Tratatul de la Nisa
CAPITOLUL I ASPECTE INTRODUCTIVE
Secțiunea I Tratatele internaționale
Secțiunea a II-a Tratatele de drept comunitar și aplicarea prioritară a acestora
Secțiunea a III-a Delimitării conceptuale la nivelul Uniunii Europene
CAPITOLUL II TRATATELE CONSTITUTIVE ALE
COMUNITĂȚILOR EUROPENE ȘI
TRATATELE MODIFICATOARE
Secțiunea I Tratatul de la Paris instituind CECO
Secțiunea a II-a Tratatul de la Roma
Secțiunea a III-a Actul Unic European
Secțiunea a IV-a Tratatul de la Maastricht și crearea U.E.
Secțiunea a V-a Tratatul de la Amsterdam
CAPITOLUL III GENEZA TRATATULUI DE LA NISA
CAPITOLUL IV REFORME SISTEMULU INSTITUȚIONAL
COMUNITAR REALIZATĂ PRIN TRATATUL
DE LA NISA
Secțiunea I Generalități
Secțiunea a II-a Parlamentul european
Secțiunea a III-a Consiliul Uniunii Europene
Secțiunea a IV-a Comisia Europeană
Secțiunea a V-a Curtea de Justiție
Secțiunea a VI-a Curtea de Conturi
Secțiunea a VII-a Comitetul Economic și Social
Secțiunea a VII-a Comitetul Regiunilor
CAPITOLUL V ALTE DISPOZIȚII CUPRINSE ÎN TRATATUL
DE LA NISA
Secțiunea I Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene
Secțiunea a II-a Cooperarea consolidată
Secțiunea a III-a Apărarea comună
CAPIOLUL VI CONCLUZII
Bibliografie
=== Tratatul de la Nisa ===
ABREVIERI
A.C.L. -Asociația comerțului liber
A.C.P. -Africa, Zona Caraibelor și Pacific
A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb
Alin. -alineatul
Art. -articolul
A.U.E. -Actul Unic European
B.C.E. -Banca centrală europeană
B.E.I. -Banca europeană de investiții
C.E. -Comunitatea europeană
C.E.C.A./C.E.C.O -Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului
C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare
C.E.E. -Comunitatea economică europeană
EURATOM -Comunitatea europeană a energiei atomice
C.E.S. -Comitetul economic și social
C.I.G. -Conferința interguvernamentală
C.J. -Curtea de Justiție
C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților Europene
COMECON -Consiliul de ajutor economic reciproc (The Council for Mutual Economic Assistance)
COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți
C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru securitate și cooperare în Europa
C.R. -Comitetul regiunilor
ECU -Unitatea monetară europeană (U.M.E.)
F.E.D. -Fondul european de dezvoltare
F.M.I. -Fondul monetar internațional
G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț
I.M.E. -Institutul monetar internațional
J.A.I. -Justiție și afaceri interne
J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord
O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare economică și
dezvoltare
O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite
Op.cit. -opera citată
p. -pagina
P.A.C: -Politica agrară comună
Par. -paragraful
P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună
PHARE -Program de ajutor pentru reconstrucția
economică a Poloniei și Ungariei
PNAR -Programul Național pentru Aderarea României
S.B.C.E. -Sistemul băncilor centrale europene
S.M.E. -Sistemul monetar european
T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea Europeană
T.P.I. -Tribunalul de primă instanță
T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene
U.E. -Uniunea Europeană
U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale
Tratatul de la Nisa
Planul lucrării
CAPITOLUL I ASPECTE INTRODUCTIVE
Secțiunea I Tratatele internaționale
Secțiunea a II-a Tratatele de drept comunitar și aplicarea prioritară a acestora
Secțiunea a III-a Delimitării conceptuale la nivelul Uniunii Europene
CAPITOLUL II TRATATELE CONSTITUTIVE ALE
COMUNITĂȚILOR EUROPENE ȘI
TRATATELE MODIFICATOARE
Secțiunea I Tratatul de la Paris instituind CECO
Secțiunea a II-a Tratatul de la Roma
Secțiunea a III-a Actul Unic European
Secțiunea a IV-a Tratatul de la Maastricht și crearea U.E.
Secțiunea a V-a Tratatul de la Amsterdam
CAPITOLUL III GENEZA TRATATULUI DE LA NISA
CAPITOLUL IV REFORME SISTEMULU INSTITUȚIONAL
COMUNITAR REALIZATĂ PRIN TRATATUL
DE LA NISA
Secțiunea I Generalități
Secțiunea a II-a Parlamentul european
Secțiunea a III-a Consiliul Uniunii Europene
Secțiunea a IV-a Comisia Europeană
Secțiunea a V-a Curtea de Justiție
Secțiunea a VI-a Curtea de Conturi
Secțiunea a VII-a Comitetul Economic și Social
Secțiunea a VII-a Comitetul Regiunilor
CAPITOLUL V ALTE DISPOZIȚII CUPRINSE ÎN TRATATUL
DE LA NISA
Secțiunea I Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene
Secțiunea a II-a Cooperarea consolidată
Secțiunea a III-a Apărarea comună
CAPIOLUL VI CONCLUZII
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE
Secțiunea I
Tratatele internaționale
1. Noțiunea de tratat internațional.
Tratatul internațional este principalul izvor al dreptului internațional, este instrumentul cu cea mai largă utilizare de către state în procesul complex al organizării și desfășurării relațiilor între ele.
Convenția de la Viena din 1969 (adoptată la 23 mai), definește tratatul internațional ca fiind un acord „încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional”.
În sensul larg al cuvântului denumirea de „tratat” se dă oricărui acord sau înțelegere care se încheie între membrii ai comunității internaționale și care este destinată să producă efecte de drept internațional.
În mod obișnuit, în sensul foarte larg, prin „tratat”, se înțelege orice acord încheiat între entitățiile politice care au, din punct de vedere internațional, calitatea de state sau de persoane ale dreptului ginților, acționând ca subiecte de drept internațional.
În sensul larg al termenului -se arată în doctrină- tratatul constituie „un acord încheiat între membrii comunității internaționale și destinat a produce anumite efecte în drept.
Ca operație juridică (negotium iuris), „tratatul” este un act juridic, definit, în general, a fi o înțelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se determină drepturile și obligațiile lor reciproce și se stabilesc norme de conduită pe care ele se obligă să le respecte. Dar tratatul mai poate fi definit și ca un instrument (instrumentum iuris), în care se încorporează un acord de voințe între state.
Tratat internațional înseamnă orice fel de angajament consensual făcut în baza dreptului internațional și constituie unul dintre mijloacele prin care subiectele de drept internațional dobândesc drepturi și își asumă, unul față de altul, obligații prin care se leagă în conformitate cu dreptul internațional.
Oppenheim definea tratatele internaționale ca fiind înțelegeri cu caracter consensual care intervin între state sau organizații de state și care creează drepturi și obligații între părți, iar Schwartzenberger definea tratatul ca un angajament consensual pe care subiectele de drept internațional și le-au luat, unul față de altul, cu intenția de a crea obligații juridice în conformitate cu dreptul internațional.
În dreptul internațional, se înțelege prin tratat orice acord, convenție sau altă înțelegere în sensul cel mai larg, încheiat între subiecte ale dreptului ginților, adică între membrii ai comunității internaționale. Tratatul sau acordul internațional constă într-o întâlnire a declarațiilor de voință pe care două sau mai multe subiecte de drept internațional le fac în scopul de a stabili între ele drepturi și obligații sub forma unei anumite conduite pe care și-o asumă fiecare.
Tratatul reprezintă acordul de voință a două sau mai multe state sau a altor subiecte de drept internațional, prin care se stabilesc raporturi între ele, guvernate de dreptul internațional sau, cum se mai spune în mod curent, prin tratat, se înțelege un acord de voință stabilit în scris prin care două sau mai multe state sau organizații internaționale creează sau intenționează să creeze între ele un raport care operează în sfera dreptului internațional; ori cum spun unii autori de drept internațional, ”tratatele sunt acorduri de voință între state, inclusiv organizații de state, încheiate în scopul de a crea drepturi și obligații juridice între părți.
Definiția care a fost propusă de către Comisia de Drept Internațional pentru termenul de „tratat internațional” (expresia „tratat” desemnează un acord internațional Încheiat între state în formă scrisă și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare i-ar fi denumirea sa particulară”) nu a trecut în Conferința de codificare din 1968-1969, fără discuții și încercarea de a o reformula.
Astfel, unele delegații au prezentat amendamente prin care ar fi urmat să se precizeze că acordul între state trebuie să producă efecte juridice; legături juridice ori să creeze drepturi și obligații, argumentându-se că pe de o parte, Convenția are ca obiect reglementarea relațiilor juridice stabilite între state ca urmare a tratatelor; pe de altă parte, mențiunea va permite să se distingă acordurile care produc efecte juridice, de cele care nu produc, știut fiind faptul că unele declarații făcute constituie, la fel ca și tratatele, un acord de voință, dar fără ca ele să producă și efecte juridice; acesta constituie un element esențial și ar fi periculos ca asemenea declarații să fie confundate cu tratatele propriu-zise și aplicându-le regulile de la tratate, să fie grav limitată libertatea guvernelor de exprimare în viața internațională; se subînțelege că statele încheie tratate pentru a crea drepturi și obligații juridice, iar acest lucru ar trebui spus explicit.
Amendamentele altor delegații tindeau să definească termenul de tratat prin introducerea următoarelor elemente: Tratatul trebuie să fin încheiat în mod liber, cu bună-credință și să aibă un obiect licit; legătura de drept trebuie să se bazeze pe justiție și echitate.
Înscrierea mențiunii despre faptul că ne aflăm în fața unui tratat „fie că acesta este consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai multe instrumente conexe, și oricare ar fi denumirea sa specială” a fost criticată, pe motiv că nu își găsește locul într-un articol destinat definițiilor.
S-a propus, de asemenea, înlocuirea cuvântului „document”, cu acela de „instrument”.
În urma trecerii acestor amendamente la Comitetul de redactare, care de altfel, nu erau de substanță, ci tindeau să sublinieze ori să nuanțeze unele elemente, textul adoptat era tot cel cunoscut.
2. Evoluția istorică a tratatelor.
Tratatul a fost folosit ca instrument al raporturilor dintre state încă din antichitate. Pentru a consemna înțelegerile survenite între ele, statele sclavagiste încheiau tratate, considerate o garanție a realizării acestor înțelegeri.
Unele cercetări au dus la concluzia că cel mai vechi tratat internațional este cel încheiat între Regele Accadian Naramsiz și micii suverani din Elam, în secolul al XXIII-lea î.e.n.. Alte cercetări au stabilit că cel mai vechi tratat –al cărui text s-a păstrat până în zilele noastre-este cel încheiat între Ramses al II-lea al Egiptului și Regele hittiților, Hattușil al III-lea.
Cel mai vechi tratat cunoscut în istoria țării noastre este Tratatul de pace încheiat între Alexandru Basarab, Domn al Țării Românești , și Ludovic, Rege al Ungariei. Tratatul a fost încheiat în 1354, amintindu-se despre semnarea sa într-un privilegiu al regelui Ludovic dat Episcopului Demetrius al Oradei.
Practica cutumiară este treptat înlocuită cu o practică normativă, a cărei expresie devine tratatul internațional. În epoca modernă se recurge, tot mai frecvent la înțelegeri internaționale în forma tratatelor al căror prestigiu a crescut simțitor.
În zilele noastre tratatul a devenit principalul izvor al dreptului internațional, dovedindu-se a fi un instrument juridic indispensabil, atât în relațiile bilaterale, cât și în cele multilaterale.
Relațiile interstatale s-au stabilit mai întâi, între două state, înțelegerile încheindu-se între acele state care aveau ceva de reglementat și de convenit. De aceea, este pe deplin de înțeles de ce s-au cunoscut numai tratatele bilaterale și abia pe la începutul secolului XX, s-a trecut la folosirea convențiilor multilaterale.
Tratatele bilaterale -sunt acele tratate la care participă două părți și care, de regulă, nu conferă drepturi decât acestora; ele se referă la chestiuni pentru reglementarea cărora participarea altor subiecte de drept nu este nici necesară și nici de dorit. Tratatele de pace și cele de comerț, ca exemple tipice de tratate bilaterale, au fost încheiate mai întâi între statele europene; aceste tratate au fost încheiate pentru anumite scopuri, cu Puterea Otomană, iar dreptul de a trata cu Soliman Magnificul a fost afirmat, pentru prima oară de François I, cu ocazia încheierii tratatului din 1535, prin care se prevedea dreptul de stabilire, în mod reciproc, cu aplicarea legii de origine, scutiri de taxe fiscale și dreptul de a înființa consulate cu competență în domeniul jurisdicției. Aceste tratate, numite capitulațiuni, erau reînnoite la venirea fiecărui suveran și această practică a fost continuată până în 1740, dată de la care, efectul lor a devenit permanent. Asemenea tratate de capitulațiuni au fost încheiate de Anglia, Țările de Jos etc..
În mod tradițional tratatele erau bilaterale, dar efectele lor puteau fi extinse prin clauza de paritate care urma să devină mai târziu clauză națiunii celei mai favorizate (o stipulație deosebit frecventă în tratatele de comerț, care permite să se obțină tratamentul cel mai avantajos care ar fi acordat unui terț).
Și în prezent, categoria tratatelor bilaterale a rămas foarte numeroasă, prin ele reglementându-se cele mai diferite materii: tratate privind teritoriul (delimitare, regim de frontieră, regim fluvial etc.), tratate care se referă la condiția persoanei umane (convenții privind probleme de cetățenie, dublă cetățenie etc.), convenții de stabilire (condiții de ședere și stabilire pe un teritoriu străin, tratamentul acestora, dobândirea de drepturi etc.) tratatele privind relațiile dintre state (relații diplomatice și consulare), tratate privind mijloacele de comunicație (transportul pe căile ferate, pe cursuri de apă, comunicațiile aeriene), tratate privind colaborarea în diferite sectoare –tratate economice, politice, culturale securitatea socială etc.. Globalizarea relațiilor internaționale nu face să dispară diversele situații concrete și curente pe care statele trebuie să le reglementeze între ele.
Tratatele sau convențiile multilaterale sau generale -acestea au ca obiect să stabilească o obligație sau o regulă de conduită pentru un număr considerabil de state. În convenția multilaterală sau generală, toate părțile au o voință identică care este aceea de a stabili o conduită sau regulă care corespunde nevoilor lor comune. De cele mai multe ori, aceste convenții sunt susceptibile de a fi extinse la numeroase state, chiar și la cele care nu au participat la elaborarea și convenirea lor.
Originea tratatelor multilaterale trebuie căutată în perioada anilor 1815 și trebuie spus că forma pe care a luat-o tratatul multilateral nu este cea cunoscută în zilele noastre. Astfel, în urma războaielor napoleoniene, tratatul încheiat la Paris în 1814 constă în 7 tratate încheiate în termeni identici de Franța cu fiecare dintre cele 7 state aliate și nici o legătură juridică nu există între ele. La Congresul de la Viena din 1815, deși au fost încheiate tratate speciale între statele interesate, s-a hotărât să se întocmească un Act final al Congresului de la Viena (9 iunie 1815), în scopul de a reuni într-un „instrument general”, dispozițiile esențiale ale acestor tratate bilaterale.
Primul tratat multilateral, negociat direct, este Tratatul de pace de la Paris, din 1856 ale cărui semnatare sunt nu numai statele beligerante, ci de asemenea Prusia și Austria care rămăseseră neutre. O asemenea formă va fi, folosită începând din această epocă, pentru a stabili o regulă comună pentru un număr de state.
Începând din secolul al XIX-lea au fost încheiate convenții cu vocație universală; acestea sunt adoptate, fie în conferințe diplomatice, fie în cadrul unor organizații internaționale și conțin, de regulă, o clauză de aderare.
În ceea ce privește obiectul lor, aceste convenții vizează domeniul politic de interes general (Convenția de la Haga din 1907 asupra reglementării pașnice a diferendelor internaționale, Pactul Briant-Kellogg, din 1928 asupra interdicției recursului la forță), problematica drepturilor omului etc.; în domeniul social, un mare număr de convenții au fost elaborate în cadrul O.I.M.; convențiile privind comunicațiile internaționale –unele sunt legate de existența unui organism internațional tehnic, dar în afară de constituția acestor organisme tehnice, convențiile respective conțin reguli privind regimul comunicațiilor internaționale; convențiile din domeniul umanitar etc..
În domeniul juridic propriu-zis, este de menționat un ansamblu de convenții privind dreptul internațional privat, dreptul maritim, proprietatea literară și artistică, mărcile de fabrică, executarea sentințelor arbitrale, relațiile diplomatice și consulare etc..
Numărul convențiilor multilaterale crește în fiecare an, ele constituind unul din fenomenele juridice esențiale ale vieții internaționale.
Putem menționa, cu titlu de exemplu: Convențiile privind spațiul aerian (1944), Antarctica (1959), spațiul extraatmosferic (1967), spațiile maritime (Convenția O.N.U. asupra dreptului mării din 1982), Convenția asupra dreptului războiului și asupra armamentelor, mai ales convențiile privind modul de ducere a războiului (Haga, 1899 și 1907; patru convenții au fost semnate la Geneva în 1949 privind protecția bolnavilor și răniților în războiul terestru și maritim, protecția persoanelor civile în timp de război și prizonierii de război); Tratatul de la Moscova asupra interzicerii experiențelor nucleare (1963), Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (1968), Carta de la Paris pentru o nouă Europă, Documentul de la Viena din 1990 al negocierilor pentru măsuri de întărire a încrederii și securității etc..
Codificarea dreptului internațional cutumiar se realizează, de asemenea, prin încheierea de convenții multilaterale generale. Trebuie menționate și convențiile privind organizațiile internaționale; de prin secolul al XIX-lea, prin anumite convenții multilaterale, au fost înființate organizații internaționale, comportând un mecanism permanent al colaborării între state. Aceste convenții au o importanță considerabilă, atunci când privesc ansamblul competențelor statului și ajung să grupeze într-o organizație totalitatea statelor lumii, cum este cazul Cartei O.N.U. din 1945.
Prin convențiile privind organizațiile internaționale, se ajunge la apariția de noi subiecte de drept internațional care vor participa la încheierea de acorduri internaționale. Articolul 5 din Convenția de la Viena din 1969 dispune că ea se aplică actului constitutiv al unei organizații internaționale și oricărui tratat adoptat în sânul unei organizații internaționale, „sub rezerva oricărei reguli pertinente a organizației”. Dezvoltarea acestor reguli speciale ale organizației prezintă actualmente o mare importanță.
Tratatele multilaterale pot fi închise -la care participanții sunt, de la început, riguros determinați, scopul tratatului putând fi atins fără ca aderarea la această comunitate juridică să fie permisă tuturor statelor, sau tratate deschise – conținând o stipulație potrivit căreia, toate statele suverane și chiar alte subiecte de drept internațional pot adera la el. O asemenea clauză permite să se extindă asupra comunității de națiuni întreaga sferă de eficacitate a tratatului.
Se găsesc totuși în dreptul tratatelor și vestigii ale dreptului internațional clasic „vechi”, ca tratatele „inegale”. Categorie juridică formală, noțiunea de „tratate inegale” se înscrie în moștenirea revoluției socialiste din octombrie 1917 pentru că ea este o creație doctrinară a sistemului regional al dreptului internațional sovietic.
Acordurile inegale ab initio, prin trecerea timpului nu și-au putut schimba deloc inechitatea lor paternală, din cauză că au fost impuse, apoi menținute prin forță sau amenințarea cu forța. Doctrina „tratatelor inegale”, atâta vreme cât ea are o semnificație și consecințe juridice, trebuie în mod cert să se aplice în speță.
În doctrină, s-a emis opinia că pe planul teoriei dreptului, ar trebui să se creeze în prezent o instituție juridică mai largă, care să cuprindă și să cumuleze vechile categorii ale „tratatelor inegale” și ale clauzei rebus sic stantibus și să le dezvolte într-un sistem coerent. Ambele categorii sunt acceptate într-un grad suficient, iar utilitatea lor funcțională este destul de evidentă, pentru ca sarcina să fie întreprinsă.
Secțiunea a II-a
Tratatele de drept comunitar și aplicarea
prioritară a acestora
1. Tratatele originare.
Pentru Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, principalul instrument a fost Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Tratatul era însoțit de numeroase anexe și protocoale adiționale, care aveau aceeași valoare ca și Tratatul însuși.
Pentru Comunitatea economică europeană și Comunitatea europeană a energiei atomice, principalele tratate sunt cele două texte semnate la Roma, la 25 martie 1957, însoțite și ele de numeroase anexe și protocoale, dintre care cel mai important este Statutul Băncii Europene de Investiții; acestora li se adaugă, în special, Protocoalele semnate la 17 aprilie 1957, la Bruxelles, cu privire la privilegiile și imunitățile comunitare și la Curtea de justiție. Toate aceste texte au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
2. Tratatele modificatoare.
O prezentare exhaustivă de actualitate a acestor tratate și acte modificatoare este dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil, în măsura în care modificările și completările aduse Tratatelor institutive rezultă nu numai din tratate, ci și din actele instituțiilor comunitare, sau din acte care au o natură juridică specială: „deciziile” care trebuie să fie ratificate de către statele membre.
Însă, dintre cele mai importante modificări aduse celor trei Tratate originare de-a lungul timpului, rețin atenția, după cum urmează:
actele prin care s-au pus bazele instituțiilor comune: Convenția cu privire
la anumite instituții comune, semnată și intrată în vigoare în același timp cu Tratatele de la Roma; Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică pentru Comunități și Protocolul unic cu privire la imunități și privilegii, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965 și intrate în vigoare la 1 iulie 1967;
„Tratatele bugetare", cu privire la creșterea puterii financiare a Parlamentului european, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971) și la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
Decizia din 21 aprilie 1970, cu privire la înlocuirea contribuțiilor financiare prin resurse proprii Comunităților, fondată pe articolele 269 din Tratatul instituind CE. și 173 din Tratatul instituind C.E.E.A., intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, înlocuită ulterior prin Decizia din 31 decembrie 1994;
Decizia din 20 septembrie 1976, cu privire la alegerea reprezentanților
Adunării prin sufragiu universal, direct, fondată, în special, pe articolul 190 din Tratatul instituind CE., intrată în vigoare la 1 iulie 1978;
Actele de aderare care adaptează și completează tratatele anterioare. Acestea sunt: Actele cu privire la aderarea la Comunitățile europene a Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 ianuarie 1972, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973; Actele cu privire la aderarea Republicii Elene la Comunități, din 24 mai 1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981; Actele cu privire la aderarea Regatului Spaniei și a Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985; Actele cu privire la aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei, din 24 iunie 1994; Actele cu privire la aderarea următoarelor state: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacă și Slovenia din 2004.
Tratatul instituind o Constituție pentru Europa semnat în 2004.
3. Cele trei tratate compozite.
Actul unic european, semnat la Luxemburg și la Haga, la 17 și 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992 și Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 sunt izvoare ale dreptului comunitar și au un caracter compozit. Ele nu constituie dreptul comunitar asimilat Tratatelor comunitare decât în măsura în care acestea, prin dispozițiile pe care le conțin, modifică Tratatele comunitare (de exemplu, Titlurile II, III, IV și VII din Tratatul de la Maastricht). În schimb, celelalte dispoziții, în special cele care sunt înscrise la Titlurile V și VI, care corespund pilonilor doi și trei, fac parte, în cel mai fericit caz, din categoria dreptului comunitar complementar.
Tratatul de la Amsterdam are o structură inedită, în trei părți.
Prima, cea mai substanțială, conține „modificări de fond” aduse Tratatului asupra Uniunii Europene și celor trei Tratate comunitare.
Cea de-a doua parte realizează o „simplificare” a Tratatelor comunitare, cuprinzând și anexele și protocoalele lor, în scopul suprimării dispozițiilor caduce și adaptării, în consecință, a textului din anumite dispoziții. De asemenea, tot aici, este prevăzută și abrogarea Convenției din 25 martie 1957, cu privire la anumite instituții comune și a Tratatului de fuziune, din 8 aprilie 1965.
Cea de-a treia parte, în afara dispozițiilor generale și finale, obișnuite într-un astfel de Tratat, realizează o „renumerotare”, făcând să dispară, astfel, juxtapunerea articolelor identificate prin cifre sau prin litere, din Tratatul asupra Uniunii Europene și din Tratatul instituind Comunitatea europeană. Deși Tratatul cuprinde, la final, un Tablou al echivalențelor, Conferința a decis să-i adauge, la Actul final, cu titlu demonstrativ, textele „consolidate” ale celor două Tratate. Deci, nu este vorba despre noi Tratate, ci de Tratatele inițiale, așa cum se prezintă ele după modificările de fond, simplificările și renumerotarea realizate prin Tratatul de la Amsterdam.
4. Structura Tratatelor.
A. Preambulul și dispozițiile preliminarii.
Obiectivele finale, statale și politice, care i-au animat pe șefii statelor fondatoare, apar în termeni similari la începutul și la finalul preambulurilor. Obiectivele socio-economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunități, sunt enunțate într-unui din pasajele preambulurilor și reluate, apoi, în mod concis, în articolele preliminarii ale Tratatelor, care enumera diferitele acțiuni care trebuie să fie întreprinse de către instituțiile comunitare pentru realizarea lor. Toate aceste dispoziții conțin obiective și principii cu caracter general și nu sunt aplicabile direct; totuși, ele nu trebuie considerate simple declarații de intenție, în situația în care Curtea de justiție face referire la acestea, exact ca la orice altă dispoziție din Tratate, ea le conferă un loc specific în aplicarea metodei de interpretare finaliste. Caracterul „fundamental” al obiectivelor Tratatelor rezultă din faptul că autorii lor le-au menționat și definit chiar din primele rânduri ale Tratatelor. Astfel, „deoarece ei fixează obiectivele fundamentale ale Comunității”, aceste dispoziții trebuie să fie respectate întotdeauna; realizarea lor prezintă un caracter „imperativ”; efectul util nu poate fi compromis.
Trebuie remarcat faptul că Tratatele nu stabilesc o ierarhie cu privire la obiectivele fundamentale, care au un caracter imperativ.
B. Clauzele instituționale.
Clauzele instituționale sunt cele care asigură buna funcționare a „sistemului instituțional” al Comunităților europene, în sens larg, așa cum este el descris în prima parte (fondarea Comunităților; organizarea, funcționarea și puterile instituțiilor; finanțele; funcția publică; relațiile externe). De regulă, acestea sunt considerate ca fiind „Constituția” Comunităților. Cea mai mare parte dintre ele apare în cele trei Tratate sub numele de „Instituții”. Curtea de justiție a folosit chiar denumirea de „Constituție” cu privire la Tratatul instituind Comunitatea europeană sau pe cea de „carte constituțională”.
C. Clauzele materiale.
Din punct de vedere cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare parte a Tratatelor. Acestea sunt dispoziții care definesc regimul economic și cel social (economic și tehnic pentru Euratom) instituite de către Tratate. În mod firesc, aceste clauze sunt substanțial diferite, de la un Tratat la altul (în special în ceea ce privește libera circulație), în funcție de domeniul pe care-l reglementează și de soluțiile oferite; mai mult, în cadrul Tratatului instituind CE. figurează diferențe, mai ales în ceea ce privește sectoarele și activitățile economice.
În ceea ce privește tehnica juridică a redactării clauzelor materiale, se poate observa existența unei opoziții între cele două Tratate specializate – tratate-legi, și Tratatul instituind C.E., tratat-cadru. Tratatul instituind C.E.C.O. conținea o codificare completă și detaliată a regimului aplicabil atât statelor membre, cât și particularilor în sectorul cărbunelui și oțelului, adică o veritabilă legislație, nelăsând înaltei Autorități decât o misiune de executare.
Redactorii Tratatului instituind C.E., urmărind realizarea unei integrări economice de ansamblu și ținând cont de amploarea problemelor și de complexitatea soluțiilor, interzic acest procedeu; astfel, clauzele materiale din Tratatul instituind CE. se limitează, cel mai des, numai la formularea obiectivelor de atins și a principiilor ce trebuie aplicate de către instituții.
În „cadrul” astfel definit de Tratat și care lasă o putere de apreciere considerabilă, se regăsesc instituțiile comunitare, cele care elaborează „legislația” CE., în special, în domeniul „politicilor comune” (politica agricolă comună; politica transporturilor; politica comercială comună), dar și în materia liberei circulații a muncitorilor și a dreptului de stabilire.
În ceea ce privește clauzele materiale din Tratatul instituind C.E.E.A., acestea corespund atât tehnicii tratatului-lege, cât și celei specifice tratatului-cadru, cu anumite particularități în ceea ce privește competențele conferite instituțiilor, care, uneori, sunt mai mult operaționale decât normative.
În sfârșit, în ceea ce privește natura și efectele dispozițiilor materiale ale Tratatelor, trebuie să se facă o diferență importantă între dispozițiile direct aplicabile, care, prin ele însele, dau naștere la drepturi pe care particularii le pot invoca și dispozițiile care trebuie să facă obiectul unei prealabile măsuri de aplicare care emană fie de la instituții, fie de la statele membre. Curtea de justiție, fixând criteriile de aplicabilitate directă și aplicându-le, a completat, în timp, lista dispozițiilor care fac parte dintr-una sau din cealaltă categorie.
D. Clauzele finale.
Ca în orice tratat internațional, clauzele finale vizează modalitățile de angajare a părților, precum și intrarea în vigoare și revizuirea lor.
Tratate solemne, cele comunitare pot fi supuse ratificării de către fiecare stat contractant, conform regulilor lor constituționale și nu pot intra în vigoare decât după depunerea instrumentului de ratificare de către toate statele semnatare.
Tratatul de la Paris a fost redactat într-o singură limbă, cea franceză, iar depozitarul acestuia este Guvernul francez; în schimb, Tratatele de la Roma, al căror depozitar este Guvernul italian, au fost redactate în patru limbi (germană, franceză, italiană și olandeză), toate cele patru texte având aceeași forță juridică. În virtutea actelor de aderare, textele stabilite în limbile engleză, daneză, irlandeză, greacă, spaniolă, finlandeză, portugheză și suedeză au aceeași forță obligatorie ca și textele originare.
5. Autonomia și autoritatea Tratatelor.
A. Autonomia Tratatelor.
Tratatul de la Bruxelles, denumit „Tratatul de fuziune”, nu a unificat decât instituțiile celor trei Comunități europene, dar prevede faptul că aceste instituții își vor exercita atribuțiile și puterile în cadrul fiecărei Comunități, conform dispozițiilor din fiecare Tratat. Astfel, în lipsa unei „unificări a Tratatelor”, rămase a se realiza la o dată încă neprecizată, Tratatele comunitare constituie trei angajamente distincte, independente unele de altele. Raporturile între ele rămân guvernate de articolul 305 din Tratatul instituind CE., care, conform regulilor dreptului internațional, stipulează faptul că dispozițiile Tratatului instituind CE. (tratat-cadru, general) nu le modifică pe cele din Tratatul instituind C.E.C.O. și nu derogă de la dispozițiile Tratatului instituind C.E.E.A. (tratate speciale).
Astfel, regulile speciale din Tratatul instituind C.E.C.O. nu se vor aplica în cadrul CE.. Tot astfel, de fiecare dată când Tratatul instituind C.E.C.O. reglementează într-un mod exhaustiv, Tratatul instituind CE. nu se va aplica. În schimb, în cazul în care ar exista o lacună în Tratatele speciale, dispozițiile Tratatului, ca și cele ale dreptului derivat din cadrul C.E.E. se pot aplica produselor din Tratatul instituind C.E.C.O., fără ca un act special sau o altă interpretare ori declarație interpretativă să fie necesară.
În prezent, această independență a Tratatelor este temperată de Curtea de justiție prin faptul că aceasta promovează o mai mare armonie în interpretarea dispozițiilor celor trei Tratate în lumina unuia dintre ele. Trebuie remarcat faptul că, în fața analogiei evidente care există între cele trei Tratate, principiul interpretării a permis Curții de justiție să recurgă la dispozițiile dintr-un Tratat pentru interpretarea dispozițiilor obscure din altul.
B. Autoritatea Tratatelor.
Autoritatea Tratatelor reiese din rangul lor, în caz de conflict cu alte norme, ca si din condițiile revizuirii lor.
I. Prioritatea Tratatelor. Regulile din Tratatele comunitare se găsesc în vârful ierarhiei ordinii juridice comunitare. Ele se situează deasupra tuturor celorlalte izvoare ale dreptului comunitar, fără nici o excepție. Față de dreptul derivat (actele unilaterale ale instituțiilor comunitare) și de dreptul apărut din relațiile externe ale Comunităților europene (tratatele și acordurile încheiate de către instituțiile comunitare), Tratatele institutive constituie, în același timp, fundamentul, cadrul și limitele. Această prioritate este garantată prin numeroase metode de dreptul jurisdicțional care permite, îndeosebi, sancționarea „încălcării Tratatelor”. În ceea ce privește acordurile internaționale încheiate de către instituțiile comunitare, articolul 300 din Tratatul instituind CE. prevede un control preventiv care permite Consiliului, Comisiei, ca și oricărui stat membru să ceară Curții de justiție un aviz negativ care nu poate fi încălcat decât în urma unei revizuiri formale a Tratatului.
Tratatele comunitare sunt, de asemenea, superioare celorlalte tratate încheiate de către statele membre, în special, cele care au fost încheiate înaintea intrării lor în vigoare acestea nu sunt valabile decât în măsura în care ele sunt compatibile cu obiectivele comunitare. Astfel Tratatul Benelux continuă să producă efecte. În schimb, statele membre nu pot să invoce tratatele și convențiile intervenite între ele pentru a rezolva un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea Tratatelor comunitare.
Tratatele comunitare sunt superioare și tratatelor încheiate de către statele membre cu state terțe, după intrarea lor în vigoare. În această privință, Tratatul instituind Euratom prevede același control preventiv; este necesară informarea Comisiei cu privire la toate proiectele de acorduri sau de convenții cu un stat terț sau cu o organizație internațională, în măsura în care ele interesează sfera de aplicare a Tratatului.
Conform regulilor dreptului internațional, Tratatele comunitare au forță juridică superioară tratatelor încheiate de către statele membre cu state terțe anterior intrării lor în vigoare. Cu alte cuvinte, statele membre nu pot să invoce dispozițiile comunitare pentru a se dispensa de executarea obligațiilor pe care și le-au asumat anterior; în schimb, ele nu pot invoca împotriva Comunităților drepturi pe care le-au dobândit anterior din aceste convenții.
II. Revizuirea Tratatelor comunitare.
a) Procedura ordinară. Procedura de revizuire a celor trei Tratate a fost unificată prin articolul 48 din Tratatul asupra Uniunii Europene, care se substituie, astfel, articolelor 96 din Tratatul instituind C.E.C.O., 236 din Tratatul instituind C.E.E. și 204 din Tratatul instituind C.E.E.A. Inițiativa aparține fie guvernelor statelor membre, fie Comisiei europene, ceea ce exclude, în special, faptul ca Parlamentul european să poată declanșa, formal, procedura și îl obligă, în fapt, să recurgă la mijloacele sale de presiune asupra Comisiei. Proiectul cu privire la revizuirea unui Tratat trebuie, mai întâi, să fie supus Consiliului care, după consultarea Parlamentului și, în anumite cazuri, a Comisiei și Consiliului B.C.E., deliberează în vederea emiterii unui aviz favorabil, cu majoritate simplă. Apoi, președintele Consiliului convoacă, într-o conferință diplomatică, reprezentanții guvernelor statelor membre care negociază și hotărăsc de comun acord conținutul tratatului de revizuire, care nu va intra în vigoare decât după ce a fost ratificat de către toate statele membre, conform regulilor lor constituționale . Această procedură este una specială, în măsura în care faza internațională sau diplomatică, prin care statele membre pot interveni și prin care parlamentele naționale dețin ultimul cuvânt, este precedată de o fază comunitară care asigură asocierea instituțiilor Comunităților.
b) Revizuirea internațională. O problemă care s-a pus cu privire la revizuirea Tratatelor comunitare este aceea cu privire la posibilitatea pe care ar avea-o statele membre de a revizui Tratatele în afara cerințelor pe care acestea le prevăd, eludând, în special, faza comunitară. Un răspuns afirmativ în această problemă reiese din faptul că Tratatele comunitare conțin reguli imperative de drept internațional, conform cărora acordul tuturor părților unui tratat este suficient pentru a-l revizui (procedura „actului contrar”), după cum s-a întâmplat în două cazuri: Tratatul semnat la 27 octombrie 1956, cu privire la consecințele revenirii Sarre-i la RFG și Convenția de la Roma, din 25 martie 1957, cu privire la anumite instituții comune Comunităților. Cu toate acestea, o asemenea eventualitate pare a fi improbabilă, a fortiori, după alegerea directă a Adunării (fiecare din cele patru instituții având ocazia să afirme atașamentul ei la procedura prevăzută) și nu ar putea să producă decât o inadvertență într-un „acord mixt” sau într-o convenție încheiată de statele membre pentru aplicarea Tratatelor.
c) Revizuirea comunitară. Invers, anumite dispoziții din Tratatele comunitare pot face obiectul numai al unei revizuiri comunitare, adică prin eludarea, de această dată, a fazei diplomatice. Această procedură „simplificată” de revizuire cunoaște o sferă de aplicare foarte largă.
Procedura este prevăzută în Tratatele de la Roma; acestea dispun faptul că este necesară numai o decizie unanimă a Consiliului, pe baza propunerii Comisiei și după obținerea avizului din partea Adunării sau pe baza propunerii Curții de justiție, după consultarea Comisiei și a Parlamentului european ori chiar la recomandarea B.C.E. și avizul conform al Parlamentului.
6. Sfera de aplicare și durata Tratatelor institutive.
A. Sfera de aplicare a tratatelor institutive.
În lipsa unei definiții a sferei de aplicare teritorială a Tratatului asupra Uniunii Europene, este bine ca referirile să se facă cu prudență în ceea ce privește noțiunea de „teritoriu comunitar”, ținând cont de particularitățile problemelor ridicate prin aplicarea dispozițiilor din acest Tratat, care nu modifică Tratatele constitutive ale Comunităților europene și, în special, cele cu privire la politica externă și de securitate comună, precum și cele referitoare la cooperarea poliției și cooperarea judiciară în materie penală.
Teritoriul comunitar, la care, adeseori, face referire Curtea de justiție a Comunităților europene, apare ca fiind un teritoriu funcțional, cu o geometrie variabilă, potrivit competențelor comunitare. Dreptul comunitar se aplică oricărui teritoriu în care statele membre acționează în câmpul de competențe atribuite Comunităților europene.
Codul vamal comunitar oferă, la articolul 3, o definiție a teritoriului vamal comunitar. Astfel, libera circulație a mărfurilor se desfășoară în interiorul limitelor geografice în care statele membre își exercită suveranitatea. Trebuie reținut faptul că următoarele teritorii nu fac parte din teritoriul vamal comunitar: insulele Feroe; insula Hegoland; teritoriul Busingen; comunele Livigno și Campione d'ltalia, Ceuta și Melilla; teritoriile statelor membre cu care Comunitatea a încheiat acorduri comerciale sau de asociere pentru că, între aceste părți continuă să existe obstacole tarifare și netarifare. În schimb, teritoriul principatului Monaco și cel al Republicii San Marino sunt integrate în teritoriul vamal, deși aceste state nu aparțin U.E..
Articolul 299 din Tratatul instituind CE. definește, la rândul său, sfera de aplicare teritorială a Tratatului asupra Uniunii Europene: „Prezentul Tratat se aplică Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii Franceze, Irlandei, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului Țărilor de Jos, Republicii Austria, Republicii Portugheze, Republicii Finlanda, Regatului Suediei și Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord”.
În ceea ce privește departamentele franceze de peste mări, dispozițiile Tratatului cu privire la: libera circulație a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, regulile de concurență, măsurile de salvgardare, instituții și agricultură le sunt opozabile odată cu intrarea în vigoare a Tratatului.
Articolul 299 prevede, la paragraful 5, faptul că Tratatul nu se aplică următoarelor teritorii: Insulelor Feroe; zonelor de suveranitate ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Cipru; insulelor anglo-normande și insulei Man, decât în măsura necesară pentru asigurarea aplicării regimului prevăzut pentru aceste insule de Tratatul cu privire la aderarea de noi state membre la Comunitatea economică europeană și la Comunitatea europeană a energiei atomice; insulelor Aaland.
La Consiliul european de la Dublin, din 28 aprilie 1990, s-a decis că integrarea teritoriului fostei R.D.G. În Comunitate se poate realiza fără revizuirea Tratatelor, permițând, astfel, aplicarea dreptului comunitar și noilor teritorii ale R.F.G., sub rezerva adoptării unor măsuri tranzitorii care vizează dreptul intern german și vechile angajamente internaționale ale R.D.G.
În ceea ce privește spațiile cu regim juridic special, s-a decis că spațiul aerian, apele interioare și marea teritorială ale statelor membre, care sunt prelungiri ale teritoriului, intră, în principiu, în sfera de aplicare a Tratatelor comunitare, cu excepția problemelor care țin de dreptul intern. Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene, statele sunt obligate să renunțe, în profitul Comunităților, la exercitarea anumitor competențe pe care le dețineau în platoul continental și în zona economică exclusivă.
De asemenea, s-a pus problema substituirii în sfera de competențe comunitare a competențelor statelor membre în marea liberă, marile adâncuri marine, spațiul aerian internațional și spațiul extraatmosferic. În aceste domenii, s-a decis că statele membre trebuie, în orice ipoteză, să-și exercite competențele care le sunt recunoscute de dreptul internațional, respectându-și, în același timp, obligațiile comunitare. în cazul dreptului de trecere inofensivă, s-a hotărât că aplicarea dreptului comunitar implică respectarea regulilor de drept internațional public. Acest principiu, însă, impune unele precizări.
Tratatele institutive ale Comunităților europene se aplică integral teritoriilor europene ale statelor membre. Totuși, Codul vamal comunitar exclude din teritoriul vamal comunitar două teritorii germane și două teritorii italiene. Curtea de justiție a Comunităților a considerat că statele membre erau în drept să ia unele măsuri speciale pentru teritoriul lor național, oricare ar fi structura lor constituțională și competențele legislative în materia avută în vedere.
Tratatul instituind Comunitatea europeană se aplică, de asemenea, și teritoriilor neeuropene ale statelor membre, precum Madere (Madeira) și Acores (Azore). Tratatul nu se aplică, însă, Antilelor olandeze, care sunt supuse unui regim de asociere la țările și teritoriile de peste mare.
Tratatul instituind C.E.E.A. se aplică, în principiu, teritoriilor ne-europene ale statelor membre supuse jurisdicției lor, chiar dacă Tratatul instituind C.E.C.A. le excludea din sfera lor de aplicare. Principiile stabilite prin aceste ultime două Tratate sunt însoțite de unele derogări sau exceptări.
Tratatul de la Amsterdam a adus modificări paragrafului 2 al articolului 299 din T.C.E. Astfel, este evidențiat principiul aplicabilității tuturor dispozițiilor din Tratat departamentelor franceze de peste mare, Acores-ului, Madere-ului și insulelor Canare. Totuși, el se referă la posibilele lor dezavantaje și prevede posibilitatea adoptării unor măsuri speciale pentru a determina condițiile de aplicare. Paragraful se referă, de asemenea, la domeniile sensibile de care măsurile trebuie să țină cont, indicând faptul că aceste măsuri nu trebuie să aducă atingere integrității și coerenței ordinii juridice comunitare.
Potrivit articolului 299 din T.C.E., paragraful 2, țările și teritoriile de peste mare, care figurează în Anexa IV a Tratatului, sunt supuse regimului de asociere prevăzut în partea a IV-a a Tratatului. Actul de aderare a Regatului Unit, din anul 1972, indică, într-o formulă integrată în textul articolului 227, că Tratatul nu se aplică și teritoriilor de peste mare care au relații speciale cu Regatul Unit ce nu sunt menționate în lista din Anexa IV (Hong-Kong, Bermude). Articolul 25 din Actul de aderare a Spaniei și Portugaliei la Comunități fixează regimul de aplicare parțială a Tratatului, cu posibilitatea unei evoluții spre o aplicare completă pentru Canare, Cento și Melilla.
Paragraful 4 al articolului 299 din T.C.E. dispune că „dispozițiile prezentului Tratat se aplică teritoriilor europene în care un stat membru asigură relații externe”. Teritoriul Gibraltarului se găsește, prin derogare de la articolul 28 din actul de aderare a Regatului Unit, în afara teritoriului vamal al Comunității și este scutit de unele politici comune (politica agricolă comună, armonizarea legislațiilor cu privire la taxele asupra cifrei de afaceri).
Curtea de justiție a Comunităților europene consideră că teritoriile care depind de un stat membru, „datorită faptului că rămân în afara domeniului de aplicare a Tratatului instituind C.E.E., se găsesc, în ceea ce privește Comunitatea, în aceeași situație ca și țările terțe”. Prin raportare la un acord proiectat cu țările terțe, poziția statelor membre care asigură relațiile internaționale din aceste teritorii trebuie să fie definită în dublă calitate, și anume: în calitate de membre ale Comunității, pe de o parte și în calitate de reprezentant internațional al anumitor teritorii dependente, pe de altă parte, teritorii care nu fac parte din aria de aplicare a dreptului comunitar. Apartenența acestor state la Comunitate nu afectează, deci, poziția lor atunci când se află în situația de a acționa în calitate de reprezentanți internaționali ai teritoriilor avute în vedere, însă trebuie să-și păstreze această calitate, și nu calitatea de state membre ale Comunității, atunci când au vocația de a participa la un acord.
Paragraful 5 al articolului 299 prevede că Tratatul se aplică insulelor Aland, potrivit Protocolului nr. 2 din Actul cu privire la condițiile de aderare a Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei.
În virtutea paragrafului 6 al aceluiași articol, Tratatul, prin derogare de Ia paragrafele precedente, nu se aplică insulelor Feroe și nici zonelor de suveranitate ale Regatului Unit în Cipru. După cum am precizat, dispozițiile Tratatelor nu sunt aplicabile nici insulelor anglo-normande și insulei Man decât în măsura în care se consideră că aceasta este necesară pentru a asigura aplicarea regimului prevăzut de Tratatul cu privire la aderarea de noi state membre la Comunitățile europene din 22 ianuarie 1972. Regimul acestor teritorii este stabilit prin Protocolul nr. 3 din Actul de aderare, care le include în teritoriul vamal comunitar și care declară aplicabile regulile cu privire la libera circulație a mărfurilor. Pentru Insula Man, Curtea de justiție de la Luxemburg a considerat că „atunci când o măsură în materia pescuitului aplicabilă apelor teritoriale ale insulei Man a fost luată în virtutea legislației Regatului Unit de către guvernul britanic, Regatul Unit trebuie să-și asume deplina responsabilitate în ceea ce privește Comunitatea, fără să fie necesar, însă, să se recurgă la o examinare a situației constituționale din insula Man și a raporturilor dintre acest teritoriu și Comunitate”.
Declarația nr. 25 prezentată la Conferința interguvernamentală din anul 1991 prevede că în caz de divergențe, în circumstanțe excepționale, între interesele Uniunii și cele ale țărilor și teritoriilor de peste mare vizate la articolul 227, paragrafele 3 și 5, literele a) și b). Consiliul trebuie să găsească o soluție conformă poziției Uniunii. În cadrul Conferinței s-a stabilit ca statul membru vizat, în caz de imposibilitate pentru Consiliu, să poată prezenta o soluție și să acționeze separat fără ca aceasta să aducă atingere interesului Comunității.
Declarația nr. 36 a C.I.G. din anul 1996, invită Consiliul să reexamineze, înainte de februarie 2000, regimul de asociere al regiunilor ultraperiferice, insulare și de peste mare, având ca obiective următoarele:
„să promoveze mai eficient dezvoltarea economică și socială a țărilor de peste de mare;
să dezvolte relațiile economice dintre P.T.O.M. și Uniunea Europeană;
să ia în considerare specificitatea fiecărui stat de peste mare, inclusiv libertatea de stabilire;
să amelioreze eficacitatea instrumentului financiar”.
Sfera de aplicare a Tratatului cu privire la cei doi piloni necomunitari din cadrul Uniunii trebuie să fie fixată prin referire la regulile comunitare și la dreptul constituțional din fiecare stat membru.
Tratatele nu se aplică statelor terțe.
Potrivit dispozițiilor articolului 307 din Tratatul instituind CE., teritoriile austriece, precum și Monaco și San Marino, au fost, după cum am precizat, integrate teritoriului vamal din Comunitate, în măsura în care ele făceau anterior parte din teritoriul vamal din anumite state membre. Acordul încheiat cu Andorra a stabilit o uniune vamală pentru produsele manufacturiere.
Limitele teritoriului comunitar nu exclud aplicarea dreptului comunitar acțiunilor externe ale Comunității, însă numai acțiunilor care au efecte în interiorul teritoriului comunitar. De exemplu, anumite acte comunitare, decizii în materia ajutorului pentru dezvoltare sau sancțiunile economice au, prin natura lor, aplicabilitate în afara Comunității, însă pot produce efecte și în cadrul organizației.
Sfera de aplicare a dreptului comunitar derivat corespunde, în principiu, celei a Tratatelor comunitare, sub rezerva stabilirii unor dispoziții derogatorii care pot restrânge câmpul de aplicare al unui act derivat, eventual prin excluderea unei părți din teritoriul unui stat membru (de exemplu, DOM-urile franceze). Dispozițiile din anumite acte comunitare precizează, adesea, faptul că statele de peste mare sunt excluse sferei lor de aplicare. De exemplu, Curtea de justiție a afirmat, implicit, faptul că directivele comunitare cu privire la recunoașterea reciprocă a diplomelor nu se aplică statelor de peste mare în aceleași condiții ca în statele membre.
Acordurile internaționale încheiate de către Comunități cu state terțe au aceeași sferă de aplicare ca și Tratatul institutiv căruia îi corespunde. Adesea, se regăsește o clauză potrivit căreia „prezentul acord se aplică teritoriilor în care Tratatul instituind CE. este aplicat și în condițiile prevăzute de Tratat”.
B. Durata tratatelor institutive.
Spre deosebire de Tratatul de la Paris, care a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru o durată nedeterminată, ceea ce exprimă dorința autorilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil. Mai mult, Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nici o procedură de denunțare a Tratatului și nici o procedură de excludere a unui stat. Curtea de justiție a subliniat caracterul definitiv al limitării drepturilor suverane ale statelor. Însă, nu se poate imagina situația în care unui stat care dorește să se retragă din Comunități să i se opună caracterul definitiv al angajamentelor sale, iar retragerea sa să poată interveni numai pe baza unui acord încheiat între statele membre. În realitate, amploarea efectelor concrete ale participării statelor membre la Comunități apare ca un veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor comunitare.
Secțiunea a III-a
Delimitări conceptuale la nivelul Uniunii Europene
1. Natura Comunităților europene.
A. Federație sau confederație.
Comunitățile europene nu au atins, ci au depășit stadiul de confederație. Ele nu au atins acest stadiu deoarece nu au, încă, competențele obișnuite ale unei confederații: politica externă și de apărare. În schimb, prin faptul că ele au propria lor monedă, Comunitățile au depășit stadiul de confederație, prin sistemul lor instituțional și, în special, prin posibilitatea luării deciziilor cu majoritate de voturi, prin prezența unei Adunări alese de către cetățenii europeni și, mai ales, prin raporturile directe pe care le întrețin cu cetățenii statelor membre.
Pe de altă parte, ele prezintă caracteristicile unui stat federal (împărțirea competențelor, aceleași interese, alegerea unei Adunări), însă diferă foarte mult de acesta. Comunitățile își au originea și statutul în Tratatele care le-au înființat, acte de drept internațional, și nu într-o Constituție, act de drept intern. În principiu, statul federal monopolist păstrează calitatea de subiect de drept pe care statele membre i-au încredințat-o; din contră, statele membre ale Comunităților nu au renunțat la capacitatea lor de a acționa ca subiecte de drept internațional, ci acestea și-o conservă în ordinea internațională, sub rezerva angajamentelor pe care și le-au asumat prin semnarea și ratificarea Tratatelor institutive. Spre deosebire de statul federal, Comunitățile nu dețin competența generală sau puterea de a determina repartizarea competențelor între ele și statele lor membre.
B. Organizații internaționale sau organizații supranaționale.
Comunitățile europene nu pot fi asimilate organizațiilor internaționale obișnuite, de tip clasic. Independența instituțiilor lor în raport cu statele, instituționalizarea creării și aplicării dreptului și, mai ales, relațiile directe cu particularii, prin efectul direct oferit actului normativ comunitar, le deosebește de orice altă organizație internațională.
Pentru adepții teoriei internaționaliste, cu toate particularitățile ei, Comunitățile, create prin Tratatele internaționale, se găsesc, în întregime, în sfera de aplicare a dreptului internațional, dar nu ca organizații internaționale, ci ca organizații speciale.
Pentru alții (teoria supranaționalistă), nu este vorba numai despre o simplă diferență de grad, ci de o diferență de natură între Comunitățile europene și organizațiile internaționale. Deși ele sunt create prin Tratate, trebuie să se facă diferența între organizațiile de cooperare (organizații internaționale propriu-zise) și organizațiile de integrare (organizații supranaționale). În timp ce primele au numai o funcție de cooperare, neafectând cu nimic competențele interne ale membrilor lor și lăsând, deci, intactă structura fundamentală a societății internaționale contemporane compusă din state suverane, celelalte „au în vedere unificarea – cel puțin parțială și sectorială -a teritoriilor și a populațiilor statelor care le compun”. Din această cauză, ele dispun de puteri de tip statal (legislație, jurisdicție …) pe care le exercită în locul organelor statale, pe teritoriul statelor și asupra persoanelor care se găsesc aici. Respingând exclusivismul teritorial, „nucleul dur” al suveranității statelor, organizațiile supranaționale pun în discuție structura societății interstatale, conducând la o „revizuire a suveranității”, antrenând, deci, respingerea concepției tradiționale a indivizibilității suveranității.
I. Comunitățile – putere publică comună. Termenul de Comunitate, care a fost ales după lungi discuții în momentul în care s-a înființat C.E.C.O., pe baza propunerii germanului C. F. Ophuls, nu este banalizat. „Piața comună”, în cele trei Tratate; „obiective comune”, „instituții comune”, „interes comun”, „reguli comune” în Tratatul C.E.C.O.; „politici comune”, „principii generale comune”, în Tratatul instituind C.E.E.; „centru comun de cercetare”, „întreprinderi comune”, în Tratatul instituind C.E.E.A.; folosirea atât de des a termenului „comun” își au semnificația lor. Astfel, trebuie reținut faptul că instituția jurisdicțională de la Luxemburg (Curtea de justiție) folosește, atunci când definește Comunitățile europene, noțiunea de „putere publică comună”.
Recurgerea la formula de „putere publică” se situează, indiscutabil, în prelungirea hotărârii Curții, potrivit căreia statele fondatoare au atribuit Comunităților competențe de tip statal și, în special, caracterul legislativ. Formula apare, de asemenea, și în jurisprudența ulterioară, subiectele ordinii juridice comunitare „sunt nu numai statele, ci și resortisanții lor”. „Puterea publică” semnifică faptul că cele trei Comunități se diferențiază de un simplu serviciu public; ele se situează la un nivel superior, adică într-o ordine politică.
Comunitățile sunt o putere publică „comună”, independentă de cea a statelor; dar, ele nu devin o putere străină. Competențele atribuite Comunităților nu sunt abandonate, ci sunt exercitate în comun; ele sunt încredințate „instituțiilor comune”, care, prin componența lor sau prin modul lor de funcționare, sunt organizate astfel încât toți partenerii să poată participa.
2. Personalitatea juridică a Comunităților europene și a Uniunii
europene.
A. Personalitatea juridică a Comunităților europene.
Semnatarii Tratatelor care instituie Comunitățile au recunoscut fiecăreia dintre ele o personalitate juridică distinctă de cea a membrilor săi. Astfel, se poate vorbi despre existența a trei persoane juridice, distincte una de cealaltă, deși în anul 1965 instituțiile Comunităților europene s-au unificat, acestea acționând în numele celor trei persoane juridice. Aceasta înseamnă că numai Comunitățile dispun de personalitate juridică, instituțiile și organele lor neavând personalitate juridică. Înființate de către state, grupând mai multe state, dispunând de puteri și de competențe care aparțin în mod obișnuit statelor, Comunitățile sunt persoane juridice de drept public. Având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor, Comunitățile europene dispun de un buget autonom, de un patrimoniu, de instituții și organe distincte, de agenții proprii. Personalitatea juridică a Comunităților conferă acestora vocația de a deveni subiect de drept în diferitele ordini juridice în care ele pot interveni.
În ordinea juridică comunitară, drepturile și obligațiile Comunităților europene sunt prevăzute și detaliate de Tratatele institutive, într-o manieră care traduce specificitatea acestora. Comunitățile europene acționează ca persoane publice și stabilesc relații funcționale cu alte subiecte din ordinea juridică comunitară: statele membre, particularii. În practică, Comunitățile sunt reprezentate prin instituțiile lor, fiecare în cadrul atribuțiilor lor.
Deși sunt persoane publice, Comunitățile europene trebuie, de asemenea, să acționeze și în fața cerințelor „vieții private”. Tratatele prevăd, în mod expres, faptul că, în fiecare stat, Comunitatea posedă capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile naționale: ea poate, în special, să achiziționeze sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și să stea în justiție”.
Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului era reprezentată de către instituțiile sale, fiecare în limita atribuțiilor conferite; Tratatele de la Roma conferă, în plus, Comisiei un monopol de reprezentare în ordinile juridice naționale.
Curtea de justiție a Comunităților europene a precizat faptul că formularea din Tratatele instituind CE. și C.E.E.A., potrivit căreia „Comunitatea are personalitate juridică”, vizează, adesea, personalitatea internațională a Comunităților. Sub rezerva de a se limita la competențele materiale fixate prin Tratate, Comunitățile au vocația de a se folosi de totalitatea mijloacelor de acțiune internaționale, în special pentru a încheia acorduri internaționale.
Potrivit Protocolului cu privire la privilegiile și imunitățile Comunităților, anexat Tratatului din 8 aprilie 1965, Comunitățile europene se bucură, pe teritoriul statelor membre, de privilegiile și imunitățile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor lor. Astfel, localurile, clădirile și arhivele acestora sunt inviolabile; bunurile acestora nu pot face obiectul unor măsuri de constrângere fără autorizarea Curții de justiție; operațiile pe care Comunitățile le realizează beneficiază de scutiri fiscale și vamale. Membrii instituțiilor, reprezentanții statelor membre care participă la activitățile instituțiilor, misiunile statelor terțe acreditate pe lângă Comunitățile europene, funcționarii și agenții beneficiază de diferite garanții, privilegii și exceptări (scutiri).
Comunitățile europene nu dispun, în schimb de imunitate de jurisdicție; aceasta este recunoscută numai funcționarilor și agenților săi pentru actele îndeplinite de către aceștia „în calitatea lor oficială”.
B. Personalitatea juridică a Uniunii Europene.
Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.) nu a recunoscut în mod expres personalitate juridică U.E. Absența unei asemenea prevederi, însă, nu conduce, în mod implicit, la excluderea ideii potrivit căreia U.E. are personalitate juridică.
Din dispozițiile T.U.E. rezultă clar că U.E. nu se substituie Comunităților europene, contrar proiectului prezentat de Comisie la 21 mai 1991, în timpul negocierilor. Articolul 1 T.U.E., afirmând că „Uniunea este fondată pe Comunitățile europene completate cu politicile și formele de cooperare stabilite prin prezentul Tratat”, postulează, dimpotrivă, menținerea Comunităților, ale căror Tratate institutive sunt modificate prin Tratatul de la Maastricht. Personalitatea juridică a Comunităților este, în consecință, menținută, ca și competențele lor internaționale, devenind, în fapt, o expresie a competențelor comunitare al Uniunii Europene.
Ordinea juridică a Uniunii Europene este însă departe de a o egala pe cea a Comunităților europene. Astfel, principiile autonomiei, aplicabilitatea directă și preeminența dreptului comunitar, caracteristici indispensabile ordinii juridice a CE., nu se aplică celorlalți doi piloni ai U.E. Aceștia din urmă se bazează mai mult pe programe și declarații de intenție, care se realizează în cadrul cooperării interguvemamentale și nu constituie decât o primă etapă către o Uniune „instituționalizată”.
Faptul că Uniunea Europeană folosește instituțiile și organele Comunităților europene pentru a-și îndeplini sarcinile, nu influențează prea mult această situație dacă avem în vedere că „instituțiile Uniunii” trebuie să acționeze conform dispozițiilor Tratatului U.E., adică numai în cadrul cooperării între statele membre la titlul celui de al 2-lea și al 3-lea pilon. Tratatul asupra U.E. nu constituie, încă, o „Constituție” care să reglementeze ansamblul sistemului politic din această Uniune.
CAPITOLUL II
TRATATELE CONSTITUTIVE ALE
COMUNITĂȚILOR EUROPENE ȘI
TRATATELE MODIFICATOARE
Secțiunea I
Tratatul de la Paris instituind CECO
1. Generalități.
După 9 luni de negocieri, 6 state europene (Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda) au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul instituind C.E.C.O., intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Negocierile au durat aproape 1 an din cauza problemelor fundamentale care au fost ridicate și cărora Jean Monnet avea să le dea răspunsul adecvat. Nu a fost vorba, însă, despre o negociere diplomatică clasică. Reprezentanții celor 6 guverne s-au întâlnit pentru „a inventa” un sistem juridico-politic cu totul nou și care avea ambiția să fie durabil.
Preambulul Tratatului C.E.C.O., constituit din 5 paragrafe scurte, conține toată filozofia care i-a inspirat și îi inspiră pe promotorii construcției europene:
„Considerând că pacea mondială nu poate fi rezolvată decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o amenință;
Convinși că o Europă organizată și puternică poate să aducă civilizației o contribuție indispensabilă menținerii relațiilor pacifiste;
Conștienți că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze, mai întâi, o solidaritate de fapt și prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică;
Preocupați să contribuie, prin expansiunea producțiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de trai și la progresul acțiunilor de pace;
Hotărăsc la a substitui rivalităților seculare o fuziune a intereselor lor esențiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunități economice, primele baze ale unei comunități mai largi și mai profunde între popoarele rivale vreme îndelungată prin divizări sângeroase și la a pune bazele unor instituții capabile să orienteze un destin de acum înainte comun (…)”.
„Pace mondială”, „realizări concrete”, „solidaritate de fapt”, „fuziune de interese esențiale”, „comunitate”, „destin de acum înainte comun” sunt cuvinte-cheie care poartă, simultan, spiritul și metoda comunitară și conservă astăzi toate puterile lor mobilizatoare.
Dacă Tratatul instituind C.E.C.A., care privește administrarea pieței cărbunelui și a oțelului, nu mai reprezintă astăzi, din punct de vedere al obiectivului său, aceeași importanță pe care o avea pentru economia europeană a anilor '50, principalele instituții pe care el le-a creat își păstrează, în întregime, actualitatea.
Din cuprinsul Tratatului se pot desprinde 4 principii comunitare, preluate din Planul Schuman, care constituie baza edificiului comunitar actual, și anume:
superioritatea instituțiilor;
independența instituțiilor comunitare;
colaborarea între instituții;
egalitatea între state.
2. Superioritatea instituțiilor.
Aplicarea relațiilor internaționale, a principiilor de egalitate, de arbitraj și de conciliere în vigoare în interiorul acelorași democrații constituie un progres al civilizației. Redactorii Tratatului au trăit ei înșiși experiența dezordinii, a violenței și a arbitrariului care însoțesc războiul. De aceea, eforturile lor au fost îndreptate spre a crea o comunitate de drept, în care legea să ia locul forței. Jean Monnet îl cita, adesea, pe filozoful elvețian Amiel: „Experiența fiecărui om se reia. Singurele care devin mai înțelepte sunt instituțiile: ele acumulează experiența colectivă și, din această experiență, din această înțelepciune, oamenii supuși acelorași reguli nu vor vedea schimbarea naturii lor, ci vor vedea cum comportamentul lor se va schimba în mod gradual”.
3. Independența instituțiilor comunitare.
Pentru ca instituțiile să-și îndeplinească atribuțiile, ele trebuie să dispună de o autoritate proprie. Garanțiile care au fost conferite înaltei Autorități a C.E.C.A. și de care beneficiază actualele instituții comunitare sunt în număr de 3, după cum urmează:
numirea membrilor, astăzi a comisarilor, trebuie făcută de comun acord de guverne; nu este vorba de delegați naționali, ci de personalități care își exercită puterea într-un mod colegial și care nu pot să primească instrucțiuni de la statele membre;
independența financiară, concretizată prin prelevarea de resurse proprii și nu, ca în cazul organizațiilor internaționale, prin contribuții naționale;
responsabilitatea înaltei Autorități, astăzi a Comisiei, exclusiv în fața Adunării (astăzi Parlamentul european), care poate vota, numai cu majoritate calificată, moțiunea de cenzură.
4. Colaborarea între instituții.
Independența Înaltei Autorități era, pentru Jean Monnet, fundamentul noului sistem. Dar tot el era cel care admitea, în timpul negocierilor, necesitatea de a oferi statelor posibilitatea de a-și face cunoscute interesele naționale. Acesta era mijlocul cel mai sigur de a împiedica, Comunitatea să fie limitată la obiective tehnice. Trebuia ca ea să poată interveni în sectoarele în care se luau decizii de natură macroeconomică și a căror competență revenea guvernelor. Astfel, a fost înființat, pe lângă înalta Autoritate, un Consiliu de Miniștri, al cărui rol a fost strict limitat: el nu trebuia să decidă cu unanimitate, ci cu majoritate. Avizul său conform nu era cerut decât în cazuri-limită. Înalta Autoritate păstra monopolul inițiativei legislative; această prerogativă, păstrată și în competențele actualei Comisii, este deosebit de importantă, deoarece ea oferă garanția că ansamblul intereselor comunitare va fi apărat într-o propunere a colegiului. Încă din anul 1951, dialogul era organizat între cele 4 instituții, pe o bază de colaborare și nu de subordonare, fiecare dintre ele exercitându-și propriile funcții în interiorul unui sistem decizional complet, de natură prefederală.
D. Egalitatea între state.
Jean Monnet era convins că numai principiul egalității între state era de natură să formeze o nouă mentalitate. Cu toate acestea, era conștient de dificultatea de a convinge 6 state, de dimensiune inegală, să renunțe la avantajele pe care le dă dreptul, de veto. „Puterea de a spune «nu» reprezintă securitatea «marilor» în raporturile dintre ei și a «micilor» împotriva celor mari”. La 4 aprilie 1951, în cadrul conferinței de la Bonn, J. Monnet încerca să-l convingă pe președintele acesteia, cancelarul Adenauer, de beneficiile principiului egalității:
„Sunt autorizat să vă propun ca raporturile dintre Germania și Franța, în Comunitate, să fie cârmuite de principiul egalității în Consiliu, ca și în Adunare și în toate instituțiile europene, actuale sau ulterioare (…)”.
Răspunsul cancelarului a venit imediat:
„Știți cât de atașat sunt egalității de drepturi pentru țara mea pentru viitor și condamnarea pe care o aduc întreprinderilor de dominație în care ea a fost antrenată în trecut. Sunt bucuros să-mi dau deplinul meu acord propunerii dumneavoastră, căci eu nu văd Comunitatea în afara egalității totale”.
Astfel, a fost pus unul dintre fundamentele juridice, cu forță juridică, care dă, în întregime, sensul său noțiunii de Comunitate.
Articolul 4 al Tratatului consacră ca fiind incompatibile cu Piața comună a cărbunelui și oțelului următoarele:
taxele la import și la export ori taxele echivalente acestora, precum și restricțiile cantitative privind circulația mărfurilor;
măsurile și practicile discriminatorii între producători, între cumpărători și consumatori, în special cu privire la prețuri și la condițiile de livrare sau a tarifelor și a condițiilor de transport, precum și măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
salariile și ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state, în orice formă ar fi ele.
Tratatul C.E.C.O. dotează Comunitatea cu o structură instituțională proprie, originală, ce cuprinde următoarele instituții:
Înalta Autoritate – ca instituție supranațională, chemată să vegheze și să pună în valoare interesele proprii ale organizației;
Consiliul Special de Miniștri – constituit ca instituție interguvernamentală pentru apărarea intereselor țărilor membre;
Adunarea Comună – reprezintă interesele popoarelor statelor membre.
Este o instituție de control democratic al factorului executiv (bi-executiv: Înalta Autoritate și Consiliul de Miniștri);
Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională care asigură respectarea normelor juridice ale Comunității.
Secțiunea a II-a
Tratatul de la Roma
1. Generalități.
Semnarea Tratatelor de la Roma a urmat Conferinței de la Messina -Italia (1-3 iulie 1953) a miniștrilor de externe, când cele 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris instituind C.E.C.O. au hotărât: extinderea sistemului și ia alte domenii economice (în vederea realizării unei piețe comune generale), armonizarea politicilor sociale și organizarea unei piețe nucleare comune. Astfel, la 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea economică europeană și, pe de altă parte, Comunitatea europeană a energiei atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nedeterminată și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda.
Tratatele de la Roma au marcat un recul al supranaționalității, însă ele au prevăzut posibilități de integrare, prin extinderea competențelor Adunării parlamentare (ai cărei membri urmau să fie aleși prin sufragiu universal direct) și prin trecerea la votul majoritar în cadrul Consiliului.
2. Tratatul de la Roma instituind C.E.E.
Articolul 2 al Tratatului instituind C.E.E. conține obiectivele Comunității, și anume:
instituirea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre;
promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice în ansamblul Comunității;
extindere continuă și echilibrată;
stabilitate mărită;
creștere accelerată a nivelului de trai;
relații mai strânse între statele membre.
În perspectiva realizării fundamentelor „unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, Tratatul prevede libera circulație a mărfurilor și protecția față de „exteriorul” Comunității prin tarife vamale comune, libera circulație a persoanelor și a capitalurilor, protecția liberei concurențe. Aceste prevederi nu urmăresc nimic altceva decât instituirea unei piețe comune, cu caracteristici asemănătoare piețelor naționale.
De asemenea, Tratatul privind instituirea C.E.E. mai prevede:
armonizarea politicilor economice ale statelor membre;
stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, al transporturilor, al relațiilor comerciale externe.
Tratatul instituind C.E.E. stabilește cadrul în care instituțiile comunitare își exercită principalele atribuții: promovarea dezvoltării activităților economice în ansamblul Comunității; favorizarea extinderii continue și echilibrate; menținerea stabilității; realizarea unei creșteri accentuate a nivelului de viață și dezvoltarea unor relații mai strânse între statele membre.
Având un caracter general, prevederile Tratatului nu creează obligații juridice în mod direct; importanța lor fiind aceea că sunt utilizate în interpretarea dreptului comunitar în direcția atingerii obiectivelor C.E.E. Acest aspect este redat de Curtea de justiție, care a concluzionat: „Articolul 2 al Tratatului descrie misiunea C.E.E. Obiectivele enunțate de această dispoziție se referă la existența și funcționarea Comunității, iar realizarea lor trebuie să fie rezultatul stabilirii pieței comune și a apropierii progresive a politicilor economice a statelor membre, care sunt, de asemenea, scopuri a căror realizare constituie obiect esențial al Tratatului. Aceste obiective, care au condus la înființarea Comunității și cele de promovare și dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, nu pot avea ca efect constituirea de obligații juridice în sarcina statelor membre și nici de drepturi în folosul particularilor”.
Potrivit Tratatului, C.E.E. se constituie, pe de o parte, pe o piață comună și, pe de altă parte, pe apropierea progresivă a politicilor economice.
Tratatul nu prevede o definiție pentru piața comună; precizarea este făcută, însă, de Curtea de justiție, care o definește ca fiind un spațiu economic unificat, lipsit de obstacole interne, în cadrul căruia vor trebui realizate, în mod progresiv, uniunea vamală și uniunea economică.
Articolul 3 stabilește măsurile pe care trebuie să le ia instituțiile comunitare pentru a realiza obiectivele prevăzute în articolul 2:
articolul 3, lit. e se referă la politica comună în domeniul transporturilor;
articolul 3, lit. f stabilește necesitatea asigurării liberei concurențe;
articolul 3, lit. i prevede instituirea Fondului social european.
Potrivit unei decizii a Curții de justiție, din anul 1964, T.C.E.E., spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, „a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora; instituind o Comunitate pe durată nelimitată, dotată cu atribuții proprii, cu personalitate juridică, cu o capacitate de reprezentare pe plan internațional și, mai exact, cu puteri reale izvorâte din limitarea de competențe sau dintr-un transfer de atribuții ale statelor către Comunitate, acestea și-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat, astfel, un sistem de drept resortisanților și chiar lor; având un izvor autonom, dreptul născut din Tratat nu ar putea, deci, în baza naturii sale originale specifice, să i se opună, pe cale juridică, un text intern, oricare ar fi acesta, fără ca să-și piardă caracterul comunitar și fără să fie pusă în joc chiar baza juridică a Comunității”.
„Obiectivul Tratatului care pune bazele C.E.E., acela de a institui o piață comună a cărei funcționare interesează, în mod direct, justițiabilii Comunității, conduce la ideea că Tratatul reprezintă mai mult decât un acord care creează obligații între statele contractante”.
3. Tratatul de la Roma instituind C.E.E.A./Euratom.
Tratatul instituind Euratom urmărește formarea și dezvoltarea unei industrii nucleare europene, impunându-se sarcini multiple: dezvoltarea cercetării și difuzarea cunoștințelor tehnice; asumarea unei funcții de reglementare a aprovizionării statelor cu combustibili nucleari și minereuri; înființarea unei piețe nucleare.
Articolul 52 al Tratatului prevede faptul că Euratom dispune de un drept de opțiune asupra mineralelor, materiilor brute și materialelor fuzionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum și de posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinației finale a produselor, astfel încât acestea să nu fie folosite în scopuri militare.
4. Unificarea instituțiilor comunitare.
Tratatele de la Roma prevăd înființarea unor instituții distincte, similare celor care au fost înființate prin Tratatul de la Paris (1952). Astfel, vom regăsi:
în domeniul decizional, câte un Consiliu;
în domeniul executiv, fiecare Comunitate dispune de câte o instituție cu
atribuții executive – Comisia;
câte o Adunare, instituție cu atribuții de control politic;
câte o Curte de justiție, instituție cu atribuții jurisdicționale.
Deși o perioadă au existat, în paralel, 3 sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, în anul 1958, s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor 3 Comunități, în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic.
La nivel jurisdicțional, apare, în anul 1958, o Curte de justiție unică.
La nivel de control politic, unificarea s-a produs în anul 1960, luând ființă instituția Adunării Parlamentare (prin unificarea Adunării comune – C.E.C.O. cu celelalte 2 Adunări – C.E.E. și C.E.E.A.), care, începând cu anul 1962, poartă denumirea de Parlamentul european.
Pasul decisiv pentru unificarea instituțiilor a fost făcut prin Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv principal unificarea instituțiilor de structură ale celor 3 Comunități europene. Astfel, la nivel decizional rezultă un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezultă o singură instituție – Comisia europeană. Tratatul de la Bruxelles cuprinde 39 de articole, grupate în 5 capitole, fără să aducă modificări competențelor atribuite inițial instituțiilor comunitare prin Tratatele de constituire.
Fuziunea instituțională a dus la realizarea unui buget unic al Comunităților. În același timp, s-a creat o administrație comunitară unică, stabilindu-se un statut unic al funcției publice comunitare și unificându-se sistemele de imunități și privilegii ale funcționarilor comunitari.
Unificarea care s-a realizat a avut loc numai la nivel instituțional, cele 3 Comunități rămânând distincte, flecare din cele 3 Tratate constitutive continuând să rămână separate.
Instituțiile comune, nou înființate, duc la îndeplinire sarcinile din toate cele 3 Tratate constitutive.
Secțiunea a III-a
Actul Unic European
Realizarea unei piețe unice a fost prevăzută în tratatele originare, dar progresul a fost lent.
Actul Unic European a fost semnat în februarie 1986 și, chiar din preambul, prevede transformarea relațiilor statelor membre într-o Uniune Europeană.
Între cele mai importante dispoziții ale sale, care aduc aspecte noi ale evoluțiilor spre o Uniune Europeană, reținem:
stabilește, ca obiectiv al comunităților europene și al cooperării politice europene, contribuția la realizarea unui progres concret al Uniunii Europene;
instituționalizează Consiliul european (care exista doar în baza comunicatului summit-ului de la Paris din 1974);
modifică tratatele constitutive;
extinde votul Consiliului la majoritatea calificată;
consolidează consultarea Parlamentului European prin introducerea procedurii de cooperare în anumite domenii;
înființează o nouă jurisdicție comunitară de primă instanță pentru ușurarea activității Curții de Justiție;
stabilește obiectivul ca piața internă să fie desăvârșită până la data de 31 decembrie 1992;
introduce principiul coeziunii economice și sociale în scopul reducerii decalajelor între diferitele regiuni ale statelor membre;
prevede dezvoltarea cooperării politice pentru punerea în practică a unei politici externe europene;
extinde obligația de consultare a statelor membre și în orice problemă de politică externă de interes general;
aspectele politice și economice ale securității sunt incluse în sfera cooperării, dar apărarea rămâne exclusă, menționându-se doar cooperarea în cadrul NATO și UEO;
Comitetul politic, compus din directori politici, devine elementul esențial al cooperării politice;
înființează un Secretariat politic cu sediul la Bruxelles.
Actul Unic European prezintă o importanță deosebită pentru procesul construcției europene, deoarece, are ca efect, la 1 ianuarie 1995, realizarea celei mai mari piețe unificate din lume. Mai mult, pentru prima dată într-un tratat internațional, este menționată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.
Deosebit de important de menționat, în contextul desăvârșirii Pieței interne a comunităților, este și Acordul Schengen, adoptat la 14 iunie 1985.
Obiectivul unei Europe fără controale la frontieră nu a fost atins în cadrul legal al Uniunii Europene, ci în forma unui acord interguvernamental.
În acest sens, Belgia, Germania, Franța, Olanda și Luxemburg au semnat un acord în care clauza cheie prevede că „granițele interne pot fi trecute prin orice punct fără a se face controlul persoanelor”.
Celor cinci state semnatare li s-au alăturat mai târziu și Danemarca, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Austria, Finlanda și Suedia.
Nu numai cetățenii Uniunii beneficiază de libertatea de mișcare, ci și cetățenii din țările nemembre. Dar există o condiție anexată: ei trebuie să aibă dreptul de rezidență într-unui din „statele Schengen”.
Cetățenii din statele nemembre care nu trăiesc într-un stat Schengen, ci își petrec doar concediul acolo, au nevoie doar de o singură viză, care este acordată de unul din statele Schengen. Aceasta este valabilă pentru intrarea și șederea de scurtă durată în toate țările care au semnat acordul. Libertatea de mișcare pentru persoanele din țările nemembre se aplică numai șederilor de până la trei luni. Permisele de rezidență de lungă durată sunt acordate sub rezerva deciziei individuale a statului membru interesat.
Controalele stricte asupra persoanelor la granițele externe constituie o importantă compensație pentru desființarea controalelor la granițele interne. Au fost convenite regulamente comune privind problema intrării pe teritoriul statelor Schengen. Statele care au semnat acordul recunosc vizele eliberate de fiecare dintre autoritățile lor naționale. O măsură similară se aplică politicii privind cererile de azil. Părțile din acord au convenit, de asemenea, să acorde sprijin reciproc forțelor lor de poliție, instituindu-se Lista electronică cu persoanele căutate, precum și Sistemul Schengen de Informare.
În prezent și cetățenii statelor candidate la aderare au dreptul să circule liber în spațiul Schengen, fără viză, dar limitat în timp (o perioadă nu mai mare de 6 luni pe durata unui an).
În contextul creșterii fenomenului terorist, după atacurile din 11 septembrie 2002, controalele persoanelor la frontierele interne ale UE, mai ales în aeroporturi, sunt mai severe, evident din motive de securitate națională.
Secțiunea a IV-a
Tratatul de la Maastricht și crearea U.E.
Semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, tratatul care, practic, instituie Uniunea Europeană cuprinde:
modificări și completări ale celor trei tratate originare; el a modificat denumirea Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, care se va numi de acum înainte Tratatul instituind Comunitatea Europeană; prin urmare, Comunitatea Economică Europeană se va numi Comunitatea Europeană, dispariția cuvântului „economic” subliniind încă o dată dorința de a se realiza nu numai o uniune economică, ci, mai ales, una politică;
dispoziții privind cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne, în special, între autoritățile polițienești și cele judiciare; acestea nu sunt integrate celor trei tratate pentru că statele nu sunt încă pregătite să transfere Comunității întreaga competență în aceste domenii;
dispoziții privind politica externă și de securitate comună (de
asemenea, în afara sferei celor trei tratate);
dispoziții privind politica socială;
cetățenia UE. În esență, fiecare cetățean european are următoarele
drepturi:
libertatea de circulație – să se deplaseze și să-și stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre;
drepturi politice – să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoară în statul în care își are domiciliul;
dreptul la protecție diplomatică – să fie protejat de autoritățile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru;
dreptul de petiționare – să se adreseze Parlamentului și funcționarului însărcinat cu sondarea opiniei publice (mediatorul);
stabilește realizarea unei uniuni economice și monetare, dar și a unei uniuni politice:
– Uniunea economică înseamnă că direcțiile politicii economice ale statelor membre și ale comunităților vor fi adoptate de către Consiliul de Miniștri, acesta supraveghind și evoluția economiei în fiecare stat membru;
– Uniune monetară înseamnă adoptarea unei singure politici monetare în spațiul Uniunii;
– Uniunea politică presupune: o politică externă și de securitate comună, inclusiv o politică de apărare; creșterea rolului Parlamentului European; sporirea competențelor comunităților; o politică comună în domeniul juridic și al afacerilor interne.
Tratatului asupra Uniunii Europene i s-au adăugat 17 protocoale, din care 16 sunt anexate Tratatului instituind Comunitatea Europeană, și 33 de declarații.
Secțiunea a V-a
Tratatul de la Amsterdam
Semnat la 2 octombrie 1997, acest tratat a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
După modificările aduse de Actul Unic European și de Tratatul de la Maastricht, numeroase probleme au rămas deschise.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive și vizează, mai ales:
realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, prin extensia construcției comunitare și asupra unei părți din cel de-al treilea pilon (cooperarea poliției și judiciară);
integrarea acquis-ului Schengen în același al 3-lea pilon al Uniunii Europene;
stabilirea bazelor cooperării consolidate, care poate fi realizată între anumite state care doresc să avanseze mai rapid pe calea integrării sporite, dată fiind situația lor economică;
extinderea dispozițiilor sociale;
introducerea majorității calificate în noi domenii;
competențele Curții de Justiție sunt extinse ca urmare a introducerii celui de-al 3-lea pilon.
CAPITOLUL III
GENEZA TRATATULUI DE LA NISA
Într-un tip de proces ce se distingea prin „arderea etapelor” fără a soluționa – în suficientă măsură – vechile probleme, poate fi încadrată și noua extindere a UE spre Suedia, Austria, Finlanda și Norvegia, proces început în anul 1993. UE avea încă de rezolvat probleme serioase, însă a optat pentru extindere și continuarea reformei după aceea. Tratatele de Aderare s-au semnat la 24 iunie 1994, la Corfu. Așa cum ne învățase deja, poporul norvegian a refuzat încă o dată aderarea la UE, urmare a referendum-ului. În aceste condiții, Actul de Aderare a intrat în vigoare doar pentru trei din cele patru state, la 1 ianuarie 1995, data de la care UE era formată din 15 membri.
Absurdul care însoțește în anumite momente dinamica comunitară a atins un punct culminant în mai 1992 când s-a semnat, totuși, și Tratatul dintre CEE și EFTA în vederea creării „Spațiului Economic European” (EEE), într-un moment în care CE intra într-o nouă etapă calitativă, numită UE, pe de o parte, iar, pe de alta, se extindea spre Centrul și Nordul continentului. Ca urmare a citatei extinderi, nou creatul Spațiu Economic European a rămas a se aplica doar pentru Lichen-stein, Elveția, Islanda și Norvegia.
Extinderea din 1995 și crearea noului Spațiu Economic European au reactivat o veche dezbatere:
extindere;
sau aprofundare.
În realitate este vorba despre un proiect care trebuie să alterneze cele două obiective, extinderii din 1995 putându-i-se obiecta nu necesitatea, ci oportunitatea, la un moment în care încă rămăseseră multe restanțe în domeniul reformei, deci al aprofundării.
De asemenea, creării noului spațiu de cooperare economică dincolo de UE, nu i se contesta utilitatea, ci doar lipsa de viziune politică care a făcut să se negocieze cu toate statele EFTA pentru ca, în final, unele dintre acestea să devină direct membre ale UE.
Toate acestea sprijină observația că, extinderile din 1986 și 1995 au fost realizate fără ca obiectivele AUE și, respectiv, TUE să fi fost integral îndeplinite așa cum teoretic s-ar fi impus. În cazul TUE, este suficient să amintim că încă ne aflăm în procesul nefinalizat al Uniunii Economice și Monetare și al Politicii Externe și de Securitate Comună. Dar ceea ce îngrijorează cu adevărat UE, în fața perspectivei unei noi extinderi, este problema instituțională, adică rolul instituțiilor în procesul decizional și absența unei definiri politice a procesului integrării pe ansamblul său. Ideile de bază pe care este construit sistemul instituțional comunitar, rămân – încă – cele ale vechii Comunități de șase membri, motiv pentru care structura instituțională se resimte și-și agravează problemele pe măsura adăugării altor membri.
După 1995 problema fundamentală era cea a revizuirii Tratatelor constitutive în vederea realizării unei reforme în profunzime, mai simplă între 12, dar posibilă și între 15.
CAPITOLUL IV
REFORME SISTEMULU INSTITUȚIONAL
COMUNITAR REALIZATĂ PRIN TRATATUL DE LA NISA
Secțiunea I
Generalități
Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariției unor schimbări în sensul perfecționării și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități.
În relație cu tendința extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a noi state, se manifestă cerința ca U.E. să aibă o structură instituțională eficientă care să contribuie la afirmarea organizației pe plan mondial. Se urmărește, astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune ce avea în componența sa numai 6 state membre la realitățile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 30 de state.
Semnarea Tratatului de la Nisa, în 26 februarie 2001, semnifică, de fapt, încheierea lucrărilor Conferinței Interguvernamentale ce a fost convocată cu un an în urmă, adică în data de 14 februarie 2000. S-a urmat în acest sens formularea unui răspuns la problema cu privire la posibilitatea funcționării Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, în situația în care numărul actual al statelor membre s-ar dubla. De aceea a fost necesară dezbaterea de la Nisa, prilej care a făcut posibilă exprimarea participanților, în principal, în probleme, cum ar fi: componența Parlamentului European; extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului și reponderarea voturilor; componența Comisiei Europene; cooperarea consolidată; adoptarea unei Carte fundamentale a drepturilor omului, apărarea comună și Europa socială.
Secțiunea a II-a
Parlamentul european
Parlamentul European este instituția care reprezintă cetățenii statelor membre. În multe domenii, Parlamentul acționează în calitate de co-Iegislator, îndeplinind atribuții co-decizionale, împreună cu instituția Consiliului; ambele instituții constituite și autorități bugetare ale U.E.
Tratatul de la Nisa accentuează rolul de co-legislator al Parlamentului, creând, în același timp, o nouă bază legală ce permite Consiliului să adopte reguli pentru partidele politice de la nivelul european, în special în privința fondurilor acestora.
O problemă avută în vedere de Tratat este aceea a numărului de eurodeputați, încercându-se o corelație cu numărul membrilor noi care vor exista. Astfel, Tratatul a limitat numărul membrilor Parlamentului la 732.
O altă modificare importantă este creșterea ponderii Germaniei, care păstrează numărul actual de 99 de parlamentari, în timp ce toate celelalte state membre și-l diminuează.
Structura locurilor în Parlament, pe state membre și candidate, va fi următoarea:
Secțiunea a III-a
Consiliul Uniunii Europene
1. Extinderea votului cu majoritate calificată.
În ceea ce privește Consiliul, s-a ajuns la concluzia că va fi foarte dificil să se obțină votul unanim, în situația în care vor fi aproape 30 de state membre, existând pericolul “paralizării” activității în adoptarea deciziilor. Așadar, sarcina reformei este aceea de a reduce numărul cazurilor în care statele membre pot folosi dreptul lor de veto.
Astfel, ratificarea Tratatului de la Nisa va permite ca în legătură cu 30 de articole din Tratat să se ia decizii cu majoritate calificată (anterior a fost necesară unanimitatea și pentru acestea).
2. Reponderea voturilor.
Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cât mai fidel puterea economică și ponderea demografică în numărul de voturi alocate.
Astfel, un acord nu va putea fi încheiat tară acceptul a 14 dintre cele 27 de state preconizate a fi membre ale U.E.
Statele „mari” (Germania, Franța, Marea Britanic, Italia) s-au plasat pe același nivel.
Prin urmare, o decizie poate 11 luată numai dacă cel puțin 14 state au votat în favoarea ci sau reprezintă cel puțin 62% din populația europeană.
Ponderea voturilor, în acest fel convenită, va fi următoarea:
Secțiunea a IV-a
Comisia Europeană
În privința Comisiei au fost corelate 2 aspecte:
noile aderări care presupun o sporire a numărului comisarilor și
buna funcționare a Comisiei, posibilă cu un număr restrâns sau cel puțin fără o creștere proporțională cu numărul noilor state membre.
Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limitării numărului comisarilor la 27. Cetățenia comisarilor va fi determinată potrivit principiului rotației.
Un pas important în accentuarea caracterului supranațional al Comisiei este acela al schimbării de numire a președintelui și a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a trecut la majoritate calificată, în același timp acordându-se atribuții sporite președintelui, în sensul că acesta va decide distribuirea sarcinilor și a responsabilităților. De asemenea, Președintele va numi (după aprobarea colegiului) vice-președinții Comisiei și va putea cere demisia unui membru (tot cu aprobarea colegiului).
Secțiunea a V-a
Curtea de Justiție
Cu același prilej, s-a apreciat faptul că extinderea U.E. va afecta capacitatea Curții de a soluționa viitoarele cazuri, considerându-se că, deja, Curtea este supraaglomerată.
Astfel, Tratatul de la Nisa caută să împartă sarcinile între Curte și Tribunalul de primă instanță într-o manieră mult mai eficientă. De asemenea, Tratatul permite crearea unor Camere specializate pentru anumite domenii.
Curtea va continua să fie alcătuită dintr-un judecător din fiecare stat membru, însă ea se va putea întruni și într-o Mare Cameră formată din 13 judecători (în loc să se întrunească într-o sesiune plenară, alcătuită din toți judecătorii).
În același timp, se va institui o procedură de urgență în cazul recursurilor prejudiciale mai sensibile, iar recursurile prejudiciale având caracter “tehnic” vor fi transferate Tribunalului de primă instanță.
Secțiunea a VI-a
Curtea de Conturi
Aceasta va fi constituită, conform Tratatului de Ia Nisa, din reprezentanți ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii vor fi numiți de către Consiliu, care va decide cu majoritate calificată (și nu cu unanimitate).
Curtea de Conturi se va putea constitui în Camere pentru a adopta anumite tipuri de rapoarte sau avize.
Dispozițiile Tratatului prevăd îmbunătățirea colaborării cu instituțiile naționale similare. Unul dintre mijloacele utilizate în acest sens poate fi constituirea de către președintele Curții de Conturi a unui comitet de legătură cu cei care sunt conducători ai instituțiilor naționale corespunzătoare.
Secțiunea a VII-a
Comitetul Economic și Social
Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul și influența acestui Comitet, ca for de cercetare a intereselor partenerilor economici și sociali, la nivelul ansamblului U.E.
Comitetul va avea în componența sa reprezentanți în număr de cel mult 350, ceea ce va permite actualelor state membre să-și mențină numărul de locuri deținute în prezent.
Repartiția locurilor va fi, după cum urmează:
Secțiunea a VII-a
Comitetul Regiunilor
Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De asemenea, Tratatul de la Nisa solicită ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autoritățile pe care Ic reprezintă sau condiția să Ie fie responsabili din punct de vedere politic.
Distribuția locurilor va fi următoarea:
CAPITOLUL V
ALTE DISPOZIȚII CUPRINSE ÎN TRATATUL DE LA NISA
Secțiunea I
Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene
În 1989, 11 țări ale Comunității Europene (excepție făcând Marea Britanie) au adoptat o declarației intitulată Carta Comunități privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor. Această Cartă a avut ca scop formularea unui număr minim intangibil de drepturi sociale, facilitând realizarea obiectivelor comunitare privind securitatea socială.
În Cartă se arată că realizarea pieței interne trebui să favorizeze apropierea condițiilor de viață și muncă în Comunitate. Carta definește drepturile sociale fundamentale ale cetățenilor Comunității Europene, consfințindu-se drepturile înscrise în Tratatul C.E.E., în Carta socială Europeană sau în convențiile O.I.M., și anume: dreptul la liberă circulație, dreptul la angajarea și remunerare, dreptul la ameliorarea condițiilor de viță și muncă, dreptul la pregătire profesională, dreptul la protecție socială, dreptul la libertatea de asociere și negociere colectivă, dreptul la egalitate de tratament între bărbați și femei etc..
Realizarea prevederilor Cartei sunt aplicate printr-un Program de acțiune, emis de Comisia Europeană, care cuprinde 50 de propuneri vizând aplicarea Cartei, multe dintre ele referindu-se la adaptarea unor importante acte legislative la nivel comunitar. Comisia redactează anual un raport privind aplicarea prevederilor Cartei de către fiecare stat membru, ca și de către Comunitatea Europeană în ansamblul său.
Conferința Interguvernamentală de la Paris a analizat posibilitatea includerii prevederilor Cartei privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor în Tratatul Uniunii Europene.
Carta promovează, între altele, salarizarea echitabilă, ceea ce poate conduce la nesfârșite dispute de muncă, precum și participarea angajaților la deciziile companiilor, noțiune încă insuficient clarificată din punct de vedere legislativ, cel puțin din punct de vedere al confederațiilor patronale din Uniunea Europeană.
Cât privește conținutul său, Carta definește drepturile sociale fundamentale ale cetățenilor Comunității Europene, în special cele ale lucrătorilor, atât salariați cât și independenți, și anume:
Dreptul la libera circulație. Orice lucrător din Comunitatea europeană are dreptul la liberă circulație pe întreg teritoriu Comunității, sub rezerva limitărilor justificate de rațiuni de ordin public, de securitate publică și de sănătate publică. Dreptul la liberă circulație permite oricărui lucrător să exerseze orice profesie și orice meserie în cadrul Comunității; de aici rezultă egalitatea în țările primitoare, în ceea ce privește tratamentul față de imigranți din punct de vedere al accesului la muncă, al condițiilor de muncă și al protecției sociale.
Dreptul la angajare și remunerare. Orice persoană are dreptul la libertatea alegerii și a exercitării unei profesiuni, după criteriile ce decurg din specificul profesiunii respective. Cartea de ședere include și permisul de muncă. Orice loc de muncă trebuie corect remunerat. Orice persoană poate beneficia gratuit de serviciile publice de plasare.
Dreptul la ameliorarea condițiilor de viață și de muncă. Realizarea pieței unice trebuie să conducă la o ameliorare a condițiilor de viață și de muncă în Comunitatea Europeană. Acolo unde este necesar, anumite aspecte ale reglementării muncii, ca și procedurile de conciliere colectivă sau cele priind falimentul, trebuie să cunoască îmbunătățiri. Orice lucrător din Comunitatea Europeană are dreptul la repaus săptămânal și la un concediu anual și plătit. Condițiile de muncă ale oricărui salariat al Comunității Europene trebuie să fie precizate, fie de către lege, fie printr-o convenție colectivă sau printr-un contract de muncă, conform modalităților proprii fiecărei țări.
Dreptul la protecție socială. Orice salariat al Comunității Europene are dreptul la o protecție socială adecvată, conformă cu specificul fiecărei țări, indiferent de statutul și mărimea întreprinderii în care lucrează. Persoanele excluse de pe piața de muncă -fie pentru că nu au avut acces, fie pentru că nu s-au putut integra- și care sunt lipsite de mijloacele de subzistență, pot beneficia de resurse suficiente, adoptate situației lor personale.
Dreptul la libertate de asociere și negociere colectivă. Lucrătorii și funcționarii din țările Comunității Europene au dreptul să se asocieze liber pentru a constitui organizații profesionale sau sindicale, în scopul apărării intereselor lor economice și sociale. Funcționarii și organizațiile lor au dreptul de a negocia și elabora convenții colective, în condițiile prevăzute de legislația și practicile naționale în vigoare. În cazul conflictelor de muncă, dreptul de a recurge la acțiuni colective include și dreptul la grevă, sub rezerva obligațiilor specificate în convenția colectivă.
Dreptul la pregătire profesională. Orice lucrător din Comunitate trebuie să aibă acces la perfecționarea profesională și să beneficieze de ea pe perioada vieții sale active. Acest drept implică, cu deosebire, instituirea de concedii de pregătire pentru a permite cetățenilor să se recicleze sau să se perfecționeze beneficiind de instituțiile de pregătire continuă și permanentă pe care puterile publice, întreprinderile și partenerii sociali sunt invitați să le instituie.
Dreptul la egalitate tratamentului față de bărbați și femei. Egalitatea tratamentului față de bărbați și femei trebuie asigurată. Este vorba nu numai de o simplă egalitate a salariilor femeilor și bărbaților pentru o muncă identică, ci se vizează și asigurarea egalității în privința accesului la profesie, la protecția socială, educație, formare și evoluție profesională.
Dreptul la informație, consultare și participare. În această parte se înscrie dreptul lucrătorilor în special al celor angajați în întreprinderi cu filiale în mai multe state membre, de a fi informați și chiar consultați cu ocazia evenimentelor importante care privesc soarta întreprinderii și care au implicații asupra condițiilor de muncă sau asupra menținerii nivelului de angajare.
Dreptul la protecția sănătății și securității la locul de muncă. Orice lucrător trebuie să beneficieze la locul său de muncă de condiții satisfăcătoare de sănătate și securitate. Aceasta implică luarea unor măsuri adecvate în vedere obținerii de progrese în armonizarea condițiilor existente în statele membre. De-a lungul timpului a fost adoptat un număr impresionant de directive vizând sănătatea și securitatea la locul de muncă (89/391, 90/269, 89/654, 89/656, 90/269, 90/679, 92/58).
Secțiunea a II-a
Cooperarea consolidată
Pornind de la perspectiva unei Uniuni Europene cu cel puțin 27 de membri; state între care sunt uneori mari diferențe economice, dar și geo-politice, Tratatul abordează problema cooperării consolidate între acestea, ca un instrument foarte important pentru realizarea obiectivelor Uniunii și a integrării noilor state. Pentru aceasta, Tratatul stabilește următoarele obligații ale statelor membre în domeniul cooperării consolidate:
să faciliteze realizarea obiectivelor U.E. și să consolideze procesul de integrare;
să respecte tratatele și cadrul instituțional unic al U.E.;
să respecte acquis-ul comunitar;
să nu intervină în domenii care sunt de competența exclusivă a Comunității;
să nu aducă atingere Pieței interne, nici coeziunii economice și sociale stabilite de Tratat;
să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni de concurență între acestea;
să reunească minim 8 state membre (nu majoritatea);
să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante;
să fie deschise tuturor statelor membre.
Secțiunea a III-a
Apărarea comună
Tratatul de la Nisa consacră militarizarea U.E. și crearea unei Forțe de reacție rapidă pentru managementul situațiilor de criză.
CAPIOLUL VI
CONCLUZII
Succesul C.I.G. pentru adoptarea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, concretizat la 17 și 18 iunie 2004, a fundamentat ideea că adoptarea unei Constituții Europene va reprezenta cu siguranță un pas important pentru ca U.E. – în formatul său extins – să devină un actor global. În condițiile în care adoptarea unei constituții este de natură să aprofundeze în mod decisiv integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariția „tradiționalilor” piloni (pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună și cooperarea în materie penală a justiției și poliției -fosta J. A.I.), un astfel de instrument ar servi ca un adevărat „catalizator” pentru consacrarea Uniunii ca un actor internațional de prim rang la nivelul societății internaționale.
Depășirea diferențelor de poziție care au determinat neadoptarea proiectului de Tratat constituțional în decembrie 2003 (principalii actori implicați în această „divergență” fiind Franța și Germania, pe de o parte și Spania și Polonia, pe de altă parte) au reflectat acceptarea unei soluții echitabile, care să satisfacă principalele grupuri de state. Astfel, a fost menținută ideea dublei majorități în cazul votului cu majoritate calificată-fiind marcată desprinderea de sistemul „Nisa”, cu consacrarea majorităților de 55% pentru state și 65% pentru populații. Astfel, s-a evitat posibilitatea constituirii unei „minorități de blocaj”, alcătuite dintr-un număr redus de state mari. Pe de altă parte, compromisul final a fost realizat și pe baza unor mecanisme „de flexibilitate” – cum ar fi „clauzele pasarelă” pe domenii specifice – care permit trecerea de la unanimitate la majoritate calificată prin decizia Consiliului European, adoptată cu unanimitate, ceea ce nu presupune modificarea Constituției, și așa-numitele „frâne de urgență” -adoptate, de exemplu, în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție, în conformitate cu care un stat poate, în cazul când consideră că un act încalcă principiile fundamentale ale dreptului său intern, să apeleze la o procedură specială.
Rezultatul Conferinței interguvernamentale reflectă concretizarea unei voințe comune a statelor participante la Convenția privind viitorul Europei, manifestată la Consiliul European de primăvară. Un al doilea „eșec” al negocierilor ar fi reprezentat compromiterea proiectului constituțional pentru o perioadă îndelungată, mai ales în condițiile în care Președinția olandeză a anunțat că nu va prelua între prioritățile sale definitivarea Tratatului Constituțional, pe perioada mandatului său, în eventualitatea în care nu s-ar fi ajuns la un compromis.
Deși se poate constata că textul agreat în urma C.I.G. reprezintă un regres față de unele formule stabilite de Convenția pentru viitorul Europei în anul 2003, în raport cu situația status-quo-uluf, cu certitudine este un progres. Formula rezultată în urma negocierilor, care au durat aproximativ 9 luni, reprezintă, probabil, maximul posibil în acest stadiu al integrării europene.
Este Tratatul constituțional „cel mai bun drum înainte” pentru U.E.? -este întrebarea pe care și-au adresat-o recent participanții la cel de-al XXV-lea colocviu de drept comunitar organizat de Asser Institute din Haga (13-16 octombrie 2004). Nu putem răspunde dacă este „cel mai bun drum”, dar cu siguranță reprezintă un fapt pozitiv.
Însăși ideea de „constituție” reprezintă un progres imens în direcția aprofundării integrării și a apropierii U.E. de cetățeni. Ce ar fi reprezentat Tratatul constituțional dacă ar fi avut același conținut, însă denumirea de „constituție” ar fi fost omisă? – se întreba prof. Joseph Weiler (New York Law School). Ar fi reprezentat „o altă Nisă” – un oarecare progres rezultat din unificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană și Tratatului asupra U.E. și din aprofundarea competențelor Uniunii în anumite domenii. Atributul de text constituțional prezintă, însă, un puternic impact atât psihologic, cât și juridic. Un text constituțional conferă individualitate și coerență sistemului ordinii juridice comunitare. Totodată, un text constituțional fundamentează voința statelor și popoarelor Uniunii de a fundamenta o organizație care tinde să depășească, caracterul strict interguvernamental. Din punct de vedere formal, constituția poate fi privită ca un tratat. Din punct de vedere substanțial, aceasta reprezintă cu adevărat o lege fundamentală, în sensul teoriei clasice a dreptului constituțional – act care reglementează modalitățile de exercitare a puterii.
Cum putem caracteriza compromisul la care s-a ajuns? Este prea mult? Este prea puțin? Atât Președinția italiană, cât și cea irlandeză au abordat rezolvarea problemelor sensibile „în pachet”, încercându-se obținerea așa numitului „fair balance”. Președinția a afirmat că, într-un astfel de compromis, vor exista întotdeauna nemulțumiți și a încercat să ofere cât mai multe compensații posibile unor state, precum Marea Britanie – în domeniul extinderii majorității calificate, Spania și Polonia – în domeniul definirii majorității calificate, Olanda- în materie bugetară.
Miza agreării definiției majorității calificate a fost reprezentată de menținerea influenței asupra deciziilor de către anumite state, care au fost favorizate de formula din Tratatul de la Nisa (Spania, Polonia). Formula propusă de Convenție – votul cu dubla majoritate de state și populație – a fost în final acceptată de adepții sistemului Nisa, la nivel înalt fiind discutate procentele pentru fiecare variabilă. Totodată, este de apreciat compromisul pe care l-au acceptat cele 13 state mici, între care 9 membri noi, care apreciau că formula în dezbatere (propunerea Președinției irlandeze: 55% state – 65% populație) conferă o influență prea mare statelor cu populație numeroasă.
Formula convenită în final a fost cea propusă de Președinție, respectiv 55% state – 65% populație, variantă susținută activ de statele mari (în special Franța). Elementul de control suplimentar introdus de Președinție, ca o concesie acordată statelor mici, este că majoritatea calificată va fi întrunită doar în condițiile unui număr de minim 15 state; în același timp, minoritatea de blocaj trebuie să cuprindă minim 4 state. Polonia și Spania au obținut concesia ca un număr de state membre, reprezentând mai puțin decât minoritatea de blocaj, să poată cere amânarea unei decizii în cazul în care o consideră defavorabilă, în vederea continuării discuțiilor pentru a se obține consensul, fără ca decizia să fie blocată. (compromis tip loannina). În cazul în care deciziile Consiliului nu au la bază o propunere a Comisiei, ci Consiliul acționează din proprie inițiativa sau la inițiativa unui stat membru, la recomandarea Comisiei sau a B.C.E., majoritatea calificată va fi definită ca: 72% state membre – 65% – populație. Astfel de decizii se referă la domeniile J.A.I., P.E.S.C, politica economică și monetară și posibila suspendare/retragere a unui stat din Uniune.
În privința extinderii sferei de aplicare a votului cu majoritate calificată, propunerea Președinției a încercat găsirea unei soluții echilibrate, care să satisfacă atât pe adepții integrării accelerate, cât și statele care s-au pronunțat pentru menținerea unanimității într-o serie de domenii, precum Marea Britanie Astfel, se menține unanimitatea la toate deciziile cu implicații fiscale, securitate socială, cooperare judiciară în materie penală, P.E.S.C./P.E.S.A.; și în privința cadrului financiar multianual deciziile se iau cu unanimitate, lăsându-se posibilitatea trecerii la majoritate calificate printr-o decizie unanimă a Consiliului (clauza-pasarelă).
Compromisul reflectă și introducerea în domeniile cooperării judiciare,
în materie penală și a securității sociale a așa-numitelor „frâne de urgență”.
Clauza prevede că, dacă un stat consideră că o decizie adoptată cu majoritate calificată ar putea aduce atingere principiilor fundamentale ale dreptului său intern, statul în cauză ar putea solicita: fie retrimiterea dosarului Consiliului – care decide prin majoritate calificată, fie poate să ceară Comisiei sau statelor inițiatoare ale proiectului legislativ să emită o nouă propunere, în materia securității sociale, procedura se oprește aici; în cazul cooperării în materie penală, însă, dacă în 12 luni nu se ajunge la nici o concluzie privind hotărârea în cauză, cel puțin o treime din state pot iniția o cooperare consolidată. Meritul formulei este că se lasă posibilitatea statelor care doresc aprofundarea integrării în domeniul cooperării penale să treacă la acțiune. Aspectele instituționale au prezentat un interes ridicat pentru statele participante la geneza Tratatului constituțional, aceste probleme ocupând un loc important în cadrul compromisului final. Astfel, în ceea ce privește Comisia Europeană, interesul statelor mici pentru principiul „un stat – un comisar” se opunea necesității unei Comisii restrânse și caracterizate prin eficiență. Astfel, s-a agreat ca, până în 2014, numărul comisarilor să fie egal cu numărul statelor membre, urmând ca din acel moment numărul membrilor Comisiei să fie de două treimi din numărul statelor membre (s- a evitat menționarea unui număr fix de comisari); principiul care va sta la baza acestei formule este rotația egală între state. Rezultatul în privința P.E. include o creștere a pragului minim de reprezentare, de la 4 la 6 euro-parlamentari/stat – în raport cu formula propusă de Convenția privind viitorul Europei, o creștere a numărului total al membrilor Parlamentului la 750 și stabilirea unui prag maxim de 96 de euro-parlamentari/stat.
Acordarea de statut juridic Cartei drepturilor fundamentale
reprezintă o altă realizare importantă a Constituției. Astfel, documentul
care, până în acest moment, se bucura doar de valoare de soft law,
dobândește statut constituțional.
Un rol deosebit de important în construcția constituțională a fost
reprezentat de obiectivul apropierii U.E. de cetățeni: introducerea principiilor
democrației reprezentative și al democrației participative, creșterea transparenței, deschiderea către public (caracterul public al dezbaterilor Consiliului), creșterea rolului P.E., introducerea inițiativei legislative populare, creșterea rolului parlamentelor naționale, sporirea flexibilității mecanismelor de adoptare a deciziilor în raport cu evoluțiile ulterioare.
Nu în ultimul rând, trebuie să menționăm dobândirea personalității juridice de către U.E., care pune capăt dezbaterilor teoretice controversate pe această temă, precum și înglobarea într-un text constituțional a regulii consacrate prin jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a priorității dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre.
Care a fost, însă, drumul către adoptarea Constituției europene? 16 conștientizând că extinderea U.E. este cea mai mare provocare a Europei la începutul secolului XXI, oficialii europeni au lansat ideea unei reforme fără precedent. Astfel, Tratatului de la Nisa i s-a anexat o declarație cu privire la viitorul Europei – Declarația de la Laeken (Belgia) din 2001, care propunea crearea Convenției privind viitorul Europei, ca forum organizat de dezbateri, cu sediul la Bruxelles. Componența acestuia a fost diversă: reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor statelor membre și candidate, ai Parlamentului European (în număr de 16) și Comisiei Europene (în număr de 2), ai Comitetului Regiunilor (3 observatori), ai Comitetului Economic și Social (3 observatori), 6 reprezentanți ai regiunilor Europei și un reprezentant al Mediatorului european, precum și reprezentanți ai societății civile. Scopul Convenției a fost acela de a pune la dispoziția Conferinței interguvernamentale din 2004 soluții la întrebările puse prin Declarația de la Laeken. Delegațiile naționale au fost formate dintr-un reprezentant al guvernului și doi ai parlamentelor naționale, fiecare membru având un supleant. Convenția europeană a fost condusă de un prezidiu format din: Valery Giscard d'Estaing – președinte, Giuliano Amato și Jean Luc Dahaene – vicepreședinți și a avut 105 membri și tot atâția supleanți. Delegația României, care a făcut cunoscute opțiunile țării noastre cu privire la viitorul Europei, a fost formată din: Hildegard Puwak reprezentant al guvernului (supleant – Ion Jinga), senatorul Liviu Maior (supleant – Peter Eckstein Kovacs) și deputatul Puiu Hașotti (supleant -Adrian Severin).
În iulie 2002, ca urmare a propunerii președintelui Convenției, 17 Valery Giscard d'Estaing – din perspectiva implicării cât mai accentuate a societății civile în acest amplu proiect european, a fost creată Convenția europeană a tinerilor, după modelul celei a seniorilor. Tinerii au fost desemnați de către flecare membru titular și supleant, iar tinerii români care s-au întâlnit la Bruxelles cu ceilalți tineri europeni pentru a prezenta opiniile lor Convenției-mamă sunt: Brândușa Alexandra Mănăilă și Dana Veronica Gabor – din partea guvernului, Loredana Lungu – reprezentantă a senatorului Liviu Maior, Zuzana Nagy – reprezentantă a senatorului Peter Eckstein Kovacs, Mihaela Augustina Dumitrașcu – reprezentantă a deputatului Adrian Severin, Alexandra Mincu – reprezentantă a deputatului Puiu Hașotti. Dezbaterile au fost structurate pe trei grupuri de lucru –„Misiunile și obiectivele devenirii U.E.” ,,JDemocrație și participare în U.E.”, „Europa într-o lume globalizată” și s-au concretizat într-o Declarație finală adoptată de cei 210 de tineri și prezentată plenului Convenției seniorilor.
Care a fost în continuare poziția României față de acest amplu exercițiu de integrare? în calitate de stat candidat, aflat într-un stadiu avansat al procesului de aderare la U.E., România a participat, încă de la lansarea demersului constituțional la nivel interguvernamental, după finalizarea lucrărilor Convenției europene, în octombrie 2003, cu statut de observator activ la toate reuniunile C.I.G. Participarea României la lucrările C.I.G. a reprezentat, în primul rând, un util exercițiu de contribuție la marile decizii europene. Au fost implicate în negocieri delegații de la nivelul cel mai înalt și nivelul miniștrilor de externe până la cele la nivel de experți. Ca stat participant la C.I.G., România a fost invitată să semneze, la 29 octombrie 2004, Actul final al C.I.G. care a adoptat Tratatul constituțional.
De asemenea, construcția instituțională reflectă și o poziție avantajoasă pentru România din punct de vedere al arhitecturii instituționale. Astfel, România va beneficia de un comisar de la momentul aderării până în 2014, urmând ca apoi să dețină, la fiecare ciclu de trei mandate ale Comisiei, câte un comisar în două din cele trei mandate. Totodată, o declarație adoptată de C.I.G. reglementează exact numărul locurilor României în RE. pentru perioada tranzitorie 2007 – 2009, și anume 35 locuri.
Este Tratatul constituțional un succes? Bineînțeles, se așteaptă cu
interes rezultatele referendumurilor anunțate de un număr ridicat dintre
statele europene. Un lucru este, însă, cert: indiferent de nuanțele compromisului reflectat în textul final, statele și popoarele Europei sunt conștiente că U.E. are nevoie de o Constituție, dacă dorește să își asigure un viitor temeinic și să aspire la calitatea de actor cu vocație globală în relațiile internaționale.
Bibliografie
Literatură română:
Bolintineanu Alexandru, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.
Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.
Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.
Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.
Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.
Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a (1999), Editura Actami, București.
Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.
Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.
Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.
Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.
Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 2004.
Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.
Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.
Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.
Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.
Popescu Dumitra, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.
Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.
Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.
Literatură străină :
Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.
Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.
Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.
Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.
M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.
Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.
Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.
Periodice în limba română :
Revista Română de Drept Comunitar 2003-2004;
Instituțiile Uniunii Europene ; broșură editată de Delegația Comisiei europene la București, 1999.
Periodice străine :
Revista di diritto europeo, Roma, depuis 1961 ;
Revue trimestrielle de droit européen, Paris, depuis 1965 ;
Documentation européenne, « Une idée neuve pour l'Europe », Pascal Fontaine 2000.
Legislație :
Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).
Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).
Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).
Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).
Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).
Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).
Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.
Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.
Constituția Uniunii Europene, semnată la 29.10.2004 la Roma.
Site-uri
Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-
Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-
EURO -www.europa.eu.int/euro/-
Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-
Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-
Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-
Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-
Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-
Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-
Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-
11.Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tratatul de la Nisa (ID: 125997)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.