Tratatul DE LA Lisabona ȘI Dimensiuni Noi Privind Reforma Instituțională ÎN Uniunea Europeanădocx

=== TRATATUL DE LA LISABONA ȘI DIMENSIUNI NOI PRIVIND REFORMA INSTITUȚIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ===

TRATATUL DE LA LISABONA ȘI DIMENSIUNI NOI PRIVIND REFORMA INSTITUȚIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Autor:

Co-Autor:

Abstract

Once the number of EU Members increased from 15 to 25 and then to 27, the Community institutions, procedures and mechanisms, conceived for a certain European configuration, proved to be too „narrow”, rigid and constraining for the new profile of the European construction. The Lisbon Treaty (2009), apart from its „labyrinthine” nature, represents a reference moment in simplifying and reorganizing the institutional architecture of the European Union. However, the delimitation and definition of the competences at the level of the new „rectangle” institutional structure appears to be still not enough clarified. From the perspective of the Romanian translation, the Lisbon Treaty can be, a modifying/amending treaty (in French) or an reformatory treaty (in English). Although, in reality, the two terms can be considered synonyms, in substance, the Lisbon Treaty combines them both: it modifies EU treaties and also reforms the institutions within.

In the following we will try to demonstrate , among other things , that pure theoretical finding , but with coverage within the Treaty of Lisbon.

Key words: the treaty of Lisbon, institutional reforms, European Commission, European Council, rotating presidency.

INTRODUCERE

Tratatul de la Lisabona răspunde nevoii de a reforma structura și modul de funcționare a Uniunii Europene. Extinderile succesive ale UE au dus numărul țărilor UE la 28. Prin urmare era necesară o adaptare a funcționării instituțiilor și a modalităților de luare a deciziilor la nivel european. În plus, Tratatul de la Lisabona a permis reformarea mai multor politici ale Uniunii Europene. Acesta a redefinit și a consolidat acțiunile întreprinse la nivel european.

O primă tentativă de reformă a avut loc odată cu elaborarea Tratatului de instruire a unei Constituții pentru Europa. Obiectivul era de a înlocui tratatele fondatoare ale Uniunii Europene cu o Constituție Europeană. Constituția a fost semnată la Roma la 29 octombrie 2004. Totuși, înainte de a intra în vigoare, aceasta trebuia să fie ratificată de toate tările membre ale UE. Procesul de ratificare s-a soldat cu un eșec în mai multe dintre acestea.

La 23 iulie 2007, o nouă conferință interguvernamentală a fost convocată la Lisabona, pentru a găsi o alternativă la Tratatul constituțional și pentru a continua reformele. Ideea unei Constituții Europene a fost, prin urmare, abandonată și au avut loc noi negocieri pentru elaborarea unui tratat de modificare. La 13 decembrie 2007, cei 27 de șefi de stat sau de guvern din UE au semnat la Lisabona noul tratat de modificare . Tratatul de la Lisabona a intrat in vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate țările Uniunii în conformitate cu cerințele lor constituționale. Acest tratat este, în mare parte inspirat de Tratatul Constituțional. Majoritatea reformelor instituționale și politice avute în vedere în Constituție sunt reluate în Tratatul de la Lisabona, dar prezentate sub formă diferită.

Reforma instituțiilor Uniunii Europene era necesară datorită creșterii numărului de țări ale UE. Tratatul de la Lisabona modifică astfel normele privind compoziția Comisiei, a Parlamentului European, a Comitetului Regiunilor și a Comitetului Economic și Social European. În plus, acesta mai reformează și procesul decizional din cadrul Consiliului Europei. Acesta elimină efectiv vechiul sistem de vot ponderat și introduce o nouă definiție a majorității calificate pentru votarea deciziilor. Tratatul creează, de asemenea, două funcții noi în arhitectura instituțională a Uniunii Europene: președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate.

TRATATUL DE LA LISABONA – DE LA „TRIUNGHIUL” CĂTRE „PATRULATERUL” INSTITUȚIONAL

Noul Tratat de la Lisabona, cunoscut și sub numele de „Tratatul de Reformă”, oferă doar o amendare a tratatelor considerate a fi fundamentale (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), așa cum au făcut, la vremea lor și Tratatele de la Amsterdam și Nisa. În plus, în principal pentru a răspunde obiecțiilor venite din partea acelor state membre UE îngrijorate de avansul federal al Uniunii, din noul Tratat au fost suprimate toate indiciile care ar fi putut conduce la ideea că UE s-ar putea transforma într-un astfel de stat (a dispărut, de pildă, termenul de „constituție”, precum și secțiunea consacrată simbolurilor UE). Cu toate acestea, noul Tratat a preluat cea mai mare parte a inovațiilor incluse în Tratatul Constituțional, modificările aduse instituțiilor urmând a avea un efect profund asupra funcționării acestora. Fiind un tratat de amendare a celor anterioare, noul tratat nu se lasă descifrat cu ușurință. Lectura comparativă între noul text revizuit și vechile texte amendate se transformă într-o activitate laborioasă, textul propriu-zis fiind însoțit de un număr important de protocoale și declarații adiționale care îl fac destul de greu de parcurs.

Trecând însă peste natura lui „labirintică”, conținutul propriu-zis oferă o imagine diferită, care marchează existența unui progres substanțial în simplificarea și reorganizarea arhitecturii instituționale a UE. În domeniul instituțional, Tratatul de la Lisabona vine cu modificări de conținut importante în cazul fiecăreia din instituțiile plasate în vârfurile așa-numitului „triunghi instituțional”: Consiliul, Comisia Europeană și Parlamentul European, marcând totodată și trecerea de la clasicul triunghi instituțional către un „patrulater” și de la bine-cunoscutul „trio” către un „cvartet” sau chiar „cvintet”. Într-o astfel de formulă, răspunsul la celebra întrebare pusă de H. Kissinger, în legătură cu numărul de telefon la care ar putea răspunde Europa, este, în ciuda aparențelor, și mai dificil de oferit. La capătul firului, începând cu 1 decembrie 2009, alături de președintele Comisiei și al Parlamentului European stau și noul Președinte Permanent al Consiliului European dar și Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Al cincilea „solist”, președintele Consiliului de Miniștri, își are și el locul alături de ceilalți parteneri, în ciuda faptului că, după Lisabona, partitura acestuia nu mai este la fel de clar redactată. Înlocuirea președinției rotative a Consiliului European cu o președinție permanentă (art.15 TUE), pentru doi ani și jumătate, cu posibilitatea prelungirii o singură dată, a reprezentat una din cele mai importante inovații instituționale aduse de noul tratat.

Noul președinte, Herman Van Rompuy , desemnat în această funcție de liderii celor 27 state membre UE la 19 noiembrie, și-a început mandatul la 1 decembrie 2009. Indicii despre modul în care Președintele permanent intenționează să își joace rolul au fost oferite de modul în care s-au derulat lucrările primului Consiliu European, reuniune la care au participat toți actorii menționați anterior. După cum se făcea observația și într-un recent comentariu EPIN , Van Rompuy pare a interpreta foarte bine rolul de facilitator și mai puțin pe cel de lider, abilitate nu mai puțin valoroasă însă și care se poate dovedi extrem de utilă în actualul climat extrem de tensionat. În plus, relația strânsă dintre Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei (întâlniri săptămânale) poate fi privită, de asemenea, ca o evoluție pozitivă, întărirea cooperării dintre cele două instituții putând sprijini procesul de integrare europeană.

O altă noutate adusă de Tratatul de la Lisabona, este poziția de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate (High Representative of the Union for Foreign Affairs and Security Policy). Spre deosebire de Van Rompuy, Catherine Ashton are de jucat un rol mult mai complicat, multe semne de întrebare persistând încă în legătură cu „fișa postului”. Noua poziție atribuită doamnei Ashton reunește două vechi poziții, pe cea a lui Javier Solana, fostul Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună (din 1999 până în 2009) și pe cea a Benitei Ferrero-Waldner, Comisar pentru Relații externe și politica de vecinătate, în prima Comisie Barroso. În plus, doamna Ashton, care este și vicepreședinte al Comisiei Europene, prezidează și Consiliul Afacerilor Externe și, de asemenea, noul serviciu diplomatic al Uniunii, Serviciul European pentru Acțiune Externă (SEAE). De vreme ce, în fapt, în cadrul UE, au funcționat și până acum un fel de servicii externe sui-generis, pe de o parte, în cadrul Comisiei Europene, sub conducerea Benitei Ferrero-Waldner, Comisarul pentru relații externe și politica europeană de vecinătate, și, pe de altă parte, în cadrul Consiliului UE, sub conducerea lui Javier Solana, Secretar-General și Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună , pe bună dreptate se ridică întrebarea cum va arăta structura nou creatului SEAE. Charles Grant, de la Centre for European Reform, atrăgea atenția încă din 2007 că noua poziție, de Înalt Reprezentant, echivalentă cu cea a unui ministru al afacerilor externe, nu va putea funcționa eficient fără a dispune, în spate, de un suport tehnic corespunzător, deoarece altminteri „ar fi ca și cum ai avea un dirijor fără orchestră – sau, mai degrabă, un dirijor care încearcă să dirijeze două orchestre separate în același timp” . Un raport redactat de deputatul european Elmar Brok (Președintele Comisiei pentru Politică Externă a Parlamentului European) și adoptat de către Parlamentul European la sfârșitul lunii octombrie 2009 , arăta că SEAE ar trebui să fie „un serviciu sui generis din punct de vedere organizațional și bugetar,” care să fie încorporat în structura administrativă a Comisiei. De asemenea, pentru a evita crearea unei noi birocrații enorme, cele peste 120 de delegații ale Comisiei Europene din statele terțe, birourile de legătură ale Consiliului și oficiile Reprezentantului Special al UE ar trebui să fuzioneze și să creeze adevărate „ambasade ale Uniunii”, conduse de personalul Serviciului pentru Acțiune Externă care va fi responsabil față de Înaltul Reprezentant. Temerea celor mai multe state membre însă, este că noul SEAE ar putea înlocui diplomația bilaterală și ar transforma și mai mult UE într-un superstat, reducând puterea care revine statelor membre în acest domeniu. În cazul celui de-al treilea vârf al patrulaterului instituțional, Consiliul de Miniștri, Tratatul de la Lisabona menține președinția rotativă a consiliilor (fiecare stat membru continuând să prezideze consiliile pentru o perioadă de 6 luni), dar face modificări în structura acestora. Astfel, dacă în conformitate cu regulile anterioare, reprezentanții naționali se întâlneau în nouă formațiuni distincte, în funcție de subiectul de politică publică în discuție (miniștrii mediului în cadrul Consiliului de Mediu, miniștrii agriculturii în cadrul Consiliului pentru Agricultură și Pescuit, miniștrii de finanțe în cadrul Consiliului pentru Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN) etc.), conform Tratatului de Reformă Consiliul Afacerilor Generale și Relațiilor Externe se sparge în două componente: în Consiliul Afacerilor Generale (CAG) și Consiliul Afacerilor Externe (CAE), numărul consiliilor ridicându-se astfel la 10. Mai mult, CAE va fi prezidat de Înaltul Reprezentant, iar CAG de către președinția rotativă. În aceste condiții, modul de funcționare a președinției rotative a consiliilor, în paralel cu nou introdusa președinție permanentă a Consiliului European, ridică deja semne de întrebare. În vreme ce noul Președinte și Înaltul Reprezentant (IR) (post echivalent cu cel al unui ministru de externe) vor prezida întâlnirile șefilor de stat și guvern și ale miniștrilor de externe, țara care deține președinția rotativă va continua să prezideze întâlnirile tuturor celorlalți miniștri. De exemplu, odată cu preluarea președinției rotative (1 ianuarie 2010) Spania prezidează, prin miniștrii respectivi, toate consiliile de miniștri (agricultură, mediu etc.), cu excepția Consiliul Afacerilor Externe. În același timp, Prim-ministrul spaniol și Ministrul de externe spaniol sunt membri ai Consiliul European prezidat de Herman Van Rompuy, iar Ministrul spaniol al afacerilor externe, membru în Consiliului Afacerilor Externe, prezidat de Catherine Ashton. În plus, Comitetul Reprezentaților Permanenți (COREPER), responsabil de pregătirea lucrărilor Consiliilor, va fi condus și el, prin rotație, la fiecare șase luni, de un reprezentant al statului membru care va prezida și CAG, însă Comitetul Politic si de Securitate (CSP) – care monitorizează situația internațională în domeniile acoperite de PESC – va fi condus de un reprezentant al IR. De asemenea, toate celelalte organisme create pentru a permite organizarea diferitelor Consilii (grupuri de lucru, comitete etc.), cu excepția celor de politică externă, vor fi coordonate de Președinția rotativă. Pe de altă parte, în cadrul Comisiei, suprapunerile între domeniile de politică externă (ajutor umanitar, extindere și politica de vecinătate) aflate sub coordonarea unor comisari cu atribuții specifice și domeniul doamnei Ashton – afaceri externe și politica de securitate, membră atât a Comisiei, cât și reprezentantă a Consiliului de Miniștri, creează inevitabile confuzii. Un raport CRPE sublinia faptul că, în vreme ce Tratatul de la Lisabona pare să fi simplificat organizarea fragmentată a politicii externe a UE, între Comisiei și Consiliu, în cadrul Comisiei, dimpotrivă, pare să o fi exacerbat, „deoarece acum, paradoxal, sunt mai mulți comisari care se ocupă cu problemele externe” și este „neclar cum va funcționa grupul extins al comisarilor cu mandate pe relații externe și care vor fi relațiile acestora cu Înaltul Reprezentant”. Așa de pildă, „Ajutorul umanitar” a fost separat în noua Comisie de portofoliul „Dezvoltării” și a fost creat un nou post de Comisar, pentru „Ajutor umanitar și răspuns în situații de criză”. Mai mult, în noua Comisie Barroso, portofoliul „Politicii de vecinătate” nu va mai fi administrat de Înaltul Comisar, deși în anterioara comisie făcea parte din portofoliul Benitei Ferrero-Waldner. În noua formulă, politica de vecinătate a fost lipsită de extindere, prilej pentru noi speculații și așteptări din partea statelor acoperite de această politică. L-am lăsat la sfârșitul acestei analize pe Președintele Comisiei Europene, dintotdeauna un actor extrem de important în arhitectura instituțională a UE. Conform Tratatului de la Lisabona, modalitatea de alegere al Președintelui a suferit modificări: Consiliul European, în momentul desemnării acestuia, va trebui să țină cont de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și să efectueze consultările care se impun. Mutația produsă, constată un studiu realizat de Departamentul pentru Afaceri Europene, apropie procesul de numire al Președintelui Comisiei de procedura de desemnare a premierilor în diferitele state membre ale UE. Pe de altă parte, implicarea sporită a Comisiei în reuniunile celorlalte instituții, după cum se poate desprinde din întâlnirile de până acum cu Președintele Consiliului European și Președintele Parlamentului European, poate fi evaluată favorabil. Cu toate acestea, poziția Președintelui Comisiei se cere a fi și ea redefinită, de vreme ce nu mai este doar președintele Barroso cel care acționează în „interesul Uniunii”. În concluzie, tabloul principalelor instituții ale UE, asemenea unei fotografii aflate în plin proces de developare, menține încă într-o zonă neclară noile personaje introduse prin Tratatul de la Lisabona, imaginea Președintelui Consiliului European și cea a Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate suprapunându-se în parte peste contururi ceva mai vechi, aparținând fie Președinției rotative, fie Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună. Cu o delimitare și precizare a competențelor încă insuficient clarificată, în principal în cazul afacerilor generale și al politicii externe, noul sistem promovat prin Tratatul de la Lisabona – spune A. Missiroli, „nu este mai puțin complex și stratificat decât cel anterior”, iar a-l face să funcționeze nu va fi „o sarcină ușoara”.

Tratatul de reformă de la Lisabona reia, în proporție semnificativă, inovațiile aduse prin proiectul Tratatului Constituțional din 2004. Astfel, în principal, sunt de remarcat: introducerea votului cu dublă majoritate (chiar dacă aplicarea acestuia s-a amânat până în 2014, cu posibilitatea invocării sistemului de vot din Tratatul de la Nisa până în 2017 și a mecanismului Ioannina); extinderea sferei de aplicare a votului cu majoritate calificată, atât la domenii supuse în prezent procedurii de vot cu unanimitate (imigrație, azil, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, inițiativele Înaltului Reprezentant pentru PESC, fondurile structurale și de coeziune etc.), cât și în domenii pe care actualul Tratat de la Nisa nu le include în aria intervenției comunitare (energie, turism, sport, resursele proprii ale Uniunii Europene, politica spațială, protecția civilă, cooperarea structurală în domeniul apărării, serviciile de interes general, ajutorul umanitar, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune etc); menținerea principiului „un stat, un comisar” până în 2014, după care Comisia va fi redusă la două treimi din numărul statelor membre ale Uniunii Europene, aplicându-se principiul rotației egale; extinderea competențelor Curții Europene de Justiție, în principal, în ceea ce privește realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție; crearea postului de Președinte al Consiliului European, cu un mandat de 2,5 ani reînnoibil o singură dată; investirea cu personalitate juridică unică a Uniunii Europene, fapt ce va permite acesteia să se afirme și să crească eficacitatea unui „modus operandi” european pe scena internațională (mondială) și va consolida „metoda comunitară” aplicată în domeniile PESC și JAI (ceilalți „doi piloni” comunitari, alături de Piața Internă); înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care va deține și calitatea de vicepreședinte al Comisiei Europene, va prezida Consiliul Relații Externe și va coordona Serviciul European de acțiune Externă (SEAE).

Tratatul de Reformă clarifică și reglementează categoriile și domeniile de competențe ale Uniunii Europene prin introducerea unui nou Titlu I (articolele 2-6). Astfel, articolul 2 stipulează că:

„În cazul în care Tratatele atribuie Uniunii competența exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre putând face acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii”;

„În cazul în care Tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența”;

„Statele membre își coordonează politicile economice și de ocupare a forței de muncă în conformitate cu condițiile prevăzute în prezentul Tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competență”;

„Uniunea dispune de competență… pentru definirea și punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv pentru definirea progresivă a unei politici de apărare comune”;

„În anumite domenii și în condițiile prevăzute de Tratate, Uniunea dispune de competența de a întreprinde acțiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competența lor în aceste domenii…”

Articolul 3 enumeră ariile de competență exclusivă: „Uniunea dispune de competență exclusivă în următoarele domenii:

uniunea vamală;

stabilirea normelor privind concurența necesară funcționării pieței interne;

politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;

conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;

politica comercială comună”.

Articolul 4 fixează competențele mixte:

„Uniunea dispune de competența partajată cu statele membre în cazul în care Tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile prevăzute la articolele 3 și 6”;

”Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale:

piața internă;

politica socială;

pentru aspectele definite în prezentul Tratat;

coeziunea economică, socială și teritorială;

agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;

mediul;

protecția consumatorului;

transporturile;

rețelele transeuropene;

energia;

spațiul de libertate, securitate și justiție;

obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul Tratat”;

„În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, Uniunea dispune de competență pentru a desfășura acțiuni…, fără să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria competență”;

„În domeniile cooperării pentru dezvoltare și al ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competența pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună…, fără împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria competență”.

Articolul 5 stabilește că „Statele membre își coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri și, în special, orientările generale ale acestor politici… Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forței de muncă… Uniunea poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre”.

În baza art. 6, Uniunea dispune de competența pentru a desfășura acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunilor statelor membre. Domeniile acestor acțiuni sunt, prin finalitatea lor europeană:

protecția și îmbunătățirea sănătății umane;

industria;

cultura;

turismul;

educația, formarea profesională, tineretul și sportul;

protecția civilă;

cooperarea administrativă”.

Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană, protocol care fusese introdus inițial prin Tratatul de la Amsterdam, este reformulat în întregime prin Tratatul de la Lisabona. Acesta este structurat în două titluri: informații destinate parlamentelor naționale și cooperarea interparlamentară. Relativ la primul aspect, potrivit art. 1, documentele de consultare ale Comisiei (cărți verzi, cărți albe și comunicări) se transmit direct de Comisie parlamentelor naționale la data publicării acestora. De asemenea, Comisia transmite parlamentelor naționale și programul legislativ anual, precum și orice alt instrument de programare legislativă sau de strategie politică, simultan cu transmiterea acestora Parlamentului European și Consiliului, iar, potrivit art. 2, proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European și Consiliului se transmit parlamentelor naționale. Proiectele de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de Comisie parlamentelor naționale, în același timp în care se transmit Parlamentului European și Consiliului. Proiectele de acte legislative elaborate de Parlamentul European se transmit direct de către Parlamentul European parlamentelor naționale. Proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiție, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiții se transmit de către Consiliu parlamentelor naționale. La rândul lor, parlamentele naționale pot adresa, potrivit articolului 3, președintelui Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei, un aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Se prevede un termen de opt săptămâni între data la care un proiect de act legislativ este pus la dispoziția parlamentelor naționale în limbile oficiale ale Uniunii Europene și data la care proiectul în cauză este înscris pe ordinea de zi provizorie a Consiliului, în vederea adoptării acestuia sau în vederea adoptării unei poziții în cadrul unei proceduri legislative. Sunt posibile excepții în cazuri de urgență ale căror motive sunt indicate în actul sau în poziția Consiliului. Cu excepția cazurilor de urgență, motivate în mod corespunzător, nu se poate ajunge la nici un acord asupra unui proiect de act legislativ în cauză în decursul acestor opt săptămâni. Cu excepția cazurilor de urgență motivate în mod corespunzător, se respectă un termen de zece zile între înscrierea unui proiect de act legislativ pe ordinea de zi provizorie a Consiliului și adoptarea unei poziții.

Tot astfel, potrivit art. 5 din Protocol, ordinea de zi și rezultatele ședințelor Consiliului, inclusiv procesele verbale ale ședințelor în cadrul cărora Consiliul deliberează asupra proiectelor de acte legislative, se transmit direct parlamentelor naționale, simultan cu transmiterea acestora guvernelor statelor membre. Chiar și în cazul în care Consiliul European are în vedere să recurgă la articolul 48 alin. (7) primul sau al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, parlamentele naționale sunt informate cu privire la inițiativa Consiliului European cu cel puțin 6 luni înainte de adoptarea unei decizii (art. 6).

Spre deosebire de Tratatul Constituțional, Tratatul de la Lisabona menține ca acte normative regulamentele și directivele. Menținerea actualei concepții are loc pe fondul unui proces complex de simplificare a legislației comunitare. Dacă în ceea ce privește directivele, care, în ultimă instanță, pot fi aplicate numai după încorporarea lor, prin voința legiuitorului național, în legislația internă, nu se ridică problemedeosebite, în perspectivă se pune – în continuare – problema regulamentelor comunitare. Declarată sau nu, cu voce tare sau în șoaptă, întrebarea rămâne: până unde (până la ce nivel?) se va putea merge cu regulamentele comunitare? În niciun caz, s-a spus, nu vom reglementa munca secretarilor organismelor locale de la sate. Răspunsul nu a fost de natură să liniștească spiritele. Din perspectiva Tratatului vom putea asista, în timp, la o europenizare tot mai accentuată a dreptului național. S-au făcut pași serioși, în acest sens, într-un domeniu ce părea, acum câțiva ani, ca neputând fi afectat (influențat) de dreptul comunitar, cum este dreptul penal (admițându-se dispoziții minimale pentru armonizarea acestuia cel puțin în materia terorismului, crimei organizate și a traficului de ființe umane), sau crearea unui spațiu judiciar comunitar (îndeosebi pentru urmărirea fraudelor la fondurile comunitare) sau în domeniul dreptului civil (proiectul de Cod civil european). Cu alte cuvinte, ne întrebăm până unde putem merge cu armonizarea legislativă? Nu putem armoniza întreg dreptul statelor comunitare, căci fiecare stat are propria sa personalitate și specificitate, existând și opinia că s-a legiferat comunitar prea mult. Întrucât România se număra printre statele care ratificaseră Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, prin Legea nr. 157/2005 de aderare la Uniunea Europeană, țara noastră a fost interesată în preluarea, într-o măsură cât mai mare, a inovațiilor aduse prin Tratatul Constituțional. România, alături de alte 15 statele membre, prin una din cele 64 de Declarații ce însoțesc Tratatul de la Lisabona, declară că drapelul reprezentând un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru, imnul extras din „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza „Unită în diversitate”, euro ca monedă a Uniunii Europene și ziua Europei sărbătorită pe data de 9 mai, continuă să reprezinte simbolurile apartenenței comune a cetățenilor Uniunii Europene și ale legăturii lor cu aceasta.

CONCLUZII

Procesul construcției europene reprezintă, în mod evident, un proces în continuă evoluție. Ultimele decenii au marcat și revizuirea, relativ frecventă, a tratatelor inițiale prin Actul Unic (1987), Amsterdam (1999), Maastricht (1993), Nisa (2003) și, mai nou, Lisabona (2009). Ultima revizuire, în mod particular, a fost rezultatul unui proces laborios și îndelungat, marcat de referendumuri respinse (Tratatul Constituțional, în Franța și Olanda, Tratatul de Reformă, în Irlanda), negocieri dure, crize. Cu siguranță, actualul Tratat de la Lisabona, asemenea celor care l-au precedat, nu reprezintă decât un compromis între diferitele state membre ale UE. Fără îndoială însă, într-o Uniune cu 27 de membri (și chiar mai mulți, dacă procesul de extindere va continua) un astfel de compromis va fi tot mai greu de atins. După cum observa și Gian Luigi Tosato „Uniunea nu a ajuns la destinația finală, dar metodele ei în privința revizuirii tratatelor fondatoare probabil că da” . Ținând cont atât de parcursul „accidentat” al actualului Tratat, dar și de climatul economic și politic actual extrem de tensionat, posibilitatea renegocierii tratatului în perioada următoare apare ca neplauzibilă. Pe de altă parte însă, deoarece persistă încă multe semne de întrebare în legătură cu modul în care va funcționa Uniunea în viitor, îndeosebi la nivelul celor două poziții nou create, Președinte al Consiliului European și Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, amendamente la actualul Tratat, privind funcționarea celor două instituții, sau precizări suplimentare oferite prin alte diferite documente normative specifice, apar ca inevitabile. Cu o probabilitate ridicată, până la finele acestui an, pe fondul experienței care se va acumula din derularea celor două Președinții rotative, spaniolă și belgiană, vor fi inițiate intervenții în direcția realizării „reglajului fin” în extrem de complexul mecanism instituțional european.

BIBLIOGRAFIE

„L’avenir de l’Europe – une perspective juridique”, Congresul Academiei de Drept European, Trier, 27-29 septembre 2007

„Tratatul de la Lisabona”, accesat la 13 martie 2016, data ultimei actualizări 22 septembrie 2015, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Aai0033

Andrei Popescu. „Tratatul de la Lisabona – un tratat modificator și reformator al Uniunii Europene”, Buletin de informare legislativă, nr. 1, 2008

Charles Grant. „Constitutional fudge. The EU’s foreign policy arrangements are dysfunctional, so why is Britain trying to block plans to make them more effective?”, Guardian blog, 19th of June 2007

Gabriela Drăgan. „Tratatul de la Lisabona – un nou pas în crearea unei Europe Unite?”, Sfera Politicii vol. XVIII, nr.5, Mai, 2010

Gian Luigi Tosato. „The Shape of Post-Lisbon Europe”, Stefano Micossi, Gian Luigi Tosato (editori), The European Union in the 21st Century. Perspective from the Lisbon Treaty, (Brussels, Center for European Policy Studies)

I. Jinga. „ Tratatul de la Lisabona: soluție sau etapă în reforma instituțională a Uniunii Europene?”, Revista română de drept comunitar, nr. 1, 2008

P.M. Kaczynski, D. Akule, M.Braun, P.Broin, K.Georgiou, F.Langdal, A.Lada, A.Moller, A.Primatarova, G.Ricard-Nihout, A.Schout, A.Siitonen. „Lisbon five month on: Surveying the new EU political scene” (EPIN, Commentary, no.5/29 April 2010)

Paul Ivan, Mihai Panaite, Ciprian Ciucu, Robert Uzuna. „Uniunea Europeană se adaptează din mers Tratatului de la Lisabona”, Centrul Român pentru Politici Europene, Policy Memo no.6, ianuarie 2010