. Tratatul de la Maastricht, Fundament al Uniunii Europene Moderne

Capitolul 1

Tratatul de la Maastricht,

fundament al Uniunii Europene moderne

„Trebuie abandonate formele trecute și trebuie intrat într-o perioadă a transformării, prin crearea de condiții economice cu bază comună și prin instaurarea de autorități noi acceptate de suveranitățile naționale. Europa n-a existat niciodată. Prin adunarea de suveranități reunite în consilii, nu se crează o entitate. Trebuie să creăm de-a dreptul Europa“.

Acest extras din „ Memoriul Monnet“ (3 mai 1950), care stă la originile planului creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, subliniază patru elemente cheie ale sistemului juridico-instituțional al Comunitățiloe Europene.

Astfel, de la originile sale din 1950, construcția europeană este un proces politic. Acesta ar fi primul element. Al doilea lement al sistemului juridico-instituțional este că acest proces este și rămâne dominat de „metoda Monnet“ și anume: „principiul fundamental este delegarea de suveranitate într-un domeniu limitat dar decisiv. Cooperarea între națiuni, cât de importantă ar fi, nu aduce rezultatele dorite. Ceea ce trebuie căutat, este o fuziune a intereselor popoarelor europene și nu pur și simplu menținerea echilibrului acestor interese“. Al treilea element este că de laeșuarea în 1954 a proiectului Comunității Europene a Apărării, integrarea economică este și rămâne, marele domeniu al unificării europene. Ultimul element cheie al sistemului juridico-instituțional al Comunităților europene, se prezintă în felul următor: în 1992-1993, discuțiile asupra ratificării Tratatului de la Maastricht asupra UE marchează un moment de cotitură mai ales în ceea ce privește materia instituțională. Popoarele Europei Comunităților nu mai vor să accepte o construcție europeană condusă de instituții privite ca tehnocratice. „Metoda Mannet“ pare în acest moment (n.a. 1993) epuizată. Greutățile întâlnite în apropierea Tratatului de la Maastricht dau de gândit forțelor conducătoare ale Europei în ceea ce privește oglindirea acțiunilor Comunitare în opinia publică. Drumul și modul de lucru alese ajung la un moment dat să se despartă de componenta lor personală, nemaifiind atât de facilă, identificarea cetățeanului comunitar cu politica dusă de pilonii comunitari.

Rezultatul faptelor prezentate mai înainte este vizibil mai ales în specificitatea construcției instituționale comunitare. Din punct de vedere funcțional, celor patru organe comunitare (5 după Maastricht) nu se integrează în șablonul clasic al separației puterilor, conform că Parlamentul este organul legislativ, guvernul este executiv iar judecătoria reprezintă puterea jurisdicțională.

1.1. Modificări aduse de tratatul de la Maastricht în ceea ce privește instituțiile Uniunii Europene

Originalitatea sistemului Comunităților europene poate fi înțelesă numai luând în considerare componentele sale: structura instituțională; finanțarea și ordinea juridică a comunităților cu modul ei de punere în aplicare de către statele membre. După Maastricht tabloul se schimbă. Tratatul creator al uniunii europene transformă Comunitatea Economică europeană în Comunitatea Europeană (vezi articolul G). celelalte Comunități, Comunitatea europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) își pierd caracterele individualizante, fundamentându-se în prima. Se naște astfel la 1 noiembrie 1993 un ansamblu de redistribuiri complexe având ca țintă transformarea CEE în pilonul principal ținând însă cont de particularitățile tratatelor fondatoare. Alături de acest pilon de susținere care devine Comunitatea, se află Politica Externă și de securitate Comună (PESC) și Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Se observă, în această perioadă o tranziție ce privește semnificația termenilor de piloni. Dacă în faza de început, prin pilonii Europei comunitare se făcea referire la Comunități (CEE, CECA, CEEA), acum importanța ultimelor două a scăzut considerabil în ceea ce privește menirea de fundamente juridico-instituționale ale Europei comunitare, locul lor în vocabularul popular fiind luat de PESC și Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor externe. Astfel, „piloni“ ai UE nu mai sunt trei instituții ci o instituție și două politici.

Importanța acestui fapt este dată de înlocuirea în conștientul public a unor instituții, care oricât ar fi de bune sunt tot impersonale, cu politici unde componenta personală, joacă în realitate un mare rol. Este mult mai dificilă identificarea unui popor, a unei națiuni cu o instituție decât cu o politică. Calea astfel aleasă de puterea comunitară este menită să mărească gradul de identificare (și acceptare) a cetățenilor cu construcția comunitară. Nu toată lumea poate fi funcționar într-o instituție comunitară dar cu siguranță, politică pot „face“ toți.

Revenind la construcția Comunitară trebuie spus că particularitatea principală a Comunităților rezidă în instituțiile lor. Să analizăm modificările care s-au produs după 1 noiembrie 1993 în ceea ce privește autoritățile funcționale a ceea ce acum numim Uniunea Europeană.

Comisia

Conform prevederilor Tratatului de Maastricht, comisia este un organ colegial care trebuie să exprime „interesul general al Comunității“. Ea este compusă din membrii „aleși în considerarea competenței lor generale și oferind toate garanțiile de independență“ (formula articolului 157 al tratatului CEE). Formularea din Tratatul de la Maastricht nu aduce schimbări decât în ceea ce rpivește cea de-a doua condiție și anume: independența membrilor trebuie să fie „… dincolo de orice dubiu“.

Comisia era compusă din 17 membrii la momentul Maastricht, iar din 1995 (aderarea Austriei, Finlandei și Suediei la UE) în compoziția ei intră 20 de comisari.

În acest organ colegial „marile“ state (Franța, Germania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania) dispun de către 2 comisari pe când statele mici de către unul. Pentru a nu devia de la drumul democrației, în componența Comisiei intră reprezentanți ai fiecărui stat, „dar nu mai mult de doi“ (art.157 al.1 paragraf II). În același alineat, paragraful doi stipulează: „numărul membrilor poate fi modificat de hotărârea unanimă a Consiliului“. Exercițiul democratic poate crea uneori dificultăți pentru activitatea organelor guvernate de acest principiu. Ne aflăm într-o astfel de situație aici, dispozițiile prezentate mai sus prezentând o importanță particulară dacă luăm în considerare că numărul comisarilor (deja depășind necesarul) va fi într-o continuă creștere (din 1993-1995 de la 17 la 20, iar în continuare, prin aderarea altor state, și mai mare). Datorită impedimentului antrenării unor discuții interminabile între comisari pentru diviziunea atribuțiunilor în cadrul Comisiei, se pot realiza minusuri semnificative în ceea ce privește rezultatele activității Comisiei și celeritatea de acțiune. Pentru a reduce efectele negative ale acestui fapt, tratatele autorizează Consiliul, dacă prezintă voință unanimă, să modifice (in concreto să reducă) numărul de comisari, fără a mai urma procedura de revizuire instituită de Tratatul de la Maastricht.

Modificări profunde sunt aduse de Tratatul de la Maastricht în ceea ce privește Comisia prin articolul 158. Cel puțin pe hârtie, este modificat modul de desemnare a membrilor Comisiei. Până la Maastricht, desemnarea revenea guvernelor statelor membre (articolul 158 tratatul CEE). După Maastricht, articolul 158 păstrează puterea de a desemna membrii Comisiei în mâinile guvernelor statelor membre. Dar, în același timp dă Parlamentului European un drept de a respinge pe cei desemnați. Acest drept poate fi invocat în două momente ale procedurii. Și anume:

1. statele membre consultă Parlamentul în ceea ce privește persoana pe care intenționează să o numească Președinte al Comisiei (articolul 158, al.2, paragraf 1);

2. după această etapă, (conform articolul 158, al. 2, paragraf 2) guvernele statelor membre, consultându-se cu persoana nominalizată la funcția de Președinte, vor nominaliza celelalte persoane din componența Comisiei, apoi toți sunt supuși como corpus unui vot de aprobare al parlamentului. În urma acestuia președintele și ceilalți membri ai Comisiei „vor fi numiți de comun acord de către guvernele statelor membre“ (articolul 158, al. 2, paragraf 3).

Aceste dispoziții au ca scop limitarea (cel puțin pe hârtie) a puterii Consiliului în profitul Comisiei. Alegerea comisarilor trecând astfel din mâna șefilor de stat și guvern, în mâna unui organism care exprimă mai detaliat voința cetățenilor europeni.

Până la momentul Maastricht, Comisia deținea funcția de propunere normativă ca pe un monopol în cadrul instituțiilor comunitare. Prin abrogarea articolului 149 paragraf 1 al Tratatului CEE, Tratatul de Maastricht, aduce o atenuare a monopolului de propunere al Comisiei.

Astfel, dacă înainte, Consiliul de Miniștrii nu putea anihila propunerea Comisiei decât prin vot unanim, de acum acest lucru este posibil și fără unanimitate. Pe de altă parte, orice amendament formulat de Parlament dar care nu are acordul Comisiei nu poate fi reținut de Consiliu decât în urma votului în unanimitate (articolul 189 B, Tratatul de la Maastricht).

Comisia poate fi obiectul unei moțiuni de cenzură din partea Parlamentului, iar dacă voturile vor fi în proporție de 2/3 „pentru“ se demite Comisia.

De la 17 noiembrie 1993 Comisia Comunităților se numește Comisia Europeană.

Consiliul de miniștri

Conform articolului 145 CEE, Consiliul de miniștri are următoarele funcții: asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre și dispune de o putere de decizie.

„Consiliul reprezintă toate statele membre. Ca organ interguvernamental exprimă legimitatea statală a Comunităților“.

Consiliul de miniștri este instituția unde interesele statelor membre se întâlnesc și se stabilesc de obicei într-un compromis. El este instanța legislativă; adoptă regulamentele și directivele care fixează cadrul vieții comunitare și armonizează legislațiile. În componența Consiliului intră câte o persoană delegată de guvernul fiecărui stat membru. Uneori, guvernele sunt reprezentate de un înalt funcționar.

Deliberările în Consiliul de Miniștri sunt etape într-o procedură lungă și complicată care implică: elaborarea propunerii de către Comisie; prezentarea către Consiliul de Miniștri; prezentarea către Comitetul Economic și Social și mai ales Parlamentului European; examinarea propunerii de către un grup de lucru al Consiliului; dezbateri în Comitetul Reprezentanților Permanenți; retrimiterea către Consiliu a textului modificat, amendat de Parlament și eventual decizia Consiliului. În urma modificărilor aduse de Tratatul de la Maastricht prin articolul 189 B, e necesară codecizia Consiliului și Parlamentului pentru tot ce are de-a face cu armonizarea legislațiilor.

În cadrul Consiliului, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), format din ambasadori ai statelor membre pe lângă Comunități, are, conform articolului 151 Tratatul de la Maastricht, datoria de a pregăti lucrările Consiliului.

De la 8 noiembrie 1993, Consiliul de Miniștri se numește „Consiliul Miniștrilor Uniunii Europene“.

Consiliul European

Conform articolului D din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European trebuie să dea Uniunii dinamismul necesar pentru dezvoltarea sa și să definească liniile directoare generale ale acesteia. CE reunește șefii de stat sau de guvern ale statelor membre și Președintele Comisiei. Ei pot fi asistați de miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei.

Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului un raport după fiecare întâlnire și un raport anual asupra progresului atins de Uniune.

Consiliul European poate fi definit ca fiind instanța politică supremă a Europei unite. Câmpul lui de competență este practic nelimitat, el poate evoca la fel de bine dosarele comunitare ca și chestiunile de politică externă (cooperare politică) sau chiar alte afaceri.

Afirmazia Consiliului și Parlamentului pentru tot ce are de-a face cu armonizarea legislațiilor.

În cadrul Consiliului, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), format din ambasadori ai statelor membre pe lângă Comunități, are, conform articolului 151 Tratatul de la Maastricht, datoria de a pregăti lucrările Consiliului.

De la 8 noiembrie 1993, Consiliul de Miniștri se numește „Consiliul Miniștrilor Uniunii Europene“.

Consiliul European

Conform articolului D din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European trebuie să dea Uniunii dinamismul necesar pentru dezvoltarea sa și să definească liniile directoare generale ale acesteia. CE reunește șefii de stat sau de guvern ale statelor membre și Președintele Comisiei. Ei pot fi asistați de miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei.

Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului un raport după fiecare întâlnire și un raport anual asupra progresului atins de Uniune.

Consiliul European poate fi definit ca fiind instanța politică supremă a Europei unite. Câmpul lui de competență este practic nelimitat, el poate evoca la fel de bine dosarele comunitare ca și chestiunile de politică externă (cooperare politică) sau chiar alte afaceri.

Afirmarea Consiliul European modifică întregul echilibru instituțional al Comunității. Deși are o legitimitate incertă în comparație cu celelalte structuri comunitare, orientările și declarațiile Consiliului European materializează o Europă unită, fondată pe concentrarea interstatală.

Revenind la articolul D al Tratatului de la Maastricht, Consiliul European se poate considera, ca și Comisia, guvern al Comunității.

Parlamentul European

Adunarea europeană nu a primit la crearea ei nici una din cele două puteri care încă din Evul Mediu perimt parlamentelor naționale să se afirme: votul asupra impozitelor și asupra responsabilității guvernamentale(chiar dacă Tratatul CEE prevede procedura unei moțiuni de cenzură împotriva Comisiei).

Pe parcursul timpului atribuțiile Parlamentului European se extind dar fără a reda o imagine clară a rolului său. De aici o acumulare complicată de competențe.

Astfel, până la Tratatul de la Maastricht, puterea esențială a Parlamentului European are în vedere bugetul (ultimul cuvânt în privința cheltuielilor neobligatorii, drept de respingere).

În ceea ce privește adoptarea normelor, ne aflăm în fața a cinci proceduri: avizul, stabilit de tratatele anilor 50 este cerut pentru propunerile Comisiei; concertarea între Adunare, Consiliu și Comisie, instituită în 1975 pentru actele comunitare având implicații financiare notabile, lăsînd Consiliul ui ultimul cuvânt; avizul conform, introdus prin Actul Unic (1986), necesar pentru adeziunile și asocierile statelor terțe; cooperarea, aplicabilă pieței interioare și politicilor comune și generând un du-te-vino între Parlament și Consiliu, acesta din urmă putând contrabalansa Parlamentul numai prin votul unanim; în final codecizia, prevăzută de Tratatul de la Maastricht și reclamând pentru un ansamblu de decizii esențiale acordul comun al Consiliului și Parlamentului European.

Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1.11.1993, reprezintă o etapă importantă în recunoașterea poziției și rolului Parlamentului European. Spre exemplu, articolul 138 aliniat 3 al Tratatului CEE prevedea că Parlamentul elaborează „proiecte în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct printr-o procedură uniformă în toatea statele membre“, în timp ce pentru a sublinia caracterul autentic european al scrutinului , Consiliul, adoptând în unanimitate dispozițiile necesare recomandă adoptarea lor de către statele membre conform regulilor lor constituționale. Tratatul de la Maastricht, modificând acest articol , stipulează că dispozițiile vor fi primite de Consiliu după acordarea avizului conform dat de Parlamentul European care se pronunță cu majoritatea membrilor. La fel, Tratatul de la Maastricht, în articolul 138A, statuează că „ partidele politice de nivel european sunt importante ca factor de integrare în sânul uniunii“. Printre aceste inovații diverse , vizând să promoveze controlul democratic în sânul Uniunii Europene, figurează și crearea unui mediator european, numit de Parlamentul European și abilitat să primească plângerile provenite de la orice cetățean al uniunii și de la orice presoană fizică sau juridică rezidentă într-un stat membru și relative la cazruiri de proastă administrare în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare.

Cele două îmbunătățiri fundamentale sunt consultarea asupra alegerii Președintelui Comisiei, precum și votul de aprobare a acestui organ colegial, odată ce a fost constituit ; procedura de codecizie : întreg proiectul textului referitor la această procedură – extrem de complex– trebuie, pentru a intra în vigoare să fie adoptat în aceiași termeni de către Consiliu și de către Parlamentul European– stabilidu-li-se astfel calitatea de legislative.

Curtea de Justiție

Comunitatea Europeană este definită ca o comunitate a dreptului, adică o construcție fondată pe texte (tratatele fondatoare) , supusă unor regului și proceduri în cadrul cărora statele membre dar și întreprinderile și indivizii sunt constrânși să acționeze. Dreptul este o limită și în același timp un instrument. Aceaste caracteristici ale dreptului formează unul din elementele care explică rolul esențial al Curții de Justiție a Comunităților Europene care „asigură respectul dreptului în interpretarea și aplicarea “ tratatelor .

Curtea de justiție se compune din 15 judecători, ea judecă în sesiune plenară dar poate forma camere compuse din trei, cinci sau șapte judecători pentru anumite situații. Ea este asistată de opt Avocați Generali. Aceștia au datoria de a pune concluzii motivate în cazurile aduse în fața Curții. Judecătorii și Avocații Generali sunt aleși ca persoane a căror independnță este dincolo de orice dubiu și care au calificarea cerută pentru a ocupa cele mai înalte funcții în țările lor sau sunt jurisconsulți a căror competență este recunoscută. Numirea lor se face de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de șase ani. Judecătorii își alege din rândul lor un președinte pentru o perioadă de trei ani.

Curții de Justiție i-a fost atașat prin Actul Unic European un Tribunal de Primă Instanță. Acesta eliberează Curtea de contenciosul „tehnic“. În această categori intră în principal litigiile dintre Comunități și funcționarii lor dar și litigiile privitore la concurență precum și cele care apar în aplicarea Tratatului CECA.

Tratatul de la Maastricht confirmă poziția și rolul Curții de Justiție (care devine Curtea de Justiție a Comunității) precum și pe cele ale Tibunalului de Primă Instanță.

În ceea ce privește Curtea, noutatea majoră pe care o aduce Tratatul se referă la executarea hotărârilor sale de către statele membre (modificare a articolului 171 al Tratatului CEE ). Statele sunt cele care asigură executarea deciziilor Curții. Aceste decizii le pot interzice de exemplu să-și modifice legislația sau reglementările lor. De aici rezultă introducerea, în Tratatul de la Maastricht, a unei proceduri care permite Comisiei , în caz de neexecutare parțială sau totală a unei hotărâri, să sesizeze Curtea de Justiție și să ceară plata unei sume forfetare sau a unei amenzi de către statul vinovat.

Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a Comunităților Europene a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975. Inițiativa creării ei a aparținut Parlamentului. Ea a înlocuit Comisia de control înființată prin Tratatele CEE și EURATOM și Comisarii (delegații) pentru conturi prevăzuți de Tratatul CECA.

Prin activitatea pe care o desfășoară, Curtea de Conturi urmărește scopuri financiare realizând controlul financiar. Ea nu este o jurisdicție, neputând fi sesizată nici de statele membre și nici de întreprinderi sau particulari.

În ceea ce privește Curtea de Conturi, Tratatul de la Maastricht aduce schimbări de maximă importanță. Odată cu intrarea în vigoare a tratatului, Curtea este inclusă în rândul instituțiilor Comunității Europene.

În componența acestui organ colegial intră 15 membrii numiți pe o perioadă de 6 ani de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului. Instituția este un organ credibil și eficace, unul din motive fiind faptul că membrii săi sunt asistați de un mare număr de colaboratori cu nivel înalt da calificare (1/3 dintre ei au categoria A).

Competențele Curții de Conturi sunt foarte largi. Se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și cheltuielilor celor trei Comunități, indiferent că sunt sau nu bugetare. Controlul exercitat de Curte nu se extinde și asupra bunei gestiuni financiare a operațiunilor. În măsura în care instituțiile și statele membre au beneficiat și folosit fonduri comunitare, atribuțiunile de control ale Curții se extind și în aceste domenii. Ea joacă un dublu rol. Pe de o parte asistă autoritățile bugetare (Consiliul și Parlamentul European), în special Parlamentul pentru materializarea propriului drept de control politic în domeniul executării bugetului, colaborând îndeaproape cu Comisia de control bugetar a acestuia. Pe de altă parte Curtea de Conturi are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Aspectul esențial care o apropie de celelalte instituții ale Comunităților este faptul că ea exercită acest control în mod autonom.

Atribuțiile Curții se concretizează în rapoarte anuale, elaborate după încheierea exercițiului financiar. Poate prezenta din proprie inițiativă rapoarte speciale privitoare la unele probleme particulare.

Banca Centrală Europeană și Sitemul de Bănci Centrale Europene

O instituție nouă, de maximă importanță pentru UEM și pe cale de consecință pentru euro, este Banca Centrală Europeană care împreună cu băncile centrale ale statelor membre reprezintă sitemul de bănci centrale europene.

Astfel, politica monetară și de schimb va fi condusă într-o manieră uniformă la nivelul UME. Dispozițiile tratatului, cu privire la politica monetară prevăd pentru etapa finală a UEM stabilirea irevocabilă a cursului de schimb, introducerea unei monede unice și crearea unui sitem european de bănci centrale(SEBC), care va fi format dintr-o Bancă Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale ale statelor membre. Organele de decizie ale SEBC vor fi independente în realizarea obiectivelor lor având misiunea de a stabili și pune în scenă politica monetară a Comunităților. Acest lucru va trebui, înainte de toate să conducă la îndeplinirea obiectivului stabilității prețurilo și să susțină, în același timp politica generală a Comunităților, unică, în măsura în care va fi posibil, fără a dăuna realizării obiectivului de mai sus.

Modalitățile referitoare la SEBC și BCE sunt stabilite în statutele anexate sub formă de protocolae la tratat și au aceeași forță juridică cu a tratatului însuși. Numai anumite dispoziții, în deosebi de ordin tehnic, pot fi modificate de către Consilui cu acordul Parlamentului european în cadrul unei proceduri simplificate fără a fi necesară ratificarea de către statele membre.

În cea de-a dioua etapă a UEM statele membre trebuie să se asigure de compatibilitatea legislației lor naționale cu tratatul și cu statutul SEBC, în particular, în materie de independența față de BCE. În aceeași măsură ele trebuie să facă progrese semnificative în privința convergenței economiilor lor, trecerea la a treia fază fiind subordonată celor patru principii de convergență arătate de tratat.

BCE era o idee care aștepta să răzbată. Pentru prima oară a fost menționată la summit-ul de la Hannovra în 1988 dar forma finală și funcțiile au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht. De fapte structura BCE a fost stabilită în aceeași zi în care a fost concepută, BCE fiind aproape o copie fidelă a Bundesbank. Aceasta, adăugat la faptul că sediul BCE va fi la Frankfurt nu au fost niciodată puse la îndoială, pentru că reprezintă prțul participării germaniei la UEM.

Cum va funcționa BCE? Va avea un corp conducător format din guvernatorii băncilor centrale din statele membre ale UEM. Atribuția lor principală va fi să stabilească politica monetară. BCE va avea deasenmenea un comitet executiv la Frankfurt, care va fi responsabil de acțiunea cotidiană a băncii și care va participa în corpul conducător. În luarea deciziilor de politică monetară, fiecare guvernator va avea un vot egal cu al celorlalți și la fel vor avea și membrii comitetului executiv. Banca centrală va avea legături cu țările membre UE care nu participă la UEM printr-un consiliu general al BCE compus din guvernatorii băncilor centrale din toate cele 15 state membre. Acest consiliu general va face posibilă cooperarea BCE cu nemembrii UEM care în timp vor adopta moneda unică. Majoritatea țărilor care nu participă la UEM vbor fi legate de noua monedă printr-un mecanism de schimb nou lansat la 01.01.1999 .

BCE poate interveni pentru a susține monedele externe UEM dar va fi obligată să se retragă dacă această acțiune intră în contradicție cu obiectivul ei primar: stabilitatea prețurilor.

1.2 Crearea uniunii economice, monetare și politice

Tratatul de la Maastricht, nu ar fi fost posibil fără reușita Actului Unic. El a instituit între cele 12 state membre ale Comunității, o Uniune Europeană. Aceasta comportă două elemente majore: uniunea economică și monetară și uniunea politică.

Prioectul unei uniuni economice și monetare nu este nou. El a fost reluat de Coniliul european de la Hannovra din iunie 1988 pentru a aprofunda integrarea economică prin crearea pieții interioare unificate. Conferința interguvernamentală însărcinată să aducă tratatelor comunitare modificările necesare a fost convocată la sfârșitul anului 1990.

În cursul aceluiași an evenimentele din Europa de est, simbolizate de căderea zidului Berlinului, au impus o inițiativă în planul politicii externe și al apărării care a impus convocarea unei conferințe asupra uniunii politice.

Cele două conferințe au debutat la 13 și 14 decembrie 1990 pentru a da naștere un an mai tîrziu unui singur tarat , document complex, însoțit de 17 protocoale și 33 de declarații. Semnat după reunificarea Germaniei, care a avut loc la 3 octombrie 1990, tratatul înregistreasză lărgirea teritoriului comunitar cu cinci noi landuri create în vechea RDG.

Tratatul de la Maastricht a intrat îbn vigoare la 1 noiembrie 1993, după ce cele 12 state l-au ratificat.

Natura și importanța anumitor dispoziții ale sale(transferuri de competență în materie monetară sau în materia politicilor de vize, dreptul de vot și eligibilitatea la alegerile municipale) au necesitat adaptări constituționale în unele state membre. Acesta a fost cazul Franței, Belgiei, Luxemburgului, Irlandei, Spaniei, Portugaliei și Germaniei.

Pe plan economic, elementul cemntral al Tratatului consistă în adoptarea unei monede unice, cel mai tîrziu în 1999 și dacă e posibil la 01.01.1997, sub egida unei bănci centrale europene.

Pe plan politic, tratatul întărește cooperarea în materie de politică externă și de apărare, deschide un nou spațiu de cooperare în privința problemelor de securitate internă și de justișie și realizează în cadrul comunitar progrese instituționale de importanță limitată.

1.3 Politica monetară europeană și momente de criză

Prin tratatul de la Maastricht s-a căzut de acord asupra formei finale a UEM. S-a stabilit o formă cu care toate statele au fost de acord, incluzând un program fix pentru lansarea UEM până în 1997 sau cel mai târziu 1999.

Catalizatorul a fost căderea Zidului Berlinului și unificarea Germaniei. Cancelarul Helmut Kohl a declarat că o Germanie unită, cu o populație de 80 de milioane, trebuia să găsească un mod de a-și asigura aliații, în special Franța, că este un partener pe care se pot baza. Și ce demonstrație mai bună putea fi făcută decât renunțarea în favoarea monedei unice la simbolul stabilității și prosperității de după război: marca germană?

Într-adevăr, germanii erau gata să predea moneda lor dar cu următoarele condiții: viitoarea Bancă Centrală Europeană să fie modelată după Bundesbank, să fie liberă de influență politică iar criteriile de intrare în UEM să fie dure în ceea ce privește ratele inflației, deficitul bugetar, datoriile guvernamentale și stabilitatea cursului de schimb.

Celelalte state membre au fost de acord. În ultima noapte de negocieri (foarte dure) Franța și Italia au asigurat un angajament prin care UEM era obligatorie pentru toate statele care aveau să împlinească criteriile de convergență până în 1999.

În următorii cinci ani, contradicțiile dintre aspirațiile politicienilor și performanțele reale ale economiilor europene au dat naștere unei stări de dezechilibru. Tensiunile au fost maximizate de ratele mari ale dobânzilor acordate de Germania, rezultate ale politicii monetare strânse a Bundesbank, politică necesară pentru stoparea presiunii inflaționiste cauzate de decizia cancelarului Kohl de a finanța reunificarea Germaniei mai ales prin împrumuturi decât prin taxe și impozite.

Între 1992-1993, UEM s-a aflat într-o deraiere de la linia prevăzută. Lira britanică și cea italiană au fost forțate să iasă din Mecanismul Cursurilor de Schimb(MCS) în septembrie 1992, în următoarele luni monedele Irlandei, Portugaliei și Spaniei s-au devalorizat. În august 1993, urmând alt val de speculații asupra francului francez, MCS a fost suspendat și s-a introdus un nou sistem cu benzi de fluctuație de 15%.

Principalul motiv al acestor crize este considerat de către analiștii anglo-saxoni ca fiind încercarea autorităților monetare naționale de a impune pe piețele financiare o acțiune care nu era compatibilă cu echilibrul acestora pe durată medie.

Există și opinia conform căreia crizele s-au datorat intereslor divergente ale statelor membre în ceea ce privește ratele dobânzilor. Astfel Germania practica rate mari pentru a finanța reunifivarea pe când celelalte state aveau nevoie de rate mai mici pentru a putea îndeplini criteriile stabilite pentru faza premergătoare a UEM.

1.4 Circuitul monetar european până la 01-01-1999

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite ale Americii au avut inițiativa creării unei noi ordini monetare intrenaționale. În 1944, s-a născut Sistemul Monetar Internațional (SMI), într-un mic oraș din Statele Unite, Bretton Woods. Acest sistem era bazat pe două principii: dolarul devenea moneda de referință iar celelalte monede erau ținute la parități oficiale. Cu alte cuvinte, noul sistem era dependent de dolar. Se introdusese un raport fix și final între dolar și aur primul devenind convertibil în totalitate. Între monedele străine și dolar fuseseră stabilite parități fixe cu o marjă de fluctuație de 1%.

La sfârșitul anilor '60 Statele Unite aveau mari dificultăți în menținerea parității fixe dintre dolar și aur. Pe 15 august 1971, președintele Nixon a suspendat convertibilitatea dolarului în aur. În același timp, anumite monede (mai ales marca germană) nu mai respectau marja de 1% . Așa cum fusese conceput în 1944 SNI era sortit pieirii.

În 1971, Grupul celor Zece (cele mai dezvoltate zece țări din lume) au căzut de acord asupra eficientizării sitemului în acordurile de la Washington: marja de fluctuație a fost ridicată la 2.5%. Noul sistem permitea diferențe considreabile între monedele Comunității Europene (până la 9%).

Noile regului internaționale erau prea permisibile pentru țările europene, care aveau nevoie de stabilitate între monedele lor pentru a construi Uniunea Economică și Monetară. Ele au căzut de acord să creeze propriile lor reguli. În 1972 a fost creat „șarpele“ monetar european. Era bazat pe principiul „gulerului“ combinat cu un „șarpe“ în „guler“. Cu alte cuvinte, monedele erau obligate să nu devieze mai mult de 2.25 procente de la cursurile lor fixe de schimb cu dolarul, în timp ce țările europene erau obligate să mențină o întindere maximă de 2.25 a parităților lor fixe.

Nici acest sistem nu a funcționat perfect, mai ales după criza petrolieră din 1973. În 1976, Conferința din Jamaica a adoptat un nou sistem de fluctuație a cursurilor de schimb, din 1972 până în 1978 „șarpele“ monetar a fost abandonat de șapte ori. Din aceste motive a fost imposibilă apariția Uniunii Economice și Monetare până în 1980. Era nevoie de o nouă formă de cooperare monetară.

În 1979 a luat ființă Sistemul Monetar European (SME), o soluție mult mai anticipativă pentru stabilizarea monedelor europene decât „șarpele“. SME era bazat pe patru principii:

a fost creată o nouă unitate de cont, ECU. Ecu este un coș monetar, constând în monedele țărilor SME, echilibrat în concordanță cu puterea lor econmică.

fiecare țară a CEE avea un curs oficial de schimb pentr ECU, fiind tolerată o fluctuație de 2.25%.

toate țările ajutau la menținerea parităților oficiale, ceea ce însemna că dacă lira italiană era în pericol de a cădea din banda de fluctuație, toate Băncile Centrale din EMS interveneau să o susțină.

erau create rezerve pentru a susține solidaritatea între statele membre.

Sistemul Monetar European a fost un succes. Marea Britanie nu a luat perte însă la SME. Acesta a stabilizat monedele europene, chiar dacă pentru aceasta a fost necesar uneori ca regulile să fie destinse. Acest sistem a deschis drumul către moneda unică.

La pregătirea terenului pentru Uniunea Economică și Monetară, mai mulți lideri europeni și-au adus aportul. Părintele UEM rămâne însă relativ necunoscut, în afara țării sale de origine, Luxemburg. Numele lui este Pierre Werner, prim-ministru pentru o lungă preioadă al Marelui Ducat.

În 1969, lui Werner i-a fost cerut să prezideze o întâlnire la nivel înalt a cărei temă era să analizeze posibilitățile introducerii UEM până în 1980. Acesta era primul răspuns serios al Europei la ridicarea sistemului de la Bretton Woods. Mai ales din cauza finanțării războiului din Viet-Nam, sistemul bazat pe dolar începuse să se prăbușească, generând inflație. În 1968-1969, reevaluarea mărcii gremane și devalorizarea francului francez amenințau stabilitatea altor monede europene.

Raportul Werner din 1970 a propus trei stadii pentru procesul atingerii Uniunii Monetare complete într-o singură decadă. Scopul final era mișcarea liberă a capitalului, fixarea cursurilor de schimb și chiar înlocuirea mondeler celor 6 state membre cu o monedă unică.

Prioectul era foarte similar cu planul adoptat în 1992 prin Tratatul de la Maastricht. Era însă puițin înaintea timpului său. Spargerea sistemului de la Bretton Woods și fluctuația dolarului veneau într-o perioadă de turbulențe monetare, exacerbată de prima criză a petrolului. Din aceste motive, discuția asupra UEM a fost oprită.

Următorul pas în căutarea stabilității monetare a fiost făcut prin crearea EMS. Acesta a fost o inițiativă personală a doi oameni: Helmut Schmidt, cancelar al Germaniei și Vallery Giscard d'Estaing, președintele Franței ajutați de un al treilea Roy Jenkins, președintele Comisiei Europene.

SME a fost construit pe conceptul cursurilor de schimb stabile dar ajustabile. Toate stalele membre(9 pe atunci), cu excepția Marii Britanii, s-au alăturat Mecanismului Cursurilor de Schimb. Aceasta a adus o rețea de cursuri și fluctuații bilaterale care nu depășeau 2.25 procente. În final SME a creat o nouă monedă: ECU, o medie proporțională a monedelor statelor membre.

SME a restabilit într-o mare măsură stabilitatea cursurilor de schimb. Între 1986 și 1989 aceasta a atins un nivel de ¼ din ceea ce fusese în tre 1975 și 1979. Au trebuit să apară însă două fenomene pentru a completa piesele vitale care lipseau acestei construcții: venirea lui Jacques Delors la președinția Comisiei și planul său pentru crearea pieței unice europene până în 1992.

La mijlocul anilor '80, Europe de vest se găsea în cea mai lungă perioadă de expansiune economică de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Comunitatea Europeană (așa cum era cunoscută la acel moment) părăsea perioada de stagnare politică. Helmut Kohl în Germania, François Mitterrand în Franța, Margaret Thatcher în Marea Britanie, toți erau așezați ferm la putere, gata pentru o nouă mare inițiativă europeană.

Planul lui Delors pentru o piață unică a capturat atenția atât a liderilor politici cât și a oamenilor de afaceri. El a mers însă prea departe considerând că beneficiile pieței interne vor fi greu de atins în situația incertă creată de fluctuațiile cursurilor de schimb și costurile mari ale tranzacțiilor pentru convertibilitatea monedelor.

În 1988 la Consiliul European de la Hannovra, Delors, mergând pe urmele lui Pierre Werner, a fost rugat să prezideze un comitet care urma să studieze previziunile pentru uniunea monetară. Comitetul era compus din toți guvernatorii Băncilor Centrale din statele Comunității Europene și experți independenți. Delors a reușit să ocupe scaunul președinției distrugând speranțele Germanilor și Britanicilor într-un rezultat politic minimal.

Raportul Delors ca și Raportul Werner, propunea o tranziție în trei faze către UEM. La Consiliul European de la Madrid din iunie 1989, liderii europeni au ordonat lansarea primei faze: liberalizarea mișcărilor de capital. În 18 luni, prin Trataul de la Maastricht, s-a căzut de acord asupra formei finale a UEM, incluzând un program fix pentru lansarea UEM până în 1997 sau cel mai târziu în 1999.

Perioada 1994-1997 a marcat o fază a consolidării și refacerii MCS. Printr-o forțare puternică, statele membre ale UE au reușit să stopeze inflația și au redus țintele deficitului bugetar până aproape de nivelul prevăzut la Maastricht.

În această perioadă, contribuția unui singur om a fost imensă : Baronul Alexandre Lamfalussy, președintele Institutului Monetar European, precursor al Băncii Centrale Europene. Lamfussy a restabilit credibilitatea UEM prin proiecte pline de succes pentru tranziția la moneda unică și reguli disciplină monetară și fiscală pentru perioada de după înfăptuirea UEM.

În cadrul Consiliului de la Madrid, liderii europeni au decis ca numele noii monede să fie „euro“. Tot aici ei au decis ca introducerea acesteia să se facă în trei stadii:

faza A (din primăvara 1998) în care sunt alese țările care se vor alătura UEM

faza B (de la 01.01.1999) în care cursurile de schimb se vor fi fixat irevocabil

faza C (din ianuarie 2002) în care bancnotele și monedele euro vor intra în circulație

În 1996, summit-ul de la Dublin, a stabilit un nou model al MCS, care să reglementeze relațiile dintre statele membre ale zonei euro și monedele exterioare acesteia. Tot aici s-au pus bazele unui pact de stabilitate și încredere, care trebuie să garanteze menținerea angajamentului țărilor pentru politici financiare sănătoase odată ce s-au alăturat uniunii monetare.

La momentul 1996 numai patru state membre ale EU îndeplineau cele patru criterii ale UEM : Danemarka, Irlanda, Luxemburg și Olanda.

În 1998 situația se prezenta în felul următor: Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia și Finlanda îndeplineau condițiile pentru adoptarea monedei unice. Marea Britanie notificase Consiliului neparticiparea sa la cea de-a treia fază a UEM, la fel și Danemarca. Grecia și Suedia nu îndeplineau condițiile necesare.

1.5 Condiții de preaderare impuse statelor în ceea ce privește politica lor monetară

Cele patru criterii de convergență sunt expuse în articolul 121(ex-articol 109 J) paragraful I al taratului asupra Uninii Europene. Aceste criterii sunt reflecțias gradului de convergență economică pe care statele membre trebuie să îl atingă.

Fiecare stat membru trebuie să respecte ansamblul acestor criterii pentru a putea participe la zona euro a UEM.

1. Stabilitatea prețurilor

Tratatul dispune: „relizarea unui înalt nivel de stabilitate a prețurilor… va reieși dintr-o rată a inflației apropiată de aceea a celor trei state membre care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitatea prețurilor. “.

Concret, rata de injfalție a unui stat membru dat nu poate depăși cu mai mult de 1,5% pe aceea a statelor membre prezentând cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor pe anul precedent.

2. Situația finanțelor publice

Tratatul sitpulează :„caracterul susținut al situaței finanțelor publice… reiese dintr-o situațe bugetară care nu acuză un deficit public excesiv…“.

În practică, Comisia, pentru a elabora recomandarea sa anuală consiluiului miniștrilor de finanțe, examinează dacă disciplinja bugatară a fost respectată, bazându-se pe două valori de referință:

– defcitul public annual: raportul între deficitul public annual și produsul intern brut (PIB) nu trebuie să depășeasscă3% la sfârșitul precedentului exercițiu bugetar. Dacă nu este cazul, acest raport trebuie să se fi diminuat într-o manieră substanțială și constantă și să fi atins un nivel apropiat de 3% (interpretarea tendinței) sau, alternativ, să rămână aproape de 3% în cazul depășirii excepționale și temporare

– datoria publică: raportul între datoria publică brută și PIB nu trebuie să depășeasscă 60% la sfârșitul precedentului exercițiu bugetar, dacă nu este cazul, acest raport trebuie să se fi diminuat suficient și să se fi apropiat de 60% într-un ritm satisfăcător (interpretarea tendinței)

3. Rata de schimb

Taratatul prevede: „respectarea marjelor normmale de fluctuație prevăzute de mecanismul de schimb al SME pe timp de doi ani sau mai puțin fără devalorizarea monedei în raport cu cea a unui alt stat membru“.

Statul membru trebuie săp fi particiopat la mecanismul ratei de schimb al SME fără discontinuitate în trimpul celor doi ani precedenți examinării situasției sale, fără a cunoaște tensiuni grave.

Mai departe, statul membru nu trebnuie să fi avut o devalorizare a monedei sale (semnificând cursul pivotant bilateral al monedei sale în raport cu moneda unui alt stat membru) prin propria sa inițiativă în timpul aceleiași perioade.

4. Ratele dobânzilor pe terme lung

Taratul dispune :„ caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru … se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung“.

Practic, ratele nominale ale dobîmzilor pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% pe cele ale celor trei state membre care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitatea prețurilor (aceleași ca cele pentru criteriile de stabilitate a prețurilor). Perioada luată în considerare este anul precedent examinării situației statului membru.

Majoritatea țărilor nu au mari probleme la îndeplinirea a două dintre criteriile din Taratul de la Maastricht: o rată a inflației în cele 1,5 % din rata medie a inflației celor trei țări cu cea mai mică rată a inflației, celălalt criteriu fiind media ratelor nominale ale dobânzilor pe termen lung în anul 1997 care trebuie să nu depășescă cu mai mult de 2% media celor trei țări cu cele mai mic rate.

Capitolul 2

Modificări aduse evoluției Uniunii Europene de Tratatul de la Amsterdam

De la începuturile sale, integrarea europeană a progresat din tratat în tratat (1951 Tratatul de la Paris, 1957 Tratatele de la Roma, ș.a.m.d.). Pentru pregăti terenul pentru un Tratat European trebuie instituită o conferință interguvernamentală la care participă Miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre sau reprezentanții lor. Pe lângă aceștia mai ia parte și Comisia Europeană. Conferința se pregătește înainte prin discuții purtate între experți în scopul de a clarifica obiectivele. De îndată ce s-au terminat negocierile la Tratul de la Maastricht s-a convenit că acesta va fi revizuit la mijlocul decadei. În articolul N se stipulează susținerea unei conferințe în 1996.

De atunci, trei țări (Austria, Finlanda și Suedia) s-au alăturat Uniunii. Democratizarea și modernizarea țărilor central și est europene a înaintat dându-le speranța aderării. În interiorul Uniunii implementarea Tratatul de la Maastricht a dus la o evaluare a eficienței structurale, iar aspectul monetar a fost completat cu o politică economică și socială. Ultima conferință interguvernamentală a durat mai mult de un an, la sfârșitul căreia a fost semnat noul Tratat.

În ceea ce privește instituțiile Uniunii, noutatea adusă de Tratat constă în schimbări de atribuțiuni între pilonii comunitari, astfel: tot ce are de-a face cu granițele comunitare imigrația și cooperarea juridică în domeniul civil a trecut de la al treilea pilon la primul pilon. Motivul pentru încorporarea acestor arii în sfera Comunității este legătura logică dintre deplasarea liberă a persoanelor și nevoia de măsuri asiguratorii ale securității persoanelor.

Cel de al doilea pilon, nu va fi alterat dar în Tratat există dispoziții specifice pentru el în urma cărora crește efectivitatea Politicii Externe și de Securitate Comune. Cu toate că modul de lucru rămâne interguvernamental, Comisia Europeană poate face propuneri pentru implementarea acțiunii comune. Există de asemenea dispoziții pentru o înțelegere interinstituțională (Parlament, Consiliu, Comisie) de a finanța PESC. În ceea ce privește comunitățile, Tratatul de la Amsterdam aduce inovații specifice: votul majorității calificate în Consiliu este esențial pentru un proces decizional eficient, Parlamentul este implicat mai puternic în procesul legislativ.

Tratatul de la Amsterdam aduce cu sine un nou mod de apropiere a politicului de cetățean. Politicienii care au negociat Tratatul de la Amsterdam au evitat caracterul secret care a înconjurat preparativele pentru Tratatul de la Maastricht. De acesată dată, conferința interguvernamentală a avut loc în public și s-au făcut eforturi susținute de a-l informa cât mai detaliat. În acest Tratat s-a subliniat conceptul „Europei cetățenilor“. Pentru a evita orice neînțelegere, Tratatul stipulează explicit că „cetățenia unională completează și nu înlocuiește cetățenia națională“. Un alt element de noutate este posibilitatea cetățeanului de a se adresa în scris oricărei instituții și de a primi răspunsul în aceeași limbă.Un punct foarte important este atins de Tratat atunci când statuează că „Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației și respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale precum și statul de drept, principii comune statelor membre“.

2.1. Politica europeană în domeniul drepturilor omului

Tratatele fondatoare nu conțineau referiri specifice la drepturile fundamentale.

Activitatea Curții de Justiție a dus la o dezvoltare graduală a unui sistem de garantare a drepturilor omului în Uniunea Europeană. Regulile edicatate de Curte s-au bazat pe:

1. articolul 220 (ex-art.164) al Tratatului CE care cere Curții să asigure ca legea să fie respectată în interpretarea și aplicarea Tratatului

2. dimensiunea politică a Comunității care este fondată pe un model european de societate incluzând protecția drepturilor omului recunoscute de toate statele membre.

Aducând în atenția publică drepturile fundamentale, realizatorii Tratatului de la Amsterdam au dorit să dea o recunoaștere formală a acestor drepturi. Dispozițiile noului Tratat includ următoarele:

a) articolul 6 (ex-art. F) a fost amendat întru a reafirma principiul respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale

b) a fost introdusă o procedură pentru cazurile în care un stat mambru a comis o violare a principiilor pe care se bazează Uniunea

c) trebuie să se ia măsuri de acțiune mai efective pentru combaterea nu numai a discriminării bazate pe naționalitate, dar și a discriminării bazate pe sex, origine rasială sau etnică, religie sau credință, handicap, vârstă sau orientare sexuală

d) noi dispoziții referitoare la tratamentul egal al bărbaților și femeilor

e) indivizilor le este asigurată o mai mare protecție în ceea ce privește procesarea și transportul informațiilor personale

f) Actul Final a fost acompaniat de declarații referitoare la abolirea pedepsei cu moartea, respectul pentru statutul bisericilor și al organizațiilor filosofice sau nonconfesionale, precum și referitoare la nevoile persoanelor handicapate.

Locul dat drepturilor omului în Tratatele comunitare s-a schimbat considerabil de la începuturile construcției comunitare. Pe atunci, drepturile fundamentale nu erau o preocupare centrală a celor care au realizat Tratatele de la Paris și Roma, ceea ce reflectă o viziune sectorială și funcționalistă. Tratatul de la Paris prin care se instituia CECA era preocupat numai de industria cărbunelui și oțelului. Această viziune sectorială a câștigat putere după nereușita din 1954 a Comunității Europene pentru Apărare și mișcările concomitente către o Uniune politică. Toate cele trei Tratate inițiale acopereau sfere economice bine definite.

O consecvență a acestei viziuni sectoriale era să despartă Tratatele institutive de orice lege de natură constituțională care ar fi incorporat o declarație solemnă asupra drepturilor fundamentale.

Tratatele nu se pretau la includerea unui astfel de preambul, mai ales, de când Convenția Europeană a Drepturilor Omului a Consiliului Europei, semnat în 1950, prezenta deja un model avansat pentru protecția drepturilor omului în Europa.

Situația s-a schimbat rapid atunci când Curtea de Justiție în activitatea sa a început să monitorizeze respectul arătat pentru dreprurile omului de instituțiile Comunității și statele membre, atnci când acționau în ariile acoperite de legea Comunității. Curtea a recunoscut de exemplu, dreptul de proprietate și libertatea de acțiune economică care sunt esențiale pentru operarea în bune condiții a pieței interne. Curtea considera drepturile fundamentale printre principiile generale ale legii Comunității și că ele se bazau pe: tradițiile constituționale ale statelor membre și Tratatele internaționale la care erau parte statele membre (în particular, CEDO).

În 1977, Parlamentul European, Comisia și Consiliul au semnat o Declarație Comună în care intenționau să continue respectarea drepturilor fundamentale care reieșeau din cele două surse identificate de Curte.

În 1986, un alt pas a fost făcut atunci când în preambulul Actului Unic European a fost inclusă o referință la promovarea democrației pe baza drepturilor fundamentale.

Tratatul EU stauează că „Uniunea va respecta drepturile fundamentale așa cum sunt garantate prin CEDO și așa cum rezultă din tradițiile constituționale ale statelor membre, ca principii generale ale legii Comunitare“.

În același timp ideea accederii la CEDO a Comunității ca atare începuse să circule. Consiliul a decis să ceară opinia Curții în ceea ce privește compatibilitatea cu Tratatele a statutului de membru al Convenției în ceea ce privește Comunitatea. În opinia sa, din 28 martie 1996, Curtea a reținut că la stadiul în care se afla Comunitatea la acel timp, ea nu era competentă să acceadă la Convenție.

O dată cu progresul integrării europene, Uniunea Europeană și-a extins câmpul de acțiune reflectând intenția statelor membre de a acționa ca o entitate în domenii care până atunci avuseseră caracter strict național (cum ar fi, securitatea internă sau lupta împotriva rasismului și xenofobia). Având în vedere aceste schimbări care în mod necesar trec dincolo de contextul sectorial al începuturilor Comunității și care influențează viața cotidiană a cetățenilor europeni, există o nevoie pentru texte legale clare care să proclame respectul pentru drepturile omului, ca principiu de bază al Unuinii Europene.

Tratatul de la Amsterdam satisface această nevoie.

Acest Tratat clarifică articolul 6 (ex-art.F) al Tratatului UE, statuând neechivoc că Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației, respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale precum și statul de drept, principii comune statelor membre. De asemenea el amendează preambulul Tratatului Ue, confirmând atașamentul statelor membre pentru drepturi sociale fundamentale definite în Cartea Socială Europeană din 1961 și în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Muncitorilor din 1989.

Înaintea intrării în vigoare aTratatului de la Amsterdam, articolul F2 al tratatului EU sublinia respectul pentru drepturile garantate de CEDO și cele rezultând din tradițiile consituționale ale statelor membre.

În fostul articol L (actualul art. 46) puterile Curții de Justiție nu se extindeau și la articolul F, limitându-i astfel impactul. Dacă asigurarea respectului pentru lege în interpretarea și aplicarea Tratatului este atribuțiunea Curții, deomeniul drepturilor fundamentale era redus în consecință. Prin amendarea articolului 46 Tratatul de la Amsterdam asigură aplicarea articolului 6 (2). Curtea are acum puterea de a decide dacă instituțiile nu au reușit să respecte drepturile omului.

Să ne îndreptăm atenția asupra cazului în care un stat membru încalcă principiile pe care se bazează Uniunea. În primul rând, trebuie stabilită, conform noului Tratat, existența acestei încălcări. La propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre, Consiliul poate determina existența unei încălcări de către un stat membru. Încălcarea trebuie să fie „serioasă și de durată“. Parlamentul trebuie să-și dea acordul prin majoritatea membrilor săi și o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. Guvernul statului membru în chestiune, este mai întâi invitat să-și exprime observațiile. Decizia Consiliului prin care se stabilește o încălcare a principiilor pe care se bazează Uniunea va fi considerată unanimă chiar dacă un stat membru se abține.

Conform procedurii introduse de Tratatul de la Amsterdam, a doua fază este suspendarea statului membru. De îndată ce o încălcare serioasă și de durată a fost stabilită, Consiliul poate (dar nu trebuie neapărat) să suspende unele din drepturile statului membru care îi revin acesteia prin Tratat.

Statul rămâne însă legat prin obligațiile sale, suspendarea de drepturi poate spre exemplu, să aducă retragerea drepturilor de vot ale statului membru în Consiliu. În acest al doilea stadiu, Consiliul decide cu o majoritate calificată neluînd în calcul voturile statului membru în chestiune.

Dacă intevine o schimbare în situația care a condus la suspendarea statului membru, Consiliul poate decide să varieze sau să revoce măsurile luate. Când ia o astfel de decizie, Consiliul acționaează cu o majoritate calificată, neluînd în calcul voturile statului membru în chestiune.

Între domeniile legate de apărarea drepturilor omului, trei prezintă o importanță deosebită în contextul juridic comunitar: lupta împotriva discriminării, egalitatea între bărbați și femei și procesarea informațiilor personale.

Articolul 12 (ex-art. 6) din Tratatul CE, prevede că orice discriminare pe considerentul naționalității este interzis. În același timp, articolul 141 (ex-art. 119) stabilește principiul nediscriminării dintre bărbați și femei deși numai în ceea ce privește retribuția egală.

Tratatul de la Amsterdam restatuează principiul nediscriminării adăugând două noi prevederi la Tratatul CE. Astfel, noul articol 13 dă posibilitatea Consiliului să ia măsurile necesare pentru a combate discriminarea bazată pe sex, origine rasială sai etnică, religie sau credință, hnadicap, vârstă sau orientare sexuală. Atunci când Consiliul acționează în baza articolului 13 o face unanim, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European. Cea de a doua prevedere nouă a Tratatului este Declarația cu privire la persoanele cu handicap. Conferința interguvernamentală care a realizat Tratatul de la Amsterdam a dorit să ofere o garanție în plus și mai puternică decât articolul 13, prin includerea în Actul Final a unei Declarații care statuează că instituțiile Comunității trebuie să ia în calcul nevoile persoanelor cu handicap atunci când adoptă măsuri pentru apropierea legislațiilor statelor membre.

Tratatul de la Amsterdam extinde articolele 2 și 3 ale Tratatului EC pentru a include egalitatea dintre femei și bărbați care înainte figurau numai în articolul 141 (ex-art. 119) al Tratatului CE (care era mult mai restrâns ca domeniu din moment cde se referea numai la retribuție egală). Cele două adăugiri făcute sunt următoarele:

1. amendament la articolul 2

lista atribuțiilor Comisiei va include promovarea egalității dintre bărbați și femei

2. amendament la articolul 3

a fost adăugat un nou paragraf „ în toate celelalte activități la care se face referire în acest articol, Comunitatea va avea ca scop eliminarea inegalităților și promovarea egalității între bărbați și femei“.

În ceea ce privește procesarea informațiilor personale, principala măsură în această arie este Directiva din 1995, referitoare la protecția indivizilor.

În absența unei baze legale specifice, această Directivă a fost adoptată sub efectul articolului 95 (ex-art. 100a) care are în vedere apropierea legislației referitoare la piața unică.

Mișcarea liberă a persoanelor conține în mod necesar instituirea de sisteme informaționale la scară europeană. În fața acestor schimbări un nou articol a fost introdus în Tratatul EC, făcând ca regulile de protejare a indivizilor să fie aplicabile și instituțiilor Comunității. Noul articol 286, conține din două paragrafe care prevăd:

1. de la data de 1 ianuarie 1999, actele Comunității care acționează în direcția protejării indivizilor, având atenția îndreptată spre procesarea informațiilor personale și a liberei mișcări a acestui tip de informație se aplică instituțiilor și organelor comunitare.

2. înainte de 1 ianuarie 1999, Consiliul trebuie să stabilească un organ independent de supervizare responsabil cu monitorizarea aplicării acestor acte instituțiilor și organelor Comunității.

2.2. Politica europeană în domeniul protejării mediului înconjurător

Tratatul institutiv al Uniunii Europene prezenta anumite inadvertențe mai ales prin faptul că nu a reușit să simplifice procedurile decizionale aplicabile politicii de mediu. Uneori, exista chiar un conflict în ceea ce privește baza legală între „procedura de mediu“ (articolul 175, ex-art. 130s al Tratatului CE) și procedura „aproximării legilor“ destinată pieței interne (articolul 95, ex-art. 100a al Tratatului CE). Aceasta putea duce la o diferență în ceea ce privește strictețea cu care statele membre interpretau și implementau regulile.

Tratatul de la Amsterdam răspunde acestor probleme. Dezvoltarea susținută este văzută ca una dintre îndatoririle Uniunii, alături de principiul integrării mediului înconjurător în alte politici. Procedurile decizionale sunt acum mai clare și mai eficiente.

Tratatul introduce noul articol 6, care pune la începutul Tratatului clauza prin care, cerințele protecției mediului înconjurător trebuie integrate în definirea și implementarea altor politici. Acest articol trebuie văzut în comun cu Declarația asupra evaluărilor impactului asupra mediului, anexată la Actul Final al conferinței interguvernamentale care a realizat Tratatul de la Amsterdam. În această Declarație, conferința stipulează că Comisia trebuie să realizeze studii de impact asupra mediului atunci când face propunri care ar putea avea implicații semnificative asupra mediului înconjurător.

Pentru a ușura drumul spre realizarea pieței interne, Actul Unic European, permitea Consiliului să ia decizii care apropie legile statelor membre, cu o majoritate calificată. O structură paralelă a fost creată pentru libertatea de mișcare, reflectând nevoia de a lua în considerare teme de importanță vitală pentru societate cum ar fi: mediul înconjurător, sănătatea publică și protecția consumatorului. Tratatul de la Amsterdam întărește această structură.

Tratatul CE amendat la Amsterdam cere acum ca toate propunerile Comisiei să fie bazate pe un înalt nivel de protecție a mediului. După ce o măsură de armonizare a Comunității a fost adoptată, statele membre pot să mențină normele naționale de protecție a mediului înconjurător existente sau să introducă noile norme. În primul caz, statul membru trebuie să anunțe Comisia și să-și expună motivele pentru menținerea normelor existente. În cel de al doilea caz, statul membru trebuie să înștiințeze comisia despre noile norme naționale și să expună motivele pentru care au fost introduse. În ambele cazuri, Comisia verifică dacă normele naționale în discuție sunt subiect de discriminare arbitrară, o restricție deghizată de comerț între statele membre sau o obstrucție a funcționării pieței interne.

Timp de 20 de ani, politica de mediu a Comunității a constat în eleborarea unei structuri legislative concentrată pe combaterea poluării și protecția mediului. Decizia Parlamentului European și a Consiliului nr. 2179/98/EC, introduce al cincilea program de acțiune relativ la mediu. Obiectivul acestui program este de a transforma modelele de creștere în Comunitate într-o manieră care să promoveze dezvoltarea susținută. Programul continuă să atingă probleme ale mediului (schimbarea climei, poluarea acvatică și managementul deșeurilor) dar totodată încearcă să stabilească noi relații între „actorii“ sectorului de mediu.

Programul introduce o nouă viziune a politicii comunitare de mediu bazată pe cinci principii:

1. adoptarea unui mod de lucru global și angajat care să țintească diferitele activități care afectează resursele naturale sau poluează mediul

2. voința de a schimba tendințele și practicile actuale care afectează mediul

3. încurajarea schimbărilor în comportamentul social prin angajarea tuturor celor interesați (autorități publice, cetățeni, consumatori, întreprinderi)

4. stabilirea conceptului de responsabilitate divizată

5. folosirea noilor instrumente de mediu

În acord cu principiul subsidiarității, programul ridică probleme de mediu care trebuie atinse la nivelul Comunității datorită impactului lor asupra operării pieței interne, relațiilor transfrontaliere, împărțirii resurselor și coeziunii.

Prin Regulamentul Consiliului nr. 1973/92, este stabilit un instrument financiar pentru mediu(LIFE). Acesta este amendat prin Regulamentul Consiliului nr. 1404/96.

LIFE cofinanțează activități ambientale în Comunitate și în anumite state extracomunitare. LIFE constă în trei faze:

1. 23 iulie 1992 – 31 decembrie 1995, fonduri 400 milioane ECU

2. 1 ianuarie 1996 – 31 decembrie 1999, fonduri 450 milioane ECU

3. 1 ianuarie 2000 –

această ultimă fază face obiectul unei propuneri de Regulament

La data de 10 decembrie 1998, Comisia a prezentat o propunere pentru un Regulament al Consiliului referitor la instrumentul financiar pentru mediu. Această propunere este bazată pe raportul Comisiei asupra implementării Regulamentului LIFE și intenționează să stabilească aranjamentele pentru implementarea celei de a treia faze a acestui program. Propunere concentrarea acțiunii LIFE pentru cei cinci ani care urmează (2000 – 2004) pe trei puncte esențiale:

1. conservarea naturii („LIFE – Nature“), în care LIFE va încuraja implementarea rețelei NATURA 2000, ca prioritate

2. mediul ambiant („LIFE – ENVIROMENT“), în care LIFE va contribui la integrarea mediului ambiant în alte politici ale Uniunii Europene, precum și la implementarea și aducerea la zi a politicii de mediul

3. crearea de capacități administrative și structuri în sectorrul ambiental în anumite țări terțe care au ieșire la Marea Mediterană și Marea Baltică dar nu fac parte din țările asociate la Uniunea Europeană.

În ceea ce privește cerințele pe care trebuie să le îndeplinească statele care vor să adere la Uniunea Europeană, acestea sunt descrise în Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlament, CES și Comitetul Regiunilor și țările candidate din Europa centrală și de est din 20 mai 1998. Comunicarea Comisiei stabilește strategia de preaderare pentru țările centrale și este europene. Țelul său este suplimentarea parteneriatelor pentru aderare și ajutorarea țărilor pentru îmbunătățirea programelor naționale pentru adoptarea acquis-ului comunitar.

Încercările la care vor fi supuse aceste țări sunt de natură legislativă, instituțională și financiară. Domeniile specifice la care aceste țări trebuie să se refere sunt: poluarea atmosferică, managementul deșeurilor, poluarea apei, controlul poluării industriale și managementul de risc, siguranța nucleară și protecția contra radiațiilor. În opinia Comisiei, cele mai serioase probleme ale acestor țări sunt legate de primele trei domenii.

Aceste țări trebuie să umple golurile din legislație, să îmbunătățească starea mediului în același timp în care îmbunătățesc economia și competitivitatea.

Revenind la programul Comisiei în ceea ce privește mediul înconjurător trebuie spus că ea a identificat protecția acestuia ca fiind una din încercările fundamentale cărora va trebui să le facă față Uniunea Europeană. Este nevoie de o strategie a dezvoltării susținute care implică un management echilibrat al resurselor.

Așa cum s-a subliniat la Consiliul European de la Viena, singurul mod în care o astfel de strategie poate reuși este să facă mediul înconjurător și dezvoltarea susținută o parte integrată tuturor politicilor comunitare, așa cum prevede Tratatul de la Amsterdam. Pentru aceasta, Consiliul, trebuie să finalizeze strategii, să ia în calcul mai atent mediul înconjurător în politicile de transport, energie și agricultură, să dezvolte această față a politicilor sale industriale, de dezvoltare și referitoare la piața internă și să pună accentul pe probleme transsectoriale cum ar fi schimbarea de climă și dimensiunea ambientală a ocupării forței de muncă și a extinderii Uniunii Europene.

Uniunea a jucat un rol important în susținerea temei mediului (Convenția OSPAR, Protocolul de la Kyoto și Planul de Acțiune de la Buenos Aires). În contextul internațional, Uniunea Europeană a fost unul dintre principalii susținători ai cooperării în domeniul mediului înconjurător și scopul ei este să continue acest rol.

2.3. Crearea unei cooperări reale în domeniul polițienesc și militar

Marea încercare pe care o aduce cu sine Tratatul de la Amsterdam este crearea unui spațiu european în care mișcarea liberă a persoanelor, bunurilor și capitalului să fie echilibrată prin garantarea securității tuturor cetățenilor. Aceasta înseamnă că Uniunea Europeană trebuie să urmărească și să combată toate formele de crimă organizată, trafic de stupefiante și terorism.

Noul Tratat atinge aceste teme în mai multe articole noi, care cer nivele diferite de cooperare între autoritățile care aplică legea la scară națională și locală precum și între autoritățile judiciare ale statelor membre. De asemenea Tratatul prevede instituirea, în următorii cinci ani de la semnarea sa, a unei rețele transfrontaliere de cercetare, documentare și statistică.

Printre prevederile care vor garanta cetățenilor un nivel înalt de protecție se găsesc:

o cooperare mai strânsă între forțele de poliție și autoritățile vamale și a acestora cu Europolul

o cerință legală de a consolida cooperarea a între autoritățile polițienești și judiciare ale tuturor țărilor

Europolul poate cere autorităților statelor membre să efectueze investigații comune în cazuri speciale, poate deasemenea să dezvolte organe de expertiză pentru a ajuta combaterea unor infracțiuni speciale.

statele membre sunt încurajate să creeze echipe comune de combatere a infracțiunilor, care pot fi sprijinite de Europol

extrădarea mai simplă a criminalilor între statele membre

pe cuprinsul Uniunii Europene, va fi adoptat un standard comun minim de norme și pedepse pentru crima organizată, terorism și trafic de stupefiante.

Fiecare stat membru rămâne, în continuare, responsabil pentru securitatea internă proprie.

În cadrul cooperării în domeniul poliției, Un loc important îl ocupă „Poliția Europeană de Combatere a Drogurilor și pentru Schimbul de Informații“ (Europol).

Începuturile Europol se găsesc în sesiunea plenară a Parlamentului European din ianuarie 1993. Prima componentă a Europol care a intrat în funcțiune a fost Departamentul de droguri (EDU) care a început să opereze la Haga, în 1994.

În ceea ce privește caracteristicile Europol trebuie spus că acesta este un corp de coordonare centralizată a schimbului și analizei de date infracționale, fără nici o putere operațională. Finanțarea sa se face de către statele membre, costurile fiind împărțite între ele proporțional cu PIB-ul fiecăruia. Europol răspunde în fața Consiliului Ministerelor Justiției și Afacerilor Interne. Un Consiliu Director, format din reprezentanți ai statelor membre, îl va supraveghea pe Director, cel care este responsabil de activitatea cotidiană a Europol. Parlamentul va fi informat cu privire la aspectele principale ale activității Europol, opiniile exprimate de acesta urmând să fie luate în considerare. Adunarea Executivă a Europol este o adunare a oficialilor din toate statele membre ale UE care au fost însărcinate să supravegheze activitatea BED (Brigada europeană privind Drogurile, componentă a Europol), și cu elaborarea Convenției privind crearea Europol.

Acesta reprezintă un pas important spre îmbunătățirea cooperării între forțele polițienești internaționale. Cum exemplele criminalității transfrontaliere sunt în creștere, informațiile împărtășite, analizate și unde este necesar operațiile alăturate vor câștiga în importanță. O forță polițienească europeană în adevăratul sens al cuvântului nu ar putea fi creată fără o armonizare corespunzătoare a legislațiilor și sistemelor privind criminalitatea.

Cooperarea militară reprezintă o temă extrem de importantă pentru existența Comunității Europene. Ea se leagă strâns cu politica externă comună și cu politica unională. Pe parcursul stadiilor construirii Comunității Europene, aceste teme au fost puse regulat pe agendă de o serie de propuneri politice.

În 1950, planul Pléven dorea o armată europeană integrată sub comandă comună. Acest plan a dus la semnarea Tratatului de instituire a Comunității Europene de apărare (CED), care nu a dat niciodată rezultate fiind respinsă de Adunarea Națională Franceză la 30 august 1954. În anii 60, o încercare asemănătoare a fost făcută prin propunerile Comitetului Fouchet, dar nici aceasta nu a reușit. În 1970 Raportul Davignon a pus bazele Cooperării Politice Europene (CPE) care a fost inclusă în Actul Unic European în 1987. Principala realizare a EPC era consultarea între statele membre în privința temelor de politică externă.

Invazia sovietică a Afghanistanului și revoluția islamică din Iran au arătat statelor membre nivelul redus al influenței Comunității Europene pe scena internațională. În urma acestor observații hotărâte să fortifice CPE, statele membre au adoptat în 1981 Raportul de la Londra care cerea consultarea statelor membre între ele și a Comisiei în toate chestiunile de politică externă. A urmat în 1982 inițiativa Genscher-Colombo prin care s-a propus Actul European și care a dus la Declarația solemnă a Uniunii Europene din 1983 de la Stuttgart. În 1985, Raportul Comitetului Doge conținea un număr de propuneri privitoare la politica externă, în special pentru mărirea cooperării în ceea ce privește politicile de securitate și sectorul armamentului. Totodată, cerea crearea unui Secretariat permanent. Prevederile Actului Unic European nu au mers atât de departe ca propunerile Comitetului Doge, dar au stabilit baza instituțională pentru CPE. În Tratatul UE a fost inclus un titlu special privitor la politica externă și de securitate comună. La intrarea în vigoare a Tratatului în 1993, PESC a înlocuit CPE și a fost astfel creat un pilon interguvernamental separat în structura comunitară. PESC este guvernată de prevederile articolului 5 al Tratatului EU.

În lumina Tratatului de la Amsterdam, capacitatea de acțiune a PESC a fost întărită prin introducerea mai multor instrumente corente și a unei proceduri decizionale mai eficiente. Acum este posibilă adoptarea măsurilor cu votul majorității calificate, protejat de „abținerea constructivă“ și de posibilitatea prederării unei decizii către Consiliu dacă un stat membru face uz de dreptul său de veto. Tratatul de la Amsterdam a adăugat un nou instrument de politică externă celor existente (acțiune comună și poziție comună) și anume, strategii comune.

Consiliul European, organul care definește principiile și liniile directoare generale ale PESC are acum dreptul de a statua prin consens strategii comune în domenii în care statele membre au interese comune importante. Obiectivele, durata și mijloacele care urmează să fie puse în practică de Uniune și de către statele membre pentru astfel de strategii trebuie specificate. Consiliul este responsabil pentru implementarea strategiilor comune prin acțiuni comune și poziții comune adoptate cu o majoritate calificată. De asemenea, el recomandă Consiliului strategii comune.

În ceea ce privește procedura decizională, regula generală rămâne că deciziile privitoare la PESC trebuie adoptate cu vot unanim. Statele membre pot însă exercita „abținerea constructivă“, adică abținerea care nu blochează adoptarea deciziei. Dacă își motivează abținerea cu o declarație formală, nu sunt obligate să aplice decizia. Pe de altă parte însă, ele trebuie, din spirit de solidaritate să accepte că decizia angajază Uniunea ca întreg și trebuie să convină să se abțină de la orice acțiune care ar putea intra în conflict cu acțiunea Uniunii luată prin acea decizie. Acest mecanism nu se aplică dacă statele care se abțin în acest fel însumează mai mult de o treime din voturile Consiliului. Titulul V amendat al Tratatului EU permite însă, adoptarea cu majoritate calificată în două cazuri: pentru decizii care aplică o strategie comună definită de Consiliul European și pentru orice decizii care implementează o acțiune comună sau o poziție comună adoptată de Consiliu.

În Tratat există o clauză de protecție care dă voie statelor membre să blocheze votul majoritar pentru motive importante de natura politicii naționale. În aceste cazuri, când statul membru în cauză și-a arătat motivele, Consiliul poate decide cu o majoritate calificată să trimită chestiunea spre rezolvare Consiliului European.

Prin articolul 26, Tratatul de la Amsterdam introduce un nou post, cu intenția de a da PESC un profil mai puternic și de a o face mai corentă: Secretarul General al Consiliului primește rolul Înalt Reprezentant pentru PESC. Acesta este responsabil de asistarea Consiliului în probleme legate de PESC. La cererea președinției el poate conduce dialoguri politice cu state terțe. În aceste situații el reprezintă Consiliul. În ceea ce privește logistica noii poziții, Înaltul Reprezentant este sprijinit de o unitate de planificare și înștiințare rapidă, constituită de Secretariatul General al Consiliului și pusă sub responsabilitatea sa. Coerența PESC depinde de modul în care statele membre reacționează la situații noi ivite pe plan internațional. Experiența anterioară arată că dacă reacțiile sunt necoordonate este slăbită poziția Uniunii și a statelor membre pe scena internațională. Analize comune asupra problemelor internaționale și asupra impactului lor trebuie să ajute Uniunea să reacționeze eficient în fața noilor situații internaționale. Datorită acestor fapte, s-a căzut de acord într-o declarație anexată Tratatului să se stabilească o unitate de planificare politică și de înștiințare rapidă în Secretariatul general al Consiliului sub autoritatea Înaltului Reprezenant pentru PESC. Ea este formată din specialiști ai Secretariatului General, statelor membre, Comisiei și Uniunii Euroepene Occidentale. Îndatoririle ei includ:

1. monitorizarea și analiza situațiilor create în arii relevante pentru PESC

2. să prevadă interesele politicii externe și de securitate a Uniunii și să identifice domeniile pe care PESC ar putea să se concentreze în viitor

3. să furnizeze previziuni din timp asupra potețialelor crize politice și situațiilor care ar putea avea repercusiuni asupra PESC

4. să realizeze la cererea Consiliului sau președintelui documente motivate de opțiune politică pentru Consiliu

din punct de vedere al securității, noul articol 17 (ex-art.J.7) al Tratatului UE, deschde perspective pentru două noi direcții de dezvoltare cu toate că nici una nu pare iminentă: apărarea comună și integrarea Uniunii Europei Occidentale în Uniunea Europeană.

Deși cooperarea militară nu rezultă din Tratat, acesta cere o creare progresivă aunei politici comunede apărare europene care acoperă domenii cum ar fi: acțiuni umanitare și de salvare, acțiuni de păstreare a păcii, folosirea forțelor armate în managementul crizelor, incluzând realizarea păcii.

Aceasta înseamnă că, când respectiva politică va fi completă, Uniunea Europeană va putea cere Uniunii Europei de Vest (organul de apărare al UE) să implementeze decizii ale UE care au implicație în apărare. Chiar și în această situație NATO va continua să rămână forța majoră în apărarea europeană.