colonelul Ion Petrovici, care avea deja batalionul 1 cu patru companii în avanposturi, erau gata de atac pentru a cucerii redanul dinaintea redutei Grivița38.
În după amiaza zilei de 27 august/8 septembrie, la ora 16, gornistii au dat prelung semnalul de înaintare. Tiraliorii din prima linie s-au avântat cu hotărâre asupra inamicului, urmați îndeaproape de cei din linia a doua. Focul executat de inamicul din redan nu a avut efectele scontate de otomani, deoarece ostașii români foloseau cu pricepere orice denivelare de nivel, orice acoperire. Românii s-au apropiat vertiginos de primele șanțuri fiind când descoperiți, când protejați de tufișurile, denivelările sau mușuroaiele întâlnite în cale. Avanposturile otomane au fost relativ ușor respinse și companiile române din primul eșalon au pătruns în șanțurile redanului39.
Inamicul nu s-a împăcat cu pierderea acestui avanpost fortificat al sistemului său defensiv de la est de Plevna și, în consecință, a dezlănțuit, în după amiaza zilei de 27 august/8 septembrie și noaptea de 27 spre 28 august/8 spre 9 septembrie, două puternice contraatacuri; ambele au fost respinse, luptătorii români, sprijiniți de artilerie, menținându-și pozițiile în ciuda efortului turcilor de a-i îndepărta.
Cucerirea redanului a permis trupelor noastre să ocupe o bună bază de pornire la atac, mai aproape de reduta principală, a sporit încrederea ostașilor în victorie. Succesul a fost scump plătit cu sacrificiul a 16 militari români morți și 113 răniți, din care 3 ofițeri răniți40. În urma înfruntărilor din 27 august/8 septembrie toate marile unități române se aflau angajate, într-o formă sau alta, împotriva trupelor otomane de la Plevna.
În conformitate cu planul inițial, a doua zi 28 august/9 septembrie, ar fi trebuit să se declanșeze atacul general al trupelor române și ruse asupra Plevnei. Întrucât atacul s-a amânat pregătirea de artilerie a continuat cu mai mare intensitate. Comandamentul român a dispus ca bateriile de artilerie și avanposturile Diviziei 4 infanterie să fie apropiate cât mai mult de inamic și să se consolideze temeinic la teren. Redanul cucerit a fost transformat într-o adevărată redută; s-au construit șanțuri defensive; bateria comandată de căpitanul Lupașcu s-a instalat în poziția ocupată după încheierea atacului asupra redanului, la circa 900 de metri de reduta Grivița; o oarecare apropiere s-a executat și de către artileria și avanposturile Diviziei 3 infanterie, care, de asemenea, s-au consolidat la teren. Brigăzile 2 și 3 infanterie din Divizia de rezervă, aflate la Verbița, au început să execute lucrări defensive pentru a putea contribui la acoperirea flancului drept al armatei ruse.
Rezultatele celor patru zile ale pregătirii de artilerie au fost analizate, în după amiaza de 29 august/10 septembrie, într-un consiliu de război la care au luat parte domnitorul Carol, țarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, șefii statelor majore, comandanții corpurilor de armată și alți generali. După lungi dezbateri, s-a stabilit ca atacul general să se declanșeze la 30 august/11 septembrie, ora 15. Deși domnitorul României propusese ca ofensiva să înceapă câteva zile mai târziu, pentru ca unitățile române și ruse să se apropie și mai mult de centura de fortificații și să evite astfel parcurgerea unei distanțe relativ mari sub focul trupelor otomane, inclusiv să efectueze cercetarea prin luptă a pozițiilor vrăjmașe, comandamentul rus a insistat pentru ziua și ora stabilite, întrucât 30 august coincidea cu ziua onomastică a țarului Alexandru al II-lea, care dorea să fie marcată și cu o strălucită victorie militară.
Principalele hotărâri ale consiliului de război au fost concretizate într-un scurt și precis ordin de operații pentru Armata de vest, dat la Poradim în seara zilei de 29 august/10 septembrie și semnat de domnitorul Carol și de șeful său de stat-major, generalul P. D. Zotov.
Ordinul a stabilit ca atacul infanteriei să înceapă simultan, la ora 16, pe toată lungimea dispozitivului, pentru a sili comandamentul otoman să-și disperseza cât mai mult forțele și să nu poată realiza concentrări de forțe în punctele nevralgice.
După cucerirea redutelor, trupele ruso-române, potrivit planului adoptat, urmau să-și dezvolte succesul obținut, atacând cu trupele de la flancul stâng și cele de la centru pe înălțimea din fața orașului Plevna; apoi la acest atac se mai adăugau și trupele din flancul drept, aruncându-i pe turci în afara câmpului fortificat de la Plevna, cavaleria fiind cea care avea să definitiveze acțiunea.
În ziua de 30 august/11 septembrie, după ce a încetat ultimul bombardament al artileriei asupra fortificațiilor trupelor otomane, la ora 13:15, pe cei 60 km ai „potcoavei” frontului, unitățile române și ruse au pornit la atac, fiecare în sectorul său de acțiune.
Asaltul executat de trupele din compunerea coloanei de atac a Diviziei 3 infanterie nu asupra redutei „Grivița nr. 1”, ci asupra unei redute denumită „Grivița nr. 2”, despre existența căreia nu se știa, nu a avut succesul scontat. Una din cauze a fost determinată de faptul că eșalonul doi nu a intervenit la timp pentru a intensifica lovitura pe direcția de efort, unde adversarul era protejat de solide lucrări de fortificație. Mai mult, coloana de flanc a colonelului Alexandru Gramont, care avea misiunea să acopere aripa dreaptă a întregului dispozitiv și să atace inamicul, greșise direcția de înaintare din cauza ceții, lipsind de pe câmpul de luptă în momentul hotărâtor al acțiunii. În felul acesta otomanii au putut să-și concentreze întregul efort asupra subunităților române care atacau frontal, să le producă pierderi mari și în cele din urmă să le oblige să se retragă. Pierderile Diviziei 3 infanterie au fost grele: 11 morți și 15 răniți din rândul ofițerilor și 683 morți și răniți dintre gradați și soldați. Numai batalioanele din primul eșalon al coloanelor de atac au pierdut peste 90 la sută din ofițeri și 50 la sută din rândul trupei. Din batalionul căpitanului N. Valter Mărăcineanu un singur ofițer a scăpat nevătămat, sublocotenentul Ioan Culcer41.
După ce au cucerit amenajările cu caracter defensiv care protejau reduta, ostașii români au început atacul propriuzis al fortificației, dar au fost copleșiți de focul inamicului, suferind mari pierderi. În raportul trimis de Marele Cartier General, șeful de stat-major al Diviziei 4 infanterie indica drept principală cauză a insuccesului faptul că forțele otomane avuseseră posibilitatea de a-și concentra tot focul asupra coloanei de atac române, batalioanele ruse neintervenind nici de data aceasta în luptă, iar Divizia 3 infanterie rămânând inactivă. Nu este mai puțin adevărat că, față de tăria obiectivului ce trebuia cucerit, forțele a numai două batalioane care au participat efectiv la asalt se dovedeau insuficiente.
În raport cu situația grea creată, Marele Cartier General, edificat asupra a două redute Grivița, a ordonat ca Divizia 4 infanterie să execute un al treilea atac asupra „Griviței nr. 1”; Divizia 3 infanterie trebuia să fixeze cu foc puternic inamicul din „Grivița nr. 2”, pentru a zădărnici tentativele de ajutor a forțelor din reduta „Grivița nr. 1”; totodată s-a cerut generalului N. P. Krudener, comandantul Corpului 9 rus, să ia toate măsurile pentru introducerea în luptă a celor două batalioane destinate să acționeze în sprijinul unităților române42.
Cel de-al treilea asalt a pornit la ora 17, după ce, la ordinul generalului Alexandru Cernat, aflat la fața locului, coloana de atac a fost întărită cu un batalion din Regimentul 15 dorobanți. Se conta acum și pe cooperarea trupelor ruse.
Cu prețul unor jertfe mari, luptătorii români au reușit să ocupe șanțurile din dreapta redutei, dar nu s-au putut menține acolo din cauza focului extrem de puternic al otomanilor. Cu rândurile mult rărite, batalioanele române, ca și cele ruse dealtfel, s-au retras spre baza de plecare.
Ziua de 30 august/11 septembrie 1877, în care se puseseră atâtea speranțe, era pe sfârșite și ea nu adusese nici o victorie pentru tabăra aliată. Divizia 4 infanterie română se pregătea pentru al patrulea asalt asupra redutei. S-au constituit două grupări: una formată din ostași ai regimentelor 5 infanterie și 14 dorobanți, care trebuia să atace obiectivul dușman dinspre est; alta, compusă din Batalionul 2 vânători și din subunități din regimentul 16 dorobanți cu misiunea să atace reduta dinspre sud-est, învăluind-o în cooperare cu mult așteptatele batlioane ruse.
Divizia 4 română a atacat de front și în flancul drept, iar batalioanele ruse dinspre sud, în flancul stâng. S-a angajat o luptă crâncenă, la baionetă. În fapt în acel timp și inamicul considera situația sa foarte critică. Deși instalați în puternice lucrări, otomanii suferiseră mari pierderi, ceea ce relevă că asalturile românilor, cu toate golurile provocate coloanelor noastre, avuseseră o considerabilă eficiență militară. Drept pentru care comandantul otoman a luat decizia de a înlocui chiar în toiul luptei batalionul ce se menținea în Kanlî Tabia. A fost împins spre redută batalionul 2 din regimentul 4 de nizami. Dar în timp ce se opera schimbarea a survenit ultimul asalt românesc.
Ostașii din Batalionul 2 vânători și din regimentele 14 și 16 dorobanți și 5 infanterie au umplut șanțurile cu fascine și au escaladat parapetul intrând în redută. În fruntea lor se aflau locotenent-colonelul Al. Candiano Popescu, căpitanul Petre Negoiescu, comandanții de batalioane, companii și plutoane. De asemenea, batalioanele ruse au atacat impetuos și au intrat odată cu românii în redută. Otomanii au fost siliți să părăsească reduta Grivița nr. 1 și tunurile aflate acolo și să se retragă spre reduta Grivița nr. 2.
Cucerirea redutei Grivița nr. 1 a fost plătită scump de trupele române. Pierderile Diviziei 4 infanterie s-au ridicat la 27 ofițeri și 1300 de soldați, morți și răniți. Pierderi mari au înregistrat și trupele ruse43. În total, în zilele de 26-31 august/7-11 septembrie pierderile trupelor române s-au ridicat la 53 ofițeri și 2511 soldați, morți și răniți.
Concomitent cu acțiunile Armatei de operații române, trupele ruse au desfășurat în sectorul central, în zilele de 30 și 31 august/ 11 și 12 septembrie, lupte violente. Corpul 9 de armată rus a atacat continuu pozițiile inamice, însă deosebita tenacitate a adversarului nu i-a îngăduit să obțină vreun rezultat deosebit. Corpul 4 rus, comandat de generalul Krilov, a dat mai multe asalturi asupra poziților turcești de la Radișevo. Toate cele 14 coloane de atac au fost respinse; ele au lăsat pe câmpul de luptă circa 4300 de militari morți și răniți.
Lupte crâncene au declanșat, în sectorul stâng al dispozitivului, trupele Detașamentului Imeretinski. În zona Munților Verzi unitățile comandate de generalul Skobelev au reușit să pună stăpânire, după asalturi sângeroase, pe două redute. În ziua de 31 august/12 septembrie, în zori, turcii au contraatacat însă cu forțe numeroase și le-au recucerit, după ce redutele au trecut de patru ori dintr-o stăpânire în alta. Nesprijinit la timp și eficient de eșalonul său superior, generalul Skobelev a fost nevoit să ordone retragerea pe aliniamentul inițial, părăsind toate cele trei creste ale Munților Verzi, după ce trupele aflate sub comanda sa suferiseră pierderi mari.
În total, în zilele de 26-31 august/7-11 septembrie trupele ruse au pierdut 197 de ofițeri și 12471 de soldați, morți și răniți.
Așadar, considerând rezultatul general al celei de a treia bătălii de la Plevna pe întregul ei dispozitiv, singurul succes repurtat a fost acela obținut de forțele române, cucerirea redutei Grivița nr. 1.
Din analiza modului cum a fost concepută și s-a desfășurat cea de a treia operație de la Plevna s-au desprins o serie de concluzii și învățăminte politico-militare folosite atât în următoarele confruntări ale războiului din 1877-1878, cât și de știința și arta militară de după aceste evenimente. Armata română a intrat în campania din sudul Dunării operând asupra obiectivului de cea mai mare importanță din întrgul spațiu bulgăresc, pentru lichidarea grupării otomane de la Plevna, de care depindea însuși rezultatul final al războiului. Deși nu s-a soldat cu o victorie clară asupra inamicului, a treia operație de la Plevna a avut o certă importanță strategică. Prin intrarea țării noastre în campanie, coaliția antiotomană a fixat, într-un spațiu controlat de armatele româno-ruse, forțele principale otomane.
Interceptarea și controlul comunicațiilor Plevnei cu celelalte baze de rezistență din Balcani, crearea condițiilor pentru blocarea completă a forțelor otomane din zona Plevnei dar mai ales schimbarea raportului de forțe dintre beligeranți au dus la reluarea inițiativei strategice pe întrgul teatru de acțiuni militare sud-dunărene de către forțele aliate.
Acțiunile militare românești desfășurate în lunile iulie și august au asigurat definitiv armatei țării noastre o bază de operații situată în nord-vestul spațiului balcanic, o zonă de responsabilitate proprie, care corespundea obiectivului politico-strategic și conținutului planului operativ de intrare a României în campania antiotomană din 1877-1878. La nivel operativ și tactic s-au desprins o serie de concluzii și învățăminte ce individualizează această primă operație din sudul Dunării, la care a participat armata română, de celelalte ale războiului de independență.
Carențele manifestate în plan tactic și-au avut originile în specificul războiului de coaliție și particularitățile acțiunilor militare în spațiul balcanic, puternic fortificat, și dispozitivul otoman structurat pentru a face față unei lungi campanii de uzură. Unele neajunsuri au aparținut nemijlocit comandamentului, statelor-majore și comandanților armatei române. Cercetarea inamicului și terenului s-a desfășurat cu intermitențe și incomplet, s-a rezumat în prima parte a acestei operații la informațiile primite de la aliat care erau, în cea mai mare parte, eronate sau neactualizate. Cooperarea între arme și respectiv eșaloane, legătura între grupările ce acționau ofensiv s-au realizat sporadic. Una din inițiativele și măsurile propuse în plan operativ și tactic de partea română au fost tergiversate și estompate de aliați.
Rezistența dârză întâmpinată de forțele aliate în cea de a treia bătălie de la Plevna a arătat soliditatea sistemului defensiv organizat de Osman pașa, faptul că fortificațiile sale erau greu de cucerit printr-un atac frontal.
La 1/13 septembrie, țarul Alexandru al II-lea a convocat, pe câmpul de bătălie de la Plevna, un consiliu de război pentru a dezbate problema cea mai stringentă a momentului44: să se mențină pozițiile ocupate sau, dimpotrivă, trebuia să se efectueze o retragere (la est de râul Osma sau chiar mai departe, eventual dincolo de Dunăre) până la sosirea unor întăriri masive. S-au conturat două poziții diametral opuse: una, susținută de generalii P. D. Zotov și N. F. Malaski, care preconiza o retragere ce să se efectueze dincolo de Osma, pe motiv că exista primejdia iminentă a unei contraofensive otomane; alta, având ca susținători principali pe generalul K. V. Levițki și pe ministru de război D. A. Miliutin, care aviza menținerea fermă a pozițiilor ocupate de trupele ruse și române în fața Plevnei și adoptarea măsurilor necesare pentru a realiza încercuirea completă a grupării otomane comandate de Osman pașa. Țarul s-a raliat, în cele din urmă, celei de a doua poziții.
Hotărârile acestui consiliu de război au deschis, practic, etapa de încercuire și asediere a Plevnei, înscrisă în perioada lunilor septembrie, octombrie și noiembrie 1877, când importante evenimente s-au petrecut în această parte a tetrului de operații din Balcani. După caracterul acțiunilor care au avut loc, etapa de încercuire și asediu ar putea fi împărțită în două faze: loviturile și manevrele executate pentru completa încercuire a inamicului și luptele angajate pentru asigurarea spațiului operațional a forțelor ce au realizat încercuirea.
În dimineața următoare, 2/14 septembrie, un nou consiliu de război; la care au luat parte: domnitorul Carol, marele duce Nicolae, comandantul Armatei române de operații și comandanții corpurilor ruse; a analizat situația militară din zona Plevna în lumina deciziilor adoptate în ajun. În acest consiliu s-a stabilit următorul dispozitiv pentru trupele româneși ruse care participau la operația de încercuire a grupării otomane de la Plevna: Armata română de operații menținea, în continuare, pozițile deținute până atunci (cu flancul stâng rezemat pe reduta Grivița nr. 1); Corpului 4 rus, trecut sub comanda generalului-locotenent Pomeranțev, îi revenea sectorul cuprins între valea pârâului Tucenița și drumul Plevna-Pelișat; Corpului 9 rus sectorul dintre acest drum și satul Grivița.
Hotărârile adoptate în consiliul de război de la Radenița au stat la baza elaborării noului plan de acțiune al forțelor aliate, angajate în zona Plevnei, acțiunile româno-ruse fiind finalizate în două etape: prima, desfășurată între 1/13 septembrie și a doua decadă a lunii octombrie 1877, a însumat luptele duse pentru îmbunătățirea și consolidarea pozițiilor ocupate de forțele aliate, executarea unor puternice lucrări de fortificații, realizarea completei încercuiri a grupării conduse de Osman pașa, executarea de către trupele române a două atacuri asupra redutei Grivița nr. 2, ocuparea de către armata rusă a localităților Gorni Dubnik, Dolni Dubnik și Teliș; a doua, desfășurată între sfârșitul celei de a doua decade a lunii octombrie și 28 noiembrie/10 decembrie, a constat în lărgire spațiului operațional al trupelor aliate dispuse pe frontul de încercuire a Plevnei și din exterior pentru izolarea completă a garnizoanei otomane blocate de forțele proprii din exterior, operație în timpul căreia trupele române au cucerit Rahova și au ajuns pe râul Lom.
Comandamentul român nu a renunțat la ideea executării unui nou atac asupra redutei Grivița nr. 2, care, fiind foarte aproape de reduta Grivița nr. 1, constituia un pericol permanent pentru trupelor aliate. Mai întâi, s-a ordonat executarea unei recunoașteri prin luptă pentru a determina tăria redutei. Întreprinsă la 4/16 septembrie cu două companii din Regimentul 13 dorobanți, comandate de căpitanii Ion Botez și Vasile Eremia, sprijinite de o baterie instalată în redanul cucerit la 27 august/8 septembrie, recunoașterea a stabilit că reduta Grivița nr. 2 ar fi slab apărată de otomani. Ca urmare, consiliu de război român, prezidat de comandantul Armatei de vest, cu participarea comandanțiilor diviziilor române, a hotărât ca în ziua de 6/18 septembrie să se execute un atac pentru cucerirea acesteia. Ordinul de luptă nr. 57 din 5/17 septembrie emis de generalul Al. Cernat stabilea concepția ofensivei, modul ei de organizare și procedeele de acțiune: atac frontal cu o grupare de asalt constituită din trei batalioane, combinat cu o manevră demonstrativă în flancul drept, executată de o companie din Batalionul trei vânători, penru a distrage atenția adversarului de la efortul principal; executarea unei pregătiri de artilerie cu o durată de șapte ore și jumătate asupra sistemului de fortificații, bateriilor de artilerie, adăposturilor și rezervelor din adâncimea dispozitivului inamic.
La 6/18 septembrie batalioanele destinate atacului au intrat în lucrările redutei Grivița nr. 1, în dispozitivul hotărât. Tot în această redută se mai aflau și alte subunități, aparținând regimentelor 5 și 7 dorobanți. La ora 6 a început focul artileriei, care cu mici întreruperi a durat până la declanșarea atacului. În acel moment Batalionul 1 din Regimentul 15 dorobanți a ieșit din șanțuri, s-a răspândit în trăgători și, în frunte cu comandantul lui, maiorul Nicolae Ion, a pătruns în lucrările înaintate ale inamicului; prin luptă la baionetă unitatea și-a croit drum până la parapetul redutei, dar nu l-a putut escalada din cauza focului intens de infanterie și artilerie otoman.
Rezultatul atacului din ziua de 6/18 septembrie a determinat comandamentul român să amâne pentru câtva timp executarea unui asalt și să continue susținut lucrările de apropiere, pentru a reduce din spațiul pe care trupele noastre erau obligate să-l parcurgă în teren descoperit. Până la sfârșitul lunii septembrie se realizase cea de a patra „paralelă”, situată la 180 de metri distanță de reduta proprie. Aceste lucrări deveniseră un complex de șanțuri, cu adâncimi în jur de 1,70 metri, organizate cu trepte, amplasamente pentru muniții, puști și chiar tunuri de câmp.
În aceste condiții s-a hotărât să se facă o nouă încercare de a străpunge poziția otomană și de a deschide drumul spre Plevna. S-a ajuns astfel la atacul de la 7/19 octombrie 1877. Sub motivul că atacul urmărea obiective limitate, atât organizarea cât și executarea lui au fost lăsate pe seama Diviziei 4 infanterie; se pare, însă, că procedând astfel domnitorul Carol nu a vrut să își asume, din motive de prestigiu personal, riscurile unui deznodământ nefavorabil.
Comandamentul Diviziei 4 infanterie a adus, în comparație cu dispozitivul și procedeele aplicate anterior, unele modificări menite, în opinia lui, să deruteze defensiva otomană: pe de o parte, a scurtat la maximum pregătirea de artilerie, pentru ca otomanii să nu poată adopta contramăsurile obișnuite; pe de altă parte, a decis ca atacul să se execute nu pe o direcție, ci pe două, spre a obliga inamicul să își disperseze focul și a-i reduce posibilitățile de contraatac.
La ora 12:30, după o scurtă pregătire de artilerie, atacul s-a dezlănțuit. În momentul în care românii au ajuns la șanțurile redutei Grivița nr. 2 otomanii au dezlănțuit un foc dens care au rărit rândurile asaltatorilor, făcând înaintarea imposibilă. Așadar focul artileriei proprii s-a dovedit și de această dată ineficace asupra fortificațiilor otomane. Comandantul Diviziei 4, pentru a evita sacrificiile inutile, a hotărât oprirea atacului, urmând ca el să fie reluat după o nouă pregătire de artilerie și executat pe întuneric. Ideea unui atac pe timp de noapte se conturează astfel mai pregnant, în condițiile războiului din 1877-1878, ca un procedeu nou, impus de natura organizării defensive inamice. Prin acest procedeu s-a urmărit nu numai realizarea efectelor de surprindere și micșorarea eficacității focului adversarului, ci și creerea unei situații care să nu favorizeze comandamentul otoman în executarea unor contraatacuri.
Nerealizarea obiectivului stabilit pentru atacul asupra redutei Grivița nr. 2 din 7/19 octombrie 1877 s-a datorat unor cauze multiple, ce țineau în principal de concepția în care a fost organizată și s-a desfășurat această acțiune ofensivă45.
Dispozitivul adoptat era prea adânc eșalonat, forțele repartizate a rupe apărarea inamică erau doar a treia parte din totalul trupelor destinate a cuceri reduta.
Atacul s-a realizat pe o singură direcție, pe un front redus, de numai 300 de metri, într-o situație când se recomanda atacul din cel puțin două direcții. Forțele au acționat compact, ceea ce a permis concentrarea focului inamic asupra grosului grupării ofensive.
Pregătirea de artilerie a avut o durată scurtă și efecte minime asupra fortificațiilor și trupelor otomane protejate de redută. Artileria a acționat numai până la începera atacului, astfel că după declanșarea ofensivei otomanii și-au putut reface dispozitivul și sistemul de foc.
Atacul s-a executat la mijlocul zilei, în condiții bune de vizibilitate asupra câmpului de luptă, ceea ce a permis otomanilor să controleze toate mișcările trupelor române concentrate asupra redutei. Terenul, deși era frământat, avea numeroase porțiuni aflate sub bătaia directă a armamentului inamic. Cunoscând eroismul cu care românii se avâtau în luptă, trupele asediate au declanșat cu disperare acțiuni de contraatac ce au contribuit la oprire asaltului redutei46.
Cele două atacuri date de trupele române asupra redutei s-au numărat printre puținele acțiuni ofensive inițiate în zona Plevnei după trecerea la organizarea încercuirii grupării otomane comandate de Osman pașa.
La 9/21 septembrie s-a primit informația că dinspre Orhaine se deplasa pe drumul Plevnei un convoi de aproximativ 2000 de care cu diferite provizii, escortat de circa 8000 de ostași otomani. Osman pașa,fiind înștiințat de sosirea convoiului, a constituit un detașament puternic sub ordinele lui Atuf pașa, cu un efectiv de circa 2500 de militari și două tunuri, pe care l-a trimis înaintea convoiului pentru a-l ajuta în timpul trecerii regiunii aflate sub controlul trupelor aliate. Detașamentul a angajat o luptă cu inamicul, înaintea localității Dolni Dubnik, în urma căreia drumul spre Plevna a fost degajat. Informațiile referitoare la rezultatul acestei confruntări este confirmată și de documentele românești, care arată că, deși a fost atacat la Teliș, convoiul otoman a reușit totuși să pătrundă în Plevna la 11/23 septembrie.
Acțiunile pe care gruparea otomană le-a putut întrprinde, cu sprijin din exterior, până la sfârșitul lunii septembrie 1877 dovedeau că încercuirea nu era încă completă și, deci, inamicul avea posibilitatea să părăsească orașul, ieșind în direcția Dolni Dubnik – Orhanie – Sofia. Se pare că Osman pașa ordonase deja fortificarea punctelor cheie (Dolni Dubnik, Gorni Dubnik și Teliș) și amenajarea mai multor stații telegrafice pe linia de comunicație cu Sofia nu numai pentru a satisface nevoile de aprovizionare, ci și cu scopul de a păstra o poartă deschisă pe unde, la momentul oportun, să poată părăsi Plevna. Dar, cu toate apelurile stăruitoare făcute de prevăzătorul și priceputul general turc la Constantinopol, după bătălia a treia de la Plevna comandantul suprem otoman nu a aprobat ca forțele din Plevna să se retragă, pe motiv că ele imobilizau o mare parte a armatelor ruse și române, întârziind astfel declanșarea ofensivei în alte zone, îndeosebi la sud de Balcani. În aceste condiții, împotriva voinței lui, Osman pașa a fost determinat să rămână la Plevna, deși își dădea seama că momentul încercuirii complete nu era departe.
Linia siguranței exterioare a ajuns pe acestă direcție la aproximativ 40 de kilometri. Forțele comandate de Șevket pașa, care înaintaseră de la Sofia către Teliș pentru a veni în sprijinul grupării din Plevna, au fost obligate să se retragă spre Orhanie.
Eforturile trupelor ruse și române depuse începând cu ziua de 12/24 octombrie s-au transformat într-o ofensivă generală, care a reușit să respingă inamicul de la sud de Plevna spre trecătorile Munților Balcani, mărind astfel spațiul dintre aliniamentul de încercuire și cel al siguranței exterioare și izolând tot mai mult trupele lui Osman pașa de zonele centrale ale teatrului de război din Balcani. Exploatând succesul obținut de Teliș, trupele de cavalerie comandate de generalul Gurko au reușit până la 28 octombrie/9 noiembrie să ocupe Vrața, Teteven și Osikovo, situate la aproximativ 60 km de Plevna și la numai 30 de kilometri de trecători.
În vreme ce aliniamentul siguranței exterioare era împins tot mai departe de garnizoana asediată, cercul din jurul Plevnei a fost restrâns în urma unor angajamente cu caracter local și consolidat prin numeroase lucrări de fortificații. Dintre acestea o pondere deosebită a căpătat ocuparea, în a doua jumătate a lunii octombrie, a crestei nr. 1 a Munților Verzi, efectuate de către trupele ruse comandate de comandantul Skobelev, în timp ce alte forțe de la flancul stâng al dispozitivului au cucerit inălțimile situate la sud de localitatea Trina. La flancul drept trupele române au smuls inamicului înălțimile de la nord de localitatea Opanez, periclitând astfel stabilitatea celor doi umeri atât de necesari otomanilor pentru eventualitatea că ar fi încercat să iasă în direcția Dolni Etropol.
Pentru a împiedica gruparea otomană să spargă din interior blocada, trupele române și ruse au consolidat și extins continuu lucrările de fortificație executate pe aliniamentul de încercuire. Acestea, asigurând protecția personalului și mijloacelor de foc, au constituit în același timp și bune baze de plecare la atac pentru angajamente de hărțuire sau cu obiectiv limitat. În perioada dată trupele române au construit redute la Kalișovăț și Riben, menite să asigure flancul drept al dispozitivului, și redutele „Alexandru” și „Verbița”, pentru asigurarea flancului stâng. Ele au reușit într-un timp relativ scurt să execute lucrări genistice pe o întindere de aproximativ 12 km, începând de la Kațamunița (pe malul drept al râului Vid) și până la Grivița.
Toate aceste lucrări au devenit o rețea densă și, pe direcțiile mai importante, continuă de fortificații, concepută într-un sistem pe trei linii: linia avanposturilor, linia de luptă și linia rezervelor de sectoare, iar fiecare din ele dispuneau de observatoare și întăriri puternice.
Încercuirea completă a Plevnei de către forțele aliate la sfârșitul lunii octombrie și începutul lui noiembrie a pus trupele otomane ale lui Osman pașa într-o situație dintre cele mai dificile, rezistența acestora slăbind din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului.
Situația forțelor otomane încercuite la Plevna devenise, întradevăr, critică. Proviziile erau pe sfârșite și, cu toată raționalizarea severă impusă de Osman pașa, hrana oamenilor și a animalelor nu se mai putea asigura decât pentru câteva zile. Lipsa de medici și medicamente, condițiile improprii de spitalizare etc. Au contribuit la întindera molimilor de tot felul și la creșterea considerabilă a mortalității, atât în rândul trupelor, cât și a populației civile. Pentru Osman pașa, cu tot prestigiu imens de care se bucura, devenea din ce în ce mai dificil să mențină moralul, ordinea și disciplina ostașilor săi, izolați complet de lumea de afară și supuși continuu unor aspre privațiuni.
Sub imperiul acestor circumstanțe, Osman pașa a întrunit, în dimineașa de 19 noiembrie/1 decembrie 1877, consiliul de război pentru a adopta o decizie. Participanți la acest consiliu, comandanții de divizii și brigăzi, s-au pronunțat în unanimitate în favoarea ideii de a declanșa o acțiune de spargere a blocadei47.
Forțele otomane de la Plevna însumau, la data aceia, potrivit aprecierilor otomane ulterioare, 30000 de militari combatanți, 10000 necombatanți și 2500 răniți sau bolnavi. Având în vedere marile dificultăți pe care le comporta tentativa de ieșire din încercuire, Osman pașa a pus, de la început, un accent deosebit pe preparativele de ordin organizatoric. Batalionele care aveau efectivele foarte reduse au fost desființate, iar ostașii respectivi au completat alte subunități.
În Plevna aveau să fie lăsați numai 350 de ostași bolnavi și răniți, a căror stare era atât de gravă încât nu ar fi suportat oboseala marșului.
Pentru a ușura trecerea râului Vid, obstacolul care îngreuna marșul și manevra trupelor otomane, Osman pașa a ordonat ca, în afara podului de zid existent pe comunicația principală, Plevna – Dolni Dubnik, să se construiască încă două poduri48.
Paralel cu pregătirile lui Osman pașa, comandamentul aliat al Armatei de vest, știind că atacul forțelor otomane va fi dirijat în direcția șoselei Sofia – Vidin, deci prin stânga Vidului, a luat măsuri pentru a-l paraliza.
În dimineața zilei de 28 noiembrie/10 decembrie s-a declanșat una din cele mai înverșunate și sângeroase bătălii cunoscute în istoria modernă. Încă din timpul nopții, o ceață deasă și umedă a acoperit dealurile și mai ales văile cursurilor de apă din zona Plevnei. Sub protecția întunericului, forțele primului eșalon otoman s-au concentrat în locurile stabilite și, până în zori, au trecut pe malul stâng al Vidului. Dispozitivul otoman era adânc eșalonat. În fața grupării înaintau subunități de trăgători cu misiunea de a rupe apărarea adversarului și a deschide comunicații pentru grosul trupelor ce forțau ieșirea din încercuire.
Pornind la atac în acest dispozitiv, primul eșalon inamic a ajuns, după aproape o oră, în fața aliniamentului aliat, unde s-a năpustit asupra pozițiilor rusești ale Diviziei 3 grenadieri, la vest de Dolni Etropol, reușind să ocupe prima linie de apărare. Continuându-și înaintarea, pe la ora 10, otomanii au atacat, cu aceiași îndârjire, cea de a doua tranșee a trupelor de încercuire, căutând să o străpungă spre a-și croi drum spre Sofia.
În timp ce primul eșalon otoman lupta cu îndârjire să-și croiască drum printre grenadierii ruși, forțe române, comandate de locotenent-colonelul Ion Cotruț au ocupat reduta Grivița nr.2, după o prealabilă cercetare și stingere a fitilelor de mină aprinse de asediați pentru a o arunca în aer.
Alte unități române, după o oră de lupte, au pus stăpânire pe prima linie de redute de la Opanez. Spre ora 12, ariegarda otomană de la Opanez, care avea misiunea să reziste cât mai mult pe poziție, văzându-se înconjurată s-a predat. Au fost făcuți prizonieri 2000 de oameni cu toate armele lor49. Căderea Opanezului și capturarea ariegărzii inamice au dat posibilitatea trupelor române să atace din spate și din flanc eșalonul al doilea otoman, împiedicându-l să vină în ajutorul „eșalonului de ruptură”, tocmai în momentul critic când acesta era respins, cu mari pierderi, de trupele rusești de peste râul Vid.
„Turcii atacați din patru părți trebuiau să facă front peste tot. Lupta încinsă era disperată, sălbatică. De repetate ori turcii au încercat făcând front către Plevna, să se reîntoarcă, dar în zadar…Rușii și românii înaintau fără a putea fi opriți, sub protecția focului a mai mult de 300 de tunuri. Sub grindina proiectilelor, masele turcești, se mișcau alandala, începură curând să se îndrepte și spre răsărit și spre apus. Nici nu mai putea fi vorba de vreo comandă superioară. Era ultima zvârcolire a unei învălmășeli de oameni în dezordine în care căzuseră mii de morți. La 12:30, spre prânz, de partea turcă se ridică, între Opanez și Gorni Etropol, steagul alb de predare către învingător50”.
Într-un mic canton de lângă șoseaua spre Sofia, unde fusese transportat și adăpostit de către însoțitorii săi, Osman pașa s-a decis, în sfârșit, să capituleze. Un ofițer otoman, cu fanion alb, s-a prezentat la colonelul român Cerchez și i-a comunicat, în limba franceză că mușirul dorea să trateze condițiile capitulării51.
Armatele română și rusă au repurtat o strălucită victorie. Ele au capturat 10 pașale, 128 de ofițeri superiori, 2000 de ofițeri inferiori, circa 42000 de soldați, 77 de tunuri și o mare cantitate de arme și muniții. Pierderile grupării otomane în luptele din ziua de 28 noiembrie/10 decembrie s-au ridicat la 6000 de militari, morți și răniți. Comparativ, pierderile învingătorilor au fost mai reduse: rușii – 9 ofițeri și 371 de soldați morți, 1337 de răniți și dispăruți; românii – 2 ofițeri răniți și 100 de soldați morți și răniți52.
Căderea Plevnei a exercitat o înrâurire decisivă asupra desfășurării ulterioare a războiului, în ansamblu, și a însuși deznodământului. Ca urmare a capitulării grupării otomane comandate de Osman pașa forțele române și ruse au putut să reia ofensiva strategică pe întregul teatru de operații din Peninsula Balcanică: armata română spre nord-vest, având ca obiectiv principal cucerirea puternicelor cetăți Vidin și Belogradcik; cea rusă spre sud, vizând în special Sofia și, cu precădere, Constantinopolul. Imperiul otoman a pierdut, la Plevna, nu numai o grupare de elită și un strălucit comandant, ci, mai ales, acel punct strategic excepțional care imobilizase, aproape o jumătate de an, principalele forțe ale adversarilor și le reținuse pe poziții defensive la nord de Balcani.
2.2.2.TRATATUL DE LA SAN STEFANO ȘI CONGRESUL DE PACE DE LA BERLIN
Ca urmare a înaintării armatei ruse spre Istambul, au fost inițiate tratative de armistițiu. Acestea au început și s-au desfășurat fără participarea României. Guvernul rus și-a reafirmat intenția de a supune unei conferințe internaționale doar acele puncte care ar atinge interesele cu caracter general european.
Guvernul român l-a împuternicit pe colonelul Eraclie Arion să participe la eventuale negocieri de pace la care România ar fi fost invitată. În cazul în care România nu va fi admisă să participe la negocierile de armistițiu și de pace delegatul român putea declara nule și neavenite toate actele referitoare la România, care atingeau interesele naționale.
La 19/31 ianuarie 1878 au fost semnalate preliminariile armistițiului fără participarea delegatului român. Colonelul Eraclie Arion comunica lui Mihail Kogălniceanu că A. I. Nelidov i-a declarat primul dintre cele cinci puncte care privea România. În acest prim punct îi era recunoscută independența și se preciza că România va primi o largă compensație în schimbul celor trei județe basarabene.
Pe 29 ianuarie/10 februarie România este înștiințată oficial de schimbul de teritorii care se pregătea și i se comunică și sprijinul pe care Austro-Ungaria și Germania îl oferea Rusiei în această privință.
România declanșază o amplă campanie diplomatică în principalele capitale europene în speranța că acestea o vor sprijinii împotriva Rusiei.
Pe 26 ianuarie/7 februarie 1878 Parlamentul votează menținerea integrității teritoriale și refuzul de a accepta orice compensație teritorială.
Cu scopul de a evita un conflict european și pentru a pune Europa în fața faptului împlinit, Rusia s-a grăbit să încheie tratatul de pace. Acesta a fost semnat la San Stefano la 19 februarie/3 martie 1878, fără participarea reprezentanților statelor și popoarelor din sud-estul Europei, care luaseră parte la război.
Prin acest tratat se recunoștea independența României, Muntenegrului și a Serbiei. Străvechiul pământ românesc dintre Dunăre și Mare ciuntit de partea sa sudică, Cadrilaterul, revenea României, în vreme ce sudul Basarabiei era anexat din nou de Rusia. Bulgaria devenea stat autonom sub suzeranitatea Porții, iar hotarele sale se întindeau de la Dunăre în nord, la Marea Egee în sud și de la lacul Ohrida în vest, la Marea Neagră în est. În Caucaz Rusia ocupă cetățile Batum, Ardahan, Kars și Baiazet. Bosnia și Herțegovina capătă un caracter de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, iar Epirul, Tesalia și Albania capătă unele drepturi de autoadministrare.
În articolul 8 se prevedea că Bulgaria avea să fie ocupată timp de doi ani de trupele ruse cu un efectiv de 50000 de oameni, iar comunicațiile aveau să fie asigurate prin porturile Mării Negre și prin România. Această dispozițiune aducând o gravă atingere suveranității românești.
Reacția energică a marilor puteri, care nu puteau lăsa ca Rusia să direcționeze rezolvarea “problemei orientale”, au silit Petersburgul să consimtă la convocarea unui congres european. Marea problemă ce se voia rezolvată era formarea Bulgariei mari cu ieșire la Marea Egee, lucru care ar fi permis Rusiei accesul la Marea Mediterană și implicit amenințarea directă a Istambulului.
Pe 1/13 iunie la Berlin se deschid lucrările Conferinței de Pace ce dorea rezolvarea “problemei orientale” și limitarea accesului Rusiei la Marea Mediterană.
I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu au fost însărcinați să prezinte congresului cererile românești. Eforturile baronului D. F. Stuart de a ajunge la o înțelegere asupra problemelor teritoriale, pentru ca problema sudului Basarabiei să nu fie adusă în discuția congresului nu a dat rezultate.
În ciuda opoziției Rusiei delegația română a fost admisă pentru a-și prezenta cererile la 19 iunie/1 iulie 1878. Prin vocea lui Mihail Kogălniceanu s-au cerut: integritatea teritorială a țării, România să nu servească armatelor ruse ca drum de trecere, în virtutea drepturilor seculare Delta Dunării și Insula Șerpilor să fie redate României, să primească despăgubire în conformitate cu efortul militar depus în luptă.
În urma discuțiilor purtate în legătură cu problema românească congresul a hotărât următoarele: recunoașterea independenței, condiționată de modificarea unor prevederi din Constituție cu privire la acordarea cetățeniei străinilor precum și la refuzarea unor litigii economice cu Germania, Dobrogea împreună cu Delta Dunării și Insula Șerpilor erau retrocedate României în schimbul celor trei județe basarabene. Fiind redusă doar la nouă luni durata staționării trupelor ruse în Bulgaria, Rusia se angaja ca în decurs de trei luni să își retragă soldații fără a mai încălca apoi suveranitatea României.
Tratatul de la Berlin încheiat la 1/13 iulie 1878, modifica substanțial prevederile tratatului de la San Stefano. Bosnia și Herțegovina au fost date spre administrare Austro-Ungariei. Marea Britanie obține să administreze Ciprul. Cuceririle rusești din Caucaz sunt recunoscute. În locul Bulgariei mari se crează Bulgaria autonomă și Rumelia, care continua să reprezinte o provincie otomană. Regiunea litoralului egeean continua să rămână Turciei. Avantajele teritoriale obținute de Serbia sunt reduse simțitor, însă Muntenegru își păstrează toate posesiunile inclusiv portul Bar.
Prin pacea de la Berlin se încheie o etapă, în care diplomația românescă acționase cu demnitate în apărare intereselor țării și chiar dacă nu a avut câștig de cauză, ea a reușit să impună marilor puteri respectul cuvenit României.
2.2.3.CONCLUZII ȘI ÎNVĂȚĂMINTE
Analiza operațiilor desfășurate de armata română în cadrul războiului de independență din 1877-1878 permite, totodată, desprinderea unui șir de concluzii deosebit de importante privind trăsăturile puterii și artei militare naționale. A fost probat, în chipul cel mai strălucit, realismul, justețea și viabilitatea sistemului militar românesc creat prin legile de organizare a puterii armate din 1864 și 1868 în consens cu imperativele strategice și operativ-tactice ale epocii și cu tradiția autohtonă de luptă a înaintașilor pentru libertate. Acest sistem cuprindea sub forma unităților permanente, teritoriale, miliții, gărzi civice și gloate, întreaga forță validă a țării și a răspuns impecabil tuturor solicitărilor câmpului de luptă și numeroaselor probleme ridicate de conducerea operativă a trupelor.
Structurile organizatorice ale armatei române asigurau ridicarea unor însemnate efective umane apte de luptă, instruite printr-un program specific de concentrări și manevre periodice. De altfel, eficiența soluției românești de organizare a sistemului militar, probată în timpul înfruntărilor de pe teatru de acțiuni din Balcani a fost remarcată și subliniată de mulți dintre observatorii sau analiștii militari prezenți pe front53.
Deosebit de utilă s-a dovedit a fi pe câmpul de luptă lopata “Linneman”, introdusă în înzestrarea infanteriștilor români încă din anul 1873; aceasta a jucat un rol important în efectuarea lucrărilor genistice de investire a Plevnei, unde militarii români au dobândit un substanțial avans față de trupele ruse, din a căror înzestrare lipsea o astfel de unealtă genistică; de altmintri la acea dată foarte puține armate o aveau în dotare.
Acțiunile desfășurate la nivel tactic de forțele române pe frontul balcanic au evidențiat creșterea continuă a experienței de război, capacitatea comandamentelor și a trupelor de a-și însuși rapid învățămintele câmpului de luptă. Drept urmare, concepția și execuția a numeroase acțiuni încununate de succes au fost expresia îmbogățirii practicii de luptă, spargerii șabloanelor și unor canoane, rămase tributare diferitelor orientări învechite, elaborării mai atente a deciziilor, a soluționării mai prompte a diferitelor situații de luptă.
Dispozitivele adoptate – la nivel operativ și tactic – de armata română reflectau o puternică analiză a situației, adaptarea acestora la formele și particularitățile luptei54.
Particularitățile reieșite din încercuirea blocarea, asaltul și cucerirea unor obiective, raioane și zone fortificate apărate de trupe ce dispuneau de armament individual și mijloace eficiente de artilerie, au determinat găsirea și aplicarea de către comandamentul român a unor mijloace și procedee de luptă care să asigure îndeplinirea misiunilor cu pierderi cât mai mici în oameni și materiale. S-au impus în acest sens rezolvările rapide și operative privind utilizarea eficientă a diverselor arme în luptă, cooperarea între arme, îmbinarea judicioasă a formelor de luptă ofensive și defensive, a atacurilor frontale cu manevre de învăluire, realizarea surprinderii, folosirea în luptă a unor arme tehnice (geniu), etc..
Utilizarea masivă a fortificațiilor pasagere de către armatele aliate în războiul din 1877-1878 a evidențiat însemnătatea armei geniu. Chiar înainte de a ajunge în fața redutelor din jurul Plevnei, trupele române de geniu s-au remarcat prin lucrări de mare complexitate și de importanță strategică, cum au fost cele de la Barboși și Calafat sau întinderea podurilor de pontoane peste Dunăre la Siliștioara și Turnu-Măgurele. Impresionant, prin ingeniozitatea concepției și uriașele eforturi depuse, a fost sistemul de fortificații construit de trupele române pentru încercuirea Plevnei, adevărat păienjeniș de șanțuri, galerii subterane și drumuri acoperite pe o întindere de aproximativ 12 km. Acesta a răspuns satisfăcător dublei sale meniri: de protejare a trupelor noastre în caz de atac din partea inamicului pentru ruperea încercuirii și de acoperire a apropierii unităților asaltatoare de la Plevna55.
Convinse fiind de necesitatea și utilitatea obținerii unor informații corecte, complete și operative, comandamentele de mari unități și unități, mai ales în ultima parte a campaniei, au acordat o atenție deosebită cercetării permanente a inamicului și desfășurării unei susținute munci de păstrare a secretului acțiunilor proprii.
Acest război modern a demonstrat totodată utilitatea și nevoia dezvoltării în viitor a unor arme și specialități, care deși în 1877-1878 nu aveau, unele, nici două decenii de la înfințare și-au dovedit pe deplin valoarea: telegrafia, intendența transporturile, subunitățile de pompieri, pontonieri, cercetași, serviciu sanitar, etc.
Războiul din 1877-1878, fiind un război de coaliție, a ilustrat cu prisosință de-a lungul întregii sale desfășurări adevărul general valabil că numai în măsura în care se dispune de un comandament național, iar deciziile esențiale strategice și operativ-tactice sunt atributul propriilor factori politici și militari, numai atunci este posibilă o cooperare fructuasă, ferită de încordare și neîncredere56. În acest sens, conducerea românească a manifestat ample disponibilități de cooperare în luptă cu armata rusă. Deși nu a beneficiat decât către sfârșitul războiului de o zonă și linii de operații exclusive, armata română a acționat întrunit până la cel mai înalt nivel, sub comandă proprie.
Cooperarea cu aliații s-a realizat, în urma insistențelor părții române, respectându-se principiile individualității de responsabilitate politico-strategică și în acțiune a trupelor de coaliție. Comportamentul unităților române pe câmpul de luptă a probat capacitatea lor de a desfășura acțiuni independente, impunând armatelor implicate în conflict respect și admirație57.
În operațiile desfășurate de trupele române pentru cucerirea Plevnei s-au manifestat și unele greșeli, disfuncționalități între conceperea și executarea acțiunilor militare.
Asalturile asupra redutei „Grivița nr.2” din 6/18 septembrie și 7/19 octombrie n-au fost suficient de bine pregătite, infanteria trecând la ofensivă fără ca principalele centre de rezistență otomane să fie neutralizate, adoptându-se soluția unei singure direcții de atac, și aceasta aleasă în sectorul cel mai puțin vulnerabil al apărării inamicului.
Participând la un război ce opunea două imperii puternice, fiecare cu o suprafață și cu resurse demografice de zeci de ori mai mari decât ale României, guvernul și comandamentul român au făcut eforturi pentru ca armata noastră să-și păstreze individualitatea, să lupte sub comandament propriu și să aibă zona proprie de acțiune. Chiar dacă nu se încheiase un tratat de aliață militară, totuși românii au militat consecvent pentru a-și păstra libertatea de a acționa independent. Astfel ambele armate au acționat în zone bine delimitate, cu responsabilități și misiuni proprii. Evoluția situației militare din Balcani a determinat în cele din urmă factorii politici și militari ruși să renunțe la pretențiile de integrare a armatei române în cadrul celei ruse și să solicite cooperarea militară cu România în condițiile reclamate de guvernul român. Fermitatea părții române în privința păstrării individualității a condus, în cele din urmă, la atingerea țelului propus, când întreaga comandă a grupării româno-ruse din zona Plevnei a fost exercitată de către domnitorul Carol.
În operațiile desfășurate de trupele române pentru cucerirea Plevnei s-au manifestat și unele greșeli, disfuncținalități între conceperea și executarea acțiunilor militare. Asalturile asupra redutei „Grivița nr. 2” din 6/18 septembrie și 7/19 octombrie n-au fost suficient de bine pregătite, infanteria trecând la ofensivă fără ca principalele centre de ofensivă otomane să fie neutralizate, adoptându-se soluția unei singure direcții de atac, și aceasta aleasă în sectorul cel mai puțin vulnerabil al apărării inamicului.
Decizia cuceririi acestui obiectiv avea o justificare certă, atingerea scopului propus deschidea o direcție sigură de ofensivă spre Plevna, însă măsurile de înfăptuire a lui n-au fost cele juste.
Rezistența otomană îndelungată de la Plevna a demonstrat că artileria era lipsită în acea epocă de un mijloc care să poată distruge fortificațiile apărării. Acest lucru a condus artileriile europene la studiul și adoptarea obuzierelor de câmp și proiectilelor mină. În consecință analiștii și specialiștii militari români au evidențiat necesitatea dezvoltării și perfecționării artileriei, a înzestrării armatei cu tunuri de calibru mare, cu piese cu traiectorie curbă și caracteristici tehnico-tactice superioare. Aceste considerente derivau și din creșterea rolului artileriei în condițiile diversificării misiunilor sale, a acțiunilor și formelor de luptă în general58.
O altă problemă importantă readusă in discuție în urma observațiilor făcute datorită gravelor pierderi suferite de trupele aliate a fost primatul defensivei asupra ofensivei, susținându-se că în condițiile perfecționării armelor de foc, defensiva va avea o valoare din ce în ce mai mare. Acumularea unei bogate experiențe pe câmpul de bătălie au dus la generalizarea procedeului de apropiere de inamic la adăpostul întunericului, în zori sau pe vreme de ceață, pentru a realiza surprinderea; de asemenea, la folosirea cu succes a acțiunilor demonstrative menite să-l silească pe inamic să-și descopere dispozitivul.
Evoluția politico-militară de după război, concluziile reieșite din acesta au dus, printre altele, la executarea unor ample lucrări de fortificare a țării, concretizate în raioanele și aliniamentele Focșani-Nămoloasa-Galați, cel sud-dobrogean și respectiv în perimetrul capitalei, la introducerea unor regulamente militare și în practica instruirii trupelor a unor misiuni specifice în acest sens.
Importante concluzii și învățăminte s-au impus în domeniul cooperării armelor. În acest sens s-a evidențiat necesitatea unui sprijin mai intens și mai puternic al artileriei în favoarea infanteriei; pe de altă parte, în perioada pregătirii de foc pentru neutralizarea sau chiar scoaterea din luptă a trupelor și mijloacelor de foc inamice și distrugerea fortificațiilor acestuia, pe de altă parte pentru susținerea mai eficace si pe toată durata acțiunilor infanteriei. Totodată, experiența luptelor a demonstrat importanța declanșării atacurilor infanteriei sub protecția focului artileriei proprii și a combinării tragerilor acesteia cu mișcarea unităților și subunităților în câmpul tactic. Așadar, războiul de independență a adus unele modificări și în domeniul tactic, principală fiind îmbinarea focului cu mișcarea și adoptarea dispozitivelor de luptă desfășurate în lanț de trăgători59.
Încheierea victorioasă a războiului de independență, experiența acumulată în operațiile de acoperire a Dunării, de la Plevna, Rahova și Vidin au dus la îmbogățirea considerabilă și dezvoltarea artei militare românești, fapt reflectat deopotrivă și în regulamentele militare elaborate ulterior și în scrierile gânditorilor militari. Consolidarea independenței țării, perspectiva apropiată a desăvârșirii unității naționale, vecinătatea amenințătoare a două mari imperii: rus și austro-ungar, au ridicat probleme dificile prefigurării și sintetizării concepțiilor strategice românești. La baza elaborării obiectivului strategic fundamental au stat necesitatea apărării și consolidării independenței țării și realizarea idealului național al făuririi unității politico-statale depline.
ANEXA NR.1
FORȚELE ROMÂNE ȘI RUSE PARTICIPANTE LA ÎMPRESURAREA PLEVNEI OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1877
Trupe române
Trupe ruse
ANEXA NR.2
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ARMATEI DE VEST
ANEXA NR.3*
ATACUL EXECUTAT DE TRUPELE ROMÂNE ASUPRA REDUTEI GRIVIȚA NR.2 (BAȘ-TABIA) 6/18 SEPTEMBRIE 1877
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
ANEXA NR.4*
ATACUL EXECUTAT DE TRUPELE ROMÂNE ASUPRA REDUTEI GRIVIȚA NR.2 (OSMAN PAȘA – TABIA) LA 7/19 OCTOMBRIE 1877
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
ANEXA NR.5*
BĂTĂLIA A TREIA DE LA PLEVNA
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
ANEXA NR.6*
DISPOZITIVUL DE ÎNCERCUIRE A GRUPĂRII OTOMANE DE LA PLEVNA ÎN PREAJMA CELEI DE A PATRA BĂTĂLII
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
BILIOGRAFIE:
Adăniloaie, N., Independența națională a României, București, 1986.
Adăniloaie, N., Cucerirea independenței de stat a româniei (1877-1878), București, 1973.
Antip, Constantin, general-maior, Istorici români și străini despre războiul de independență al României (1877-1878), București, 1979.
Căzănișteanu, Constantin, Ionescu, Mihail E., Războiul neatârnării României. Împrejurări diplomatice și operații militare 1877-1878, București, 1977.
Ceaușescu, Ilie, general-maior dr., Mocanu, Vasile I., col. dr., Călin, Ion, prof. univ. dr., Drum de glorii. Pagini din eroismul armatei în războiul nostru pentru independență, Craiova, 1977.
Coman, Ion, general-colonel, România în războiul de Independență 1877-1878, București, 1977.
Corbu, Constantin, 1877-1878. Războiul național și popular al românilor pentru independență deplină, București, 1977.
Popescu, Dumitru, colonel, Privire istorică asupra justiției militare din România, București, 1877.
Faur, Viorel, Războiul de independență și revista „Familia”, Oradea, 1977.
Focșeneanu, I., colonel, Ciachir, N., lector univ., Acțiuni militare ruso- româno-bulgare în războiul din 1877-1878, București, 1957.
Loghin, Leonida, colonel, Ucrain, Constantin, locotenent-colonel, Plevna 1877, București, 1967.
Bărdeanu, Nicolae, Contribuții la istoria marinei române, vol. I, București 1970
Olteanu, Constantin, general-maior dr., Asalt la redute. Eroi ai războiului pentru independență, București, 1977.
Olteanu, Constantin, general-maior dr., Considrații asupra coalițiilor politico-militare în lumina doctrinei militare naționale, București, 1985.
Olteanu, Constantin, general-maior dr., Cronica participării armatei române în războiul pentru independență 1877-1878, București, 1977.
Romanescu, Gh., colonel dr., Tudor, Gh., colonel dr., Cucu, Mihai, colonel (r.), Popescu, Ioan, colonel, Istoria infanteriei române, vol. I, București, 1985.
Stoean, Gheorghe D., De la Grivița la Vidin 1877-1878, București, 1980.
Stoean, Gheorghe D., Pană, Ion G., Epopeea independenței României 1877-1878. Omagiu și recunoștință celor care s-au jertfit pentru neatârnarea și libertatea patriei, Cluj-Napoca, 1977.
*** De lângă Plevna. Războiul de independență în presa transilvăneană, Cluj-Napoca, 1977.
*** Itinerare eroice. 1877-1878. Jurnale de operații ale unor unități militare participante la războiul de independență, București, 1977.
*** Istoria artileriei române, București, 1977.
*** Istoria militară a poporului român, vol. IV, București, 1987.
*** Războiul pentru independență națională 1877-1878. Documente militare, București, 1971.
*** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
BILIOGRAFIE:
Adăniloaie, N., Independența națională a României, București, 1986.
Adăniloaie, N., Cucerirea independenței de stat a româniei (1877-1878), București, 1973.
Antip, Constantin, general-maior, Istorici români și străini despre războiul de independență al României (1877-1878), București, 1979.
Căzănișteanu, Constantin, Ionescu, Mihail E., Războiul neatârnării României. Împrejurări diplomatice și operații militare 1877-1878, București, 1977.
Ceaușescu, Ilie, general-maior dr., Mocanu, Vasile I., col. dr., Călin, Ion, prof. univ. dr., Drum de glorii. Pagini din eroismul armatei în războiul nostru pentru independență, Craiova, 1977.
Coman, Ion, general-colonel, România în războiul de Independență 1877-1878, București, 1977.
Corbu, Constantin, 1877-1878. Războiul național și popular al românilor pentru independență deplină, București, 1977.
Popescu, Dumitru, colonel, Privire istorică asupra justiției militare din România, București, 1877.
Faur, Viorel, Războiul de independență și revista „Familia”, Oradea, 1977.
Focșeneanu, I., colonel, Ciachir, N., lector univ., Acțiuni militare ruso- româno-bulgare în războiul din 1877-1878, București, 1957.
Loghin, Leonida, colonel, Ucrain, Constantin, locotenent-colonel, Plevna 1877, București, 1967.
Bărdeanu, Nicolae, Contribuții la istoria marinei române, vol. I, București 1970
Olteanu, Constantin, general-maior dr., Asalt la redute. Eroi ai războiului pentru independență, București, 1977.
Olteanu, Constantin, general-maior dr., Considrații asupra coalițiilor politico-militare în lumina doctrinei militare naționale, București, 1985.
Olteanu, Constantin, general-maior dr., Cronica participării armatei române în războiul pentru independență 1877-1878, București, 1977.
Romanescu, Gh., colonel dr., Tudor, Gh., colonel dr., Cucu, Mihai, colonel (r.), Popescu, Ioan, colonel, Istoria infanteriei române, vol. I, București, 1985.
Stoean, Gheorghe D., De la Grivița la Vidin 1877-1878, București, 1980.
Stoean, Gheorghe D., Pană, Ion G., Epopeea independenței României 1877-1878. Omagiu și recunoștință celor care s-au jertfit pentru neatârnarea și libertatea patriei, Cluj-Napoca, 1977.
*** De lângă Plevna. Războiul de independență în presa transilvăneană, Cluj-Napoca, 1977.
*** Itinerare eroice. 1877-1878. Jurnale de operații ale unor unități militare participante la războiul de independență, București, 1977.
*** Istoria artileriei române, București, 1977.
*** Istoria militară a poporului român, vol. IV, București, 1987.
*** Războiul pentru independență națională 1877-1878. Documente militare, București, 1971.
*** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
ANEXA NR.1
FORȚELE ROMÂNE ȘI RUSE PARTICIPANTE LA ÎMPRESURAREA PLEVNEI OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1877
Trupe române
Trupe ruse
ANEXA NR.2
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ARMATEI DE VEST
ANEXA NR.3*
ATACUL EXECUTAT DE TRUPELE ROMÂNE ASUPRA REDUTEI GRIVIȚA NR.2 (BAȘ-TABIA) 6/18 SEPTEMBRIE 1877
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
ANEXA NR.4*
ATACUL EXECUTAT DE TRUPELE ROMÂNE ASUPRA REDUTEI GRIVIȚA NR.2 (OSMAN PAȘA – TABIA) LA 7/19 OCTOMBRIE 1877
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
ANEXA NR.5*
BĂTĂLIA A TREIA DE LA PLEVNA
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
ANEXA NR.6*
DISPOZITIVUL DE ÎNCERCUIRE A GRUPĂRII OTOMANE DE LA PLEVNA ÎN PREAJMA CELEI DE A PATRA BĂTĂLII
* *** România în războiul de independență 1877-1878, București, 1877.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tratatul de la San Stefano Si Congresul de Pace de la Berlin (ID: 151501)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.