Tratate Internationale Negociere Si Incheiere

CAPITOLUL I

ASPECTELE TEORETICE ALE TRATATUL INTERNAȚIONAL

Înainte de a dezbate pe larg tema propusă, trebuie făcută o scurtă încursiune în ceea ce privește aspectele generale tratatului internațional deoarece acesta este format din principii și norme juridice create pe baza acordului de voință dintre state cu scopul de a reglementa relațiile dintre acestea .

Tratatul este un izvor principal al dreptului internațional,iar în comparație cu cutuma,celălat izvor principal,prezintă o însemnătate normativă primordială.

Aceasta reiese și din preambulul Cartei O.N.U,în care se vorbește de respectarea obligațiilor decurgând din tratate și din alte izvoare ale dreptului internațional.1

Tratatul internațional este expresia acordului dintre două sau mai multe state cu privire la normele juridice valabile și obligatorii în raporturile de cooperare dintre ele.

El constituie în prezent mijlocul juridic cel mai frecvent și cel mai important la care statele recurg pentru a reglementa relațiile dintre ele.

Aceasta se explică,înainte de toate,prin aceea că tratatul prezintă,în comparație cu cutuma,avantajul operativității.

În condițiile dinamicii fără precedent al relațiilor internaționale actuale,statele nu pot aștepta perioade îndelungate pentru formarea unei norme cutumiare ,preferând să reglementeze complexele probleme ale cooperării lor prin tratate internaționale a căror încheiere se poate realiza într-un timp mai scurt.

Ca izvor de drept ,tratatul prezintă o importanță primordială deoarece el constituie mijlocul cu ajutorul căruia statele își exercită suveranitatea și își exprimă liberul lor consimțământ,în forme adecvate și stabile, cu privire la procesul normativ internațional.2

1.Charlotte Ene –Tratate Internaționale ,pg.248,2010

2.Gheorghe Moca- Tratat internațional,pg159,2005

Tratatul își manifestă însă funcția sa normativă numai în măsura în care întruchipează acordul liber de voință al statelor,în condiții de deplină egalitate și respect reciproc .

Orice viciere a consimțământului sau încălcare a principiilor fundamentale ale dreptului internațional cu caracter de reguli imperative (jus cogens) lipsește tratatul respectiv de valoare juridică,normativă, de orice forță legală.

Liberul consimțământ,exprimarea liberă a acordului de voință de către fiecare stat în toate momentele încheierii tratatului constituie criteriul fundamental al legalității,al validității sale juridice .3

I.1.Negocierea internațională4

Noua politică internațională,imperativ fundamentală al epocii moderne ,determină schimbări calitative în raporturile dintre state ,ceea ce va avea drept consecință ridicarea nivelului de viață la cote necunoscute având rolul să stimuleze democrația vieții internaționale .

Negocierile din tratatele internaționale sunt un complex de activități constând în consultări și tratative,desfășurate între un stat sau mai multe state în scopul realizării unor acorduri, convenții privind perfectarea unor înțelegeri politice,diplomatice.

Aceste înțelegeri sub formă de documente ,sunt cuoscute sub numele de depline puteri, care au fost date de Convenția ,în ceea ce privește dreptul tratatelor

Astfel spus ,documentele emise de organele competente ale unor state ,și constituite din una sau mai multe organizații ,sunt delegate să reprezinte interesele statului pentru aprobarea , negocierea sau legalizarea conținutului textual al unui tratat pentru a formula consimțământul statutului de a se angaja prin intermediul unui tratat sau pentru a exprima orice alt act în ceea ce privește tratatul internațional.(art.1,lit.c).

3.Rotaru C.-Considerații generale privind Tratatul Internațional ,pg132,2008

4.Lupșan G.-Autonomia de Voință în Tratatul Internațional,pg78,2009

De menționat faptul că persoana desemnată cu depline puteri este cunoscută sub numele de plenipotenitar.

Negocierea este prima fază în intervalul căreia se creează paragrafe ale tratatului și au loc între reprezentanți abilitați ai statului.

În negocierea și redactarea textului tratatului,în adoptarea și autntificarea sa,în exprimarea consimțământului de a fi legate de tratat,statele paricipante dispun de proceduri de drept internațional și de drept intern prin care în condiții de egalitate,își manifestă voința lor suverană de a încheia tratatul,consacrând,ca rezultat al propunerilor și concesiilor reciproce,normele juridice,drepturile și obligațiile în relațiile dintre ele.

Astfel create,aceste norme materializează voința părților la tratat și prezintă avantajul preciziunii,necesare sensibilității și continuității raporturilor ce le reglementează.

Negocierea relațiilor dintre state ,consacrarea normelor juridice,a drepturilor și obligațiilor lor internaționale se realizează, în principal,prin încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale,cu caracter general sau paricular.

Conform analizelor din literatura de specialitate ,în pofida argumentelor tot mai sofisticate în favoarea atât a liberului schimb cât și a perfecționismului,cauza pentru un tratat de negociere internațional rămâne puternică.

În afara dezbaterilor dintre state ,a existat și continuă să existe o puternică luptă între,liberale,naționaliste și de cooperare internațională ,care au produs cicluri de protecționism .

Una din cele mai importante constatări din această luptă este că măsurile de politică au un impact puternic nu numai pentru un stat în ansamblu și interiorul statului respectiv care le adoptă ,ci și asupra statelor partenere în ansamblu și în interiorul acestora.

Raporturile juridice din cadrul relațiilor internaționale care au în esență aceeași structură ca și raporturile de drept intern ,se deosebesc totuși de acestea din urmă deoarece ele conțin,în plus,un element străin sau de extrancitate,de care trebuie să se țină seama în determinarea regimului lor juridic

I.2.Caracteristicile negocierilor

Principalele caracteristici ale negocierilor sunt:

● Negocierea este un fenomen social,presupunând conlucrarea, consensul voința;

●Este un proces competitiv,partenerii urmărind atât interese comune ,cât și specifice,divergențe,necesitând deci un compromis;

●Evită confruntarea și vizează soluții reciproc avantajoase ;

●Presupune comunicarea ,deci și o cunoaștere în profunzime a comportamentului uman .

Practica internațională vizează o tipologie variată de negociere .

Folosind drept criteriu juridic –politic al părților ,negocierile sunt interstatale :

Interguvernamentale ;

Neguvernamentale

În negocierile, internaționale, de multe ori părțile se confruntă cu decizii dificile,pentru că ele sunt permanetizate de propriile interese sau de dependența mutuală.

Mult prea des, părțile implicate într-un proces de negociere sunt orbite de propriile interese și acest lucru le face să opteze pentru o strategie mai dură,decât să-și armonizeze interesele independente.

Dacă mai târziu se descoperă că nu au fost prevăzute unele consecințe nefaste ale rezolvării conflictualităților prin negociere ,există o neâncredere mutuală atât de mare încât cooperarea devine aproape imposibilă.

Pe de altă parte,se întâmplă ca părțile să opteze mult prea repede pentru o strategie de cooperare în situații în care,de fapt,le impun să aibă grijă de pozițiile pe care le ocupă negocierea.

5.Conf.Dr.Constantin Alexa,-Relații economice internaționale,pg,338,2008

Efectul este același:dacă încercarea de cooperare nu are efecte scontate, participanții la tratative se simt dezamăgiți și manipulați.

Negocierea este o continuă balansare între doi poli diferiți,iar abordarea negocierii ca un sistem încărcat de numeroase dileme,rezultate din polaritatea cooperare-luptă,presupune mixtura între patru mari categorii de activități:

Obținerea unor rezultate substanțiale ;

Influențarea balanței de putere ;

Promovarea unui climat construnctiv ;

Obținerea unor flexibilități procedurale.

Specialiștii din domeniu ,menționează faptul că negocierea apare cel puțin din două motive :

a.Să creeze ceva ce nici o parte nu poate realiza individual,prin mijloace proprii;

b.Să rezolve disputa între părți.

Aceste concluzii rezultă în urma examinării diferitelor puncte de vedere care încearcă să descrie succesiunea etapelor parcurse în decursul negocierilor.

Studierea literaturii de specialitate permite scoaterea în evidență a faptului că în centrul interacțiunilor internaționale există câteva modele structurale ale procesului de negociere.

I.3. Etapizarea negocierii6

Negocierea presupune desfășurarea unor etape distincte :

●Prenegocierea sau faza de pregătire a negocierii este faza în care sunt concepute direcțiile de negociere pe baza analizei sistematice a informațiilor ;

Într-un cuvânt prenegocierea,care are ca punct de plecare prima discuție sau comunicare ,când viitorii parteneri lasă să se înțeleagă că ar fi interesați de abordarea împreună a unei probleme.

Această fază se încheie odată cu declararea oficială a interesului părților ;

●Negocierea propriu-zisă face referire la forma și fondul înțelegerii,la abordarea în detaliu a unor probleme speciale,pe baza argumentelor și contraargumentelor ,și obținerea unor concesii reciproce.

Această negociere demarează cu declararea oficială a interesului părților de a soluționa în comun o problemă,de a realiza unele obiective și care se concretizează în încheierea (adoptarea) unei înțelegeri ,de regulă scrise , ce conțin prevederile și măsurile ce trebuie înteprinse pentru realizarea obiectivului comun

●Postnegocierea –începe în momentul adoptării (ratificării) înțelegerii și include ansamblul de obiective ce vizează punerea în aplicare a prevederilor acesteia.

●Protonegocierea care presupune desfășurarea în paralel cu negocierile unei acțiuni susținute și permanente de armonizare tacită a intereselor ,a punctelor de vedere și constă în acte unilaterale (articole,declarații în mijloace de informare în masă) ce pot fi luate în considerare de partener ca semnale fie majorate,fie demarjatoare .

Pentru Bill Scot negocierea este alcătuită din cinci faze,direct dependente de stabilirea unui climat cooperativ și de inițierea negocierii într-un mod care să conducă părțile ,să conlucreze împreună armonios și creativ :

●Explorarea este faza în care părțile își fac o idee despre cerințele celorlalți,se dă un sens comun direcției în care se va merge în cursul negocierilor,

6.Conf.Dr.Constantin Alexa,-Relații economice internaționale,pg,339,2008

se vor stabili atitudinile și se vor recunoaște căile ce vor fi urmate,respectiv angajamentele ce vor fi negociate;

●Prezentarea părțile expun ofertele ce se doresc a fi negociate, le vor analiza în mișcări succesive și vor identifica zonele comune ale ofertelor;

●Negocierea ofertelor este faza în care se va căuta obținerea avantajului maxim de către părți,negocierea în avantaj propriu trebuin să conducă mult mai util să se insiste peînțelegere decât pe poziții diametral opuse;

●Stabilirea angajamentului este faza finală care ,se face în scris,incluzând detaliile legale;

●Ratificarea este faza finală care, se face în scris,incluzând și detaliile legate.

Modul în care vor fi abordate aceste faze depinde de personalitatea și pregătirea fiecărui negociator.

De multe ori ,etapele enumerate nu se succed strict în ordinea descrisă,ci pot fi parcurse într-o altă ordine ,revenindu-se de la o etapă la alta în funcție de mersul negocierilor .

În procesul negocierii,comunicarea este esențială pentru un management eficient,cu precădere în organizațiile complexe.

Gavin Kennedy identifică într-un altgoritm operațional care punctează structura atitudinală a părților,patru faze în care sunt parcurse într-o negociere :

●Pregătirea este stabilirea ordinii de priorități și evaluarea dorințelor părților ;

●Dezbaterea este comunicarea așteptărilor prin întrebări și răspunsuri deschise și clare,dar și identificarea semnalelor care ar putea indica dorința de a merge sau nu mai departe;această etapă este cea conducă mult mai util să se insiste peînțelegere decât pe poziții diametral opuse;

●Stabilirea angajamentului este faza finală care ,se face în scris,incluzând detaliile legale;

●Ratificarea este faza finală care, se face în scris,incluzând și detaliile legate.

Modul în care vor fi abordate aceste faze depinde de personalitatea și pregătirea fiecărui negociator.

De multe ori ,etapele enumerate nu se succed strict în ordinea descrisă,ci pot fi parcurse într-o altă ordine ,revenindu-se de la o etapă la alta în funcție de mersul negocierilor .

În procesul negocierii,comunicarea este esențială pentru un management eficient,cu precădere în organizațiile complexe.

Gavin Kennedy identifică într-un altgoritm operațional care punctează structura atitudinală a părților,patru faze în care sunt parcurse într-o negociere :

●Pregătirea este stabilirea ordinii de priorități și evaluarea dorințelor părților ;

●Dezbaterea este comunicarea așteptărilor prin întrebări și răspunsuri deschise și clare,dar și identificarea semnalelor care ar putea indica dorința de a merge sau nu mai departe;această etapă este cea mai comună formă de interacțiune și acoperă circa 90 % din timpul petrecut în negociere;

●Propunerea este etapa ce presupune condiționarea ofertelor de genul:dacă o parte îndeplinește una dintre condiții,atunci și cealălaltă ar putea îndeplini o condiție;

●Încheierea este faza care implică efectuarea unor schimburi ( a da ceva pentru a primi altceva la schimb);este faza din negocieri unde se vede dacă rezultatul procesului este unul pozitiv sau negativ,ambele părți trebuind să fie foarte atente pentru a evita anumite concesii nefavorabile .

După ce negociatorii și-au formulat scopurile ,iar problemele supuse discuției sunt definite clar,este evident că selectarea și dezvoltarea strategiilor constituie cheia succesului întregului proces de negociere.

Alegerea unilaterală a strategiei ar fi simplificatoare și nu ar lua în considerare nici o informație despre celălalt negociator.

În contextul negocierii trebuie să se examineze și raporturile dintre negociere și stilurile fundamentale de soluționare a conflictelor-colaborarea,competiția și acomodarea.

Într-o negociere ,concludente sunt strategiile folosite care așa cum s-a observat,includ colaborarea, competiția sau negocierea îndatoritoare cu interesele părții opuse.

De obicei ,în procesul de negociere segmentarea strategiilor se face doar pe două categorii fundamentale ,având în vedere doar criteriul rezultatelor .

Pregătirea negocierilor presupune :

●O amplă documentare și informare privind evoluțiile din economia mondială;

●Studierea pieței interne și a celei externe;

●Analizarea cadrului de negociere și a potențialilor parteneri;

●Definirea cât mai exactă și clară a obiectivelor proprii;

●Identificarea nobiectivelor partenerilor;

●Alegerea celor mai adecvate căi de abordare și contactare a partenerului

●Alegerea tehnicilor și modalităților de desfășurare a negocierilor .

În desfășurarea negocierilor o deosebită importanță revine comunicării,realizată pe următoarele planuri:

Între negociatori și înteprinderile pe care le reprezintă;

Între partenerii de negocieri ;

Între parteneri și mediul extern negocierii.

Negocierea desfășurată în mod corect,presupune un dialog de finalizarea,trebuie să se concretizeze prin deplinul respect reciproc.

În procesul de negociere se desfășoară o activitate susținută în vederea convingerii partenerului printr-o argumentare judicioasă,prin probe și demonstrație .7

I.4.Etapizarea argumentelor8

Argumentarea presupune următoarele etape:

●Eliminarea momentului optim de abordare a interlocutorului pentru a iniția dialogul;

●Identificarea cunoștințelor partenerului asupra scopului și obiectului argumentării;

●Recapitularea cunoștințelor proprii asupra partenerului,pentru a le integra în compunerea comportamentului în timpul argumentării;

●Stabilirea posibilităților și limitelor în ceea ce privește compromisurile pe care partenerii le pot face;

●Prefigurarea obiecților ,a acceptării sau respingerii acestora;

●Alegerea unor argumente valabile în cazul respingerii unor condiții;

●Adoptarea unei argumentări care să faciliteze încheierea tranzacției.

I.4.Metode de combatere a obiecțiilor

Combaterea obiecțiilor partenerilor de negociere se face prin diferite metode:

●Folosirea obiecțiilor ca punct de plecare pentru invocarea de noi argumente;

7.Grigore Geamănu, Drept Internațional public , vol. I, pg 234,207

8.idem. pg236

●Remiterea rezolvării pentru mai târziu ,după ce s-au prezentat alte argumente și după ce s-a căzut deja de acord asupra altor aspecte

●Reformularea obiecției,pentru realizarea ei în termeni mai accesibili ,în care caz se recurge la abordarea graduală

●Oferirea unui avantaj cel puțin echivalent cu minusurile din ofertă sesizate de partener .

Întreaga muncă ,adeseori foarte dificilă și anevoioasă ,desfășurată de negociator se finalizează în decizii care reprezintă de fapt încheierea acestei activități.

La negocierea și încheierea tratatelor,pe lângă persoanele împuternicit, se mai pot vprezenta și acele persoane care dispun de diferite funcții în stat .

Fiecare acțiune a dat naștere unor forme speecifice de conducere și,în mod corespunzător,unor concepții proprii politice și juridice despre încheierea și negocierea unui tratat internațional.

Negocierea dintratatul multilateral se încheie odată cu aprobarea textului existent în tratat pe articole,pe când faza d negociere din tratatele bilaterale se încheie odată cu textul dintre cele două părți implicate a Convenției.

Art.9. ,menționa faptul că în anul 1969 , Convențiea de la Viena ,avea o înclinare ,pusă deja în practică ,în care se menționa că negocierea tratatelor internaționale multilaterale ,care au loc în organizații internaționale sau conferințe sunt suficiente pentru a aproba textul.9

9.Ludovic Takacs , Marțian Niciu-Drept Internațional Public , pg116, 2009

CAPITOLUL II

ÎNCHEIEREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

II.1.Participanții la tratatele internaționle

Tratatele se încheie între subiectele de drept internaționale .

Statele fiind subiectele principale ale acestui drept, au o capacitate deplină în încheierea tratatelor internațională.10

Organizațiile internaționale guvernamentale fiind creația statelor au calitatea de subiecte derivate ale dreptului internațional, cu capacitatea de a participa la tratate internaționale numai în măsura și limitele în care statele membre, prin actul lor constituitiv le conferă această facultate.

Dreptul de a participa la tratate internaționle îl are orice formație statală,având calitatea de subiect de drept.

Deci chiar dacă în relațiile internaționale contemporane figura centrală este,, statul suvera,,, vom recunoaște dreptul de a participa la tratate și națiunilor care în procesul de formare a statului lor independent și suveran au atins un anumit grad de organizare a unei puteri centrale.11

Contractele încheiate între stat și un particular sunt,în general, reglementate de dreptul intern .

Contractul particular străin se poate bucura de protecția diplomatică a statului său, în care caz raportul juridic inițial de drept intern se transformă într-un raport de drept internațional.

O problemă specială ridică în această materie statele membre ale unei federații .

Capacitatea lor de a participa la tratate internaționale ca entități independente este stabilită prin actul constitutiv al federașiei .

10.La liga Națiunilor a fost înregistrate peste 5000 de tratate

11.De exemplu acordurile de la Evian între Frontul algerian de eliberare(F.N.L) și guvernul francez din 3 iulie 1982, au o certă valoare juridică de drept internațional.

Încheierea tratatelor internaționale reprezintă succesiunea unor etape și momente constituite prin acte bi sau multilaterale,după număul participanților (de pildă,negocierile) și acte unilaterale (semnarea ,ratificarea,etc) a căror realizare înseamnă tot atâtea stadii de exprimare de către fiecare stat a liberului său consimțământ .

Constituind monopol de stat ,încheierea tratelor internaționale se desfășoară prin intrarea în raporturi contractuale cu un stat sau mai multe state care au legătură cu continua diversificare și lărgire a relațiilor externe și în conformitate cu prevederile planului național unic de dezvoltare și cu conținutul acordurilor de lungă durată ,convențiilor sau altor înțelegeri internaționale .

În activitatea de încheiere a tratatelor internaționale dintre state există o legătură indisolubilă.

Relațiile de cooperare între state ocupă un loc important în cadrul tratatelor internaționale promovate de acestea.

Promovarea tratatelor internaționale este o cerință objectă a progresului uman între state.12

Tratatele încheiate de organizațiile internaționale între ele sau cu statele membre cuprind norme juridice aplicabile relațiilor dintre părți.

Asemenea tratate sunt izvoare de caracter derivat și secundar,deoarce sunt încheiate în conformitate și în limitele actelor constitutive ale organizațiilor participante.

Ele exprimă acordul de voință originar încorporat în statutul organizației și confirmă, concretizează regulile prevăzute de statut.

De-a lungul secolelor s-au realizat de-a lungul secolelor multe ordine procedurale,care necesitau analizarea mai multor faze pentru a considera înche faze pentru a considera încheiat procesul unui tratat internațional.

Grigore Geamănu, Drept Internațional public , vol. I, pg 234,207

Publicate în Convenția de la Viena în anul 1969,aceste ordine au în general o valoare facultativă ,dat fiind faptul că această convenție asigură soluții în multe cazuri.

La finalul articolelor ,după ce se anunțăo lege sau ordine care face referire la o fază sau alta a încheierii în tratatele internaționale ,se menționează un mic paragraf de care va trebui să se țină cont dacă părțile participante la încheiere nu cad la un acord .

II.2. Reprezentarea statelor în încheierea contractelor

internaționale. depline puteri

Tratatatul internațional fiindrezultatul acordului de voință între state se pune problema organului competent de a exprima această voință și deci de a angaja statul prin tratat .

Din principiul suveranității rezultă, că această problemă se rezolvă de fiecare stat în parte,prin legislația sa internă.

Normele constituționale desemnează organul competent a angaja statutul în relații internaționale.

Alături de problema angajării definitive a statelor prin tratat ,esteproblema reprezentării lor în cursul procedurii de încheiere a tratatului ,în diferitele faze ale acestei proceduri .

Competența reprezentanților statelor participante la elaborarea tratatelor internaționale se stabilește fie pe baza împuternicirii date lor de către organele competente (conform dreptului intern),împuterniciredenumită,,depline puteri,, fie pe baza funcției pe care persoana respectivă.

,,Depline puteri ,, reprezintă documentul care atestă calitatea persoanei de a reprezenta statul la elaborarea unui tratat .

Convenția asupra dreptului tratatului definește depline puteri în modul următor :prin expresia ,, deplinei puteri,, se înțelege un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea ,adoptarea sau autentificarea textului unui tratat ,pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat .(art.).

Deplinele puteri,pe lângă justificarea dreptului reprezentanților de a participa la elaborarea tratatului ,stabilește limitele între care ei pot acționa , actele pe care le pot săvârși în numele statului lor.

Uneori delegații statelor la elaborarea unui tratat sunt dispensați de a prezenta deplinele puteri .

Acest lucru este posibil când din practica statelor partcipante sau din alte împrejurări rezultă împuternicirea lor .

Convenția de la Viena stabilește că,,O persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat dacă :

●prezintă deplinele puteri cuvenite

●rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejurări că aveau intenția de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop și de a nu pretinde prezentarea de depline puteri,, (art.7)

În afară de reprezentanții ad-hoc la elaborarea tratatelor internaționale,practica internațională a recunoscut și altor categorii și altor categorii de reprezentanți dreptul de a participa la elaborarea tratatelor internaționale,fără a fi obligați să prezinte depline puteri.

Convenția de la Viena precizeazăcă,,în virtutea funcțiilor ,,lor și fără a fi obligați să prezinte depline puteri, sunt considerați ca reprezentând statutul lor :

●șefii de state , șefi guvernelor și miniștrii afacerilor externe ,pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat ;

●șefii de misiune diplomatică,pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditat și statul acreditar ;

●reprezentanții acreditații de state la o conferință internațională sau pe lângă o organizație internațională,ori pe lângă organ al acesteia,pentru adoptarea textului unui tratat în această conferință ,organizație sau organ

Se pune întrebarea ,,, care este autoritatea competentă să elibereze deplinele puteri ?

Această probleme este reglementată de dreptul intern al statelor .

În general ,deplinele puteri emană de la organul de stat ,competent să angajeze statutul respectiv prin tratatul care urmează să fie elaborat.

Neprezentarea sau inexistența,în cazurile amintite ,a deplinelor puteri are drept consecință că actul internațional elaborat nu produce efecte juridice față de statul al cărui reprezentant nu a prezentat depline puteri.

Rămâne însă posibilitatea statului respectiv de a confirma ulterior sctele depline de pretinsul său reprezentant , care nu ți-a prezentat deplinele puteri sau le-a depășit .

Convenția de la Viena din 1969 prevede că , Un act referitor la încheierea unui tratat,îndeplinit de o persoană care în temeiul art.7 nu poate fi considerată ca autorizată aprezenta un stat în acest scop , este fără efect juridic,afară numai dacă nu a fost confirmat ulterior de către acel stat(Art.8).

Acest text ridică câteva probleme :

În primul rând,dacă el se referă și la viciile de fond ale deplinelor puteri.

A doua problemă privește posibilitatea confirmării tacite de către stat a actelor îndeplinite de o persoană în numele său fără împuterniciri speciale.

Soluția acestei probleme este afirmativă,statul în temeiul suveranității sale poate face acest lucru. A treia problemă se referă la momentul în care actul confirmat va opera.

Soluția ex tunc sau ex nunc trebuie dată de la caz la caz,după natura actului și a împrejurărilor în care a intervenit confirmarea.

În orice caz ,până la confirmare celelalte state participante la tratat pot revoca consimțământul lor,constituindu-se că persoana cu care au tratat nu a avut împuternicirea necesară.

continuare

II.3.Exprimarea consimțământului de a fi legat prin tratat