Tratatele de la Locarno au debutat la sugestia ambasadorului britanic la Berlin, lordul [626118]

INTRODUCERE
Tratatele de la Locarno au debutat la sugestia ambasadorului britanic la Berlin, lordul
d’Abernon, “lordul protector al Germaniei”, ministrul de externe german, Gustav Stresemann,
propune Marii Britanii, încheierea unui pact de garanție vest-european. El transmite guvernului
francez un proiect oficial al unui asemenea act iar Briand acceptă deschiderea negocierilor
punând însă condiția ca Germania să intre în Societatea Națiunilor. Tratativele purtate pe cale
diplomatică între Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia au
fost desăvârșite de Conferința de la Locarno din 5-16 octombrie 1925.
S.U.A. nu participau la Conferință, președintele Coolidge a aprobat și influențat încheierea
acordurilor care creau condiții favorabile intrării economice S.U.A. în Europa. Stresemann spera
să evite un front comun franco-britanic, să obțină o evacuare anticipată a Renaniei, să
îndepărteze printr-o internaționalizare a problemei renane orice nouă natură unilaterală a Franței.
Franța pe de altă parte dorește ipoteza unui ajutor aliaților cehoslovaci sau polonezi în caz de
agresiune a Germaniei. Documentul principal-Pactul de garanție renan, semnat de către
Germania, Belgia, Marea Britanie, Franța și Italia la 1 decembrie 1925 la Londra. Pactul
prevedea inviolabilitatea frontierelor germano-franceze și germano-belgiene stabilite de tratatul
de la Versailles și menținerea demilitarizării zonei renane.
Potrivit art. 42 și 43 ale respectivului tratat Marea Britanie și Italia devin garanții pactului,
ceea ce demonstra slăbirea pozițiilor Franței în Europa, Anglia rezervându-și chiar și libertatea
de acțiune în cazul unui conflict în Estul Europei. Au fost încheiate acorduri bilaterale de arbitraj
între Germania și respectiv Franța, Belgia, Polonia, Cehoslovacia.
La 19 noiembrie proiectul de lege de ratificare a tratatului de la Locarno stipula ca
Germania trebuie să respecte condițiile intrării în Societatea Națiunilor dar ea are parte de
drepturi egale : este proclamată nevinovată de izbucnirea războiului și este demnă să-și păstreze
coloniile. La 8 febr. 1926 Germania cere admiterea în Societatea Națiunilor iar la 17 sept. 1926
Briand și Stresemann se întâlnesc la Thoiry, însă întrevederea n-a avut rezultat concret1.
Aplicarea în practică a soluțiilor alternative la Liga Națiunilor, cristalizate în dezbaterea
teoretică din anii imediat următori primului război mondial, a fost obiectivul atât al unor
organizații și mișcări non-guvernamentale, cât și al unor inițiative politice la nivel oficial.
Mișcările non-guvernamentale au avut obiectivul mobilizării opiniei publice europene, a elitei
intelectuale și politice, pentru a crea o stare de spirit favorabilă unificării europene în spirit
1 Marusia Cîrstea, Istorie contemporană universală (1919-1947). Note de curs , Craiova, Editura
Universitaria, 2008, p.38
1

federal și pentru a exercita presiuni asupra guvernelor în vederea efectuării unor pași practici în
direcția integrării continentului pe plan economic, politic și spiritual.
Dintre aceste inițiative, cea mai influentă s-a dovedit, în anii 20 cu deosebire, mișcarea pan-
europeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalerhi. El a primit cu entuziasm
programul wilsonian de reorganizare postbelică a lumii, în condițiile haosului economic, al
mizeriei sociale și instabilității politice generate de prăbușirea marilor imperii. Aderă la formula
unor reforme treptate în plan social și economic, într-un cadru politic liberal-democratic, și
respinge bolșevismul rusesc ca un atac la libertatea individuală, concepută ca valoare supremă.
Rezultatul tratatelor de pace și eșecul soluțiilor wilsoniene îl determină să adopte o poziție
deosebit de critică la adresa noilor realități politice ale continentului. Europa divizată, rezultată în
urma lor, creează un haos periculos al naționalismelor vindicative. Tratamentul umilitor aplicat
Germaniei, ca și naționalismul statelor succesoare marilor imperii, constituie germenii ale unor
viitoare conflicte generatoare de război. Liga Națiunilor este incapabilă să controleze această
situație anarhică, în care se confruntă adepții tratatelor de pace și revizioniștii, naționalismele în
concurență, minoritățile și majoritatea, diversele orientări economice protecționiste. Se
conturează astfel cu claritate, în viziunea sa, pericolul colapsului economic, al războiului
european și al ascensiunii bolșevismului, iar unicul remediu poate fi doar o unificare federală a
continentului, în cadrele Statelor Unite ale Europei2.
Se incheia astfel destinul unei inițiative care a reprezentat momentul culminant al politicii
de reconciliere din primul deceniu postbelic în vederea organizării colective a păcii și securității
continentului prin efortul propriu al țărilor sale, în condițiile în care Statele Unite și-au declinat
vreun rol în acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate în Liga Națiunilor au refuzat
să se implice în rezolvarea problemelor Europei. Proiectul Briand a constituit, în pofida limitelor
interne legate îndeosebi de incompatibilitatea unificării federale a continentului cu prezervarea
suveranității absolute a statelor sale, ultima șansă de corectare pe cale pașnică, prin buna
înțelegere, a greșelilor comise de autorii sistemului de la Versailles. Compromisurile impuse de
presiunea naționalistă în creștere, care au făcut să planeze asupra proiectului ambiguității și
suspiciunii mai mult sau mai puțin întemeiate privind urmărirea prioritară a intereselor specifice
franceze de hegemonie continentală, ca și schimbarea radicală a orientării politicii externe
germane, care a dat preferința intereselor naționale în fața celor general-europene, au făcut ca
proiectul Briand să se dovedească tardiv și să eșueze, deschizând, astfel, cale liberă ascensiunii
naționalismului economic și politic, regimurilor autoritare și tendințelor de înarmare, care au
pregătit direct noua conflagrație mondială.
2 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre) , Iași,
Institutul European, 1998, p.125
2

*
* *
Un eveniment crucial pentru evoluția relațiilor internaționale interbelice cu consecințe
ulterioare atât asupra relațiilor internaționale cât și asupra relațiilor româno-engleze 1-a constituit
Tratatul de la Locarno. În general, atât în istoriografia românească, cât și în cea străină acordurile
de la Locarno sunt apreciate ca fiind primul pas în concilierea Germaniei. Iar acest fapt, după
cum consideră istoricul român I. Ciupercă, a degajat impresia cercurilor politice britanice că
Anglia a restabilit un echilibru continental, diminuând posibilit ățile Franței de a domina Europa.
О părere deosebită о are diplomatul american Henry Kissinger care consideră că după semnarea
tratatelor de la Locarno Marea Britanie a renunțat la rolul ei istoric de factor de echilibrat. Este
important, de asemenea, că acest eveniment a avut importante consecințe asupra relațiilor dintre
cei doi garanți ai tratatelor de pace de la Paris. Astfel, A. J. P. Taylor consideră că rezultatul
practic al tratatelor de la Locarno, neașteptat și neprevăzut, a fost prevenirea oricărei cooperări
militare între Anglia și Franța atât timp cât ele rămâneau în vigoare. Iar Mihai Retegan consideră
că Locarno a deschis un nou stadiu în relațiile franco-britanice, simbolizând un început al
dependenței Parisului față de Londra. Într-adevăr, inițiativa britanică de a semna un pact de Cea
mai important era Mica Înțelegere, care reprezenta un bloc compact de state unite fiecare în parte
cu statul francez printr-un sistem de alianțe politico-militare3. În opinia guvernului englez poziția
României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei și a Franței contribuia la încercuirea Germaniei, ceea ce
constituia un element de îngrijorare și instabilitate. Prin prisma acestei concepții eronate, însăși
Marea Britanie, în mod paradoxal, punea în primejdie securitatea continentului european pentru
că această concepție permitea crearea unor condiții cât se poate de favorabile pregătirii
războiului de revanșă. În spiritul acestor tendințe în politica britanică, ministral de externe Austen
Chamberlain a venit cu ideea unei alianțe limitate între Anglia, Franța și Belgia, care să garanteze
doar granițele lor orientale, ceea ce presupunea о aliantă militară de natură să se opună agresiunii
germane doar în Occident. Gustav Stresemann, ministral german de externe, s-a opus inițiativei
britanice și pentru a împiedica identificarea țării sale cu un agresor potențial a declarat că un pact
fără Germania era de fapt un pact împotriva Germaniei, creând prin aceasta о stare de criză.
Pentru a ieși din acest impas, la 20 ianuarie 1925 G. Stresemann a făcut guvernului englez о
propunere prin care sugera un tratat de pace franco-german, garantat de Marea Britanie și Italia.
Conform memoriilor lăsate de Stresemann, ideea pactului i-ar fi fost sugerată de lordul
3 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.127
3

D’Abernon încă la 29 decembrie 1924, însă realizarea propunerii ambasadorului britanie a
întârziat un pic din cauză că guvernul din care făcea parte Gustav Stresemann a demisionat4.
Inițial, inițiativa germană a fost acceptată de guvernul de la Londra cu oarecare ezitare. Astfel,
la 3 februarie 1925, Chamberlain îi scria lui D’Abernon că acel moment era nefavorabil pentra
analizarea propunerii germane, iar cel mai bun mijloc pentra a nu-i face pe francezi să bănuiască
ceva era ca Germania să intre în Liga Națiunilor. În opinia istoricului A.J.P. Taylor oferta
germană era extrem de atractivă pentra britanici, deoarece о garanție împotriva unui agresor
nenumit oferea exact acea justiție imparțial pe care о promova MacDonald. De asemenea,
prietenii Franței, ca Austen Chamberlain, se puteau consola cu ideea că singurul agresor posibil
putea fi doar Germania, astfel încât alianța anglo-franceză ar fi fost subânțeleasă. În plus, era și
un bun prilej de a reconstitui securitate în Europa de Vest a slăbit poziția Franței în Europa și
respectiv pe cea a României, care nu a fost atrasă în sistemul securității selective promovat de
marile puteri. Așadar, Locarno a creat doar aparența rezolvării problemei securității europene,
responsabilitatea pentra această eroare diplomatică revenindu-i în mare parte politicii britanice de
conciliere a Germaniei.Inițiativa engleză a avut drept scop consolidarea securității europene
amenințată de existența Tratatului de la Versailles, care impunea Germaniei sarcini foarte grele,
ceea ce putea declanșa spiritul de revanșă, destabilizâd situația internațională. Un alt factor, care
contribuia la insecuritatea europeană era, după aprecierea Foreign Office-ului, politica francezilor
față de germani.Astfel, Franța și-a creat pentru propria sa securitate în lipsa garanției SUA și
Angliei anumite compensații în Europa Centrală și de Sud-Est.

Acordurile de la Locarno, interesele statelor din Europa centrală; perceptii românești :
Documentele parafate la Locarno la 16 octombrie 1925 și semnate la Londra, la 1 decembrie
același an, cuprindeau:
1.Un Protocol final enumerând documentele următoare, precum și diverse declarații.
2.Cinci anexe, și anume:
A.Tratatul dintre Germania, Belgia, Marea Britanie, Franța, Italia, care garanta:
a)statu-quo-ul teritorial rezultând din frontierele dintre Germania, pe de o parte,
Belgia și Franța, pe de altă parte;
b)observarea articolelor 42 și 43 din tratatul de la Versailles privind zona
demilitarizată.
B. Convenția de arbitraj între Germania și Belgia.
C. Convenția de arbitraj între Germania și Franța.
D. Tratatul de arbitraj între Germania și Polonia.
4 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.213
4

E. Tratatul de arbitraj între Germania și Cehoslovacia.
3.Un proiect de scrisoare către delegația germană precizând interpretarea dată de guvernele
francez, belgian, britanic, italian, cehoslovac și polonez, art.16 al Covenantului.
4.Două tratate de asistențǎ mutuală în caz de agresiune, între Franța și Polonia și între Franța și
Cehoslovacia.
Satisfacția Germaniei a fost deplină. Stresemann nota: ,,La Locarno am putut să ne dăm seama
de schimbarea situației pe care o implicǎ intrarea noastră în scenǎ. Acolo noi am jucat rolul
principal, iar ceilalți au redevenit foarte mici5.
Fusese înlăturat, prin acele acorduri, obstacolul pricipal în calea revendicărilor germane, și
anume ,,fie liniștea externă a Franței care se temea ca o Germanie de 60 milioane de locuitori să
nu devinǎ o Germanie de 70 milioane de locuitori”. Dar, credea Stresemann, „din momentul în
care frontiera francezǎ nu mai este amenințată, argumentul unei Germanii prea puternice isi pierde
valoarea,,.
Dezbaterile din luna noiembrie 1925 din Reichstag, prilejuite de ratificarea acordurilor de la
Locarno, relevă calculele foarte amănunțite de perspectivǎ îndelungată și imediată care au stat la baza
acțiunii politico-diplomatice a Germaniei pentru obținerea acestor acorduri. De piesa de rezistențǎ a
acordurilor locarniene, Pactul rhenan, se legau planurile concrete de revizuire a frontierei germane
atât la Vest, cât și la Est. Temerilor unor deputați în sensul că Pactul rhenan anulează posibilitatea
revizuirii frontierei la Vest, Stresemann le-a dat un răspuns clar: reluarea Alsaciei și Lorenei”,
„revizuirea frontierei cu Belgia”; acestea erau chestiuni asupra cărora consensul germano-britanic
exista deja, așteptându-se momentul prielnic. Ideea aceasta a fost subliniată și comentată în același
sens de mulți deputați socialiști, ca și de alte culori politice. Deputatul Breitscheid, de exemplu,
arăta în intervenția sa din 27 noiembrie 1925 că Germania ,, N-a renunțat niciodată la Alsacia și
Lorena”, iar spiritul de la Locarno ne va ajuta să eliberǎm teritoriile noastre de la Vest ocupate de
trupe străine”
În legătură directă cu Pactul de garanție rhenan – prin care Belgia, Franța, Germania se
angajau, sub garanția Angliei și Italiei, să nu se atace pe frontierele lor comune – problema
sancțiunilor s-a dovedit a fi fost golită de conținutul și sensul ce i-l dăduseră Tratatul de la Versailles
și Pactul Societatii Națiunilor, datorită noilor reglementări de natură arbitrară. Despre acest aspect al
problemei aplicării sancțiunilor, cancelarul Luther spunea: , ,practic, acordurile de la Locarno au
restrâns într-atât posibilitatea de a adopta sancțiuni, încât eventuala lor aplicare devine
neverosimilǎ. Or, la Locarno s-au menținut dispozițiile de la Londra, care au fost chiar întărite prin
următoarea modiflcare: s-a decis că, dacă aliații vor să întreprindă o acțiune contra noastră, un
tribunal arbitrar, în fața căruia ar trebui să facem apel, ar examina dacă sancțiunile propuse sunt
5 Les papiers de Stresemann, tome II, p. 116.
5

întemeiate în drept. Prin urmare, dreptul de a aplica sancțiuni este foarte restrâns și, în acest
domeniu restrâns, el este subordonat deciziei unui tribunal arbitrar”6.
La Paris și la Londra, acordurile de la Locarno, care aveau să capete învestitura Parlamentului
prin ratificare, au fost prezentate în raport cu interesele fiecăreia dintre puteri. Astfel, în concluzia
Raportului Comisiei pentru afaceri externe a Camerei franceze privitor la acordurile de la Locarno,
prezentat la 23 februarie 1926, se consi dera că aceste documente au însemnat „ o realizare parțială
a Protocolului de la Geneva”, o ,,etapa", un început, fie dezvoltarea și precizarea acordurilor de
la Locarno – se spunea în raport -, de generalizarea lor la toate posibilitǎțile de conflict, de
aderarea la această politică de pace în cadrul Societǎții Națiunilor a marilor puteri care stau încă de
o parte, depind realizarea dezarmării generale și rezultatul ei – securitatea generala"7.
Mai mult decât atât, Comisia considera Locarno ca „ o etapǎ decisivǎ a cǎrei amploare este
aproape europeanǎ, deoarece tinde sǎ organizeze pacea între șapte state, printre care se aflǎ
foștii dușmani din ultimul rǎzboi, sǎ reglementeze prin arbitraj unele dintre conflictele în care se
ascund riscurile de rǎzboi esențiale și cele mai probabile”. Aprecierea era cel puțin bizară, dacă
luăm în considerare faptul că documentele de la Locarno au fost o „operǎ" aproape exclusiv anglo-
germană, la care s-a raliat și Franța, iar cele „7 state” erau de fapt trei – Germania, Franța, Belgia,
Anglia fiind pe post de „mare preot,, iar celelalte state din Centrul Europei, doar spectatori.
Aristide Briand, altǎ dată vehement opozant al politicii de concesii fațǎ de Germania, spunea acum
că ,,Locarno constituie maximum ce se putea obține. Și pentru frontierele de Est, ce era înainte de
Locarno? Nimic! Situația s-a ameliorat totuși prin aceste acorduri: orice s-ar zice, prietenii noștri
din Est vor obține câteva elemente de securitate care le lipsesc”8.
Tocmai aici era problema: ce elemente de securitate au căpătat statele din Est? Mai întâi, care a
fost statutul statelor central-europene la Locarno? Ele n-au fost consultate, n-au fost parteneri
de discuții. ,,au fost obligați sǎ aștepte într-o salǎ vecinǎ pânǎ cdnd noi i-am lǎsat sǎ intre. Iatǎ
douǎ state care s-au dezvoltat sub protecția marilor puteri și pe care … în momentul când au crezut
că pot sǎ se înțeleagǎ cu Germania, le-au lăsat sǎ cadǎ", scria Gustav Stresemann.
Între sistemul occidental și cel oriental de garanții, deosebirea fundamentalǎ consta în aceea că
Franța singurǎ era garanta acordurilor orientale, acorduri care n-au fost cuprinse în pactul de
securitate rhenan; cu alte cuvinte, în timp ce, pe lângă Franța, Italia și Marea Britanie garantau Pactul
rhenan de securitate, în cazul Poloniei și Cehoslovaciei, nerespectarea de către Germania a
6 Frankfurter Zeitung” din 28 nov. 1925, ediția I (de dimineata).
7 Debats parlamentaires, N° 2615, Chambre des Députés, troisième législature, Session 1926,
Annèxe au procès-verbal de la I- re séance de 23 février 1926. Rapport fait par M.Paul-Boncour au nom de
la Commission des affaires etrangères chargée d’examiner le projet de loi tendant à autoriser le Président de
la République à ratifier les actes ci-après énumérés, conclus à Locarno, p.35.8 Ibidem, p.39.
6

angajamentelor intervenite la Locarno, pentru menținerea păcii generale, crea obligația doar pentru
aceste două țǎri și pentru Franța singură, să-și acorde imediat asistențǎ în virtutea art.16 al Pactului
Societatii Națiunilor. Deosebirea este subliniată și de faptul că Pactul de securitate rhenan nu
conținea nici o prevedere expresă privind inviolabilitatea frontierelor orientale și, în același timp,
tratatele orientale nu stipulau nici ele nimic referitor la menținerea statu-quo-ului teritorial și a
inviolabilitatii lui.
În același timp, Franța a fost încorsetată în ceea ce privește posibilitǎțile de a acționa în cazul
când Germania ar fi violat prevederile articolelor 42 sj 43 din Tratatul de la Versailles (referitor la
zona demilitarizată) prin modul cum era formulat art.4 al Pactului rhenan. Acest articol distingea
cazul unei violǎri flagrante a frontierelor și a zonei demilitarizate, când asistența se aplica în mod
automat, și cazul unei violǎri neflagrante, când Consiliul Societǎții, chemat să constate o astfel de
violare, dădea aviz puterilor semnatare să acorde ajutor statului în cauză. Deci, dacă, înainte de
Locarno, Franța putea, deși în condiții mai mult formale, să recurgă la război pentru a sili
Germania să respecte statutul fixat prin tratatul de la Versailles, după Locarno, Franța își subordona
acest drept unei autorizații a Cosiliului Societǎții, luată cu unanimitate de voturi. Mai mult decât atât,
în virtutea articolului 6 din Pactul rhenan de securitate, Germania căpăta dreptul de a transfera în
domeniul arbitral și de conciliațiune toate diferendele provenind din aplicarea Tratatului de la
Versailles, care până în octombrie 1925 erau supuse deciziilor unilaterale ale puterilor fostei
Antante. Pentru Germania, aceasta se traducea și în posibilitatea de a forța, pe cale pașnică și în
cadrul Covenantului și al acordurilor de la Locarno, revizuirea frontierelor incomode pentru spiritul
revanșard.
Juristul englez Carr interpreta astfel efectele Locarno-ului: „Graba cu care Marea Britanie era
gata să garanteze unele granițe și refizul său de a garanta altele a avut efectul de a împărți
frontierele, din punctul de vedere al siguranței, în frontiere de prima categorie și frontiere de a
doua; pe când guvernul britanic anunța cu tărie cǎ toate obligațiile rezultate din Pact vor fi
respectate, impresia pe care o dǎdea tratatul de la Locarno era cǎ Marea Britanie nu se gândea să
ia măsuri militare pentru a apăra granițe în răsăritul Europei. În definitiv – sublinia Carr –
acordurile de la Locarno au distrus atât tratatul de la Versailles, cât și Pactul Societǎții. Ele
dădeau naștere pǎrerii cǎ tratatul de la Versailles era lipsit de forța obligatorie"9 (subl. ns.).
Deci, Germania nu era dispusă să renunțe la revizuirea graniței sale de răsărit, folosind în acest
sens cel puțin trei argumente: 1) nu a încheiat cu Polonia și Cehoslovacia tratate asemănătoare
Pactului rhenan; 2) dorea să urmărească revizuirea frontierelor cu aceste state pe cale „pașnicǎ";
3) Pactul rhenan îngrădea o acțiune franceză în ajutorul Cehoslovaciei sau al Poloniei deoarece
Franța prin acel pact se angaja, sub garanția anglo-italiană, să nu recurgă la forța contra Germaniei.
9 E. N.Carr, International Relations , London, 1937, p.73
7

Toată asistența militară a Franței pentru una dintre aceste țǎri trebuia să fie încadrată exclusiv în
aplicarea articolului 16 al Covenantului10. Lucrul acesta era, de altfel, în mod expres specificat în
articolul 8 al tratatelor (identice ca text) franco-polon și franco- cehoslovac: ,,În cazul în care
Polonia sau Franța ar avea de suferit de pe urma unei nerespectări a obligațiilor existente azi între
ele și Germania pentru păstrarea păcii generale, Franța și Polonia se obligă reciproc să-și dea de
îndată ajutor în aplicarea art. 16 din Pact, dacă această nerespectare este întovărașită de o
folosire a forței armelor, deși nu s-a produs nici o provocare.Dacă Consiliul nu ar putea elabora în
unanimitate, cu excepția părților în conflict, o decizie și dacă Franța sau Polonia s-ar vedea
atacate, Fară provocare din partea lor, atunci Franța și Polonia isi vor da de îndată ajutor în
virtutea art. 15 alin 7 ”11.
Într-un referat al Ministerului de Externe al României, întocmit de Radu Djuvara la 16
decembrie 1925, se subliniau tocmai diferențele de tratament pentru frontierele din Vestul și cele
din Estul Europei, cu alte cuvinte pentru securitatea Vestului și securitatea Estului. Imposibilitatea
în care s-a găsit Franța de a obține pentru aliații ei măcar o înlocuire a garanției occidentale a
celor 5 puteri semnatare ale Pactului, printr-o garanție franceză a Tratatelor orientale, și toate
discuțiunile aprinse în jurul acestei chestiuni dovedesc cǎ există o inegalitate de statut pentru
frontierele occidentale și cele orientale… Cauza principală a acestei nereușite – se arăta în
referatul amintit – a fost refuzul categoric al Marii Britanii de a merge cu garanția dincolo de
Rin,,12.
Era corect, deoarece Marea Britanie, membră a Consiliului Societǎții Națiunilor, putea, folosind
dreptul de veto, să torpileze orice hotărâre care ar fi dus la angajarea ei efectivă într-un război
rezultând dintr-o agresiune săvârșită de Germania contra unui stat european situat chiar și la Vest de
Rin. Sir John Simon, ministru de externe câțiva ani mai târziu, referindu-se la această libertate
regala" a Marii Britanii în chestiunea asistenței Franței obținută la Locarno, recunoștea tocmai
caracterul „moral”al angajamentelor britanice, dată fiind posibilitatea folosirii dreptului său de
veto în Consiliu. Astfel, spunea șeful Foreign Office-lui, Locarno „nu înseamnă angajarea
guvernului britanic în treburile Europei13 .
În acest sens a interpretat acordurile de la Locarno și Ministerul de Externe al României: ele
„nu pot însemna pentru România și țǎrile vecine aliate decât hotărârea Marii Britanii de a nu
garanta alte frontiere decât cele ale Franței și Belgiei. Din acest punct de vedere,acest instrument
10 Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930,, p. 33211 Ibidem, p.34312 Arh. MAE, Fond Dosare speciale, vol.113. „Acordurile de la Locarno”, referat semnat de Radu
Djuvara, 16 decembrie 1925.13 xxx, Fond Societatea Națiunilor, vol II, raport 3009/A-2, Londra, 21 nov. 1933, semnat
Laptew (Dezbatere în Camera Comunelor în zilele de 7 și 13 nov. 1933).
8

arǎta din partea Marii Britanii o interpretare restrictivǎ a obligațiilor rezultând din Pactul
Societǎții Națiunilor, interpretare contrară spiritului și literei Pactului14,,.
Cu toate acestea, în Rezoluția sa din septembrie 1926, Adunarea Societǎții Națiunilor a dat
aprobarea sa morală tratatului de la Locarno, pe care 1-a recomandat drept „model”, argumentând
că „acordurile de acest gen nu trebuie limitate la o regiune restrânsă, ci pot să se aplice în diverse
regiuni ale lumii”
14 Ibidem, 15 Ibidem,
9

CAP.I – CONTEXTUL INTERNAȚIONAL
Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor și
modelelor federaliste anterioare, el conturează imaginea unei ere a primatului valorilor
internaționale în fața celor naționale, a unei faze de tranziție a istoriei mondiale de la federații
continentale la cele intercontinentale, Europa aflându-se între continente gigant, cu resurse
unificate, și salvarea ei constând într-o armonizare și unire a intereselor celor 30 de state care o
compun, integrându-se într-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Națiunilor. Pentru apropierea
de acest obiectiv, el postulează o campanie majoră de educație și propagandă în spiritul identității
și solidarității general-europene, printr-o organizație și mișcare pan-europeană, menită a forma o
opinie publică favorabilă proiectului și a influența în mod decisiv inițiativele politice
guvernamentale care să-l pună în practică.
Programul mișcării pan-europene este formulat în cartea Pan-Europa, publicată la Viena în
octombrie 192315. Acest manifest politic îmbina viziunea globală cu un diagnostic exact al
situației concrete a Europei. Esența, în concepția sa, este decăderea Europei datorită sistemului
politic învechit, al accentului pus pe conflictele între clase în locul relațiilor interstatale, a
îmbinării slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor
puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietică, Japonia, Statele Unite, care sunt fie
federații, fie imperii, cu resursele unificate, creează un câmp de forțe planetar, în timp ce Europa
se marginalizează datorită atomizării în state independente, iar continentele rivale se integrează
tot mai mult. În condițiile dezvoltării economice moderne, a globalizării transporturilor și
comunicațiilor, statele naționale devin un cadru strâmt și generator de conflicte, pe când
unificarea continentului ar asigura pacea și stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne
și transformarea Europei într-o importantă putere mondială, cu păstrarea primatului său cultural.
Acest obiectiv poate fi realizat pe două căi: prin forța, respectiv cucerirea rusească și
generalizarea continentală a modelului revoluției bolșevice, fie prin unificarea federală voluntară
a statelor europene.
Granițele Europei unificate, ale Pan- Europei, trebuiesc trasate ținând seama de factorii
politici și culturali. Ea va cuprinde, într-o primă fază, doar țările continentale, cu excluderea
Angliei, ale cărei interese sunt preponderent extraeuropene. Anglia însă va trebui atrasă să
sprijine uniunea pan-europeană dinafara ei, rămânându-i totodată deschisă posibilitatea aderării
viitoare.
15 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european de la 1850 până la sfârșitul
secolului al XX-lea, București, Editura Cartier, 2000, pg.89
10

Principalul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietică, datorită sistemului său politic
nedemocratic și tendințelor de a-și exporta acest model. Pericolul rusesc va putea fi oprit prin
forțe unite, doar prin realizarea Pan- Europei înaintea refacerii economice și militare a colosului
răsăritean, în caz contrar o Rusie refăcută dobândind inevitabil hegemonia asupra Europei
divizate. Este necesar, deci, în primă fază, un pact de garantare a securității statelor învecinate cu
Rusia, apoi un tratat de arbitraj obligatoriu între toate statele europene, care să împiedice o
intervenție posibilă a Rusiei în conflictele intereuropene. Să se dezvolte relații economice
pașnice între uniunea pan-europeană și Rusia, iar în viitor să se urmărească atragerea acesteia
într-un program de dezarmare generală, pe baza convingerii ei treptate asupra ineficienței și
inutilității războiului contra Europei unite.
În ceea ce privește relațiile cu America, doar integrarea economică și unificarea federală,
îmbinate cu cooperarea cu Rusia în plan economic și cu dezarmarea generală, vor putea
împiedica "cumpărarea" Europei de către americani, invazia mărfurilor americane pe continent.
Dacă Europa va rămâne divizată, va pierde pozițiile sale pe plan mondial în fața concurenței
americane și a posibilei industrializări sovietice și chineze.
Liga Națiunilor se întemeiază pe principii de organizare eronate, susține contele austriac.
Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de mărimea și ponderea lor, caracterul
incomplet prin excluderea Rusiei și Germaniei, interferența statelor extraeuropene în problemele
specifice continentului european, condamnă organizația la ineficiență și eșec. În concepția sa,
Liga Națiunilor va trebui restructurată ca o uniune de federații regionale și continentale, care să
se ocupe doar de problemele globale, intercontinentale, Pan-Europa devenind o federație
autonomă în cadrele unei astfel de organizări unitare a lumii, care să garanteze pacea mondială16.
Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, să se elimine, în primul rând,
pericolul unui război intereuropean, din care ar profita doar Rusia. Mijloacele în acest sens ar fi
federalizarea, arbitrajul obligatoriu și garanțiile generale de securitate acordate tuturor statelor. În
plan economic, să se refacă cu forțe unite regiunile distruse de război, să se renunțe la unele
atribute ale suveranității naționale în domeniul politicii economice, realizându-se o uniune
vamală continentală. Unificarea economică a continentului să preceadă cea politică și să se
înfăptuiască treptat, prin integrarea unor entități regionale. O altă premisă importantă a unității
continentului este combaterea și eliminarea naționalismului, promovându-se, prin educație, ideea
unității Europei în diversitatea culturilor sale naționale, care sunt întrețesute în cadrele culturii
europene unice. Națiunile nu pot fi despărțite prin frontiere și acestea trebuiesc golite de
însemnătatea lor economică, strategică, spirituală, ceea ce va duce la dispariția treptată a urii
între națiuni și state. Cea mai gravă problemă politică a Europei – rivalitatea franco-germană să
16 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre) , Iași,
Institutul European, 1998, p.87
11

se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala barieră în calea expansiunii rusești spre
Occident. Alternativa nu poate fi decât alianța germano-rusă contra Franței și un nou război
european.
Realizarea practică a obiectivelor Pan-Europei urmează a avea loc în mai multe
etape. Într-o primă fază, să se convoace o Conferință pan-europeană, în care să se
înființeze comitete de organizare a Curții de arbitraj, a Curții de garanții, să se
dezbată problemele dezarmării, ale unificării comunicațiilor, vămilor, monedelor,
protecția minorităților, reglementarea datoriilor și reparațiilor de război. Să se
decidă periodicitatea acestor întruniri în viitor și să se înființeze un birou pan-
european, ca organ central al mișcării de unificare europeană. În faza următoare, să
se încheie tratate de arbitraj obligatoriu și un pact de securitate între toate statele
europene democratice, o uniune vamală pan-europeană, abolindu-se barierele
vamale existente, începând cu statele succesoare ale Monarhiei Austro-Ungare,
creându-se uniuni monetare și vamale regionale. În sfârșit, să se elaboreze și să se
adopte o Constituție pan-europeană, cu un parlament bicameral al continentului, o
cameră fiind cea a popoarelor, cu 3oo de deputați, și cealaltă a statelor,
reprezentând cele 26 de state continentale17. Să se generalizeze limba engleză,
introdusă ca limbă obligatorie în școlile primare și secundare. Cât privește Estul, în
Conferința de presă din 7 martie 1925, Stresemann a făcut precizările necesare, astfel ca totul să fie
limpede: ,,Ne frământă problema frontierei orientale; niciodată nu ne vom putea angaja să
recunoaștem actualele noastre frontiere la Est – spunea ministrul de externe german; suntem
obligați să ne rezervǎm posibilitatea revizuirii prin aranjamente, invocând art. 19 al Pactului
Societatii Națiunilor care prevede modificarea eventuală a tratatelor devenite inaplicabile. Prin faptul
ca Memorandumul nostru menționează doar regiunea rhenană chestiunea este clarificata,,.
Peste două zile, o convorbire secretă între Stresemann, Carl von Schubert, secretar de stat,
cancelarul Hans Luther și lordul d’Abermon a precizat identitatea de vederi germano-britanică în
problema modificării frontierei germane de Est prin invocarea art.19 al Covenantului18. „Unda
verde” dată acestei abordări prin înțelegerea germa no-britanică a fost copios folosită de presă.
„Hamburger Fremdenblatt” din 10 aprilie 1925 scria: ,,Acceptarea de noi a statu-quo-ului la Vest
implica, evident, refuzul Germaniei de a accepta frontierele de la Est”.
Memorandumul german și precizările ulterioare oficiale și oficioase privind iminența
revizuirilor de frontiera la Est au complicat, evident, situatia internațională. Schimbările produse în
Anglia prin înlocuirea la cârma statu'lui a lui MacDonald cu Austen Chamberlain n-au însemnat
17 Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX (1918-1939) , Constanța, Editura Ex Ponto, 2006, p.83
18 Valentin Ciorbea,, p. 77-77v. Scrisoare confidențială nr.77, Paris, 17 mart. 1925 a lui Ed. Herriot, președinte
al Consiliului de miniștri și ministru de externe, către miniștrii Franței la Varșovia și Praga.
12

câtuși de puțin modificări în orientarea politicii externe britanice. După convorbirea particularǎ cu
noul premier britanic, la 16 martie, Herriot a întocmit un Memorandum asupra problematicii
Pactului rhenan în viziunea germano-britanică. El pleca de la constatarea – pe care o întărise
convorbirea cu Chamberlain – că „este imposibil să ajungem la un tratat general de asistenta
mutualǎ înglobând și frontiera orientalǎ a Germaniei'. Herriot s-a împăcat cu ideea „unui tratat de
garanție mutualǎ numai pentru Europa occidentalǎ. El considera că un astfel de tratat „va fi o
garanție foarte puternică pentru pace în toată Europa Centralǎ" și în acest context Cehoslovacia și
Polonia trebuie să fie convinse de acest lucru19”.
Partea a doua a documentului cuprindea observațiile personale ale premierului francez asupra
efectelor negative ce decurgeau pentru statele de la frontierele de Est ale Germaniei din planul
germanǎ; aceste observații, făcute dincolo de orice servitute impusă de poziția sa oficială,
dovedesc o lucidă înțelegere a lucrurilor. Iată ce spunea Herriot: Încheierea unui așa-zis pact de
securitate va fi în realitate începutul unei perioade de insecuritate și de incertitudine generalǎ, de
eșec total”. El era conștient că „nu există posibilitatea începerii unei dezbateri a chestiunilor de
frontieră, pentru că dacă ar fi, s-ar pune problema Prusiei orientale, mâine se vor pune toate
celelalte chestiuni: Viena, tratatul de la Trianon, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria și
toate celelalte state din Balcani,,.
Așadar, judecǎți lucide, corecte, realiste care aveau să fie confirmate de istorie. Și totuși,
diplomația franceză a folosit un limbaj foarte diferit în raport cu statele aflate la frontiera de Est a
Germaniei, Cehoslovacia și Polonia. Astfel, în instrucțiunile confi dențiale date miniștrilor francezi
la Praga și Varșovia, Herriot dezvolta ideea că propunerile germane din proiectul Pactului rhenan
corespund întru totul prevederilor tratatului de la Versailles cu privire la menținerea fortificațiilor pe
frontiera de Est a Franței din motive, evident, de insecuritate; de aici, desigur, eventualitatea
modificării ei. Herriot atrăgea atenția diplomaților săi asupra circumspecției de care trebuie să dea
dovadă în convorbirile lor: ,,Sǎ nu folosiți nimic din instrucțiunile relative la frontiera occidentalǎ a
Germaniei”. Oricum, trebuia date asigurări de prietenie, loialitate etc.
Este de remarcat că limbajul diplomatic francez a reușit să liniștească pentru moment temerile
statelor de la Estul Germaniei. Încrederea în bunele intenții ale Franței și în determinarea ei de a
rămâne garantă a securitǎții în Est era încă puternică. Mai mult încă, după părerea lui Titulescu,
„n-ar fi deloc imposibil ca britanicii, sensibili totdeauna la fapte, să lepede ei singuri, ca
periculoase și inutile, părerile lor de azi20”.
Cu puțin timp înainte de semnarea acordurilor de la Locarno, Stresemann definea astfel
obiectivele politicii externe a Germaniei:
1919 Ark MAE – Paris, Papiers d’agents, Papiers Herriot, vol.19, p.3820 Ibidem, p.
13

„1) Combaterea politicii agresive a Franței și punerea teritoriului german la adăpost de invaziile
franceze;
2)Germania, metropola germanismului, trebuie să devind tutore al tuturor grupurilor germane din
Europa;
3)Germania trebuie să tindă la revizuirea frontierei sale orientale a cărei imposibilitate e
recunoscută de toată lumea;
4)Trebuie sd-și ceard dreptul la colonii;
5)Trebuie să lupte în primele rdnduri pentru ca să fie recunoscut dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, drept care, în ceea ce privește chestiunea alipirii
Austriei la Germania, a fiost violat cu un cinism fiară pereche și a devenit iluzoriu”21 .
Poziția de forțǎ a Germaniei, care, în negocierile pentru acordurile de la Locarno, a fost ,, le maître
du jeu,, s-a bazat atunci, în 1925, pe câteva elemente esențiale ce țineau atât de defectuoasa organizare
a păcii și securitǎții generale și de jocurile de interese ale marilor puteri, cât și de mentalitǎți. Astfel,
constrângerile economice și politice foarte mari din Tratatul de la Versailles combinate cu
despăgubirile de război datorate de Germania n-au fost însoțite de un sistem de măsuri care să facă
posibilă plata integrală a acestor datorii, preîntâmpinându-se atât stimularea revanșismului și
militarismului, cât și căderea economiei germane. În același timp, Societatea Națiunilor și pactul său,
având multe carențe mai ales în chestiunea asigurării respectării tratatelor, s-au dovedit din capul
locului ineficiente, acceptându-se ca ,, fapte împlinite” violările succesive ale tra tatelor de pace (ca, de
exemplu, convențiile germano-sovietice, refacerea Wehrmachtu- lui, ștergerea datoriilor de reparații
germane etc.). În fine, tendințele Franței de a anihila Germania, de a avea o influențǎ determinantǎ pe
continent au alimentat din plin tendința de respingere din partea Angliei, care a căutat mijloace de
contracarare. Cel mai eficient între aceste mijloace era, desigur, Germania, ce trebuia opusă, ca mare
putere, Franței. În acest complicat sistem de relații, statele mici din Centrul și Răsăritul Europei au
devenit, treptat, obiecte în jocul acestor interese, fie de o parte, fie de cealaltă.
Premisa îndeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidaritații europene printr-o
mișcare de masă, care să angreneze reprezentanți ai tuturor forțelor politice democratice, de la
socialiști la catolici și liberali, generația tânără, femei, intelectuali, toate clasele și păturile
sociale, pentru combaterea naționalismului și sovinismului, a militarismului, a protecționismului
economic, a bolșevismului, și pentru a determina factorii guvernamentali ai țărilor continentului
să înlocuiască viziunea politică a confruntării cu cea a unificării și federalizării europene, ca o
garanție a păcii, stabilității și a salvgardării rolului mondial al Europei.
21 Les papiers de Stresemann (publiés par Henry Bernhard), Paris, Plon, 1932, tome II, p.110.
14

Pentru punerea în aplicare a acestui program, care, în pofida idealismului sau, a impreciziei
în definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, datorat și tendinței de a atrage forțe
politice cât mai largi, era, fără îndoială, în sensul evoluției istorice, contele Coudenhove-Kalergi
a lansat în 1924 un Manifest european, în care a cerut tuturor forțelor democratice din Europa să
militeze pentru unificarea economică, politică și militară a continentului, prin uniune vamală și
înlăturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu și garanții reciproce de securitate,
reorganizarea Ligii Națiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite și
țările din Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revanșă.
Adresând apelul către alegători ca în toate țările să voteze doar candidatții favorabili unificării
europene, Manifestul se încheia contrapunând o Europă divizată, sorginte a mizeriei, agresiunii
și războaielor, unificării continentale aducătoare de pace și prosperitate.
Activitatea organizatorică stăruitoare și abilă a contelui Coudenhove-Kalergi, în spiritul
acestor idei programatice, a permis în câțiva ani nașterea unei mișcări pan-europene de
anvergură, cu influență importantă în cadrul opiniei publice și la nivelul forurilor oficiale
guvernamentale. O editură a mișcării pan-europene la Viena, reviste ca "Das neue Europa", "Les
États Unis da Europe", "La Europe nouvelle", au contribuit esențial la difuzarea programului
pan-european. S-au înființat secții naționale în numeroase țări europene, având în frunte
personalități de prim-plan ale vieții politice și intelectuale. Secția austriacă era condusă de
cancelarul federal Ignaz Seipel și vicecancelarul Karl Renner, una din personalitățile directoare
ale mișcării socialiste internaționale a vremii. Secția germană includea pe social-democratul Paul
Loebe, președinte al Reichstagului, pe Erich Koch-Wieser, președinte al Partidului Democrat, pe
ministrul economiei Joseph Koeth. Secția franceză avea în frunte pe ministrul economiei Louis
Loucheur și pe liderul socialist Léon Blum22. Printre personalitățile vieții culturale care și-au
asumat obiectivele mișcării pan-europene se aflau Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains,
Thomas si Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, Reiner Maria Rilke, Stefan Zweig, Franz
Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, Jose Ortega y Gasset, Miguel de
Unamuno, Richard Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt etc.
În 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunța favorabil ideii Statelor Unite
ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann, primind în repetate rânduri în
audiență pe contele Coudenhove-Kalergi, se declara interesat de obiectivele economice ale
uniunii preconizate, rămânând, în schimb, rezervat față de aspectele politice și critic față de
excluderea Marii Britanii din proiectul pan-european, Germania vizând, în esență, o revizuire a
tratatelor de pace în cadrele unei Ligi a Națiunilor reorganizată cu sprijin englez, mizând pe
22 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria Universală, vol. 3, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2006, p.56
15

tendințele britanice de contracarare a hegemoniei continentale franceze. Ministrul de externe
francez Aristide Briand accepta, în schimb, președinția de onoare a Uniunii Pan-europene, care
cunoaște cel mai însemnat succes organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea primului
Congres pan-european la Viena cu 2000 de participanți, sub președinția lui Eduard Benes, Ignaz
Sweipel, Joseph Caillaux, Paul Loebe, Francesco Saverio-Nitti si Nicola Politis.
Deși mișcarea pan-europeană a lui Coudenhove-Kalergi a avut inițiativă în promovarea ideii
unificării europene, nu au lipsit nici alte organizații non-guvernamentale care și-au asumat un rol
în această privință. Astfel, în 1924 ia ființă Uniunea vamală europeană, prezidată de Edgar Stern-
Rubath, Charles Gide și profesorul Emil Hantos. Mișcarea își propunea uniunea vamală treptată
a țărilor europene în jurul unui nucleu central reprezentat de Franța, Germania, Belgia și
Luxemburg, prin înțelegeri regionale, acorduri de cartel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii
Britanii și a Statelor Unite, ca o etapă spre liberalizarea comerțului mondial sub egida Ligii
Națiunilor. Uniunea a editat trei reviste și a creat comitete naționale în diferite țări europene,
bucurându-se de sprijinul unor cercuri din cadrul Ministerului de externe francez, care suspectau
mișcarea pan-europeană a lui Coudenhove-Kalergi de simpatii filogermane, considerând totodată
Statele Unite ale Europei o himeră, iar tendința de excludere a Uniunii Sovietice și a Statelor
Unite o greșeală. O altă organizație, ,,Asociația pentru cooperarea europeană,,, înființată în 1924
de Wilhelm Heile și având în fruntea comitetului național francez pe matematicianul Émile
Borel, încerca să coaguleze unitatea elitei economice, politice și intelectuale din țările europene
în jurul unui program de extindere a cooperării economice, de atragere a Marii Britanii în Europa
unită, de dezvoltare a colaborării cu Uniunea Sovietică, Turcia, Statele Unite și dominioanele
britanice23. În cercurile de afaceri britanice apar de asemenea tendințe de promovare a relațiilor
economice cu continentul, principalii exponenți ai acestei orientări, ca industriașul Sir Alfred
Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care adera și la
mișcarea pan-europeană, liderul sindical laburist Ernest Bevin, militând pentru contracararea
concurenței industriei americane printr-un bloc economic european, care să includă și Anglia,
evitându-se orientarea exclusivă a acesteia spre propriul Imperiu și izolarea ei între Statele Unite
și Europa unită24.
Tendințele de integrare economică a continentului înregistrează în anii 20 și câteva realizări
concrete prin crearea în 1926 a cartelului internațional al oțelului între Franța, Germania, Belgia
și Luxemburg, cu reglementarea producției pe bază de cote anuale, prin înființarea comitetului de
studiu germano-francez, sub conducerea industriașului luxemburghez Émile Mayrisch, pentru
promovarea unității economice a continentului și contracararea concurenței americane. Între 4-23
23 Valeriu Florin Dobrinescu, România și sistemul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1923) , Iași,
Institutul European, 1993, p.5624 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.132
16

mai, se întrunește la Geneva o Conferință economică mondială, la care se dezbate liberalizarea
comerțului, desființarea barierelor vamale, modalitățile de aplicare ale clauzei națiunii celei mai
favorizate.
Aceste inițiative nu întârzie să-și manifeste efectele și asupra politicii oficiale,
guvernamentale, din principalele țări europene. Dacă în primii ani de după război, în politica
franceză prevalează elementele de forță, menite a asigura securitatea proprie prin aplicarea
prevederilor tratatelor de pace cu slăbirea și subordonarea Germaniei, orientare ce culminează cu
ocupația militară a regiunii Ruhr în 1923 pentru a garanta plata reparațiilor de război, Germania,
în schimb, este cea care caută ieșirea din situația ei dificilă postbelică prin promovarea
inițiativelor de cooperare și integrare europeană, mai cu seamă pe plan economic. Încă din 1919,
cu prilejul dezbaterilor privind statutul viitoarei Ligi a Națiunilor, reprezentanții germani
consideră reconstrucția de după război o responsabilitate europeană comună, iar refacerea
Germaniei ca o condiție a restabilirii normalității vieții economice a Europei. Ei susțin, de
asemenea, ideea unei piețe mondiale libere și accesul tuturor la sursele de materii prime și
alimente. După ce statele învingătoare refuză să ia în considerare aceste puncte de vedere, în
1921 ministrul german al reconstrucției, Walter Rathenau, propune Franței organizarea unei
societăți internaționale de refacere economică a Europei și proiectul unei Uniuni vamale
europene, realizate în etape, prin reducerea vămilor, înlăturarea interdicțiilor de export-import,
crearea unor uniuni regionale și zone economice libere. Conferința economică din 1922 de la
Genova pentru dezbaterea acestor probleme nedând rezultate concrete, se ajunge la tratatul
separat germano-sovietic de la Rapallo, din același an, care reflecta frustrarea și dezamăgirea
celor două state excluse în cadrele Ligii Națiunilor și a cooperării continentale preconizate de
învingători25.
După momentul de criză de maximă intensitate adus de anul 1923, prin ocupația militară
franceză a regiunii Ruhr și rezistența pasivă a Germaniei, cu refuzul achitării reparațiilor de
război, începând din anul 1924 protagoniștii scenei politice europene, Franța și Germania
adoptă o nouă orientare, cea a reconcilierii, destinderii și cooperării, considerate de către
promotorii acestei politici miniștrii de externe Aristide Briand și Gustav Stresemann drept căile
menite a aduce dorința de pace și stabilitate pe continent. Desigur, dincolo de acest obiectiv
general, fiecare dintre cele două părți își urmărea propriile interese: Franța dorea garantarea și
stabilizarea securității proprii și menținerea prevederilor tratatelor de pace; Germania dorea
reintrarea în Concernul statelor europene cu drepturi egale, refacerea puterii sale economice și
revizuirea, în final, a reglementărilor postbelice, considerate dezavantajoase și nedrepte.
Rezultatul confruntării, în cursul negocierilor, a acestor puncte de vedere și interese
25 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.93
17

contradictorii, a fost realizarea unor soluții de compromis, care au stimulat speranțele celor care
vedeau în unificarea continentală panaceul menit a aduce pacea durabilă și stabilitatea dorită.
Încheierea pactului de la Locarno din 1925, prin care frontierele occidentale ale Germaniei erau
garantate internațional, reprezenta un pas important spre obiectivele urmărite de Franța, în timp
ce menținerea negarantată a frontierelor răsăritene lasă deschisă pentru Germania perspectiva
unei viitoare revizuiri a acestora. Primirea Germaniei în Liga Națiunilor în 1926 și acordul
economic franco-german din 1927 au fost considerați pași importanți în direcția cooperării la
nivel continental. Pactul Briand-Kellog, încheiat în 1928 de miniștrii de externe francez și
american privind excluderea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor internaționale, cu
deschiderea posibilității de aderare pentru toate statele, marca tendința de globalizare a acestor
orientări pozitive spre destindere. Acordurile realizate în problema spinoasă a reparațiilor de
război germane prin planurile Dawes și Young, ca și retragerea franceză din Ruhr în 1930, au
contribuit la crearea unei atmosfere politice în care o inițiativă majoră pentru trecerea la
realizarea concretă a unității europene se transforma dintr-un obiectiv utopic al viitorului
nedefinit într-o posibilitate imediată, palpabilă26. Cel care și-a asumat o atare responsabilitate a
fost ministrul de externe francez Aristide Briand, apropiat de mișcarea pan-europeană, a cărei
președinție de onoare o acceptase. În iunie 1929, el semnalează pentru prima oară tendința
transformării proiectului unificării europene într-un obiect al dezbaterii politice oficiale
interguvernamentale, scopul său fiind crearea unui cadru instituțional menit a garanta pacea și
stabilitatea continentului și aplicarea în practică a prevederilor tratatelor de pace, în condițiile în
care ințelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru îndeplinirea acestui obiectiv, iar
Liga Națiunilor era ineficientă datorită refuzului statelor extraeuropene, și în primul rând al
Statelor Unite, de a se implica în problemele păcii Europei. În cursul unei întâlniri la Madrid cu
Gustav Stresemann, în 11 iunie 1929, Briand i-a prezentat proiectul unei federații europene,
sprijinite din exterior de Marea Britanie, care să asigure pe de o parte pacea continentului, iar pe
de altă parte contracararea preponderenței economice americane, care ajunsese să egaleze
volumul total al exporturilor și importurilor tuturor statelor europene. Ministrul de externe
german s-a declarat favorabil obiectivelor economice, exprimând, în schimb, rezerve față de o
eventuală slăbire a Ligii Națiunilor, prin crearea unor structuri instituționale paralele, ca și față
de o posibilă confruntare cu Marea Britanie și Statele Unite, de la care Germania spera sprijin în
tendințele sale de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seamă în privința granițelor sale
răsăritene. În timp ce Ministerul german al economiei se arăta, în august 1929, interesat de
avantajele economice ale proiectului prin amplificarea schimburilor și mărirea capacității de
concurență externă a continentului, iar reprezentantul german la Liga Națiunilor sublinia
26 Apud Ovidiu, Al. Vlădescu, Problema sancțiunilor în dreptul internațional public, Bucuresti, 1937,
p.30
18

contribuția favorabilă a unui astfel de demers pentru soluționarea problemelor economice,
financiare și chiar politice ale Europei, consilierii politici ai lui Stresemann din Ministerul de
externe își exprimau neîncrederea în propunerile lui Briand, suspectate de urmărirea exclusivă a
unor interese naționale franceze în detrimentul Germaniei.După aceste antecedente, în 5
septembrie 1929, în cadrul Adunării generale a Ligii Națiunilor, ministrul de externe francez
Aristide Briand, care îndeplinea la momentul respectiv și funcția de prim-ministru al Franței,
pune oficial în dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legături federale, care să
permită discutarea în comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de
decizii și încheierea unui acord de garantare a securității27. Asociația statelor europene să dezbată
primordial problemele economice, dar această legătură federală să se extindă treptat și asupra
planului social și politic. Fără a prezenta deocamdată detalii concrete privind structura și
obiectivele viitoarei organizații, Briand propunea adoptarea principială a ideii unificării europene
și inițierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. În discursul ministrului de externe
german Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice
ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi piețe pentru industria țărilor europene, raționalizarea
economiei continentului și integrarea acesteia în circuitul mondial. El exprima, în schimb,
necesitatea precizării obiectivelor politice, astfel încât unificarea preconizată să nu limiteze
suveranitatea națională a țărilor participante și să nu fie îndreptată împotriva nici unei puteri
extraeuropene. În aceeași zi, la întrunirea reprezentanților celor 27 de state europene, inițiată de
Briand, la propunerea miniștrilor de externe german și britanic, Aristide Briand a fost solicitat să
prezinte pentru viitoarea Adunare Generală a Ligii Națiunilor un memorandum scris cu proiectul
detaliat al uniunii europene preconizate.
Amânarea astfel cu câteva luni a dezbaterii proiectului Briand a pecetluit practic soarta
acesteia, datorită schimbărilor nefavorabile intervenite în contextul economic și politic
internațional. Izbucnirea crizei economice mondiale duce la un val de măsuri protecționiste,
adoptate de statele afectate, tocmai atunci când o componentă esențială a unificării europene ar fi
fost demontarea barierelor și liberalizarea schimburilor internaționale. Schimbări majore au loc
și în viața politică germană. Moartea lui Stresemann în 3 octombrie 1929 și guvernul minoritar
Brüning, venit la putere în urma alegerilor din 1930 care marchează o spectaculoasă întărire a
pozițiilor extremei drepte, aduce o cotitură în orientarea politicii externe, în care ideea
reconcilierii cu Franța cedează locul unei intransigențe sporite pentru revizuirea tratatelor de
pace și urmărirea prioritară a intereselor naționale ale Germaniei. Reapar în prim-plan proiectele
de unificare regională a țărilor central-europene sub egida Germaniei, de apropiere de Uniunea
Sovietică și de Italia lui Mussolini, simptomatica fiind și atitudinea oficială rece față de cel de-al
27 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.64
19

doilea Congres pan-european organizat la Berlin, în mai 1930, de contele Coudenhove-Kalergi,
ca și față de un proiect al acestuia înaintat forurilor guvernamentale germane, în același an,
pentru integrarea Europei ca o unitate regională în Liga Națiunilor. Schimbări importante au loc
și în contextul politic francez, unde, în urma unei campanii susținute a dreptei naționaliste
împotriva evacuării regiunii renane, guvernul Briand este înlocuit cu un guvern condus de
Tardieu, în care Briand își păstrează Ministerul de externe, dar presiunea elementelor naționaliste
îl obligă la corecții ale proiectelor sale, care să țină seama într-un grad mai accentuat de
interesele specifice ale Franței28.
După aceste antecedente, în mai 1930 Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale
europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu excepția Uniunii Sovietice și a Turciei,
de către ambasadorii francezi din capitalele țărilor continentului. Redacția Memorandumului a
aparținut lui Briand și principalilor săi colaboratori, Massigli și Alexis Léger, acesta din urmă șef
de cabinet al ministrului, unul din inspiratorii politicii de destindere în raport cu Germania și
atașat profund proiectelor de unificare europeană. El a avut la îndemână și un proiect de pact
economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretar al Comisiei financiare a Ligii Națiunilor,
care a oferit baza multora dintre propunerile Memorandumului în acest domeniu. Influența
acestor colaboratori, susținători ai soluției federale, a fost însă cenzurată în cadrul Ministerului
de externe francez de poziția secretarului general al acestuia Philippe Berthelot, care prefera
politica tradițională a colaborării prioritare franco-britanice pentru ținerea în frâu a refacerii
Germaniei, în timp ce un alt influent demnitar al Ministerului de externe, Jacques Seydoux, era
adept al restrângerii cooperării la domeniul economic, prin reducerea barierelor vamale și
înțelegeri regionale tip cartel în domenii specifice, respingând, în schimb, ca o himeră, ideea
Statelor Unite ale Europei. Proiectul Memorandumului, influențat într-o primă instanță de
dezbaterile din interiorul Ministerului francez de externe, a fost supus, apoi, dezbaterii
Consiliului de miniștri, unde a suferit noi corecții în spiritul forțelor naționaliste de dreapta,
reprezentate în cabinetul Tardieu, rezultând, în cele din urmă, un text final diferit în multe
privințe de principiile generale enunțate în septembrie 1929 de Briand29. Memorandumul
cuprinde o parte de considerații generale, propunerile concrete în patru puncte și o motivare
concluzivă a acestora. În considerațiile generale, se explicitează relația între preconizata Europă
unită federală și Liga Națiunilor pe de o parte, statele naționale suverane pe de altă parte. Astfel,
se considera, în primul rând, că fărâmițarea Europei este o piedică în calea colaborării și
solidarității internaționale și contravine astfel obiectivelor sistemului universal al Ligii
Națiunilor. Unificarea federală a Europei nu se va realiza în afara acestei organizații, ci,
28 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.24529 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.97
20

dimpotrivă, se va urmări aducerea în concordanță a intereselor europene sub egida și în spiritul
Ligii Națiunilor, ca o contribuție esențială la îndeplinirea obiectivelor sale specifice. Liga
Națiunilor își va păstra integral atribuțiile și competențele avute pâna acum. Proiectul nu este
îndreptat nici împotriva vreunei puteri extraeuropene, ci are în vedere colaborarea cu toate statele
sau grupările de state, în interesul asigurării păcii generale. În sfârșit, relațiile federale ce se vor
institui între guvernele europene nu vor afecta suveranitatea națională a statelor participante, care
își vor păstra independența politică, scopul fiind coordonarea reciprocă a acțiunilor îndreptate
spre menținerea păcii și stabilității, a dezvoltării cooperarii internaționale.
După aceste enunțuri menite a dezarma obiecțiile deja exprimate (de pildă, de Stresemann) și
cele previzibile împotriva proiectului, în Partea I-a se propune un tratat care să proclame
principiile unității morale a Europei și întărirea solemnă a solidarității între statele europene,
orientarea lor generală spre o politică menită a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a
continentului. Scopul declarat al tratatului va fi organizarea pașnică a Europei, în concordanță cu
Statul Ligii Națiunilor. Aceste principii generale urmează a fi concretizate în cursul evoluției
ulterioare a procesului de unificare. În Partea a II-a, se propune înființarea unui sistem
instituțional menit a pune în practică măsurile preconizate. Astfel, principalele decizii vor fi
adoptate de o Conferință europeană, care se va întruni periodic și va cuprinde reprezentanții
tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Națiunilor, ceea ce inseamnă excluderea Uniunii
Sovietice și a Turciei. Organul executiv va fi un Comitet politic permanent, cu o componență mai
restrânsă, cu presedinția reînnoită anual la care pot fi invitate și alte state, membre sau nu ale
Ligii Națiunilor, atunci când se dezbat probleme care le privesc în mod direct. Acest organism va
avea menirea de a examina toate procedurile necesare realizării și aplicării proiectului de
unificare și vor căuta căile și mijloacele cele mai potrivite punerii în aplicare a federației
europene. Va realiza un inventar general al programelor de cooperare în domeniul economic,
social și politic și va acționa în direcția traducerii în practică de către guverne a deciziilor
generale luate. Dupa adoptarea programului general de cooperare, va încredința unor comitete
speciale examinarea problemelor specifice, încă neabordate în cadrele instituționale existente ale
Ligii Națiunilor, sub controlul Comitetului politic și sub responsabilitatea guvernelor
participante. Un serviciu de Secretariat va elabora lucrările preliminare și va asigura din punct de
vedere administrativ executarea instrucțiunilor Comitetului politic permanent sau Conferinței
europene30.
Partea a III-a, esențială din punctul de vedere al orientării și conținutului viitoarei uniuni,
proclama, în primul rînd, prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice, astfel încît
construcția europeană să debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unificării economice
30 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.39
21

fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securității europene. Sacrificiile reclamate de
integrarea economiilor naționale ale țărilor participante vor fi acceptabile doar in schimbul
instaurarii încrederii și păcii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin crearea unui
sistem european de securitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garanțiilor internaționale
instituite prin tratatul de la Locarno asupra întregii comunități europene. De-abia dupa aceste
măsuri se va trece la crearea unei piețe comune a Europei printr-un pact de solidaritate
economică, stabilirea limitelor politicii vamale a fiecărui guvern, organizarea rațională a
producției și schimbului, eliberarea progresivă de bariere și simplificarea metodologică a
circulației mărfurilor, capitalului și persoanelor. Se va utiliza în acest scop intervenția statului în
economie și colaborarea interguvernamentală, iar procesul integrării se va desfășura gradual, prin
lărgirea treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică și integrare
economică, realizate cu includerea de la inceput a tuturor statelor europene.
In sfirșit, în Partea a IV-a, sunt enumerate domeniile economice, financiare, sociale, care ar
urma să facă obiectul prioritar al analizei primei Conferințe europene și a Comitetului politic
permanent, pentru ca acestea să se poată concentra pe deciziile principiale necesare creării
uniunii statelor europene. In final, se cere răspunsul guvernelor europene pina la data de 15 iulie
1930, pentru ca Adunarea generală a Ligii Națiunilor din toamna aceluiași an să poată adopta
bazele unui acord european, care să elibereze continentul de urmările materiale și morale ale
ultimului război31.
Memorandumul reprezintă, fară îndoială, o remarcabilă tentativă de soluționare realistă, în
spirit general-european, a gravelor probleme postbelice, create de divizarea teritorială a
continentului, de lipsa de concordanță a intereselor și de incredere între statele și popoarele
acestuia. El a dezamăgit adepții mișcării pan-europene, limitându-se la propunerea unui acord
general de principii morale și la crearea unor instituții comune, fără a se trece imediat la
adoptarea unei Constituții europene elaborate în detalii. Întregul proiect stă însă sub semnul
căutării compromisului acceptabil între diversele interese naționale și caracterul inevitabil
supranațional, federal, al viitorului edificiu european. Astfel, sub presiunea forțelor naționaliste
în ascensiune în Franța, în contrast cu concepția inițială a lui Briand, care, în septembrie 1929,
avusese în vedere crearea prioritară a unei temeinice baze economice a uniunii, acum se instituie
ca o precondiție adoptarea măsurilor politice de garantare a securității, ceea ce corespunde
primordial intereselor naționale franceze de menținere a situației stabilite prin tratatele de pace.
Generalizarea garanțiilor internaționale de tipul celor acceptate la Locarno indică în mod clar
această tendință. Pe de altă parte, accentul pus pe menținerea suveranității naționale a statelor
membre amenda drastic principiul federalist și împingea proiectul în direcția unei confederații de
31 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.153
22

state independente32. Sistemul instituțional preconizat reproducea cel existent, al Ligii Națiunilor,
ceea ce reflecta de asemenea prudență și reținere în instituirea unui cadru supranațional, respins
de forțele naționaliste din țările continentului. Briand și colaboratorii săi au preferat astfel calea
utilizarii modelului instituțiilor existente și a elementelor de consens deja cristalizate ca puncte
de pornire în sensul unei lărgiri succesive a lor in direcția unificării viitoare preconizate.
Europeană și federativă in obiectivele și principiile sale, prudența și concesivă în sens
confederativ, în menajarea susceptibilităților naționaliste, în planul măsurilor concrete avute în
vedere pe termen scurt, inițiativa Briand reprezintă deci o tentativă curajoasă de a găsi calea
realizării idealului de unitate a continentului pe calea compromisului acceptabil de către toate
parțile interesate.
Ecoul de presa imediat următor apariției acestui proiect a prefigurat însă previzibilul eșec al
unei astfel de încercări de armonizare a unor interese iremediabil opuse. În Franța, în timp ce
presa de centru și de stânga necomunistă saluta proiectul, având rezerve privind principiul
menținerii suveranității naționale absolute, presa de dreapta vorbește de "iluzii incurabile", de
"pacifism tradător", vazând singurul avantaj doar în obligarea tuturor statelor de a declara
deschis acceptarea situației create prin tratatele de pace. În presa germană, organele de centru și
stânga, obiectând împotriva stabilizării sistemului de la Versailles prin punerea în prim-plan a
garanțiilor de securitate, subliniau totuși șansa irepetabilă oferită de proiect pentru unificarea
europeană, pentru rezolvarea pe cale pașnică a tuturor diferențelor, incluzând revizuirea
granițelor existente, prin buna întelegere. Ziarele de dreapta, în schimb, absolutizau critica
proiectului ca expresie a intereselor naționale franceze, menite a impune noi "servituti"
Germaniei și contrapuneau ideea unei Europe central-răsăritene sub egida germană. În presa
engleză, deși nu lipsesc voci, ca cele ale lui L. S. Amery sau W. Churchill, care exprima simpatie
pentru reorganizarea federativă a continentului, predomină totuși luările de atitudine care
recomandă abținerea Marii Britanii de la implicarea într-un astfel de proiect și orientarea politicii
sale spre întărirea colaborării cu țările Commonwealthului. Se exprimă, uneori deschis, speranța
că inițiativa lui Briand va fi zădărnicită de opoziția Germaniei, fără a mai fi necesară o
intervenție a Angliei. În Italia, presa fascistă, în Ungaria și Bulgaria organele de orientare
revizionistă, s-au declarat evident oștile proiectului, în timp ce presa din majoritatea țărilor mici
și mijlocii ale continentului au primit favorabil ideea unificării europene. Presa sovietică a
denunțat ferm pretinsul caracter "antisovietic" al proiectului și a facut apel tot la Germania
pentru a-l torpila ca o încercare de consacrare și permanentizare a sistemului de la Versailles. În
32 Valeriu Florin Dobrinescu, România și sistemul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1923) , Iași,
Institutul European, 1993, p.99
23

Statele Unite, deși vocile favorabile proiectului au prevalat, simpatia era amendată de un
scepticism qvasi general privind șansele de reușită, fiabilitatea măsurilor concrete de aplicare33.
Desigur, esențial pentru soarta proiectului Briand era răspunsul oficial al guvernelor
europene, o poziție-cheie în acest sens revenindu-i Germaniei. În cadrul Ministerului de externe
german, Julius Curtius, fost colaborator al lui Stresemann și fost ministru al economiei,
participant la elaborarea politicii de reconciliere cu Franța și adept al avantajelor economice ale
integrarii europene, în noua sa calitate de ministru de externe în cabinetul minoritar Brüning era
expus unei presiuni puternice din partea dreptei naționaliste pentru punerea în prim-plan a
intereselor specifice ale Germaniei de anulare a reparațiilor și de revizuire a tratatelor de pace,
mai cu seamă în privința frontierelor răsăritene negarantate la Locarno. Principalii săi
colaboratori, secretarul de stat Bernhard von Bülow, consilierii Köpke și Weizsacker, erau
adversari consecvenți ai proiectelor de unificare europeană, contracarând sistematic demersurile
mișcării pan-europene a contelui Coudenhove-Kalergi și având în vedere cu prioritate tendințele
de revizuire a sistemului de la Versailles cu sprijinul sperat al Marii Britanii și al Statelor Unite,
interesate în contracararea pretențiilor franceze de hegemonie continentală34.
Pe linia acestor premize, secretarul de stat von Bülow elaborează primul proiect de răspuns
oficial german la propunerile lui Briand. El considera acestea drept o expresie exclusivă a
intereselor franceze de consolidare a status-quoului într-un cadru mai restrâns decât cel al Ligii
Națiunilor, ceea ce favorizează net Franța și limitează spațiul de manevră al Germaniei pentru a
obține o revizuire a tratatelor de pace cu sprijin american și rusesc. În opinia sa, proiectul uniunii
europene ar institui "noi catușe" asupra Germaniei. In acelasi timp, însă, von Bülow avertizează
și asupra tendinței Angliei și Italiei, reticente și ele față de ideea unificării federale a Europei, de
a lăsa Germania "să scoată castanele din foc" pentru ele, luându-și asupra ei oprobriul torpilarii
proiectului. De aceea, recomandarea sa este ca Germania să-și exprime adeziunea, în general, la
ideea unității europene, dar, în spiritul consolidării Ligii Națiunilor, sa ceară extinderea
eforturilor pe plan universal și nu doar strict continental. De asemenea, să se limiteze lucrările
preliminare la domeniul economic și administrativ, excluzându-se, contrar opiniei franceze,
problemele politice, care nu fac decât să exacerbeze contradicțiile. Drept urmare, în plan
instituțional să se accepte doar un Secretariat cu rol tehnic, fără înființarea unui Comitet politic.
Formulând și mai tranșant, într-o informare cerută de ambasadorii străini de la Berlin privind
poziția germană, consilierul Köpke critica proiectul Briand pentru subordonarea problemelor
economice prioritare celor politice, pentru tendința franceză de consolidare a stării de fapt
continentale, inacceptabile pentru Germania, prin garanții internaționale, pentru excluderea
țărilor extraeuropene, mai ales a Statelor Unite, și pentru transferarea spațiului instituțional de
33 Constantin Vlad, Diplomația secolului XX , București, Fundația Europeană Titulescu, 2006 , p.9634 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.120
24

rezolvare a problemelor politice din sfera Ligii Națiunilor într-un cadru mai restrâns, în care
influența Franței să fie preponderentă.
Ministrul de externe Curtius adresează în 31 mai o circulară către celelalte ministere ale
guvernului german, cerându-le examinarea posibilităților de colaborare economică, socială,
culturală cu celelalte state europene. Răspunsurile au fost în general pozitive, cu excepția
Ministerului Apărării și al Transporturilor, dar ele, după cum a reieșit din poziția finală a
guvernului german, nu au avut o influență semnificativă asupra acesteia. Într-o altă circulară, de
această dată către toate ambasadele germane din Europa, ministrul de externe Curtius sublinia că
ideea sanatoasă și importantă a colaborării europene a fost legată organic în cadrul proiectului
Briand de țelurile politice specifice Franței, condiționându-se solidaritatea europeană de
menținere a hegemoniei franceze și de stabilizarea frontierelor existente. De aceea, poziția
Germaniei este accentuarea colaborării economice în domenii unde sunt posibile progrese mai
rapide și atragerea în această cooperare a Uniunii Sovietice pentru contracararea influenței
franceze, idee agreată și de Italia. Într-un proiect de răspuns la Memorandumul lui Briand, în 14
iunie, consilierul Weizsacker era încă pe poziții mai concesive, pe langă prioritatea obiectivelor
colaborării economice neexcluzând nici posibile negocieri pe tema asigurării securității
continentului.
Contrar acestor tendințe rezervate și chiar ostile din Ministerul de externe german, o serie de
semnale pozitive veneau din partea altor țări europene. Statele scandinave și baltice erau gata să
susțină planul Briand, iar un proiect de răspuns austriac, notificat Germaniei, exprimând gândirea
proeuropeană a cancelarului Seipel, se proclama gata să semneze tratatul general propus de
Briand și să procedeze la crearea organelor instituționale preconizate, acceptând ideea unei
Europe pașnice și sigure, bazate pe garanțiile colective ale tuturor statelor sale, sub condiția unor
posibile modificări prin buna întelegere a status-quoului, considerându-se că proiectul deschide
calea ridicării deschise a problemei revizuirii tratatelor de pace. În schimb, Belgia susținea
prioritatea problemelor economice și menținerea cadrului strict al Ligii Națiunilor, precum și o
schimbare pe cale pașnică a realităților consacrate de sistemul de la Versailles. Italia insista
asupra atragerii Uniunii Sovietice în discuția proiectelor de reorganizare a continentului35.
Semnale favorabile proiectului Briand nu lipseau nici din mediul politic german. Astfel, la 20
iunie, ambasadorul german la Paris, Leopold von Hoesch, într-un memoriu adresat ministrului de
externe, se pronunța pentru un răspuns german pozitiv, considerând că problemele colaborării
economice pot fi rezolvate doar în condițiile asigurării securității europene, altfel statele nu vor
accepta raționalizarea și liberalizarea economiei la scara continentală36. În opinia sa, proiectul
Briand a pus problema priorității garanțiilor de securitate cu bună-credință, tocmai din acest
35 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.4936 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.97
25

considerent și nu pentru asigurarea hegemoniei proprii. Planul ministrului de externe francez
concentrează tot ceea ce este mai valoros în politica postbelică a Franței, creând perspective
favorabile unei ameliorări rapide a situației economice europene. În condițiile în care
ambiguitatea Angliei și Italiei în această privință face poziția Germaniei decisivă pentru soarta
proiectului, ambasadorul german de la Paris propune ca răspunsul acesteia să nu fie grevat de
accente polemice, ci să proclame voința ei de a colabora activ și loial la înlăturarea tuturor
piedicilor în calea colaborării economice, domeniul cel mai important și de o actualitate
stringentă. Pentru a netezi calea unui răspuns german în acest spirit, Aristide Briand declară
ambasadorului german că și pentru el problemele economice sunt cele mai urgente, iar prioritatea
acordată în proiect aspectelor politico-instituționale înseamnă doar necesitatea creării în prealabil
a organismelor europene și a garantării securității continentale, pentru a se trece apoi imediat la
rezolvarea stringentelor obiective ale liberalizării comerțului și reducerii șomajului. De
asemenea, el punea în vedere ca, în cazul unui răspuns negativ, își va retrage propunerile,
considerând că nu sunt încă coapte condițiile pentru realizarea lor. Cu toate aceste semnale
pozitive, în cadrul Ministerului german de externe au prevalat punctele de vedere negative,
susținute de von Bülow, care înaintează spre dezbatere plenului cabinetului un proiect de răspuns
din care lipsesc chiar și palidele indicații de deschidere schițate de Weizsacker. Discuția decisivă
a guvernului german are loc la 8 iulie. Cancelarul Brüning, al cărui guvern minoritar era
dependent de voturile partidelor de dreapta naționaliste, renunța la politica de conciliere
promovată de fostul ministru de externe Stresemann, adoptând o poziție tranșantă față de Franța,
acuzată că nu ar urmări decât menținerea cu orice preț a sistemului de la Versailles și a
hegemoniei proprii pe continent, facând iluzorie speranța revizuirii pașnice a frontierelor
răsăritene pe calea arbitrajului, în spiritul tratatului de la Locarno. Uniunea europeană, în
concepția cancelarului, ar fi oferit doar un mijloc în acest scop și pentru izolarea Germaniei de
țările extraeuropene, de Anglia și de Italia, posibile susținătoare ale tendințelor de revizuire.
Punând interesele specifice ale Germaniei înaintea celor generale ale asigurării păcii, securității
și stabilității continentului, cancelarul Brüning respinge formula lui Stresemann de realizare
treptată a obiectivelor germane pe cale pașnică, prin întelegere și reconciliere cu Franța,
contrapunând revendicarea radicală a revizuirii tratatelor de pace, a recunoașterii egalității
depline în drepturi a Germaniei cu celelalte state europene, a anulării reparațiilor de război. Pe
baza acestui punct de vedere principial naționalist, care face tranziția de la politica de consiliere
a lui Stresemann la epoca nazistă, cancelarul Brüning, opunându-se categoric aspectelor politice
ale proiectului Briand, se declară sceptic chiar și in privința colaborării economice, considerând
că, în cazul unei liberalizări și uniuni vamale, agricultura și industria germană nu ar fi capabile să
facă față concurenței celorlalte state europene, iar punctul central al programului său, anularea
26

reparațiilor pe considerentul incapacității de plată a Germaniei ar fi zădărnicit de perspectivele
deschise prin unificarea economică a Europei37. Secondat de ministrul de externe Curtius, care s-
a limitat la a cere ca să nu se respingă total ideea unui tratat general-european într-un viitor
nedefinit, cancelarul obține adeziunea cabinetului la un răspuns oficial german, dat la 15 iulie,
prin care se afirmă că actuala configurație politică și economică a continentului este o piedică în
calea dezvoltarii naturale a vieții popoarelor sale. Noua Europă nu se poate clădi, pe vechile
temeiuri și de aceea Germania dorește o schimbare a raporturilor existente, în sensul asigurării
egalității în drepturi și a securității reale pentru toate popoarele. Aceasta să se înfăptuiască însă
fără eliminarea vreunei țări europene, inclusiv Uniunea Sovietică și Turcia, și să nu fie îndreptată
contra puterilor extraeuropene. Să se rămână în cadrele Ligii Națiunilor și crearea în sânul
acesteia a unei grupări europene separate ar avea efecte nefavorabile asupra îndeplinirii
obiectivelor sale. Colaborarea economică să se promoveze în cadrele deschise de Conferința
economică mondială din 1927, iar Adunarea generală a Ligii Națiunilor să continue eforturile
pentru apropierea treptată de posibilitatea unor viitoare tratate în acest scop38.
Așa cum era previzibil, refuzul german, care pune capăt perspectivelor politicii de
reconciliere, a oferit un bun prilej și celorlalte mari puteri europene pentru a gasi calea eludării
unui răspuns pozitiv prin formule care să evite totuși o respingere în sine a ideii unificării
europene. Astfel, Anglia, exprimându-si în principiu, simpatia pentru colaborarea europeană și
eliminarea pericolului de război printr-un sistem de garanții, sublinia necesitatea evitării în
același timp a unor rivalități izvorâte din contrapunerea continentelor în cadrul Ligii Națiunilor.
Opoziția extraeuropeană față de o unificare a Europei în forme instituționale distincte, îndeosebi
din partea statelor componente ale Commonwealthului, prioritare pentru interesele engleze,
determina Marea Britanie să se limiteze la contrapropunerea creării în cadrul Ligii Națiunilor a
unor comitete speciale pentru promovarea colaborării europene. Italia condiționează, în
răspunsul ei, orice program de colaborare europeană de dezarmarea prealabilă a Franței, de
garantarea respectului suveranității absolute a statelor naționale și de atragerea în aceste proiecte
a Uniunii Sovietice și a Turciei.
Celelalte state europene, mici și mijlocii, cu excepția Ungariei și Irlandei, acceptă principial
ideea unui tratat general de unificare europeană, dar cu rezerve și condiționări specifice, potrivit
intereselor lor particulare. Astfel, o condiție qvasi generală era cea a prezervării independenței și
suveranității statelor participante, doar Olanda fiind dispusă să accepte anumite limitări în acest
sens. Posibilitatea unui conflict de interese între Uniunea Europeană și Liga Națiunilor neliniștea
nu numai Anglia, ci și țările scandinave, Belgia, Olanda39. Țările coloniale, cu puternice interese
37 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.16038 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.12439 Constantin Vlad, op.cit., p.32
27

extraeuropene, obiectau împotriva unor bariere ridicate la nivel continental și contra posibilei
prejudicieri a raporturilor cu lumea dinafară Europei. Prioritatea problemelor economice asupra
celor politice, de securitate, era susținută de numeroase state europene. Egalitatea în drepturi
între țările învingătoare și învinse în război era o altă condiție prealabilă susținută de Ungaria și
Bulgaria.
După aceste antecedente nefavorabile, pe 9 septembrie se întrunește la Geneva Conferința
reprezentanților statelor europene, care era chemată să-și dea verdictul asupra proiectului Briand.
Autorul planului a propus adoptarea unei declarații de principii în favoarea uniunii europene și a
constituirii Adunării federale. Contrapropunerea germană prevedea o simplă rezoluție, care să
declare voința statelor de a dezbate problemele europene, în integralitatea lor, în cadrul exclusiv
al Ligii Națiunilor. Până la urmă, la propunerea Angliei, rezoluția finală a prevăzut doar
constituirea în cadrul Ligii Națiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu
un secretariat condus de secretarul general al Ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a întrunit în
ianuarie și a avut mai multe sesiuni până în septembrie la Geneva, fără a adopta rezoluții, ci doar
rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii Națiunilor. În dezbaterile sale, la care din mai a fost
invitată și Uniunea Sovietică, nu au fost abordate decât probleme de detaliu de natură
economică, respingându-se, în septembrie, și o ultimă propunere a lui Briand privind crearea
unei comisii permanente a Ligii Națiunilor pentru problema unității europene. Dezamăgit și
descurajat, Aristide Briand, cu puțin înaintea morții sale intervenite în martie, a declarat
retragerea proiectului său și limitarea disponibilității viitoare a Fraței pentru o politica de
întelegere cu Germania
Pe plan general, sistemul creat la Versailles avea s ă primească o grea lovitură înainte chiar de a
începe să funcționeze: retragerea Statelor Unite ale Americii din toate hotărârile adoptate la Paris.
Într-adevar, pe 16 ianuarie 1920, Senatul american vota împotriva intrării SUA în Societatea
Națiunilor. Reprezentanții americani vor participa la unele activități ale Societății, dar Statele
Unite, inițiatoarele creării Societății Națiunilor, vor ramâne în afara acesteia, privând-o astfel de
puterea și influența lor. Peste două luni, la 19 martie 1920, Senatul respingea Tratul de la Versailes;
Statele Unite semnau tratate de pace separate cu Austria pe 24 august 1921, cu Germania pe 25
august 1921 si cu Ungaria pe 29 august 1921. În martie 1923, Senatul vota împotriva alăturarii
Statelor Unite la Curtea Internațională de Justiție. Odată cu respingerea Tratatului de la Versailles,
SUA nu recunoștea nici pactul de garanții acordate Franței; în aceste condiții Marea Britanie își
anula și ea angajamentul față de Franța. Literatura de specialitate este în genere de acord că
retragerea Statelor Unite a constituit un factor de seamă în eșuarea tratatelor de pace de la Paris.
Guvernului francez, prin Clemenceau, a reproșat Congresului american ca n-a ratificat nici
28

Tratatul de la Versailles, nici pactul de garanții. Republica americană, spunea Clemenceau, „a uitat
prea repede că ne-a spus că Frața este garanția libertății. Lăsând nu numai Fran ța, dar și toată Europa
expusă la o nouă reluare a armelor, istoria va spune că America a întors prea curând spatele chemării
destinului. Ea a pierdut 50 000 de oameni, iar noi am avut un milion și jumătate de morți și mai mult de 700
000 de mutilați. Desolidarizarea provocată de americani ar putea să ne aducă încă odată pe toți în Europa
sau în Extremul Orient în situații grele“ .40
Primii ani postbelici nu erau deloc liniștiți. Aveau loc războaie între Polonia și Rusia Sovietică
— în care Varșovia se bucura de sprijinul Franței și Marii Britanii —, între Turcia și Grecia,
conflicte între Anglia și Egipt, Spania și Maroc, dispute între Iugoslavia și Italia, ciocniri militare
între Japonia și Rusia în Siberia, ca și în America Latină etc. Dar principalele probleme de securitate
internațională se ridicau în Europa, unde aplicarea prevederilor tratatelor de pace se dovedea
anevoiasă și deosebit de complexă. În diplomația vremii, componentele de securitate ale noii
ordini mondiale se vor împleti în modul cel mai strâns cu problema reparațiilor, preocupările
privind controlul înarmărilor și dezarmarea, promovarea unor metode de soluționare pașnică a
diferendelor internaționale, tentativele de interzicere a războiului agresiv și de definire a
agresorului. În paragrafele următoare mă voi ocupa, pe rând de aceste probleme; în cel de față, mă
refer cu precădere la aspectele privind securitatea pe continentul european, din perspectiva
acțiunilor diplomatice finalizate prin acordurile de la Locarno.
În condițiile în care SUA se retrăsese din sistemul tratatelor de pace și refuzase să intre în
Societatea Națiunilor — cea mai cuprinzătoare și importantă structură de securitate în perioada data —
cheia aplicării hotărârilor Conferinței de Pace se afla în cooperarea franco-engleză ori, în primii
ani postbelici, decisivi pentru cursul pe care -1 luau relațiile intereuropene construite pe reglementările
de la Paris, raporturile dintre Franța și Marea Britanie vor fi în genere puțin prielnice unei astfel de
cooperări. Existau mai multe cauze ale înstrăinării reciproce franco-en- gleze, cu impact direct
asupra situației pe continent.
Nu poate fi ignorată, în acest sens, moștenirea istorică a raporturilor dintre cele doua țări care,
timp de secole, au fost adversari și inamici neîmpăcați. Apropierea, ca fenomen de durată, între
Franța și Marea Britanie, mergând pâna la aranjamente cu caracter de alianță, era un fenomen
recent, datând din primul deceniu al secolului XX, ca urmare a pericolului de război creat de
statele germanice.
Odată infrântă Germania, resorturile acestei apropieri slabiseră considerabil. Lumea va asista, de
aceea, la reluarea unor vechi rivalități anglo-fran ceze pe terenul noilor realități, în primul rând
40 Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale. Până la mijlocul secolului al XX-lea , București,
Editura Fundației România de Mâine, 2002, p.147
29

europene. Iată mărturii în acest sens facute de doi fruntași ai vremii: Lordul Curzon, ministrul de
Externe britanic, și Clemenceau, fost prim-ministru al Franței.
Curzon: „în aproape toate colțurile globului.. .reprezentanții Franței desfășoară o politică activă, fie ostilă
intereselor britanice, fie, dacă nu, consacrată intereselor Franței, care sunt incom patibile cu ale
noastre“41. Clemenceau: „Într-o zi m-am întâlnit la Londra cu D. Lloyd George. Acesta mi-a zis: «Aveți
ceva să-mi reproșați?». «Da, am răspuns, la o oră după armistițiu [cu Germania, 1918 — C.V.] am avut
impresia că ați devenit inamicul Franței». Atunci el mi-a răspuns: «N-a fost această politică permanentă,
tradițională a țării mele?»“ .42
Un punct central al divergențelor franco-britanice îl va constitui atitudinea față de Germania post-
Versailles. Ca un reflex întârziat al principiului echilibrului de forțe, grefat pe o gravă eroare de
calcul, Anglia se va teme că eliminarea Germaniei din poziția de actor de seamă pe scena
europeană va reînvia cunoscutele aspirații ale Franței spre dominația continentului.
Politica engleză, subliniază Kissinger în această privință, „se baza pe convingerea greșită că
Franța era deja prea puternică și ca ultimul lucru de care ea ar fi avut nevoie ar fi fost o alianță cu englezii.
Liderii britanici considerau Franța cea demoralizată drept potențială putere dominantă, ce se cerea deci
contracarată, în timp ce Germania revizionistă era percepută ca fiind partea vatămată care avea nevoie de
conciliere. Ambele premize — că Franța era dominantă din punct de vedere militar și că Germania se
bucurase de un tratament prea aspru — erau corecte pe termen scurt, dar, ca puncte de plecare ale politicii
britanice, erau dezastruoase pe termen lung. Liderii postbelici ai Angliei nu au sesizat pericolele pe termen
lung care le stăteau în față. Dat fiind că nu încheiaseră niciodată o alianță cu țara pe care o apreciau drept
cea mai puternică din Europa, conducatorii englezi începuseră să nutrească ideea că Franța încerca de fapt
să-și reînnoiască amenințarea istorică, urmărind dominația continentului. Însă nu exista nici cea mai
mică nădejde de menținere a unui echilibru de forțe în Europa atâta timp cât Marea Britanie considera drept
amenințare o țară a cărei politică externă aproape panicardă se axase doar pe evitarea a unui alt asalt german.
Mai mult decât atât, într-un fel de reflex istoric, mul ți oameni din Marea Britanie au început s ă-și
îndrepte privirile spre Germania, asteptând în acea direcție contracararea Franței“.43
Am reprodus pe larg ideile de mai sus pentru că ele surprind rădăcinile a ceea ce ar putea fi
denumit deruta strategică în care s-au aflat politica externă și diplomația britanică în perioada
interbelică. Aceleași idei explică de ce, încă în timpul Conferinței de Pace, spre deosebire de Franța
care acționa pentru o pedepsire exemplară a Germaniei învinse, Marea Britanie va evidenția
dorința de a impune condiții mai puțin grele acestei țări; de ce Anglia va fi prima dintre puterile
învingătoare de pe continent care va considera că Tratatul de la Versailles cuprindea o serie de
41 Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX (1918-1939) , Constanța, Editura Ex Ponto, 2006, p.68
42 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.163
43 Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000 , București, Editura Humanitas, 2005, p.96
30

clauze prea aspre pentru Germania; de ce acțiunile Franței menite să oblige Germania să îndeplinească
prevederile tratatului de pace și aranjamentele ulterioare vor fi adesea taxate de Anglia drept o politică
antigermană, imperialistă, expansionistă; în sfârșit, de ce tocmai Londra va fi capitala unde ideea că
multe din prevederile tratatului de pace ar trebui revizuite va avansa cel mai repede. Asemenea
divergențe dintre Marea Britanie și Franța vor fi cu abilitate folosite de catre Germania spre a-și ușura
obligațiile de țară învinsă și, apoi, spre a eluda sau, pur și simplu, încalcă unele dintre cele mai
importante prevederi ale Tratatului de la Versailles, atunci când nu obținea modificarea acestora.
În prima parte a deceniului al treilea al secolului XX, divergențele anglo-franceze se concentrau
pe problema reparațiilor și pe cea privea securitatea europeană cu precadere a securității statelor
vecine Germaniei.
În problema reparațiilor, Franța va insista și va acționa pentru stabilirea unor sume cât mai mari
ce urmau să fie suportate de Germania și apoi pentru îndeplinirea strictă și la termen a celor
stabilite în această privință Planul Doumer, 44 discutat de Aliati în ianuarie 1921, propunea reparații
generale de 226 miliarde mărci-aur, sumă exorbitantă, a cărei plată era eșalonată pe 42 de ani.
Guvernul german se declara gata să accepte o datorie de război de 53 miliarde mărci-aur, plătibilă
în anuități de câte 2 miliarde. Față de propunerile franceze, Anglia se temea că Germania nu va
putea să plătească; mai mult, că impunerea unor reparații atât de mari va duce la colapsul
economiei germane. Ori, capitalul englez era interesat de pătrunderea în această economie, inclusiv
prin acordarea de credite. De aceea, deși Lloyd George declarase inițial despre Germania „că-i vom
umbla la buzunare!“, Marea Britanie va pleda pentru cifre mai reduse ce urmau a fi achitate de
Germania ca datorii de război; acestei pozitii i se vor alătura și Statele Unite. Se ajungea astfel ca
în aprilie-mai 1921, Comisia de reparații întrunită la Londra să fixeze reparațiile la 132 miliarde
mărci-aur. Pe 5 mai 1921 hotărârea Comisiei era înaintată Germaniei în forma ultimativă: în caz
de refuz, dupa șase zile Aliații urmau să ocupe zona Ruhr.
Pe 10 mai 1921, Reichstag-ul accepta decizia de la Londra 45. Înainte de aceasta, în iulie 1920,
Conferința repartizase sumele ce trebuiau să fie plătite de Germania drept reparații după cum
urmează: Franței — 52%; Marii Britanii — 22%; Italiei — 10%; Japoniei și Portugaliei — câte
0,75%. 6,5% erau rezervate Greciei, României, Regatului sârbo-croato-sloven. România va fi
nedreptățită, în ciuda pierderilor grele pe care le suferise din cauza războiului și ocupației germană
și austro-ungara.
Așadar, Germania era obligat ă să achite o sumă uriașă ca reparații; va accepta, dar se va declara
insolvabilă; va vărsa părți relativ mici și va cere moratoriu după moratoriu. Franța va obține printr-
44 Marusia Cîrstea, Gh. Buzatu, Europa în balanța forțelor. 1919-1939 , București, Editura Mica Valahie,
2007, p.5645 Gheorghe Onișoru, Istoria contemporană universală. 1917-1945 , București, Editura Fundației România
de Mâine, 2005, p.97
31

un acord încheiat cu Germania la Wiesbaden în octombrie 1921, livrări în natură (carbune, lemn
etc,) în contul datoriei. Aranjamentul nu va dura însă mult; după acordul de la Rapallo, Germania
diminua drastic livrările. Diplomația franceză avansa atunci ideea „gajurilor productive“, adică
ocuparea de către trupe aliate a unor teritorii germane de unde unități economice urmau să facă
livrări în natură în contul datoriilor. Întrucât Germania se sustrăgea în mod vadit de la îndeplinirea
obligațiilor referitoare la reparații, pe 11 ianuarie 1923 trupe franco-belgiene pătrundeu în Ruhr,
fără consultarea prealabilă a celorlalți aliați; era ocupată o zona industrială de aproximativ 2100
kmp, cu 3 milioane locuitori, care dădea 70% din producția germană de cărbune, 54% din cea de
fier și 53% din cea de oțel. Guvernul german va reacționa, suspendând total livrările și organizând
rezistență pasivă față de ocupanți. Marea Britanie va fi împotriva ocupării regiunii Ruhr, pe care o
califica drept încălcare a Tratatului de pace. Statele Unite își vor exprima nemulțumirea față de
respectiva măsură prin grăbirea retragerii trupelor americane din Renania. În final, acțiunea franco-
belgiană va fi un eșec. La inițiativa lui Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei,
rezistența pasivă înceta în septembrie 1923; trupele franco-belgine părăseau Ruhrul în iulie-
august 1925.
Folosindu-se de divergențele franco-britanice, Stresemann va face flexibilă poziția față de
reparații, Germania urmând să-și achite obligațiile în această privință dacă primea credite care să-i
permită să-și refacă potențialul economic. Această politică va întâmpina reacții pozitive din partea
Marii Britanii și Statelor Unite. În iulie-august 1924 se elabora la Londra Planul Dowes, care
aducea importante u șurări în ceea ce privește obligațiile germane. Astfel, Germania urma să achite
anual până la 2,5 miliarde mărci-aur; vărsămintele erau garantate prin ipotecarea vămilor, căilor
ferate, industriei și transporturilor. Pentru a supraveghea modul de îndeplinire a Planului, era
instituit controlul străin asupra acestor resurse. Cu același prilej, Franța renunța la politica gajului
productiv. Planul Dawes, aprobat de Reichstag, netezea calea pătrunderii capitalului străin, în
special a celui american și britanic, în economia germană. Planul va rămâne în vigoare până în 1928,
interval în care Germania a plătit cu titlu de reparații 502,2 milioane mărci-aur și a primit credite
străine în condiții avantajoase însumând 21 miliarde mărci-aur .46 Urma Planul Young, adoptat în
ianuarie 1930 de Conferin ța de la Haga. Potrivit acestuia, datoria de război germană se reducea de
la 132 miliarde mărci-aur la 38 miliarde. Era suprimată Comisia de reparații și control străin în
Germania. La propunerea SUA, se crea o altă instituție, Banca Reglementărilor Internaționale,
având menirea de a urmări atât problema reparațiilor, cât și cea privind datoriile inter-aliate legate
de trecutul război. Planul cuprindea totodată prevederi referitoare la o evacuare anticipată a zonei
renane de către trupele aliate.
46 Paul Johnson, op.cit., p.56
32

În condițiile greutăților provocate de criza economică mondială, președintele Statelor Unite,
Herbert Clark Hoover, propunea în iulie 1931 suspendarea plăților interguvernamentale
(Moratoriul Hoover), ceea ce însemna și încetarea plăților în contul datoriilor de r ăzboi.
Moratoriul era conceput pentru un an. Dar exact când el urma să înceteze, începeau la Lausanne
lucrările unei conferințe care, în final, lichida regimul repara țiilor de război. Se pretindea
Germaniei plata unei ultime sume de 3 miliarde mărci-aur care, deși acceptată, nu va fi niciodată
onorată. Berlinul va încerca la Lausanne eliminarea articolului 231 din Tratatul de la Versailles
privitor la vinovăția Germaniei în declanșarea războiului; nu va reuși, datorită opoziției Franței și
Marii Britanii. În ansamblu însă, Conferința de la Lausanne a marcat încă un pas înainte pe linia
conciliantă a marilor puteri față de Germania, în formularea și promovarea căreia Anglia ocupa un loc
de frunte. Nicolae Titulescu caracteriza întreaga problemă a reparațiilor drept „istoria unei
revizuiri neîntrerupte și pacifiste a unor capitole din tratatul de pace“ 47. Iar istoricul A. J. P. Taylor
apreciază că, în urma Conferinței de la Lausanne,
„Franța s-a simțit escrocată, iar Germania jefuită. Reparațiile au menținut vii pasiunile răz boiului.
.Reparațiile au contat ca un simbol. Ele au creat resentimente, suspiciuni și ostilitate internațională. Mai
mult decât orice altceva, ele au netezit calea spre cel de-al Doilea Război Mondial“ .48
Distinct, dar în strânsă legatură cu chestiunea reparațiilor, deceniul al 3-lea al secolului XX va fi
confruntat cu probleme presante privind securitatea internațională. Orientarea puterilor învinse
spre revizuirea tratatelor de pace va genera preocupări intense ale statelor anti-revizioniste, atât în
cadrul Societății Națiunilor, cât și în afara acesteia. Într-o situație particulară se vor gasi noile state
independente din Europa Centrală și de Sud-Est, care percepeau în mod acut amenințările
revizioniste din partea Germaniei și Ungariei.
Dând expresie îngrijorărilor în această privință, Bucureștiul lua inițiativa unei „alianțe în cinci“,
formată din România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia și Grecia. Spre a promova această
inițiativă, Take Ionescu efectua un lung turneu diplomatic în perioada septem brie-noiembrie 1920,
vizitând Parisul, Londra, Roma, Praga și Varșovia. Proiectul găsea aprobare și sprijin în Franța, Marea
Britanie, Italia și Cehoslovacia; el întâmpina însă refuzul guvernului polonez, motivat prin
diferendul teritorial polono-cehoslovac privind regiunea Teschen, revendicată de Polonia49.
Preocupări asemănătoare se vor concretiza ulterior în crearea Micii Întelegeri și în alte aranjamente
de securitate între sau privind unele state din zonele menționate,Europa centrala si de sud-est.
Astfel, pe 14 august 1920 la Belgrad era semnată Convenția de Alianță între Regatul sârbo-
croato-sloven și Cehoslovacia; era primul pas către constituirea Micii Întelegeri (Antanta). Convenția
47 Constantin Vlad,op.cit., p.7648 Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit., p.15249 R.J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea … și după , București, Editura Curtea Veche,
2003, p. 152
33

preciza caracterul defensiv al alianței și scopul sau de a menține pacea. Cele două țări își exprimau
acordul de a încheia o convenție militară, menită să concretizeze modalitățile în care urma să se
vinăîn ajutorul părții contractante care ar fi devenit victima unui atac neprovocat din partea
Ungariei. Convenția interzicea încheierea vreunei alianțe cu o terță putere de către una din părți fără
acordul prealabil al celeilalte.
Peste câteva luni, pe 22 aprilie 1921, se încheia la București Convenția de alianță defensivă
româno-cehoslovacă. Articolul 1 al Convenției stipula: „În cazul unui atac neprovocat din partea
Ungariei contra uneia dintre înaltele părți contractante, cealaltă parte se obliga a veni în ajutorul
părții atacate“ într-un mod ce urma să fie stabilit prin o conven ție militară, art. 2. Articolul 3 din
Convenția de alianță preciza că părțile contractante nu puteau încheia vreo alianță cu o putere terță
fără avizul prealabil al celeilalte părți. În fine, articolul 4 stabilea că părțile se vor consulta în toate
problemele de politică externă care aveau legatură cu Ungaria.50
În sfârsit, pe 7 iunie 1921 se semna la Belgrad Convenția de alianță defensivă între România și
Regatul sârbo-croato-sloven, al treilea tratat care întemeia Mica Întelegere. Convenția avea un
conținut identic cu cea semnată între România și Cehoslovacia, cu mențiunea că articolele 1 și 4 se
refereau nu numai la Ungaria, ci și la Bulgaria.
Mica Întelegere va fi un participant activ în frontul antirevizionist și va promova cu hotărâre
interesele celor trei state cu prilejul tuturor evenimentelor ce marcau relațiile inter-europene în
condițiile interbelice. În conjunctura intensificării politicii revizioniste, pe 16 februarie 1933 statele
membre semnau „Pactul de Organizare al Micii Întelegeri“ prin care aceasta era trans formată într-o
„organizație internațională unificată, deschisă eventual și altor state“; se hotăra constituirea „ca
organ director al politicii externe comune, a unui Consiliu permanent al Micii Întelegeri, compus
din miniștrii de externe ai celor trei țări“, fiecare dintre aceștia exercitând presedinția Consiliului
prin rotație, pe termen de un an.
Pe de altă parte, România încheia cu Polonia, pe 3 martie 1921, o Convenție de alianță
defensivă și o Convenție militară, iar în 1926 un tratat de prietenie era semnat între Iugoslavia și
Polonia. Articolul 1 al Convenției de alianță defensivă între Regatul României și Republica Poloniei
prevedea că părțile „se obligă să se ajute reciproc în cazul când una dintre ele ar fi atacată, fără
provocare din partea lui, pe frontierele lor comune de la răsărit. Ca urmare, în cazul când unul dintre
cele două state ar fi atacat fără provocare din partea lui, celălalt se va socoti în stare de război și-i
va da ajutor cu armele“. Potrivit articolului 2, „în scopul de a coordona eforturile lor pașnice, cele
două guverne se obligă să se sfătuiască în privința chestiunilor de politică externă, în legătură cu
raporturile lor față de vecinul de la răsărit“51. Convenția preciza că, dacă cele două state s-ar afla în
50 Marusia Cîrstea, op.cit., p.6751 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.58
34

stare de război defensiv ,conform art., ele se obligau să nu încheie nici armistițiu, nici pace unul fără
celălalt ,art. 4. Convenția militară româno-polonă, parte integrantă a Convenției de alianță, prevedea
mijloacele defensive de garantare a frontierelor de est ale ambelor țări. Convenția de alianță
defensivă rămânea în vigoare până în 26 martie 1926, când era înlocuită de Tratatul de garanție
dintre cele două țări. Acesta prevedea în art. 1 că cele două state se angajau să respecte reciproc și
să mențină împotriva oricărei agresiuni exterioare integritatea lor teritorială și independența
politică prezentă. Articolul 2 preciza că modalitățile concrete de executare a prevederilor
articolului 1 vor fi reglementate printr-o convenție tehnică. Acest „aranjament tehnic“, semnat
simultan cu Tratatul, nu reținea însă caracterul erga omnes dat Tratatului prin articolul 1,
prevăzând colaborarea militar ă doar în cazul unui atac neprovocat asupra granițelor estice ale
celor două state. În 1931, cele două părți conveneau prelungirea automată a Tratatului pe o durată
de 5 ani, dacă acesta nu era denunțat cu un an înainte. Parisul va încuraja și sprijini încheierea unor
astfel de tratate, ca verigi răsăritene ale unui front antirevizionist. În ianuarie 1921 Franța încheia
cu Polonia un tratat de alianță militară, iar în februarie același an o alianță politică. În 1924 era
semnat un tratat de alianță și garanție între Franța și Cehoslovacia. Iar în 1926 erau încheiate un
tratat de amiciție între Franța și România pe 10 iunie și un tratat de garanție și alianță între Franța și
Iugoslavia pe 11 noiembrie. Prin tratatul româno-francez 52 cele doua părți se angajau să nu comită
nici un atac sau invazie și să nu recurgă, în nici un caz, la război una împotriva celeilalte ,art. 1; ele
conveneau să-și rezolve orice dispute prin mijloace pașnice art. 2. Prin articolul 3 al Tratatului,
părțile contractante hotărau să examineze în comun chestiunile de natură a primejdui securitatea lor
externă sau care aduceau atingere ordinii stabilite prin tratatele semnate de ambele state. În cazul unui
atac neprovocat împotriva uneia dintre părți, guvernele celor două state trebuiau să se consulte
neîntârziat asupra acțiunilor ce urmau să fie întreprinse în cadrul Societății Națiunilor în scopul
salvării intereselor lor naționale legitime, precum și al menținerii ordinii stabilite prin tratatele ale
caror semnatare erau ambele state. Procedura consultării era prevazută și pentru eventualitatea unei
încercări de modificare a statutului politic al statelor Europei. Simultan, era semnată o Convenție
militară, care prevedea schimburi de vederi între statele majore, dacă armatele ambelor țări ar fi
chemate să coopereze, în special în urma obligațiilor părților față de Societatea Națiunilor. Încheiat
după mai mulți ani de tergiversări din partea Parisului, motivate de grija de a nu afecta relațiile
franco-engleze sau franco-germane în legătura cu Pactul Renan (Locarno), Tratatul de prietenie cu
Franța marca un moment pozitiv în întărirea poziției internationale și integrității teritoriale ale
României. Dar nici el, nici Convenția militară care-1 acompania nu aveau atributele unei alianțe,
întrucât nu prevedeau obligații clare și precise pe planul securității și apărării; aceasta, spre
deosebire de acordurile dintre Franța și Polonia, respectiv, dintre Franța și Cehoslovacia. Era un
52 Paul Johnson,op.cit., p. 162
35

motiv întemeiat pentru care Titulescu afirma: „… spre regretul meu, trebuie s ă spun o dată mai mult că
Tratatul nu este altceva decât o repetare a obligațiilor din Pactul Societății Națiunilor. După ce acest tratat
promite marea cu sarea în primele articole, un alt articol spune că tratatul nu trebuie interpretat ca
renunțare la drepturile sau obligațiile din Pactul Societății Națiunilor„ .53
Totodată, Tratatul dintre România și Franța era însoțit de un protocol prin care guvernul român
confirma declarația făcută de primul ministru 1.1. C. Brătianu în sensul angajamentului permanent
al României de neagresiune față de Rusia, bazat pe statu-quo. Parisul respingea interpretarea
tendențioasă dată Tratatului de catre guvernul sovietic, reafirmând că tratatul era destinat să mențină
pacea, pe baza statu-quo-ulm postbelic.
În genere, privite în ansamblu, tratatele dintre Franța și țările central și sud-est europene erau
însă insuficiente ca instrumente de angajare a Franței în garantarea securității acestor țări. De altfel,
în concepția franceză, ele aveau înainte de toate o valoare morală, urmărind să descurajeze
potențialii agresori. Soarta acestor tratate avea să depindă de evoluția generală a raporturilor dintre
puterile revizioniste și cele fidele tratatelor de pace de la Paris. În acest context, Franța „a
considerat alianțele sale estice ca avantaje, nu ca responsabilțăti; care aduc protecție Franței, nu
angajamente…54 De aceea, francezii s-au întrebat: cum aliații noștri ne ajută, dar niciodată — cum îi
putem ajuta noi pe ei? Propriile pregătiri militare franceze erau în mod crescând defensive. Armata a fost
echipată pentru războiul de tranșee; frontiera a fost marcată cu fortificații. Diplomația franceză și strategia
franceză s-au desfășurat într-o contradicție clară. A existat o contradicție chiar în sistemul diplomatic.
Antanta anglo-franceză și alianțele estice nu erau complementare; ele se anulau reciproc. Franța ar fi putut
acționa în mod ofensiv pentru a putea ajuta Polonia sau Cehoslovacia numai cu sprijin britanic; dar acest
sprijin ar fi putut fi dat numai dacă ea ar fi acționat defensiv, spre a se proteja pe sine, nu statele
independente din Europa orientală".55
Alianțele dintre Franța și unele state din Europa centrală și de sud-est au fost criticate în
repetate rânduri de către Marea Britanie, care vedea în ele o tentativă franceză de încercuire a
Germaniei și o importantă sursă de insecuritate în zonă.
„Marea Britanie a dezaprobat cu putere angajamentele militare ale Franței față de «statele succesoare» din
Estul Europei, iar când cooperarea anglo-franceză a devenit inevitabilă, Marea Britanie a exercitat presiuni
asupra Parisului spre a repudia aceste angajamente“ .56
Dar politica Franței față de țările central și est-europene era doar una dintre sursele
divergențelor franco-engleze în materie de securitate. Îndată după război, mai precis în urma
53 Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, București, Editura Humanitas, 2006, p.3854 Ibidem, p.45
55 Alexandru Vianu, Constantin Bușe, coord., Istorie universală. Epoca contemporană , vol. I, 1918-1939,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975, p.69
56 Marusia Cîrstea, op.cit.., p.58
36

eșecului formulei de garanții anglo-americane, Franța a căutat cu insistență să încheie o alianță cu
Marea Britanie. Londra s-a eschivat însă, preferând formule care țineau de securitatea colectivă.
Analiza propunerilor acceptate, ca și a celor avansate de Marea Britanie în epoc ă arată că, în
politica de securitate, Londra făcea o distincție clară între conceptul de alianță, în sens tradițional,
și cel de securitate insuficient și declara că semnarea de catre Franța a tratatului cu România
constituia un act neprietenesc îndreptat împotriva colectivă, considerâd obligațiile presupuse de
securitatea colectivă mai puțin stricte decât cele ale alianțelor. Kissinger explica în mod analitic
această distincție:
„în esență conceptul de securitate colectivă și cel de alianță sunt diametral opuse. Alianțele tradiționale
erau îndreptate împotriva unor amenințări specifice și stabileau obligații precise pentru grupuri specifice de
națiuni legate între ele de interese naționale comune sau de preocuparea pentru securitatea reciprocă.
Securitatea colectivă nu definește nici o amenințare anume, nu oferă garanții nici unei națiuni în mod
special și nu comite discriminări. Teoretic, ea este menită să se opună oricărei amenințări la adresa păcii,
indiferent cine este ini țiatorul ei și împotriva cui este îndreptată. Alianțele presupun întotdeauna un potențial
adversar specific; securitatea colectivă apară dreptul internațional în abstract, pe care încearca să-1 sprijine la
fel cum un sistem juridic susține Codul Penal dintr-o țară sau alta. Într-o alianță, casus belli este un atac la
adresa intereselor sau securității membrilor ei. Prin casus belli în condițiile securității colective se întelege
încălcarea principiului reglementării pe cale pașnică a disputelor, în care se presupune că toate popoarele
lumii au un interes comun… Scopul unei alianțe este să producă o obligație mai previzibilă și mai precisă
decât o analiză a interesului național. Securitatea colectivă functionează exact invers. Ea lasă aplicarea
principiilor sale în seama interpretării diferitelor împrejurări, mizând fără intenție pe dispoziția de moment și
pe afirmarea sentimentului național“.57
În condiții când Marea Britanie îi refuza alianța de care avea nevoie, Franța și-a îndreptat atenția
către Societatea Națiunilor. În 1923, în cadrul Ligii, a fost pus la punct proiectul unui Tratat de
asistență mutual, gândit ca un aranjament universal. Tratatul declara în mod solemn în primul său
articol că războiul de agresiune constituie o crimă internațională, făcând astfel un semnificativ pas
înainte față de Pactul Societății Națiunilor. Dreptul și răspunderea de a stabili care este statul agresor
și care cel agresat într-un conflict, revenea Consiliului Societății. Tratatul prevedea angajamentul
individual și colectiv al semnatarilor de a acorda asistență oricărui stat membru, devenit victim!
Astfel, respingerea agresiunii și pedepsirea agresorului urmau să dobândească o garanție
universală, ceea ce ar fi transformat Societatea Națiunilor într-un fel de alianță globală! Într-o
tentativă sui generis de a stabili o legatură între securitate și dezarmare, Tratatul condiționa
acordarea de ajutor țării agresate de faptul că aceasta ar fi semnat un aranjament de dezarmare,
aprobat de Societate, și ar fi început reducerea foțelor sale armate. Se susținea astfel un adevărat
57 Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană , București, Editura Oscar Print, 2003, p.173
37

non-sens: pentru a beneficia de prevederile Tratatului, statul atacat trebuia nu să facă uz de dreptul la
legitimă apărare, ci să dezarmeze.. .În continuare, se stipula că statul agresor era dator să plătească
toate cheltuielile reclamate de o eventuală operațiune internațională de pacificare.
Adoptat de Adunarea Generală a Societății Națiunilor la 29 septembrie 1923, Tratatul de
asistență reciprocă, n-a obținut însă sprijinul necesar. Doar 18 state și-au dat adeziunea la Tratat, 26
formulând răspunsuri negative. Între statele care au dat un astfel de răspuns s-a aflat și România,
care a acuzat imprecizia definirii cazurilor de agresiune, lipsa unei proceduri rapide și practice
pentru asistența statului atacat, caracterul vag și imprecis al idei de sprijin reciproc, inconsistent
sistemului de garanții.58
Un an mai târziu,în 1924, în cadrul Societății se va pregăti, pe baza unei inițiative franco-britanice, ceea
ce avea să fie cunoscut drept Protocolul de la Geneva, care punea în legătură nu numai securitatea
și dezarmarea, ci și arbitrajul. Protocolul interzicea războiul de agresiune și afirma obligativitatea
principiului soluționării pașnice a oricărui diferend internațional. Protocolul reclama arbitrajul
Societății Națiunilor în cazul tuturor conflictelor internaționale și prevedea sancțiunile care urmau
să fie aplicate agresorului, economice și financiare, precum și militare. Între sancțiuni intra și
obligativitatea reparațiilor ce trebuiau suportate de catre statul agresor, reparații ce urmau să
acopere atât pagubele provocate de agresiune ca atare, cât și cheltuielile necesitate de reprimarea
agresiunii. „Sensul juridic al Protocolului era acela că, acceptându-se arbitrajul obligatoriu,
Societatea Națiunilor să devină implicit o alianță universală, care să garanteze securitatea și
integritatea țărilor aderente “. 59 Mica Întelegere va sprijini în mod consecvent principiile
Protocolului, contribuind activ la elaborarea lui. Franța va fi favorabilă, deși considera că acest
document nu era în întregime satisfăcător. Protocolul era semnat în octombrie 1924. „Protocolul de
la Geneva, promovat de Ramsay MacDonald, angaja Marea Britanie să garanteze orice frontieră din
Europa. Dar Protocolul era atât de generos cu Franța pentru că Londra gândea că anxietățile franceze
nu aveau o bază reală" . 60 Totuși, gândirea britanică în această privință nu era definitivă. Socotind
că Protocolul împinge prea departe obligații pe care ea urma să și le asume, Londra determina
amânarea cu un an a aprobării proiectului Protocolului. În 1925, când chestiunea va fi reluată,
Anglia își va retrage sprijinul și întregul proiect avea să cadă, fiind semnat doar de 19 state și, în
consecință, neintrând în vigoare. Londra se va orienta spre sprijinirea intrării Germaniei în
Societatea Națiunilor, ca alternativă la orice aranjament de securitate convenit pe baza principiilor
Societății, dar în afara acesteia, de genul Tratatului de asistență mutuala și Protocolului de la
Geneva. De la Londra, Nicolae Titulescu comenta: „impresiunea profundă care se degajă este că toți
conducătorii britanici, din orice partid ar face parte, în mod conștient sau inconștient, sub o formă sau alta,
58 Paul Johnson, op.cit., 2005, p.2759 Pierre Milza, De Versailles à Berlin. 1919-1945 , Paris, Editura Masson et Cie, 1972, p.2760 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.34
38

nu au azi încredere în stabilitatea politică a noii ordini create în Europa Centrală și Orientală. Veți găsi
toate gradațiunile în expresiunea acestui sentiment de neîncredere, începând cu forma blândă și
diplomatică a lui Chamberlain care întrevede rectificări de frontieră prin întelegeri amicale, trecând prin
forma precisă și rezervată a partidului laburist, care a criticat în special exceptarea frontierelor de la
arbitraj… și sfârșind cu forma brutală dar în schimb complet sinceră a lui Lloyd George. Corolarul necesar al
acestui sentiment de neîncredere este necesitatea de a revizui tratatele în mod amical ca singurul mijloc de a
împiedica războiul… În toate conversațiunile politice ce am avut zilele acestea am insistat asupra
absurdității acestei concepțiuni. Ideea posibilității revizuirii tratatelor creează nesiguranță, nesiguranta
întârziază consolidarea noii stări de lucruri și lipsa de consolidare ațâța poftele de revanșă. Acesta este
drumul cel mai sigur care duce la război“ .61
În aceste condiții, sunt reluate inițiativele care vor duce la Locarno. Ideea nu era nou ă. În 1922,
cu intenția de a preveni o eventuală ocupație franceză în Ruhr, cancelarul german Wilhelm Cuno
propunea încheierea unui pact renan care, sub garanția Statelor Unite, să protejeze statutul
demilitarizat al Renaniei. În 1924, o notă înaintată de premierul francez Edouard Herriot lui
Ramsey MacDonald, primul ministru al Marii Britanii, conținea propunerea încheierii unui pact
defensiv de securitate între cele două țări, la care să se asocieze Belgia, și care să fie însoțit de un
tratat de neagresiune între Franța și Germania. MacDonald promitea să studieze propunerea
franceză și nimic mai mult. Începutul anului 1925 aducea intrarea în scenă în problema dată a
Marii Britanii și, din nou, a Germaniei. Austen Chamberlain, ministrul de Externe englez, frate
vitreg cu Neville Chamberlain, a emis ideea unei alianțe limitate între Marea Britanie, Franța și
Belgia, care să garanteze doar granițele ultimelor două cu Germania. Stresemann se va opune,
declarând: un pact fară Germania ar fi de fapt un pact împotriva Germaniei. Berlinul va prezenta
Memorandumul său din 9 februarie 1925, întocmit cu sprijinul lordului Edgar d’Abernon,
ambasadorul englez în Germania, care cuprindea propunerile germane privind un Pact Renan.
Memorandumul evoca pericolul în care s-ar fi aflat granița vestică a Germaniei, ca rezultat al
amenințărilor franceze și belgiene. El cuprindea proiectul unui pact de garanție a statu-quo-ului pe
Rin, însoțit de un tratat de arbitraj bilateral franco -german. Memorandumul desconsidera eficiența
Societății Națiunilor întrucât propunea ca statele semnatare să se angajeze solemn față de
guvernul Statelor Unite că nu vor duce război unul împotriva altuia. Garantarea pactului urma să
revină Marii Britanii, care ar fi trebuit să intervină cu mijloacele sale militare și navale în cazul unei
agresiuni neprovocate, fie în favoarea Franței, fie în favoarea Germaniei.62 Contacte diplomatice
intense între Paris, Londra și Berlin vor pregăti terenul pentru Conferința de la Locarno.
61 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza,op.cit., p.14262 Zorin Zamfir, op.cit., p.68
39

Aceasta se desfașura între 5 și 16 octombrie 1925, cu participarea Franței, Marii Britanii,
Germaniei, Belgiei, Italiei, precum și a Poloniei și Cehoslovaciei. În cadrul ei erau adoptate
următoarele documente:
1.Tratatul dintre Germania, Belgia, Franța și Marea Britanie, numit și Pactul Renan. Pactul
cuprinde garanția Angliei și Italiei, oferită Franței, Belgiei și Germaniei, urmată de angajamentul
marilor puteri de a menține statu-quo-ul teritorial pe frontierele germano -belgiene și germano-
franceze, precum și inviolabilitatea acestor frontiere, așa cum acestea fuseseră stabilite prin
Tratatul de la Versailles, inclusiv respectarea prevederilor referitoare la zona demilita rizată. Statele
cu frontiere garantate: Franța și Belgia, pe de o parte, Germania, pe de alta parte, se obligau să nu
întreprindă nici un act de agresiune și în nici un caz să nu recurgă între ele la razboi; dacă s-ar fi
ivit conflicte, acestea trebuiau supuse arbitrajului obligatoriu pentru părți. Conținutul garanțiilor era
clar exprimat în art. 2 al Tratatului, care prevedea : „Dacă Germania invadează zona demilitarizată,
Puterile vor putea să recurgă la forță. Însă dacă Germania invadează Polonia și Cehoslovacia ,
Franța poate să intervină";6 3
2.Convenția de arbitraj dintre Germania și Belgia;
3.Convenția de arbitraj dintre Germania și Franța;
4.Tratatul de arbitraj dintre Germania și Polonia;
5.Tratatul de arbitraj dintre Germania și Cehoslovacia;
6.Tratatul de garanție dintre Franța și Polonia;
7.Tratatul de garanție dintre Franța și Cehoslovacia;
8.0 Nota colectivă a statelor participante referitoare la articolul 16 din Pactul Societății
Națiunilor în vederea intrării Germaniei în Societate.
Prin Actul Final era anunțat că Franța, Polonia și Cehoslovacia conveniseră, în timpul
lucrărilor Conferinței, acorduri „având drept scop de a le asigura în mod reciproc beneficiul“
tratatelor semnate la Locarno. Era vorba despre Tratatul de garanție dintre Franța și Polonia,
precum și despre Tratatul de garanție dintre Franța și Cehoslovacia, documente nenominalizate însă
în Actul Final.
Tratatul de garanție mutuală dintre Germania, Belgia, Franța, Anglia și Italia, care constituia Pactul
Renan propriu-zis prevedea (art. 1) că părțile garantează individual și colectiv menținerea statu-quo-
ului teritorial rezultând din frontierele dintre Germania și Belgia și dintre Germania și Franța și
inviolabilitatea ziselor frontiere, astfel cum acestea sunt fixate prin Tratatul de Pace de la
Versailles din 28 iunie 1919; același articol obliga Germania să respecte dispozițiile din Tratatul de la
Versailles privind interzicerea de a menține sau construi fortificații, precum și de a efectua
concentrări de forțe armate sau manevre militare într-o zonă de 50 km. la est de Rin. Articolul 2 al
63 A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial , Iași, Editura Polirom, 1999, p.179
40

Tratatului stipula ca Germania si Belgia, precum și Germania și Franța se obligau să nu întreprindă
vreun atac sau invazie una asupra alteia și să nu recurgă în nici un caz la razboi între ele. Iar
articolul 3 prevedea ca părțile să rezolve pe cale pașnică orice chestiune, de orice natură care ar
apărea în relațiile lor reciproce. Tratatul urma să intre în vigoare dupa ratificare și după ce Germania
va fi devenit membră a Societății Națiunilor ,art. 10.64
Deci Tratatul de la Locarno se referea exclusiv la granițele dintre Franța și Belgia, pe de o
parte, și Germania, pe de alta. El nu cuprindea nimic despre granițele Germaniei cu Polonia și
Cehoslovacia. În toate demersurile diplomatice pregătitoare ale Conferinței de la Locarno, Berlinul
arătase fără echivoc că viitorul pact renan nu va garanta granițele germane de est; mai mult decât
atât Germania va acționa pentru revizuirea acestora, prin aranjamente cu țările în cauză. Această
poziție fusese din nou exprimată de Stresemann chiar în ajunul deschiderii Conferinței de la
Locarno, odată cu formularea pretențiilor germane în ansamblu, dupa cum urmează:
„1. Combaterea politicii agresive a Franței și punerea teritoriului german la adăpost de invaziile
franceze; 2. Germania… metropola germanismului, trebuie să devină tutore al tuturor grupurilor germane
din Europa; 3. Germania trebuie să tindă la revizuirea frontierei sale orientale a cărei imposibilitate e
recunoscută de toata lumea; 4. Trebuie să ceară dreptul la colonii; 5. Trebuie să lupte în primele rânduri
pentru ca să fie recunoscut dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, drept care, în chestiunea alipirii
Austriei la Germania a fost violat cu un cinism fără pereche și a devenit iluzoriu“ .65
Marea Britanie socotea firească poziția Germaniei și a respins orice idee privind garanții
engleze pentru granițele răsăritene. Astfel, Neville Chamberlain declara în Camera Comunelor:
„Orice nouă obligație contractată de guvernul Majest ății Sale trebuie să aibă un caracter specific și
să se limiteze la menținerea statutului teritorial existent pe frontiera de vest a Germaniei. Guvernul
Majestății Sale nu este dispus să-și asume obligații noi“. Era luarea de atitudine pe care Titulescu
avea s-o critice prompt: în felul acesta, Anglia „a descoperit toate granițele Europei Centrale și
Orientale, prin afirmația că nu le garantează".
În ceea ce o privește, Franța va fi mulțumită cu garantarea propriilor frontiere și va adopta o
poziție duplicitară față de aliații săi estici. Întrucât este imposibil să se ajungă la un tratat de
garanție mutuală înglobând și frontiera orientală a Germaniei, va argumenta Herriot „un tratat de
garanție mutuală numai pentru Europa occidentală, chiar având mult mai puțină importanță,
prezintă unele avantaje pentru Europa centrală… Tratatul de securitate simplă pe Rin va fi o
garanție foarte puternică pentru pace în toată Europa și în special în Europa centrală. Cehoslovacia și
Polonia trebuie să fie convinse de acest lucru“ .66
64 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.172 65 Marusia Cîrstea, op.cit.., p.3866 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.91
41

Erau, în modul cel mai evident, vorbe fără nici o acoperire. Astfel, cum se exprima Kissinger,
Locarno crea în Europa două categorii de frontiere: unele acceptate de Germania și garantate de
celelalte puteri, și altele care nu erau acceptate de Germania și nu erau nici garantate de alte puteri
67 Sau, în alte cuvinte: Locarno garanta granițele europene care nu erau amenințate și nu garanta
granițele amenințate cu revizuirea. Într-adevar, tratatele de arbitraj dintre Germania și Polonia,
respectiv dintre Germania și Cehoslovacia nu aveau în spatele lor un acord de recunoaștere și
garantare a frontierelor lor cu Germania, ca în cazul celor franco-germane și germano-belgiene; în
mod concret, Germania se angaja doar să nu revizuiască aceste frontiere prin forță. Iar garanțiile
acordate celor două țări de către Franța nu se ridicau în nici un fel la valoarea juridică și, mai ales,
politico-militară a celor ce angajau Marea Britanie și Italia față de Pactul Renan. Mai mult, aceste
garanții slăbeau chiar obligațiile pe care Franța și le asumase prin tratatele sale bilaterale cu
Polonia, respectiv, cu Cehoslovacia. Aceasta, întrucât, prin Tratatul de la Locarno, Franța se
angajase să nu recurgă la război cu Germania, război care, în realitate nu putea fi evitat dacă ea ar
fi vrut să sară în ajutorul aliaților săi din Est, în cazul ca aceștia ar fi fost atacati de vecinul lor
apusean. Postura defensivă ce se întărea în politica franceză, la 2 ani după Locarno Franța începea
construirea Liniei Maginot, în vederea orientării tot mai clară a Parisului de a-și părăsi aliații est-
europeni.
Acordurile de la Locarno au fost salutate ca un eveniment major pentru pacea și securitatea
Europei. „Versailles a pus capăt războiului, Locarno aduce pacea“ se afirma în multe capitale de pe
continent, iar „spiritul de la Locarno“ a găsit mulți aderenți entuziaști. În realitate, Locarno consolida
cursul spre o politică conciliatoare față de Germania, în genere față de țările și cercurile revizioniste,
politica promovată înainte de toate de Marea Britanie, și urmată tot mai docil de către Franța. Prin
efect, Locarno va încuraja tocmai forțele revizioniste, care nu vor înceta să câștige teren pe seama
statelor mici, vecine Germaniei, dar și pe seama marilor puteri antirevizioniste, în primul rând a
Franței, în ultimă instanță pe seama păcii și securității europene și mondiale. Este semnificativ în
acest sens că, încă în perioada Pactului Renan, Germania nu-și ascundea obiectivele de a obține
revizuirea și a granițelor cu Franța și Belgia chiar în cadrul reglementărilor de la Locarno,
invocând în acest sens și faimosul articol din Pactul Societății Națiunilor. Dezbaterile din Reichstag
prilejuite de ratificarea Pactului Renan erau semnificative în acest sens. Temerilor că frontierele
vestice nu mai puteau fi modificate le răspundea clar Stresemann: „posibilitatea revizuirii frontierei
vestice, reluarea Alsaciei și Lorenei de către Germania, revizuirea frontierei cu Belgia, erau chestiuni
asupra cărora consensul anglo-german fusese deja realizat, punerea în practică depinzând de o conjunctură
internațională favorabilă" .68 Pe un plan mai larg, „dacă pentru Aliați Locarno punea capăt perioadei de
67 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.3768 Alexandru Vianu, Constantin Bușe, coord., op.cit., p.73
42

ostilitate și permitea aplicarea tratatului de pace, pentru germani el avea cu totul alt înțeles. Spiritul de la
Locarno, pentru ei, însemna distrugerea Tratatului de la Versailles“.69
Acordurile de la Locarno erau semnate în mod solemn la Londra pe 1 decembrie 1925, într-o
ceremonie în care declarative optimiste și liniștitoare păreau a avea motivație și temei. Într-o
perspectivă istorică, A. J. P. Taylor scria în 1961: „Pentru Franța, Locarno a înmormântat alianța
occidentală cu Marea Britanie, dar, totodată, a păstrat alianțele estice cu cele două state-satelit. Locarno a
constituit punctul de cotitură al anilor dintre războaie. Semnarea lui a pus capăt Primului Razboi Mondial;
repudierea lui 11 ani mai târziu a marcat preludiul celui de-al doilea. Dacă obiectivul unui acord
internațional este de a satisface pe oricine, Locano a fost, într-adevar, un tratat foarte bun. El a dat
satisfacție celor două puteri garante. Acestea reușiseră reconcilierea Franței și Gemaniei și aduseseră pace
Europei fără să implice, cum se presupunea, nimic în afară de obligațiile morale, o formă pură de vorbe.
Nici Marea Britanie, nici Italia n-au facut niciodată nici un fel de pregătire pentru a-și îndeplini obligațiile
pe care le asumaseră.. .Rezultatul practic al tratatului, straniu și neavut în vedere, a fost să prevină orice
cooperare militară între Marea Britanie și Franța, atâta vreme cât el ramânea în vigoare. Și totuși, Locano
a satisfăcut Franța. Germania a acceptat pierderea Alsaciei și Lorenei; ea a fost de acord să țină zona
Rinului demilitarizată; Marea Britanie și Italia contrasemnaseră pentru promisiunea Germanei în acest
sens… Germanii au putut fi și ei satisfăcuți. Ei erau ferm protejați împotriva unei noi ocupări a Ruhrului; ei
fuseseră tratați ca egali, nu ca un inamic înfrânt; și ei au ținut deschisă ușa pentru revizuirea frontierei lor
estice“.70
Într-o perspectivă istorică mai lungă, Kissinger este încă mai aspru în aprecieri : „Salutat în
1925 drept cheia de boltă a păcii permanente, Locano a marcat de fapt începutul sfârșitului pentru ordinea
internațională stabilită la Versailles. Din acel moment distincția dintre învingător și învins a devenit din ce în
ce mai imprecisă, o situație de care ar fi putut fi beneficia dacă de pe urma ei învingătorul ar fi dobândit un
sentiment sporit al securității sau dacă învinsul s-ar fi împăcat cu existența unui acord modificat. Însă nu s-a
întâmplat nimic de acest gen. Frustrările și sentimentul de neputință al Franței au crescut cu fiecare an, ca
de altfel și agitația naționalistă din Germania. Aliații din perioada războiului abdicaseră cu toții de la
răspunderile ce le reveneau,America s-a eschivat de la rolul de arhitect al păcii, Marea Britanie a renunțat la
partitura ei istorică de factor de echilibru, iar Franța a neglijat postura de apăratoare a acordului de la
Versailles. Doar Stresemann, conducatorul unei Germanii învinse, a avut o politică pe termen lung și a
știut să-și conducă inexorabil țara spre centrul scenei interna ționale“ .
Același spirit de conciliere patrona și admiterea Germaniei în Societatea Națiunilor. Germa nia
intra în Ligă în condițiile pe care le fixa ea însăși și pe care le vedea acceptate de marile puteri
învingătoare în război.
69 Jean Carpentier, François Lebrun, op.cit., p.8170 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.49
43

La 10 septembrie 1926 Germania devenea membră a Societății, dobândind astfel un statut
internațional care-i permitea să aibă propriul cuvânt de spus în treburile europene și mondiale.
Greutatea acestui cuvânt creștea întrucât Germania devenea membră permanentă a Consiliului și
în Secretariatul Societății Națiunilor. În plus, organizația mondială adopta o derogare de la
obligațiile prevăzute de articolele 16 și 17 ale Pactului Societății Națiunilor, în sensul că
Germania, invocând condițiile sale, putea să ramână în afara acestor obligații. Pe 10 septembrie
1926, „Aristide Briand, în mijlocul emoției generale, a exclamat: «Jos puștile, mitralierele, tunurile. Loc
concilierii, arbitrajului și păcii!» În 1925 și 1926 Aristide Briand, Austen Chamberlain, Gustav
Stresemann și generalul Dawes primeau împreună premiul Nobel pentru pace. În martie 1936, Hitler,
încălcând acordurile de la Locarno, intra în zona demilitarizată renană, reușind prin forță ceea ce
Stresemann nu reușise prin mijloace diplomatice. Concesiile oferite Germaniei, înca în 1924-1925, și cele ce
vor urma vor fi fatale.. .Ele vor da cale libera lui Hitler să declanșeze cel de al Doilea Război Mondial“.71
Primele beneficiare ale noii calități a Germaniei de membră a Societății vor fi raporturile sale cu
URSS. Derogarea în ceea ce privește articolele 16 si 17 ale Pactului Societății Națiunilor permitea ca
Germania să nu fie atrasă în măsuri cu caracter de sancțiuni împotriva Moscovei, în cazul când
comportamentul URSS în viața internațională ar fi căzut sub incidența prevederilor Pactului. În plus,
poziția Germaniei în conducerea Societății putea în orice împrejurare, dată fiind regula
unanimității, să împiedice adoptarea de către Consiliu a unor măsuri de pedepsire a aliatului său
sovietic. Rapallo dădea în aceste condiții noi roade: pe 24 aprilie 1926 se încheia Tratatul de
neagresiune și neutralitate dintre URSS și Germania72. Tratatul prevedea că, în caz de atac asupra
uneia dintre părți, cealaltă va avea fața de ea o atitudine pașnică. Într-una dintre anexele tratatului
era cuprinsă o declarație a URSS prin care aceasta lua act de derogarea Germaniei de la obligațiile
izvorâte din articolele 16 și 17 ale Pactului Societății Națiunilor. În genere, este de observat că
Rapallo și Locarno se înscriu într-o anumită logică a istoriei. Privită în perspectiva, perioadă 1922-
1925 marca o semnificativă schimbare în raporturile internaționale de forțe, înregistrată ca atare de
către diplomatic, tendința care nu numai că nu va fi oprită de evoluțiile ce vor urma ci,
dimpotrivă, va fi consolidate de ele.
71 Jean Carpentier, François Lebrun, op.cit., p.12172 George Sofronie, Concepția franceză despre Societatea Națiunilor (în 1919 și azi), Cluj,
Tipografia Cultura, 1936, p. 7.
44

CAP. II . CE A ÎNSEMNAT ,,LOCARNO,, PENTRU:
a) România :
b) Cehoslovacia ;
c) Ungaria ;
d) Bulgaria ;
e) Polonia.

Un echilibru al forțelor continentale sub auspiciile Angliei. Deja la 9 februarie,
ambasadorul german la Paris, von Hoesch, înmâna în mod oficial guvernului francez un
memorandum pus la punct împreună cu lordul Edgar-Vincent D’Abernon, care cuprindea mai
multe variante ale încheierii unui acord de securitate în Europa de Vest. În notă se menționa că
puterile interesate de regimul Rinului se angajau solemn să nu recurgă la război, una contra
alteia. De asemenea, pactul de securitate putea fi completat cu tratate de arbitraj cu Franța și
oricare alte state în scopul reglementării pașnice a conflictelor. Memorandumul crea impresia că
pactul era redactat în spiritul Ligii Națiunilor dar maniera în care era formulat punea sub semnul
întrebării eficacitatea acestei organizații deoarece propunea angajarea solemnă a SUA în
garantarea faptului că Germania și Franța nu se vor ataca reciproc. Având în vedere că implicarea
Statelor Unite nu era posibilă, acestea nefiind membre ale Societatii Națiunilor, garantarea
acestui angajament urma să revină Angliei, care trebuia să intervină în caz de atac neprovocat fie
de partea Germaniei, fie de partea Franței. Astfel, în urma acestei formulări abile Marea Britanie
urma să redevină „arbitral Europei”, iar acest lucra se putea obține conform declarației lui Austin
Chamberlain numai printr-o înțelegere cu Germania, obiectiv care a reprezentat axioma politicii
britanice după Primul Război Mondial.
Conținutul Memorandumului de la 9 februarie a fost completat, ulterior, cu о notă
germană la 23 februarie 1925. Conform acesteia Germania reitera intenția de recuperare a
teritoriilor ocupate de puterile aliate, evitarea controlului exercitat de Liga Națiunilor în zona
demilitarizată și respectarea angajamentelor asumate în privința frontierei vestice73. Fără a
respinge această propunere, guvernul francez a precizat că securitatea pe Rin74 putea fi obținută
și prin aderarea Germaniei la Societatea Națiunilor. Francezii nu au respins propunerea germană
pentra că aceasta avea un dublu avantaj. Pe de о parte, Germania renunța la Alsacia și Lorena, iar
73 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.38
74 Ibidem, p.54
45

pe de altă parte Anglia garanta securitatea Franței pe Rin. Observăm că în dorința ei de a obține о
garanție engleză Franța s-a dezinteresat de aliatele ei din Europa de Sud-Est.
În România inițiativa englezo-germană a fost primită cu rezerve „căzând ca о bombă
diplomatica, iar la 20 aprilie 1925, în cadrul întrevederii cu diplomatul englez Sir Miles Lampson,
Nicolae Titulescu își arată nemulțumirea față de excluderea micilor state de la negocierile cu
caracter politic. Ulterior, în discuțiile cu Austen Chamberlain el a accentuat punctul de vedere al
guvernului român după care distincția între granițe nu corespundea cu adevăratele exigențe ale
păcii și a cerat ca Marea Britanie să nu tolereze eventualele încercări de revizuire a tratatelor de
pace. Diplomatul român a intuit corect că proiectul german însoțit de precizarea că Germania nu
va recunoaște frontierele estice constituia о revizuire a tratatelor ce miza pe sprijinul englez75.
Guvernul francez a ținut cont, inițial, de rezervele aliatelor sale din Europa de Est și a
informat guvernul englez că accepta propunerea germană cu condiția extinderii garanțiilor la
Polonia și Cehoslovacia. În acest moment britanicii și-au arătat adevăratele intenții privitor la
organizarea securitatii europene, care trebuia să corespundă doar limitelor Europei de Vest.
Astfel, la 26 mai, Chamberlain îi răspundea lui Aristide Briand, ministrul francez de externe, că
orice nouă obligație contractată de guvernul britanie trebuie să aibă un caracter specific și să se
limiteze la menținerea statutului teritorial existent între Franța și Germania. El accentua că
„Guvernul Majestatii Sale nu e dispus să ia alte obligații noi în afara celor pe care deja și le-a
asumat semnând statutul Ligii Națiunilor”. Același punct de vedere 1-a susținut șeful Foreign
Office-ului într-o telegramă din 27 mai 1925 către ambasadoral englez la Roma, sir R. Graham
și ambasadorul britanic la Paris, lordul Crew. Chamberlain afirma că Marea Britanie era gata să
garanteze doar granițele din Vest și nu putea garanta granițele vecinilor estici ai Germaniei.
Dezinteresul britanic fata de securitatea Europei Orientale favoriza revizuirea tratatelor de pace
în favoarea Germaniei, fapt semnalat și de Nicolae Titulescu. Analizând dezbaterile care au avut
loc în Camera Comunelor cu privire la problema securității, el observa că toți conducătorii
politici britanici, din orice partid ar face parte, în mod conștient sau inconștient nu aveau
încredere în stabilitatea politică a noii ordini create în Europa Centrală și Orientală și nu doreau
să-și asume noi obligații. În opinia lui Titulescu concluzia care se putea trage din acest sentiment
de neâncredere era necesitatea de a revizui tratatele în mod amical ca unic mijloc de a împiedica
războiul.
Diplomația franceză a cedat până la urmă în fața celei britanice, astfel că în răspunsul lui
Briand către Chamberlain de la 4 iunie 1925 ministrul de externe francez era de acord să ia în
considerare punctul de vedere al guvernului de la Londra, el fiind de părere că în pofida faptului
că pactul de garanție nu mergea decât până la Rin, esențial pentra guvernul de la Paris era să aibă
75 Ibidem, p.59
46

relații bune cu Anglia . Astfel, Franța a preferat să facă concesii Marii Britanii decât să rămână
singură în fata Germaniei. Această poziție arăta foarte bine caracteral capitulant al politicii
franceze, care i-a deratat pe conducătorii politici români. Astfel, șeful diplomațic românești, I. G.
Duca, îi declara lui Herbert С Dering că tendința arătată de pactul de garanții propus, idee pe
care el înclina să creadă că aparținea mai mult Franței decât Germaniei, diviza Europa în două
părți – tari garantate și negarantate. După ce sublinia că Pactul Ligii Națiunilor și Protocolul de la
Geneva, cu toate imperfecțiunile și lipsurile lor de sancțiuni efective, ofereau totuși о garanție mai
reală de pace, Duca ruga pe miniștrii Titulescu (la Londra) și Diamandi (la Paris) să atragă serios
atenția guvernelor, pe lângă care erau acreditați, asupra primejdiei pentra pacea europeană a unor
asemenea înțelegeri unilaterale. Nicolae Titulescu era de acord evidențiind că în се private ideea
revizuirilor, aceasta nu poate produce decât confuzie și dezordine, „procedeul atârnând pe capul
tarilor mici ca о sabie a lui Damocles”76.
În timpul verii experți juridici britanici, francezi, germani, italieni și belgieni au discutat
problemele legate de conținutul schimbului de note dintre părțile interesate. În urma negocierilor
a fost definitivat un proiect cu următoarele prevederi: Germania obținea garantarea frontierei sale
occidentale, Franța reușea menținerea legăturilor cu Polonia și Cehoslovacia, iar Anglia nu-și lua
angajamente suplimentare , refăcând, astfel, balanța europeană a marilor puteri. Convingerea
participanților a fost că doar acordurile regionale, în sensul propunerii germane de la 9 febraarie
1925, rămâneau singural mijloc de materializare a securității.
La 5 octombrie 1925 au demarat lucrările Conferinței de la Locarno, la care au participat
Marea Britanie, Franța, Italia, Belgia și Germania. Țările participante erau reprezentate de Austen
Chamberlain, Aristide Briand, Scialoja, Émile Vandervelde și Gustav Stresemann. Chamberlain a
declarat de la început că toți delegații au drepturi egale și a propus ca ședințele să se desfășoare
fără a fi numit un președinte, propunerea lui fiind unanim acceptată. În urma lucrărilor, au fost
elaborate următoarele documente: 1) Tratatul dintre Germania, Belgia, Franța, Anglia și Italia; 2)
Convenția de arbitraj dintre Germania și Belgia; 3) Convenția de arbitraj dintre Germania și
Franța; 4) Convenția de arbitraj dintre Germania și Polonia; 5) Convenția de arbitraj dintre
Germania și Cehoslovacia. Aceste acorduri au fost parafate la 16 octombrie, semnate la Londra
la 1 decembrie și depuse la Liga Națiunilor la 14 decembrie 1925. Ele cuprindeau un Protocol
final care conținea unsprezece articole precum și diverse declarații. Tratatul dintre Germania,
Belgia, Marea Britanie, Franța, Italia conținea în articolul I garanțiile reciproce a statu-quo-ului
teritorial dintre ele și observațiile articolelor 42 și 43 din Tratatele de la Versailles privitor la zona
demilitarizată. În articolul II se vorbea despre convenția de arbitraj între Germania, Belgia și
Franța: „Germania și Belgia și, de asemenea, Germania și Franța se angajează reciproc să nu
76 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.125
47

inițieze nici una dintre ele nici un atac ori invazie și să nu recurgă nici una dintre ele în nici un
caz la război”77.
Marile puteri n-au uitat nici de Liga Națiunilor, în articolul 7 fiind stipulat că „prezentul
tratat, menit să asigure păstrarea păcii și conform Pactului Societății Națiunilor, nu va putea fi
interpretat că restrânge misiunea acesteia de a lua măsurile potrivite pentra a apăra cu succes
pacea lumii”. În articolul XI se spunea că pactul nu va intra în vigoare până când Germania nu va
deveni membra al Ligii Națiunilor. Teoretic, aceste acorduri au îndepărtat orice probabilitate a
unei agresiuni germane împotriva Franței, dar în pofida acestui fapt, Franța a procedat la lărgirea
în continuare a Tratatului său de apărare a Europei de Est și de Sud-Est. La acel moment
acordurile au reprezentat dorința națiunilor anterior beligerante de a reglementa diferendele
dintre ele pe cale pașnică prin evitarea războiului. După euforia semnării acordurilor de la
Locarno au apărut, însă, noi semnificații ale acestor tratate, care nu erau la fel de optimiste ca
cele inițiate. Diplomații au înțeles că garantarea granițelor doar în vestul Europei va crea mari
probleme în estul Europei, acesta fiind lăsat la discreția Germaniei și a Uniunii Sovietice. Acest
fapt a fost semnalat de I.G. Duca ministrului englez la București Herbert Dering. Ministrul
român de externe și-a arătat deschis scepticismul față de acțiunea de pacificare realizată prin
acordurile de la Locarno, arătând că ea constituia о destindere, care nu se referea la acea regiune
a Europei, din care făcea parte și România. Duca evidenția că slăbiciunea pactului de garanții era
faptul că nu oferea securitate fata de URSS și în această situație România devenea о zonă
vulnerabilă a continentului, ceea ce nu era de bun augur pentra pacea Europei.
În concluzie, putem afirma că la Locarno a învins concepția britanică de asigurare a securității
prin concilierea statelor revizioniste, în detrimentul politicii franceze de consolidate prin pacte
generale a statu-quo-ului teritorial. Înfrângerea diplomatica a Franței a însemnat modificarea
poziției franceze care a devenit dintr-o mare putere garantă a tratatelor de pace un stat garantat,
politica franceză în Europa fiind pusă în dependent de politica Angliei și Italiei, ceea ce a produs
о impresie negativă liderilor politici români. Această victorie diplomatică a Marii Britanii în fața
Franței a însemnat și slăbirea poziției franceze în Europa Centrală și de Sud-Est, francezii nu au
reușit să apere interesele statelor din această zonă și doar au înrăutățit situația acestora.
De asemenea, Pactul de la Locarno nu și-a atins scopul de a lichida disensiunile anglo-
franceze și de a destinde atmosfera tensionată din Europa, creată după Versailles, ci doar le-a
accentuat, punând politica Franței la remorca politicii britanice, iar slăbirea pozițiilor
principalului aliat al românilor a dus implicit și la slăbirea situației României pe arena
internațională. Angajarea britanicilor doar în vestul Europei și refuzul lor de a garanta alte
frontiere decât ale Belgiei și Franței însemna că guvernul britanic nu se angaja, de fapt, în
77 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.32
48

treburile Europei de Est.Astfel, Marea reciprocă cu Polonia, în care s-a convenit să se vină
prompt în ajutor dacă una dintre aceste țări era atacată de Germania. Franța a mai semnat un
tratat similar și cu Cehoslovacia acestea fiind, de fapt, о reânnoire a unor obligații asumate deja
în mod reciproc de părți prin tratatele din 1921 și, respectiv, 192478.
Privit prin prisma perioadei de după Primul Război Mondial, Pactul de la Locarno a fost bine
primit de către opinia publică chiar și din țările Britaniei prin inițierea și semnarea Tratatului de
la Locarno nu numai a slăbit poziția României față de statele vecine revizioniste, dar și-a
manifestat pe față dezinteresul privind această regiune a Europei79.
La sfârșitul primului război mondial s-au înregistrat modificări esențiale pe harta Europei: au
dispărut imperiile – German, Austro-Ungar, Rus, Otoman – și au apărut noi state naționale:
Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, iar altele și-au
întregit teritoriul: România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor80.
Problemele organizării lumii după prima conflagrație mondială au constituit obiectul
Conferinței de pace de la Paris (1919-1920). Prezentă la această Conferință, România a acționat
pentru obținerea confirmării pe plan internațional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 la
Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia privind unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria
mamă. Conferința păcii de la Paris urma să dea consacrare juridică internațională noului statut
teritorial și politic al statului român, prin recunoașterea principiului naționalităților și al
autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra
teritoriului său național.
În practică însă lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate și mai dificile. Deși,
potrivit Convenției din 4/17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferința păcii de
drepturi egale cu celelalte țări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu „interese
limitate”, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie
aparținând „Consiliului celor patru” (Marea Britanie, Franța, Italia și SUA). În Comisia
teritorială, inclusiv în comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România,
delegații români nu au fost admiși.
După ample discuții, începute în comisia teritorială la 11 februarie 1919, Consiliul
suprem a stabilit, la 11 iunie 1919, granița dintre România și Ungaria, iar la 13 iunie 1919, pe cea
dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, prin care se recunoștea actul istoric al
unirii Transilvaniei cu România81.
78 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.12979 Serge Berstein, Pierre Milza, op.ci t., p.6180 Campus, Eliza, Mica Înțelegere (ediția a II-a), Editura Academiei Române, București, 1997 ISBN 973-
27-0558-2 247, p.3881 Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930, Editura
Eminescu, București, 1943, p.354.
49

Marile puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania, fără a îngădui delegației române
să-și exprime punctul de vedere, deși armata română purtase lupte grele cu cele aparținând
Puterilor Centrale în anii 1916-1917, împotriva cărora repurtase victoriile de la Mărăști,
Mărășești și Oituz, iar România avusese de suportat jaful ocupanților străini și uriașe pierderi
materiale. Delegația română, ca și cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de
pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără să-l fi putut studia și formula observații.
Deoarece „Consiliul celor patru” intenționa să procedeze într-o manieră similară și în
privința celorlalte tratate, Ion I. C. Brătianu, șeful delegației române, a luat inițiativa unei note
verbale colective adresate lui Georges Clemenceanu, președintele Conferinței de pace, de către
delegațiile română, polonă, sârbă, cehoslovacă și greacă, prin care se cerea ca proiectele
tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea analiza. Dar Consiliul a acceptat să
prezinte, la 29 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, urmând ca a
doua zi să remită delegației austriece textul complet al acestuia. În urma unui nou protest, adresat
de Ion I. C. Brătianu în numele delegațiilor menționate, s-a obținut amânarea pentru 2 iunie a
remiterii proiectului către delegația Austriei. Documentul conținea unele clauze menite să
faciliteze amestecul marilor puteri în treburile interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii
pentru respectarea drepturilor minorităților naționale, marile puteri își rezervau libertatea de a
decide măsurile „pe care le vor crede necesare” pentru a ocroti drepturile și interesele acestor
minorități. De asemenea, România era obligată să semneze o convenție prin care acorda, timp de
5 ani, „liberul tranzit” pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii „Puterilor Aliate
și Asociate”, fără nici un fel de taxe vamale.
În cuvântul rostit la ședința plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat, și într-un
memoriu adresat Consiliului, Ion I.C. Brătianu afirma că România era hotărâtă să asigure dreptul
minorităților, dar că ea nu putea să primească un regim special, la care nu erau constrânse toate
statele suverane. Totodată, el a arătat că România era gata să ia măsurile necesare pentru a ușura
tranzitul și a dezvolta comerțul cu celelalte națiuni, în conformitate cu legislația sa internă82.
Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecțiile formulate, Ion I. C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie
1919, Conferința păcii. În ziua de 10 septembrie marile puteri au semnat tratatul de pace cu
Austria, la Saint Germain en Layle, punând România în fața faptului împlinit. În urma notelor
ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără discuții și fără rezerve tratatul, Ion I.C. Brătianu și-a
dat demisia din fruntea guvernului României. După noi presiuni diplomatice – care au mers până
la amenințarea cu excluderea delegației române de la Conferința păcii – în ziua de 10 decembrie
1919 guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul
consfințea autodeterminarea popoarelor și dezagregarea monarhiei habsburgice, recunoștea
82 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.87
50

unirea Bucovinei cu România. În același timp, el oferea o bază legală pentru amestecul marilor
puteri în treburile interne ale statelor succesorale, inclusiv ale României. La 18 decembrie 1919
marile puteri au trasat frontiera dintre România și Polonia, care a fost acceptată de cele două țări.
În ziua de 10 decembrie 1919 a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria,
care stabilea că hotarul dintre cele două țări era cel fixat în 1913.
Vii discuții a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegația
maghiară, precum și unele cercuri politice și financiare din Marea Britanie, Franța, Italia și alte
țări se pronunțau împotriva destrămării Ungariei „milenare”. Pe de altă parte, delegația română,
susținută de numeroși lideri politici, a demonstrat, pe bază de date concrete, faptul că
Transilvania este un străvechi teritoriu românesc, că populația acesteia și-a exprimat în cadrul
Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 hotărârea de a se uni cu România.
Guvernul comunist de la Budapesta – acționând de comun acord cu cel bolșevic de la
Moscova – a refuzat să-și retragă trupele din Transilvania și a atacat armata română, aflată în
Munții Apuseni. În urma unor lupte grele (16-18 aprilie) atacul a fost respins; a urmat un nou
atac ungur, la mijlocul lunii iulie; de această dată armata română a declanșat o contraofensivă de
amploare, ocupând Budapesta la 4 august. După restabilirea ordinii, trupele române s-au retras în
limitele teritoriului național (martie 1920). În ziua de 4 iunie 1920, a fost semnat tratatul de pace
cu Ungaria la Trianon, prin care se recunoștea unirea Transilvaniei cu România. Cu acest prilej a
fost iscălit un tratat care – ca și în cazul celui cu Austria – conținea referiri speciale privind
minoritățile, precum și un altul asupra „liberului tranzit”.
La 28 octombrie 1920, România pe de o parte și Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia
de cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu
România83.
Deși, în ansamblul lor, tratatele de pace încheiate au purtat amprenta marilor puteri
învingătoare, acestea au luat în considerație situația de fapt a prăbușirii imperiului habsburgic și
a celui țarist, pe ruinele cărora au apărut state noi, iar altele – între care și România – și-au
întregit unitatea teritorială. Marile puteri și-au asigurat posibilitatea de a interveni în treburile
politice și în viața economică a României, au impus clauze care au apăsat greu asupra poporului
român. România a trebuit să preia 500 milioane coroane de aur din datoria fostei monarhii
habsburgice, să plătească un miliard de coroane aur reprezentând contravaloarea bunurilor
statului austriac și maghiar rămase pe teritoriile Bucovinei și Transilvaniei, să achite suma de
230 milioane franci drept „cotă de eliberare”. În mod firesc, România avea dreptul de
despăgubire din partea statelor inamice care i-au jefuit teritoriul în timpul ocupației din 1916-
1918. Deși pierderile României se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparațiilor i-a
83 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.126
51

recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferința de la Spa, din iulie 1920, a hotărât ca România să
primească 1,1% din reparațiile germane și 10,55% din reparațiile orientale. Acordurile ulterioare
– „planul Dawers”, „planul Young”, conferința de la Haga – au făcut ca România să nu
primească din partea nici unui stat fost inamic suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau.
După ratificarea internațională a actelor de Unire din 1918, politica externă a guvernelor
române a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relații de colaborare
cu toate statele, apărarea unității și integrității teritoriale a României, realizarea unui sistem de
alianțe vizând menținerea păcii și combaterea revizionismului, asigurarea securității pentru toate
statele84.
În ansamblul raporturilor internaționale de la sfârșitul primului război mondial un loc
important l-au ocupat problemele navigației pe Dunăre și prin Strâmtorile Mării Negre. Statutul
Definitiv al Dunării, semnat la Paris în ziua de 23 iulie 1921, prevedea că navigația pe acest
fluviu era liberă și deschisă tuturor pavilioanelor, în condiții de perfectă egalitate. Din organele
create cu acest prilej făceau parte, pe lângă statele riverane, și Marea Britanie, Franșa și Italia,
care și-au asigurat un rol preponderent în controlul navigației pe fluviu. Convenția de la
Lausanne (24 iulie 1923) privind regimul Strâmtorilor Mării Negre – Bosfor și Dardanele –
stipula demilitarizarea acestora și libera navigație pentru toate vasele comerciale ale tuturor
statelor, atât în timp de pace cât și în timp de război; totodată, se prevedea că statele neriverane
Mării Negre nu puteau să intre prin Strâmtori cu mai multe nave de război decât cuprindea flota
celui mai puternic stat riveran. În Comisia Internațională a Strâmtorilor a fost aleasă și România.
În iunie 1919 s-a creat Societatea Națiunilor, din rândul căreia România făcea parte ca
membru fondator. Această organizație internațională avea menirea de a acționa pentru evitarea
unei noi conflagrații mondiale și apărarea păcii. Pactul Societății Națiunilor prevedea
angajamentul statelor membre de a respecta și menține integritatea teritorială și independența
politică a celorlalte state. România a acționat în sensul creșterii rolului acestei organizații în viața
internațională, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a
forțelor revizioniste. În iunie 1932, comitetul pentru Dezarmare Morală a adoptat punctul de
vedere românesc, cuprins în „Memorandumul Pella”, privind adoptarea legislațiilor naționale la
cerințele fundamentale ale vieții internaționale. Ca o expresie a prețuirii de care se bucura
politica externă a României, reprezentanții acesteia au fost aleși în conducerea unor organisme
ale Societății Națiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, doi ani consecutiv, în 1930 și 1931,
funcția de președinte al Adunării generale a acestui mare for internațional.
Acționând în spiritul Pactului Societății Națiunilor, România a inițiat sau a contribuit la
realizarea unor alianțe bi și multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnată Convenția de
84 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.93
52

alianță dintre România și Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc în
cazul unui atac neprovocat la granița de răsărit; tratatul a fost reânnoit la 26 martie 1926, când a
căpătat și un conținut mai larg, prevăzând ajutorul mutual în cazul oricărei agresiuni externe.
Exponentul cel mai autorizat al diplomației românești din perioada imediat următoare
primului război mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianțe
care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, și
Grecia, a unui bloc „de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acțiuni
revizioniste. Dar contradicțiile dintre Polonia și Cehoslovacia, precum și dintre Iugoslavia și
Grecia au făcut ca planul său să nu reușească. În fața acestei situații, ministrul de externe român
s-a raliat lui Eduard Beneș, aducându-și contribuția la realizarea unui sistem de alianțe bilaterale
între Cehoslovacia, România și Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere. Creată în
iunie 1921, Mica Înțelegere își propunea să promoveze o largă colaborare cu toate țările, pe baza
respectării statu-quo-ului teritorial consfințit prin tratatele de pace de la Trianon și Neuilly. Mica
Înțelegere a fost prima alianță cu caracter regional constituită în Europa după primul război
mondial, care se baza pe Pactul Societății Națiunilor și urmărea să creeze un climat de pace și
securitate în centrul și sud-estul Europei.
Mica Înțelegere (cunoscută și sub numele Mica Antantă) a fost o organizație politică
defensivă, o alianță între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei și Regatul României. Formată în
1920, Mica Înțelegere a avut ca scop menținerea integrității teritoriale a celor trei state, în fața
pretențiilor revizioniste ale Ungariei și a tendințelor restauratoare ale Habsburgilor. Construită pe
principii democratice, a fost efectiv a cincea putere europeană și a avut un pronunțat caracter
federal. A constituit pentru mult timp un obstacol real în fața cotropitorilor naziști. Cu toate
acestea nu a reușit să supraviețuiască înțelegerilor dintre marile puteri și a fost desființată în
1938, ca urmare a Acordurilor de München85.
Mica Înțelegere a fost rezultatul situației internaționale nesigure de după primul război
mondial, în care Societatea Națiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau
presiuni asupra aliaților mai mici. Mai mult, alianța a fost grăbită de încercarea de restaurare
intreprinsă de Carol de Habsburg, dar și de planul francez de întemeiere a unei confederații
danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranității naționale a celor trei state. România,
Cehoslovacia și Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult și în final au format o alianță, pentru a
impune respectarea tratatelor de pace și recunoașterea pe plan internațional a integrității lor
teritoriale.
Primul pas a fost, semnarea la 14 august 1920, a Convenției de alianță cehoslovaco-
iugoslavă. În aceeași lună, ministrul de externe cehoslovac, Edvard Beneš, s-a deplasat la
85 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.127
53

București, moment în care România și-a dat pentru prima oară acordul de principiu față de o
posibilă alianță cu Cehoslovacia și Iugoslavia. Take Ionescu, ministrul de externe de atunci,
plănuia o alianță mai mare care să includă și Polonia și Grecia. Iugoslavia și Cehoslovacia erau și
ele foarte favorabile alierii cu Polonia. Proiectul de alianță care se înfiripa, avea susținerea
Franței, Marii Britanii și, la început, a Italiei. Proiectul alianței celor 5 s-a lovit de neânțelegerile
cehoslovaco-poloneze, între care exista o dispută teritorială. Cu toate acestea, Polonia s-a arătat
foarte dispusă să se alieze cu România, astfel că, la 3 martie 1921, la București, cele două țări au
semnat o Convenție de alianță defensivă româno-polonă și o Convenție militară. Era un pas prin
care România a încercat și ea să medieze disputa dintre Cehoslovacia și Polonia, în scopul final
de atragere a polonezilor în alianță, însă fără un succes direct. În fine, pe 23 aprilie se semnează
la București Convenția de alianță defensivă româno-slovacă (intră în vigoare la 27 mai 1921), iar
pe 7 iunie 1921 se semnează Convenția de alianță româno-iugoslavă, care consfințește înființarea
Micii Înțelegeri ca organizație politică.
Încă de la începutul activității, organizația a încercat să atragă în interiorul său Polonia și
Grecia. Mica Înțelegere devenise un punct de atracție pentru statele mici. Cele trei state au luat
de la bun început măsuri rapide și concrete pentru a crea o zonă central europeană, așa cum și-au
propus încă din 1918. Dar pentru atingerea acestui scop era esențial ca cele trei state să acționeze
în mod unitar. Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanșarde din Ungaria, Germania și
Italia, care doreau desființarea Micii Înțelegeri86.
Pentru a apăra pacea și stabilitatea în zonă și pentru a crea un spațiu central european viabil,
era imperativ ca cele două state învinse, Austria și Ungaria, să se redreseze economic, deoarece
economiile României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei continuau să fie interdependente cu cea
austriacă și cea ungară. Încă de la constituire, Mica Înțelegere a făcut demersurile necesare pe
lângă Budapesta și Viena pentru a relansa cooperarea, în special pe plan economic. În acest sens,
România a renunțat la ipoteca datorată de Ungaria, cu condiția ca banii să nu fie folosiți
împotriva alianței, iar la 14 martie 1924, Franța, Marea Britanie, Italia, România, Cehoslovacia și
Iugoslavia au semnat două protocoale destinate reconstrucției financiare a Ungariei. În ce
privește Austria, protocoalele pentru reconstrucția economică a acesteia s-au semnat la Geneva,
la 4 octombrie 1922, iar în următorii ani au fost semnate numeroase acorduri de colaborare
bilaterale între state87.
Pe plan internațional, Mica Înțelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar și solidar.
Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după încheierea
războiului, lăsau cale largă revizionismului și revanșismului. De aceea Mica Înțelegere era decisă
să acționeze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică și teritorială instituită după război.
86 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.8987 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.62
54

Pentru prima dată se impune la conferința de pace de la Lausanne, unde reușește să se afirme,
susținută fiind și de statele mici și mijlocii. Se poate spune că Mica Înțelegere a fost efectiv a
cincea mare putere europeană88.
Un capitol important din istoria Micii Înțelegeri l-a constituit combaterea agresivității
crescânde a nazismului și fascismului, care începe odată cu semnarea acordurilor de la Locarno
dintre Marea Britanie și Franța pe deoparte și Germania pe de altă parte. Ca răspuns, Mica
Înțelegere creează un Locarno central european și încearcă crearea unui Locarno balcanic, care
să marginalizeze influența marilor puteri și să afirme principiile Societății Națiunilor: egalitatea
în drepturi a statelor participante, garantarea integrității teritoriale, rezolvarea litigiilor prin
arbitraj. Atitudinea concesivă față de Germania a dus inevitabil la manifestarea veleităților
acesteia față de Austria și apoi a ofensivei către Europa centrală. Pe de altă parte, Italia era
deosebit de iritată de inițiativele Micii Înțelegeri. Mussolini rupe tratatul de pace cu Iugoslavia și
anexează Fiume, căruia tratatul de pace îi asigura statutul de oraș liber. În aceste condiții Mica
Înțelegere este nevoită să treacă la măsuri serioase de autoapărare. La conferința de la
Ioachymow din 1927, cele trei state decid elaborarea unui plan economic comun. Fiecare stat își
păstra suveranitatea, dar urmau să fie înlăturate slăbiciunile economice din interiorul alianței,
până atunci axată mai mult pe latura politică și diplomatică. Sunt semnate numeroase tratate
economice bilaterale. Cooperarea economică s-a adâncit odată cu înființarea în 1933 a
Consiliului Economic al alianței. Erau vizate aplicarea de tarife preferențiale între cele trei state,
un sistem de contingentare, colaborarea în industrie și agricultură, camere de comerț mixte,
unificarea tarifelor pe căile ferate, colaborarea în navigația aeriană și maritimă. Era urmărită
circulația rapidă a obiectelor de aprovizionare și a armamentului. Cehoslovacia a propus
formarea unui cartel industrial care să facă față marilor carteluri internaționale. România acorda
Cehoslovaciei o zonă franco-porto la Galați. S-au mai luat măsuri de îmbunătățire a navigației pe
Dunăre, a comunicațiilor feroviare, aeriene, poștale, telefonice, telegrafice și radiofonice. În ce
privește colaborarea pe latura militară, fiecare stat a pus la punct un plan amănunțit de
mobilizare economică și industrială în caz de război. Toate aceste măsuri au iritat Germania și
Italia, care considerau că astfel statele alianței duceau o politică agresivă. Cu toate eforturile
depuse pentru menținerea păcii, după 1936 principiul forței se impune definitiv în relațiile
internaționale. Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale este torpilat de marile puteri
fasciste și revizioniste. Germania și Italia reușesc să spargă solidaritatea alianței și conving
Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria și Italia. În acest climat tensionat se constituie
un nou Directorat în patru. Sub presiunea Marii Britanii și a Franței, România și Cehoslovacia se
văd nevoite să adopte o atitudine concesivă față de Ungaria horthystă, sperând astfel să își
88 Campus, Eliza, op.cit. , p.38
55

salveze integritatea teritorială. În 1938 Germania anexează Austria, bizuindu-se pe aceeași
politică concesivă a Marii Britaniei și a Franței. În fine, după mai multe eforturi disperate de a-și
păstra integritatea și de menține principiul dreptului în relațiile internaționale, prin Acordurile de
la München din 29 septembrie 1938, Directoratul european în patru distruge Mica Înțelegere. În
acest fel se deschide drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va
dezmembra Cehoslovacia și va ocupa mai târziu și România89.
O coordonată fundamentală a politicii externe a României a constituit-o orientarea spre
Franța și Marea Britanie. Deși cele două mari puteri au avut o atitudine prea puțin binevoitoare
față de România la Conferința păcii de la Paris, guvernanții români au apreciat că Franța și
Marea Britanie erau interesate în menținerea sistemului de la Versailles, care confirmase actele
de Unire din 1918. În fapt, Franța și mai ales Marea Britanie au evitat să-și ia vreun angajament
precis privind apărarea integrității teritoriale a României; pe de altă parte au împins guvernul de
la București pe linia unei politici de ostilitate față de Germania, cerându-i să ia măsuri drastice
împotriva oricărei organizații care ar preconiza o alianță cu Berlinul.
La 10 iunie 1926 a fost semnat tratatul de alianță dintre România și Franța, potrivit
căruia, în cazul unui atac neprovocat, cele două țări se vor consulta asupra măsurilor ce trebuiau
luate în scopul „salvgardării intereselor legitime naționale și al menținerii ordinii stabilite prin
tratatele de pace”. Era o formulare generală preluată din Pactul Societăților Națiunilor. La rândul
său guvernul de la Londra n-a acceptat să discute măcar posibilitatea unui act de alianță cu
România.
În cadrul aceleiași politici, de apărare a păcii și statu-quo-ului teritorial, se înscrie tratatul
din 17 septembrie 1926, dintre Italia și România prin care aceste state se angajau să se ajute
reciproc în cazul unui atac neprovocat din partea unei terțe părți. Dar, semnarea de către Italia a
tratatului de alianță cu Ungaria la 5 aprilie 1927, în care se punea deschis problema revizuirii
granițelor, precum și sprijinirea politicii revizioniste a Ungariei de către Mussolini, au făcut ca
tratatul româno-italian să-și piardă eficiența și apoi, în 1934, chiar valabilitatea90.
România a militat pentru statornicirea unor relații de bună vecinătate cu toate statele.
Raporturile cu Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia, concretizate și în tratatele menționate, au
cunoscut o largă dezvoltare. Relațiile cu Bulgaria s-au reluat imediat după încheierea tratatului
de pace, fiind impulsionate de vizita primului ministru bulgar Stamboliiski în România (ianuarie
1921). În octombrie 1920 au fost reluate legăturile diplomatice și consulare cu Ungaria, dar
politica revizionistă promovată de guvernul de la Budapesta, intensă propagandă ostilă României
desfășurată de revizioniștii maghiari pe plan internațional au făcut ca relațiile dintre cele două
țări să se dezvolte lent și într-o atmosferă de suspiciune.
89 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.8490 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.89
56

Legăturile diplomatice dintre România și Rusia sovietică au fost rupte în ianuarie 1918
din inițiativa părții sovietice. În nota trimisă cu acest prilej guvernului român, Consiliul
Comisarilor Poporului al Rusiei făcea cunoscut că a hotărât să declare „sechestrat pentru
oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică își ia
răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie în mâinile poporului
român”. În pofida presiunilor făcute de Franța și Marea Britanie, România nu s-a alăturat
intervenției militare împotriva statului sovietic. În 1920-1924 s-au inițiat unele contacte vizând
nominalizarea relațiilor între România și Rusia (Uniunea) Sovietică. Astfel, la începutul anului
1920, între primul ministru român Alexandru Vaida-Voevod și comisarul poporului pentru afaceri
externe, Gheorghi V. Cicerin, a avut loc un schimb de radiograme, convenindu-se asupra inițierii
unor tratative directe între cele două țări, care însă n-au mai avut loc datorită opoziției ferme a
Franței. Tatonări similare s-au înregistrat și în 1921, fără a se ajunge la rezultate concrete. În
martie 1924 s-a organizat o conferință româno-sovietică la Viena, care a eșuat, datorită faptului
că Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască actul unirii Basarabiei cu România.
Un moment important în viața internațională l-a reprezentat Pactul de la Paris ,Briand-
Kellog din 27 august 1928, primul tratat internațional care a interzis recurgerea la război pentru
rezolvarea diferendelor internaționale; statele semnatare se angajau să rezolve problemele dintre
ele exclusiv prin mijloace pașnice. Guvernul român a aderat la acest pact, după care a semnat
protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia,
Estonia și Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare în raporturile reciproce91.
Instaurarea lui Adolf Hitler la putere în Germania, în ianuarie 1933, a însemnat
oficializarea politicii de revanșă teritorială și de revizuire a tratatelor de pace de la Versailles de
către una din marile puteri europene. Celelalte state revizioniste, în primul rând Ungaria erau
încurajate în acțiunea lor vizând sfărâmarea sistemului de la Versailles. În noile condiții,
România a militat pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa, creșterea rolului
Societății Națiunilor, întărirea alianțelor existente și crearea altora noi. Exponentul cel mai
autorizat al acestei orientări politice a fost Nicolae Titulescu, care a deținut funcția de ministru de
externe al României în anii 1932-1936.
În februarie 1933 a fost semnat, la Geneva, Pactul de reorganizare a Micii Înțelegeri de
către miniștrii de Externe ai României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei, respectiv Nicolae Titulescu,
Eduard Beneș și Bogoliub Jevtici, potrivit căruia se crea un Consiliu Permanent, asistat de un
Consiliu Economic, fapt ce a întărit această alianță cu caracter antirevizionist.
91 Eliza Campus, op.cit., p. 121.
57

După ample negocieri s-a constituit Înțelegerea Balcanică, prin pactul semnat la Atena, în
ziua de 9 februarie 1934, de reprezentanții Greciei, României, Iugoslaviei și Turciei. Înțelegerea
– deschisă adeziunii oricărui stat balcanic dornic de colaborare pe baza respectării principiilor
Societății Națiunilor, a prevederilor tratatelor de pace – a militat pentru consolidarea securității,
prin eliminarea posibilelor prilejuri de dezacord între statele din zonă, pentru garantarea
reciprocă a frontierelor balcanice.
Prima conflagrație mondială a marcat profund societatea începutului de secol XX.
Consecințele războiului s-au făcut simțite în toate domeniile de la mentalul individual și colectiv
până la evoluția economică în politică a statelor beligerante. Dintre acestea două s-au manifestat
cu forță și au influențat evoluția omenirii pentru multe decenii: fluxul și refluxul revoluționar și
declinul Europei. Chiar dacă nu este împărtășită unanim ideea că "Revoluția a fost copilul
războiului din secolul XX", cert este că Europa n-ar fi fost marcată de fluxul și refluxul
revoluționar din anii 1917-1920, dacă n-ar fi trecut prin cataclismul primului război mondial92.
Tensiunea socială și economică indusă de primul război total cunoscut vreodată de omenire
între popoare și state a fost atât de mare, copleșitoare și fără precedent, încât au fost împinse
până la limita cea mai îndepărtată posibil, ajungând chiar până la prăbușire. Numai Statele Unite
au ieșit din război așa cum au intrat, mai bogate. Pentru toți ceilalți, în special pentru Europa
sfârșitul războiului a însemnat un val de revoluții și începutul declinului în competiția în Lumea
Nouă93.
Triumful revoluției bolșevice în Rusia a pus în fața lumii o întrebare fundamentală.
Modelul de societate dat Europei și Americii de Revoluția franceză din 1789 nu mai era viabil?
Lenin și adepții săi au crezut că în situația în care aduseseră războiul societățile europene nu mai
era nevoie decât de un semnal pentru ca popoarele să se ridice, să înlocuiască capitalismul cu
socialismul și să transforme astfel suferințele fără sens ale războiului în ceva pozitiv. Timp de trei
ani acesta a așteptat războiul ca muncitorii europeni să i se alăture pentru a extinde statul
sovietelor de la Urali la Atlantic.
Impactul pe care l-a avut revoluția bolșevică asupra mentalului colectiv în Europa a fost atât
de puternic și a produs o impresie atât de mare încât un fenomen la fel de important a trecut,
nejustificat în plan secund. Triumful mișcărilor național-democratice din fostele imperii austro-
ungar, țarist și otoman a încheiat un proces început în Europa cu câteva secole în urmă.
Valul revoluționar care a cuprins bătrânul continent și nu numai, a avut două componente
mișcări profund antagonice. Una de esență socială – bolșevismul și alta de esență națională. Deși
secolul al XIX-lea a fost numit secolul naționalităților, Europa a devenit cu adevărat una a
națiunilor după Primul Război mondial când revoluția și principiul naționalităților au învins și în
92 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit, p.8993 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley,op.cit., p.91
58

Europa centrală, de est și sud-est. În 1918, acea "singură chestiune care exista în Europa" – în
viziunea lui Metternich s-a rezolvat prin voința și exprimarea naționalităților oprimate de a trăi
în cadrul unor state ale căror frontiere politice să fie pe cât posibil suprapuse pe cele etnice94.
Când a izbucnit războiul mondial, în vara anului 1914, cele două tabere aflate în conflict n-
au avut un program și o viziune coerentă asupra viitoarei arhitecturi a granițelor și nici problema
statului la polonezi, cehoslovaci, români, estonieni, finlandezi, etc./ și alte națiuni asuprite din
cadrul unor imperii devenite anacronice în evoluția istorică a societății. Semnalul luptei
popoarelor pentru autodeterminare și afirmare națională a fost dat de Conferința pe întreaga
Rusie a partidului bolșevic care a cerut, la 14 noiembrie 1917, "pentru toate popoarele care fac
parte din Rusia, dreptul la autodeterminare și la constituirea de state independente și de mesajul
președintelui Wilson, prezentat la 8 ianuarie 1918 Congresului S.U.A, în care se cerea,
dezvoltarea autonomiei popoarelor din Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, retrocedarea Alsaciei
și Lorenei, Crearea unei Polonii libere…". La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor,
"popoarele și provinciile nu trebuie să mai fie obiect de vânzare sau de schimb, sau să fi tratate
ca un simplu șeptel ori ca pionii unui joc de șah (…), toate aspirațiile naționale clar definite,
trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie și antagonism și
perpetuarea celor vechi". În octombrie 1918, Administrația americană s-a referit și la necesitatea
recunoașterii dreptului la autodeterminare a popoarelor cotropite de țarism – ucrainieni, polonezi,
finlandezi, români, estonieni, lituanieni, armeni, etc.
După pacea de la Brest-Litorsk (martie 1918) când guvernul rus a renunțat la suveranitatea
sa asupra Finlandei, Poloniei, Țărilor Baltice, Ucrainei, Basarabiei etc., populația din aceste
teritorii, prin adunări reprezentative au hotărât să-și organizeze viața de stat pe bazele principiilor
naționalităților. La 29 septembrie 1917, un consiliu de stat lituanian numit Taryba, a fost creat
sub președenția lui Antonas Taryba. La 11 decembrie 1917 acesta a proclamat independența
statului lituanian sub protecție germană. În ziua de 18 noiembrie 1918 a fost proclamată
independența Lituaniei. La puțin timp Estonia s-a proclamat ca stat independent95.
În ziua de 2 decembrie 1917 Sfatul Țării – adunarea națională a Basarabiei a declarat
constituirea Republicii Democratice Moldovenești. La 24 ianuarie 1918 aceasta aceasta s-a
proclamat independentă. La 27 martie/9aprilie 1918 Sfatul Țării întrunit la Chișinău a hotărât în
numele populației majoritare Unirea Basarabiei cu România. Hotărâre care a fost sancționată
ulterior și de Parlamentul țării. Finlanda și-a obținut dreptul la existență în urma unui război civil
între adepții baronului Mannerh-Reim și cei ai bolșevicilor care reprezentau interesele
imperialiste ale noului stat care se năștea pe ruinele fostului imperiu. Ucraina și-a proclamat
autonomia în iunie 1917 și s-a considerat practic, independentă de Rusia. A fost constituit și un
94 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.7595 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.162
59

parlament național -Rada.* (* parlamentul ucrainean) La 20 noiembrie 1918 Rada a hotărât
crearea unei republici naționale, recunoscute de Franța și Marea Britanie. Dacă Rusia sovietelor
putea în cel mai rău caz să se împace cu existența unei Finlande total independente, nici nu putea
fi vorba de așa ceva în cazul Ucrainei, care era, înainte de toate, grânarul și bazinul ei carbonifer.
Invazia armatelor bolșevice și războiul civil purtat în Ucraina au făcut ca revoluția națională în
această țară să nu aibă sorți de izbândă ca și în cazul altor popoare din zona Extremului Orient al
fostului imperiu țarist. Georgia, Armenia și Azerbaidjan s-au proclamat și ele republici
independente, dar sovietele rusești n-au respectat voința naționalităților respective și le-au supus
dominațiunii lor. Ele s-au convins repede că faimosul cuvânt de ordine al federației lansat de
soviete n-a fost decât o simplă manevră de propagandă comunistă.Prăbușirea militară a Puterilor
Centrale și Mesajul președintelui Wilson au constituit suportul declanșării revoluțiilor naționale
din cadrul dublei monarhii. Începutul a fost marcat de constituirea, la sfârșitul lunii septembrie
1918 a Consiliului Național maghiar care a dorit constituirea unui stat maghiar dar în granițele
lui medievale. La 30 octombrie 1918 muncitorii au organizat o grevă generală, însoțită de mari
demonstrații sub lozinci republicane. Valul revoluționar s-a întins în întreaga Austrie. În această
atmosferă la 12 noiembrie 1918, Adunarea Națională a proclamat Republica Austria, după ce
ultimul împărat habsburg, Carol I, abdicase și părăsise (11 noiembrie 1918) Austria. În luna
octombrie Consiliul Național Român a luat decizia de a consulta populația românească din
Transilvania pentru a se pronunța cu privire la unirea cu România.La sfârșitul lunii octombrie
1918 a izbucnit la Praga revoluția națională cehă. Comitetul Național Ceh a proclamat la 28
octombrie, crearea statului independent și trecerea puterii în mâinile sale. Două zile mai târziu, la
30 octombrie, Consiliul Național a adoptat declarația punând încadrarea Slovaciei în Statul
Cehoslovac Unitar96. În Balcani, armatele franco-sârbești au eliberat Belgradul la 1 noiembrie
1918. Eliberarea Serbiei și a Muntenegrului, conjugată cu formarea de comitete naționale
revoluționare în Croația, Slovenia , Dalmația și Vojevodina, în procesul de dezagregare a
monarhiei Habsburgice a dus la construirea regatului sârbo-croato-sloven, (1 decembrie 1918) la
care a aderat Muntenegru, Vojevodina, Macedonia, Bosnia și Herțegovina.
Mișcări cu caracter social și național s-au înregistrat în acest timp și în teritoriile poloneze.
La 7 noiembrie1918 s-a format la Liublin, un guvern popular, care a proclamat Republica
Polonia, realizând astfel aspirațiile naționale ale poporului polonez97.
Sfârșitul Imperiului Otoman a condus, sub impactul condițiilor foarte grele impuse la
Conferința Păcii, la izbucnirea revoluției naționale turce care a pus bazele Statutului național
modern turc.
96 Radu Meitani, op. cit, p. 332.
97 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.125
60

După triumful principiului naționalităților ca fundament al construcției de stat în Europa
acesta a fost adoptat și de alte naționalități și popoare din Asia, Africa și cele două Americi. După
încheierea războiului mondial majoritatea populațiunilor asiatice și africane care aveau o elită
intelectuală progresistă au declanșat mișcările de eliberare națională. Popoarele egiptean,
marocan, algerian și tunisian au reușit, în urma luptei desfășurate în anii 1919-1926, să smulgă
coloniștilor englezi, francezi și spanioli unele concesii politice care vor facilita organizarea luptei
viitoare. În Golful Persic, în 1926, Ibn Suad a pus bazele unui regat islamic, Arabia Saudită. În
India s-a intensificat lupta de eliberare națională. Conducerea o avea Partidului Congresului
Național în frunte cu Mahatena Gandhi
Revoluția bolsevică a constituit cea de-a doua componentă a valului revoluționar mondial
apărut în finele primei conflagrații mondiale. Pentru lumea occidentală aceasta a fost un
cataclism care a produs "o impresie, mult mai mare decât războiul mondial". Regimul țarist s-a
prăbușit în momentul în care trupele au refuzat să reprime o manifestație a mulțimii nemulțumite
ce avea, în esență, pâine. Și a fraternizat cu aceasta. Patru zile de manifestații stradale haotice au
pus capăt imperiului care a fost substituit cu un "guvern provizoriu" și o mulțime de "consilii" –
soviete care au fost, rapid, transformate de Lenin în instrumente. Pe 15 martie, pentru a-și salva
dinastia Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său, marele duce Mihail. Acesta a
renunțat, la rândul său, la tron pe 16 martie și astfel a luat sfârșit dinastia Romanov98.
Căderea țarismului a condus la o situație confuză în ceea ce privește gestionarea puterii în
țară. Pe de-o parte exista guvernul provizoriu dominat de "partidele burgheze" grupate în blocul
constituțional-democrat, reformator, liberal și moderat care voia să conducă Rusia spre un regim
parlamentar de tip occidental iar pe de altă parte Sovietul din Petersburg care grupau pe socialist-
revoluționari și cele două aripi ale social-democraților: menșevicii și bolșevicii care doreau
instaurarea unui regim revoluționar.
În aceste condiții guvernul provizoriu a cunoscut o rapidă uzură cu toate că a luat o serie de
măsuri liberale – libertatea presei, a opiniei, a întrunirilor – și sociale: drepturi radicale, ziua de
lucru de opt ore, egalitatea în fața legii. Păturile cele mai defavorizate, țăranii și muncitorii – au
cerut soluționarea problemei agrare și încheierea păcii. Guvernul a cerut înțelegere și răgaz
pentru rezolvarea acestor cerințe în cadrul viitoarei Adunări Constituante care trebuia să se
pronunțe și asupra noului regim în Rusia.
Divergențele din martie-aprilie 1917 dintre Soviet și guvern pe marginea condițiilor pe care
Rusia trebuia să le accepte pentru o pace separată cu Puterile Centrale au provocat o gravă criză
politică și căderea guvernului. Guvernele care i-au succedat lui Milinkov conduse de prințul
Lvov și Kerensei – n-au satisfăcut nici ele așteptările majorității rușilor. Acest lucru a permis
98 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.82
61

ascensiunea la putere a bolșevicilor de sub conducerea lui Lenin care a revenit, în Rusia în aprilie
191799.
În septembrie bolșevicii au cucerit majoritatea în Sovietele din Petesburg (unde președinte
era Troțki). Lenin ajunge la concluzia că a sosit momentul pentru a prelua întreaga putere. Acesta
a trecut din Firlanda – unde s-a refugiat în august din cauza eșecului insurecției din iulie 1917 – o
scrisoare comitetului central al partidului bolșevic în care explica necesitatea preluării puterii și
propunerii maselor ceea ce ele așteptau: pacea și împărțirea pământului.
L.Troțki a pregătit cu minuțiozitate insurecția care trebuia să reușească la deschiderea
congresului sovietelor din întraga Rusie, prevăzută pentru 7 noiembrie seara. Cu o seară înainte,
comisarii politici bolșevici au luat în stăpânire punctele strategice ale Capitalei. Operațiunile de
preluare a puterii s-au derulat fără vărsare de sânge. Sediul guvernului a fost cucerit în dimineața
zilei de 7 noiembrie 1917 iar seara Congresul panrus al sovietelor, unde bolșevicii erau
majoritari, a aprobat "revoluția din Octombrie" și a destituit guvernul Kerenske. Bolșevicii au
devenit stăpâni pe întreaga Rusie. A doua zi același Congres a numit un nou guvern, numit
Consiliul Comisarilor poporului care avea în fruntea sa pe Lenin, pe L. Troțki la extern și pe I.V.
Stalin la "naționalități".
În câteva săptămâni de la instaurarea sa la putere Lenin a redactat și dat două decrete –
decretul asupra păcii și cel asupra pământului prin care s-a abolit marea proprietate funciară și o
serie de reforme în privința naționalităților separării bisericii de stat, controlul muncitorilor
asupra fabricilor și apoi naționalizarea. În martie 1918 Moscova a devenit capitală100 .
Ostilitățile militare au încetat pe frontul de est la 1 decembrie 1917 iar 4 zile mai târziu s-a
semnat armistițiul cu Puterile Centrale. La 3 martie 1918 a fost încheiată pacea. Lenin și Stalin
au înțeles că în situația dramatică în care se găsea Rusia numai pacea separată putea salva
revoluția bolșevică. În urma păcii de la Brest-Litorsk rușii au abandonat un teritoriu cam o dată și
jumătate cât Franța și aproximativ un sfert din populația imperiului și trei sferturi din resursele
sale de materii prime.
Aceste reforme au determinat pe opozanți să declanșeze o ofensivă împotriva capitalei care
este respinsă, în cele din urmă, de Troțki. Economia și situația socială au ajuns în situații extrem
de critice. Lenin i-a măsuri extreme. În iulie 1918 Congresul al V-lea al sovietelor a adoptat o
Constituție care a consacrat rolul de unic conducător al partidului bolșevic în Rusia. Acesta,
datorită realităților complexe din Rusia, nu-și exercita puterea în realitate, decât asupra unui
teritoriu restrâns. Însă, sunt confruntate cu o situație internă și externă gravă. În plan intern
socialiștii-revoluționari nu le-au iertat bolșevicilor "Brest-Litorskul" și și-au înmulțit răzmerițele
și atentatele, inclusiv asupra lui Lenin. Pe plan extern erau amenințate cu o intervenție din partea
99 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.39100 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.38
62

Aliaților care au reproșat Rusiei încheierea păcii separate și nerespectarea obligațiilor asumate
prin tratate. Aceștia și-au împărțit zonele de intervenție: Anglia în Caucaz, Asia Centrală, Marea
Albă; Franța în Marea Neagră, Ucraina, Polonia; Japonia în Siberia; Prizonierii cehii eliberați au
constituit o armată care au ocupat Siberia. Aliații au trimis corpuri expediționare în Rusia pentru
a stopa avansul revoluției bolșevice.
În aceste condiții noul regim de la Moscova a luat o serie de măsuri dure, botezate
"comunism de război". În iulie a fost constituită organizația teroristă CEKA (comisia
extraordinară pentru combaterea contrarevoluției și a sabotajului) condusă de polonezul
Dzerjinski, care a primit misiunea de a elimina burghezia ca clasă.
La 2 septembrie 1918 Republica Sovietelor a fost declarată tabără militară. Și a început
teroarea roșie. Armata Roșie condusă de Troțki este reorganizată și instruită, fiind capabilă să se
lupte cu armatele alb gardiste. Teroarea politică va fi dublată de una economică. Pentru a
combate foametea Lenin a organizat "comitetele țăranilor săraci" pentru a-i supraveghea pe cei
bogați și să-i judece pe cei ce nu voiau să "predea" surplusul de cereale. A instituit munca
obligatorie în uzinele și fabricile naționalizate.
Înfrângerea Puterilor Centrale a venit la timp și a ajutat la ameliorarea situației grave în
care se găsea puterea bolșevică iar confruntarea dintre "alb gardiști" și roșii se desfășura în
favoarea ultimilor a căror armată a ajuns în aproape 5,5 milioane de oameni101.
Grație acestei armate L. Troțki va învinge în războiul civil cu "alb gardiștii". Între timp s-a
dezvoltat o stare de agitație printre soldații aliați debarcați în Rusia, care, după ani de război
împotriva Puterilor Centrale, doreau să se întoarcă la căminele lor. A izbucnit la 3 aprilie 1919, o
revoltă în cadrul marinei franceze din Marea Neagră și Parisul, a fost nevoit să-și retragă Corpul
expediționar staționat la Odesea. În luna următoare englezii au evacuat orașele Baku,
Arhanghelsk și Murmansk. Singura putere care mai putea să intervină a fost S.U.A. însă forțele
trimise de acestea n-au fost suficiente pentru a rezolva ceea ce n-au reușit Anglia și Franța.
Nereușind să extirpeze comunismul în Rusia, Occidentul a încercat să se apere de acesta cu
ajutorul unui cordon sanitar, lăsând după afirmația lui Wilson, ca "bolșevicii să fiarbă în suc
propriu până când circumstanțele aveau să-i facă pe ruși mai înțelepți"
Un val de revoluții a străbătut Europa și alte părți ale lumii după triumful bolșevismului în
Rusia. Primul ministru britanic George Lloyd declara în 1919 că "Europa întreagă este cuprinsă
de un spirit revoluționar. Există un profund sentiment de revoltă și nemulțumire al muncitorilor
datorită stării sociale. Ordinea socială în aspectele ei politice, economice și sociale este pusă sub
semnul întrebării de la un capăt la celălalt al Europei de către masele largi ale populației".
101 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.81
63

Revoluția care a străbătut astfel toate ținuturile cuprinse între Vladivostok și Valea Rinului a
fost, în cea mai mare parte, o revoltă împotriva războiului, iar semnarea păcii a dezamorsat o
mare parte din cantitatea de explozibil pe care o cuprindea. Prima explozie socialistă are loc în
Germania unde umilința înfrângerii s-a adăugat celorlalte nemulțumiri. Izbucnită în portul Kiel
ca urmare a revoltei marinarilor, revoluția s-a extins rapid în interior, la 9 noiembrie 1918
declanșându-se la Berlin. Peste tot se formau, după modelul rusesc, consilii ale muncitorilor și
soldaților, care au preluat puterea civilă și militară. Conduși de Rosa Luxemburg și Karl
Liebknecht, revoluționarii de Stânga "Spartak-iștii" au avut o influență mai mare în porturile de
la Marea Nordului, În Ruhr, Saxonia, în Bavaria.
La începutul lunii ianuarie 1919, s-a produs la Berlin o mișcare de mare amploare condusă
de "Spartak-iști". Făcând uz de o autoritate feroce social-democratul Noske a zdrobit revolta
spartakiștilor. Conducătorii comuniști ai revoltei Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht au fost
uciși la 15 ianuarie 1919. Înfrângerea revoluției de la Berlin n-a însemnat și sfârșitul mișcărilor
de stânga în Germania. În Bavaria a fost proclamată, în cursul lunii aprilie 1919, Republica
Sovietică Bavareză. Intervenția armatei și asasinarea șefului acestei "republici sovietice", – Kurt
Eisner, au făcut ca această creație politică să nu dureze mai mult de două săptămâni102.
În Ungaria revoluția bolșevică a izbucnit cu ajutor financiar rusesc. Conducătorul
bolșevicilor maghiari a recunoscut că a primit în patru luni cât a guvernat Ungaria 2 milioane de
ruble de la Lenin. Misiunile revoluției maghiare erau atât de importante pentru Lenin – el credea
că de la Budapesta, revoluția se poate răspândi în Occident și poate deveni mondială – încât a
trimis un membru marcant al comunismului internațional la Budapesta pe Cristian Rakovski
pentru a-l ajuta pe Béla Kun. Pe 21 martie Adunarea membrilor sovietelor de soldați și muncitori
a anunțat întronarea dictaturii proletariatului maghiar și formarea unui guvern condus de un
personaj obscur Sandor Gorbai. Bela Kun păstra postul de ministru de externe, în fapt, el
conducea guvernul bolșevic ungar. Acest guvern a comunicat maghiarilor și întregii Europe
alianța sa cu Rusia Sovietică ca și intenția sa de a declara război republicilor burgheze pentru a
impune dictatura proletariatului. Rusia Sovietică a înregistrat în acel moment primul său succes
internațional. Primul stat amenințat a fost cel român care se afla sub o dublă amenințare
bolșevică. La granița de est, Rusia sovietică nu se putea împăca și accepta pierderea Basarabiei
care se unise cu România. Béla Kun a ordonat în grabă mobilizarea pentru a-i ataca pe români și
pe cehoslovaci. După o serie de victorii împotriva armatei cehoslovace Consiliul Interaliat de la
Paris a obligat Republica Sfaturilor Maghiare să încheie armistițiul. Pe 20 iulie 1919, Béla Kun a
declanșat atacul asupra României. În zorii zilei de 24 iulie 1919 s-a declanșat contraatacul
102 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.81
64

armatei române care a distrus armata maghiară bolșevică. Pe 2 august Bela Kun a părăsit
Ungaria iar a doua zi Capitala a fost ocupată de armata română. În locul regimului comunist s-a
instaurat un regim de dictatură sub conducerea lui Horthy.
Războiul mondial (1914-1919) a costat foarte scump pe beligeranți în special statele
europene care au suferit pierderi umane, materiale și financiare neânchipuit de mari la
declanșarea conflictului. Prin urmare prima mare conflagrație a secolului XX a "produs" peste
opt milioane de morți și aproximativ 6 milioane de invalizi și a condus la un deficit al natalității,
bărbați adulți aflându-se pe front. Rata natalității în principalele țări europene – așa cum se poate
observa în schema alăturată – a scăzut dramatic ceea ce va afecta în principal sectorul economic
prin mișcarea volumului forței de muncă.
Pierderile materiale au fost și ele considerabile. Distrugerile au afectat toate statele însă cu
precădere ele au avut o influență deosebită asupra celor pe teritoriul cărora s-au desfășurat
operațiunile de război. Pe aceste teatre de operațiuni militare totul trebuia reconstruit: poduri,
șosele, uzine, terenuri devenite necultivabile. Geograful francez Albert Demangean analizând
efectul produs de desfășurarea operațiunilor militare asupra nordului Franței, ajunge la concluzia
că "o zonă a morții lungă de 500 Km, largă de 10 până la 25 Km care urmărește linia frontului și
care a fost transformată în deșert". Franța și Marea Britanie au pierdut 30% respectiv 20% din
flota lor comercială. Restul navelor utilizate în condiții de război trebuiau supuse renovării astfel
că transporturile pe apă au fost grav diminuate în primii ani postbelici103.
Marea zonă de înfrângeri și convulsii cuprinsă între Germania în vest și Rusia în est a fost
martora unei prăbușiri spectaculoase a sistemului monetar, comparabilă, poate, numai cu cea care
a avut loc în țările post comuniste după 1989. Europa în războiul mondial a trebuit să cumpere
tot ceea ce-i lipsea pentru a putea duce lupta: cărbune, oțel, petrol, arme, etc. În 1916, S.U.A. i-a
livrat în fiecare lună arme și muniție în valoare de 300 de milioane franci. Europa care, în
perioada antebelică, vindea lumii produsele sale industriale a trebuit să recurgă la importuri
costisitoare. În timpul războiului dependența Germaniei de piețele extraeuropene pentru a-și
asigura necesarul de consum a fost de 58%, a Franței de 60% iar Marea Britanie a fost de peste
80%. Europenii au fost nevoiți pentru a-și finanța aprovizionarea cu material de război, să
renunțe la o parte din rezervele lor de aur pentru că producția de export a dispărut ca urmare a
trecerii la economia de război. Dar și acest mijloc de finanțare s-a dovedit insuficient așa că
majoritatea statelor europene au recurs la împrumuturi. În ceea ce privește datoria publică internă
a crescut considerabil în principalele țări europene beligerante. În Franța de la 33,5 miliarde
franci-aur în anul 1914 la 219 în anul 1919. În aceeași perioadă în Anglia datoria publică a
crescut de la 17,6 la 196,6 miliarde iar în Germania de la 6 la 169 miliarde.
103 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.61
65

Și datoria publică externă a avut salturi spectaculoase. Aceleași State europene au
împrumutat mai ales din S.U.A. Datoria externă a Franței s-a ridicat, în anul 1919, la 33 miliarde
franci-aur, cea a Marii Britanii la 32 miliarde, a Italiei la 20 miliarde franci-aur.
Un alt element cu consecințe negative asupra sistemului financiar european a fost inflația
generată de cheltuielile de finanțare ale războiului, de dezechilibre grave între cererea ridicată de
produse industriale și de consum și producția insuficientă. În Franța, de exemplu, prețurile în
timpul războiului în raport cu perioada antebelică au crescut de patru ori. Inflația a afectat
moneda națională în aceste țări care au suferit deprecieri serioase în raport cu dolarul iar unele nu
mai sunt convertibile în aur. În raport cu dolarul în anul 1919, francul francez s-a depreciat cu
50% din valoarea sa, lira sterlină cu 10% iar marca germană cu aproape 90%.
Aceste bulversări financiare vor duce la inversări ale pozițiilor antebelice în ecuația de
putere financiară. Europa cândva bancherul lumii, a fost obligată după război să se împrumute
din exterior . S.U.A. și-a rambursat datoria externă antebelică către Europa și mai mult, deținând
acum jumătate din stocurile mondiale de aur, au devenit principalul ei creditor. Peste foarte puțin
timp S.U.A. a înlocuit Europa în rolul de bancher mondial, împrumutând noile state care aveau
nevoie de capital în dezvoltarea economică și care în trecut apelau la băncile europene104.
Războiul din 1914-1919 a rupt legăturile comerciale firești, dintre statele europene în raport
cu perioada antebelică. Dintre cele ce se găseau în tabere opuse, în mod total; dintre cele ce s-au
găsit aceleași tabere, în mod relativ, din cauza dificulțății transporturilor sau chiar a
imposibilității lor. Iată de exemplu, furniturile de război venite din Franța și Anglia pentru
România treceau prin mările nordice, spațiul Rusiei Țariste și apoi în țară. Multe garnituri de tren
din Rusia pentru România n-au mai ajuns niciodată la destinație.
Așa stând lucrurile statele industriale din Europa care își procurau înainte de război
produsele alimentare și unele materii prime din estul și sud-estul continentului au fost silite să și
le procure din S.U.A., America Latină, Canada. Ca să poată răspunde cererilor, neobișnuit de
mari din Europa, aceste țări și-au oprit considerabil producția. Când războiul s-a terminat însă și
relațiile comerciale au putut redeveni normale, statele europene n-au mai avut aceeași cerere
pentru lumea de peste Ocean pentru că au început să-și normalizeze și ele economia. De aici s-a
produs un grav dezechilibru al pieței europene ca urmare a scăderilor dramatice de prețuri pentru
toate produsele fie ele agricole fie industriale. Acestea au afectat curentul normal financiar prin
falimentele din industrie și agricultură.
Ceea ce a agravat și mai mult situția economiei europene în raport cu cele extraeuropene.
S.U.A și Japonia a fost și faptul că după război Europa industrială nu a mai putut conta la fel de
mult pe piața de desfacere a coloniilor. Germania și-a pierdut coloniile și odată cu acestea și
104 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.93
66

posibilitatea de a le alimenta cu produsele sale industriale. Și pentru Anglia s-a restrâns, în bună
măsură, piața în colonii. Nu pentru că și-a pierdut din domeniile coloniale ci pentru că o parte din
colonii și diminioane încep să-și înfiripe industria, mai ales cea ușoară și pentru că Japonia
deveni un foarte serios concurent în Asia. Tot mai multă lume din Europa conștientizează faptul
că lumea extraeuropeană n-avea să accepte la infinit situația de inferioritate economică ce le-a
fost impusă în secolele anterioare. Economistul și statisticianul german A. Reithinger scria în
1937 că " inevitabilul s-a produs acum, și, pe când țările de peste mări se industrializează…
vechiul sistem al schimbului de produse brute extra-europene cu produse manufacturate
europene, este perimat"105.
Un alt element care a influențat evoluția ulterioară a Europei în evoluția de putere a fost
rezolvarea "problemei reparațiilor" la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Învinșilor, în
special Germaniei i-au fost impuse sume drept plată pentru daunele provocate puterilor.
Analizând acest aspect istoricul Gh. I. Brătianu ajungea la concluzia că în istoria universală
"două sunt formulele pe care le vom întâlni din timpurile cele mai vechi până în pragul
actualității. Acestea au alternat în funcție filozofia care a dominat la un moment dat principiile și
normele care erau acceptate pentru comportamentul statelor în relațiile internaționale. Definind
cele două formule, Gh. I. Brătianu aprecia că "una este formula organizării păcii prin ierarhie,
prin precumpănirea mai mult sau mai puțin accentuată, mai mult sau mai puțin radicală a unei
puteri, a unui stat, cealaltă este formula organizării păcii prin federațiune, prin înțelegere între
mai multe state, între mai multe puteri care caută pe un principiu de paritate să organizeze viața
popoarelor".
Încă înainte ca războiul să înceteze pe teatrele de operațiuni militare, președintele american
Wilson a anunțat lumii intenția S.U.A de a propune o formulă de securitate pentru "a face ca
dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianță să se ridice
contra alteia.
America disprețuia conceptul de echilibru de forțe și considera imorală practica așa-
numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordinea mondială erau democrația, securitatea
colectivă și autodeterminarea, nici unul dintre ele nestând la baza vreunuia dintre acordurile
europene anterioare. Ea presupunea prin urmare: asocierea tuturor națiunilor, fără nici o
discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional "deasupra tuturor intereselor
particulare", instituirea unei forțe colective, care "să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau
al egoismelor în complot și al ordinii și păcii universale.
La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, "popoarele și provinciile nu trebuie să mai
fie obiect de vânzare sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu șeptel ori ca pionii unui joc de
105 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.152
67

șah". El respingea doctrina echilibrului puterilor și precizia că orice modificări teritoriale să se
facă "numai în interesul și profitul populației interesate"; reafirmând principiul drepturilor
popoarelor la autodeterminare, el declara că toate aspirațiile naționale, clar definite, trebuie să fie
satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie și antagonisme și perpetuarea celor
vechi"106.
Proclamând o distanțare radicală de perceptele și experiențele Lumii Vechi, ideea lui
Wilson despre ordinea mondială pornea din credința americanilor în natura umană esențialmente
pașnică și în fundamentală armonie a lumii. De aici reieșea că națiunile democratice erau, prin
definiție pașnice; popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea motive să intre
în război sau să asuprească alte popoare. Conducătorii europeni, pe de altă parte, nu dispuneau
de nici un fel de categorii ale gândirii în care să includă asemenea vederi. Nici instituțiile lor
interne și nici ordinea internațională nu avuseseră la bază teorii politice în care să se proclame
bunătatea funciară a ființei omenești. Diplomația europeană nu s-a articulat pe caracterul iubitor
de pace al statelor, ci pe înclinația lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau
contrabalansată. Alianțele se formau pentru urmărirea unor obiective specifice și definibile și nu
în apărarea unui concept abstract al păcii. Aceste viziuni diferite asupra viitoarei arhitecturi de
securitate pentru lumea postbelică au afectat forța și credibilitatea edificiului propus pentru
întronarea și menținerea păcii încă de la începuturile existenței sale107.
Instrumentul menit a realiza și a menține securitatea colectivă a fost în opinia fondatorilor
acestei concepții, Societatea Națiunilor. Acesta a funcționat pe baza unui Pact negociat de
Puterile Aliate și Asociate la Paris și adoptat de Conferința de Pace la 28 aprilie 1919 cu
recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.
Pactul conținea 26 de articole și o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare și alte 13 țări
invitate să adere la el. Prin acest document se definea scopul Scietății Națiunilor care în esență
era dezvoltarea cooperării între națiuni, garantarea păcii și siguranței precum și eliminarea
războiului și modul ei de funcționare. Art.8 prevedea că în scopul menținerii păcii, statele
membre recunoșteau necesitatea reducerii armamentelor naționale, în funcție de "situația
geografică și codițiile speciale ale fiecărei țări până la minimul necesar apărării ordinii interne.
Prin art. 10, statele membre își luau "îndatorirea să respecte și să păstreze împotriva
oricăror agresiuni externe integritatea și independența politică existentă. În art. 11-17 se indicau
mijloacele și procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, respectarea unui
termen de 3 luni după pronunțarea sentinței date de instanța de arbitraj sau de către Consiliu,
ruperea legăturilor economice, financiare și a oricăror raporturi cu statul vinovat de încălcarea
dreptului internațional.
106 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.48107 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., 2000, p.71
68

Contradicțiile din Sistemul relațiilor internaționale din anii imediat încheierii primei
conflagrații mondiale ca și viziunea diferită asupra arhitecturii de securitate a principalilor actori
care au fundamentat Liga Națiunilor au făcut ca aceasta să întâmpine dificultăți în a-și îndeplini
rolul și misiunile. În primul rând S.U.A n-au ratificat actul fondator și a încheiat tratate separate
de pace cu țările învinse din care lipseau clauzele privitoare la Ligă și a promovat, prin
Conferința de la Washington, propriile …… în conservarea păcii și securității în America Latină.
În al doilea rând în organizarea Ligii Națiunilor n-au fost luate în considerare interesele
statelor învinse. Germania și Rusia care împreună însemnau mai mult de jumătate din populația
Europei și dețineau un important potențial de putere. În problema primirii Germaniei în Ligă
poziția învingătorilor a fost diferită. Franța a fost categoric ostilă admiterii statului german și
susținea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta își va fi îndeplinit toate obligațiile
asumate prin tratatul de pace. S.U.A și Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece
percepeau Franța ca unica putere continentală în stare să-și impună hegemonia în Europa și astfel
echilibrau raportul de forțe108.
Germania dorea să fie primită în Ligă pe picior de egalitate cu Franța și Anglia.
Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denunțat și atacat sistemul de securitate
Versailles ca un "dictat iar Societatea Națiunilor ca un "complot ipocrit al inamicilor Germaniei "
și "un instrument iscusit pentru promovarea intențiilor engleze în Europa". În momentul în care
Europa își edifica sistemul de securitate bazat pe existența statelor naționale și principiul
naționalității ca element fundamental al dreptului internațional în spațiul fostului Imperiu Țarist
revoluția bolșevică propunea o altă viziune care avea la bază teoria statului social al
proletariatului. Lenin a ignorat recunoașterea la Versailles a acestor principii ca și dreptul
popoarelor oprimate din fostele imperii țarist și habsburgis de a-și afirma statalitatea și vocea în
cadrul Societății Națiunilor. Din această perspectivă a considerat forumul păcii drept o
Internațională Neagră destinată a conserva orânduirea burgheză. Conducătorii statului sovietic au
dat o interpretare proprie principiului național-revoluționar al dreptului popoarelor la
autodeterminare, favorabilă exclusiv intereselor statului sovietic. Aceștia n-au putut să se împace
cu ideea că noul imperiu care se năștea a trebuit să piardă 877.000 Km 2 cu o populație de 26
milioane de locuitori neruși. Așa se explică și declarația pe care Lenin a făcut-o la 15 octombrie
1920: "Când Rusia Sovietică se va întări praf și pulbere se va alege din Tratatele da le Versailles.
Statul sovietic n-a recunoscut tratatele de pace care consfințeau apariția statelor naționale la
frontierele sale și a acționat în permanență pentru revizuirea granițelor și a tratatelor.
Îndepărtându-se aceste două mari state din ecuația de securitate a Europei prin modul
cum au fost tratate la Conferința păcii formula rezultată n-a mai putut să semene în nici un fel cu
108 Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.93
69

cea care a asigurat pacea continentului după Congresul de la Viena (1815). Secolul de pace
asigurat de Congresul de la Viena s-a fundamentat pe trei piloni în egală măsură indispensabili: o
pace conciliatoare cu țara învinsă – Franța, un echilibru de forțe și un sentiment comun al
legitimității. Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit nici una din aceste condiții. Termenii lui au
fost prea împovărători pentru conciliere, dar totodată insuficient de severi pentru o subjugare
permanentă. Paradoxal, vulnerabilitatea Franței și avansul strategic al Germaniei au fost
amplificate de Tratatul de la Versailles în ciuda clauzelor lui punitive. Înainte de războiul
mondial Germania avusese vecini puternici atât în vest cât și în est. Ea nu se putea exclude în
nici o direcție fără a da peste un stat important – Franța, Austro-Ungaria sau Rusia. Însă după
tratatul de la Versailles, n-a mai existat nici o contra pierdere a Germaniei în est. Franța slăbită
Austro-Ungaria dispărută ca actor al vieții internaționale iar Rusia confruntată cu frământări și
slăbiciuni interne făceau ca estul european să nu poată oferi un potențial credibil pentru
reechilibrarea balanței de putere109.
În aceste condiții colaborarea dintre Germania înfrântă în război și Rusia Sovietică
izolată printr-un cordon sanitar a devenit necesară pentru ambele state și a fost oficializată prin
tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Se restabileau relațiile diplomatice sovieto-germane și se
aplica principiul clauzei națiunii celei mai favorizate în schimburile economice. Ambele state
renunțau reciproc la datoriile și reparațiile de război. Germania a făcut din relațiile cu URSS un
instrument de presiune asupra Angliei și a Franței pentru a revizui tratatele de la Versailles.
Amenințând Anglia și Franța cu o posibilă alianță militară cu Rusia Sovietică, Germania
promitea să intre în Liga Națiunilor numai dacă i se acorda statutul de mare putere, un loc
permanent în Consiliu, conducerea și controlul unor secții ale acesteia și dacă li se acordă dreptul
la colonii.
Elaborarea Pactului și disputele în jurul modului de organizare și funcționare a Societății
Națiunilor în anii 1919-1923, a fost urmată de intrarea în scena vieții politicii internaționale a
acestui actor major în care lumea și mai ales țările mici și mijlocii și-au pus atâtea speranțe. În
prima fază Liga a rezolvat probleme organizatorice și tehnice pentru buna sa funcționare.
Între anii 1924 și 1929 Societatea Națiunilor a desfășurat o activitate laborioasă pe
multiple planuri. Au fost adoptate măsuri colective pentru reconstrucția economico-financiară a
Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei și a altor țări sub egida Societății Națiunilor. Sub egida
noului organism cu vocație universală s-a deschis la 4 mai Conferința Economică Internațională
la care au participat reprezentanții a 50 de state și care a propus un amplu proiect de colaborare
economică între țări.
109 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p.51
70

Sub egida Ligii au fost depășite și rezolvate circa 18-20.000 de conflicte și litigii între
state referitoare la delimitarea frontierelor, interpretarea tratatelor, diferende comerciale,
economice, naționale, militare etc.
Prestigiul Societății Națiunilor a fost întărit și de intervenția sa în lichidarea unor
conflicte militare între Italia și Grecia 1925; Turcia și Grecia 1926; Grecia și Albania 1928 de
participarea unor observatori ai statelor nemembre la probleme de interes major pentru întreaga
lume ca și prin democratizarea instituției ca atare110.
CONCLUZII
Conferința de la Locarno, desfășurată sub egida Societății Națiunilor a oferit o perioadă
de pace și speranță. Germania a putut fi primită, după Locarno, în Societatea Națiunilor. De
acum încolo Geneva părea să fie centrul Europei renăscute: "Concertul" era în sfârșit cu
adevărat, "în ton", iar chestiunile internaționale erau reglementate prin discuții și nu prin
zăngănitul armelor.
În această etapă, la Geneva, în afară de măsurile și acțiunile cu un larg ecou în lumea
politică și diplomatică s-au comis și o serie de erori de calcul și poziție care au dus la eșecuri.
Proiectul Pactului de Garanție Mutuală din 1923 nu a întrunit decât 18 voturi pentru că n-a fost
semnat, datorită contradicțiilor de interese, decât de 17 din cele 50 de delegații care au fost
prezente la dezbateri. Crearea, în anul 1924, a unui organism special pentru controlul
armamentului, a comerțului cu arme și a producției de muniție n-a condus și la stoparea cursei
înarmărilor. Acesta nu avea dreptul de a efectua inspecții, ea putea doar să ceară guvernelor
informații despre încălcările în ceea ce privește armamentele, efectivele și dotarea armatei.
Comisia a fost desfințată în anul 1927 iar sarcinile ei au fost preluate de Liga Națiunilor, care
110 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, op.cit., p.121
71

însă n-avea nici ea nici un mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de
dezarmare.Prezența unui stat fascist -Italia- într-un concern de state democratice a fost o eroare și
a arătat unor state mici și mijlocii că organizarea Societății Națiunilor este lipsită de realism. La
fel de lipsită de realism politic a fost și înțelegerea miniștrilor de externe francez și american –
Briand și Kellog – pentru semnarea unui tratat prin care războiul a fost scos în afara legii. Pe 28
august 1928 a fost semnat de către 15 națiuni, cu surle și trâmbițe, Pactul de la Paris (cunoscut ca
Pactul Briand-Kellog), prin care s-a denunțat războiul ca instrument al politicii naționale.
Americanii, britanicii și chiar francezii i-au adus ulterior atâtea amendamente încât "tratatul a
fost redus la o simplă tautologie potrivit căreia Pactul de la Paris ajuta la menținerea păcii atâta
timp cât pacea era menținută".
Contradicțiile anglo-franceze a constituit și el unul din factorii care au arătat în mod
evident că Liga Națiunilor și inițiativele sale în domeniul securității colective n-au șansa de a se
impune în arhitectura de securitate a Europei. Anglia a dus, la Geneva, o politică inversă celei
franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire
la menținerea integrității teritoriale, ceea ce Franța nu accepta. Anglia a angajat tratative cu
Roma și Berlinul impunând Franței diferite sacrificii în favoarea Germaniei și a țărilor
revizioniste.
Slăbiciunile Societății Națiunilor s-au datorat și slăbiciunilor pe care Franța le-a avut în
politica internă generate de criza politică, de dificultățile financiare interne, de luptele dintre
forțele politice de stânga, partizane ale cooperării cu URSS pentru realizarea securității colective.
Și forțele de dreapta, înclinate să aprobe ascensiunea lui Hitler în Germania ca "pavază împotriva
bolșevismului".
După semnarea acordurilor de la Locarno, care a agravat situația României, diplomația
românească a depus eforturi pentru a-și întări securitatea inclusiv cu ajutor britanic. În acest sens
un moment prielnic 1-a constituit Pactul Briand-Kellogg. Inițiativa acestui pact a fost luată de
către Aristide Briand, care adresându-se poporului american, la 6 aprilie 1927 – ziua în care se
împlinea a zecea aniversare a intrării în Primul Război Mondial a Statelor Unite, a declarat că
Franța este gata să încheie cu SUA un pact de amiciție perpetuă în care să pună în afară legii
războiul între cele două națiuni. La 20 iunie 1927, Briand prezenta un proiect de tratat la
Washington, în care cele două guverne denunțau ideea războiului dintre ele și cădeau de acord
să-și rezolve toate disputele pe cale pașnică.
Pentru guvernul francez proclamarea păcii perpetue între Franța și Statele Unite putea
contribui la restabilirea autoritatii franceze, slăbită după semnarea acordurilor de la Locarno.
Pentra guvemul american, însă, încheierea unui asemenea acord făcea ca SUA să-și asume doar
noi obligații. Diplomatul american Henry Kissinger consideră că inițial, secretaral de stat
72

american, Frank B. Kellogg, efectiv nu a știut ce reacție să adopte în fata unui document prin
care se renunța la ceva de care nu se temea nimeni și se oferea ceva subînțeles de toată lumea.
Apropierea anului electoral 1928 1-a ajutat pe Frank Kellogg să ia о decizie, pacea fiind un
concept popular și în același timp proiectul de tratat al lui Briand avea avantajul că nu putea avea
nici un fel de consecințe practice. Prin nota din 28 decembrie 1927, adresată guvernului francez,
Kellogg a acceptat proiectul de tratat. El, însă, a propus ca renunțarea la război să includă cât mai
multe națiuni cu putinta. Franța a primit cu rezerve această modificare a proiectului, care nu
corespundea propunerii inițiate. Guvernul de la Paris a acceptat punctul de vedere american, dar
cu anumite condiții: pactul trebuia întâi semnat de inițiatorii lui – Franța și SUA, – și pe urmă
transmis pentru examinare și aprobare altor tari. Pe lângă aceasta, se propunea modificarea
conținutului pactului: se declara renunțarea nu la război în general, ci doar la războiul de
ofensivă. Având în vedere că conceptele de război de ofensivă și război defensiv nu erau
determinate, această precizare franceză schimba radical conținutul pactului. Departamentul de
Stat american nu a primit bine aceste condiții și a insistat ca guvernele Angliei, Germaniei, Italiei
și Japoniei să fie puse la curent cu schimburile de note franco-americane .
Marea Britanie a avut rezerve fata de acest pact considered că prevederile lui nu erau
compatibile cu interesele imperiului englez, de asemenea, britanicii aveau temeri fata de
utilitatea pactului ca instrument de întărire a păcii în Europa. În acest sens, Chamberlain îi scria
ambasadoralui englez la Washington că pactul nu va fi decât „o bucată de hârtie” și argumenta
această afirmație: „Să presupunem că acordul va fi violat, să zicem chiar de Anglia. Cine va veni
să ne readucă la ordine în timp ce SUA este neutră, Franța este preocupată de problema germană,
iar aliații ei „vor fi mâncați”, în această eventualitate, de Germania și Rusia. Germania nu are nici
un motiv să о facă, ea are alt pește de pescuit și nici Italia, ea promovează cea mai „realista"
politică dintre noi toți. În concluzie, nimeni”.
N. Titulescu a sesizat și el poziția rezervată a Marii Britanii: „Anglia oficială nu vede cu
ochi buni toată această combinațiune bazată pe vorbărie”. Până la urmă britanicii au acceptat
proiectul francez, dar și-au impus punctul de vedere prin precizarea că Marea Britanie să aibă
libertatea de acțiune în anumite regiuni unde are interese speciale. Această poziție adoptată de
guvernul englez a făcut ca viitoral pact să nu aibă nici о valoare practică dat fiind că nu putea fi
aplicat în orice zonă a lumii.
Corespondența lui Nicolae Titulescu cu Ministerul de Externe în perioada mai- iunie 1928
atestă faptul că România, de asemenea, a primit cu multe rezerve și cu îngrijorare proiectul
Pactului Briand-Kellogg, diplomația românească considered că formula „război contra
războiului” nu era satisfăcătoare. În acest sens, ea a încercat să convingă guvernul francez să
modifice textul american astfel încât să nu se submineze valabilitatea tratatelor de securitate deja
73

existente. Cu toate acestea România nu putea să se opună ca aliata sa tradițională să semneze
acest pact. În acest sens, la 14 mai 1928, Nicolae Titulescu declara: „România nu poate să se
opună ca Franța să semneze pactul, altfel ar părea în ochii opiniei publice mondiale ca un stat
care zădărnicește о inițiativă în favoarea păcii. Pe de altă parte trebuie evitat ca acest nou pact să
slăbească instramentele ce ne le-am creat în vederea menținerii păcii”. Un punct de vedere
apropiat lui Nicolae Titulescu îl avea și deputatul român Lotar Rădăceanu: „Noi nu împărtasim
deloc optimismul care este manifestat de unele cercuri oficiale în legătură cu Pactul Kellogg și nu
credem că Pactul Kellogg este un instrument suficient și eficace pentra înlăturarea tuturor
primejdiilor de război și pentra asigurarea definitivă și reală a păcii. §i noi ne dăm seama de la
început că acest Pact Kellogg are о valoare și о importanta foarte limitată pentra menținerea și
asigurarea păcii între popoare. Pentru că, în definitiv, ce este Pactul Kellogg, dacă nu о simplă
declarație platonica".
La 13 iulie 1928, N. Titulescu, devenit ministra de externe, a adresat о scrisoare
ministralui francez la București, Gabriel Ernest Paul Puaux, subliniind, din nou, că tratatul
trebuia să îndepărteze orice îndoială și orice posibilitate de discuții în legătură cu menținerea
angajamentelor luate. De asemenea, Nicolae Titulescu afirma: „Guvernul regal consideră că noul
proiect de pact nu ar putea satisface marile interese ale României decât dacă s-ar găsi о procedură
ce i-ar permite a-și da semnătura în condițiile în care orice îndoială și posibilitate de discuții ar fi
mdepărtate, о procedură prin care să se mențină toate angajamentele luate și să nu se extindă
obligațiile restrictive derivând din Pactul Societatii Națiunilor”. Drept răspuns, chiar a doua zi, la
14 iulie, Paul Puaux i-a remis în mod confidențial о copie după nota pe care Aristide Briand о
înmânase ambasadoralui Statelor Unite la Paris, pentru a fi trimisă șefului Departamentului de
Stat. Rezulta clar că noul tratat urma să se încheie în condițiile respectării relațiilor pașnice dintre
state în starea în care acestea se găseau și că „numai națiunea unui stat este competent să
hotărască dacă circumstanțele cer recurgerea la război pentru propria apărare”.În asemenea
împrejurări și în condițiile unei adeziuni de principiu aproape generale, 15 state printre care și
Marea Britanie au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand-Kellogg, care a intrat în
vigoare la 25 iulie 1929. După adoptarea acestui pact, ce interzicea folosirea războiului pentru
reglementarea diferendelor între state, în dreptul internațional, nu se mai recunoștea decât о
singură situație legală: starea de pace. În condițiile în care situația internațională se deteriora
continuu, când revanșismul și revizionismul se afirmau din ce în ce mai puternic, Pactul de la
Paris a fost salutat de un mare număr de state ca un promitator element al politicii de securitate
colectivă. Prin aceasta se explică aderarea la Pactul Briand-Kellogg a unui număr de 63 de state,
aderare însoțită în cele mai multe cazuri, de rezerve. A fost și cazul României și al Angliei care
și-au rezervat dreptul de apărare a propriului teritoriu în caz de agresiune neprovocată.
74

În concluzie, putem afirma că pactul de prohibiție a războiului, la fel ca și acordurile de la
Locarno, care nu și-au mai găsit aplicarea rămânând a fi doar niștedocumente cu valoare de ordin
moral, doar о idee frumoasă, dar utopică pentra acele timpuri. Cu toate acestea acest pact a
reprezentat primul eveniment internațional fata de care atât diplomația britanică cât și cea
românească au avut reacții similare. Ambele state au primit cu rezerve acest nou instrument de
asigurare a păcii, dar până la urmă au aderat la pactul de renunțare la război. Atât Marea Britanie
cât și România au susținut acest pact pentra că aveau un obiectiv comun – pacea, iar adeziunea
României și Angliei la acest tratat arăta, încă о dată cele că două state sprijineau și participau la
toate acele acțiuni generale ce le puteau permite apărarea propriei securitati.
75

BIBLIOGRAFIE
A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial , Iași, Editura Polirom, 1999 Alexandru
Vianu, Constantin Bușe, coord., Istorie universală. Epoca contemporană , vol. I, 1918-1939,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975
Apud Ovidiu, Al. Vlădescu, Problema sancțiunilor în dreptul internațional public, Bucuresti,
1937
Arh. MAE, Fond Dosare speciale, vol.113. „Acordurile de la Locarno”, referat semnat de Radu
Djuvara, 16 decembrie 1925
Ark MAE – Paris, Papiers d’agents, Papiers Herriot, vol.19
Campus, Eliza, Mica Înțelegere (ediția a II-a), Editura Academiei Române, București, 1997
ISBN 973-27-0558-2 247
Constantin Vlad, Diplomația secolului XX , București, Fundația Europeană Titulescu, 2006.
Debats parlamentaires, N° 2615, Chambre des Députés, troisième législature, Session 1926, Annèxe
au procès-verbal de la I- re séance de 23 février 1926. Rapport fait par M.Paul-Boncour au nom dela
Commission des affaires etrangères chargée d’examiner le projet de loi tendant à autoriser le
Président dela République à ratifier les actes ci-après énumérés, conclus à Locarno
Eliza Campus, Înțelegerea Balcanică , Editura Academiei, București , 1972.
Eliza Campus, Mica Înțelegere, București, Editura Științifică, 1968.
E. N.Carr, International Relations , London, 1937
F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria Universală , vol. 3, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006
Frankfurter Zeitung” din 28 nov. 1925, ediția I (de dimineata).
George Sofronie, Concepția franceză despre Societatea Națiunilor (în 1919 și azi), Cluj,
Tipografia Cultura, 1936
Gheorghe Onișoru, Istoria contemporană universală. 1917-1945 , București, Editura Fundației
România de Mâine, 2005
Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, București, Editura Humanitas, 2006.
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european de la 1850 până la
sfârșitul secolului al XX-lea , București, Editura Cartier, 2000.
Les papiers de Stresemann (publiés par Henry Bernhard), Paris, Plon, 1932, tome II
76

Marusia Cîrstea, Gh. Buzatu, Europa în balanța forțelor. 1919-1939 , București, Editura Mica
Valahie, 2007
Marusia Cîrstea, Istorie contemporană universală (1919-1947). Note de curs , Craiova, Editura
Universitaria, 2008,
Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor 1919-1929 , Editura Academiei, București,
1988.
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000 , București, Editura Humanitas, 2005
Pierre Milza, De Versailles à Berlin. 1919-1945 , Paris, Editura Masson et Cie, 1972
Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930, Editura
Eminescu, București, 1943
R.J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea … și după , București, Editura Curtea
Veche, 2003
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V Secolul XX (din 1919 până în zilele
noastre), Iași, Institutul European, 1998.
Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX (1918-1939) , Constanța, Editura Ex Ponto, 2006
Valeriu Florin Dobrinescu, România și sistemul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1923) , Iași,
Institutul European, 1993
Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale. Până la mijlocul secolului al XX-lea , București, Editura
Fundației România de Mâine, 2002.
Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României. 1919-1940 , București, Editura
Humanitas, 1991.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană , București, Editura Oscar Print, 2003
77