Tratat De Drept Vol 1 [609487]

1
VASILE – SORIN CURP ĂN

TRATAT DE DREPT
CONSTITU ȚIONAL
ROMÂN

VOL. I

ROVIMED PUBLISHERS
– BACĂU –
2011

2

Copyright © by VASILE – SORIN CURP ĂN

ISBN 978-606-583-210-7
978-606-583-211-4

3
VASILE – SORIN CURP ĂN

TRATAT DE DREPT
CONSTITU ȚIONAL
ROMÂN

VOL. I

ROVIMED PUBLISHERS
– BACĂU –
2011

4
DE ACELA ȘI AUTOR:

Lucrări publicate:

1. Răspunderea comiten ților pentru faptele prepu șilor, Bacău, 1999;
2. Complicitatea – form ă a participa ției penale , Iași – Bacău, 2000;
3. Momente în dezvoltarea politico – juridic ă a României , Bacău, 2006;
4. Statul – institu ție social-politic ă și juridică fundamental ă, Bacău, 2006;
5. Drept Civil. Drepturi Reale. Obliga ții. Contracte speciale. Succesiuni.
Sinteze , Bacău, Ed. I – 2006;
6. Drept Civil. Drepturi Reale. Obliga ții. Contracte speciale. Succesiuni .
Sinteze , Bacău, Ed. a II-a – 2007;
7. Drept Constitu țional. Stat și Cetățean, Bacău, 2007;
8. Procedura Penal ă. Participan ții și acțiunile în procesul penal român ,
Bacău, 2007;
9. Independen ța judecătorilor și garanțiile ei juridice , Bacău, 2007;
10. Studii juridice , Bacău, 2008;
11. Drept Civil. Teoria general ă a obligațiilor, Bacău, Ed. I – 2008;
12. Drept Civil. Teoria general ă a obligațiilor, Bacău, Ed. a II-a – 2008;
13. Drept Penal – partea general ă, Bacău, 2008;
14. Fenomene juridice și politico – etatice , Iași, 2008;
15. Tratat de Științe Juridice , Bacău, 2008;
16. Enciclopedie Juridic ă. Tratat , Bacău, 2008;
17. Analiză doctrinar ă a Constitu ției Republicii Moldova Bacău, 2010;
18. Politică și drept în istoria românilor, Bacău, 2010;
19. Fenomene juridice și politico – etatice, Bacău, 2010;
20. Drept constitu țional. Stat și cetățean, Bacău, 2010;
21. Procedur ă penală. Participan ții și acțiunile în procesul penal
român, Bacău, 2010;
22. Independen ța judecătorilor și garanțiile ei juridice, Bacău, 2011;
23. Drept civil. Teoria general ă a obligațiilor, Bacău, 2011;
24. Sinteze de drept civil , Bacău, 2011.
25. Statul institu ție social – politic ă și juridică fundamental ă,
Bacău, 2011.

5CUPRINS

I. DREPT CONSTITU ȚIONAL. STAT ȘI CETĂȚEAN

Argument ……………………………………………………………………………………. 11

– PARTEA I –
Drept constitu țional. Puterea de stat în România.
Autoritățile Publice ……………………………………………………………………… 13

Cap. I Principiul separa ției și echilibrului puterilor în stat ……………. 16

Cap. II Autoritatea deliberativ-legislativ ă…………………………………….. 25
Parlamentul României ………………………………………………………… 25 Constituirea comisiilor Parlamentare ……………………………………. 26
Alcătuirea și funcționarea Parlamentului României ………………… 28
Funcțiile Parlamentulu i României ………………………………………… 32

Cap. III Pre ședintele României ……………………………………………………. 47
Funcțiile Președintelui României ………………………………………….. 49
Alegerea Pre ședintelui României …………………………………………. 53
Cine poate candida la func ția suprem ă în stat ………………………… 53
Incompatibilitatea func ției de Pre ședinte al României …………….. 55
Imunitatea Pre ședintelui României ……………………………………….. 57
Răspunderea Pre ședintelui Ro mâniei ……………………………………. 58
Încetarea mandatului șefului statului …………………………………….. 63
Atribuțiile Președintelui României ……………………………………….. 65
Actele Pre ședintelui României …………………………………………….. 69

Cap. IV Autoritatea executiv ă……………………………………………………… 73
Guvernul Ro mâniei ……………………………………………………………. 73
Actele juridice ale Guve rnului României ………………………………. 77
Aptitudinea Guvernului României de a emite ordonan țe de urgen ță …. 79
Răspunderea Guvernului României ………………………………………. 82
Remanierea guvernamental ă și încetarea mandatului Guvernului …..85
Poziția juridică a primului-ministru în cadrul Guvernului ………… 86
Scurte referiri cu privire la membrii Guvernului …………………….. 87
„Concertul“ dintre Parlament, Pre ședintele României și Guvern …….89

6 Cap. V Autoritatea judec ătorească………………………………………………. 93
Funcția de a judeca și corelația cu principiul separa ției/echilibrului
„puterilor“ în stat ……………………………………………………………… 100
Privire de ansamblu – succint ă – asupra independen ței
instanțelor și a judecătorilor ………………………………………………. 104

Cap. VI Avocatul Poporului ………………………………………………………. 114

Cap. VII Curtea Constitu țională a României ……………………………… 120
Structura Cur ții Constitu ționale ………………………………………….. 122
Condițiile pentru numirea în calitatea de judec ător la
Curtea Constitu țională ………………………………………………………. 124
Incompatibilit ăți ………………………………………………………………. 125
Independen ța și inamovibilitatea judec ătorilor Cur ții
Constituționale …………………………………………………………………. 127
Atribuțiile Președintelui Cur ții Constitu ționale a României ……. 129
Atribuțiile Curții Constitu ționale. Deciziile Cur ții Constitu ționale ..130
Efectele juridice ale deciziilor pronun țate de Curtea
Constituțională a României ……………………………………………….. 136
Concluzii la prima parte a lucr ării ………………………………………. 138

– PARTEA a II-a –
Drept constitu țional. Drepturile, libert ățile și îndatoririle
fundamentale ale cet ățenilor români ………………………………………….. 141

Cap. I Dispozi ții comune …………………………………………………………… 147

Cap. II Drepturile și libertățile fundamentale ……………………………… 155

Cap. III Îndatoririle fundamentale …………………………………………….. 195

Cap. IV Cet ățenia român ă…………………………………………………………. 198
Moduri de dobândire a cet ățeniei române ……………………………. 200
Moduri de pierdere a cet ățeniei române ………………………………. 206
Cetățenia copilului g ăsit pe teritoriul României ……………………. 209
Efectele juridice a jur ământului de credin ță față de România …. 210
Dovada cet ățeniei române ………………………………………………….. 211
Cetățenia de onoare …………………………………………………………… 211
Dubla cet ățenie…………………………………………………………………. 212
Persoanele f ără cetățenie – apat rizii …………………………………….. 212
Încheiere………………………………………………………………………….. 215

7
II. FENOMENE JURIDICE ȘI POLITICO – ETATICE

– PARTEA I –
Disertație asupra dreptului …………………………………………………………..219

CUVÂNT INTRODUCTIV ………………………………………………………….220
Cap. I: Dreptul. Sistemul Dreptului. Știința Juridică………………………….223
Cap. II: Norma juridic ă…………………………………………………………………239
Cap. III: Raportul ju ridic……………………………………………………………….255
Cap. IV: Actul juri dic ……………………………………………………………………283
Cap. V: Responsabilitatea / r ăspunderea juridic ă………………………………295
Cap. VI: Ocrotirea vie ții prin normele de drept…………………………………321
Cap. VII: Dreptul și proprietatea. Dreptul de proprietate……………………327
Cap. VIII: Infracțiunea – fapt ă ilicită socialmente periculoas ă……………………..345
Cap. IX: Statele – subiecte ale dreptului interna țional………………………..369
Cap. X: Judecata în prim ă instanță în materie civil ă. Succinte considera ții ..381

Cap. XI: Judecata în prim ă instanță în materie penal ă. Succinte considera ții…393

Cap. XII: Câteva considera ții referitoare la excep țiile de procedur ă în
procesul civil român………………………………………………………..421

ÎNCHEIERE ……………………………………………………………………………….447

– PARTEA A II-A –
Disertație asupra statului ………………………………………………………………..449

CUVÂNT INTRODUCTIV ………………………………………………………….450
CAP. I: Noțiune, defini ție, caractere juridice…………………………………….451
CAP. II: Structura de stat. Formele de guvern ământ. Regimurile politice …….455
§ 1. Structura de stat………………………………………………………………….456
§ 2. Formele de guvern ământ……………………………………………………..460
§ 3. Regimurile politice ……………………………………………………………..462

8
CAP. III: Elemente constitutive ale statului ……………………………………..465
§ 1. Populația …………………………………………………………………………..466
§ 2. Teritoriul …………………………………………………………………………..468
§ 3. Autoritățile statului. Suveranitatea etatic ă………………………………473

CAP. IV: Geopolitica și geostrategia – elemente structurale ale
politicii elaborate de stat ele contemporane…………………………477

CAP. V: Dreptul și statul. Preeminen ța dreptului asupra autorit ăților etatice… 487
§ 1. Doctrinele preeminen ței Statului asupra Dreptului ………………….488
§ 2. Doctrinele preeminen ței Dreptului în rapo rt cu Statul ……………..490
1. Doctrina german ă a Statului de Drept………………………………..490
2. Doctrina francez ă a Statului de Drept………………………………..492
3. Doctrina elaborat ă de Hans Kelsen asupra Statului de Drept ..495
4. Doctrina legalit ății, „a domniei legii” specific ă sistemului
juridic anglo-saxon și american ………………………………………..497
§ 3. Paradigma corela ției Stat-Drept. Dreptul un „instrument”
creat de Stat care se impune autorit ăților etatice. Statul de
Drept …………………………………………………………………………….502
1. Rațiunea instituirii cultului Dreptului. Legitimitatea puterii. ……..502
2. Concepțiile Statului de Drept cu privire la democra ție și
libertate …………………………………………………………………………506
3. Care este rolul statului în conformitate cu doctrina Statului
de Drept?……………………………………………………………………….508

CAP. VI: Statul în rela țiile interna ționale. Chestiunea „suveranit ății”
în contextul mondializ ării ………………………………………………..511

Cap. VII: Analiza constitu țională a statului de drept în contextul
dezvoltării politica a diferitelor țări ale lumii ……………………..515

ÎNCHEIERE ……………………………………………………………………………….551

9

I.
DREPT CONSTITU ȚIONAL.
STAT ȘI CETĂȚEAN

10

Argument
Titlul ales al acestui volum semnific\ con]inutul monografiilor
pe care acesta le cuprinde. "Stat [i Cet\]ean" – a[a este denumit\
prezenta lucrare – analizeaz\ autorit\]ile publice, clasicele "puteri"
constituite `n Statul Român. Mecanismul static al puterii este sur-
prins prin analiza autorit\]ilor care `l compun.
De asemenea, sunt analizate [i drepturile, libert\]ile [i `nda-
toririle fundamentale ale cet\]enilor români.
Noi nu opunem Statul Cet\]eanului. {i nici invers. Dimpotriv\
vom `ncerca pe parcursul trat\rii monografiilor, care alc\tuiesc
prezentul volum, s\ subliniem leg\tura, corela]ia existent\ `ntre
drepturile [i obliga]iile Statului pe de o parte, [i drepturile [i
obliga]iile cet\]eanului român pe de alt\ parte.
Leg\tura natural\, fireasc\ dintre Cet\]ean [i Stat o reprezint\
institu]ia juridic\ a cet\]eniei.
Stat, Cet\]ean, cet\]enie sunt expresii proprii limbajului juridic
[i politic, `n general, [i `n mod deosebit utilizate de [tiin]a Dreptului
constitu]ional.
Nu este greu de `n]eles c\ acest volum prin cele dou\ mono-
grafii pe care le `ncorporeaz\, caut\ s\ ofere ni[te r\spunsuri referi-
toare la autorit\]ile publice [i la drepturile [i obliga]iile cet\]enilor.
La temelia c\ut\rilor noastre au stat: Constitu]ia României [i legi
organice [i ordinare care reprezint\ o parte component\ a dreptului
pozitiv (obiectiv) român.
Fiind o lucrare care apar]ine [tiin]ei juridice de ramur\ denu-

mit\ Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice, `n mod logic, am
apelat la bog\]ia de idei, concep]ii [i teorii profesate de marii doc-
trinari ai Dreptului Constitu]ional din România.
Prezentul volum supus "judec\]ii" cititorilor continu\ efortul
depus de noi `n domeniul {tiin]elor Juridice [i `n mod deosebit pe
t\râmul atât de vast, de fascinant [i de "alunecos" al Dreptului
Constitu]ional [i Institu]iilor Politice.
M\sura `n care am reu[it `n `ncercarea noastr\ va fi apreciat\
de cititorii no[tri.
Timpul va sedimenta [i va adeveri, probabil, unele din
afirma]iile noastre.
Dar indiferent de modul `n care acest volum – cu reu[itele [i cu
erorile lui inerente – va trece examenul criticilor [i al timpului, noi
vom fi satisf\cu]i fie [i numai de `mplinirea unei mai vechi dorin]e
– aceea de a trata, dup\ puterile noastre, aceast\ extrem de impor-
tant\ parte a Dreptului Constitu]ional [i Institu]iilor Politice.
Con[tien]i de r\spunderea moral\ care apas\ pe umerii no[tri
vom `ncredin]a tiparului prezenta lucrare. Doar cititorii vor decide
asupra validit\]ii ideiilor [i a rigurozit\]ii argumenta]iei.
~n consecin]\ supun prezentul volum aten]iei dumneavoastr\.
BAC|U
AUTORUL
03.04.2007
BACƉU
AUTORUL

Partea II
Drept constitu]ional.
Puterea de stat `n Romania.
Autorit\]ile publice.

1)
Vasile Sorin Curp\n – Momente `n dezvoltarea politico-juridic\ a României, Editura Grafit
Bac\u, 2006, edi]ia I;
2)
Vasile – Sorin Curp\n cu participarea {tefan Alexa, Anton Dobo[ – Statul – institu]ie social –
politic\ [i juridic\ fundamental\, Bac\u, 2006, edi]ia I
Cuvânt iintroductiv lla ppartea II:
Prezenta lucrare intitulat\ “Puterea de Stat `n România.
Autorit\]ile publice” reprezint\ o continuare a lucr\rilor publicate
anterior.
Astfel, `n cartea “Momente `n dezvoltarea politico-juridic\ a
României”
1)
, am analizat, din punct de vedere cronologic, dez-
voltarea politic\ [i juridic\ a ]\rii noastre.
~n lucrarea “Statul – institu]ie social-politic\ [i juridic\ funda-
mental\”
2)
, am sintetizat elementele definitorii ale statului [i am
creionat modul `n care institu]ia analizat\ va evolua `n viitorul
apropiat.
~n prezenta lucrare, propus\ cititorilor, sunt analizate
autorit\]ile publice prev\zute de Constitu]ia României concretizate
`n: “Parlament
, Pre[edintele
României
, Guvern
, Autoritatea
Judec\toreasc\
, A
vocatul
Poporului
[i Curtea Constitu]ional\
.”
Practic sunt analizate succint organele centrale ale Statului
Român contemporan.
Analiza autorit\]ilor publice s-a efectuat prin prisma marelui
principiu al separa]iei [i echilibrului puterilor `n stat.
Lucrarea de fa]\ se adreseaz\ studen]ilor de la facultatea de
Drept, juri[tilor practicieni precum [i publicului larg. Ea constitu]ie

doar o parte din `ntreg [i de aceea, cartea trebuie corelat\ cu cele
dou\ lucr\ri men]ionate anterior, publicate `n anul 2006.
Publicarea celor trei lucr\ri finalizeaz\ un proiect mai vechi al
autorului, [i `ncununeaz\ efortul nostru depus pe t\râmul [tiin]elor
juridice, cu referire la Dreptul Constitu]ional.
Desigur, cititorii sunt `n m\sur\ s\ aprecieze valoarea intrin-
sec\ a c\r]ii, [i mai ales mesajul ei.
La elaborarea acestei lucr\ri am avut `n vedere doctrina român\
de Drept Constitu]ional. Am analizat [i aprofundat operele profeso-
rilor no[tri din toate centrele universitare din dorin]a de a culege
informa]ii pre]ioase pentru realizarea demersului nostru.
M\sura `n care am reu[it `n tentativa noastr\ urmeaz\ a fi apre-
ciat\ de cititori. Lor le adres\m c\lduroase mul]umiri pentru par-
curgerea acestui material. (*)
Bac\u
17.04.2007
Autorul
15
(*)
Cartea prezint\ dou\ p\r]i
. De[i apar]in [tiin]ei Dreptului Constitu]ional, prin materia anal-
izat\, cele dou\ p\r]i sunt privite independent una de alta
. Astfel, partea I (de fapt o carte) con-
tinu\ analiza `nceput\ `n c\r]ile anterioare. Partea a II-a (o alt\ carte) are un subiect distinct. De
aceea ea poate fi, eventual, lecturat\ separat.

Diserta]ie aasupra ““puterilor“ sstatului.
Cap. II: Principiul ssepara]iei [[i eechilibrului
puterilor „n sstat.
Ca [i Statul, de altfel, puterea public\
privit\ ca un raport `ntre
guvernan]i [i guverna]i, se afl\ `n preocup\rile filosofilor, juri[tilor
[i politologilor.
Având `n vedere tema lucr\rii de fa]\ ne intereseaz\ mai pu]in
dezvoltarea [i afirmarea principiului separa]iei [i echilibrului pute-
rilor etatice. Ceea ce ne intereseaz\ `ns\ este transpunerea acestui
princpiu `n Legea fundamental\ a României contemporane, `n
Constitu]ie.
Constitu]ia României adoptat\ prin referendum na]ional la data
de 08.12.1991, a asigurat realizarea fundamentelor Statului de Drept
`n ]ara noastr\.
Aceast\ lege fundamental\ a fost structurat\ `n 7 titluri care
cuprind 152 de articole.
~n primul titlu
consacrat Principiilor generale sunt cuprinse
norme referitoare la structura de stat, la forma de guvern\mânt [i la
suveranitatea na]ional\.
Desigur, `n acest prim titlu sunt incluse [i alte norme
constitu]ionale de extrem\ generalitate referitoare la organizarea
teritoriului, garantarea dreptului persoanelor fizice apar]inând
minorit\]ilor na]ionale de a prezerva, dezvolta [i exprima identitatea
lor etnic\, cultural\, lingvistic\ ori religioas\; obliga]ia Statului
Român de a sprijini pe românii din afara frontierelor ]\rii etc.
16

~n T
itlul II
sunt cuprinse drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle
fundamentale.
Astfel sunt consacrate: inviolabilit\]ile; drepturile [i libert\]ile
social-economice [i culturale; drepturile exclusiv politice; drepturile
[i libert\]ile social-politice; drepturile garan]ii [i `ndatoririle funda-
mentale.
Tot `n cadrul acestui titlu este consacrat\ institu]ia “A
vocatului
Poporului
”, menit\ s\ garanteze drepturile [i lib\rt\]ile cet\]ene[ti.
T
itlul III
intitulat “Autorit\]ile politice” analizeaz\ urm\toarele
institu]ii: Parlamentul; Pre[edintele României; Guvernul;
Administra]ia politic\; Autoritatea Judec\toreasc\.
~n cadrul titlului V
este reglementat\ Curtea Constitu]ional\ a
României
.
Constitu]ia României a fost revizuit\ prin Legea nr. 429/2003
(publicat\ `n Monitorul oficial nr. 669/22.09.2003), aprobat\ prin
referendum na]ional la 18 – 19.10.2003. Referendumul a fost confir-
mat prin Hot\rârea Cur]ii Constitu]ionale nr. 3/22.10.2003.
Anterior modific\rii Constitu]iei, `n anul 2003, nu exist\ un
text cu valoare constitu]ional\ care s\ afirme, `n mod expres, prin-
cipiul separa]iei puterilor `n Statul Român.
Se consider\, pe bun\ dreptate, c\ principiul separa]iei puter-
ilor `n stat a fost prev\zut, `n mod tacit `n Constitu]ia adoptat\ `n
1991. Aceast\ consacrare implicit\ rezult\ din maniera de abordare
a autorit\]ilor publice.
Tratarea distinct\ a acestor autorit\]i dublat\ de consacrarea
unor func]ii specifice pentru fiecare autoritate constituia proba indu-
bitabil\ a recept\rii principiului separa]iei echilibrului puterilor eta-
tice.
Dup\ revizuirea Constitu]iei României, `n anul 2003, `n cadrul
Titlului I, art. 1 (Statul Român), a fost introdus alin. (4) având
urm\torul con]inut: “Statul se organizeaz\ potrivit principiului sep-
17

ara]iei [i echilibrului puterilor – legislativ\, executiv\ [i judec\tore-
asc\ – `n cadrul democra]iei constitu]ionale”.
Introducerea acestei norme juridice constitu]ionale are menirea
de a garanta fiin]area principiului separa]iei [i echilibrului puterilor
`n stat, `n organizarea politico-juridic\ a României contemporane.
F\r\ `ndoial\, inserarea `n mod expres a acestui principiu `n
legea fundamental\, `mpiedic\ orice “tentativ\” de monopolizare a
puterii etatice de c\tre un organ sau de o categorie de organe etatice
`n dauna altor “puteri” constituite `n stat.
A[a cum, am mai avut ocazia s\ preciz\m
3)
puterea de stat este
unic\ ceea ce implic\ faptul c\ [i for]a de constrângere etatic\ este,
de asemenea, unic\.
Acest aspect rezult\ [i din Constitu]ia României care `n art. 2
(Suveranitatea), alin (1) prevede: „ Suveranitatea na]ional\ apar]ine
poporului român, care o exercit\ prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice [i corecte, precum [i prin
referendum “.
~n consecin]\, autorit\]ile publice constituite `n „puteri“ ale
statului exercit\ anumite func]ii cu caracter etatic: func]ia legisla-
tiv\, func]ia executiv\ [i func]ia juridic]ional\.
Deci puterea etatic\ fiind unic\ [i indivizibil\ se manifest\ prin
intermediul celor trei func]ii nominalizate anterior.
Credem c\ nu protejarea eventual\ a puterii unice a statului ar face
ineficient\ separarea puterilor. Dimpotriv\! ~nlocuirea no]iunii de „pu-
tere“ cu cea de „func]ie“ ar rezolva f\r\ inconveniente aceast\ chestiune.
Dar, trebuie precizat c\ principiul separa]iei/echilibrului „put-
erilor“ etatice `ntâmpin\ anumite dificult\]i `n jocul partidelor
politice pe scena politic\ contemporan\.
Astfel, politic vorbind elementul cheie al sistemului consti-
tu]ional este reprezentat de rela]ia dintre „majoritatea politic\“ [i
„minoritatea politic\“, altfel spus de corela]ia dintre „puterea“ `n
18
3)
Vasile Sorin Curp\n [i al]ii – Statul – institu]ie social – politixc\ [i juridic\ fundamental\, Edi]ia
I, bac\u, 2006, pag 9-12.

sensul de guvernan]i [i „opozi]ie“.
De principiu partidul sau coali]ia de partide care a câ[tigat
majoritatea fotoliilor parlamentare formeaz\ [i guvernul.
~n aceste condi]ii, guvernul fiind o emana]ie a majorit\]ii par-
lamentare, este greu de acceptat o separa]ie `ntre legislativ [i exec-
utiv. Mai curând „separa]ia“ se manifest\ `ntre guvernan]i [i
opozi]ia parlamentar\. La o asemenea concluzie ne conduce [i lec-
turarea art. 105 alin. (1) din Constitu]ie care prevede c\: „func]ia de
membru al guvernului este incompatibil\ cu exercitarea altei func]ii
publice de autoritate, cu excep]ia celei de deputat sau de senator
“.
Principiul constitu]ional al separa]iei [i echilibrului puterilor
nu-[i pierde importan]a, jocul politic `n configurarea concret\ a put-
erii neavând aptitudinea de a-l altera.
Se mai apreciaz\ `n doctrin\ c\ `ntre legislativ [i executiv nu
poate exista echilibru [i cu atât mai pu]in separa]ie, deoarece
autorit\]ile executive duc la `ndeplinirea `n mod concret, adic\ exe-
cut\, legile elaborate de autoritatea legiuitoare. Or executivul nu
poate fi pus pe picior de egalitate cu „creatorul“ normelor juridice.
~n `nt\rirea acestui punct de vedere a venit `ns\[i legiuitorul consti-
tuant care a precizat (sau a tran[at!!) `n art. 61 alin. (1) din Constitu]ie:
„Parlamentul este or
ganul reprezentativ suprem
al poporului român [i
unica autoritate legiuitoare a ]\rii“. Consider\m c\ din interpretarea lit-
erar\, pur gramatical\, a textului indicat rezult\ c\ parlamentul
este
suprem
`n privin]a reprezentativit\]ii poporului român, iar nu `n raport cu
celelalte categorii de organe care exercit\ func]ii distincte `n stat.
Aceasta nu `nseamn\ c\ `n]elegem s\ diminu\m `n vreun fel rolul [i locul
autorit\]ii deliberativ-legislative `n cadrul Statului Român.
Cel mai pregnant, sepra]ia puterilor se identific\, dac\ ne
raport\m la parlament `n rela]ia cu autoritatea judec\toreasc\. De[i
dispune de mijloace de control multiple, autoritatea legiuitoare nu
poate fi „suprem\“ `n raport cu instan]ele judec\tore[ti, acestea din
urm\ fiind independente. Faptul c\ parlamentul edicteaz\ normele
19
4)
Separa]ia puterilor a fost teoretizat\ prima dat\ de filosoful Aristotel.

juridice obligatorii pentru judec\tori nu reprezint\ o rela]ie de
dependen]\ deoarece legile sunt general obligatorii având inciden]a
asupra tuturor subiectelor de drept inclusiv asupra membrilor
autorit\]ii deliberativ-legiuitoare.
*
* *
Nu este locul de a detalia pârghiile [i mecanismele de control
de care dispun autorit\]ile publice constituite `n stat. Trebuie `ns\
remarcat c\ principiul separ\rii [i echilibrului puterilor, expres
prev\zut `n legea fundamental\, nu reprezint\ o simpl\ retoric\ sau,
[i mai r\u, o „lozinc\“.
*
* *
~n doctrina de drept constitu]ional se apreciaz\ c\ puterea pu-
blic\ (conferit\ autorit\]ilor publice), prin intermediul c\reia se
exteriorizeaz\ voin]a Statului este o putere politic\
.
Desigur, puterea public\ prin natura sa este o putere politic\,
dar acest aspect trebuie nuan]at cât\ vreme este vorba de Autoritatea
judec\toreasc\.
Poate autoritatea (puterea) judec\toreasc\ s\ exercite prin
func]ia sa jurisdic]ional\ o putere politic\?
Vrând, nevrând, puterea judec\toreasc\ exercit\ o func]ie pub
–
lic\, deci politic\,
materializat\ exclusiv prin faptul aplic\rii
normelor juridice `n vigoare. Cum normele juridice exprim\ o atitu-
dine politic\ a majorit\]ii parlamentare, instan]ele judec\tore[ti
fiind „obligate“ s\ aplice aceste legi, desf\[oar\ o func]ie public\,
politic\, mediat\.
Acest aspect nu are nimic `n comun cu manifest\rile politice
sau cu ideea sprijinirii unei forma]iuni politice de c\tre autoritatea
20

21
judec\toreasc\.
Puterea a[a-zis „politic\
“ a autorit\]ii judec\tore[ti nu se iden-
tific\ cu puterea public\, cu evident caracter politic manifestat\ de
autoritatea deliberativ-legislativ\ sau de autoritatea executiv\ a stat-
ului. Poate din aceast\ cauz\ Montesquieu, „creatorul“
4)
teoriei
separa]iei puterilor etatice consider\ autoritatea (puterea)
judec\toreasc\ ca fiind „nul\“ `ntr-o anumit\ m\sur\.
Nefiind p\rta[\ la realizarea „jocurilor politice“, `ndep\rtat\ de
la luarea deciziilor majore `n via]a politic\ a Statului, autoritatea
judec\toreasc\ cap\t\ atribu]ii sporite prin contrabalansarea
„democra]iei politice
“ a majorit\]ii parlamentare [i implicit a
autorit\]ii guvernamental-executive prin intermediul „democra]iei
juridice
“ specific\ Statului de Drept
.
Aceasta reprezint\ revan[a puterii judec\tore[ti deoarece mem-
brii ei, judec\torii
, constituie sau ar trebui s\ constituie cheia de
bolt\ a `ntregului edificiu al Statului de Drept Român.
Cum potrivit art. 1 alin. (3) din Constitu]ie: „România este stat
de drept…“ legiuitorul constituant a acceptat teza „democra]iei
juridice“ al\turi de democra]ia politic\ majoritar\ de factur\ parla-
mentar\.
Din acest punct al ra]ionamentului rezult\ `n mod logic o tez\ de
care politicienii – `n ansamblu [i de pe orice meridian – se tem, de posi-
bilitatea realiz\rii unui guvern\mânt al autorit\]ii judec\tore[ti, sau
mai corect posibilitatea realiz\rii unui guvern\mânt al judec\torilor.
De aici construc]ia devine apocaliptic\: dec\derea politicii,
suprema]ia Dreptului, `nglobarea [tiin]elor politice `n Dreptul
Public [i mai ales posibilitatea „confisc\rii“ locului [i rolului jucat
de politicieni, de c\tre juri[tii, publici[ti (specializa]i `n Dreptul
Public).
Efectul accept\rii democra]iei juridice, a principilor Statului de
Drept, de c\tre Adunarea Constituant\ este reprezentat, `n mod
4)

indubitabil de apari]ia `n „peisajul“ constitu]ional românesc a Cur]ii
Constitu]ionale.
Aceast\ institu]ie nu este `ncadrata nici `n autoritatea legislativ-
deliberativ\ [i nici `n puterea judec\toreasc\.
Verificând conformitatea unei norme juridice cu dispozi]iile
contitu]ionale [i având aptitudinea de a declara respectiva lege ca
fiind neconstituional\, Curtea Consitu]ional\ este un legislator neg-
ativ. ~n consecin]\ ea invalideaz\ voin]a democra]iei politice
majoritare instituind o democra]ie juridic\.
Dar Curtea Constitu]ional\ nu este parte component\ a
autorit\]ii judec\tore[ti!!! Având dubl\ natur\, atât politic\, cât [i
juridic\, aceast\ autoritate d\ o grea lovitur\ principiului clasic al
separa]iei [i echilibrului puterilor constituite `n stat.
Instituirea Cur]ii Constitu]ionale `n România, având ca princi-
pal\ menire asigurarea controlului constitu]ionalit\]ii legilor adop-
tate de Parlament, dup\ modelul mai multor state europene,
reprezint\ `n opinia noastr\ ne`ncrederea legiuitorului constituant `n
instan]ele judec\tore[ti de drept comun, [i `n mod deosebit `n
instan]a suprem\ – I.C.C.J. (~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie).
Curtea Constitu]ional\ a României interfereaz\ atât cu autoritatea
legislativ\, cât [i cu autoritatea judec\toreasc\. Astfel, ea nu creaz\
Dreptul pozitiv (obiectiv) [i statueaz\ pe baza unei proceduri prestabilite
aupra constitu]ionalit\]ii normelor juridice. Aceste aspecte apropie
Curtea Constitu]ional\ de autoritatea judec\toreasc\. Chiar [i modelul de
organizare [i func]ionare a Cur]ii Constitu]ionale este propriu puterii
judec\tore[ti. Dar Curtea Constitu]ional\, de[i nu legifereaz\, pronun]\
decizii care au efecte erga omnes , fiind opozabile tuturor subiectelor de
drept din România. Totodat\, deciziile Cur]ii Constitu]ionale au caracter
general-obligatoriu pe teritoriul statului român [i `n raport cu subiectele
de drept, inclusiv cu autorit\]ile române.
Caracterele deciziilor Cur]ii Constitu]ionale apropie aceast\
institu]ie de autoritatea deliberativ-legislativ\.
Iat\ de ce judec\torii de la instan]ele de drept comun nu au
22

posibilitatea „particip\rii“ la jocul politic.
Contraponderea democra]iei politice – concretizat\ `n
democra]ia juridic\ – nu se afl\ `n mâinile lor ci constituie „apana
–
jul
“ judec\torilor Cur]ii Constitu]ionale.
Exclusiv, judec\torii Cur]ii Constitu]ionale, `n calitatea lor de
ap\r\tori ai Constitu]iei României, pot `nfrâna eficient puterea leg-
islativ\, ca autoritate care monopolizeaz\ mecanismul cre\rii
Dreptului pozitiv, a legisla]iei.
Pentru ceilal]i judec\tori, actul normativ-juridic `n vigoare, nu
este nici r\u, nici bun – ESTE LEGE, cât timp nu s-a constatat
neconstitu]ionalitatea sa.
** *
** *
Cu sinceritate credem c\ fundamentarea [i edificarea Cur]ii
Constitu]ionale a fost [i este de natur\ a schimba modul tradi]ional
de `n]elegere [i de interpretate a principiului juridic, politic [i con-
stitu]ional al separa]iei [i echilibrului puterilor constituite `n Statul
Român contemporan.
** *
** *
Discutam `ntr-un alineat anterior despre lipsa de `ncredere a
legiuitorului constituant `n capacitatea instan]elor ordinare de a
efectua controlul constitu]ionalit\]ii legilor. Aceasta nu presupune
`n mod automat o minimalizare a rolului puterii (autorit\]ii)
judec\tore[ti. Dimpotriv\, justi]ia constitu]ional\ fiind o
jurisdic]ie special\, având ca obiect asigurarea conformit\]ii
Dreptului pozitiv (obiectiv) cu normel juridice fundamentale
cuprinse `n Constitu]ie, urmeaz\ modelul dezvoltat pe continentul
european.
23

Curtea Constitu]ional\ constituie o „putere
“ independent\ `n
Statul Român, distinct\ de celelalte trei „clasice“ puteri constituite
[i fundamentate pe temeiul principiului separa]iei [i echilibrului
puterilor publice.
24

Cap. III: Autoritatea ddeliberativ -llegislativ\.
Parlamentul RRomâniei
~n cadrul Titlului III din Constitu]ia României, cap. I este con-
sacrat reglement\rii Parlamentului (art. 61-art. 79).
Sec]iunea 1 intitulat\ „Organizare [i func]ionare“, sec]iunea a
2-a referitoare la „Statutul deputa]ilor [i al senatorilor“ [i sec]iunea
a 3-a dedicat\ „legifer\rii“, compun capitolul I.
Conform dispozi]iilor constitu]ionale, Camerele nou alese ale
Parlamentului României se `ntrunesc la convocarea Pre[edintelui
României `n termen de cel mult 20 de zile de la data alegerilor leg-
islative (art. 63 alin.(3) din Constitu]ie).
Fiecare Camer\ parlamentar\ `[i alege un birou permanent.
Pân\ la alegerea biroului permanent, lucr\rile Camerelor sunt con-
duse de cel mai `n vârst\ deputat sau, dup\ caz senator, ajutat de un
num\r de patru secretari desemna]i din deputa]i respectiv senatori
mai tineri.
~n fiecare Camer\ parlamentar\ este aleas\ o Comisie `n ve-
derea valid\rii mandatelor de parlamentar. Aceast\ Comisie de va-
lidare a mandatelor este aleas\ `n prima [edin]\ [i trebuie s\ respecte
configura]ia politic\ a Camerei parlamenare.
~ntr-un termen de patru zile de la constituire Comisia de vali-
date `ntocme[te un raport cu propuneri de validare sau de invalidare
a mandatelor.
Validarea sau invalidarea se realizeaz\ `n plan cu votul
majorit\]ii deputa]ilor sau, dup\ caz, a senatorilor prezen]i.
Dup\ validarea a 2/3 din num\rul mandatelor fiecare Camer\
este legal constituit\.
Este firesc ca `n urma alegerilor `n fiecare Camer\ a
25

Parlamentului s\ se constituie grupuri parlamentare.
Constituirea unui grup parlamentar `ntr-o Camer\ presupune
existen]a a cel pu]in 10 deputa]i sau 7 senatori care au candidat `n
alegerile perlamentare pe listele aceluia[i partid politic sau pe listele
aceleia[i coali]ii de partide politice.
~n Camerele Parlamentului pot fi ale[i [i deputa]i sau senatori
independen]i.
Ace[ti parlamentari sunt candida]i independen]i ale[i sau
deputa]i ori senatori deveni]i independen]i ca urmare a p\r\sirii
grup\rilor parlamentare (art. 13 alin. (4) din Regulamentul Camerei
Deputa]ilor; art. 14 alin. (4) din Regulamentul Senatului).
Este evident c\ deputa]ii sau senatorii unui partid politic sau a
unei forma]iuni politice nu pot constitui decât un singur grup parla-
mentar.
Dac\ un partid politic nu are un num\r suficient de deputa]i sau
de senatori pentru a forma un grup parlamentar, fie deputa]ii fie sen-
atorii se vor afiliat\ la alte grupuri parlamentare constituite (art. 13
alin, (4), din Regulamentul Camerei Deputa]ilor).
Constituirea ccomisiilor pparlamentare
Instituirea comisiilor parlamentare reflect\ rolul deliberativ
jucat de cele dou\ Camere.
Pentru analiza detaliat\ a proiectelor de lege [i a propunerilor
legislative sau pentru a se putea realiza un control riguros asupra
unor organe apar]inând autorit\]ilor publice s-a prev\zut necesitatea
`nfiin]\rii unor comisii parlamentare. Aceste comisii efectueaz\
lucr\ri preg\titoare care urmeaz\ a fi analizate [i discutate `n plenul
Camerei respective.
Atât Camera Deputa]ilor cât [i Senatul constituie comisii per
–
manente
. De asemenea, pot fi instituite comisii de anchet\
sau
comisii speciale
.
V om `ncerca s\ analiz\m cele trei tipuri de comisii prin
26

scoaterea `n eviden]\ a particularit\]ilor fiec\rui tip de comisie.
Art. 64 alin. (4) din Constitu]ia României prevede: „Fiecare
Camer\ `[i constituie comisii permanente [i poate institui comisii de
anchet\ sau alte comisii speciale. Camerele `[i pot constituie comisii
comune“.
Potrivit textului constitu]ional anterior invocat constituirea
comisiilor permanente reprezint\ o obliga]ie a Camerei Deputa]ilor
[i respectiv a Senatului.
Fiecare parlamentar este, de principiu, membru al unei comisii
permanente.
Comisiile permanente
– specializate pe domenii de activitate
analizeaz\ proiectele legislative `ntocmite de executiv, propunerile
de modificare a legisla]iei `n domeniul specific de activitate core-
spunz\tor comisiei constituite.
Despre activitatea desf\[urat\ comisia permanent\ `ntocme[te
un raport
care este adus la cuno[tin]a membrilor Camerei respective
`naintea dezbaterii `n plen a proiectului de lege sau a propunerii leg-
islative.
Comisiile de anchet\
– se pot constitui la solicitarea a 1/3 din
membrii Camerei Deputa]ilor sau ai Senatului.
Prin intermediul comisiilor de anchet\ Camerele parlamentare
realizeaz\ un veritabil control parlamentar.
Comisiile de anchet\ au aptitudinea de a audia demnitarii [i
func]ionarii publici `n vederea stabilirii unei situa]ii de fapt.
Comisiile speciale
– se pot institui de Camerele Parlamantului
`n vederea `ndeplinirii unor activit\]i strict determinate (elaborarea
unei propuneri legislative, avizarea unor proiecte etc.). Activitatea
acestor comisii se finalizeaz\ prin `ntocmirea unui raport.
27

Alc\tuirea [[i ffunc]ionarea
Parlamentului RRomâniei
A[a cum prevede [i art. 61 ali. (2) din Constitu]ie: „Parlamen-
tul este alc\tuit din Camera Deputa]ilor [i Senat.“
Constituantul român a `mbr\]i[at ideea tradi]ional\ consacrat\
`n ]ara noastr\ referitoare la alc\tuirea autorit]ii deliberativ – legisla-
tive. ~n acest sens a fost proclamat\ o structur\ bicameral\. Structura
bicameral\ a fost desfiin]at\ `n România `n perioada 1946-1989.
~n doctrina Dreptului Constitu]ional a fost acreditat\ ideea c\
structura bicameral\ a Parlamentului se impune `n statele federale.
~ntr-adev\r, `n ]\rile care din punct de vedere a structurii de stat
sunt federale (federative), parlamentul federal este alc\tuit din dou\
Camere: Camera joas\ sau popular\ care reprezint\ cet\]enii,
poporul, [i respectiv Camera superioar\ sau `nalt\ care reprezint\
statele federate care alc\tuiesc statul federal.
~n aceste condi]ii s-a considerat c\ `n satele unitare nu se justif-
ic\ existen]a unui parlament bicameral.
Noi nu dorim s\ fim partizanii bicameralismului sau a mono-
cameralismului `n România.
Trebuie `ns\ s\ observ\m c\ recenta integrare a României `n
structurile Uniunii Europene aduce `n discu]ie o tem\ r\mas\ `nc\
nerezolvat\, `n principiu. Este vorba de constituirea euroregiunilor
pe teritoriul Statului Român. Ar fi de preferat, opin\m noi, ca `n
Camera superioar\, `n Senat, s\ fie reprezentate regiunile de dez-
voltare deja consfin]ite `n România.
Desigur se impune o diferen]iere mai accentuat\ a
competen]elor celor dou\ Camere `n sensul c\ Senatul trebuie s\
devin\ efectiv o Camer\ ponderatoare, de reflec]ie care s\ cenzureze
poten]ialul avânt al Camerei Deputa]ilor.
28

~n aceste condi]ii este evident c\, `n structura bicameral\,
Camera Deputa]ilor trebuie s\ constituie motorul, for]a motrice a
`ntregii activit\]i cu caracter legislativ.
~n alte condi]ii exponen]ii curentului monocameralismului au
câ[tig de cauza\ deoarece existen]a celor dou\ Camere, de[i
tradi]ional consacrat\, este de natur\ a frâna procesul complex
deliberativ-legislativ `n mod nejustificat.
~n sistemul bicameralismului `n vigoare `n România, este mai
pu]in important\ realizarea echilibrului prin contrapunerea unei
Camere c\tre cealalt\ Camer\, cât asigurarea unei reale specializ\ri
a fiec\reia dintre Camere, `n vederea asigur\rii celerit\]ii adopt\rii
legilor.
** *
** *
Parlamentul României func]ioneaz\ pe durata unei legislaturi.
Legislatura reprezint\ durata mandatului pentru care a fost ales
Parlamentul bicameral.
Art. 63 alin. (1) din Constitu]ia României prevede: „Camera
Deputa]ilor [i Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se
prelunge[te de drept `n stare de mobilizare sau de r\zboi, de asediu
sau de urgen]\, pân\ la `ncetarea acestora.“
Mandatul `ncepe din momentul convoc\rii Parlamentului nou
ales de Pre[edin]ele României, `n cel mult 20 de zile de la alegeri
(art. 63 alin. (3) din Constitu]ie). Bine`n]eles, deputa]ii [i senatorii
`[i `ncep exercitarea mandatului dup\ validare.
Art. 63 alin. (4) din Constitu]ie prevede c\: „mandatul
Camerelor se prelunge[te pân\ la `ntrunirea legal\ a noului
Parlament.“
O alt\ cauz\ de `ncetare a mandatului Parlamentului const\ `n
dizolvarea acestuia. ~n acest sens art. 89 alin. (1) din Constitu]ie dis-
pune: „dup\ consultarea pre[edin]ilor celor dou\ Camere [i a lide-
29

rilor grupurilor parlamentare, pre[edintele României poate s\
dizolve parlamentul dac\ acesta nu a acordat votul de `ncredere pen-
tru formarea Guvernului `n termen de 60 de zile de la prima solic-
itare [i numai dup\ respingerea a cel pu]in dou\ solicit\ri de investi-
tur\.“
~n exercitarea mandatului, adic\ pe parcursul legislaturii cele
dou\ Camere ale Parlamentului României `[i desf\[oar\ activitatea
`n sesiuni
.
Sesiunile parlamentare sunt ordinare sau extraordinare.
Potrivit art. 66 alin. (1) din Constitu]ie Camerele Parlamentului
se `ntrunesc `n dou\ sesiuni ordinare pe an: prima `n perioada febru-
arie-iunie, a doua `n perioada septembrie-decembrie.
~n alin. (2) al amintitului articol, Constituantul a men]ionat:
„Camera Deputa]ilor [i Senatul se `ntrunesc [i `n sesiuni extraor-
dinare, la cererea Pre[edintelui României [i a biroului permanent a
fiec\rei Camere ori a cel pu]in o treime din num\rul deputa]ilor.
Sesiunea extraordinar\ implic\ practic `ntreruperea vacan]ei parla-
mentare.
Sesiunile Ordinare.
~n cadrul acestor sesiuni fiecare Camer\
este convocat\ `n mod separat. Ulterior convoc\rii Camerele `[i
desf\[oar\ activitatea `n baza ordinii de zi.
Sesiunile extraordinare.
Presupun convocarea Camerelor `n
mod excep]ional. ~n consecin]\ Camera convocat\ trebuie s\ aprobe
`n prealabil ordinea de zi a sesiunii extraordinare. Dac\ ordinea de
zi a sesiunii extraordinare nu este aprobat\ cu votul majorit\]ii dep-
uta]ilor sau senatorilor prezen]i, sesiunea extraordinar\ este `mpied-
icat\ a se desf\[ura.
Exist\ posibilitatea unei convoc\ri de drept a Parlamentului.
Astfel, art. 92 alin. (3) din Constitu]ia României prevede: „~n caz de
agresiune armat\ `ndreptat\ `mpotriva ]\rii, Pre[edintele României
30

ia m\suri pentru respingerea agresiunii [i le aduce ne`ntârziat la
cuno[tin]a Parlamentului, printr-un mesaj. Dac\ Parlamentul nu se
afl\ `n sesiune, el se convoac\ de drept `n 24 de ore de la declan[area
agresiunii“.
Art. 93 alin. (2) din Constitu]ia României dispune: „Dac\
Parlamentul nu se afl\ `n sesiune, el este convocat de drept `n cel
mult 48 de ore de la instituirea st\rii de asediu sau a st\rii de urgen]\
[i func]ioneaz\ pe toat\ durata acestora“.
Un alt caz de convocare de drept a Parlamentului este prev\zut
`n dispozi]iile art. 115 alin. (5) din Constitu]ie: „Ordonan]a de
Urgen]\ intr\ `n vigoare numai dup\ depunerea sa spre dezbatere `n
procedur\ de urgen]\ la Camera Competent\ s\ fie sesizat\ [i dup\
publicarea ei `n Monitorul Oficial al României. Camerele, dac\ nu
se afl\ `n sesiune se convoac\ `n mod obligatoriu `n cinci zile de la
depunere sau dup\ caz de la trimitere…“.
Camerele Parlamentului României `[i desf\[oar\ activitatea `n
cadrul [edin]elor
.
{edin]ele
pot fi `n plenul Camerei Deputa]ilor sau a Senatului
ori pot fi [edin]e comune ale ambelor Camere. Orice proiect de lege,
propunere legislativ\ sau orice alte chestiuni aflate pe ordinea de zi
se dezbat `n [edin]ele fiec\reia dintre Camere.
Pentru ca o [edin]\ `n plen a unei Camere s\ se poat\ desf\[ura
este necesar s\ fie `ntrunit cvorumul legal. ~n acest sens, art. 67
(„Actele juridice [i cvorumul legal“) din Constitu]ie prevede:
„Camera Deputa]ilor [i Senatul adopt\ legi, hot\râri [i mo]iuni `n
prezen]a majorit\]ii membrilor“.
31

Func]iile PParlamentului RRomâniei
Prof. dr. Ioan Muraru, `n cursul domniei sale de: „Drept
Constitu]ional [i Institu]ii Politice“, republicat `n capitala ]\rii, con-
sider\ c\ Parlamentul României prezint\ urm\toarele func]ii:
func]ia legislativ\; stabilirea direc]iilor principale ale activit\]ii
social-economice, culturale, statale [i juridice; alegerea, formarea,
avizarea form\rii, numirea sau revocarea unor autorit\]i statale; con-
trolul parlamentar; conducerea `n politica extern\ [i atribu]iile par-
lamentului privind organizarea intern\ [i func]ionarea sa. Dintre
toate aceste func]ii noi vom analiza doar fun]ia legislativ\,
[i din
func]ia de control parlamentar vom exemplifica func]ia de control a
activit\]ii autorit\]ii executive
.
5)
/g132Func]ia legislativ\ a Parlamentului României
Legiferarea const\ `n capacitatea Parlamentului României de a
vota [i de a adopta legi. Func]ia legislativ\ r\mâne, orice s-ar spune,
principala func]ie a acestei autorit\]i publice. ~n procesul concret de
adoptare a legilor interne [i alte organe apar]inând altor „puteri“
constituite `n stat. Ne referim `n principal la Pre[edintele României
care realizeaz\ promulgarea legilor adoptate de Parlament. Practic
Parlamentul adopt\ norme juridice colaborând cu Guvernul
României `n calitatea sa de autoritate public\ central\ `n cadrul „put-
erii“ executive. Astfel Guvernul României ini]iaz\ proiectele de legi
transmise Parlamentului. Parlamentul la rândul s\u, poate abilita
Guvernul României s\ emit\ ordonan]e care cuprind norme juridice
echivalente legii ordinare.
Ini]iativa legislativ\
– constituie punctul de plecare `n f\urirea
normelor juridice general obligatorii. Ea poate apar]ine Guvernului
32
5)
Celelalte func]ii pot fi examinate `n cursurile publicate de doctrinarii români din domeniul
Dreptului Constitu]ional.

României, deputa]ilor, sau senatorilor ori unui num\r de cel pu]in
100.000 de cet\]eni cu drept de vot. Cet\]enii care `[i manifest\
dreptul la ini]iativ\ legislativ\ trebuie s\ provin\ din cel pu]in un
sfert din jude]ele ]\rii, iar `n fiecare din aceste jude]e, respectiv `n
municipiul Bucure[ti trebuie s\ fie `nregistrate cel pu]in 5.000 de
semn\turi `n sprijinul aceste ini]iative (art. 74 alin. (1) din
Constitu]ia României).
Guvernul `[i exercit\ ini]iativa legislativ\ prin transmiterea
proiectului de legi c\tre Camera competent\ s\ `l adopte, ca prima
Camer\ sesizat\. (art. 74 alin. (3) din Constitu]ia României).
Atât proiectele de legi cât [u propunerile legislative trebuie s\
fie `nso]ite de avizul Consiliului Legislativ.
Legile constituionale presupun o ini]iativ\ legislativ\ specific\.
Astfel art. 150 alin. (1) din Constitu]ie prevede c\: „Revizuirea
Constitu]iei poate fi ini]iat\ de Pre[edintele României la propunerea
Guvernului, de cel pu]in o p\trime din num\rul deputa]ilor sau al
senatorilor, precum [i de cel pu]in 500.000 de cet\]eni cu drept de
vot“.
Legea fundamental\ prevede conditii suplimentare `n privin]a
cet\]enilor care ini]iaz\ revizuirea Constitu]iei (adic\ ini]iaz\ proce-
dura de adoptare a unei legi constitu]ionale).
~n acest sens se prevede `n alin. (2) al art. 150 din Constitu]ie
c\ „Cet\]enii care ini]iaz\ revizuirea trebuie s\ provin\ din cel pu]in
jum\tate din jude]ele ]\rii, iar `n fiecare din aceaste jude]e sau `n
municipiul Bucure[ti trebuie s\ fie `nregistrate cel pu]in 20.000 de
semn\turi `n sprijinul acestei ini]iative“.
Proiectele de legi [i propunerile legislative sunt examinate,
analizate de c\tre comisii permanente ale Camerelor parlamentare.
Analiza proiectului de lege sau a propunerii legislative `n
comisiile permanante ale Camerelor
– caracterizeaz\ o nou\ etap\ `n
cadrul procedurii legislative.
Dup\ analiza proiectului de lege sau a propunerii legislative
comisia permanant\ `ntocme[te un raport care cuprinde o propunere
33

de adoptare, de respingere sau de modificare a proiectului sau a
propunerii respective.
Ulterior, o alt\ etap\, se materializeaz\ `n dezbaterea proiectu
–
lui sau a propunerii, dup\ caz, `n plenul fiec\rei Camere parla
–
mentare
.
~n cadrul dezbaterilor reprezentantul Guvernului României,
membrii Camerei parlamentare sau grupurile parlamentare au posi-
bilitatea s\ pun\ `n discu]ie amendamentele care au fost respinse de
c\tre comisia permanent\.
De principiu proiectul de lege sau propunerea legislativ\ se dis-
cut\ pe articole dup\ `ncheierea dezbaterii generale, `n situa]ia `n
care la comisia permanent\ a fost `ntocmit un raport favorabil.
Dup\ `ncheierea dezbaterilor, firesc, urmeaz\ procedura de
votare
. Deputa]ii [i senatorii voteaz\ personal fie prin vot deschis,
fie prin vot secret.
La `ncheierea votului Biroul permanent al Camerei parla-
mentare urmeaz\ s\ constate rezultatul.
Dac\ proiectul de lege sau propunerea legislativ\ este adoptat\
de o Camer\ se va `nainta sub semn\tura pre[edintelui respectivei
Camere c\tre cealalt\ Camer\ parlamentar\, `n scopul dezbaterii [i
a eventualei adopt\ri.
Dac\ [i a doua Camer\ parlamentar\ adopt\ proiectul de lege
sau propunerea legislativ\ aceasta este `naintat\ Pre[edintelui
României. {eful statului român `ndepline[te ultima etap\ din cadrul
procesului de legiferare. Aceast\ etap\ denumit\ promulgarea legii
const\ `n efectuarea unui control al naturii prevederilor cuprinse `n
actul normativ – juridic [i totodat, a constitu]ionalit\]ii legii.
Promulgarea legilor de c\tre Pre[edintele României nu
reprezint\ o formalitate.
Art. 77 alin. (1) din legea fundamental\ consacr\ un termen de
maxim 20 de zile de la primirea legii, perioad\ `n care [eful statului,
dac\ nu are de ridicat obiec]iuni, trebuie s\ o promulge.
Dac\ [eful statului ridic\ obiec]iuni justificate poate solicita
34

Parlamentului României o singur\ dat\, s\ reexamineze legea trim-
is\ spre promulgare.
Pre[edintele României poate de asemenea s\ sesizeze Curtea
Constitu]ional\, solicitând verificarea constitu]ionalit\]ii legii.
~n ipoteza `n care Parlamentul reexaminând legea a adoptat-o
sau Curtea Constitu]ional\ constat\ c\ legea este conform\ cu
prevederile Constitu]iei României, pre[edintele României este ]inut
ca `n termen de maxim 10 zile de la primirea legii adoptate dup\
reexaminare sau de la primirea deciziei Cur]ii Constitu]ionale, prin
care legii i s-a confirmat constitu]ionalitatea, s\ o promulge (a se
vedea art. 77 alin. (2) coroborat cu alin. (3) din Constitu]ia
României).
Dup\ promulgare de c\tre [eful statului, legea se public\ `n
Monitorul Oficial al României.
Ea va intr\ `n vigoare la 3 zile de la data public\rii sau la o dat\
ulterioar\ prev\zut\ `n textul ei, conform dispozi]iilor art. 78 din
Constitu]ia României.
Anterior revizuirii Constitu]iei din anul 2003 art. 78 prevede c\
legea intr\ `n vigoare la data public\rii sau la data prev\zut\ `n tex-
tul ei.
/g132Func]ia de control a activit\]ii autorit\]ii executive
~n cadrul func]iei de control parlamentar se poate distinge o
func]ie specific\ prin natura sa. Aceast\ func]ie specific\ prive[te
controlul efectuat de Parlament asupra autorit\]ii executive.
Func]ia de control a activit\]ii autorit\]i executive se refer\ atât
la actele `ndeplinite de Pre[edintele României
, cât [i la cele efectu-
ate de Guvernul
României
.
Noi le vom analiza pe fiecare `n parte de[i consider\m necesar
ca `n prealabil, s\ facem unele preciz\ri.
Din punctul nostru de vedere, Pre[edintele României – privit ca
autoritate public\ – nu poate fi inclus `n puterea (autoritatea) execu-
tiv\.
35

~n lumina dispozi]iilor art. 80 alin. (2) din Constitu]ie:
„Pre[edintele României, vegheaz\ la respectarea Constitu]iei [i la
buna func]ionare a autorit\]ilor publice. ~n acest scop, Pre[edintele
exercit\ func]ia de mediere `ntre puterile statului, precum [i `ntre
stat [i societate“.
Din simpla analiz\ a textului constitu]ional rezult\ c\ Pre[edin-
tele mediaz\ `ntre puterile statului
.
Evident, pentru a fi mediator `ntre puterile (autorit\]ile -n.a.)
constituite `n stat, Pre[edintele României trebuie s\ fie impar]ial,
independent
[i echidistant
`n raport cu acestea. Cum ar putea media
Pre[edintele României, ca parte a puterii executive, `ntre „puterea“
executiv\, pe de o parte, [i „puterile“ legislativ\ [i judec\toreasc\,
pe de alt\ parte?
Asupra acestei chestiuni vom reveni când vom analiza
institu]ia Pre[edintelui României.
*
* *
V om exemplifica modalit\]ile concrete prev\zute de
Constitu]ia României prin care se realizeaz\ un control al
Parlamentului asupra autorit\]ii executive.
Privitor la institu]ia [efului statului remarc\m urm\toarele:
Pre[edintele României poate declara, cu aprobarea prealabil\ a
Parlamentului mobilizarea par]ial\ sau total\ a for]elor armate.
Numai `n cazuri excep]ionale
, hot\rârea Pre[edintelui se supune
ulterior aprob\rii Parlamentului, `n cel mult cinci zile de la adoptare
.
– art. 92 alin. (2) din Constitu]ia României.
Analizând, se re]ine c\ [eful statului poate declara mobilizarea
par]ial\ sau total\ a for]elor armate f\r\ aprobarea prealabil\
a
Parlamentului, dac\ sunt `ndeplinite cumulativ dou\ condi]ii:
* una anterioar\ declar\rii mobiliz\rii, care este o condi]ie de
36

fond referitoare la caracterul excep]ional al situa]iei concrete;
* a doua condi]ie este ulterioar\ declar\rii mobiliz\rii [i pare a
fi o condi]ie „procedural\“ – supunerea hot\rârii de declarare a
mobiliz\rii luat\ de [eful statului spre aprobarea Parlamentului `ntr-
un termen de cinci zile.
~n realitate, opin\m c\ [i cea de-a doua condi]e prive[te tot fon-
dul, substan]a, deoarece Parlamentul urmeaz\ s\ determine [i s\
aprecieze dac\ hot\rârea Pre[edintelui României a fost luat\ `ntr-un
„caz excep]ional“.
Art. 90 din Constitu]ia României prevede c\: „Pre[edintele
României, dup\ consultarea Parlamentului, poate cere poporului s\-
[i exprime, prin referendum, voin]a cu privire la probleme de interes
na]ional“.
~nainte de a dispune organizarea referendumului, [eful statului
este obligat s\ consulte
puterea deliberativ – legislativ\.
Credem c\ simpla luare de cuvânt a [efului statului, `n fa]a
plenului Parlamentului, prin care se anun]\ inten]ia de organizare a
referendumului nu satisface condi]ia consult\rii
, condi]ie impus\ `n
mod expres de Legea fundamental\.
Art. 89 alin. (1) din Constitu]ie impune [efului statului
obliga]ia de a consulta pre[edin]ii Camerelor [i pe liderii grupurilor
parlamentare, `nainte de a proceda la dizolvarea Parlamentului.
Textul men]ionat anterior prevede: „Dup\ consultarea pre[edin]ilor
celor dou\ Camere [i a liderilor grupurilor parlamentare, Pre[edin-
tele României poate s\ dizolve Parlamentul…“
~n raport cu reprezentantul direct [i plenar al puterii executive
– care este Guvernul României – controlul Parlamentului se rea-
lizeaz\ prin acordarea `ncrederii Guvernului; retragerea de c\tre
parlament a `ncrederii acordate Guvernului, interpel\ri adresate de
parlamentari membrilor Guvernului etc.
Având `n vedere tema din discu]ie – autorit\]ile publice
– ne
37

vom cantona exclusiv asupra controlului parlamentar, `n raport cu
Guvernul, realizat prin acordarea sau prin retragerea `ncrederii.
/g132Candidatul desemnat de Pre[edintele României la func]ia de
prim-ministru trebuie s\ prezinte `n fa]a Parlamentului programul de
guvernare
[i lista alc\tuit\ din membrii viitorului Guvern
. (art. 85
alin.(1) din Constitu]ia României).
/g132Guvernului aflat `n exerci]iu i se poate retrage `ncrederea
acordat\ de c\tre Parlament. Instrumentul prin care se realizeaz\
retragerea `ncrederii `l reprezint\ mo]iunea de cenzur\
. (art. 109
alin. (1) din Constitu]ia României coroborat cu art. 113 alin. (1) – (3)
din Constitu]ia României).
Dac\ mo]iunea de cenzur\ este adoptat\ de c\tre Parlament
efectul imediat este reprezentat de demiterea Guvernului.
*
* *
~n mod firesc cele dou\ Camere ale Parlamentului României
sunt alc\tuite din parlamentari, deputa]i [i senatori. Parlamentarii
români dispun de un statut reglementat `n dispozi]iile sec]iunii a 2-
a, Cap. I, Titlul III din Constitu]ia României.
Deputa]ii [i senatorii români se afl\ `n serviciul poporului. Ei
reprezint\ `ntregul popor român [i nu numai pe cet\]enii din circum-
scrip]ia electora\ unde au candidat. Consecin]a logic\ a acestui prin-
cipiu se relev\ `n faptul c\ mandatul parlamentarilor este reprezen-
tativ. Alin. (2) al art.69 din Constitu]ia României, prevede de altfel
c\: „Orice mandat imperativ este nul“.
Deputatul [i senatorul fiind reprezentantul poporului material-
izeaz\ puterea suveran\ a na]iunii.
~n exercitarea mandatului, deputa]ii [i senatorii dispun de inde
–
penden]\
.
Indenpenden]a parlamentarilor se exprim\, se obiectiveaz\ `n
38

raport cu orice subiect de drept, cu orice entitate de pe teritoriul
na]ional fie ea etatic\ sau neetatic\.
Modul `n care se manifest\ independen]a sau dependen]a (rigid\
sau dimpotriv\ supl\) parlamentarului `n raport cu partidul (cu
coali]ia de partide) pe listele c\ruia a fost ales este o chestiune de
natur\ eminamente politic\ dep\[ind sfera Dreptului Constitu]ional.
Curtea Constitu]ional\ a României a decis c\ un parlamentar
poate trece de la un grup parlamentar la alt grup parlamentar.
6)
Doctrina de drept constitu]ional a statuat c\ deputa]ii [i sena-
torii sunt demnitari ai statului.
A existat [i opinia care argumenta c\ parlamentarii trebuie con-
sidera]i func]ionari publici.
7)
Desigur, deputa]ii [i senatorii nu pot fi asimila]i func]ionarilor
publici fie [i datorit\ faptului c\ ei reprezint\ o „categorie“ a drep-
tului constitu]ioal `n timp ce func]ionarii publici ca institu]ie
juridic\, sunt apanajul dreptului administrativ.
Dac\ parlamentarii [i membrii de vârf ai executivului,
Pre[edintele României [i membrii Cur]ii Constitu]ionale sunt desig-
ur demnitari
ai statului, atunci judec\torii instan]elor de drept
comun, inferioare ~naltei Cur]i de Casa]ie [i Justi]ie, care compun
„puterea“ judec\toreasc\ de ce sunt considera]i o categorie „aparte“
special\ de func]ionarii publici
?
Aceast\ „distinc]ie“ `ntre „puterile statului“ creeaz\ o oarecare
nedumerire.
Revedind la statutul parlametarilor urmeaz\ s\ trat\m despre
incompatibilitatea parlamentarilor
[i despre imunitatea parlamentar\
.
Art. 71 din Constitu]ia României prevede `n mod sintetic
incompatibilit\]ile deputa]ilor [i ale senatorilor.
Prima dintre incompatibilit\]i se refer\ la interdic]ia de a cumu-
la calitatea de deputat cu cea de senator. Incompatibilitatea este cât
39
6)
Decizia Cur]ii Constitu]ionale nr. 54/17.05.1994 publicat\ `n Monitorul Oficial nr.
131/27.05.1994.
7)
Prof. Dr. Ion Deleanu, Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice.

se poate de fireasc\. Nu este de conceput ca aceea[i persoan\ fizic\
s\ fie concomitent [i deputat [i senator datorit\ faptului c\, `n mod
practic, acea persoan\ nu poate fi prezent\ simultan la lucr\rile
ambelor Camere parlamentare (art. 71 alin.(1) din Constitu]ia
României).
Alin. 2 al art. 71 din Constitu]ie prevede c\: „Calitatea de dep-
utat sau de senator este incompatibil\ cu exercitarea oric\rei func]ii
publice de autoritate, cu excep]ia celei de membru al Guvernului“.
Cum „func]iile publice de autoritate“ au intrat preponderent `n
sfera „puterii“ executive, aceast\ stare de incompatibilitate declarat\
de Legea fundamental\ apare ca fiind fireasc\. Aceasta `n sensul c\
exercitarea unei „func]ii publice de autoritate“ poate fi de natur\ a
afecta independen]a parlamentarului.
Nu `mp\rt\[im teza exprimat\ `n doctrina juridic\ constitu]ional\,
de unii autori, potrivit c\reia „s-ar putea produce chiar o confuzie de
atribu]ii legislative [i executive… `ncredin]ate aceleia[i persoane, dep-
utat sau senator“
8)
Cu atât mai mult cu cât se argumenteaz\ c\: „…se
evit\ ca deputatul sau senatorul, derogând de la obliga]iile sale ca ales
al poporului s\ devin\ obedient fa]\ de preten]iile Executivului care l-
ar salariza pentru `ndeplinirea unei func]ii publice de autoritate pe tim-
pul exercit\rii mandatului s\u parlamentar“.
8
)
Dac\ legiuitorul constituant ar fi dorit evitarea confuziei de
atribu]ii legislative [i executive desigur c\ nu ar fi indicat excep]ia
din alin. (2) care se refer\ la compatibilitatea
calit\]ii de deputat sau
de senator cu calitatea de membru al Guvernului. ~n acest caz nu se
realizeaz\ o confuzie de atribu]ii?
Nu dorim s\ critic\m excep]ia f\cut\ de Constituant. Este nor-
mal dup\ modesta noastr\ opinie, ca unii membri ai Guvernului s\
provin\ din rândul parlamentarilor. Aceasta este o practic\
constitu]ional\ aplicabil\ `n unele state cu vechi tradi]ii democratice.
Dar dac\ excep]ia prev\zut\ de art. 71 alin (2) din Constitu]ia
40
8)
Ambele citate sunt din: Cristeanu Ionescu, Drept Constitu]ional [i institu]ii politice, edi]ia a 2-
a, Editura All Beck, Bucure[ti, 2004, pagina 454

României este pe deplin `ntemeiat\, trebuie s\ constat\m c\ [i reg-
ula instituit\ `n acela[i text (teza I) este fondat\.
Noi credem c\ incompatibilitatea calit\]ii de parlamentar cu
exercitarea „oric\rei func]ii
publice de autoritate“ are `n vedere, `n
primul rând, ideea prezerv\rii prestigiului ale[ilor poporului.
Observând atent, textul se refer\ la „calitatea“ de deputat sau
de senator pentru a desemna, evident implicit, o demnitate public\
.
Membrii guvernului, [i ne referim `n primul rând la mini[tri,
sunt de asemenea demnitari publici
.
De[i textul constitu]ional las\ impresia c\ membrii Guvernului
ar fi func]ionari publici – „exercitarea oric\rei func]ii publice de
autoritate… cu excep]ia celei (func]iei) de membru al Guvernului“ –
este clar c\ mini[tri nu sunt pur [i simplu doar func]ionari publici.
Ca atare incompatibilitatea instituit\ nu are scopul de a realiza
o separa]ie rigid\ `ntre legislativ
[i executiv
. Ea are rolul de a pro-
hibi cumularea demnit\]ii publice de parlamentar cu o func]ie pub-
lic\ fie din sfera Executivului, fie chiar din sfera Justi]iei.
~n sfâr[it, alin. (3) al art. 71 al legii fundamentale prevede c\:
„alte incompatibilit\]i se stabilesc prin lege organic\“.
Apreciem c\ acest text poate crea oarece confuzie.
Mai corect era ca Legiuitorul Constituant s\ men]ioneze, `n
mod expres, toate cazurile [i situa]iile de incompatibilitate ale dep-
uta]ilor [i ale senatorilor. Firesc ar fi fost ca statutul deputa]ilor [i
senatorilor s\ le enumere pentru a nu da posibilitatea legiuitorului
ordinar s\ instituie noi cazuri de incompatibilitate `n raport de
„eventualul interes“ manifestat de majoritatea parlamentar\, la un
moment dat.
Pe de alt\ parte, dac\ toate incompatibilit\]ile parlamentarilor
`[i g\seau locul – firesc, de altfel – `n Constitu]ie, se putea asigura –
`n opinia noastr\ – o foarte mare stabilitate a `ns\[i statutului aces-
tor demnitari, ei `n[i[i fiind feri]i de fluctua]iile dreptului pozitiv
(obiectiv) sau de capriciile legiuitorului ordinar.
41

O precizare se mai impune: celelalte cazuri de incompatibili-
tate pot fi stabilite exclusiv prin lege or
ganic\
, care dup\ cum se
cunoa[te „joac\“ un rol intermediar `ntre legile constitu]ionale
[i
legile ordinare
.
Art. 72 din Constitu]ia României reglementeaz\ institu]ia imu-
nit\]ii parlamentare.
Alin. (1) prevede c\: „Deputa]ii [i senatorii nu pot fi tra[i la
r\spundere juridic\ pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate `n exercitarea mandatului“.
Este creat\, din punct de vedere practic, o inviolabilitate a par-
lamentarilor.
Alin. (2) dispune: „Deputa]ii [i Senatorii pot fi urm\ri]i [i
trimi[i `n judecat\ penal\ pentru fapte care nu au leg\tur\ cu voturile
sau cu opiniile politice exprimate `n exercitarea mandatului dar nu
pot fi perchezi]iona]i, re]inu]i sau aresta]i f\r\ `ncuviin]area Camerei
din care fac parte, dup\ ascultarea lor. Urm\rirea [i trimiterea `n
judecat\ penal\ se pot face numai de c\tre Parchetul de pe lâng\
~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie.“ Competen]a de judecat\ apar]ine
~naltei Cur]i de Casa]ie [i Justi]ie.
Din punct de vedere practic, cererea, sau mai corect informarea
privind perchezi]ionarea, re]inerea, arestarea se adreseaz\ pre[edin-
telui Camerei al c\rei membru este respectivul parlamentar, de c\tre
ministrul Justi]iei. Identic se procedeaz\ [i `n ipoteza trimiterii `n
judecat\ penal\.
Pre[edintele Camerei parlamentare va `nainta cererea Comisiei
juridice de disciplin\ [i imunit\]i care o va analiza.
Comisia va dispune de toate `nscrisurile doveditoare pe care le
solicit\ de la Ministerul Justi]iei [i va `ntocmi un raport
.
~n doctrin\ s-a discutat dac\ un parlamentar are aptitudinea de
a renun]a la imunitatea parlamentar\.
S-a considerat c\ renun]area poten]ial\ nu poate produce efecte
juridice deoarece regimul imunit\]ii parlamentare este de ordine public\.
R\spunsul credem c\ este mai nuan]at.
42

Evident imunitatea conferit\ parlamentarilor este o institu]ie de
drept public (`n spe]\ de drept contitu]ional) având ca obiectiv asig-
urarea [i garantarea independen]ei deputa]ilor [i senatorilor.
~n consecin]\, imunitatea parlamentar\ este de ordine public\.
Aceasta, desigur, cu privire la cadrul general consacrat – in abstrac-
to – de Constitu]ie.
{i `n situa]ii concrete, de aplicare imediat\ [i efectiv\, imuni-
tatea parlamentar\ este tot o institu]ie de ordine public\, deoarece,
prin finalitatea sa urm\re[te ocrotirea [i garantarea independen]ei
fiec\rui parlamentar `n parte, fiind un beneficiu
al fiec\rui deputat
sau senator.
Acest beneficiu nu are [i nu trebuie s\ aib\ caracter absolut
.
~n consecin]\, orice parlamentar, prin liberul s\u arbitru
con[tient de actul `ndeplinit, trebuie s\ aib\ recunoscut\ aptitudinea
de a renun]a la beneficiul imunit\]ii parlamentare. Cu atât mai mult,
cu cât renun]area la acest beneficiu nu `mpieteaz\ cu nimic asupra
desf\[ur\rii activit\]ii justi]iei penale. Chiar, dimpotriv\.
Ori, renun]area la beneficiul imunit\]ii parlamenare nu
reprezint\ o recunoa[tere, fie [i tacit\, a acuza]iilor formulate
`mpotriva parlamentarului. Acesta, ca orice cet\]ean al acestei ]\ri
continu\ s\ beneficieze de prezum]ia de nevinov\]ie, prev\zut\ `n
art. 23 alin. (11) din Constitu]ia României potrivit c\ruia: „Pân\ la
r\mânerea definitiv\ a hot\rârii judec\tore[ti de condamnare, per-
soana este considerat\ nevinovat\.“
Recunoa[terea „caracterului
relativ
“ sau mai corect
recunoa[terea „caracterului absolut“
a beneficiului imunit\]ii parla-
mentare rezult\ `n mod implicit din redactarea alin. (3) al art. 72 din
Constitu]ie. Textul precizat prevede c\: „~n caz de infrac]iune fla-
grant\, deputa]ii sau senatorii pot fi re]inu]i [i supu[i perchezi]iei.
Ministerul Justi]iei `l va informa ne`ntârziat pe pre[edintele Camerei
asupra re]inerii [i a perchezi]iei. ~n cazul `n care Camera sesizat\
constat\ c\ nu exist\ temei pentru re]inere, va dispune imediat revo-
carea acestei m\suri.“
43

~n principiu, este posibil\ perchezi]i]ionarea [i re]inerea parla-
mentarului, f\r\ `ncuviin]area prealabil\ a Camerei din care face
parte, `n caz de infrac]iune flagrant\. Iat\, deci, cum beneficiul imu-
nit\]ii parlamentare cap\t\ noi nuan]e, relativizându-se.
Dar, `n aceast\ ipotez\ Camera a c\rui membru este respectivul
parlamentar va fi informat\ imediat de c\tre ministrul justi]iei.
Ni se pare ciudat\ teza final\ din alin. (3) `n sensul c\ dac\ nu
exist\ temei pentru re]inere
, Camera parlamentar\ dispune revo-
carea imediat\ a m\surii preventive.
S\ analiz\m succint teza final\ din alin. (3).
Camera parlamentar\ fiind informat\ de Ministerul Justi]ei, cu
privire la re]inerea sau perchezi]ionarea parlamentarului ca urmare
a s\vâr[irii unei infrac]iuni flagrante are aptitudinea de a verifica
temeiul re]inerii. Cu alte cuvinte, Camera parlamentar\ se pronun]\
asupra unei m\suri preventive deja luat\
de organele judiciare
penale.
Va verifica Camera respectiv\, temeiul re]inerii având `n
vedere dispozi]ile Codului de procedur\ penal\? A[a ne se pare a fi
normal.
Dar `n aceste condi]ii respectiva Camer\ parlamentar\
„judec\“, `n sensul c\ apreciaz\ asupra m\surilor dispuse de
organele specializate ale statului care apar]in altei „puteri“ constitu-
ite `n stat.
Cu modestie remarc\m c\ `n art. 72 alin. (3) teza final\
Legiuitorul Constituant a reglementat o situa]ie concret-faptic\
(legat\ de s\vâr[irea unei infrac]iuni flagrante de c\tre un parlamen-
tar) f\r\ a da eficien]\ principiului separa]iei puterilor `n stat, adic\
f\r\ a respecta principiul specializ\rilor autorit\]ilor publice, `n
raport de competen]\ [i de atribu]ii. Poate punctul nostru de vedere
este eronat [i chiar ne-am dori acest lucru, dar `n concret aptitudinea
Camerei sesizate de a constat existen]a sau inexisten]a temeiului
lu\rii m\surii preventive a re]inerii parlamentarului este un atribut
propriu organelor puterii“ judec\tore[ti.
44

*
* *
~n paginile anterioare am `ncercat s\ analiz\m func]ia legisla-
tiv\ a autorit\]ii deliberativ-legislative, adic\ a Parlamentului
României.
Separat de analiza func]iei legislative trebuie s\ analiz\m câte-
va aspecte referitoare la legiferare
.
~n concep]ia Constituantului, Parlamentul României adopt\ trei
categorii de legi: legi constitu]ionale, legi organice [i legi ordinare.
Defini]ia normei juridice – receptat\ [i `nsu[it\ de noi – am uti-
lizat-o `ntr-o lucrare anterioar\.
9)
Pentru a discuta despre categoriile de legi este imperios nece-
sar s\ definim conceptul de lege
.
Legea
– reprezint\ actul normativ juridic adoptat de Parlament,
`n temeiul dispozi]iilor constitu]ionale, dup\ o procedur\ predeter-
minat\, promulgat de [eful statului [i adus la cuno[tin]a public\ prin
intermediul public\rii `n Monitorul Oficial al României.
Art. 73 alin. (2) din Constitu]ia României prevede c\: „Legile
constitu]ionale sunt cele de revizuire a Constitu]iei.“
Legiuitorul Constituant nu a definit [i nici nu a explicat
no]iunea de lege or
ganic\
. Dar, `n art. 73, alin. (3) din Constitu]ia
României a men]ionat expres domeniile `n care, `n mod obligatoriu
Parlamentul trebuie s\ adopte legi organice. Sau altfel spus, `n
domeniile sociale specificate, reglementarea rela]iilor sociale se
realizeaz\ exclusiv prin lege organic\. Totodat\ Constitu]ia nu lim-
iteaz\ cazurile [i situa]iile `n care se impune adoptarea de legi
organice, dar le circumscrie condi]iei de a fi prev\zute `n alte texte
din Legea fundamental\.
45
9)
Vasile Sorin Curp\n – Momente `n dezvoltarea politico-juridic\ a României, Editura Grafit
Bac\u, 2006, pagina 76
;

Prin legi ordinare
– sunt reglementate toate celelalte rela]ii
sociale.
O deosebire sub aspectul tehnic al modului de adoptate se ob-
serv\ `n privin]a celor trei categorii de legi.
Astfel, legea constitu]ional\
se adopt\ cu o majoritate de cel
pu]in 2/3 din num\rul deputa]ilor [i al senatorilor.
Legea or
ganic\
este adoptat\ cu votul majorit\]ii membrilor
fiec\rei camere `n timp ce legea ordinar\
este adoptat\ cu votul
majorit\]ii membrilor prezen]i `n fiecare Camer\.
46

Cap. IIII: Pre[edintele RRomâniei
Cu ocazia exemin\rii func]iei de control a Parlamentului
asupra activit\]ii autorit\]ii executive am exprimat punctul nostru de
vedere `n leg\tur\ cu locul [i rolul Pre[edintelui României `n cadrul
autorit\]ilor etatice din ]ara noastr\. Am opinat atunci [i reiter\m
acum c\, `n concep]ia noastr\, Pre[edintele României constituie o
autoritate public\ de sine st\t\toare, independent\, ne`ncadrat\ `n
nici una din cele trei puteri clasice: legislativ\, executiv\ [i
judec\toreasc\.
Evident, noi `n]elegem s\ justific\m independen]a Pre[edin-
telui României `n raport cu puterea executiv\.
Cum am ajuns la aceast\ concluzie?
Datorit\ dispozi]iilor art. 80 din Constitu]ia României care
prev\d `n alin. (2) c\: „Pre[edintele României vegheaz\ la
respectarea Constitu]iei [i la buna func]ionare a autorit\]ilor publice.
~n acest scop, Pre[edintele exercit\ func]ia de mediere `ntre puterile
statului, precum [i `ntre stat [i societate
“.
Pentru a fi mediator `ntre autorit\]ile etatice este evident c\
Pre[edintele României trebuie s\ dispun\ de independen]a
func]ional\
[i s\ se situeze pe o pozi]ie impar]ial\ [i echidistant\
.
Ca atare, pentru a da eficien]\ func]iei de mediere `ntre
autorit\]ile etatice Pre[edintele României trebuie tratat – din punct
de vedere institu]ional – separat de puterea executiv\.
~n afara argumentelor desprinse din textele constitu]ionale
m\rturisim c\ nu dispunem de un „ra]ionament suplimentar“ pentru
a desprinde pe [eful statului de „puterea“(autoritatea) executiv\
.
Majoritatea doctrinarilor români, profesori de Drept
Constitu]ional [i Institu]ii Politice, profesori de Drept Administrativ
[i elemente de administra]ie public\ [i profesori de {tiin]e Politice
47

trateaz\ instituia [efului de stat (`n general) [i `n mod deosebit insti-
tu]iile Pre[edintelui României (`n particular) ca fiind o component\
fundamental\ a puterii executive.
10)
{i `n alte domenii ale cunoa[terii de natur\ social-umanist\
(istorie, filosofie, sociologie, rela]iile interna]ionale) doctrinarii aso-
ciaz\ calitatea de [ef al statului cu „puterea executiv\“.
~n mod tradi]ional `n doctrina juridic\ constitu]ional\ se face
distinc]ie `ntre executivul monocratic
[i executivul dualist
.
Executivul monocratic
– se particularizeaz\ prin exercitarea
func]iei executive de un unic or
gan etatic
.
Acest unic organ etatic poate fi unipersonal
(pre[edinte,
monarh, dictator) sau colegial
(consulii din Republica Roman\,
directoratul Constitu]iei anului III din Fran]a).
Executivul dualist
– se caracterizeaz\ prin faptul c\ func]ia
executiv\ este `ncredin]at\ unei persoane fizice [i unui organ cole-
gial. Persoana fizic\ este [eful de stat (monarh sau pre[edinte) iar
organul colegial poart\ de regul\ denumirea de Guvern. Executivul
dualist este propriu regimurilor politice parlamentare. Re]inem un
aspect important: `n regimurile parlamentare este considerat [ef al
executivului primul-ministru al Guvernului.
~n cursul analizei noastre, [eful statului fiind considerat distinct
de „puterea executiv\“, datorit\ voin]ei executive a Legiuitorului
Constituant, trebuie s\ raport\m func]iile [i atribu]iile Pre[edintelui
României la „clasica“ pozi]ie consacrat\ de principiul separa]iei [i
echilibrului puterilor `n stat.
~n primul rând constat\m c\ institu]ia Pre[edintelui României
constituie o autoritate, „o putere“ distinct\, ceea ce determin\ impli-
carea rigidului principiu atribuit filosofului Montesquien.
Sau mai corect spus, determin\ aplicarea mai nuan]at\ a celel-
brului principiu.
48
10)
Prof. dr. Ioan Muraru, Drept Constitu]ional [i institu]ii politice, vol. II, Editura Actami,
Bucure[ti, 1995, pag. 204-219; Dr. Ioan Vida, Puterea Executiv\ [i Administra]ia Public\, editor
R.A.; Monitorul Oficial, Bucure[ti, 1994, pag. 37-73; Cristian Iona[cu, Dreptul Constitu]ional [i
institu]iile politice, Ed. All Black, Bucure[ti, 2004, pag 461-478.

~n al doilea rând remarc\m c\ institu]ia Pre[edintelui României
nu este singura autoritate care, potrivit dispozi]iilor constitu]ionale
`n viguare, `nfrânge „clasica“ `mp\r]ire a puterii etatice `n cele trei
func]ii: legislativ\, executiv\ [i judec\toreasc\.
11)
Func]iile PPre[edintelui RRomâniei
Art. 80 din Constitu]ia României (Rolul Pre[edintelui)
prevede, `n mod expres func]iile [efului statului român. Acest arti-
col are urm\torul con]inut:
alin. (1): „Pre[edintele României reprezint\ statul român [i
este garantul independen]ei na]ionale, al unit\]ii [i al integrit\]ii ter-
itoriale a ]\rii“.
alin. (2): „Pre[edintele României vegheaz\ la respectarea
Constitu]iei [i la buna func]ionare a autorit\]ilor publice. ~n acest
scop, Pre[edintele exercit\ func]ia de mediere `ntre puterile statului,
precum [i `ntre stat [i societate.“
Din lecturarea textului rezult\ `n mod logic, c\ prin exercitarea
func]iilor cu care este investit Pre[edintele României, `[i
`ndepline[te rolul corespunz\tor `n ansamblul autorit\]ilor etatice.
A) Func]ia de reprezentare a statului român `n raporturile de
drept interna]ional public.
Exercitarea acestei func]ii implic\ aptitudinea [efului statului de a
`ncheia tratate interna]ionale `n numele statului român. {efului statului
`i revine dreptul (prerogativa) de a acredita [i de a rechema pe reprezen-
tan]ii diplomatici ai ]\rii noastre. De asemenea, [eful statului aprob\
`nfiin]area, schimbarea rangului sau, dup\ caz desfiin]area misiunilor
diplomatice ale României `n str\in\tate, la propunerea Guvernului.
49
11)
Un exemplu de autoritate care „submineaz\“ `mp\r]irea tripartit\ a func]iilor statului a fost dat
deja `n cap. I. Este vorba despre Cartea Constitu]ional\
.

50
B) Func]ia de garant al independen]ei na]ionale, al unit\]ii [i
al integrit\]ii teritoriale a României.
~n realizarea acestei func]ii extrem de importante, [eful statului
exercit\ func]ia de pre[edinte al Consiliului Suprem de Ap\rare a
}\rii (C.S.A.T) are aptitudinea de a declara mobilizarea par]ial\ sau
total\ a for]elor armate [i poate lua orice m\suri de respingere a unei
agresiuni `ndreptat\ contra României.
~n scopul asigur\rii ordinii [i lini[tii publice, [eful statului
român poate institui, `n temeiul prevederilor legale, starea de asediu
ori starea de urgen]\ `n `ntreaga ]ar\ sau `n unele unit\]i teritorial-
administrative.
Aceast\ func]ie a Pre[edintelui se realizeaz\ [i prin `ncheierea
unor tratate interna]ionale care au drept scop asigurarea securit\]ii
externe a ]\rii [i totodat\ `nt\rirea [i eficientizarea capacit\]ii de
ap\rare a României.
Utilizând mijloace [i metode geopolitice [i geostrategice
, [eful
statului român trebuie s\ urm\reasc\, `n mod activ, asigurarea nu
numai a independen]ei de stat
, dar [i garantarea efectiv\ a
integrit\]ii teritoriale a României
.
12)
C) Func]ia de supraveghere a respect\rii Legii fundamentale [i
de a veghea la buna func]ionare a autorit\lor publice prin
exercitarea medierii `ntre puterile statului [i `ntre stat [i societate.
Func]ia de mediere `ntre puterile statului [i `ntre stat [i soci-
atate nu reprezint\ o func]ie distinct\; ea constituie doar o func]ie-
mijloc prin care se realizeaz\ vegherea [efului statului asupra bunei
func]ion\ri a autorit\]ilor publice.
Altfel spus, func]ia de mediere este accesorie func]iei de
supraveghere a bunei func]ion\ri a `ntregului mecanism statal.
Cum se realizeaz\ practic „vegherea“ asupra respect\rii
Constitu]iei [i asupra „bunului mers“ al autorit\]ilor statului?
12)
Vasile – Sorin Curp\n cu participarea {tefan Alexa, Anton Dobo[ – Statul – institu]ie social –
politic\ [i juridic\ fundamental\, Bac\u, 2006, edi]ia I, pag 35-44 (cap. IV) [i pag 69-73 (cap,
VI)

{eful statului are posibilitatea s\ solicite Parlamentului
României `nainte de promulgarea unei legi, reexaminarea sau poate
sesiza Curtea Constitu]ional\ dac\ apreciaz\ c\ legea adoptat\ de
Camerele parlamentare `nfrânge dispozi]iile Constituiei României.
De asemenea, Pre[edintele României de]ine prerogativa
numirii canditatului la func]ia de [ef al Guvernului. Nume[te
mini[trii care compun autoritatea executiv\, nume[te judec\torii [i
procurorii care alc\tuiesc „puterea“ judec\toreasc\.
13)
Aceste numiri `n demnit\]i [i `n func]ii publice corespund nu
numai func]iei de „veghere“ asupra bunei func]ion\ri a autorit\]ilor
publice. Ele asigur\ [i `nf\ptuirea colabor\rii `ntre „puterile“ etatice,
excluzând – ab initio
– o separare rigid\, absolut\ [i neechivoc\ a
func]iilor exercitate de autorit\]ile statale.
Evident, când apar st\ri conflictuale `ntre „puteri“, [eful statu-
lui reprezint\ acea „magistratur\ suprem\“ care trebuie s\ intervin\
pentru aplanarea lor. Prezervarea `n stare de echilibru a autorit\]ilor
publice se realizeaz\, `n mod practic, de Pre[edintele României prin
intermediul medierii. A media `ntre „puterile“ constituite `n stat nu
presupune prezen]a unei autorit\]i plasat\ deasupra acestora, a unei
autorit\]i supraordonate, superioare, dar `n mod necesar implic\
independen]\ [i echidistan]\, impar]ialitate [i obiectivitate din
partea mediatorului.
A[a fiind, [eful statului nu poate fi `ncadrat, „`ncorporat“ `n nici
una din „puterile“ clasice: legislativ\, executiv\ [i judec\toreasc\.
Este cel pu]in curios, cum aceast\ func]ie de mediere, accesorie
func]iei principale
– referitoare la supravegherea respect\rii
Constitu]iei [i bunei func]ion\ri a autorit]ilor publice – determin\
locul [i rolul institu]iei Pre[edintelui României ca fiind o autoritate
distinct\, independent\ de „clasicele puteri“ etatice.
Foarte frumos [i plastic a lucrat la redactarea art. 80 din
Constitu]ie, Legiuitorul Constituant!!
51
13)
Manifest\m unele rezerve `n a considera c\ `n autoritatea judec\toreasc\ se includ [i reprezen-
tan]ii Ministerului Public (procurorii).

Dar medierea nu se raporteaz\ exclusiv la autorit\]ile contitu-
ite. Astfel, Pre[edintele României `ndepline[te func]ia de mediator
[i `ntre stat [i societate.
Câteva cuvinte referitor la acest\ chestiune credem c\ nu sunt
de prisos.
Medierea `ntre stat [i societate!
Iat\ un mijloc de realizare a coeziunii statului cu proprii s\i
cet\]eni.
Dac\ prin stat `n]elegem „puterile“, autorit\]ile publice, `n
ansamblul lor, prin societate nu putem `n]elege decât poporul sau
societatea civil\.
Exponen]ii autorit\]ilor publice formeaz\, evident societatea
politic\.
Medierea [efului statului prive[te concilierea societ\]ii politice
cu societatea civil\. Ea presupune congruen]a intereselor
guvernan]ilor cu cele ale guverna]ilor.
A media `ntre stat [i societate reprezint\ o activitate de
`nl\turare a deosebirilor care eventual se manifest\ `ntre una sau mai
multe autorit\]i publice [i popor sau o parte a acestuia. Din nou pre-
ciz\m c\ [i aceast\ mediere nu se poate realiza de Pre[edintele
României decât din postura de observator neutru
, ceea ce presupune
independen]a [efului statului `n raport cu fiecare dintre „puterile“
constituite `n stat, inclusiv `n raport cu „puterea“ executiv\.
*
* *
52

Alegerea PPre[edintelui RRomâniei
Pre[edintele României este ales prin vot universal, egal, direct,
secret [i liber exprimat, conform dispozi]iilor art. 81 alin. (1) din
Constitu]ia României.
F\r\ `ndoial\, alegerea [efului statului, `n mod direct, de c\tre
cet\]enii români cu drept de vot reprezint\ cea mai corect\ [i mai
democratic\ procedur\. ~n acest mod, Pre[edintele României este
independent `n raport cu partidele politice.
Teoretic, cel pu]in, mai exist\ o posibilitate de desemnare a
[efului statului de c\tre Parlament. Este cazul republicilor parla-
mentare. ~n aceste condi]ii, [eful de stat reprezint\ o legitimitate
redus\ manifestat\ prin locul [i rolul „jucat“ de partidele politice `n
Legislativ.
Departe de noi ideea de a face incursiuni `n dreptul comparat `n
cadrul acestei dizerta]ii. Dar, `n via]a public\ româneasc\ s-a acred-
itat ideea necesit\]ii instituirii republicii parlamentare [i implicit a
alegerii [efului statului de c\tre Parlament.
Punctul de vedere al Constituantului este – `n opinia noastr\ –
generos, corect [i onest. Dup\ perioada de dictatur\ comunist\, `n
care [eful startului era ales [i r\spundea `n fa]a parlamentului, apare
ca fiind fireasc\ implicarea `ntregii societ]i `n alegerea Pre[edin-
telui. Mai mult nu vom comenta pentru a nu fi cumva acuza]i c\
„facem“ politic\!!
Cine ppoate ccandida lla ffunc]ia ssuprem\ „n sstat
Asupra acestui aspect ne vom edifica dac\ lectur\m prevederile
art. 37 alin. (2) din Constitu]ia României: „Candida]ii trebuie s\ fi
53

`mplinit, pân\ `n ziua alegerilor inclusiv, … vârsta de cel pu]in 35 de
ani pentru a fi ale[i“ `n func]ia de Pre[edinte al României.
De asemenea, candidatul trebuie s\ posede cet\]enia român\ [i
s\ se bucure de drepturile electorale. Trebuie s\ domicilieze pe ter-
itoriul statului român [i s\ nu fi `ndeplinit func]ia de Pre[edinte al
României, anterior depunerii candidaturii, de dou\ ori.
Dar nu to]i cet\]enii care `ndeplinesc condi]iile enun]ate pot
candida la func]ia de Pre[edinte al României. Mai este necesar ca
respectivului candidat s\ nu-i fie interzis\ asocierea `n partide
politice. Textul art. 40 alin. (3) din Constitu]ia României prevede `n
acest sens: „Nu pot face parte din partide politice ([i deci nu pot
candida la func]ia suprem\ `n stat – n.a.) judec\torii Cur]ii
Constitu]ionale, avoca]ii poporului, magistra]ii, membrii activi ai
armatei, poli]i[tii [i alte categorii de func]ionari publici, stabili]i prin
lege organic\.“
Nu inten]ion\m s\ analiz\m fiecare condi]ie `n parte. Nu aces-
tea este scopul lucr\rii noastre.
14)
Instituirea condi]iei ca celui care candideaz\ pentru ocuparea
func]iei de Pre[edinte al României s\ nu-i fie interzis\ asocierea `n
partide politice mi se pare oarecum excesiv\! Aceasta deoarece – `n
opinia noastr\ – una este a deveni membru al unui partid politic,
deci a desf\[ura propriu-zis activit\]ile cu caracter politic `n mod
con[tient [i programat [i alta este ca unul dintre „interzi[i“ s\ can-
dideze `n mod independent, f\r\ amestecul unui partid politic.
~n sus]inerea acestui punct de vedere – posibil eronat sau nere-
alist – aducem urm\toarele argumente:
/g132nu este obligatoriu ca un candidat la func]ia preziden]ial\ s\
fie [i membru al vreunui partid politic. De[i practic o asemenea can-
didatur\ este iluzorie, teoretic ea este posibil\.
/g132textul art. 40 alin. (3) din Constitu]ia României se refer\
exclusiv la interdic]ia de a deveni membru al unui partid politic. Nu
54
14)
Pentru analiza condi]iilor a se vedea un Curs/Tratat de Drept Constitu]ional [i Institu]ii
Politice. Indiferent de autor.

se specific\ nimic `n leg\tur\ cu interdic]ia de a candida la func]ia
suprem\ `n stat;
/g132se observ\ c\ art. 40 alin. (3) din Constitu]ia României las\
posibilitatea legiuitorului ordinar, ca prin lege organic\ s\ sta-
bileasc\ „[i alte categorii de func]ionari publici“, care nu se pot aso-
cia `n partidele politice, [i deci, implicit nu pot candida la func]ia de
Pre[edinte al României.
De ce un pre[edinte de Curte de Apel sau un judec\tor al ~nal-
tei Cur]i de Casa]ie [i Justi]ie nu poate candida f\r\ a fi membru al
unui partid politic
, la func]ia de Pre[edinte al României? Cu atât mai
mult cu cât persoana fizic\ `n cauz\ doar „ candideaz\ “; ori prin sim-
pla candidatur\ nu se poate – credem noi – realiza ab intio
, `n mod
concret o stare de „incompatibilitate“. Cu atât mai mult, cu cât inter-
dic]ia privind candidatura – pe care am precizat-o – nu constituie
propriu-zis o „incompatibilitate
“ ci o condi]ie de eligibilitate
, adic\
de `mpiedicare efectiv\ de depunere a candidaturii.
Dac\ aceast\ condi]ie ar fi fost considerat\ nu o condi]ie de eli
–
gibilitate ci o stare de incompatibilitate
, cei nominaliza]i `n art. 40
alin. (3) din Constitu]ia României – nominalizarea doar exemplifica-
tiv\ [i nu limitativ\ – dac\ erau ale[i erau pu[i `n situa]ia de a
renun]a `nainte de `nceperea efectiv\ a mandatului, la func]ia pub-
lic\ exercitat\ anterior.
Incompatibilitatea ffunc]iei
de PPre[edinte aal RRomâniei
Func]ia de Pre[edinte al României presupune `n mod firesc
realizarea efectiv\ a unui „statut
“ pentru persoana fizic\ care
exercit\ aceast\ `nalt\ demnitate public\.
De aceea, Legiuitorul Constituant a prev\zut `n art. 84 alin. (1)
din Constitu]ia României c\: „`n timpul mandatului, Pre[edintele
55

României nu poate fi membru al unui partid (politic – n.a.) [i nici nu
poate `ndeplini nici o alt\ func]ie public\ sau privat\.“
~n consecin]\, exercitarea demnit\]ii publice de Pre[edinte al
României este incompatibil\ cu:
/g139
calitatea de membru al unui partid politic;
/g139
exercitarea oric\rei alte func]ii publice sau private.
Iat\ c\ a[a cum am scris anterior, calitatea de membru al unui
partid politic pune persoana fizic\ care exercit\ func]ia de
Pre[edinte al României `ntr-o stare de incompatibilitate.
Desigur, având `n vedere c\ orice candidat la func]ia de [ef al
statului poate proveni din rândurile unui partid politic, fiind chiar
sus]inut de acesta, prevederea incompatibilit\]ii este fireasc\. Fiind
ales prin vot universal, egal, direct, secret [i liber exprimat de c\tre
coprul electoral, Pre[edintele Rmâniei se situeaz\ deasupra ac]iunii
diferitelor partide politice.
El reprezint\ statul român, deci na]iunea român\ `n ansamblul
ei. Eventuala [i ipotetica p\strare a calit\]ii de membru de partid de
c\tre [eful statului aflat `n exerci]iul func]iei ar [tirbi `ntr-un mod
brutal [i iremediabil din independen]a, echidistan]a [i impar]iali-
tatea care trebuie s\ caracterizeze pe Pre[edintele României.
Func]ia de Pre[edinte al României este de asemenea incompat-
ibil\ cu exercitarea oric\rei alte func]ii publice sau private.
{i aceast\ cauz\ de incompatibilitate este fireasc\.
De]inând „magistratura suprem\“ `n stat – cel pu]in sub aspect
formal – Pre[edintele României trebuie s\ acorde `ntreaga sa aten]ie
[i putere de munc\ pentru a asigura `ndeplinirea atribu]ilor care `i
revin `n cele mai bune condi]ii.
El nu trebuie s\ fie afectat `n nici un fel de preocup\ri de natur\
ai mic[ora vigilen]a `n supravegherea respect\rii Legii fundamen-
tale [i a bunei conlucr\ri a tuturor autorit\]ilor publice. Cu atât mai
mul cu cât [eful statului are [i alte `ndatoriri concrete – specificate
`n Constitu]ie – `n diferite domenii de activitate statal\ (rela]ia cu
56

Parlamentul, rela]ia cu Guvernul; rela]iile cu autorit\]ile adminis-
tra]iei publice, raporturile cu Curtea Constitu]ional\ [i cele cu
autoritatea judec\toreasc\).
Pe de alt\ parte, acest caz de incompatibilitate prive[te `n mod
direct, conservarea echidistan]ei [i independe]ei [efului statului `n
raport cu orice entitate public\ sau privat\ de pe teritoriul statului
român. Pentru c\, de principiu, a exercita o func]ie (nu are impor-
tan]\ natura acesteia) implic\ [i ob]inerea unei satisfac]ii financiar-
materiale.
Ori unitatea sau institu]ia la care poten]ial [i ipotetic ar exerci-
ta o func]ie [eful statului, ar dobândi sau ar putea dobândi avantaje
materiale sau de ordin moral.
~n sfâr[it cazul de incompatibilitate acoper\ [i o alt\ latur\.
Este vorba despre latura prestigiului, a prestan]ei demnit\]ii publice
pe care o reprezint\ instituia Pre[edintelui României.
Exercitând o demnitate public\ fundamental\, de prim rang,
Pre[edintele României nu trebuie [i nici nu poate cumula aceast\
calitate cu o func]ie public\ sau privat\, indiferent de nivelul sau
importan]a politic\, cultural\, [tiin]ific\ sau social-economic\ a
respectivei func]ii.
Imunitatea PPre[edintelui RRomâniei
Art. 84 alin. (2) din Constitu]ia României prevede c\:
„Pre[edintele României se bucur\ de imunitate. Prevederile arti-
colului 72 aliniatul (1) se aplic\ `n mod corespunz\tor.“
Imunitatea [efului statului român se concretizeaz\ `n imposi-
bilitatea instan]elor judec\tore[ti de a trage la r\spundere juridic\ pe
persoana fizic\ care `ndepline[te aceast\ demnitate public\.
~n literatura juridic\ constitu]ional\ [i administrativ\ s-a opinat
c\ protec]ia conferit\ prin acordarea beneficiului imunit\]ii rezult\
57

din natura bicefal\ a puterii executive, `n cadrul c\reia responsabil-
itatea pentru actele Pre[edintelui României revine celui care le con-
trasemneaz\, adic\ primului-ministru.
Noi nu `mp\rt\[im teza executivului bicefal. ~n leg\tur\ cu
non-responsabilitatea [efului statului pentru actele efectuate,
r\spunsul dat, de[i probabil corect, este incomplet. Pentru faptele
Pre[edintelui României, s\vâr[ite `n exercitarea mandatului,
r\spunde cumva tot primul-ministru??
~n realitate, imunitatea este acordat\ [efului statului pentru ca
acest `nalt demnitar s\-[i poat\ `ndeplini mandatul `ncredin]at prin
vot popular.
Ea se refer\ numai la faptele s\vâr[ite `n exercitarea acestei
demnit\]i publice [i prive[te exclusiv perioada de timp aferent\
exercit\rii mandatului. Toate ac]iunile sau inac]iunile (faptele)
Pre[edintelui României nu pot constitui temei pentru promovarea
unor ac]iuni `n instan]\. Pentru faptele cu caracter penal care sunt
legate de exercitarea efectiv\ a demnit\]ii publice, persoana fizic\
care a exercitat prerogativele preziden]iale poate, dup\ finalizarea
mandatului, s\ fie tras\ la r\spundere juridic\ penal\. De asemenea
tot dup\ terminarea mandatului preziden]ial, fostul pre[edinte poate
fi obligat s\ r\spund\ civil pentru fapte ilicite s\vâr[ite `n perioada
mandatului, dar care nu sunt organic legate de exercitarea demnit\]ii
publice.
Imunitatea Pre[edintelui României nu poate fi ridicat\ decât
`ntr-un sigur caz: când [eful statului este `nvinuit de `nalt\ tr\dare
.
R\spunderea PPre[edintelui RRomâniei
Potrivit dispozi]iilor art. 96 alin. (1) din Constitu]ia României:
„Camera Deputa]ilor [i Senatul, `n [edin]\ comun\, cu votul a cel
pu]in dou\ treimi din num\rul deputa]ilor [i senatorilor, pot hot\râ
58

punerea sub acuzare a Pre[edintelui României pentru `nalt\ tr\dare.“
~n mod firesc Constitu]ia României nu define[te infrac]iunea de
`nalt\ tr\dare. Se constat\ totodat\ c\ legiuitorul ordinar nu a
incriminat aceast\ fapt\ [i nu a prev\zut infrac]iunea de `nalt\
tr\dare `n Codul Penal sau `ntr-o lege special\.
Potrivit principiului legalit\]ii incrimin\rii: „Legea prevede
care fapte constituie infrac]iuni, pedepsele ce se aplic\ infractorilor
[i m\surile ce se pot lua `n cazul s\vâr[irii acestor fapte.“ (art. 2,
c.p.)
Este adev\rat c\ `n cazul Titlului I din partea special\ a Codului
penal sunt incriminate fapte de o gravitate deosebit\ `ndreptate con-
tra siguran]ei statului, `ntre care se reg\sesc: tr\darea (art. 155 c.p.);
tr\darea prin ajutarea inamicului (art. 156 c.p.) [i tr\darea prin trans-
mitere de secrete (art. 157 c.p.).
Consider\m c\ nu se poate admite raportarea infrac]iunii de
`nalt\ tr\dare la infrac]iunile prev\zute de art. 155-157 din Codul
penal deoarece s-ar aplica principiul analogiei, intersis `n Dreptul
Penal [i ar fi `nc\lcat principiul legalit\]ii incrimin\rii [i principiul
legalit\]ii sanc]iunii de drept penal.
Solu]ia afirmat\ de unii doctrinari conform c\reia Parlamentul
cu ocazia ridic\rii imunit\]ii Pre[edintelui României trebuie s\
defineasc\ [i elementele constitutive ale faptei deduse judec\]ii, sub
condi]ia admiterii acestei defini]ii de ~nalta Curte de Casa]ie [i
Justi]iei
nu este viabil\.
Cu atat mai mult cu cât se precizeaz\ c\, pentru o asemenea
fapt\, con]inutul nu poate fi stabilit ex ante
15)
Consider\m c\, respectând principiul legalit\]ii incrimin\rii,
infrac]iunea de `nalt\ tr\dare trebuie definit\ legislativ `nainte de
s\vâr[irea faptelor imputate [efului statului. Aceasta `ntrucât de[i
Constituia men]ioneaz\ aceast\ fapt\ nu se poate considera c\ a fost
stabilit con]inutul juridic al infrac]iunii, datorit\ inexisten]ei
59
15)
Dr. Ioan Vida, Puterea executiv\ [i administra]ia public\, Editat\ de Monitorul Oficial R.A.,
Bucure[ti, 1994, pagina 72.

defini]iei legale a acesteia.
Alin. (2)-(4) din art. 96 al Constitu]iei României determin\ pro-
cedura punerii sub acuzare a [efului statului [i competen]a ~naltei
Cur]i de Casa]ie [i Justi]iei.
Astfel, propunerea privind punerea sub acuzare poate fi ini]iat\
de majoritatea parlamentarilor [i se aduce ne`ntârziat la cuno[tin]\
Pre[edintelui României.
Se recunoa[te [efului statului dreptul de a da explica]ii Parla-
mentului referitoare la faptele determinate pentru care este acuzat.
De la data punerii sub acuzare [i pân\ la data demiterii, [efului
statului este de drept suspendat.
Instan]a competent\ s\ `l judece pe [eful statului este ~nalta
Curte de Casa]ie [i Justi]ie. Pre[edintele României este demis de
drept la data r\mânerii definitive a hot\rârii de condamnare.
Se na[te o legitim\ `ntrebare: Cine sesizeaz\ instan]a suprem\
dup\ ce parlamentarii au votat `n favoarea punerii sub acuzare a
Pre[edintelui României? Se contureaz\ dou\ ipoteze:
/g129
Dup\ aprobarea punerii sub acuzare, Parlamentul trebuie s\
sesizeze direct
instan]a competent\, respectiv\ ~nalta Curte de
Casa]ie [i Justi]ie;
/g129
Dup\ aprobarea punerii sub acuzare, cererea `mpreun\ cu
procesul-verbal ce consemneaz\ rezultatul votului sunt `naintate
procurorului general al Parchetului de pe lâng\ ~nalta Curte de
Casa]ie [i Justi]ie pentru a fi sesizat\, `n mod legal, ~nalta Curte de
Casa]ie [i Justi]ie.
A doua ipotez\ pare a fi cea corect\ pentru c\ reprezint\ dis-
pozi]iile din Codul de procedur\ penal\ cu privire la sesizarea
instan]ei de judecat\ `n materie penal\ dar [i pentru c\ `n acest mod
autoritatea legislativ-deliberativ\ nu `ncalc\ atribu]iile Ministerului
Public, parte component\ a autorit\]ii judec\tore[ti.
Dar, ipotetic discutând, de ce nu s-ar proceda identic [i `n cazul
re]inerii unui parlamentar `n situa]ia comiterii unei infrac]iuni fla-
grante?
60

De ce Camera sesizat\ de ministrul justi]iei are aptitudinea de
a constata lipsa temeiurilor pentru re]inerea parlamentarului?
Acest
subiect l-am tratat `n cap. II dar `l repunem acum `n discu]ie `ntrucât
ni se pare c\ autoritatea legislativ\ se amestec\ `n domeniul altor
„puteri“ constituite `n stat
.
R\spunderea analizat\ `n paragrafele anterioare apare ca fiind
o r\spundere juridic\ a Pre[edintelui României
. Particularizând,
conchidem c\ este vorba de o r\spundere juridic penal\ a [efului
statului
. Bine`n]eles, dac\ `n viitor se va adopta un text legal pentru
infrac]iunea de `nalt\ tr\dare.
Mai exist\ `ns\ [i o alt\ form\ de r\spundere a [efului statului.
Este vorba de r\spunderea politic\ a Pre[edintelui României
.
Aceast\ form\ de r\spundere este reglementat\ `n art. 95 din
Constitu]ia României.
Alin. (1): „~n cazul s\vâr[irii unor fapte grave prin care `ncalc\
prevederile Constitu]iei, Pre[edintele României poate fi suspendat
din func]ie de c\tre Camera Deputa]ilor [i de Senat, `n [edin]\
comun\, cu votul majorit\]ii deputa]ilor [i senatorilor dup\ con-
sultarea Cur]ii Constitu]ionale. Pre[edintele poate da Parlamentului
explica]ii cu privire la faptele ce i se imput\.“
Alin. (2): „Propunerea de suspendare din func]ie poate fi
ini]iat\ de cel pu]in o trime din num\rul deputa]ilor [i senatorilor [i
se aduce, ne`ntârziat, la cuno[tin]\ Pre[edintelui.“
Alin. (3): „Dac\ propunerea de suspendare din func]ie este
aprobat\, `n cel mult 30 de zile se organizeaz\ un referendum pen-
tru demiterea Pre[edintelui“.
Textele din acest articol sunt pur [i simplu descriptive. Ele
indic\ `ntreaga procedur\ utilizat\ pentru tragerea la r\spundere
politic\ a [efului statului.
Camerele reunite ale Parlamentului pot decide, dac\ consider\
necesar [i util, constituirea unei comisii de anchet\
`n vederea
clarific\rii tututor aspectelor imputate [efului statului.
Evident, constituirea comisiei de anchet\ este facultativ\.
61

Comisia de anchet\ va `ntocmi un raport
care va fi `naintat Cur]ii
Constitu]ionale `n vederea consult\rii.
Dup\ primirea avizului din partea Cur]ii Constitu]ionale, depu-
ta]ii [i senatorii, `n [edin]\ comun\, hot\r\sc prin vot secret asupra
suspend\rii din func]ie (`n realitate, din demnitatea public\) a
Pre[edintelui României.
Dac\ votul majoritar este `n favoarea suspend\rii, hot\rârea
Parlamentului se `nainteaz\ Guvernului României pentru organi-
zarea referendumului având ca obiect consultarea electoratului `n
privin]a demiterii [efului statului. Termenul `n care se organizeaz\
referendumul este de maxim 30 de zile de la data aprob\rii sus-
pend\rii din func]ie a [efului statului, de c\tre Parlament.
Ca efect al suspend\rii Pre[edintelui României se instituie
interimatul
conform art. 98 din Constitu]ia României.
Interimatul `n exercitarea demnit\]ii publice de Pre[edinte al
României se va men]ine pân\ la respingerea propunerii de demitere
a [efului statului prin referendum
sau, dup\ caz, pân\ la depunerea
jur\mândului de credin]\ de pre[edintele nou ales, dac\ propunerea
de demitere a [efului statului a fost aprobat\ prin referendum
.
*
* *
Durata mandatului Pre[edintelui României „este de 5 ani
[i se
exercit\ de la data depunerii jur\mântului“ – art. 83 alin. (1) din
Constitu]ia României.
„Pre[edintele României `[i exercit\ mandatul pân\ la
depunerea jur\mântului de Pre[edintele nou ales“ – art. 83 alin. (2)
din Constitu]ia României.
Alin. (3) din articolul precizat dispune: „Mandatul Pre[edin-
telui României poate fi prelungit, prin lege organic\, `n caz de
r\zboi sau de catastrof\.“
Ini]ial `n Constitu]ia adoptat\ prin referendum na]ional la
62

63
08.12.1991 se prevedea – `n art. 83 alin. (1) – c\ durata mandatului
preziden]ial este de 4 ani.
M\rirea duratei mandatului s-a realizat prin Legea de revizuire
a Constitu]iei României, aprobat\ prin referendumul na]ional orga-
nizat la data de 18-19 octombrie 2003. A fost modificat\ durata
mandatului [efului statului pentru a se realiza o decalare a alegerilor
preziden]iale `n raport cu alegerile parlamentare
.
Atât din punct de vedere cantitativ (atribu]iile) cât [i sub aspect
calitativ (rolul jucat `n concertul „puterilor“) mandatul [efului stat-
ului nu a „suferit“ modific\ri.
Prelungirea mandatului [efului statului
poate avea loc `n caz de
r\zboi sau de catastrof\. ~n ambele ipoteze `ns\ prorogarea mandat-
ului se realizeaz\ exclusiv prin lege organic\.
Constituantul a prev\zut o procedur\ fireasc\ care s\
`mpiedice manifestarea arbitrar\ a Pre[edintelui României `n sensul
prelungirii mandatului.
Chiar [i `n stare de r\zboi sau `n stare de catastrof\ prorogarea
mandatului Pre[edintelui României nu se realizeaz\ decât prin voin
–
]a legiuitorului
, concretizat\ prin adoptarea unei legi or
ganice
.
Este absolut firesc ca mandatul Pre[editelui României `n exer-
ci]iu s\ continue pân\ la depunerea jur\mântului de c\tre
Pre[edinele nou ales.
~n acest mod se realizeaz\ o continuitate `n exercitarea dem-
nit\]ii preziden]iale, absolut necesar\ pentru desf\[urarea nefrac-
turat\ a perogativelor aferente acestei autorit\]i, constituite `n stat.
~ncetarea mmandatului [[efului sstatului
Mandatul Pre[edintelui României `nceteaz\ prin una din
urm\toarele modalit\]i: demisie, demiterea din func]ie, imposibili
–
tatea definitiv\ a exercit\rii atribu]iilor
sau deces.
O cauz\ distinct\

de `ncetare a mandatului o constituie condamnarea Pre[edintelui
pentru s\vâr[irea infrac]iunii de `nalt\ tr\dare
. (art. 97 alin. (1)
coroborat cu art. 96 alin. (4) teza final\, ambele din Constitu]ia
României).
Toate aceste modalit\]i alternative de `ncetare a mandatului [efului
statului sunt analizate detaliat [i minu]ios explicate `n cursurile [i
tratatele de Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice. De aceea, noi nu
vom insista asupra lor. Nominalizarea acestor moduri de `ncetare a man-
datului prezint\ interes pentru noi sub aspectul declan[\rii interimatului
la func]ia (de fapt, demnitatea public\) „suprem\
16)
“ `n stat.
Art. 98 alin. (1) din Constitu]ia României prevede: „Dac\
func]ia de Pre[edinte devine vacant\ ori dac\ Pre[edintele este sus-
pendat din func]ie sau dac\ se afl\ `n imposibilitate temporar\ de a-
[i exercita atribu]iile, interimatul se asigur\, `n ordine, de pre[edin-
tele Senatului sau de pre[edintele Camerei Deputa]ilor“.
Ordinea instituit\ `n vederea prelu\rii atribu]iilor preziden]iale
este imperativ\.
Astfel, pre[edintele Camerei Deputa]ilor nu va putea prelua
atribu]iile preziden]iale decât `n ipoteza `n care Pre[edintele Senatu-
lui este `n imposibilitate de a prelua aceste atribu]ii.
Teoretic vorbind, s\ ne `nchipuim urm\toarea ipotez\: [eful sta-
tului demisioneaz\ sau este demis din „func]ie“, pre[edintele
Senatului fie demisioneaz\ din demnitatea de [ef de stat interimar sau
decedeaz\ iar pre[edintele Camerei Deputa]ilor se afl\, s\ pre-
supunem `ntr-o situa]ie de imposibilitate definitiv\ de exercitare a
atribu]iilor de [ef de stat interimar. Sau `ntr-o ipotez\ mai simpl\ cei
trei `nal]i demnitari ai statului: Pre[edintele [i [efii celor 2 camere par-
lamentare decedeaz\ `n aceea[i `mprejurare (catastrof\ aerian\). Pân\
la organizarea alegerilor pentru func]ia de Pre[edinte al României
cine va prelua, `n mod interimar prerogativele [i atribu]iile
preziden]iale?
64
16)
Ne mai scap\ câteodat\ [i astfel de adjective de[i, din punct de vedere constitu]ional – juridic,
acestea nu au acoperire.

Constitu]ia României nu reglementeaz\ aceast\ ipotez\.
Desigur, vicepre[edintele Senatului [i Camerei Deputa]ilor
pot
exercita doar atribu]iile specifice pre[edin]ilor Camerelor parla-
mentare. Nici unul dintre vicepre[edin]ii Senatului sau ai Camerei
Deputa]ilor nu va putea prelua `n mod interimar, prerogativele
Pre[edintelui României.
Cu atât mai mult primul-ministrul al Guvernului nu poate pre-
lua atribu]iile de [ef al statului [i s\ le exercite provizoriu deoarece
art. 98 alin. (1) din Constitu]ie nu `l nominalizeaz\ printre
„poten]ialii interimari“ la dmnitatea de Pre[edinte al României.
***
***
Trecând peste toate celelalte subiecte referitoare la institu]ia
[efului statului vom analiza, `n paginile urm\toare dou\ chestiuni
extrem de importante: atribu]iile Pre[edintelui României
[i actele
Pre[edintelui României
.
O precizare credem c\ se mai impune `nainte de a analiza
subiectele expuse `n paragraful anterior. Atribu]iile Pre[edintelui
României, `n toat\ varietatea lor, formeaz\ con]inutul mandatului
[efului statului
. Actele `ndeplinite de Pre[edintele României `n
exercitarea atribu]iilor specifice reprezint\ forme concrete de mani-
festare a voin]ei [efului statului, indiferent dac\ respectivele acte au
un caracter eminamente politic sau au caracter juridic-normativ
.
Atribu]iile PPre[edintelui RRomâniei
Atribu]iile Pre[edintelui României se raporteaz\ la domenii
concrete de activitate politic\ [i social-economic\ [i privesc rela]iile
cu celelalte autorit\]i publice.
65

1) ~n raport cu autoritatea deliberativ-legislativ\ – Parlamentul
României
, [eful statului are urm\toarele atribu]ii:
/g153Adresarea de mesaje
referitoare la principalele probleme
politice ale na]iunii. Aceast\ atribu]ie faciliteaz\ parlamentarilor
accesul la punctele de vedere [i la pozi]ia politic\ adoptat\ de [eful
statului `n chestiuni concrete, de importan]\ na]ional\.
/g153{eful statului are atribu]ii cu privire la convocarea
Parlamentului.
Convocarea Parlamentului poate avea loc loc dup\ alegerile
generale `n maxim 20 de zile de la procesul electoral.
Pre[edintele României poate solicita convocarea unei sesiuni
extraordinare a Parlamentului `n vederea adopt\rii unui eveniment
cu urm\ri poten]iale deosebite.
/g153{eful statului poate dispune dizolvarea Parlamentului `n
anumite condi]ii
. Asupra condi]iilor necesare ne-am referit anterior
[i deci, firesc, nu vom insista. Ele se reg\sesc `n prevederile art. 89
din Constitu]ia României. (vezi cap. II)
/g153Pre[edintele României posed\ atribu]ia de promulgare a
legilor
. Promulgarea legilor a fost analizat\ `n cuprinsul Capitolului
II din lucrarea – Func]ia legislativ\ a Parlamentului României.
2) ~n raport cu autoritatea executiv\ – Guvernul României,
[eful statului conserv\ importante atribu]ii.
Astfel, Pre[edintele României are competen]a exclusiv\ de a
`ndeplini urm\toarele acte relative la puterea executiv\:
/g139
– desemneaz\ candidatul pentru func]ia de prim-ministru;
/g139
– nume[te Guvernul României pe baza votului de `ncre-
dere acordat de Parlamentul ]\rii;
/g139
– dispune revocarea [i numirea unor membri ai
Guvernului, `n ipoteza remanierii guvernamentale;
/g139
– are aptitudinea de a solicita urm\rirea penal\ a mem-
brilor Guvernului pentru s\vâr[irea unor infrac]iuni `n exercitarea
demnit\]ii publice;
66

/g139
– are aptitudinea de a suspenda un membru al guvernului
dac\ a fost solicitat\ urm\rirea penal\ a respectivului de c\tre una
din Camerele parlamentare.
3) ~n raport cu autoritatea
(„puterea“) judec\toreasc\ Pre[edin
–
tele României
dispune de urm\toarele atribu]ii:
/g139
– nume[te `n func]ie judec\torii [i procurorii cu execp]ia
celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;
/g139
– poate acorda gra]ierea individual\ prin decrete con-
trasemnate de [eful Guvernului.
4) ~n raport cu Curtea Constitu]ional\
, Pre[edintele României
are urm\toarele atribu]ii:
/g139
– nume[te 1/3 din judec\torii Cur]ii Constitu]ionale;
/g139
– poate sesiza Curtea Constitu]ional\ cu privire la necon-
stitu]ionalitatea unor legi adoptate de Parlament;
/g139
– ini]iaz\ revizuirea Constitu]iei României, la propunerea
Guvernului.
Dar [i Curtea Constitu]ional\
are anumite atribu]ii referitoare la
institu]ia [efului statului:
/g139
– Curtea Constitu]ional\ controleaz\ respectarea proce-
durii alegerii Pre[edintelui României;
/g139
– confirm\ rezultatul alegerilor preziden]iale;
/g139
– avizeaz\ propunerea de suspendare „din func]ie“ a
Pre[edintelui României;
/g139
– constat\ existen]a `mprejur\rilor care justific\ interima-
tul `n exercitarea func]iei de Pre[edinte al României;
5) Pre[edintele României dispune de atribu]ii `n vederea con
–
sult\rii directe a cet\]enilor
. {eful statului are prerogativa –
prev\zut\ de art. 90 din Constitu]ia României – de a solicita
poporului s\-[i exprime, prin referendum, voin]a cu privire la
probleme de interes na]ional. Aceast\ atribu]ie a [efului statului se
67

poate materializa numai dup\ consultarea Parlamentului
României.
6) ~n raport cu autorit\]i [i institu]ii ale administra]iei publice
centrale autonome
, [eful statului dispune de atribu]ii specifice.
Astfel:
/g139
– are dreptul de a convoca Consiliul Suprem de Ap\rare a
}\rii (C.S.A.T.) [i de a conduce, `ndruma [i coordona activitatea aces-
tei institu]ii publice. De altfel, [eful statului este pre[edintele C.S.A.T.;
/g139
– propune numirea unor func]ionari importan]i din cadrul
administra]iei publice. ~n concret, Pre[edintele României propune
Parlamentului candidatul pentru func]ia de director general al S.R.I.;
/g139
– nume[te pe cei trei directori generali adjunc]i din cadrul
S.R.I.;
/g139
– nume[te judec\torii [i procurorii financiari din cadrul
Cur]ii de Conturi;
/g139
– nume[te doi membri `n cadrul Consiliului Na]ional al
Audiovizualului;
7) ~n situa]ii excep]ionale
[eful statului are urm\toarele
atribu]ii constitu]ionale:
/g139
– poate declara, cu aprobarea prealabil\ a Parlamentului,
mobilizarea par]ial\ sau total\ a for]elor armate;
/g139
– are dreptul de a lua m\suri pentru respingerea unei agre-
siuni, dac\ exist\ declan[at\ o agresiune armat\ `mpotriva
României;
/g139
– [eful statului are dreptul de a institui, `n confirmitate cu
dispozi]iile legale, starea de asediu sau starea de urgen]\ pe `ntreg
teritoriul ]\rii sau `n unele unit\]i administrativ-teritoriale. ~n acest
caz este necesar\ o aprobare a Parlamentului, `n termen de cel mult
5 zile de la luarea m\surii cu caracter excep]ional.
8) {eful statului dispune de atribu]ii conferite de Constitu]ie, [i
`n domeniul politicii externe a României.
68

/g139
– Pre[edintele României `ncheie tratate interna]ionale `n
numele României. Trebuie precizat c\ tratatele interna]ionale sunt
negociate, `n prealabil de Guvern. Dup\ semnare, tratatele
interna]ionale la care România este parte, se `nainteaz\ `n termen de
60 de zile Parlamentului României.
Autoritatea deliberativ-legislativ\ este competent\ s\ ratifice
tratatele interna]ionale;
/g139
– acrediteaz\ [i recheam\ reprezentan]ii diplomatici ai
României din statele cu care România `ntre]ine rela]ii interna]ionale;
/g139
– acrediteaz\ reprezentan]ii diplomatici ai unor ter]e state cu
care evident ]ara noastr\ are rela]ii diplomatice. Reprezentan]ii
diplomatici str\ini sunt acredita]i pe lâng\ [eful statului român.
Toate aceste atribu]ii `mpreun\ cu atribu]iile protocolare
(de
acordare a gradelor de mare[al, de general [i de amiral; de conferire
a unor decora]ii [i titluri de onoare), de[i par eterogene, neunitare,
realizeaz\ `n concret – a[a cum am scris anterior – con]inutul manda-
tului Pre[edintelui României. Acest con]inut este complex [i exhau-
stiv pe m\sura nivelului [i a valorii autorit\]ii publice reprezentat\
de {eful Statului Român.
Actele PPre[edintelui RRomâniei
~n exercitarea atribu]iilor cuprinse `n con]inutul mandatului
s\u, Pre[edintele României adopt\ actele cu caracter politic [i acte
juridice cu caracter individual sau normativ.
Mesajele, declara]iile sau apelurile [efului statului au desigur,
un caracter eminamente politic. Majoritatea mesajelor [i declara]ii-
lor au numai acest caracter. Unele mesaje adresate de [eful statului
altor autorit\]i publice (de exemplu Parlamentului) pot genera, `n
mod accesoriu, [i efecte juridice. Spre exemplu, solicitarea `ncuvi-
69

in]\rii de c\tre Parlament a unor m\suri adoptate `n situa]ii
excep]ionale. F\r\ `ndoial\ c\ aceast\ solicitare, de[i nu este un
decret preziden]ial
, are aptitudinea de a cuprinde manifest\ri de
voin]\ cu inten]ia de a produce efecte juridice. De[i, o asemenea
solicitarea
are o dubl\ natur\: atât politic\ cât [i juridic\ (este, `n
consecin]\ un act juridic).
Bine`n]eles, majoritatea actelor emise de c\tre [eful statului
sunt acte juridice, denumite decrete
.
Art. 100 alin. (1) din Constitu]ia România confirm\ acest fapt:
„~n exercitarea atribu]iilor sale, Pre[edintele României emite
decrete
care se public\ `n Monitorul Oficial al României. Nepubli-
carea atrage inexisten]a decretului“.
Unele decrete emise de c\tre [eful statului trebuie s\ fie con-
trasemnate de primul-ministru. ~n acest mod, aceste decrete atrag [i
angajeaz\ r\spunderea Guvernului pentru con]inutul dar [i pentru
efectele acestor acte juridice.
Cum se justific\ faptul c\ unele decrete preziden]iale trebuie
semnate de primul-ministru `n timp ce alte decrete emise de c\tre
[eful statului `[i produc efectele f\r\ semn\tura [efului executivului
(a primului ministru)?
Semn\tura primului-ministrului este necesar\ la acea categorie
de decrete
care prin efectele lor au aptitudinea de a crea, modifica
sau stinge raporturi juridice. ~n acest caz se impune `n temeiul
echilibrului „puterilor“ asigurarea unui control din partea legisla-
tivului.
Pentru efectele juridice ale decretului preziden]ial `[i asum\
r\spunderea `n fa]a Parlamentului, Guvernul României. Asumarea
acestei responsabilit\]i este dovedit\, „certificat\“ prin existen]a
semn\turii primului-ministru al Guvernului, `n calitatea sa de [ef al
executivului.
O alt\ categorie de decrete
emise de Pre[edintele României, nu
trebuie s\ fie contrasemnate de primul-ministru. Este vorba, `n prin-
cipal, de unele decrete care concretizeaz\ raporturile [efului statului
70

cu Parlamentul României. Decretele de numire `n demnit\]i sau
func]ii publice sunt, de regul\ condi]ionate de eventualele propuneri
realizate de alte autorit\]i publice (ex. propuneri din partea
Consiliului Superior al Magistraturii – C.S.M.). Nici aceste decrete
emise de Pre[edintele României nu trebuie s\ fie contrasemnate de
primul-ministru al Guvernului României.
Decretele emise de [eful statului pot avea atât un caracter indi
–
vidual
cât [i un caracter normativ
.
Unii doctrinari neag\ caracterul normativ
considerând c\
acest caracter (normativ) este anulat de faptul c\ [eful statului nu
poate decât s\ declan[eze ac]iuni prev\zute de lege (cum ar fi:
declan[area mobiliz\rii, respingerea unei agresiuni armate `ndrep-
tate `mpotriva României, instituirea st\rii de asediu sau instituirea
st\rii de urgen]\).
17)
Astfel spus, ace[ti autori consider\ c\ legea fiind preexistent\
decretului preziden]ial, acest din urm\ act (decretul) nu poate avea
un caracter general-obligatoriu, nefiind act juridic normativ
.
Consider\m c\ decretele emise de [eful statului pot avea [i un
caracter normativ. Ele pot dobândi un caracter general [i impersonal
deoarece se adreseaz\ unei largi categorii de subiecte de drept.
Dac\ nu ar avea [i un caracter normativ este imposibil de expli-
cat cum printr
-un act juridic individual
se poate institui un regim
special de legalitate: starea de urgen]\ sau starea de asediu. Aceste
acte juridice nu sunt decrete individuale cu efecte normative
. Ele
sunt acte juridice cu dublu caracter: individual [i normativ. Ba chiar
ni se pare c\, `n aceste situa]ii, caracterul normativ al decretului
preziden]ial dac\ nu cumva este unic cel pu]in este precump\nitor
,
preeminent `n raport cu existen]a unui „eventual“ caracter individ
–
ual
. De[i se pare c\ `n ipoteza analizat\ de noi, caracterul individual
al decretului preziden]ial lipse[te cu des\vâr[ire!!!
71
17)
Dr. Ioan Vida, Puterea executiv\ [i administra]ia public\, Editat\ de R.A. „Monitorul Oficial“
Bucure[ti, 1994, pag 68, nota de subsol, pct. 1.

73
Cap. IIV: Autoritatea eexecutiv\
Guvernul României
Legiuitorul Constituant a consacrat cap. III al Titlului III regle-
ment\rii autorit\]ii executive a statului. Practic, `n capitolul sus-
men]ionat este analizat, din punct de vedere constitu]ional,
Guvernul României.
Reiter\m opinia noastr\ potrivit c\reia Guvernul României
constituie unica autoritatea „de vârf“ din „puterea“ executiv\.
Art. 102 din Constitu]ia României detaliaz\ rolul [i structura
Guvernului:
„(1) Guvernul, potrivit programului s\u de guvernare acceptat
de Parlament, asigur\ realizarea politicii interne [i externe a ]\rii [i
exercit\ conducerea general\ a administra]iei publice.
(2) ~n `ndeplinirea atribu]iilor sale, Guvernul coopereaz\ cu
organismele sociale interesate.
(3) Guvernul este alc\tuit din prim-ministru, mini[tri [i al]i
membri stabili]i prin lege organic\.“
Pe lâng\ „asigurarea
“ politicii interne [i externe a ]\rii, Guver-
nul are `ndatorirea de a realiza
conducerea general\ a administra]iei
publice.
Legea nr. 90/2001, astfel cum a fost modificat\ prevede `n
acest sens: „Guvernul este autoritatea public\ a puterii executive,
care func]ioneaz\ `n baza votului de `ncredere acordat de Parlament
[i care asigur\ realizarea politicii interne [i externe a ]\rii [i exercit\
conducerea general\ a administra]iei publice.“
Pentru realizarea acestor atribu]ii, Guvernul coopereaz\ cu
organismele sociale interesate, fapt ce denot\ transparen]a organului
„de vârf“ al executivului.

74
Legea men]ionat\ indic\ faptul c\: „Guvernul este alc\tuit din
primul-ministru [i mini[tri. Din Guvern pot face parte [i mini[tri
delega]i, cu `ns\rcin\ri speciale pe lâng\ primul-ministru, prev\zu]i
`n lista Guvernului prezentat\ Parlamentului pentru acordarea votu-
lui de `ncredere.“
Sub titlul „Investirea“ art. 103 din Constitu]ia României regle-
menteaz\, `n linii generale, modul de investire a autorit\]ii publice
care exercit\ func]ia executiv\ `n stat.
„alin. (1): Pre[edintele României desemneaz\ un candidat la
func]ia de prim-ministru, `n urma consult\rii partidului care are
majoritatea absolut\ `n Parlament ori dac\ nu exist\ o asemenea
majoritate a partidelor reprezentate `n parlament.“
alin. (2): Candidatul pentru func]ia de prim-ministru va
cere, `n termen de 10 zile de la desemnare, votul de `ncredere al
Parlamentului asupra progamului [i a `ntregii liste a Guvernului.
alin. (3): programul [i lista Guvernului se dezbat de Camera
Deputa]ilor [i de Senat, `n [edin]\ comun\. Parlamentul acord\
`ncredere Guvernului cu votul majorit\]ii deputa]ilor [i senatorilor.“
Procedura de investitur\ a Guvernului cuprinde mai multe
etape. S\ le analiz\m pe fiecare `n parte:
1)Etapa desemn\rii candidatului pentru func]ia de prim-
ministru.
Aceast\ desemnare se realizeaz\ de Pre[edintele României.
Desemnarea reprezint\ `n aceste condi]ii un act unilateral al [efului
statului.
Realizarea acestei desemn\ri este supus\ unei condi]ii preala-
bile: realizarea consult\rii [efului statului cu partidul politic majori-
tar `n Parlament sau, dup\ caz, realizarea consult\rii [efului statului
cu partidele politice parlamentare, dac\ nici un partid politic nu dis-
pune de majoritate absolut\.

Aceast\ condi]ie enun]at\ anterior constituie o etap\ distinct\,
din multe punct de vedere, `n procedura de investitur\ a Guvernului,
Doctrinarii Dreptului Administrativ `ndeosebi accept\ aceast\ tez\.
Dup\ cum este lesne de observat a[a-zisa condi]ie a consult\rii
politice a partidului politic majoritar `n Parlament sau a partidelor
politice parlamentare, `n ipoteza nerealiz\rii majorit\]ii absolute de
vreun partid politic
este accesoriu realiz\rii etapei desemn\rii can
–
didatului pentru func]ia de prim-ministru
. Fiind afectat\ realiz\rii
etapei principale
condi]ia enun]at\ anterior nu credem c\ are apti-
tudinea de a reprezenta o veritabil\ etap\
`n cadrul procedurii de
investitur\ a Guvernului României.
2) Etapa ob]inerii votului de `ncredere acordat de Parlamentul
României viitorului Guvern.
V otul de `ncredere este acordat de Parlament, cu votul
majorit\]ii parlamentarilor, cu privire la programul de guvernare
,
dar [i cu privire la lista nominal\ a Guvernului.
Doctrina juridic\ constitu]ional\ dar mai ales cea administra-
tiv\ pune accentul pe programul de guvernare.
Se constat\ c\ acest program fiind un document politic
capteaz\ `n quasi-totalitea situa]iilor aten]ia parlementarilor.
Apreciem c\ Parlamentul acord\ `ncrederea, desigur, `n urma
expunerii programului guvernamental dat [i `n considerarea per-
soanelor (personalit\]ilor?!) care urmeaz\ a forma viitorul Executiv.
3) Etapa numirii Guvernului României de c\tre [eful statului.
Aceast\ etap\ poate fi considerat\ ca fiind o formalitate.
Pre[edintele României trebuie
s\ numeasc\ Guvernul odat\ ce put-
erea deliberativ legislativ\ i-a acordat votul s\u de `ncredere. Dac\
ar proceda `n alt mod [eful statului ar „`nfrânge“ voin]a
Parlamentului României [i `n acest caz este posibil s\ se creeze „o
sincop\“ `n asigurarea efectiv\ a continuit\]ii func]iei executive a
statului.
75

Organizarea [i func]ionarea Guvernului precum [i atribu]iile
Guvernului României reprezint\ chestiuni care constituie, cu priori-
tate, obiect de studiu [i de analiz\ `n cadru {tiin]ei Dreptului
Administrativ.
Apreciem c\ nu vom [tirbi cu nimic `n]elegerea locului, rolului
[i importan]ei covâr[itoare a autorit\]ilor executive dac\ nu vom
supune analizei noastre aspectele indicate anterior. Facem acest
lucru nu datorit\ lipsei timpului [i a spa]iului sau din cauza
diminu\rii voin]ei noastre (celebra lene!) ori din cauza lipsei mate-
rialelor pentru documentare. Noi vrem s\ fim consecven]i [tiin]ei
juridice de ramur\ `n domeniul c\reia scriem aceste rânduri. Or, `n
{tiin]a Dreptului Constitu]ional, Guvernul nu numai c\ nu este anal-
izat `n mod exhaustiv, dar unii doctrinari „evit\“ s\-i acorde cuveni-
ta importan]\, excluzându-l complet din cadrul materiei tratate.
18)
Lipsa analiz\rii Guvernului României `n unele cursuri [i tratate
de Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice nu se datoreaz\, evident
unei omisiuni.
Credem, mai degrab\, c\ autorii au „omis“ analizarea acestui
„element al puterii executive
“ din dou\ motive:
/g153
– considerând [eful statului o parte component\ a autorit\]ii
executive
, firesc ace[ti doctrinari s-au cantonat exclusiv asupra
„func]iei“, de fapt asupra demnit\]ii publice a Pre[edintelui
României, cu atât mai mult cu cât Guvernul prin natura sa,
desf\[oar\ preponderent o activitate, cu dubl\ natur\: executiv\ dar
[i administrativ\ . Or, atribu]iile administrative ale Guvernului nu
intr\ `n obiectul de studiu a {tiin]ei Dreptului Constitu]ional;
/g153
– Guvernul fiind analizat `n mod detaliat [i meticulos, de
{tiin]a Dreptului Administrativ, respectivii doctrinari nu au mai insi-
stat asupra aspectelor „pur executive“ ale Guvernului, de[i aceast\
autoritate public\ `[i are fundamentul `n Constitu]ia României.
Desigur, noi nu putem omite analiza Guvernului României, ca
76
18)
Ex: Prof. Dr. Ioan Muraru, opere citate; Prof. Dr. Ion Deleanu, Institu]ii [i proceduri
constitu]ionale, Editura C.H. Beck, Bucure[ti, 2006

autoritatea public\ executiv\ (unic\ – n.a.) atâta timp cât „am refu-
zat“ institu]iei Pre[edintelui României calitatea de exponent al
autorit\]ii executive. Dar, `n analiza Guvernului ne intereseaz\ doar
chestiunile pur constitu]ionale, cu excluderea – de plano – a tuturor
problemelor vizând aspectele pur administrative.
Credem c\ `n felul acesta lucrarea nu p\c\tuie[te. Dimpotriv\,
`n acest mod, d\m eficien]\ criteriilor care realizeaz\ delimitarea
Dreptului Constitu]ional de Dreptul Administrativ. Cu atât mai mult
cu cât ambele ramuri de drept sunt incluse `n „marea“ ramur\ a
Dreptului Public Român.
Actele jjuridice aale GGuvernului RRomâniei
Art. 108 din Constitu]ia României prevede:
„(1) Guvernul adopt\ hot\râri [i ordonan]e.
(2) Hot\rârile se emit pentru organizarea execut\rii legilor.
(3) Ordonan]ele se emit `n temeiul unei legi speciale de abi-
litare, `n limitele [i `n condi]iile prev\zute de aceasta.
(4) Hot\rârile [i ordonan]ele adoptate de Guvern se semneaz\
de primul-ministru, se contrasemneaz\ de mini[trii care au obliga]ia
punerii lor `n executare [i se public\ `n Monitorul Oficial al Româ-
niei. Nepublicarea atrage inexisten]a hot\rârii sau a ordonan]ei.
Hot\rârile care au caracter militar se comunic\ numai institu]iilor
interesate.“
Din analiza textului constitu]ional re]inem c\ Guvernul este
abilitat s\ adopte dou\ categorii de acte juridice: hot\râri
[i ordo
–
nan]e
.
Hot\rârile de guvern
– pot avea caracter normativ sau indivi-
dual. Prin intermendiul acestora autoritatea executiv\ a statului rea-
lizeaz\, `n mod practic conducerea general\ a administra]iei pu-
blice. Ele sunt adoptate `n vederea aplic\rii corecte a legilor sau alt-
77

fel spus, hot\rârile de guvern sunt adoptate `n vederea execut\rii
legilor
.
Iat\ un nou argument pentru a ne consolida pozi]ia: Guvernul
reprezint\ autoritatea central\ etatic\ care exercit\ func]ia executiv\
a puterii de stat.
Ordonan]ele
– sunt emise `n temeiul unei legi speciale cu car-
acter temporar de abilitare. Abilitarea autorit\]ii executive se real-
izeaz\ `n condi]iile prev\zute de legea special\.
Referitor la ordonan]ele guvernamentale
este necesar ca
prevederile art. 10 alin. (3) din Constitu]ia României s\ fie raportate
la dispozi]iile art. 115 din Legea fundamental\.
Astfel, primele trei alineate din textul indicat se refer\ la ordo-
nan]ele Guvernului României.
„Art. 115: (1) Parlamentul poate adopta o lege special\ de abi-
litare a Guvenrului pentru a emite ordonan]e `n domenii care nu fac
obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, `n mod obligatoriu, domeniul
[i data pân\ la care se pot emite ordonan]e.
(3) Dac\ legea de abilitare o cere, ordonan]ele se supun
aprob\rii Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pân\ la
`mplinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage
`ncetarea efectelor ordonan]ei.“
Ordonan]ele guvernamentale constituie o modalitate prin inter-
mediul c\reia Guvernul României particip\ la exercitarea func]iei
legislative, func]ie prin natura ei proprie Parlamentului României.
Pentru a putea fi emise ordonan]e de c\tre Guvern trebuie ca `n
prealabil Parlamentul României s\ adopte o lege special\ cu un car-
acter excep]ional [i vremelnic. Vremelnicia trebuie s\ rezulte din
textul legii. Aceasta `n sensul c\ legea trebuie s\ prevad\ un termen
cert pân\ la care „puterea“ executiv\ poate adopta ordonan]a.
Acest procedeu este denumit „delegare legislativ\“ care `n con-
78

cret reprezint\ o delegare de putere cu referire la func]ia legislativ\.
Evident dac\ legea prevede expres ordonan]ele vor fi supuse
aprob\rii Parlamentului. De ce s-a adoptat aceast\ prevedere de
Constituant?
Prevederea, credem noi este de natur\ a accentua controlul
Parlamentului asupra actelor guvernamentale emise `n temeiul dele-
g\rii legislative. Este firesc ca autoritatea care a delegat din func]iile
sale s\ [i controleze actele emise de autoritatea care a primit, prin
delega]ie func]ia etatic\ respectiv\.
Legiuitorul nu poate delega executivului din „capacitatea“ leg-
islativ\ pe care o de]ine decât numai `n domeniul rezervat legilor
ordinare. ~n domeniul rezervat legilor organice, delegarea legisla-
tiv\ `n favoarea Guvernului României, nu opereaz\.
Aptitudinea GGuvernului RRomâniei
de aa eemite oordonan]e dde uurgen]\
Art. 115 din Constitu]ia României cuprinde dispozi]ii referi-
toare la aptitudinea autorit\]ilor executive, deci a Guvernului
României de a emite ordonan]e de ur
gen]\
. Textele constitu]ionale
men]ioneaz\:
„(4). Guvernul poate adopta ordonan]e de ur
gen]\
numai `n
situa]ii extraordinare a c\ror reglementare nu poate fi amânat\,
având obliga]ia de a motiva urgen]a `n cuprinsul acestora.
(5). Ordonan]a de urgen]\ intr\ `n vigoare numai dup\
depunerea sa spre dezbatere `n procedur\ de urgen]\ la Camera
competent\ s\ fie sesizat\ [i dup\ publicarea ei `n Monitorul Oficial
al României. Camerele, dac\ nu se afl\ `n sesiune, se convoac\ `n
mod obligatoriu `n 5 zile de la depunere sau dup\ caz, de la trim-
itere. Dac\ `n termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera
sesizat\ nu se pronun]\ asupra ordonan]ei, aceasta este considerat\
79

adoptat\ [i se trimite celeialte Camere care decide de asemenea `n
procedur\ de urgen]\. Ordonan]a de urgen]\ cuprinzând norme de
natura legii organice se aprob\ cu majoritatea prev\zut\ la articolul
76 alineatul (1).
(6). Ordonan]ele de urgen]\ nu pot fi adopate `n domeniul
legilor constitu]ionale, nu pot afecta regimul institu]iilor fundamen-
tale ale statului, drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle prev\zute de
Constitu]ie, drepturile electorale [i nu pot viza m\suri de trecere
silit\ a unor bunuri `n proprietatea public\.
(7). Ordonan]ele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprob\
sau se resping printr-o lege `n care vor fi cuprinse [i ordonan]ele ale
c\ror efecte au `ncetat potrivit alineatului (3).
(8). Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglemen-
ta, dac\ este cazul m\surile necesare cu privire la efectele juridice
produse pe perioada de aplicare a ordonan]ei.“
Textele Constitu]iei de[i par alambicate, sunt descriptive, dac\
nu chiar clare cu privire la procedura de emitere/adoptare a ordo-
nan]elor de urgen]\. V om puncta doar câteva aspecte considerate a
fi mai relevante.
Ordonan]ele de urgen]\ se adopt\ de Guvern exclusiv `n situa]ii
excep]ionale
. Tot textul constitu]ional pare a defini
„situa]iile
excep]ionale“ – denumite `n text „extraordinare“ – `n sensul c\
reprezint\ acele situa]ii `n care reglementarea „nu poate fi amânat\.“
Desigur, prin situa]ii extraordinare se `nsumeaz\ starea de
ur
gen]\, starea de asediu
, [i – de ce nu – starea de r\zboi
.
O alt\ caracteristic\ a ordonan]ei de urgen]\ o reprezint\
ur
gen]a reglement\rii unei situa]ii concrete
. Pentru ca respectivul
caracter s\ nu r\mân\ o vorb\ „goal\“, lipsit\ de con]inut, `n alin.
(4) al articlului men]ional s-a instituit obliga]ia de natur\
constitu]ional\ a Guvernului de a motiva ur
gen]a `n cuprinsul actu
–
lui juridic adoptat
.
80

81
De[i au un caracter urgent [i privesc situa]ii „extraordinare“
(de ce nu, excep]ionale!), ordonana]ele de urgen]\ nu pot fi adoptate
`n domeniul legilor cu valoare constitu]ional\ precum [i `n alte
cazuri men]ionate `n alin. (6) al art. 115 din Constitu]ia României.
Aceste câteva explica]ii reprezint\ o simpl\ r\st\lm\cire a tex-
telor constitu]ionale punctând doar câteva chestiuni substan]iale, cu
excluderea elementelor procedurale.
Consider\m c\ ordonan]a de urgen]\ constituie ea `ns\[i o
„stare de excep]ie
“ `n raport cu „dreptul comun
“ `n materie consti-
tu]ional\.
Delegarea legislativ\ `n materia ordonan]ei de urgen]\ are apti-
tudinea de a „transforma“ „puterea“ executiv\ `n „putere“ delibera-
tiv-legislativ\.
Practiv, dac\ motiveaz\ urgen]a Guvernul, f\r\ existen]a unei
legi de abilitare, poate legifera
. Aptitudinea executivului „de a
legifera“ se poate extinde [i `n domeniul rezervat legilor organice.
Nu reprezint\ acest aspect o prea strâns\ conlucrare a
autorit\]ilor statului?
Nu cumva Legislativul poate deveni o anex\ a
Executivului?
Doctrinarii constitu]ionali români contemporani apreciaz\, nu
f\r\ temei, c\ `n contextul actual de evolu]ie a societ\]ii [i a statului
se afirm\ o cre[tere a rolului executivului (inclusiv a [efului statului
ca parte component\ a executivului, fapt ce constituie opinia
majorit\r\) `n raport cu autoritatea legislativ-deliberativ\. Executi-
vul este considerat un „element motor
“ [i mai ales „`n rela]ia legisla
–
tiv- executiv\ a Guvernului nu i se mai rezerv\ deci un rol secund ci
deseori un rol primordial
.“
19)
Nu `ncerc\m s\ reducem rolul [i importan]a Guvernului `n
„concertul“ autorit\]ilor publice din România. Este adev\rat c\,
19)
Prof. dr. Ioan Muraru, Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice, Edi]ia VI-a, Editura ACTAMI,
Bucure[ti, 1995, pagina 202.

pân\ la urm\, [i `n privin]a ordonan]elor de urgen]\ rolul hot\râtor
asupra valid\rii sau a invalid\rii acestora revine Camerelor
Parlamentare.
Avem `ns\ impresia c\ „puterea“ executiv\ a dobândit preroga-
tive extrem de largi care ar trebui s\ apar]in\ exclusiv reprezentan]ilor
na]iunii române. Poate doar eventuala lips\ de celeritate a
Parlamentului `n adoptarea legilor
, cumulat\ cu ur
gen]a
[i caracterul
„extraordinar“
al situa]iei concret-faptice s\ justifice abilitarea de
c\tre Constitu]ie, a Guvernului de a adopta ordonan]e de urgen]e.
Oricum, Executivul trebuie s\ dea dovad\ de maxim\ precau]ie cu
ocazia adopt\rii unor astfel de acte juridice. Competen]a lui este de a
asigura executarea legilor adoptate de Legislativ [i nu de a legifera!!
*
* *
Cu privire la Executiv, deci la Guvernul României, consecven]i
ideii de a antama doar aspectele de ordin constitu]ional, cu exclud-
erea chestiunilor de natur\ administrativ\, urmeaz\ s\ analiz\m `n
continuare urm\toarele probleme: r\spunderea Guvernului,
remanierea Guvernului, `ncetarea mandatului Guvernului, pozi]ia
juridic\ a primului-ministru `n cadrul Guvernului
[i s\ facem scurte
referiri la membrii Guvernului
.
R\spunderea GGuvernului RRomâniei
Art. 109 din Constitu]ia României prevede urm\toarele:
„(1) Guvernul r\spunde politic numai `n fa]a Parlamemtului
pentru `ntreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului
r\spunde politic solidar cu ceilal]i membri pentru activitatea
Guvernului [i pentru actele acestuia.
82

(2) Numai Camera Deputa]ilor, Senatul [i Pre[edintele
României au dreptul c\ cear\ urm\rirea penal\ a membrilor
Guvernului pentru fapele s\vâr[ite `n exerci]iul func]iei lor. Dac\ s-
a cerut urm\rirea penal\, Pre[edintele României poate dispune sus-
pendarea acestora din func]ie. Trimiterea `n judecat\ a unui membru
al Guvernului atrage suspendarea lui din func]ie. Competen]a de
judecat\ apar]ine ~naltei Cur]i de Casa]ie [i Justi]ie.
(3) Cazurile de r\spundere [i pedepsele aplicabile membrilor
Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea
ministerial\.“
Guvernul r\spunde politic exclusiv `n fa]a Parlamentului. Dar
autoritatea executiv\ `[i poate angaja r\spunderea politic\ `n fa]a
Parlamentului României, aflat `n [edin]\ comun\ asupra unui pro-
gram, a unei declara]ii de politic\ general\ sau a unui proiect de
lege.
Art. 114 din Constitu]ia României dispune:
„(1) Guvernul `[i poate angaja r\spunderea `n fa]a Camerei
Deputa]ilor [i a Senatului, `n [edin]\ comun\ asupra unui program,
a unei declara]ii de politic\ general\ sau a unui proiect de lege.
(2) Guvernul este demis dac\ o mo]iune de cenzur\, depus\ `n
termen de 30 de zile de la prezentarea programului, a declara]iei de
politic\ general\ sau a proiectului de lege a fost votat\ `n condi]iile
art. 113.
(3) Dac\ Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2)
proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, dup\ caz, cu
amendamente acceptate de Guvern, se consider\ adoptat, iar apli-
carea programului sau a declara]iei de politic\ general\ devine
obligatorie pentru Guvern.
(4) ~n cazul `n care Pre[edintele României cere reexaminarea
legii adoptate potrivit alineatului (3) dezbaterea acesteia se va face
`n [edin]a comun\ a celor dou\ Camere.“
Adoptarea unui proiect de lege prin angajarea r\spunderii
83

84
Executivului constituie o modalitate indirect\ de adoptare a legii. ~n
aceste condi]ii, Parlamentul nu dezbate proiectul de lege. Discu]iile
privesc chestiuni politice relative la continuarea exercit\rii func]iei
legislative de respectivul Guvern sau demiterea acestuia. Din acest
motiv `n literatura juridic\ constitu]ional\ [i administrativ\ aceast\
procedur\ parlamentar\ este denumit\ mo]iune de cenzur\ provo
–
cat\
.
Guvernul poate fi sanc]ionat prin adoptarea unei mo]iuni de
cenzur\
depus\ `n termen de trei zile de la prezentarea programului,
a declara]iei de politic\ general\ sau a proiectului de lege, cu votul
majorit\]ii deputa]ilor [i a senatorilor. Sanc]iunea aplicat\
Executivului de c\tre Legislativ const\ `n demiterea acestuia.
Art. 109 alin. (3) din Constitu]ia României reglementeaz\
r\spunderea juridic\ a membrilor Guvernului.
Legea privind responsabilitatea ministerial\ nr. 115/1999
20)
sta-
bile[te principiile pe care se `ntemeiaz\ r\spunderea juridic\ a mem-
brilor Guvernului.
Cum este [i firesc r\spunderea juridic\ penal\ a membrilore
Guvernului este o r\spundere individual\ care nu afecteaz\ pe al]i
membri ai Executivului.
Sesiz\rile pentru `nceperea urm\ririi penale sunt depuse la
Comisiile de specialitate ale Camerei Deputa]ilor sau Senatului,
dac\ respectivul membru al Guvernului este parlamentar.
Dac\ membrul Guvernului nu este deputat sau senator
sesiz\rile urmeaz\ a fi depuse la o comisie special constituit\ de
Pre[edintele României.
Dac\ a fost aprobat\ cercetarea penal\, dosarul urmeaz\ a fi
trimis imediat, fie ministrului justi]iei, fie primului-ministru pentru
a se proceda `n baza legii.
Urm\rirea penal\ a membrilor Guvernului se efectueaz\ de
c\tre Parchetul de pe lâng\ ~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie, iar
judecarea unei asemenea cauze penale este de competen]a ~naltei
20)
Publicat\ `n Monitorul oficial nr. 300/28.06.1999, republicat\ `n Monitorul Oficial nr. 334/2002

Cur]i de Casa]ie [i Justi]ie. Aceast\ procedur\ este aplicabil\ pentru
infrac]iuni s\vâr[ite de membrul Guvernului `n exercitarea func]iei
(a demnit\]ii publice, mai exact).
Pentru infrac]iunile s\vâr[ite `n afara atribu]iilor guvernamen-
tale – ministeriale, membrul Guvernului nu va fi supus procedurii
anterior enun]ate.
~n aceste cazuri, el va r\spunde `n temeiul dispozi]iilor Codului
de procedur\ penal\. Astfel, sesiz\rile vor fi `naintate la procurorul
general al parchetului de pe lâng\ ~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie.
Dac\ consider\ sesizarea fundamentat\, procurorul general al
Parchetului de pe lâng\ ~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie, o va `nain-
ta unuia din [efii Camerelor parlamentare ori [efului statului.
Dac\ urm\rirea penal\ a fost `nceput\ `mpotriva unui membru
al Guvernului, [eful statului (poate???) dispune suspendarea acestu
–
ia din func]ie
.
Remanierea gguvernamental\
[i „ncetarea mmandatului GGuvernului
/g129
Remanierea guvernamental\
– reprezint\ o modificare a
componen]ei Guvernului efectuat\ pentru realizarea programului de
guvernare, acceptat de Parlament, `n condi]ii optime.
Este practic o modificare a listei Guvernului. Practic, orice
membru al Guvernului poate fi `nlocuit prin procedura remanierii
guvernamentale, cu excep]ia primului ministru.
Dac\ `n urma remanierii guvernamentale ar fi schimbat\ „com-
pozi]ia politic\“ sau chiar numai „structura“ Guvernului, aceast\
procedur\ se poate `ndeplini numai cu aprobarea Parlamentului.
Tehnic, remanierea guvernamental\ se `ndepline[te prin revo
–
carea unor membri ai guvernului
[i numirea altor membri
de c\tre
Pre[edintele României, la propunerea primului-ministru.
85

86
/g129
~ncetarea mandatului Guvernului
– se poate realiza `n
urm\toarele ipoteze:
– prin retragerea `ncrederii acordate Guvernului de c\tre
Parlament;
– dac\ primul-ministru pierde calitatea de membru al
Guvernului (demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale,
stare de incompatibilitate sau deces);
– când primul-ministru de[i nu [i-a pierdut calitatea de mem-
bru al guvernului, se afl\ `n imposibilitatea de a-[i exercita atribu-
]iile [i perogativele pentru o perioad\ mai mare de 45 de zile;
– la data la care au fost validate alegerile parlamentare gene-
rale. ~n aceast\ situa]ie Guvernul României exercit\ numai acte de
administrare deoarece mandatul s\u a `ncetat.
Pozi]ia jjuridic\ aa pprimului -mministru
`n ccadrul GGuvernului
Legea nr. 90/2001 – `n detalierea prevederilor constitu]ionale –
consacr\ [efului guvernului (executivului)
o pozi]ie deosebit\, dis-
tinct\, din punct de vedere juridic. Aceasta, `ndeosebi datorit\
atribu]iilor care `i revin primului-ministru.
Fiind chestiuni preponderent administrative [i mai pu]in de
ordin constitu]ional
21)
, nu vom insista `n privin]a acestor atribu]ii.
Datorit\ rolului „jucat“
de [eful executivului credem c\ se justific\
m\car nominalizarea acestor atribu]ii:
– reprezint\ Guvernul `n rapoartele cu celelalte autorit\]i
publice, cu partidele politice, precum [i `n rela]iile interguverna-
mentale [i interna]ionale;
21)
Apar]in Dreptului Administrativ nu Dreptului Constitu]ional.

– convoac\ [i conduce [edintele Guvernului;
– exercit\ demnitatea de vicepre[edinte al C.S.A.T.;
– contrasemneaz\ unele decrete emise de [eful statului;
– semneaz\ hot\rârile guvernamentale;
– constituie comisii de lucru `n cadrul Guvernului;
– nume[te [i elibereaz\ din func]ie pe conduc\torii organelor
de specialitate din subordinea Guvernului, pe secretarul general [i
pe secretarii generali adjunc]i ai guvernului;
– nume[te [i revoc\ din func]ie pe membrii personalului din
aparatul de lucru al primului ministru [i pe secretarii de stat;
– nume[te [i revoc\ alte persoane fizice care de]in func]ii
publice conform legii.
Pentru `ndeplinirea tuturor acestor atribu]ii primul-ministru al
Guvernului României emite decizii
, `n temeiul prevederilor legale.
Scurte rreferiri ccu pprivire
la mmembrii GGuvernului
~n acest context ne vom referi la membrii Guvernului privi]i ca
membri ai Executivului. Evident, de[i are calitatea de membru al
Guvernului României, primul-ministru nu este inclus `n analiz\.
Art. 102 alin. (3) din Constitu]ia României: „Guvernul este
alc\tuit din primul-ministru, mini[trii [i al]i membri stabili]i prin
lege or
ganic\.
“
Art. 3 din Legea nr. 90/2001 prevede c\ Guvernul este alc\tuit
din primul ministru [i din mini[tri.
Legea nr. 90/2001 a fost modificat\ prin Legea nr. 23/2004 care
prevede c\ din Guvern fac parte [i mini[trii de stat [i mini[trii-dele-
ga]i cu `ns\rcin\ri speciale pe lâng\ primul-ministru.
87

88
~n componen]a Guvernului intr\ [i secretarii de stat, conform
art. 15 lit. a din lege
, care sunt numite de porimul-ministru al
Guvernului României.
Art. 107 alin. (4) raportat la alin. (3) din Constitu]ia României
stabile[te aptitudinea [efului statului de a numi, dintre membrii
Guvernului, un ministru interimar
. (ad-interim)
.
De[i legea nu prevede, `n mod expres, apreciem c\ `n Guvernul
României pot fi numi]i [i mini[trii f\r\ portofoliu
.
Mini[trii f\r\ portofliu
– sunt acei mini[tri care nu conduc un
minister. Ei nu gestioneaz\, conduc, supravegheaz\ organele admin-
istra]iei publice dintr-un sector determinat de activiate, sector core-
spunz\tor unui domeniu: social, economic, cultural etc.
Mini[trii f\r\ portofoliu sunt „necesari“ `n cadrul Guvernului
pentru a se realiza „compozi]ia politic\
“ corespunz\toare „algorit
–
mului politic
“ al coali]iei de partide care sus]in Executivul.
~n Guvernele sprijinite pe un partid politic larg majoritar `n
Parlament sau pe o coali]ie de partide politice organic `nchegat\ nu
`ntâlnim (sau `ntâlnim foarte pu]ini) mini[tri f\r\ portofoliu
.
Prin Legea nr. 90/2001 (art. 2) sunt prev\zute condi]iile
care tre-
buiesc `ndeplinite de o persoan\ fizic\ pentru a fi numit\ membru al
Senatului României
, respectiv: are cet\]enia român\ are domiciliul `n
România, se bucur\ de exerci]iul drepturilor electorale, nu a suferit
condamn\ri penale [i nu se afl\ `n unul din cazurile prev\zute de
Legea nr. 161/2003
22)
privind unele m\suri pentru asigurarea trans-
paren]ei `n exercitarea demnit\]ilor ublice, a func]iilor publice [i `n
mediul de afaceri, prevenirea [i sanc]ionarea corup]iei.
Aceste cazuri de incompatibilitate
sunt:
/g153- orice alt\ func]ie public\ de autoritate, cu excep]ia celei de
deputat sau de senator, ori a altor situa]ii prev\zute de Constitu]ie;
/g153- o func]ie de reprezentare profesional\ salarizat\ `n cadrul
organiza]iilor cu scop comercial;
22)
Legea a fost publicat\ `n Minitorul Oficial al României, partea I, nr. 279/21.04.2003

/g153- func]ia de pre[edinte, vicepre[edinte, director general,
director, administrator, membru al consiliului de administra]ie sau
cenzor la societat\]ile comerciale, inclusiv b\ncile sau alte institu]ii
de credit, societ\]ile de asigurarea [i cele financiare, precum [i la
institu]iile publice;
/g153- func]ia de pre[edinte sau de secretar al adun\rilor generale
ale ac]ionarilor sau asocia]ilor la societ\]ile comerciale;
/g153- func]ia de reprezentant al statului `n adun\rile generale ale
societ\]ilor comerciale enun]ate;
/g153- func]ia de manager sau de membru al consiliilor de admin-
istra]ie ale regiilor autonome, companiilor [i societ\]ilor na]ionale;
/g153- calitatea de comerciant persoan\ fizic\;
/g153- calitatea de membru al unui grup de interes economic;
/g153- exercitarea unei func]ii publice `ncredin]at\ de un stat
str\in, cu excep]ia acelor func]ii prev\zute `n acordurile [i
conven]iile la care România este parte.
„Concertul“ ddintre PParlament,
Pre[edinte RRomâniei [[i GGuvern
Finalizarea `ncerc\rii noastre de a analiza autoritatea deliberativ-
legislativ\ (Parlamentul), autoritatea [efului statului (Pre[edintele
României)
[i autoritatea executiv\ (Guvernul)
impune l\murirea re-
gimului politic instituit `n ]ara noastr\ sub imperiul actualei Constitu]iei.
Doctrinarii de Drept Constitu]ional apreciaz\ c\ România
posed\ un regim politic (constitu]ional) semipreziden]ial
. Unii
autori apreciaz\ c\ regimul politic al României este
semipreziden]ial cu puternice influen]e parlamentare
.
23)
A[a cum am precizat `ntr-o lucrare anterioar\, regimul politic
89
23)
Nu mai nominaliz\m autorii. Invit\m lectorul s\-i descopere studiind doctrina Dreptului
Constitu]ional [i a Institu]iilor Politice din ]ara noastr\.

semipreziden]ial, `mbin\ elemente specifice ale regimului prezi-
den]ial pur cu elemente specifice ale regimului parlamentar.
24)
Regimul politic semipreziden]ial „caut\ s\ `nl\ture imperfec]i-
unile regimului preziden]ial [i a celui parlamentar.
Pre[edintele este ales de na]iune având rolul de mediator `ntre
puterile constituite `n stat. Puterea executiv\ este exercitat\ de c\tre
Guvern, condus de prim-ministru
. Dac\ `n regimurile semiprezi-
den]iale [eful statului este [i [eful puterii executive, `n regimurile
semipreziden]iale se instituie binomul Pre[edinte Guvern, fiecare
dintre aceste institui]ii având atribu]ii
proprii, distincte.“
24)
Acest regim politic (semi-preziden]ial – n.a.) – s-a dovedit a fi
capabil s\ realizeze o corect\ func]ionare a institu]iilor politico-
juridice, cu caracter etatic.
24)
Se constat\, f\r\ dificultate, c\ particularit\]ile regimului politic
semipreziden]ial se reg\sesc [i `n cadrul regimului politic instituit `n
România de Constitu]ia `n vigoare. Aceasta `nseamn\ c\ România
are un regim politic semipreziden]ial. Exist\ „bunomul“ {ef de stat –
Guvern, dar nu `n cadrul autorit\]ii executive. Manifestarea acestei
rela]ii porne[te de la „realitatea“ c\ [eful statului reprezint\ o autori
–
tate public\ autonom\
iar Guvernul reprezint\ autoritatea executiv\
.
Este adev\rat\ [i verificabil\ `n mod practic, [inteza existen]ei
unui regim politic semipreziden]ial puternic parlamentarizat
.
Autoritatea deliberativ-legislativ\ a României exercit\ un con-
trol tehnic dar [i substan]ial asupra tuturor actelor guvernamentale.
Instituirea, prin Constitu]ia României, a deleg\rii legislative sub
forma capacit\]ii Executivului de a emite ordonan]e de ur
gen]\,
de[i um-
bre[te oarecum preeminen]a Parlamentului, nu este de natur\ a infirma
parlamentizarea
regimului politic semipreziden]ial existent la noi `n ]ar\.
90
24)
A se vedea: Vasile Sorin Curp\n [i al]ii, Statul – institu]ie social-politic\ [i juridic\ fundamet-
al\, Bac\u, Editia I, 2006, pagina 76.

91
25)
Vasile Sorin Curp\n [i al]ii, Statul – institu]ie social – politic\ [i juridic\ fundamental\,Edi]ia I,
Bac\u, 2006, pagina 22
Controlul realizat de Parlament asupra ordonan]elor de urgen]\
guvernamentale, adoptate de c\tre Executiv, este `n m\sur\ s\
„`nfrâneze“
sporirea puterii Guvernului. Pe de alt\ parte, capacitatea
Executivului de „a legifera
“ reprezint\, `n opinia Constituantului
român, o delegare legislativ\ temporar\ de abilitare adoptat\ de
Parlament, `n prealabil (cum este cazul la ordonan]ele Guvernului
).
Ca atare, Executivul nu „confisc\“
prerogativele legislative
uzurpând par]ial autoritatea Legislativului.
Dimpotriv\, Executivul este continuu sub controlul Legislati-
vului `n respectarea principiului potrivit c\ruia guvernan]ii sunt sub
controlul reprezentan]ilor poporului
.
A[a fiind, preciz\m c\ ne `nsu[im ultima opinie referitoare la
regimul politic românesc.
Regimul politic semipreziden]ial cu nuan]e (influen]e) puter
–
nice din partea regimului parlamentar
este regimul propriu sub
imperiul actualei Constitu]ii.
O precizare, nu lipsit\ de interes, se mai impune totu[i no]iunea
de regim politic semipreziden]ial cu influen]e parlamentare
, de[i
acoper\ situa]ie real\ sub aspect constitu]ional – juridic, pare greoaie
[i de neasimilat.
S\ `i g\sim un remediu!!
Regimul politic semipreziden]ial
este astfel denumit deoarece
„la congruen]a elementelor specifice regimului parlamentar cu ele-
mente specifice regimului preziden]ial, cele din urm\ sunt pre-
cump\nitoare“.
25)
Dac\ elementele regimului preziden]ial nu mai sunt precum-
p\nitoare, datorit\ influien]elor puternice datorate recept\rii „ele-
mentelor“ din regimul parlamentar, atunci acest regim poate fi mai bine
individualizat prin sintagma juridic\ „regim politic semiparlamentar
“.

Noua sintagm\ – poten]ial\
– nu reflect\ preponderen]a ele-
mentelor specifice regimului parlamentar `n raport cu elementele
specifice regimului politic pur preziden]ial. Mai degrab\ identific\
regimul politic semipreziden]ial afectat de puternice influien]e par-
lamentare (adic\ din regimul politic parlamentar). Aceast nuan]\
exclude – ab initio
– utilizarea sinonim\, echivalent\, a no]iunilor
„regim politic semipreziden]ial
“ [i „regim politic semiparlamentar
“.
Ele nu reprezint\ acela[i concept.
Tocmai acest „regim politic smiparlamentar
“ s\ fie oare –
l\sând deoparte denumirea, evident conven]ional\, utilizat\ – carac-
teristic României post-revolu]ionare??
La urma urmelor nu titulatura
regimului politic sau
constitu]ional este cea care conteaz\ pentru buna func]ionare a
autorit\]ilor publice care concur\ direct [i nemijlocit la `nf\ptuirea
politicii statului.
Esen]ial\ „ni se pare“ colaborarea „concertul“ dintre
Parlament, Pre[edintele României [i Guvern. Ori, `n acest domeniu,
nici Dreptul Constitu]ional, nici {tiin]ele Politice nu de]in „re]ete“!!
Aceast\ colaborare `ntre Legislativ, {eful statului [i Executiv
depinde, `n mare m\sur\, de modalit\]ile concrete de manifestare a
fenomenului politic românesc; depinde de arta politicienilor de a
realiza, de „a face“ politic\ – o politic\ `n interesul guverna]ilor, a
societ\]ii civile, `n ansamblu; o politic\ (extern\) pentru mani-
festarea activ\ a interesului na]ional `n raport cu superputerile plan-
etei, cu ]er]e state de pe mapamond cât [i cu ]\rile membre ale
Uniunii Europene `ntre care [i ]ara noastr\ se reg\se[te de la
01.01.2007.
92

93
Cap. VV: Autoritatea jjudec\toreasc\
~n Titlul III, cap. VI din Constitu]ia României Legiuitorul
Constituant a reglementat „Autoritatea judec\toreasc\
“
~n cadrul capitolului men]ionat sunt enun]ate reguli [i principii
de organizare [i func]ionare a celei de-a treia „puteri" constituite `n
stat, „puterea“ judec\toreasc\
.
V om pune `n discu]ie mai `ntâi o chestiune preliminar\ legat\
de modul `n care au fost „sistematizate" capitolele titlului III al
Legii fundamentale.
~n mod firesc `n Cap. I a fost reglementat „Parlamentul
" (autori-
tatea deliberativ-legislativ\), `n Cap. II a fost reglementat\ autori-
tatea „public\" independent\ – Pre[edintele României
, Cap. III fiind
„dedicat
" puterii executive reprezentat\ de Guvernul României. ~n
mod firesc, `n Cap. IV au fost reglementate, `n ansamblu, raporturile
Parlamentului cu Guvernul (rela]iile Legislativ-Executiv).
Cap. V din titlul III al Constitu]iei reglementeaz\
"Administra]ia public\".
~n cap. VI (de altfel ultimul capitol al Titlului III) sunt regle-
mentate principiile fundamentale ale autorit\]ii ("puterii")
judec\tore[ti.
Noi `n]elegem c\ structural vorbind administra]ia public\ (cen-
tral\ [i local\) a fost reglementat\ imediat dup\ analiza raporturilor
din Legislativ [i Executiv, datorit\ faptului c\, tradi]ional, puterea
executiv-guvernamental\ a condus administra]ia. Exist\, e drept, o
leg\tur\ organic\ `ntre func]ia executiv\ [i administra]ia public\,
materializat\, spre exemplu, `n faptul c\ unii doctrinari ai Dreptului
Administrativ argumenteaz\ `n favoarea unei autorit\]i [i unei
func]ii comportând o natur\ dual\: executiv-administrativ\
.

Cu toate acestea p\rerea noastr\ este `n sensul c\ `n sistemati-
zarea materiei supus\ reglement\rii constitu]ionale, autoritatea
(„puterea“) judec\toreasc\
ar fi trebuit analizat\, reglementat\ ime
–
diat
dup\ „puterea“ executiv\.
Oricât de demonetizat ar fi principiul separa]iei/echilibrului
puterilor etatice, atâta timp cât prin revizuirea Constitu]iei României
a fost introdus\ expres
separa]ia func]iilor autorit\]ilor statice era
firesc ca Legiuitorul Constituant s\ reglementeze autorit\]ile pub-
lice ]inând seama de ordinea instituit\ `n art. 1 alin. (4) din Consti-
tu]ia României: "Statul
se organizeaz\ potrivit principiului separa-
]iei [i echilibrului puterilor – legislativ\, executiv\ [i judec\toreasc\
– `n cadrul democra]iei constitu]ionale".
A[a fiind, cât timp Constitu]ia României trateaz\ distinct
administra]ia
de autoritatea executiv\ (cum de altfel este [i normal),
credem c\ se impunea p\strarea compact\ [i tratarea unitar\, f\r\
intercal\ri, a celor trei func]ii fundamentale ale statului român.
~n cadrul cap. VI consacrat "Autorit\]ii judec\tore[ti
" sunt
incluse trei sec]iuni. Astfel, `n sec]iunea 1: "Instan]ele judec\tore[ti
"
sunt prev\zute principiile generale ale `nf\ptuirii justi]iei, statutul
judec\torilor [i regulile fundamentale privind organizarea [i compe-
ten]a instan]elor judec\tore[ti ( art. 124-126 ), precum [i reguli refer-
itoare la caracterul public al dezbaterilor, utilizarea limbii materne,
folosirea c\ilor de atac ( art. 127-art. 130 ).
~n sec]iunea a 2-a: „Ministerul Public
“ sunt reglementate rolul
acestei institu]ii [i statutul procurorilor ( art. 131 – art. 132 ).
~n cadrul sec]iunii a 3-a: „ Consiliul Superior al Magistraturii "
sunt reglementate: rolul [i structura acestei institu]ii precum [i atri-
bu]iile sale ( art. 133 – art. 134 ).
Cu privire la instan]ele judec\tore[ti art. 124 (~nf\ptuirea justi
–
]iei)
precizeaz\:
"(1). Justi]ia se `nf\ptuie[te `n numele legii.
(2). Justi]ia este unic\, impar]ial\ [i egal\ pentru to]i.
(3). Judec\torii sunt independen]i [i se supun numai legii."
94

95
No]iunea de justi]ie
comport\ mai multe `n]elesuri.
Sensul tehnic, pragmatic al no]iunii de justi]ie
implic\ scopul,
esen]a dreptului, receptat `n cea mai `nalt\ [i pur\ expresie (justi]ia
comutativ\).
Profesorul Mircea Djuvara, referindu-se la ideea de justi]ie
,
considera c\ aceasta presupune egalitatea ra]ional\ a unor persoane
libere, limitate `n activit\]ile lor numai prin drepturi [i obliga]ii.
Ideea de justi]ie presupune [i aptitudinea generaliz\rii, deci `n
ultim\ instan]\, egalitatea tuturor persoanelor f\r\ nici un privilegiu,
egalitate cât mai des\vâr[it\, care nu se ob]ine decât printr-un pro-
gres cât mai accentuat [i un studiu cât mai am\nun]it al situa]iilor de
fapt `n limitele drepturilor subiective [i a obliga]iilor corelative.
26)
Nu `n ultimul rând este necesar s\ preciz\m c\ ideea de justi]ie
include [i principiul universal al echit\]ii, care se caracterizeaz\ prin
aprecierea just\ din punct de vedere juridic, a fiec\rui subiect de drept.
~n literatura juridic\, atât român\ cât [i str\in\, no]iunii de
justi]ie i se atribuie [i alte sensuri.
Astfel, `ntr
-un sens lar
g
– lato sensu – justi]ia reprezint\ o virtu-
te, adic\ un sentiment de echitate.
Este evident c\ aceast\ no]iune, `n abstrac]iunea sa poart\ o
doz\ de subiectivism preluat\ `n raport de fiecare subiect de drept [i
totodat\ `n func]ie de perioada istoric\ reflectat\ `n gradul de dez-
voltare al societ\]ii umane.
~ntr-un sens tehnic – juridic
, justi]ia reprezint\ o func]ie de
jurisdictio, adic\ aptitudinea de a pronun]a dreptul cu ocazia solu-
]ion\rii unei cauze.
~mp\r]irea justi]iei este apanajul exclusiv al statului, `n virtutea
prerogativelor ce decurg din suveranitatea na]ional\.
~n sfâr[it, no]iunea de justi]ie desemneaz\ totalitatea
institu]iilor juridice prin intermediul c\rora se realizeaz\ atribu]iile
puterii (autorit\]ii) judec\tore[ti.
26)
Teoria general\ a dreptului (Enciclopedia juridic\). Drept ra]ional, izvoare [i drept pozitiv.
Editura All, Bucure[ti, 1995, pag. 224-228

~n raport cu aceast\ aptitudine justi]ia reprezint\ un serviciu
public al statului.
~n antichitate justi]ia era reprezentat\ de zei]a Themis care avea
figura unei femei severe, ce purta `ntr-o mân\ o balan]\, iar `n
cealalt\ mân\ o sabie, fiind legat\ la ochi.
Acest simbol al justi]iei a str\b\tut veacurile fiind consacrat [i
`n contemporaneitate.
Balan]a [i e[arfa care acoper\ ochii zei]ei semnific\ prerogati-
va esen]ial\ a judec\torului, aceea de a pronun]a dreptul – jurisdic-
tio. Dou\ sunt premisele necesare pentru `ndeplinirea acestei func]ii:
independen]a [i impar]ialitatea judec\torului
.
Judec\torul `n solu]ionarea cauzei deduse judec\]ii trebuie s\
aib\ `n vedere, `n mod exclusiv, drepturile [i interesele subiectelor
de drept participante la proces. El trebuie s\ ignore, cu des\vâr[ire,
orice element str\in procesului.
Sabia reprezint\ aptitudinea judec\torului de a ordona exe-
cutarea hot\rârilor pronun]ate. Aceasta `ntrucât hot\rârea
judec\toreasc\ definitiv\ `n situa]ia `n care nu ar fi urmat\ de exe-
cutare, ar constitui o simpl\ opinie a judec\torilor [i, `n consecin]\,
finalitatea practic\ a dreptului nu s-ar realiza.
Aceast\ putere de a comanda executarea hot\rârii
judec\tore[ti, exprimat\ prin formula executorie, este denumit\ `n
doctrina juridic\ imprium
.
Marele jurist Jhering scria `n lucraea sa "Lupta pentru drept
"
c\: "sabia f\r\ cump\n\ este puterea brutal\ … cump\na f\r\ sabie
este neputin]a dreptului… una nu merge f\r\ alta".
Justi]ia a fost considerat\ ca fiind `n esen]\ ceva abstract, ca o
stare ideal\ a societ\]ii caracterizat\ prin traducerea `n stare de facto
a integrit\]ii drepturilor subiective ale tuturor membrilor acesteia, ca
un vis de total\ libertate, de egalitate.
Justi]ia reprezint\ o stare caracterizat\ prin respectarea tuturor
perceptelor morale, ca o supunere fa]\ de perceptele religioase [i
respectiv ca un rezultat al realiz\rii cerin]elor normelor juridice.
96

97
Referirile cele mai vechi privitoare la justi]ie se `ntâlnesc la
sumerieni. Aceast\ civiliza]ie a l\sat primele coduri: Codul lui Lipit
– Istar din Akkad; Codul lui Ur – Nammu; Codul lui Bilalam [i
Codul lui Hammurabi.
~n codul lui Ur – Nammu se precizeaz\ c\ reformele ini]iate `n
timpul acestui suveran au fost f\cute "pentru a `nt\ri dreptatea `n
]ar\ [i pentru a cre[te bun\starea popula]iei".
27)
~n Grecia antic\ ideea de justi]ie a reprezentat o tem\ central\
a gânditorilor.
Platon – consider\ c\ ra]iunea, care este proprie fiin]ei umane,
reprezint\ criteriul [i "judec\torul" care `i permite s\ delimiteze ceea
ce este [i ceea ce trebuie s\ fie.
La acest mare filosof grec apar conceptele de drept natural, jus,
justi]ie, universalitate [i unitate, concepte care sunt p\r]i compo-
nente ale ra]iunii.
Platon a consacrat ideea unui drept obiectiv superior dreptului poz-
itiv precum [i ideea coresponden]ei justi]iei umane cu justi]ia divin\.
28)
Aristotel – a afirmat c\ justi]ia constituie o virtute al c\rei scop
`l reprezint\ prosperitatea altora [i nu a celui care ac]ioneaz\. Acesta
a `n]eles justi]ia atât `ntr-un sens larg, ca virtute suprem\ sau virtute
general\, cât [i `ntr-un sens restrâns, ca justi]ie particular\ sau
justi]ie specific\.
Marele filosof a consacrat o concep]ie proprie cu privire la
no]iunile de justi]ie [i drept, precum [i la raporturile dintre aceste
dou\ no]iuni.
Practic este vorba despre distinc]ia dintre TO DIKAION [i
DIKAIOSYNE.
TO DIKAION – semnific\ virtutea ca justi]ie, concretizat\ `n a
da fiec\ruia ce este al s\u (justi]ia particular\).
Al doilea concept DIKAIOSYNE – reprezint\ conformitatea
27)
V oytech Zamarovsky – „La `nceput a fost Sumerul“ – Editura Albatros, Bucure[ti, 1981, pagina
191.
28)
Albert Brimo. Les grands courents de la philosophie du droit et de l’État. 2-ieme, ed. Paris,
Editions A. Pedone, 1968, pag. 21

conduitei cu regulile de moral\, semnificând `n ultim\ instan]\,
suma tuturor virtu]ilor (justi]ia general\).
~n concep]ia stagiritului
29)
justi]ia este o propor]ie `ntre ceea ce
prime[ti [i ceea ce dai, este o propor]ie `ntre dou\ lucruri sau `ntre
dou\ persoane.
Esen]a justi]iei [i deci finalitatea acestui gen de comportament
este s\ nu de]ii mai mult deât partea ta [i nici mai pu]in (TA
AUTONEKEIN).
Rezult\ c\ justi]ia particular\ are menirea de a atribui fiec\ruia
ce este al s\u.
~n concep]ia marelui filosof oamenii nu sunt egali de la natur\,
de unde rezult\ c\ nici lucrurile nu sunt atribuite `n mod egal. Acest
aspect este "corectat" prin aplicarea dreptului.
Stagiritul considera justi]ia penal\ ca fiind un mijloc prin care
se ajunge la egalizarea indivizilor.
~n esen]\, judec\torul reprezint\ dreptul personificat
. Acesta se
str\duie[te s\ restabileasc\ egalitatea, luând câ[tig\torului câ[tigul
injust [i dând p\gubitului ceea ce a pierdut pe nedrept.
30)
Echitatea reprezint\ pentru Aristotel o form\ superioar\ de
justi]ie care are `n fundament prietenia (philia). Ea reprezint\ com-
plementul justi]iei [i are rolul de a umaniza dreptul. Ea poate fi
explicat\ prin aceea c\, de[i orice lege are caracter general, prin
natura sa, exist\ [i cazuri care nu pot fi `ncadrate `n norma general\.
Legiuitorul `n momentul `n care creaz\ legea are `n vedere
majoritatea cazurilor ce urmeaz\ a fi reglementate, `ns\ nu poate
cuprinde toate situa]iile concret – faptice, `n mod absolut.
Defectul generaliz\rii nu este imputabil legiuitorului `ntrucât
dac\ ar fi cunoscut `n momentul cre\rii legii toate circumstan]ele, ar
fi corectat-o.
Teoretic exist\ [i excep]ii de la regula originar\, acestea putând
forma o categorie ce poate fi obiect al unei noi reglement\ri juridice.
98
29)
Deoarece s-a n\scut `n Stagir, Aristotel a fost numit „Stagiritul“
30)
Theodore Gomperz. Les penseurs de la Grece. Histoire de la philosophie antique, III, Premiere
et deuxième ed, Lausanne, Libraire Payot & Cie, Paris, Libraire Felix Alcan, 1910, pagina 288.

Clasificarea conceptului de justi]ie s-a realizat prin contribu]ia
marilor jurisconsul]i ai Romei antice, cei care practic au `ntemeiat
[tiin]a dreptului.
La romani justi]ia – `n sens larg – desemna moralitatea; `n sens
restrâns no]iunea de justi]ie se contopea cu scopul ei, acela de a
atribui fiec\ruia ce este al s\u.
Pentru Cicero scopul dreptului – JUS CIVILE – consta `n
realizarea unei juste propor]ii `ntre lucruri, stabilizat pe baza legilor
[i a moravurilor.
Jurisconsultul Ulpian aprecia c\ "justi]ia este scopul artei
juridice".
No]iunile de drept natural
[i drept pozitiv
au fost frecvent uti-
lizate de jurisconsul]ii romani.
~n concep]ia roman\, dreptul natural este o manifestare a ideii
de dreptate, rezultat\ din natura lucrurilor.
Trebuie s\ remarc\m c\ `n dreptul roman no]iunea de JUS
NATURALE a comportat anumite intersect\ri cu no]iunea de JUS
GENTIUM.
No]iunea de Jus Gentium a semnificat ini]ial dreptul aplicabil
gintilor, `ns\ mai târziu aceast\ no]iune a avut semnifica]ia de drept
aplicabil pe teritoriul roman raporturilor juridice dintre cet\]eni [i
str\ini, precum [i raporturilor juridice dintre str\ini.
Spre finalul perioadei dominatului Jus Gentium a avut semnifi-
ca]ia unui drept aplicabil tuturor popoarelor, `ntrucât cuprindea
normele juridice similare la toate popoarele. {i `n aceast\ accep]iune
Jus Gentium era distinct `n raport cu Jus Naturale, aceasta din urm\
cuprinzând exclusiv normele eterne, imuabile [i universale.
Rezumând aspectele punctate anterior re]inem c\ doctrina
greco-roman\ delimita justi]ia ca valoare etatic\
de justi]ia ca va
–
loare juridic\
.
Din punct de vedere juridic, justi]ia se `nf\ptuie[te prin
respectarea dispozi]iilor cuprinse `n normele juridice.
Pentru ca cet\]enii s\ respecte legea – dreptul pozitiv – este
99

100
necesar ca legiuitorul s\ reglementeze `n mod just rela]iile sociale.
Normele juridice edictate trebuie s\ creeze "tiparul" pentru afir-
marea plenar\ a personalit\]ii fiec\rui individ, `n func]ie de con-
tribu]ia subiectelor de drept la dezvoltarea `n ansamblu a societ\]ii.
Din punct de vedere etic, justi]ia se extinde peste grani]ele
trasate de normele juridice.
Justi]ia, ca valoare etic\, se exprim\ prin intermediul
subiectelor de drept care particip\ activ la atingerea finalit\]ii avut\
`n vedere de legiuitor `n momentul legifer\rii.
~n consecin]\, respectarea activ\ a normelor de drept implic\
nu doar corectarea propriului comportament cu grija permanent\ a
regulariz\rii conduitei tuturor membrilor societ\]ii.
Func]ia dde aa jjudeca [[i ccorela]ia ccu pprincipiul
separa]iei/echilibrului „„puterilor“ „n sstat
~n Statul de Drept puterea eman\ de la popor [i apar]ine aceastuia.
Datorit\ acestui fapt puterea etatic\ este unic\, suveran\ [i indivizibil\.
~n scopul `ndeplinirii atribu]iilor ce revin statului exist\ diferite
categorii de organe care exercit\, fiecare `n parte, func]ii specifice.
~n literatura juridic\ constitu]ional\ a fost exprimat\ teza
potrivit c\reia principiul separa]iei "puterilor" `n stat `n forma sa cla-
sic\, trebuie "amendat".
31)
Acest principiu este considerat "mai mult o moral\ decât un
principiu de articulare riguroas\ a mecanismului statal".
32)
Al]i autori au apreciat c\ separa]ia puterilor `n stat reprezint\
"un simbol al libert\]ilor noastre care face parte din mitologia
politic\".
33)
31)
I. Deleanu, Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice, II, Editura Funda]iei „Chemarea“, Ia[i,
1992, pagina 32.
32)
I. Deleanu, Drept Constitu]ional
33)
R. Perrot, Institution judiciaries, 4 edition, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, pag 426-428

Judec\torul `n Statul de Drept trebuie s\ aib\ un rol esen]ial
concretizat `n impunerea puterii de control `n raport cu cet\]enii [i
cu celelalte "puteri" constituite `n stat.
Judec\torul este o emana]ie a Statului; el depinde de celelalte
"puteri" ale statului `ns\ misiunea sa este a le controla. Judec\torul
`[i manifest\ `n exterior activitatea prin dualitatea drept-for]\.
Datorit\ activit\]ii speciale desf\[urat\ de judec\tor acestuia
trebuie s\ i se asigure garan]ii `n raport cu celelalte "puteri". Pentru
a exista o "putere" judec\toreasc\ autonom\ trebuie s\ fie prioritat
`ndeplinite trei condi]ii, respectiv: organele care pronun]\ dreptul s\
fie adecvate acestei func]ii; desemnarea judec\torilor s\ nu depind\
de factorul politic [i s\ fie asigurat\ independen]a afectiv\ a per-
soanelor fizice `nvestite cu func]ia de judec\tor.
34)
Pentru existen]a Statului de Drept este necesar ca deciziile
organelor de stat, a autorit\]ilor publice s\ fie, la toate nivelurile,
limitate de existen]a normelor juridice, a c\ror respectare este garan-
tat\ de interven]ia judec\torului.
Deci, judec\torul reprezint\ "cheia de bolt\
" [i condi]ia de
realizare a Statului de Drept.
Ierarhia normelor juridice – [i inciden]a acestora – nu devine
efectiv\ decât dac\ este sanc]ionat\ din punct de vedere juridic. De
asemenea, drepturile fundamentale nu sunt asigurate `n mod real
decât `n m\sura `n care judec\torul poate s\ le asigure protec]ia.
Judec\torul – `n calitatea sa de garant al drepturilor fundamen-
tale având rolul de ap\r\tor al valorilor sociale – este `mputernicit s\
le ocroteasc\, chiar `mpotriva voin]ei majorit\]ii.
Controlul, fie de constitu]ionalitate a legilor, fie de legalitate a
actelor administrative, fie pentru respectarea drepturilor fundamen-
tale, reprezint\ criteriul esen]ial care caracterizeaz\ Statul de Drept.
Dac\ `n sistemul statului autoritat garan]ia drepturilor este
atribuit\ legii, judec\torul fiind considerat un slujitor al legii `n sis-
101
34)
R. Martin, J. Martin, le troisième pouvoir Presses des Editions CEF, Nisa, 1989, pag 28-29;
I. Deleanu, M. Enache, Statul de Drept, `n Dreptul nr. 7/1993, pagina 8.

temul Statului de Drept, judec\torul reprezint\ un garant al acesteia.
Dezvoltarea actual\ a Statului de Drept implic\ o concep]ie
nou\ cu privire la democra]ie. Democra]ia presupune respectul plu-
ralismului, participarea direct\ a cet\]enilor la treburile publice [i
garantarea drepturilor [i libert\]ilor inerente personalit\]ii umane.
Din aceast\ perspectiv\, existen]a judec\torului nu apare ca o denat-
urare, ea fiind un "instrument" de realizare a exigen]elor
democra]iei.
Judec\torul fiind supus legii trebuie s\ realizeze un echilibru
`ntre majoritate [i respectul drepturilor fundamentale. Justi]ia se
indentific\, din aceste puncte de vedere, cu etica [i `n]elepciunea
.
Justi]ia fiind exercitat\ ca o "putere" independent\, realizeaz\
echilibrul func]iilor legislative [i executive prin intermediul con-
trolului de constitu]ionalitate (acesta este specific exclusiv Cur]ii
Constitu]ionale), a actelor administrative.
"Puterea" judec\toreasc\ este aceea care permite ca declara]iile
de drepturi [i garan]iile constitu]ionale proclamate, s\ poat\ deveni
mai mult decât formul\ri teoretice [i s\ aib\ for]\ obligatorie pentru
indivizi, pentru autorit\]i, [i, `n ultim\ instan]\, pentru stat.
Judec\torul, fiind titular al "puterii" judec\tore[ti
este investit
cu puterea de a judeca – jurisdictie – iar aceast\ putere este echivoc\
:
judec\torul apar]ine statului care `l `nveste[te `n func]ie `ns\ el este
obligat s\ exercite un control asupra statului.
Judec\torul reprezint\, `n acela[i timp, puterea statului [i con-
traputerea acestei puteri. La origine "puterea" judec\toreasc\ este o
emana]ie a statului [i din aceast\ cauz\ judec\torul se conformeaz\
regulilor [i valorilor societ\]ii. Dar, `n acela[i timp, "puterea"
judec\toreasc\ ac]ioneaz\ ca o frân\, ca o contraputere, deoarece
are aptitudinea de a controla legalitatea actelor administrative, con-
stitu]ionalitatea actelor legislative [i executive [i poate asigura
ap\rarea drepturilor fundamentale ale cet\]enilor de orice v\t\mare,
care poate proveni chiar de la organele, de la autorit\]ile, altei "pu-
teri" constituite `n stat.
102

103
Orice imagine am avea despre justi]ie, aceasta trebuie s\ fie
independent\.
~n Statul de Drept, independen]a judec\torilor nu este un pri
–
vilegiu
acordat membrilor corpului judec\toresc
35)
, ea reprezentând
o garan]ie pentru cet\]eni! Orice subiect de drept trebuie s\ aib\
acces la justi]ie pentru a ob]ine o hot\râre judec\toreasc\ care s\-i
asigure respectarea drepturilor subiective privitoare la persoan\, la
bunuri [i la celelalte valori sociale ocrotite de lege. Acest drept –
confirmat prin liberul acces la justi]ie – ar fi iluzoriu dac\
judec\torul nu ar fi independent [i impar]ial
.
De aceea apreciem c\ independen]a reprezint\ o garan]ie a
impar]iabilit\]ii judec\torului. Impar]ialitatea presupune adoptarea
unei pozi]ii de deta[are `n raport cu p\r]ile din proces, de sistemul
politic [i de interesele generale sau particulare ale subiectelor de drept.
Judec\torul nu trebuie s\ aib\ niciun interes, nici general, nici
particular `n solu]ionarea cauzei cu care a fost `nvestit deoarece el
nu reprezint\ pe nimeni
, având doar rolul de protector al drepturilor
subiective v\t\mate.
Nicio voin]\ [i niciun interes nu pot condi]iona judecata sa, nici
m\car interesul majorit\]ii. ~n mod diferit `n raport cu "puterea" leg-
islativ\ sau cu cea executiv\, care sunt puteri ale majorit\]ii,
judec\torul `mparte dreptatea `n numele legii, ca exprimare a voin]ei
suverane a poporului, dar nu `n numele majorit\]ii, el trebuind s\
apere [i libert\]ile minorit\]ii.
Independen]a [i implicit impar]ialitatea judec\torului cere se-
pararea institu]ional\ a acesteia `n raport cu p\r]ile, cu acuza]ia pu
–
blic\
sau alte "puteri" constituite `n stat.
Independen]a judec\torilor trebuie s\ fie real\ [i concretizat\ `n
practic\, `n modul de organizare judec\toreasc\, oferind sistemului
mijloace opera]ionale necesare exigen]elor societ\]ii contemporane
[i abolind structurile arhaice, de paternalism guvernamental
exis-
tente `ntotdeauna `n ceea ce prive[te pe judec\tor.
35)
Avem „onoarea“ de a ne num\ra [i noi printre ace[tia.

Independen]a "puterii" judec\tore[ti trebuie s\ fie func]ional\,
or
ganic\
[i economic\
.
Independen]a or
ganic\ [i func]ional\
a judec\torilor se carac-
terizeaz\ prin existen]a unui organ de "guvernare" a corpului
judec\toresc, Consiliul Superior al Magistraturii, [i prin posibili-
tatea corespunz\toare condii]iilor din fiecare ]ar\ de a avea [i alte
consilii ale judec\torilor; prin inexisten]a oric\rei subordon\ri `ntre
judec\tori; a directivelor adresate judec\torilor din insta]ele "ier-
arhic inferioare"; prin inexisten]a oric\rui sistem de ierarhie `ntre
judec\torii aceleia[i instan]e.
Judec\torii nu trebuie s\ primeasc\ ordine sau instruc]iuni, cu
excep]ia deciziilor pronun]ate de instan]ele "superioare" de control
judiciar, `n solu]ionarea c\ilor de atac (apel, recurs).
Justi]ia contemporan\ necesit\ o adev\rat\ independen]\, rea-
lizat\ `n mod efectiv [i garantat\ de existen]a unui organism de
"autoguvernare" a judec\torilor – Consiliul Superior al Magistraturii
(C.S.M.).
Privire dde aansamblu – ssuccint\ –
asupra iindependen]ei iinstan]elor
[i aa jjudec\torilor
Din Principiile fundamentale referitoare la independen]a mag-
istraturii, adoptate la Milano `n anul 1985 [i confirmate de Adunarea
General\ a O.N.U. `n acela[i an, rezult\ c\ independen]a
judec\torilor
trebuie garantat\ de stat [i enun]at\ `n Constitu]ie sau
`n alt\ lege na]ional\, iar celelalte "puteri" constituite `n stat trebuie
s\ o respecte. (pct. 1)
.
A[a cum am men]ionat anterior art. 124 alin. (3) din Constitu]ia
României proclam\ acest principiu fundamental.
Textul constitu]ional precizat este `n concordan]\ cu "Proiectul
104

de principii privind independen]a puterilor judec\tore[ti", adoptat la
Siracusa, `n Italia, `n anul 1981, cu "Principiile fundamentale
privind independen]a puterii judec\tore[ti", adoptate de Adunarea
General\ a O.N.U. prin dou\ rezolu]ii, `n anul 1985.
Referitor la preocup\rile privitoare la consacrarea principiului
independen]ei judec\torilor, pe plan mondial, preciz\m c\ au fost
adoptate de organismele interna]ionale [i alte acte declarative cum
ar fi: Proiectul de Declara]ie Universal\ privind independen]a
justi]iei elaborat de Dr. Singhoi `n anul 1987; Principiile de la Tokyo
privind independen]a puterii judec\tore[ti `n regiunea juridic\ asiat-
ic\, adoptat `n anul 1981; Codul Asocia]iei Interna]ionale a
Avoca]ilor privind standardele minime de independen]\ a puterii
judec\tore[ti, adoptat la New Delhi, `n capitala Indiei, `n anul 1982
[i respectiv Proiectul Standardelor independen]ei puterii
judec\tore[ti [i a profesiei de avocat, elaborat `n anul 1986.
De principiu, `n doctrina juridic\, inclusiv cea constitu]ional\
se acrediteaz\ teza c\ independen]a judec\torilor poate fi analizat\
dintr-o dubl\ perspectiv\:
– o independen]\ func]ional\ a judec\torilor;
– o independen]\ personal\ a acestora.
Independen]a func]ional\ – porne[te de la ideea c\ justi]ia se
realizeaz\ prin intermediul unei categorii specializate de organe (de
autorit\]i), apte s\ `ndeplineasc\ func]ia de judecat\.
De asemenea, justi]ia trebuie s\ se `nf\ptuiasc\ pe baza
normelor de drept prestabilite de "puterea" legislativ\.
Din punctul de vedere func]ional puterea judec\toreasc\ tre-
buie s\ statueze asupra cauzelor deduse judec\]ii, f\r\ restric]ii,
amenin]\ri sau interven]ii, directe sau indirecte, din partea
justi]iabililor sau din partea altei "puteri" constituite `n stat, ori din
partea grupurilor de presiune.
Independen]a func]ional\ a judec\torului este or
ganic legat\ de
pozi]ia acestuia `n raport cu ceilal]i judec\tori de la aceea[i instan]\,
105

106
de la instan]ele de control judiciar "ierarhic superioare" sau `n raport
cu judec\torii care `ndeplinesc atribu]iile de conducere a respectivei
instan]e de judecat\ unde func]ioneaz\ judec\torul
.
Aceste principii declarative se reg\sesc `n documentele inter-
na]ionale enun]ate anterior [i `n mod deosebit `n dispozi]iile art. 2
din "Principiile fundamentale privind independen]a puterii
judec\tore[ti adoptate de Adunarea General\ a O.N.U., `n anul
1985.
~n România, `n conformitate cu legisla]ia `n vigoare, indepen
–
den]a func]ional\
a judec\torilor este consacrat\, `n mod indirect, `n
dispozi]iile Legii fundamentale.
Art. 126 alin. (1) al Constitu]iei României prevede: "Justi]ia se
realizeaz\ prin ~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie [i prin celelalte
instan]e judec\tore[ti stabilite de lege".
~n România func]ioneaz\ ca institu]ii cu caracter jurisdic]ional
urm\toarele instan]e: judec\toriile, tribunalele, cur]ile de apel [i
~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie.
~n limitele legii func]ioneaz\ [i instan]ele militare.
Stabilirea prin lege – lege or
ganic\
– a instan]elor judec\tore[ti
a num\rului acestora, a procedurii de judecat\ [i a competen]ei
reprezint\, `n opinia noastr\, un element fundamental, o piatr\ de
temelie `n consacrarea independen]ei func]ionale a judec\torilor.
Prevederile art. 124 alin. (1) coroborat cu alin (3), genereaz\
totala independen]\ a judec\torilor `n raport cu "puterea" legislativ\
sau cu exponen]ii "puterii" executive.
Independen]a judec\torului nu prive[te `ns\ raporturile cu
dreptul pozitiv (obiectiv). Altfel spus, judec\torul nu este indepen-
dent fa]\ de lege.
"Puterea" judec\toreasc\ este chemat\ s\ aplice Dreptul. Ea nu
poate refuza aplicarea legilor nici `n mod direct [i nici indirect prin
interpretare – `n spiritul contrar voin]ei legiuitorului – `ntrucât `n
acest fel s-ar `ndep\rta de mobilul scop al pronun]\rii Dreptului, `n
condi]iile de independen]\ [i de impar]ialitate.

*
* *
Independen]a judec\torului presupune [i o latur\ personal\
,
referitoare la statutul acestui "personaj cheie" al societ\]ii contem-
porane. Independen]a personal\ se manifest\ cu prioritate, `n priv-
in]a carierei profesionale a judec\torului cu scopul de a-l feri pe
acesta de ingerin]ele [i capriciile celorlalte "puteri" constituite `n
stat [i `n mod deosebit `n raport cu "puterea" executiv\
.
Independen]a func]ional\ trebuie s\ fie dublat\ de indepen-
den]a personal\ a judec\torului `ntrucât, `n acest mod se poate
asigura [i garanta o independen]\ real\ a reprezentan]ilor "puterii"
judec\tore[ti.
Analiza statutului judec\torului – cu privire special\ asupra
condi]iilor de selec]ionare
, a modului de investire `n func]ie [i a
aplic\rii sanc]iunilor disciplinare
s-a realizat, al\turi de alte chestiu-
ni, `n una dintre cele mai importante lucr\ri ale noastre.
36)
~n acest
context vom prezenta, `n mod succint, elementele care compun [i
garanteaz\ totodat\ independen]a personal\
a judec\torului.
Curtea European\ a Drepturilor Omului a statuat c\ reprezint\
criterii de apreciere a independen]ei personale a judec\torilor,
urm\toarele condi]ii: selec]ionarea [i numirea judec\torului, durata
numirii `n func]ie [i existen]a garan]iilor conferite judec\torului
`mpotriva oric\ror influen]e exterioare actului de justi]ie.
~n ]ara noastr\ judec\torii sunt selec]iona]i `n conformitate cu
legisla]ia `n vigoare, ulterior fiind numi]i `n func]ie prin Decret al
Pre[edintelui României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii.
~nvestirea candida]ilor `n func]ia de judec\tor cunoa[te pe plan
interna]ional dou\ modalit\]i: fie ca urmare a numirii, fie ca urmare
a or
ganiz\rii de alegeri
.
107
36)
“Independen]a judec\torilor [i garan]iile ei juridice“, aceast\ tez\ urmeaz\ a fi publicat\

Consider\m c\ sistemul alegerii judec\torilor ar conduce la
dependen]a acestora `n raport cu electoratul sau `n raport cu
grupurile de presiune din cadrul societ\]ii.
Exponen]ii "puterii" legislative sunt ale[i de electorat cu scop-
ul elabor\rii [i aplic\rii politicii, `n acord cu programele de
guvernare adoptate de partidele politice.
Judec\torii, `n calitate de membri ai "puterii" judec\tore[ti, nu
exercit\ func]ia `n temeiul op]iunilor politice [i nu au ca scop ela-
borarea politicii generale a statului. Rolul judec\torilor se circum-
scrie aplic\rii legii [i drept consecin]\, se extinde [i cu privire la
controlul modului `n care se aplic\ dreptul pozitiv (obiectiv).
De lege lata, numirea judec\torilor, cu excep]ia celor stagiari,
se face de Pre[edintele României, prin Decret preziden]ial.
Pentru a estompa interven]ia "puterii" executive [i rolul aces-
teia `n numirea judec\torilor, Constitu]ia României a `nfiin]at
Consiliul Superior al Magistraturii, care are aptitudinea de a prop-
une [efului statului candida]ii `n vederea numirii `n func]iile
vacante.
~n acord cu prevederile punctului 10 din Principiile fundamen-
tale asupra independen]ei magistraturii recrutarea judec\torilor se
realizeaz\ prin concurs de admitere `n magistratur\, absolvirea
Institutului Na]ional al Magistraturii (I.N.M.) [i promovarea exam-
enului de capacitate.
Tot circumscris\ laturii personale a independen]ei judec\torilor
este institu]ia inamovibilit\]ii.
Inamovibilitatea – este o institu]ie `n virtutea c\reia judec\torii
nu pot fi revoca]i din fun]ie, suspenda]i, transfera]i, pensiona]i sau
sanc]iona]i disciplinar decât `n cazurile [i `n condi]iile prev\zute de
dispozi]iile legale.
Guvernele autoritate nu doresc instituirea inamovibilit\]ii cor-
pului judec\toresc [i chiar "lupta" `mpotriva legifer\rii acestei insti-
108

109
tu]ii, considerând-o o piedic\ `n calea realiz\rii "obiectivelor
guvern\rii".
F\r\ `ndoial\, acordarea inamovibilit\]ii judec\torilor "tr\-
deaz\" caracterul democratic al statului [i respectul "puterilor" etat-
ice fa]\ de lege.
Scopul principal al acord\rii inamovibilit\]ii judec\torilor `l
reprezint\ protejarea acestora `n raport cu "puterea" executiv\
.
Judec\torul este ap\rat de institu]ia inamovibilit\]ii `n
condi]iile `n care `[i exercit\ corect atribu]iile de serviciu [i are o
conduit\ profesional\ [i social\ demn\.
~n ipoteza `n care judec\torul s\vâr[e[te abateri disciplinare sau
`ncalc\ regulile de conduit\ prev\zute de Codul deontologic se va
angaja, `n formele prestabilite [i `n condi]iile legii, r\spunderea
juridic\ disciplinar\.
37)
Tot sub aspect personal independen]a judec\torilor este asigu-
rat\ prin stabilirea unei salariz\ri corespunz\toare a judec\torilor.
Fiind `ngr\dit prin incompatibilit\]i [i interdic]ii, prin modul `n
care judec\torul este perceput `n spectrul social (sub raportul
calit\]ii morale a conduitei sale), la care putem ad\uga cantitatea [i
calitatea muncii pe care o presteaz\, judec\torul
trebuie s\ dispun\
de o indemniza]ie decent\, care s\ compenseze toate restric]iile pe
care societatea [i legea i le impune.
~n sfâr[it, pentru a contura elementele care compun, sub aspect
personal, independen]a judec\torului, este necesar s\ ne referim [i la
forma]ia profesional\.
~n scopul asigur\rii independen]ei, judec\torul trebuie s\
studieze continuu doctrina juridic\ [i jurispruden]a.
Este recomandabil ca judec\torii, `n general, s\ se specializeze
`n cadrul ciclurilor universitare de `nv\]\mânt superior.
Aceasta `ntrucât un judec\tor slab preg\tit sau ignorant este
predispus mai u[or la dependen]\ `n raport cu alte autorit\]i "ier-
arhice" sau exterioare justi]iei ori cu justi]iabilii. De aceea, legisla]ia
37)
P. Vasilescu, Tratat teoretic [i practic de procedur\ civil\, vol. I, Ia[i, pagina 299

110
`n domeniu impune obligativitatea efectu\rii unor stagii periodice
de preg\tire sau de perfec]ionare profesional\.
Independen]a unui judec\tor implic\ din partea persoanei fiz-
ice `nvestit\ `n aceast\ func]ie anumite calit\]i morale, `ntre care
amintim: curaj, obiectivitate [i erudi]ie
.
A[adar toate elementele analizate trebuie grefate pe caracterul
[i pe profilul moral al persoanei fizice `nvestit\ `n func]ia de
judec\tor pentru c\ scopul ultim al asigur\rii independen]ei `l
reprezint\ pronun]area unor hot\râri judec\tore[ti legale, temeinice
[i demne de `ncrederea societ\]ii.
38)
~n sec]iunea a 2-a al cap. VI din Titlul III al Constitu]iei
României Legiuitorul Constituant a reglementat Ministerul Public
.
Din analiza art. 131 din Constitu]ia României se re]ine c\
Ministerul Public, `n activitatea judiciar\
, reprezint\ interesele ge-
nerale ale societ\]ii [i ap\r\ ordinea de drept, precum [i drepturile [i
libert\]ile cet\]enilor.
Ministerul Public `[i exercit\ atribu]iile prin procurori
consti-
tui]i `n parchete
. Aceste "parchete
" func]ioneaz\ pe lâng\ instan]ele
judec\tore[ti.
Procurorii din cadrul parchetelor conduc [i supravegheaz\
activitatea de cercetare penal\ a poli]iei judiciare.
Pe noi nu ne intereseaz\, `n aceast\ lucrare, decât aspectele de
ordin constitu]ional referitoare la Ministerul Public.
Este lesne de observat c\ Constituantul a optat pentru "inte
–
grarea
" Ministerului Public `n cadrul "Autorit\]ii judec\tore[ti".
A[a cum am mai precizat la `nceputul lucr\rii, unii doctrinari
au manifestat serioase rezerve fa]\ de "`ncadrarea" Ministerului
Public `n "puterea" judec\toreasc\.
Au ap\rut multe studii de specialitate, monografii sau cursuri
38)
S\ ne fie `ng\duit\ aceast\ analiz\ mai detaliat\. Subiectivitatea noastr\, totu[i `[i spune
cuvântul!!

universitare `n care autorii doctrinari de prestigiu, afirmau necesi-
tatea consider\rii Ministerului Public ca parte component\ a "puterii
executive".
Al]i autori precizeaz\ o solu]ie mai nuan]at\ `n sensul c\
Ministerul Public, prin rolul [i modul de organizare, are o natur\
dual
\: executiv [i judiciar (`n niciun caz judec\toresc!!).
Altfel spus, Ministerul Public ar trebui s\ fie un organ al
autorit\]ii executive cu competen]e materializate pe plan judiciar.
Aceast\ solu]ie ni se pare corect\ [i o `mbr\]i[\m f\r\ rezerve.
Membrii Ministerului Public nu pronun]\ Dreptul [i nu au
competen]a de a statua (de a solu]iona) raporturile juridice devenite
litigioase.
Dac\ Constituantul a avut `n vedere tradi]ia organiz\rii
judec\tore[ti a României, atunci era necesar ca titulatura cap. VI din
Titlul III al Constitu]iaei României s\ fie eventual modificat din
"Autoritatea judec\toreasc\" `n "Autoritatea judiciar\" pentru a
putea cuprinde [i Ministerul Public.
Tot ceea ce poart\ sintagma "judec\toresc
" nu se poate referi
decât la instan]ele judec\tore[ti
[i la membrii care le compun
–
judec\torii
.
De[i actuala Lege privind statutul judec\torilor [i procurorilor
(nr. 303/2004 – publicat\ `n Monitorul Oficial nr. 576/29.06.2004,
sub numele de "Legea privind statutul magistra]ilor
" republicat\ cu
aceast\ denumire `n Monitorul Oficial nr. 826/13.09.2005 face o
distinc]ie mai puternic\, `n raport cu vechile reglement\ri, `ntre
judec\tori
[i procurori
, totu[i chiar Constitu]ia României le
recunoa[te acestor categorii profesionale calitatea de magistra]i
.
Art. 40 alin. (3) din Constitu]ie se refer\ expres la
"magistra]i
"; de asemenea art. 133 din Legea fundamental\ regle-
menteaz\ Consiliul Superior al Magistraturii
care dispune de dou\
sec]ii, una pentru judec\tori,
alta pentru procurori, dar se specific\
c\ un num\r de membri ai Consiliului "sunt ale[i `n adun\rile ge-
111

nerale ale magistra]ilor
…" (art. 133 alin. (2) lit. "a" din Constitu]ia
României)
Dup\ ce prin Legea nr. 92/1992 cu modific\rile ulterioare
legiuitorul a men]ionat "Corpul magistra]ilor
", `n lumina celor mai
recente acte normative `n domeniu, se pare c\ legiuitorul
inten]ioneaz\ separarea
celor dou\ categorii de func]ii.
Noi nu dorim s\ coment\m inten]ia legiuitorului, dar am argu-
mentat mai sus c\ judec\torii [i procurorii
sunt considera]i magis
–
tra]i
de c\tre Legea fundamental\ a României.
~n aceste condi]ii Legiuitorul nu are aptitudinea de a exclude
utilizarea no]iunii de "magistrat
".
Evident, de[i sunt "magistra]i
", judec\torii [i procurorii
au – [i
trebuie s\ aib\ – statute profesionale distincte, `n raport cu atribu]iile
pe care le exercit\ `n mod concret: primii
`nf\ptuiesc justi]ia
(judec\torii
) iar ceilal]i
ap\r\ interesele generale ale societ\]ii, `n
cadrul activit\]ii judiciare (procurorii
).
Cunoa[tem din activitatea practic\, cu caracter profesional, c\
exist\ [i se manifest\ o oarecare "rivalitate
?" sau poate "invidie
?"
`ntre judec\tori, ca magistra]i care `nf\ptuiesc justi]ia (penal\ `n
cazul nostru) [i procurori, ca magistra]i ai parchetului
.
Este mai presus de orice dubiu c\ rela]iile dintre magistra]ii
judec\tori
[i magistra]ii procurori
trebuie s\ se desf\[oare cu bun\-
credin]\, colegialitate, dar cu respectarea statutului fiec\rei categorii
de func]ii `n parte.
Procurorii nu trebuie s\ `i subestimeze pe judec\tori [i nici s\
`i considere drept "privilegia]i
" pe ace[tia pentru faptul c\ ei `nf\ptu-
iesc justi]ia!!
Judec\torii, la rândul lor, nu trebuie s\ `i considere pe procurori
drept "instrumete
" sau "simpli auxiliari
" ai justi]iei!!
Conlucrarea, `n limitele legii, dintre judec\tori [i procurori fun-
damentat\ pe onestitate caracterizeaz\ sau trebuie s\ caracterizeze
raporturile dintre cele dou\ categorii de magistra]i
.
112

113
~n cadrul sec]iunii a 3-a din cap. VI, Titlul III al Constitu]iei
României este reglementat\ institu]ia "Consiliului Superior al
Magistraturii
". (art. 133)
O parte din rolul [i atribu]iile Consiliului Superior al
Magistraturii le-am enumerat la analiza instan]elor judec\tore[ti.
Mai remarc\m faptul c\ institu]ia Consiliului Superior al
Magistraturii
func]ioneaz\ `n plen
(când particip\ [i cei doi
reprezentan]i ai societ\]ii civile) sau `n sec]iile `nfiin]ate: una pentru
judec\tori [i una pentru procurori
.
Hot\rârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot
secret. Durata mandatului membrilor Consiliului este de 6 ani
. Din
Consiliu fac parte [i ministrul justi]iei, pre[edintele ~naltei Cur]i de
Casa]ie [i Justi]ie [i procurorul general al Parchetului de pe lâng\
~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie.
Consiliul Superior al Magistraturii `[i alege un pre[edinte din-
tre magistra]ii de carier\
pentru un mandat de un an
.
{eful statului, când particip\ la lucr\rile Consiliului Superior al
Magistraturii, le prezideaz\.
~n dezvoltarea dispozi]iilor constitu]ionale a fost adoptat\
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
39)
Prevederile acestei legi sunt de domeniul organiz\rii autorit\]ii
judec\tore[ti. Ele nu sunt analizate, `n detaliu, `n lucrarea de fa]\
deoarece cercetarea noastr\ se circumscrie efectiv Dreptului
Constitu]ional [i Institu]iilor Politice.
39)
Republicat\ `n Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 827/13.09.2005

114
Cap. VVI: Avocatul PPoporului
Institu]ia "A
vocatul Poporului
" a fost reglementat\ `n cadrul
cap. IV din Titlul II al Constitu]iei României.
Art. 58
– Numirea [i rolul
"(1). Avocatul Poporului este numit pe o durat\ de 5 ani pentru
ap\rarea drepturilor [i libert\]ilor persoanelor fizice. Adjunc]ii
Avocatului Poporului sunt specializa]i pe domenii de activitate.
(2). Avocatul Poporului [i adjunc]ii s\i nu pot `ndeplini nici o
alt\ func]ie public\ sau privat\, cu excep]ia func]iilor didactice din
`nv\]\mântul superior.
(3). Organizarea [i func]ionarea institu]iei Avocatul Poporului
se stabilesc prin lege organic\."
Art. 59
– Exercitarea atribu]iilor
"(1). Avocatul Poporului `[i exercit\ atribu]iile din oficiu sau la
cererea persoanelor lezate `n drepturile [i `n libert\]ile lor, `n limitele
stabilite de lege.
(2). Autorit\]ile publice sunt obligate s\ asigure Avocatului
Poporului sprijinul necesar `n exercitarea atribu]iilor sale."
Art. 60
– Raportul `n fa]a Parlamentului
"Avocatul Poporului prezint\ celor dou\ Camere ale
Parlamentului rapoarte anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot
con]ine recomand\ri privind legisla]ia sau m\suri de alt\ natur\ pen-
tru ocrotirea drepturilor [i libert\]ilor cet\]enilor".
~n primul rând pentru a nu stârni nedumeriri trebuie s\ facem
unele preciz\ri.
Institu]ia Avocatul Poporului este tratat\ de doctrinarii

Dreptului Constitu]ional ca o garan]ie constitu]ional\ a drepturilor [i
libert\]ilor publice. ~n consecin]\, aceast\ institu]ie este tratat\ `n
strâns\ leg\tur\ cu drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle fundamentale
ale cet\]enilor români.
~n sistematizarea titlului II al Constitu]iei României,
Legiuitorul Constituant a consacrat ultimul capitol tocmai institu]iei
pe care noi o analiz\m.
Având `n vedere argumentele expuse anterior ar fi fost mai
firesc s\ trat\m institu]ia Avocatul Poporului `n cadrul p\r]ii a II-a a
lucr\rii, dedicat\ "Drepturilor
, libert\]ilor [i `ndatoririlor fundamen
–
tale ale cet\]enilor români
".
Am optat pentru tratarea acestei institu]ii `n aceast\ parte a
lucr\rii consacrat\ "Puterii de stat `n România
" deoarece apreciem
c\ A
vocatul Poporului constituie o autoritate public\
.
Importan]a acestei autorit\]i publice se relev\ atât `n leg\tur\
cu protejarea [i garantarea drepturilor [i libert\]ilor fundamentale
cât [i `n raport cu grija manifestat\ de puterea public\ `n prezervarea
[i conservarea acestor drepturi [i libert\]i
.
Altfel spus, tradi]ional `n analiza institu]iei Avocatul Poporului
accentul cade pe valoarea [i pe importan]a drepturilor subiective
recunoscute cet\]enilor (drepturi [i libert\]i fundamentale, f\r\
`ndoial\). De altfel, aceasta a fost [i ra]iunea Legiuitorului
Constituant `n sistematizarea reglement\rilor.
Dac\ proced\m la analiza institu]iei Avocatul Poporului `n
strâns\ corela]ie cu autorit\]ile etatice ale României este evident c\
accentul cade asupra evolu]iei [i a reglement\rii institu]iei ca atare,
sub aspectul dreptului pozitiv (obiectiv).
*
* *
~n temeiul dispozi]iilor constitu]ionale, care reglementeaz\
pentru prima dat\ o astfel de "autoritate
" `n România, a fost adoptat\
115

Legea nr. 35/1997, `n [edin]a comun\ a Camerei Deputa]ilor [i a
Senatului, la data de 21.02.1997.
Institu]ia reglementat\ `n Constitu]ia României `[i are izvorul
`n institu]ia Ombusman
-ului suedez
.
Autoritatea public\ Avocatul Poporului reprezint\ un "instru
–
ment complementar
" al Parlamentului, instituit pentru realizarea
controlului autorit\]ii executive.
Mandatul Avocatului Poporului era ini]ial de 4 ani
conform dis-
pozi]iilor Constitu]iei României adoptat\ prin referendum na]ionala
la 08.12.1991.
Ulterior, dup\ revizuirea Constitu]iei României `n anul 2003,
mandatul Avocatului Poporului a fost m\rit, ca durat\, la 5 ani
.
De asemnea sub imperiul Constitu]iei României, anterior
revizuirii, Avocatul Poporului era numit de Camera "superioar\" a
Parlamentului României – de Senat.
Dup\ revizuirea constitu]ional\, art. 65 lit. "i" din Constitu]ia
României prevede c\ cele dou\ Camere parlamentare, cu votul
majorit\]ii deputa]ilor [i a senatorilor, numesc
A
vocatul Poporului
.
Poate candida la numirea `n aceast\ demnitate public\
orice
cet\]ean al României care `ndepline[te condi]iile de numire stabilite
pentru demnitatea de judec\tor al Cur]ii Constitu]ionale
. Analizând
prevederile art. 143 din Constitu]ia României putem stabili, `n mod
indirect, care sunt condi]iile necesare pentru ca un cet\]ean român
s\ exercite demnitatea public\ de "A
vocat al Poporului
".
Art. 143
: "Judec\torul Cur]ii Constitu]ionale trebuie s\ aib\
preg\tire juridic\ superioar\, `nalt\ competen]\ profesional\ [i o
vechime de cel pu]in 18 ani `n activitatea juridic\ sau `n `nv\]\mân-
tul juridic superior.
Cu excep]ia cet\]eniei române persoana fizic\ care candideaz\
trebuie s\ `ndeplineasc\ cumulativ alte trei condi]ii:
A) – s\ posede preg\tire juridic\ superioar\. De principiu, pen-
tru aceast\ demnitate public\, candida]ii sunt doctori `n [tiin]e juridice.
116

117
B)- s\ aib\ `nalt\ competen]\ profesional\. Aceasta pre-
supune `ndeplinirea, anterior depunerii candidaturii, a unor func]ii
publice sau demnit\]i de o extrem\ importan]\. Candidatul trebuie
s\-[i fi exercitat atribu]iile specifice func]iei sau demnit\]ii publice
cu competen]\ profesional\ de excep]ie.
C)- s\ aib\ vechime de cel pu]in 18 ani `n activitatea juridic\
sau `n `nv\]amântul juridic superior. Este o condi]ie de vechime
impus\ candidatului la demnitatea public\ de Avocat al Poporului.
Num\rul de ani solicita]i nu este exagerat, având `n vedere
importan]a acestei demnit\]i publice.
Evident vechimea poate fi `n activitatea juridic\ practic\ (mag
–
istratura, de ce nu avocatur\, notariat) sau `n `nv\]\mântul juridic
superior
.
Aceast\ modalitate alternativ\ (vechime `n profesii practice
sau `n `nv\]\mântul juridic superior) este firesc prev\zut\, fiind de
notorietate c\ persoanele fizice cu `nalt\ competen]\ profesional\ [i
cu preg\tire academic\ `n ciclurile avansate din `nv\]\mântul uni-
versitar, profeseaz\ `n cadrul Facult\]ilor de Drept din România, `n
calitate de cadre didactice universitare.
Avocatul Poporului dispune de independen]\
`n raport cu orice
alt\ autoritate public\. El nu poate `ndeplini o alt\ func]ie sau dem-
nitate public\ tocmai pentru a i se conserva independen]a (cu
excep]ia func]iilor didactice din `nv\]\mântul superior, desigur).
Astfel recomand\rile f\cute de Avocatul Poporului nu pot fi cenzu-
rate de Parlament [i nici de Justi]ie. Avocatul Poporului nu este
supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, mandatul s\u nu
poate fi re`noit decât o singur\ dat\.
40)
Avocatul Poporului `n exercitarea atribu]iilor specifice dispune
de anumite mijloace [i mecanisme de ac]iune
.
40)
A se vedea: Legea nr.35/1997, publicat\ `n Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
844/15.09.2004

118
El prime[te [i repartizeaz\ cereri privind eventuala `nc\lcare a
drepturilor [i libert\]ilor cet\]enilor români de c\tre autorit\]ile
administra]iei publice
. Urm\re[te selec]ionarea peti]iilor, solicitând,
dac\ este cazul, `ncetarea `nc\lc\rii drepturilor [i libert\]ilor,
repunerea `n drepturi a peti]ionarilor [i acoperirea prejudiciilor.
Avocatul Poporului se poate sesiza la cererea cet\]enilor
v\t\ma]i `n drepturile lor sau din oficiu
.
~n orice caz este necesar\ urm\toarea precizare: nu fac
obiec-
tul activit\]ii Avocatului Poporului cererile referitoare la actele
emise de Camerele Parlamentului, la actele Pre[edintelui României
[i a Guvernului ]\rii, a Cur]ii Constitu]ionale, ale Pre[edintelui
Consiliului Legislativ [i ale "puterii" judec\tore[ti precum [i
cererile privitoare la actele sau faptele `ncheiate ori s\vâr[ite de dep-
uta]i [i de senatori.
Se recunoa[te Avocatului Poporului aptitudinea de a efectua
anchete `n vederea verific\rii temeiniciei sesiz\rilor cet\]enilor
români.
Avocatul Poporului prezint\ celor dou\ Camere parlamentare, fie
anual, fie la solicitarea acestora, rapoarte
. Prezentarea unor astfel de
rapoarte nu trebuie s\ conduc\ la ideea subordon\rii func]ionale, efec-
tive, a Avocatului Poporului `n raport cu "puterea" deliberativ-legisla-
tiv\. ~n consecin]\, Avocatul Poporului beneficiaz\ de independen]\ `n
activitatea desf\[urat\ [i de autonomie
`n raport cu autoritatea public\
care `l nume[te
[i eventual `l revoc\
– Parlamentul României.
*
* *
La finalul acestor succinte observa]ii se impune o `ntrebare cu
efect imediat asupra "terminologiei
" utilizate, dar cu repercursuini
asupra fondului discu]iei
– analiza autorit\]ilor publice.
Este "A
vocatul Poporului
" doar o institu]ie
sau o autoritate
public\
`n adev\ratul sens al cuvântului?

119
Doctrinarii constitu]ionali[ti când se refer\ la "A
vocatul Popo
–
rului
" utilizeaz\ sintagma de "institu]ie". Chiar [i noi l-am denumit
astfel `n observa]iile anterioare.
Re]inem totodat\ c\, Constituantul nu a inclus institu]ia
Avocatului Poporului `n T
itlul III al Legii fundamentale
, referitor la
"Autorit\]ile publice
".
Prin natura atribu]iilor pe care le are – conferite pe cale consti-
tu]ional\ [i legal\ – A
vocatul Poporului
dobânde[te caracterele unei
autorit\]i publice
.
De aceea noi apreciem c\ institu]ia
A
vocatului Poporului
prin
rolul s\u [i prin atribu]iile care `i sunt conferite, constituie o autori
–
tate public\ sui generis
.
Calificarea acestei institu]ii ca fiind o autoritate public\ nu este
de natur\
s\ dezechilibreze `n vreun fel principiul fundamental,
dup\ care se ghideaz\ `nsu[i Legiuitorul Constituant, al echilibrului
[i separa]iei "puterilor" constituite `n stat
.
41)
Noi am calificat institu]ia "Avocatului Poporului" ca fiind o
autoritate public\ datorit\ rolului s\u `n garantarea drepturilor [i li-
bert\]ilor fundamentale ale cet\]enilor români. Numai `n mod sub-
sidiar am "apelat" la "for]a", la capacitatea [i aptitudinile acestei
institu]ii pentru a `ncerca motivarea ideii noastre.
42)
41)
A se vedea art. 1 alin. (4) din legea fundamental\.
42)
Este doar un punct de vedere. Reinter\m faptul c\ „A
vocatul poporului
“este considerat, `n
doctrin\, o institu]ie
.

Cap. VVII: Curtea CConstitu]ional\ aa RRomâniei
~n cadrul T
itlului
V
din Constitu]ia României
este reglementat\
Curtea Constitu]ional\.
Legiuitorul constituant a structurat con]inutul Titlului V astfel:
art. 142
– Structura Cur]ii Constitu]ionale; art. 143
– Condi]ii de
numire a judec\torilor Cur]ii Constitu]ionale; art. 144
– Incompati-
bilit\]ile specifice func]iei de judec\tor al Cur]ii Constitu]ionale; art.
145
– Independen]a [i inamovibilitatea judec\torilor Cur]ii Constitu-
]ionale; art. 146
– Atribu]iile Cur]ii Constitu]ionale [i art. 147
– Deci-
ziile pronun]ate de Curtea Constitu]ional\ [i implicit efectele aces-
tor decizii.
Instituirea Cur]ii Constitu]ionale `n peisajul constitu]ional
românesc a constituit o inova]ie a Legiuitorului Constituant.
A[a cum am avut ocazia s\ mai preciz\m `n capitolul I a primei
p\r]i din prezenta lucrare, fundamentarea [i func]ionarea Cur]ii
Constitu]ionale este de natur\ s\ modifice "schema clasic\
" a "pu-
terilor" etatice. Echilibrul [i separa]ia "puterilor" statale pare a fi ire-
mediabil afectate de modul de func]ionare [i mai ales de atribu]iile
Cur]ii Constitu]ionale.
Curtea Constitu]ional\ a preluat "coroana" care `n mod tradi]io-
nal `n România apar]inuse autorit\]ii ("puterii") judec\tore[ti. Este
vorba de aptitudinea de exercitare a controlului constitu]ionalit\]ii
legilor.
Fiind deposedat\ de aceast\ atribu]ie de excep]ie, autoritatea
judec\toreasc\ a r\mas, `n continuare, competent\ s\ solu]ioneze
cauzele civile [i penale precum [i cauzele administrative, care prin
natura lor implic\ verificarea legalit\]ii actelor emise de organele
autorit\]ii executive.
120

121
Nu suntem noi cei chema]i a aprecia dac\ prin `nfiin]area Cur]ii
Constitu]ionale a fost sau nu [tirbit\ autoritatea judec\toreasc\, `n
latura atribu]iilor, a competen]elor sale civile.
Cert este c\ jurisdic]ia constitu]ional\ se exercit\ de o autori-
tate public\ independent\. Aceast\ autoritate este reprezentat\ de
Curtea Constitu]ional\.
Legiuitorul Constituant a optat pentru `nfiin]area acestei
autorit\]i publice independente de celelalte "puteri" etatice.
Exist\, desigur, [i o alt\ op]iune: instituirea unei Cur]i
Constitu]ionale distincte, competent\ s\ solu]ioneze litigiile cu car-
acter constitu]ional, care s\ fie integrat\ `n autoritatea judec\tore-
asc\.
Rolul Cur]ii Constitu]ionale este acela de a "garanta suprema]ia
Constitu]iei
".
~n consecin]\, organizarea, func]ionarea [i atribu]iile Cur]ii
Constitu]ionale nu pot fi determinate decât prin `ns\[i Legea funda-
mental\ [i prin Legea organic\ privind organizarea [i func]ionarea
Cur]ii Constitu]ionale (nr. 47/18.05.1992).
43)
~n leg\tur\ cu necesitatea instituirii Cur]ii Constitu]ionale s-au
purtat aprinse discu]ii `n Adunarea Constituant\.
Unele puncte de vedere au considerat c\, un organ specializat
al statului – Curtea Constitu]ional\ – trebuie s\ `nf\ptuiasc\
garantarea deplin\ a Constitu]iei prin exercitarea atribu]iei de con-
trol a constitu]ionalit\]ii legilor adoptate de legiuitorul ordinar.
44)
Alte opinii – la vremea respectiv\ – s-au situat pe pozi]ii con-
trare. S-a specificat, de exemplu, c\ atribu]iile privind controlul con-
stitu]ionalit\]ii legilor trebuie s\ r\mân\ o perioad\ relativ `ndelun-
gat\ – 10 pân\ la 15 ani – `n competen]a instan]elor judec\tore[ti (de
drept comun).
44)
O pozi]ie nuan]at\, foarte pertinent\ dup\ p\rerea noastr\, pre-
43)
legea a fost republicat\ `n Minitorul Oficial, partea I, nr. 643/16.07.2004 `n temeiul art. III din
Legea nr. 232/2004 pentru modificarea [i completarea Legii nr. 47/1992
44)
Pentru detalierea expunerilor a se vedea Monitorul Oficial a României, anul II, nr. 18, partea
a II-a din data de 16.05.1991, pag 4-17.

122
ciza c\, cu excep]ia Republicii Franceze, verificarea constitu]ion-
alit\]ii legilor se realizeaz\ de instan]ele judec\tore[ti
(de drept
comun
) sau de tribunale constitu]ionale
care sunt organe de juris-
dic]ie plasate `n cadrul "puterii" judec\tore[ti!!
44)
~n fine s-a acreditat [i ideea conform c\reia Curtea
Constitu]ional\ nefiind definit\ ca o putere de stat (public\) pare
doar o institu]ie statal\ care nu poate fi controlat\ de celelalte "put-
eri".
43)
Curtea Constitu]ional\ apare cu un "superparlament… cu putere
de negare [i nu cu putere de promovare" – a afirmat un membru al
Adun\rii Constituante.
44)
Unii parlamentari au propus alte modalit\]i de realizare a con-
trolului constitu]ionalit\]ii legilor: controlul proiectelor de lege s\ se
`nf\ptuiasc\ de o comisie
a Camerelor parlamentare; controlul con-
stitu]ionalit\]ii legilor s\ se fac\ de Curtea Suprem\ de Justi]ie
(actuala ~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie), `n sec]ii reunite, apti-
tudinea oric\rui cet\]ean de a ataca, `n mod direct o lege apreciat\
ca neconstitu]ional\, etc.
Dezbaterile Adun\rii Constituante sunt, la momentul de fa]\,
fapt istoric. Legiuitorul Constituant a acceptat `nfiin]area acestei
"puteri" publice schimbându-i doar denumirea din "Consiliul
Constitu]ional
" – cum figura `n Tezele Constitu]iei – `n "Curte
Constitu]ional\
".
Structura CCur]ii CConstitu]ionale
Structura Cur]ii Constitu]ionale este prev\zut\ `n art. 142 din
Constitu]ia României
:
"(1). Curtea Constitu]ional\ este garantul suprema]iei Consti-
tu]iei.
(2). Curtea Constitu]ional\ se compune din nou\ judec\tori, nu-
mi]i pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau `nnoit.

123
(3). Trei judec\tori sunt numi]i de Camera Deputa]ilor, trei de
Senat [i trei de Pre[edintele României.
(4). Judec\torii Cur]ii Constitu]ionale aleg prin vot secret,
pre[edintele acesteia, pentru o perioad\ de 3 ani.
(5). Curtea Constitu]ional\ se `noie[te cu o treime din
judec\torii ei, din 3 `n 3 ani, `n condi]iile prev\zute de legea orga-
nic\ a Cur]ii."
Autorit\]ile publice care concur\ la numirea judec\torilor
Cur]ii Constitu]ionale sunt: Camera Deputa]ilor
, Senatul [i
Pre[edintele României.
Fiecare dintre autorit\]ile publice enun]ate numesc câte 3
judec\tori la Curtea Constitu]ional\.
Curtea Constitu]ional\ se re`noie[te din trei `n trei ani cu câte o
treime din judec\torii s\i. Schimbarea alc\tuirii, a compozi]iei
judec\torilor Cur]ii Constitu]ionale nu reprezint\ doar un aspect
tehnic. Ea are rolul de a da un plus de vigoare acestei autorit\]i pub-
lice.
Alegerea pre[edintelui Cur]ii Constitu]ionale este o chestiune
fireasc\, care nu ridic\ probleme.
O `ntrebare totu[i se poate pune `n leg\tur\ cu num\rul
judec\torilor: este acest num\r de 9 judec\tori suficient?
Se cunoa[te c\ la ~nalta Curte de Casa]ie [i Justi]ie, spre exem-
plu, func]ioneaz\ un num\r mult mai mare de judec\tori. Cei 9
judec\tori sunt `n num\r suficient pentru a delibera asupra unei
excep]ii de neconstitu]ionalitate?
Firesc, Legiuitorul Constituant a considerat suficient num\rul
judec\torilor. S\ nu uit\m c\ fiecare din cei nou\ juedc\tori are o
vast\ experien]\ profesional\ `n domeniul juridic
[i c\ dispune de
preg\tire juridic\ superioar\
.

124
Condi]iile ppentru nnumirea „n ccalitatea
de jjudec\tor lla CCurtea CConstitu]ional\
Aceste condi]ii sunt prev\zute `n art. 143 din Constitu]ia
României
:
"Judec\torii Cur]ii Constitu]ionale trebuie s\ aib\ preg\tire
juridic\ superioar\, `nalt\ competen]\ profesional\ [i o vechime de
cel pu]in 18 ani `n activitatea juridic\ sau `n `nv\]\mântul juridic
superior".
Toate aceste condi]ii au fost analizate `n cap. VI din partea I a
lucr\rii (dedicat Avocatului Poporului).
Ele au fost examinate `n paragrafele alocate analiz\rii
condi]iilor necesare cet\]eanului român pentru a candida `n vederea
numirii `n demnitatea public\ de Avocat al Poporului. De aceea nu
vom reveni asupra lor.
Procedura de numire a judec\torilor Cur]ii Constitu]ionale
implic\ mai multe etape: depunerea candidaturii la Comisia juridic\
a Camerei Deputa]ilor sau a Senatului, de c\tre grupurile parla-
mentare sau de deputa]i ori senatori, `n mod individual.
Candidatura trebuie s\ aib\ ata[at\ o caracterizare a candidatu-
lui propus [i s\ fie `nso]it\ de acte care s\ dovedeasc\ `ndeplinirea
condi]iilor; candida]ii vor fi audia]i de c\tre Comisie; Comisia
juridic\ va `ntocmi un raport privitor la candida]i cu motivarea opini-
ilor; candidaturile vor fi prezentate `n Camer\ pe baza recomand\rii
Comisiei juridice [i la propunerea Biroului permanent; candida]ii vor
fi audia]i `n plenul Camerei; Camera voteaz\ cu majoritate absolut\
dup\ care candidatul numit
va depune jur\mântul `n fa]a Pre[edin-
telui României [i a pre[edin]ilor celor dou\ Camere parlamentare.
45)
45)
A se vedea art. 63 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea [i func]ionarea Cur]ii
Constitu]ionale.

Incompatibilit\]i
Incompatibilit\]ile sunt reglementate `n dispozi]iile art. 144 din
Constitu]ia României: "Func]ia de judec\tor al Cur]ii Constitu]ionale
este incompatibil\ cu oricare alt\ func]ie public\ sau privat\, cu
excep]ia func]iilor didactive din `nv\]\mântul juridic superior".
Incompatibilit\]ile sunt instituite `n scopul ap\r\rii indepen-
den]ei [i a impar]ialit\]ii judec\torului constitu]ional.
~n cap. 6
al Legii nr. 47/1992 privind organizarea din func]i-
onarea Cur]ii Constitu]ionale, art. 61 alin. (4) reitereaz\ prevederile
constitu]ionale `n sensul c\: "Func]ia de judec\tor este incompati-
bil\ cu oricare alt\ func]ie public\ sau privat\, cu excep]ia func]iilor
didactice din `nv\]\mântul juridic superior".
46)
Legiuitorul practic
s-a m\rginit la copierea – cu o insignifiant\ modificare – a
dispozi]iilor constitu]ionale.
Prin instituirea incompatibilit\]ii func]iei de judec\tor al Cur]ii
Constitu]ionale cu orice alt\ func]ie public\ sau privat\ determin\
discutarea a dou\ ipoteze
concrete care se pot `ntâlni cu ocazia
numirii [i pe parcursul exercit\rii acestei demnit\]i publice.
A)Pentru a putea fi numit judec\tor la Curtea Constitu-
]ional\ candidatul desemnat trebuie s\-[i exprime acordul `n scris `n
leg\tur\ cu renun]area sa la func]ia pe care o ocup\ [i care, evident,
ar genera starea de incompatibilitate;
B)Dac\ starea de incompatibilitate
survine `n timpul
exercit\rii mandatului de judec\tor la Curtea Constitu]ional\ respec-
tivul judec\tor trebuie s\ demisioneze sau va fi exclus de drept.
Art. 67 alin. (1) lit. "b" din Legea nr. 47/1992 prevede c\ man-
datul de judec\tor al Cur]ii Constitu]ionale `nceteaz\
: "`n situa]iile
de incompatibilitate…". Este ipoteza `ncet\rii de drept
a mandatului
judec\torului.
125
46)
A se vedea Monitorul Oficial, partea I, nr. 331/17.07.2000

Mandatul `nceteaz\ prin demisie
conform prevederilor art. 67
alin. (1) lit. "a" teza a II-a din Legea nr. 47/1992.
Ca [i `n privin]a magista]ilor [i pentru judec\torii Cur]ii
Constitu]ionale a fost instituit\ o incompatibilitate general\
deoarece textul se refer\ la "oricare alt\ func]ie public\ sau privat\
".
Unica excep]ie
admis\ de Legiuitorul Constituant se refer\ – la
fel ca `n cazul magistra]ilor – la "func]iile didactice din `nv\]\mân
–
tul juridic superior
".
Pentru a fi riguro[i trebuie s\ men]ion\m c\ excep]ia referi-
toare la func]iile didactice care pot fi exercitate de judec\torii Cur]ii
Constitu]ionale nu coincide, fiind mai restrâns\
, decât excep]ia refe-
ritoare la func]iile didactice ce pot fi exercitate de magistra]i
(judec\tori sau procurori).
Astfel, art. 125 alin (3) [i art. 132 alin. (2), ambele din Consti-
tu]ia României, precizeaz\ c\ "func]ia (de judec\tor sau de procuror
– n.a.) este incompatibil\ cu orice alt\ func]ie public\ sau privat\, cu
excep]ia func]iilor didactice din `nv\]\mântul superior
.
Excep]ia de la starea de incompatibilitate pentru magistra]i
prive[te func]iile didactice din `nv\]\mântul superior, indiferent de
profil sau specializare
.
Excep]ia de la starea de incompatibilitate referitoare la
judec\torii Cur]ii Constitu]ionale prive[te doar func]iile didactice
din `nv\]\mântul juridic superior
!!!
Deci judec\torii Cur]ii Constitu]ionale nu pot activa decât `n
cadrul Facult\]ilor de Drept din Universit\]ile României
.
Se mai pune o problem\: judec\torii Cur]ii Constitu]ionale sunt
compatibili s\ predea cursuri universitare de specialitate juridic\ `n
cadrul unor facult\]i cu profil [i specializare ne-juridic\?
Spre exemplu: s\ predea Teoria general\ a dreptului sau
Dreptul Comercial ori Elemente de Drept Civil la o Facultate de
{tiin]e Economice.
~n acest caz, de[i disciplina predat\ este juridic\
ea nu se pred\
126

`n cadrul `nv\]\mântului juridic superior. ~n consecin]\, `n ipoteza
specificat\, pornind strict de la prevederile constitu]ionale, un ma
–
gistrat poate s\ predea
, dar un judec\tor al Cur]ii Constitu]ionale nu
poate
desf\[ura activitate didactic\ `ntrucât ar deveni incompatibil
.
Ra]iunea restrângerii func]iilor didactice exclusiv la
`nv\]\mântul juridic superior
– organizat `n cadrul Facult\]ilor de
Drept const\ probabil, `n crearea posibilit\]ii pentru judec\torii
Cur]ii Constitu]ionale de a participa nemijlocit la formarea viitorilor
juri[ti.
Independen]a [[i iinamovibilitatea
judec\torilor CCur]ii CConstitu]ionale
A
rt. 145
din Constitu]ia României dispune: "Judec\torii Cur]ii
Constitu]ionale sunt independen]i
`n exercitarea mandatului lor [i
inamovibili
pe durata acestuia".
Independen]a [i inamovibilitatea
constituie cei doi piloni fun-
damentali ai statutului judec\torului Cur]ii Constitu]ionale.
De[i nu sunt parte component\ a autorit\]ii ("puterii")
judec\tore[ti, judec\torii Cur]ii Constitu]ionale dispun de indepen
–
den]\
[i de inamovibilitate
.
Independen]a judec\torilor Cur]ii Constitu]ionale este absolut
necesar\ pentru `nf\ptuirea "justi]iei constitu]ionale".
Ace[ti judec\tori sunt supu[i doar Constitu]iei [i Legii privind
organizarea [i func]ionarea Cur]ii Constitu]ionale.
Curtea Constitu]ional\ fiind o autoritate public\ independent\
`n stat având ca atribu]ie esen]ial\ garantarea respect\rii Legii fun-
damentale, implic\ [i independen]a membrilor care o compun.
Astfel: Curtea Constitu]ional\ este competent\ `n temeiul
Constitu]iei României [i nicio autoritate public\ nu trebuie s\ `i
127

stânjeneasc\ activitatea; Curtea Constitu]ional\ se supune exclusiv
Legii fundamentale [i Legii sale de organizare [i func]ionare;
judec\torii Cur]ii Constitu]ionale nu pot fi tra[i la r\spundere pentru
voturile exprimate cu ocazia solu]ion\rii cauzelor.
~ntr-o m\sur\ apreciabil\ independen]a judec\torilor Cur]ii
Constitu]ionale "se aseam\n\" cu independen]a magistra]ilor
judec\tori de la instan]ele de drept comun.
Practic este vorba de aceea[i garan]ie juridic\ constitu]ional\
oarecum echivalent\ sub aspect cantitativ [i calitativ.
Deosebirea se manifest\ prin locul [i rolul
avut de judec\torii
Cur]ii Constitu]ionale `n raport cu judec\torii magistra]i de carier\.
Inamovibilitatea – este o garan]ie a independen]ei judec\toru-
lui. Ea reprezint\ institu]ia care asigur\ o stabilitate deosebit\
judec\torului.
~n temeiul inamovibilit\]ii, judec\torul nu poate fi suspendat,
promovat, transferat, pensionat prematur sau eliberat din func]ie
decât `n cazurile [i cu observarea condi]iilor prev\zute de lege.
Judec\torii din cadrul autorit\]ii judec\tore[ti dispun de
inamovibilitate (cu excep]ia judec\torilor stagiari).
Judec\torii Cur]ii Constitu]ionale beneficiaz\ de inamovibili-
tate pe durata mandatului.
Sunt [i anumite particularit\]i desigur, manifestate prin imposi
–
bilitatea promov\rii, a pension\rii premature
[i totodat\ imposibili
–
tatea transfer\rii
judec\torilor de la Curtea Constitu]ional\.
Inamovibilitatea judec\torilor Cur]ii Constitu]ionale exist\ pe
durata `ndeplinirii mandatului. Aceasta `nseamn\ c\ dup\ pierderea
calit\]ii (demnit\]ii publice) de judec\tor al Cur]ii Constitu]ionale
inamovibilitatea `nceteaz\ de drept
.
Alte chestiuni privitoare la independen]a judec\torilor [i la
inamovibilitatea acestora (ne referim la judec\torii de la instan]ele
de drept comun) au fost – succint desigur – anterior tratate.
47)
128
47)
~n cadrul cap. V , din aceast\ parte a lucr\rii dedicat „Autorit\]ii judec\tore[ti
“.

Atribu]iile PPre[edintelui
Cur]ii CConstitu]ionale aa RRomâniei
Art. 9 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea [i
func]ionarea Cur]ii Constitu]ionale, cu modific\rile [i complet\rile
ulterioare, men]ioneaz\ atribu]iile pre[edintelui Cur]ii
Constitu]ionale.
Sintetic, pre[edintele Cur]ii Constitu]ionale exercit\
urm\toarele atribu]ii:
– coordoneaz\ activitatea Cur]ii Constitu]ionale;
– convoac\ [i prezideaz\ [edin]ele Cur]ii Constitu]ionale;
– desemneaz\ judec\torul – raportor `n cazurile prev\zute de
lege [i stabile[te termenele de judecat\;
– reprezint\ Curtea Constitu]ional\ `n fa]a autorit\]ilor pu-
blice [i a altor organiza]ii române sau str\ine;
– constat\ cazurile de `ncetare a mandatului judec\torilor [i
sesizeaz\ autorit\]ile publice care i-au numit, pentru ocuparea pos-
tului devenit vacant;
– `ndepline[te alte atribu]ii prev\zute de lege sau de
Regulamentul de organizare [i func]ionare a Cur]ii Constitu]ionale;
– supraveheaz\ activitatea de ordonare de credite a secre-
tariatului general al Cur]ii Constitu]ionale.
Exercitarea efectiv\ a atribu]iilor de conducere administrativ\
se realizeaz\ de c\tre pre[edintele Cur]ii Constitu]ionale, prin emi-
terea de ordine
.
129

Atribu]iile CCur]ii CConstitu]ionale.
Deciziile CCur]ii CConstitu]ionale.
A
rt. 146
din Constitu]ia României men]ioneaz\ atribu]iile
Cur]ii Constitu]ionale.
Curtea Constitu]ional\ are urm\toarele atribu]ii:
a) se pronun]\ asupra constitu]ionalit\]ii legilor, `nainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Pre[edintelui României, a unuia
dintre pre[edin]ii celor dou\ Camere, a Guvernului, a ~naltei Cur]i
de Casa]ie [i Justi]ie, a Avocatului Poporului, a unui num\r de cel
pu]in 50 de deputa]i sau de cel pu]in 25 de senatori, precum [i, din
oficiu, asupra ini]iativelor de revizuire a Constitu]iei;
b) se pronun]\ asupra constitu]ionalit\]ii tratatelor sau altor
acorduri interna]ionale la sesizarea unuia dintre pre[edin]ii celor
dou\ Camere, a unui grup parlamentar sau a unui num\r de cel pu]in
50 de deputa]i sau de cel pu]in 25 de senatori;
c) se pronun]\ asupra constitu]ionalit\]ii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre pre[edin]ii celor dou\
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui num\r de cel pu]in 50
de deputa]i sau de cel pu]in 25 de senatori;
d) hot\r\[te asupra excep]iilor de neconstitu]ionalitate
privind legile [i ordonan]ele, ridicate `n fa]a instan]elor
judec\tore[ti, sau de arbitraj comercial; excep]ia de neconstitu]ion-
alitate poate fi ridicat\ [i direct de Avocatul Poporului;
e) solu]ioneaz\ conflictele juridice de natur\ constitu]ional\
dintre autorit\]ile publice, la cererea Pre[edintelui României, a
unuia dintre pre[edin]ii celor dou\ Camere, a primului-ministru sau
a pre[edintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) vegheaz\ la respectarea procedurii pentru alegerea
130

Pre[edintelui României [i confirm\ rezultatele sufragiului;
g) constat\ existen]a `mprejur\rilor care justific\ interimatul
`n exercitarea func]iei de Pre[edinte al României [i comunic\ cele
constatate Parlamentului [i Guvernului;
h) d\ aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
func]ie a Pre[edintelui României;
i) vegheaz\ la respectarea procedurii pentru organizarea [i
desf\[urarea referendumului [i confirm\ rezultatele acestuia;
j) verific\ `ndeplinirea condi]iilor pentru exercitarea
ini]iativei legislative de c\tre cet\]eni;
k) hot\r\[te asupra contesta]iilor care au ca obiect
constitu]ionalitatea unui partid politic;
l) `ndepline[te [i alte atribu]ii prev\zute de legea organic\ a
Cur]ii."
Dup\ cum se observ\ din simpla lectur\ a atribu]iilor men]ion-
ate `n dispozi]iile art. 146 din Constitu]ia României, Curtea
Constitu]ional\ dispune de multiple atribu]ii cu caracter juridic sau
caracter politico-juridic.
Textul constitu]ional enun]at nu enumer\ toate atribu]iile,
l\sând la latitudinea Legiuitorului stablirea, `n competen]a Cur]ii
Constitu]ionale, [i a altor atribu]ii.
Trebuie s\ observ\m c\ Legiuitorul poate stabili [i alte atribu]ii
exclusiv prin Legea privind organizarea [i func]ionarea Cur]ii
Constitu]ionale (lege organic\).
Atribu]iile Cur]ii Constitu]ionale sunt de o importan]\
covâr[itoare.
Noi ne vom m\rgini la analiza succint\ a câtorva dintre aceste
atribu]ii.
A) Controlul de constitu]ionalitate
Prive[te, `n primul rând, legile adoptate de Parlamentul
României.
131

Controlul constitu]ionalit\]ii legilor poate fi un control preala
–
bil
sau un control posterior
(ulterior)
/g129
~n cazul controlului prealabil, acesta se realizeaz\ asupra
legilor votate de puterea deliberativ-legislativ\ dar nepromulgate de
[eful statului.
Curtea Constitu]ional\ poate fi sesizat\ de subiec]ii prev\zu]i
`n art. 146 lit. "a" din Constitu]ia României. Subiec]ii respectivi sunt
`n realitate autorit\]i publice ale Statului Român.
/g129
Controlul ulterior
(posterior) se `nf\ptuie[te pe calea so-
lu]ion\rii excep]iei de neconstitu]ionalitate ridicat\ `n fa]a
instan]elor judec\tore[ti de drept comun sau `n fa]a instan]elor de
arbitraj comercial, de c\tre una dintre p\r]ile litigante.
Re]inem c\ Avocatul Poporului poate ridica `n mod direct
excep]ia de neconstitu]ionalitate, `n vederea protej\rii [i garant\rii
drepturilor [i libert\]ilor fundamentale ale cet\]enilor români (art.
146 lit. "d" din Constitu]ia României);
/g129
Verific\ dac\ sunt `ndeplinite condi]iile pentru exercitarea
ini]iativei de revizuire a Constitu]iei (art. 146 lit. "j" din Constitu]ia
României). Curtea Constitu]ional\ procedeaz\ la verificarea
respect\rii limitelor `n care Constitu]ia poate fi revizuit\, conform
dispozi]iilor art. 152 din Legea fundamental\;
/g129
Efectueaz\ controlul constitu]ionalit\]ii Regulamentelor
Parlamentului: regulamentul [edin]elor comune ale celor dou\
Camere; regulamentul Camerei Deputa]ilor [i regulamentul
Senatului.
Sesizarea poate fi f\cut\ tot de subiec]ii oficiali, autorit\]i pub-
lice (art. 146 lit. "c" din Constitu]ia României);
/g129
Efectueaz\ controlul de constitu]ionalitate a ordonan]elor
guvernamentale potrivit dispozi]iilor art. 146 lit. "d" din Constitu]ia
României;
/g129
Verific\ dac\ sunt `ndeplinite condi]iile pentru exercitarea
ini]iativei legislative de c\tre cet\]eni (art. 146 lit. "j" din Constitu]ia
României).
132

Curtea Constitu]ional\ a României are prerogativa [i `nda-
torirea de a verifica `ndeplinirea condi]iilor `n vederea exercit\rii
ini]iativei legislative de c\tre popor.
Atribu]iile exemplificate fac parte din categoria atribu]iilor
eminamente juridice
(pur juridice) ale Cur]ii Constitu]ionale.
B) O serie de atribu]ii extrem de importante care revin Cur]ii
Constitu]ionale au un caracter politico-juridic
.
/g129
Atribu]iile de a veghea la respectarea procedurii pentru
alegerea Pre[edintelui României [i de a confirma rezultatul sufrag-
iului.
Aceast\ atribu]ie complex\ presupune o serie de acte `ndeplin-
ite de Curtea Constitu]ional\: `nregistrarea candidaturilor;
solu]ionarea eventualelor contesta]ii; publicarea rezultatului
alegerilor pentru func]ia de Pre[edinte al României `n Monitorul
Oficial etc. (art. 146 lit. "f" din Constitu]ia României);
/g129
Constatarea existen]ei `mprejur\rilor care justific\ interimat-
ul `n exercitarea func]iei de Pre[edinte al României [i comunicarea
constat\rilor c\tre Parlament [i c\tre Guvern (art. 146 lit. "g" din
Constitu]ia României).
Când se impune exercitarea atribu]iilor de [ef al statului de
c\tre un Pre[edinte interimar
, Curtea Constitu]ional\ este autoritatea
public\ care constat\ `mprejur\rile (cauzele) care s\ justifice insti-
tuirea interimatului la func]ia de Pre[edinte al României;
/g129
Atribu]ia de avizare a propunerii de suspendare din func]ie
a Pre[edintelui României (art. 146 lit. "h" din Constitu]ia României).
Avizul Cur]ii Constitu]ionale este consultativ, autoritatea pu-
blic\ decident\ fiind Parlamentul.
Re]inem c\ avizul Cur]ii Constitu]ionale trebuie obligatoriu
solicitat
de[i are doar un caracter consultativ;
133

/g129
Atribu]ia de veghere la respectarea procedurii pentru
organizarea referendumului [i atribu]ia de confirmare a rezultatului
referendumului (art. 146 lit. "i" din Constitu]ia României).
Sunt subsumate dou\ atribu]ii: vegherea la respectarea proce
–
durii "referendare" [i confirmarea rezultatului referendumului
.
Bine`n]eles a doua atribu]ie este accesorie primei atribu]ii.
/g129
Atribu]ia de solu]ionare a contesta]iilor care au ca obiect
constitu]ionalitatea unui partid politic (art. 146 lit. "k" din
Constitu]ia României).
Curtea Constitu]ional\ verific\ constitu]ionalitatea respectivu-
lui partid politic `n temeiul dispozi]iilor art. 40 alin. (2) din Constitu-
]ia României;
– Atribu]ia de solu]ionare a conflictelor juridice de natur\ con-
stitu]ional\ dintre autorit\]ile publice (art. 146 lit. "e) din Constitu]ia
României).
Curtea Constitu]ional\ "solu]ioneaz\" conflictele juridice con-
stitu]ionale ivite `ntre autorit\]i!!!!
Practic, când medierea exercitat\ de Pre[edintele României
`ntre "puterile" constituite `n stat "nu a dat roade
", Curtea
Constitu]ional\ are prerogativa de a rezolva, la cerere, conflictul
generat de "ne`n]elegerea" dintre autorit\]ile publice.
Curtea Constitu]ional\ poate fi sesizat\ de subiec]ii indica]i `n
text, `n calitate de autorit\]i publice sau de reprezentan]i ai
autorit\]ilor publice.
Aceast\ atribu]ie de "mediere judiciar\, contencioas\
" `ntre
autorit\]ile etatice, confer\ Cur]ii Constitu]ionale un caracter quasi-
sacramental.
Judec\torii Cur]ii Constitu]ionale sunt ap\r\torii [i garan]ii
134

Constitu]iei României. Tot ei sunt cei care "tran[eaz\" din punct de
vedere juridic
dar [i politic
pentru fiecare "putere" constituit\ `n stat,
`n privin]a locului, rolului [i atribu]iilor care `i sunt recunoscute de
Constitu]ie.
Judec\torii Cur]ii Constitu]ionale sunt pav\za `ntregii na]iuni
române, a fiec\rui cet\]ean privit singular cât [i a Statului Român
privit ca ansamblu de autorit\]i publice.
Situându-se `ntr-un fel "deasupra" autorit\]ilor etatice,
judec\torii Cur]ii Constitu]ionale regleaz\ mecanismul statal al
României `n temeiul principiilor Statului de Drept, Democra]iei
politice (reprezentative) [i Democra]iei juridice constitu]ionale.
Ei datoreaz\ Na]iunii Române dar [i poporul este dator s\
respecte [i s\ asigure deplina `nf\ptuire a justi]iei constitu]ionale.
Judec\torii Cur]ii Constitu]ionale reprezint\ "o contrapondere
" `n
raport cu fiecare dintre "puterile
" constituite `n Statul Român
.
*
* *
Art. 147
din Constitu]ia României se refer\ la deciziile onoratei
Cur]i Constitu]ionale a României.
"(1). Dispozi]iile din legile [i ordonan]ele `n vigoare, precum [i
cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitu]ionale, `[i
`nceteaz\ efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Cur]ii Constitu]ionale dac\, `n acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, dup\ caz, nu pun de acord prevederile neconstitu]ionale
cu dispozi]iile Constitu]iei. Pe durata acestui termen, dispozi]iile
constatate ca fiind neconstitu]ionale sunt suspendate de drept.
(2). ~n cazurile de neconstitu]ionalitate care privesc legile
`nainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat s\ reex-
amineze dispozi]iile respective pentru punerea lor de acord cu
decizia Cur]ii Constitu]ionale.
(3). ~n cazul `n care constitu]ionalitatea tratatului sau acordului
135

interna]ional a fost constatat\ potrivit art. 146 lit. "b", acesta nu poate
face obiectul unei excep]ii de neconstitu]ionalitate. Tratatul sau acor-
dul interna]ional constatat ca fiind neconstitu]ional nu poate fi ratificat.
(4). Deciziile Cur]ii Constitu]ionale se public\ `n Monitorul
Oficial al României. De la data public\rii, deciziile sunt general
obligatorii [i au putere numai pentru viitor."
Actele Cur]ii Constitu]ionale sunt deciziile, hot\rârile [i
avizele
.
Deciziile – sunt emise când se pronun]\ Curtea Constitu-
]ional\ asupta Constitu]ionalit\]ii legilor, ordonan]elor, a
ini]iativelor de revizuire a Constitu]iei precum [i `n alte situa]ii.
Hot\rârile – se emit de Curtea Constitu]ional\ când se veri-
fic\ `ndeplinirea condi]iilor pentru exercitarea ini]iativei legislative
de c\tre cet\]enii români, când se constat\ existen]a `mprejur\rilor
care justific\ interimatul `n exercitarea func]iei de Pre[edinte al
României sau `n situa]iile `n care Curtea Constitu]ional\ vegheaz\ la
respectarea procedurii pentru alegerea Pre[edintelui României [i
confirm\ rezultatele sufragiului.
Avize consultative – sunt emise de c\tre Curtea Constitu-
]ional\ `n ipoteza propunerii de suspendare din func]ie a Pre[edin-
telui României.
Efectele jjuridice aale ddeciziilor ppronun]ate
de CCurtea CConstitu]ional\ aa RRomâniei
Nu toate actele emise de Curtea Constitu]ional\ au aptitudinea
de a produce efecte juridice.
136

Deciziile prin care Curtea Constitu]ional\ se pronun]\
asupra excep]iilor de neconstitu]ionalitate au acest caracter.
De asemenea, deciziile prin care sunt solu]ionate conflictele
juridice de natur\ constitu]ional\ dintre autorit\]ile statului ori
deciziile asupra contesta]iilor referitoare la constitu]ionalitatea unui
partid politic au aptitudinea de a produce efecte juridice.
Deciziile Cur]ii Constitu]ionale sunt general obligatorii având
puterea numai pentru viitor. Fiind general obligatorii orice subiect
de drept din Statul Român trebuie s\ respecte [i s\ se conformeze
deciziilor pronun]ate de Curtea Constitu]ional\.
Privitor la `ncetarea efectelor juridice ale dispozi]iilor din legi
sau din ordonan]e, aflate `n vigoare, dispozi]ii care au fost declarate
neconstitu]ionale art. 147 din Legea fundamental\, este deplin
l\muritor. La fel [i `n ipoteza constat\rii unui tratat sau a unui acord
interna]ional ca fiind neconstitu]ional.
De principiu, legile [i ordonan]ele, ori dispozi]iile din acestea,
declarate neconstitu]ionale `[i `nceteaz\ efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei, numai dac\ Legislativul sau
Executivul nu pun de acord dispozi]iile declarate ca fiind neconsti-
tu]ionale cu textele Legii fundamentale.
Tratatul sau acordul interna]ional constatat ca fiind
neconstitu]ional nu poate fi ratificat.
Cu privire la deciziile pronun]ate de Curtea Constitu]ional\
referitoare la legile adoptate de Parlament dar nepromulgate de [eful
statului `n doctrin\ se precizeaz\ c\ acestea nu sunt acte
juridic]ionale [i, `n consecin]\, nu produc efecte juridice
.
137

Concluzii lla pprima pparte aa llucr\rii
~n prima parte a lucr\rii am `ncercat s\ analiz\m principalele
autorit\]i publice ale Statului Na]ional Unitar Român.
Astfel, `n cap. I
am analizat principiul separa]iei [i echilibrului
"puterilor" `n stat a[a cum ni s-a p\rut c\ este valorificat `n
Constitu]ia României.
~n capitolele II-VII am sintetizat aspectele esen]iale referitoare
la autorit\]ile publice existente `n România, sub imperiul actualei
Constitu]ii: Parlament, Pre[edintele României, Guvern, Autoritatea
judec\toreasc\, Avocatul Poporului [i, nu `n ultimul rând, Curtea
Constitu]ional\ a României.
Aprecierile f\cute sunt desigur subiective, rod al concep]iei
autorului.
~n esen]\, "am separat" autoritatea public\ a Pre[edintelui
României de "puterea" (autoritatea) executiv\. Desigur este doar un
punct de vedere.
Am c\utat s\ oferim [efului statului un "statut" pe m\sura rolu-
lui s\u de mediator `ntre "puterile" statului precum [i `ntre stat [i
societate.
{eful statului exercit\ [i o alt\ func]ie deosebit de important\ –
aceea de a reprezenta Statul Român `n rela]iile interna]ionale.
Am c\utat, de asemenea, s\ "descoperim" locul [i rolul Cur]ii
Constitu]ionale a României. Aceast\ putere public\ care solu]ioneaz\
eventualele conflicte juridice, de natur\ constitu]ional\, dintre
autorit\]ile statului "joac\" un rol crucial `n prezervarea [i garantarea
nu numai a drepturilor subiective ale cet\]enilor români cât mai ales
asupra regl\rii [i func]ion\rii mecanismului statal al României.
138

Desigur, cele dou\ autorit\]i mai sus precizate sunt analizate `n
strâns\ corela]ie [i interdependen]\ cu celelalte autorit\]i etatice.
Departe de noi inten]ia de a "minimaliza" rolul [i importan]a
vreunei autorit\]i statale.
Dac\ am reu[it `n "tentativa" noastr\,
nu poate spune decât citi-
torul. Pe el `l invit\m s\ parcurg\ [i partea a II-a a acestei lucr\ri.
139

Partea III
Drept constitu]ional.
Drepturile, libert\]ile
[i `ndatoririle fundamentale
ale cet\]enilor români.
141

Cuvânt iintroductiv lla ppartea III-aa:
Partea a II-a a aceste c\r]i constituie o monografie dedicat\
analiz\rii drepturilor, libert\]ilor [i `ndatoririlor fundamentale ale
cet\]enilor români.
Aceast\ monografie reprezint\ o lucrare distinct\ `n raport cu
partea I a prezentei c\r]i. Totu[i am decis publicarea celor dou\ teme
luate `n analiz\ (partea I, respectiv partea a II-a) `ntr-o singur\ carte
datorit\ urm\toarelor argumente:
– primul argument se refer\ la materia analizat\. Ambele mono-
grafii cuprinse `n acest\ carte trateaz\ chestiuni relative la Dreptul
Constitu]ional;
– al doilea argument, mult mai tehnic, mai pragmatic, prive[te
procesul tehnologic de tip\rire care este mult mai avantajos `n
ipoteza cumul\rii monografiilor.
Dup\ cum am mai amintit, prima monografie (partea I
) se core-
leaz\ logic, organic cu alte dou\ lucr\ri publicate. Prezenta mono-
grafie (partea a II-a)
are menirea de a contrabalansa "tratarea `n
exces
" a institu]iilor etatice [i a statului, `n general.
Evident, partea a II-a a acestei c\r]i se adreseaz\ cu prioritate
studen]ilor de la Facultatea de Drept. Ea poate fi lecturat\, desigur,
[i de juri[tii practicieni precum [i de cititorii specializa]i `n Drept.
Monografia "Drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle fundamentale
ale cet\]enilor români
" utilizeaz\ un limbaj accesibil publicului larg.
143

~n consecin]\ nu am st\ruit `n exces asupra explica]iilor fiec\rui
drept fundamental sau obliga]ie fundamental\. Mai curând am
reflectat asupra chestiunilor apreciate de noi ca fiind mai importante
pentru corecta `n]elegere a acestei extrem de interesante institu]ii,
materializat\ `n drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle fundamentale
cet\]ene[ti.
Reu[ita demersului nostru [tiin]ific r\mâne la libera apreciere a
cititorilor. {i chiar dac\ aceast\ monografie nu reprezint\ – s\ pre-
supunem – un discurs cât de cât acceptabil, valoros, sper\m ca citi-
torii no[tri s\ aprecieze m\car inten]ia noastr\. Materi alizarea aces-
tei inten]ii se fundamenteaz\ pe doctrina român\ de Drept
Constitu]ional publicat\ de profesorii no[tri din renumitele centre
universitare ale României. Lor [i celorlal]i profesori celebri de la
Facult\]ile de Drept din ]ara noastr\ m\ `nclin cu respect, consid-
era]ie [i cuvenita modestie.
Bac\u
AUTORUL

144

Diserta]ie ccu pprivire lla ddrepturile,
libert\]ile ffundamentale aale ccet\]enilor.
Terminologie
~n titlul acestei monografii am utilizat sintagma "cet\]eni
români
". Se impune o precizare: evident, drepturile social-politice
sunt proprii doar cet\]enilor români
`n timp ce drepturile [i
libert\]ile economice [i culturale sau inviolabilit\]ile sunt aferente
tuturor persoanelor fizice, indiferent de cet\]enia pe care o posed\,
fiind intim legate de personalitatea uman\.
Dar pân\ la urm\ drepturile cet\]enilor români sunt, `n fond,
drepturi ale omului.
~n analiza noastr\ vom include toate
drepturile [i libert\]ile
nominalizate de Constitu]ia României. Desigur, vom analiza [i `nda-
toririle fundamentale consacrate de Legiuitorul Constituant.
*
* *
Drepturile fundamentale prezint\ o serie de tr\s\turi caracteris-
tice: ele sunt drepturi subiective recunoscute [i consacrate de Legea
fundamental\; sunt drepturi esen]iale pentru cet\]ean, `n sensul c\
au `nrâurire nemijlocit\ asupra vie]ii, a libert\]ii [i a personalit\]ii
sale; sunt drepturi subiective fundamentale `nscrise `n Constitu]ia
României fiind explicit nominalizate [i f\r\ echivoc reglementate.
Cu privire la sistematizarea materiei este necesar\ o precizare:
145

de[i `n doctrin\ s-au propus [i s-au efectuat numeroase clasific\ri
[i
respectiv grup\ri a drepturilor [i libert\]ilor fundamentale, noi vom
urm\ri, `n mod activ [i sistematizarea avut\ `n vedere de Legiuitorul
Constituant cu ocazia reglement\rii.
"Drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle fundamentale" constituie
Titlul II al Constitu]iei României (art. 15 – art. 60).
Cap. I se refer\ la "Dispozi]ii comune
" (art. 15 – art. 21); cap.
II reglementeaz\ "Drepturile [i libert\]ile fundamentale
" (art. 22 –
art. 53); cap. III dezvolt\ "~ndatoririle fundamentale
" (art. 54 – art.
57), iar cap IV consacr\ [i reglementeaz\ institu]ia "A
vocatul
Poporului
" (art. 58 – art. 60).
Noi vom `ncerca s\ analiz\m dispozi]iile cuprinse `n primele
trei capitole deoarece "Avocatul Poporului" (institu]ie sau autoritate
public\) a fost deja analizat `n monografia dedicat\ Puterii de stat `n
]ara noastr\ (partea I a c\r]ii).
*
* *
146

Cap. II: Dispozi]ii ccomune
Art. 15
din Constitu]ia României (Universalitatea) are
urm\torul con]inut:
"(1). Cet\]enii beneficiaz\ de drepturile [i de libert\]ile con-
sacrate prin Constitu]ie [i prin alte legi [i au obliga]iile prev\zute de
acestea.
(2). Legea dispune numai pentru viitor, cu excep]ia legii penale
sau contraven]ionale mai favorabile."
~n alin. (1) este consacrat\ pozi]ia de egalitate a cet\]enilor
români `n fa]a legilor. Bine`n]eles c\ este vorba despre o formulare
de principiu deoarece este cunoscut c\ cet\]enilor români c\rora li
s-au aplicat pedepse complementare, nu beneficiaz\ de drepturile
din care au fost dec\zu]i de instan]a de judecat\ penal\.
Alin. (2) consacr\ la nivel constitu]ional neretroactivitatea
legilor
. Principiul era deja prev\zut `n Codul Civil Român dar, prin
integrarea sa `n Constitu]ia României, a c\p\tat noi valen]e fiind un
principiu constitu]ional.
Cu privire la excep]iile de la acest principiu observ\m c\ ini]ial
s-a prev\zut o excep]ie referitoare la legea penal\ mai favorabil\
.
Dup\ revizuirea Constitu]ie României `n cadrul excep]iei a fost
introdus\ [i legea contraven]ional\ mai favorabil\
.
Astfel s-a dat eficien]\ principiului general al aplic\rii legii
penale mai blânde (melior lex) care a fost extins [i la legile cu car-
acter contraven]ional.
Art. 16
din Constitu]ie (Egalitatea `n drepturi) prevede:
"(1). Cet\]enii sunt egali `n fa]a legii [i a autorit\]ilor publice,
f\r\ privilegii [i f\r\ discrimin\ri.
(2). Nimeni nu este mai presus de lege.
147

(3). Func]iile [i demnit\]ile publice, civile sau militare, pot fi
ocupate, `n condi]iile legii, de persoanele care au cet\]enia român\
[i domiciliul `n ]ar\. Statul român garanteaz\ egalitatea de [anse
`ntre femei [i b\rba]i pentru ocuparea acestor func]ii [i demnit\]i.
(4). ~n condi]iile ader\rii României la Uniunea European\,
cet\]enii Uniunii care `ndeplinesc cerin]ele legii organice au dreptul
de a alege [i de a fi ale[i `n autorit\]ile publice locale."
Principiul prev\zut `n alin. (1) consacr\ egalitatea tuturor
cet\]enilor români `n fa]a legilor [i a autorit\]ilor publice. Evident,
exist\ diferen]e `ntre anumite categorii de cet\]eni manifestate `n
mod obiectiv `n societate.
Astfel, cet\]enii români care au calitatea de comercian]i sunt
obliga]i s\ declare veniturile ob]inute; identic, demnitarii [i anumite
categorii de func]ionari publici au aceast\ obliga]ie. Ceilal]i cet\]eni
români nu au aceast\ `ndatorire.
Alin. (2) al articolului analizat statueaz\, pe cale de princip-
iu, asupra imposibilit\]ii unor categorii de persoane, demnitari sau
func]ionari publici de a nu respecta legile statului. Indiferent de
demnitatea sau de func]ia public\ pe care o de]ine, cet\]eanul român
nu poate beneficia de absolut\ "imunitate"; el nu poate fi consider-
at -ab initio – nonresponsabil.
Alin. (3) se circumscrie la persoanele fizice care ocup\ dem-
nit\]i sau func]ii publice. Acestea trebuie s\ posede cet\]enia
român\ [i s\ aib\ domiciliul `n ]ar\.
Art. 16
alin. (3) trebuie privit `n antitez\ cu dispozi]iile art. 54
alin. (2) din Constitu]ia României care prevede c\ demnitarii,
func]ionarii publici [i militarii r\spund de modul `n care `[i
`ndeplinesc atribu]iile de serviciu. Pentru a se putea angaja r\spun-
derea, aceste categorii de persoane fizice vor depune jur\mântul
cerut de lege.
Firesc, demnit\]ile [i func]iile publice trebuie s\ fie ocupate
doar de persoanele fizice care au cet\]enia român\ (nu se exclude
148

bipatridia sau multipatridia). Acestea au obliga]ia de fidelitate fa]\
de ]ar\. De asemenea, trebuie s\ domicilieze pe teritoriul statului
român. Aceasta `ntrucât cel ce domiciliaz\ `n ]ar\ manifest\ un
ata[ament puternic fa]\ de na]iunea român\.
~n ocuparea func]iilor [i demnit\]ilor publice
este garantat\
egalitatea de [anse `ntre b\rba]i [i femei. Se realizeaz\ astfel
`nscrierea unei garan]ii de nondiscriminare `n raport de sex.
Acest alineat se refer\ exclusiv la func]iile [i demnit\]ile pub-
lice, adic\ la func]ionarii [i demnitarii `ncadra]i `n autorit\]ile pub-
lice care au aptitudinea de a exercita puterea de stat.
Alin. (4) recunoa[te cet\]enilor apar]inând statelor membre
ale Uniunii Europene, dreptul de a alege [i de a fi ale[i `n autorit\]ile
publice locale. Evident, aceast\ recunoa[tere se realizeaz\ exclusiv
`n temeiul unei legi organice menit\ s\ afirme condi]iile necesare de
`ndeplinit `n prealabil.
Art. 17
din Constitu]ia României se refer\ la "Cet\]enii români
`n str\in\tate" [i are urm\torul con]inut: "Cet\]enii români se bucur\
`n str\in\tate de protec]ia statului român [i trebuie s\-[i `ndeplin-
easc\ obliga]iile cu excep]ia acelora ce nu sunt compatibile cu
absen]a lor din ]ar\".
Articolul sus citat consacr\ `ndatorirea statului român de a se
preocupa de situa]ia cet\]enilor s\i afla]i pe teritoriul altor state.
Aceast\ obliga]ie a statului român are caracter constitu]ional.
Analiza textului din Constitu]ia României conduce la con-
cluzia, de altfel logic\, c\ institu]ia cet\]eniei
reprezint\ liantul din-
tre stat [i individ.
La rândul lor, cet\]enii români sunt datori s\-[i execute obliga]iile
`n raport cu statul român. Exist\ [i o excep]ie referitoare la acele obliga]ii
care nu sunt compatibile cu absen]a din ]ar\ a cet\]enilor români.
~n cadrul excep]iei se `ncadreaz\, de exemplu, participarea la
`nl\turarea efectelor unui dezastru, a unei calamit\]i naturale sau a
unei catastrofe.
144149

Cet\]enii români afla]i pe teritoriul unui stat str\in sunt supu[i
legilor acelui stat. Ei beneficiaz\ de drepturi [i au obliga]ii
prev\zute de legile române, dar totodat\ au drepturi [i obliga]ii
rezultate din legisla]ia statului pe teritoriul c\ruia se afl\.
Textul se refer\ exclusiv la obliga]iile decurgând din dreptul
pozitiv (obiectiv) român. Dac\ s-ar considera altfel, ar fi afectat\
suveranitatea (suprema]ia) statului str\in pe teritoriul c\ruia se afl\
cet\]eanul român.
Art. 18
din Constitu]ia României (Cet\]enii str\ini [i apatrizii)
prevede:
"(1). Cet\]enii str\ini [i apatrizii care locuiesc `n România se
bucur\ de protec]ia general\ a persoanelor [i averilor, garantat\ de
Constitu]ie [i de alte legi.
(2). Dreptul de azil se acord\ [i se retrage `n condi]iile legii,
cu respectarea tratatelor [i a conven]iilor interna]ionale la care
România este parte."
Cet\]enii str\ini [i apatrizii beneficiaz\ de drepturi naturale cu
caracter imprescriptibil
. Ei nu beneficiaz\ de drepturi politice care
sunt specifice exclusiv cet\]enilor români.
Re]inem c\ cet\]enii str\ini [i apatrizii au toate drepturile
prev\zute `n Constitu]ie [i `n legisla]ie, cu excep]ia exercit\rii acelor
drepturi pentru care legea impune drept condi]ie calitatea de
cet\]ean român.
~n alin. (2) al acestui articol este reglementat "dreptul de
azil". Dreptul de azil const\ `n g\zduirea [i protec]ia acordat\ de
statul român unor cet\]eni str\ini sau apatrizi deoarece `n statul de
provenien]\ aceste persoane sunt persecutate pentru activit\]i
desf\[urate `n favoarea drepturilor omului, a bun\st\rii sociale,
p\cii [i progresului.
Cet\]eanul str\in sau apatridul care a ob]inut dreptul la azil din
partea statului român beneficiaz\ de toate drepturile [i are toate
obliga]iile prev\zute `n dreptul pozitiv (obiectiv), bine`n]eles cu
150

excep]ia drepturilor [i obliga]iilor cu caracter politic, care apr]in
doar cet\]enilor români.
Cet\]eanul str\in sau apatridul care a ob]inut dreptul de azil `n
România nu poate fi extr\dat.
Dreptul de azil nu poate fi acordat unui cet\]ean str\in sau apa-
trid care a s\vâr[it o infrac]iune contra p\cii sau omenirii.
Art. 19
din Constitu]ia României intitulat "Extr\darea [i
expulzarea" are urm\torul con]inut:
"(1). Cet\]eanul român nu poate fi extr\dat sau expulzat din
România.
(2). Prin derogare de la prevederile alin (1), cet\]enii români
pot fi extr\da]i `n baza conven]iilor interna]ionale la care România
este parte, `n condi]iile legii [i pe baz\ de reciprocitate.
(3). Cet\]enii str\ini [i apatrizii pot fi extr\da]i numai `n
baza unei conven]ii interna]ionale sau `n condi]ii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extr\darea se hot\r\[te de justi]ie."
~n cadrul acestui articol se prevede c\, de principiu, statul
român nu `[i poate extr\da sau expulza proprii cet\]eni.
~n Dreptul Interna]ional Public se cunoa[te cazul special
existent
`ntre Regatul Unit al Marii Britanii [i Irlandei de Nord [i Statele Unite
ale Americii. Aceste ]\ri admit extr\darea cet\]enilor s\i. Se are `n
vedere aspectele istorice [i tradi]ionalele leg\turi `ntre cele dou\ state.
~n alin. (2) Legiuitorul Constituant a formulat o excep]ie
de
la principiu.
Cet\]enii români pot fi extr\da]i `n temeiul conven]iilor inter-
na]ionale semnate [i ratificate de România. Ei pot fi extr\da]i pe
baz\ de reciprocitate (ceea ce implic\ [i extr\darea cet\]enilor
str\ini `n România, de c\tre propriul lor stat). Extr\darea cet\]enilor
români se realizeaz\ `n condi]iile legii
. Este vorba de Legea nr
.
302/2004
privind cooperarea judiciar\ interna]ional\ `n materie
penal\.
1)
151
1)
Publicat\ `n Monitorul Oficial nr. 594/01.07.2004

~n Titlul II al legii sunt enun]ate condi]iile extr\d\rii pasive
(cap. II sec]iunea I).
Art. 24
2)
din Lege prevede c\ "cet\]enii români pot fi extr\da]i
din România `n baza conven]iilor interna]ionale multilaterale la care
aceasta este parte [i pe baz\ de reciprocitate, dac\ este `ndeplinit\
cel pu]in una dintre urm\toarele condi]ii:
a) persoana extr\dabil\ domiciliat\ pe teritoriul statului
solicitant la data formul\rii cererii de extr\dare;
b) persoana extr\dabil\ are [i cet\]enia statului solicitant;
c) persoana extr\dabil\ a comis fapta pe teritoriul sau
`mpotriva unui cet\]ean al unui stat membru al Uniunii Europene
dac\ statul solicitant este membru al Uniunii Europene."
Alin. (3) al articolului supus examin\rii afirm\ c\ cet\]enii
str\ini [i apatrizii pot fi extr\da]i, dar numai `n temeiul unei con-
ven]ii interna]ionale sau `n condi]ii de reciprocitate.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciar\ interna]ional\
`n materie penal\ prevede condi]iile `n care se poate realiza
extr\darea (art. 26 – art. 37 din Lege).
Alin. (4) stabile[te un principiu cu rol de garan]ie. Autoritatea
"puterea" judec\toreasc\ este competent\ s\ hot\rasc\ asupra extr\d\rii
sau a expulz\rii `n condi]ii de impar]ialitate [i de independen]\.
Cu privire la expulzare remarc\m faptul c\ aceast\ institu]ie
juridic\ reprezint\ atitudinea autorit\]ilor publice române de a obliga un
cet\]ean str\in sau un apatrid s\ p\r\seasc\ teritoriul ]\rii `n mod silit.
Codul Penal Român `n cadrul Titlului II – "m\surile de sigu-
ran]\" din partea general\ reglementeaz\ expulzarea str\inilor (art.
112 lit "e" raportat la art. 111 [i art. 117 toate din Codul Penal).
Potrivit art. 117 alin. (2) Cod Penal, m\sura de siguran]\ a expulz\rii
se aplic\ [i persoanei f\r\ cet\]enie care nu are domiciliul `n ]ar\.
Art. 20
din Constitu]ie se refer\ la tratatele interna]ionale
privind drepturile omului:
152
2)
Art. 24
a fost modificat prin art. I, pct. 22 din legea nr. 224/2006

"(1). Dispozi]iile constitu]ionale privind drepturile [i lib-
ert\]ile cet\]enilor vor fi interpretate [i aplicate `n concordan]\ cu
Declara]ia Universal\ a Drepturilor Omului, cu pactele [i cu cele-
lalte tratate la care România este parte.
(2). Dac\ exist\ neconcordan]e `ntre pactele [i tratatele pri-
vitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte [i legile interne, au prioritate reglement\rile interna]ionale cu
excep]ia cazului `n care Constitu]ia sau legile interne con]in dis-
pozi]ii mai favorabile."
~n alin. (1) al articolului analizat se instituie princpiul inter-
pret\rii [i aplic\rii normelor juridice cu valoare constitu]ional\ `n
concordan]\
cu tratatele interna]ionale la care ]ara noastr\ este parte.
Este men]ionat\ `n mod expres Declara]ia Universal\ a
Drepturilor Omului precum [i pactele.
Prin no]iunea de "pacte
" Legiuitorul Constituant `n]elege s\
desemneze, s\ nominalizeze Pactul relativ la drepturile economice,
sociale [i culturale [i Pactul relativ la drepturile civile [i politice
(adoptat la 16.12.1966, ratificate de România `n 1974). Cele dou\
pacte au intrat `n vigoare la 03.01.1976 respectiv 23.03.1976.
Alin. (2) al articolului confer\ prioritate reglement\rilor inter-
na]ionale `n raport cu legisla]ia României. Au prioritate
reglement\rile interna]ionale doar `n domeniul drepturilor funda-
mentale ale omului.
~n ipoteza `n care reglement\rile interna]ionale – privitoare la drep-
turile fundamentale ale omului – con]in prevederi contrare dispozi]iilor
Constitu]iei României se pune problema posibilit\]ii aplic\rii acestora.
Altfel spus, au reglement\rile interna]ionale, `n domeniul drepturilor
fundamentale, prioritate `n raport cu Constitu]ia `n orice situa]ie?
Evident reglement\rile interna]ionale au prioritate `n raport cu
dreptul pozitiv (obiectiv) român doar dac\ ele nu contravin preved-
erilor constitu]ionale. Procedând `n alt mod, ar fi `nc\lcat principiul
suprema]iei Constitu]iei României.
153

Art. 21
din Legea fundamental\ se refer\ la accesul liber la
justi]ie. Textul constitu]ional prevede:
"(1). Orice persoan\ se poate adresa justi]iei pentru ap\rarea
drepturilor, a libert\]ilor [i a intereselor sale legitime.
(2). Nici o lege nu poate `ngr\di exercitarea acestui drept.
(3). P\r]ile au dreptul la un proces echitabil [i la solu]ionarea
cauzelor `ntr-un termen rezonabil.
(4). Jurisdic]iile speciale administrative sunt facultative [i
gratuite."
~n România justi]ia
(func]ia de solu]ionare a litigiilor) este `n
competen]a autorit\]ii ("puterii") judec\tore[ti. Ea se `nf\ptuie[te, `n
numele legii, de judec\torii independen]i.
Cet\]enii au aptitudinea de a solicita "interven]ia" autorit\]ilor
judiciare pentru ocrotirea, prezervarea sau pentru conservarea drep-
turilor lor subiective, inclusiv a drepturilor [i libert\]ilor fundamentale.
Constitu]ia României recunoa[te [i impune autorit\]ii
judec\tore[ti s\ ocroteasc\ [i interesele legitime
.
Drept consecin]\, nu orice categorie de interese
sunt ocrotite.
Doar interesele legitime
sunt protejate datorit\ faptului c\ acestea `[i
g\sesc fundamentul `n normele juridice, `n cutume sau `n moral\.
Interesele care nu sunt legitime (nelegitime, abuzive, diverse
[icane) nu sunt protejate sau garantate de textul constitu]ional.
*
* *
~n cadrul acestui capitol au fost, sumar, analizate principiile
constitu]ionale de maxim\ generalitate care sunt incidente `n pri-
vin]a drepturilor, a libert\]ilor dar [i a `ndatoririlor fundamentale ale
cet\]enilor români.
~n cap. al II-lea din aceast\ parte a c\r]ii com trata drepturile [i
libert\]ile fundamentale.
~n cap. al III-lea din partea a II-a a c\r]ii vom analiza `ndatorir-
ile fundamentale.
154

Cap. III: Drepturile [[i llibert\]ile ffundamentale
Art. 22
din Constitu]ia României se refer\ la dreptul la via]\ [i
la integritate fizic\ [i psihic\.
"(1). Dreptul la via]\, precum [i la integritate fizic\ [i psihic\
ale persoanei sunt garantate.
(2). Nimeni nu poate fi supus torturii [i nici unui fel de
pedeaps\ sau de tratament inuman ori degradant.
(3). Pedeapsa cu moartea este interzis\."
Dreptul la via]\
– reprezint\ un drept natural al omului. A[a
fiind, orice persoan\ fizic\ beneficiaz\ de acest drept fundamental
din momentul na[terii [i pân\ la survenirea fenomenului natural al
mor]ii.
Pe parcursul `ntregii vie]i, omului `i este garantat acest drept.
Nu intereseaz\ dac\ persoana fizic\ este s\n\toas\ sau bolnav\,
tân\r\ sau `n vârst\, b\rbat sau femeie. Nimeni nu poate fi privat de
via]a sa `n mod arbitrar. ~n acest context trebuie privit\ dispozi]ia
alin. (4) a articolului. Pedeapsa cu moartea este interzis\ `ntrucât ea
reprezint\ o `nc\lcare a drepturilor naturale ale omului.
Dreptul la integritate fizic\
a persoanei fizice presupune respectarea
integrit\]ii fizice a persoanei fizice. Este evident – un drept fundamental
absolut
, ca de altfel toate celelalte drepturi fundamentale. Autorit\]ile
publice sunt obligate s\ asigure integritatea fizic\ a fiec\rei persoane fiz-
ice. Exist\ bine`n]eles [i excep]ii determinate de lege: recoltarea de probe
biologice `n vederea stabilirii alcoolemiei, efectuarea unei opera]ii de
medicul chirurg cu acordul pacientului sau f\r\ acordul pacientului dac\
acesta nu-l poate exprima valabil, iar via]a sa se afl\ `n primejdie etc.
Dreptul la integritate psihic\
– presupune respectarea [i asigu-
155

rarea integrit\]ii psihice (morale) a persoanei fizice. De altfel, drep-
tul la integritate prive[te dou\ laturi, fizic\ [i psihic\, ambele fiind
garantate tuturor persoanelor fizice.
Alin. (2) al acestui articol men]ioneaz\ interzicerea torturii sau
a unei pedepse sau tratament inuman ori degradant.
Pe planul Dreptului Interna]ional Public preciz\m c\ aceste
prevederi sunt men]ionate `n Declara]ia Universal\ a Drepturilor
Omului [i `n Conven]ia contra torturii [i altor pedepse sau trata-
mente crude, inumane ori degradante.
Principiul afirmat `n alin. (2) `[i g\se[te consacrarea din punct de
vedere practic `n dispozi]iile art. 267
care incrimineaz\ infrac]iunea
de tortur\ [i `n dispozi]iile art. 266
care incrimineaz\ infrac]iunea de
arestare nelegal\ [i cercetarea abuziv\
(ambele articole sunt din Codul
Penal Român).
3)
~n consecin]\, legiuitorul a apreciat c\ actele de tor-
tur\ sau pedepsele ori tratamentele inumane ori degradante prezint\
gradul de pericol social generic (abstract) al unei infrac]iuni.
Art. 23
din Constitu]ia României (libertatea individual\) con]i-
ne numeroase dispozi]ii:
"(1). Libertatea individual\ [i siguran]a persoanei sunt invi-
olabile.
(2). Perchezi]ionarea, re]inerea sau arestarea unei persoane
sunt permise numai `n cazurile [i cu procedura prev\zut\ de lege.
(3). Re]inerea nu poate dep\[i 24 de ore.
(4). Arestarea preventiv\ se dispune de judec\tor [i numai `n
cursul procesului penal.
(5). ~n cursul urm\ririi penale arestarea preventiv\ se poate
dispune pentru cel mult 30 de zile [i se poate prelungi cu câte cel
mult 30 de zile, f\r\ ca durata total\ s\ dep\[easc\ un termen rezon-
abil, [i nu mai mult de 180 de zile.
(6). ~n faza de judecat\ instan]a este obligat\, `n condi]iile
156
3)
Se poate men]iona [i infrac]iunea de supunere la rele tratamente, prev\zut\ de art. 267
din
Codul Penal Român.

legii, s\ verifice periodic [i nu mai târziu de 60 de zile legalitatea [i
temeinicia arest\rii preventive [i s\ dispun\, de `ndat\, punerea `n
libertate a inculpatului dac\ temeiurile care au determinat arestarea
preventiv\ au `ncetat sau dac\ instan]a constat\ c\ nu exist\ temeiuri
noi care s\ justifice men]inerea priv\rii de libertate.
(7). ~ncheierile instan]ei privind m\sura de arest\ri preven-
tive sunt supuse c\ilor de atac prev\zute de lege.
(8). Celui re]inut sau arestat i se aduc de `ndat\ la cuno[tin]\,
`n limba pe care o `n]elege, motivele re]inerii sau ale arest\rii, iar
`nvinuirea `n cel mai scurt termen; `nvinuirea se aduce la cuno[tin]\
numai `n prezen]a unui avocat ales sau numit din oficiu.
(9). Punerea `n libertate a celui re]inut sau arestat este oblig-
atorie, dac\ motivele acestor m\suri au disp\rut, precum [i `n alte
situa]ii prev\zute de lege.
(10). Persoana arestat\ preventiv are dreptul s\ cear\
punerea `n libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cau]iune.
(11). Pân\ la r\mânerea definitiv\ a hot\rârii judec\tore[ti
de condamnare, persoana este considerat\ nevinovat\.
(12). Nici o pedeaps\ nu poate fi stabilit\ sau aplicat\ decât
`n condi]iile [i `n temeiul legii.
(13). Sanc]iunea privativ\ de libertate nu poate fi decât de
natur\ penal\.
Acest articol cuprinde numeroase dispozi]ii afectate garant\rii
libert\]ii individuale.
Constituantul a prev\zut multe dispozi]ii procedurale care, `n
opinia noastr\, nu `[i g\sesc locul `ntr-o Lege fundamental\ (art. 23
alin. (5); (6)). Aceste dispozi]ii sunt eminamente tehnice, formale
(procedurale). Ele au fost introduse `n Constitu]ia României,
devenind norme cu caracter constitu]ional, pentru a se evita even-
tualele fluctua]ii legislative.
Libertatea individual\ presupune aptitudinea persoanei fizice
de a se deplasa liber
, de a nu fi supus\ nici unei forme de servitute
157

[i de anu fi adus\ [i ]inut\ `n stare de sclavie
.
Prin natura sa persoana fizic\, omul, se na[te liber, iar soci-
etatea are `ndatorirea de a conserva [i proteja acest drept inalienabil.
Libertatea individual\ nu are [i nu trebuie s\ aib\ un caracter
absolut `n sensul c\ ea nu ar putea fi sub nicio form\ `ngr\dit\.
De aceea, textul constitu]ional se refer\ al perchezi]ie, la
re]inere [i la arestare preventiv\, `n sensul c\ aceste acte cu caracter
procesual (penal) pot fi dispuse [i efectiv `ndeplinite (sub aspect
procedural) respectându-se dispozi]iile legale.
Perchezi]ia, re]inerea [i arestarea preventiv\ sunt institu]ii pro-
prii Dreptului Procesual Penal. De aceea, noi nu vom insista asupra
naturii acestor m\suri `n lucrarea de fa]\.
Re]inem totu[i c\ persoanei fizice re]inute sau arestate trebuie s\
i se comunice de `ndat\ `n limba pe care o `n]elege
motivele re]inerii
sau ale arest\rii preventive. Aceasta reprezint\ o garan]ie a siguran]ei
persoanei fizice. Este o prevedere constitu]ional\ care impune o
obliga]ie precis\, dar determinat\ organelor judiciare penale.
De asemenea `nvinuirea trebuie adus\ la cuno[tin]\ celui
acuzat `n cel mai scurt termen [i numai `n prezen]a unui avocat ales
sau numit din oficiu.
Prezen]a avocatului este o garan]ie a respect\rii libert\]ii indi-
viduale a persoanei fizice acuzate. Ea este obligatorie ceea ce
impune obliga]ia constitu]ional\ a organelor judiciare penale de a
permite asisten]a `nvinuitului sau inculpatului.
Desigur, dac\ motivele care au stat la baza re]inerii sau arest\rii
au disp\rut, persoana fizic\ re]inut\ sau arestat\ trebuie, `n mod
obligatoriu, pus\ `n libertate.
Dar persoana arestat\ preventiv poate fi pus\ `n libertate, la cer-
erea sa, `n mod provizoriu, fie sub control judiciar, fie pe cau]iune.
Eliberarea provizorie `n aceste condi]ii denot\ `ncrederea
organelor judiciare penale `n inculpat [i materializeaz\ prezum]ia de
nevinov\]ie de care beneficiaz\ acesta.
158

~n leg\tur\ cu prezum]ia de nevinov\]ie, textul constitu]ional
consacr\ nevinov\]ia persoanei fizice pân\ la r\mânerea definitiv\ a
hot\rârii judec\tore[ti de condamnare. ~n acest fel, Constituantul a
dat maximum de eficien]\ acestui principiu.
Alin. (13) stabile[te c\ sanc]iunea privativ\ de libertate nu
poate fi decât de natur\ penal\.
~n consecin]\, `ntre sanc]iunile cu caracter contraven]ional nu
se poate reg\si privarea de libertate.
Art. 24
din Legea fundamental\ se refer\ la dreptul de ap\rare:
"(1). Dreptul la ap\rare este garantat.
(2). ~n tot cursul procesului, p\r]ile au dreptul s\ fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu."
Doctrina juridc\ constitu]ional\ ca de altfel [i doctrina juridic\
procesual-penal [i cea procesual-civil\, recunoa[te dreptului la
ap\rare dou\ accep]iuni:
– totalitatea mijloacelor, a drepturilor procedurale prin care
se realizeaz\ ap\rarea unei persoane `mpotriva acuza]iilor care i se
aduc. Astfel persoana poate: contesta `nvinuirile, formula cereri
pentru administrarea de material probator `n ap\rare, ridica excep]ii
sau pune concluzii.
– drept la ap\rare concretizat `n aptitudinea utiliz\rii unui
avocat.
Evident, prima accep]iune prive[te sensul larg al dreptului la
ap\rare, `n timp ce a doua accep]iune se refer\ la sensul restrâns al
no]iunii.
Alin. (1) din textul constitu]ional se refer\ la dreptul la ap\rare
`n sens larg.
Alin. (2) al textului are `n vedere sensul restrâns al dreptului la
ap\rare.
Cu privire la sensul restrâns se re]ine c\ p\r]ile din proces au
159

dreptul s\ fie asistate de un avocat ales.
Când asisten]a juridic\ este obligatorie, p\r]ii care nu [i-a ales
un avocat i se va desemna un avocat din oficiu.
Textul constitu]ional nu precizeaz\, dar credem c\ p\r]ile pot fi
[i reprezentate de avocat. Dreptul pozitiv (obiectiv) confirm\ acest
aspect.
De asemenea, p\r]ile pot solicita avocatului ales nu numai asis
–
ten]\
ci [i consultan]\
sau exclusiv doar consultan]\ juridic\
.
Art. 25
al Constitu]iei se refer\ la libera circula]ie [i are
urm\torul con]inut:
"(1). Dreptul la liber\ circula]ie `n ]ar\ [i `n str\in\tate, este
garantat. Legea stabile[te condi]iile exercit\rii acestui drept.
(2). Fiec\rui cet\]ean `i este asigurat dreptul de a-[i stabili
domiciliul sau re[edin]a `n orice localitate din ]ar\, de a emigra, pre-
cum [i de a reveni `n ]ar\."
Textul constitu]ional asigur\ libera circula]ie `n ]ar\. Orice
cet\]ean poate circula pe teritoriul României. Cet\]enii români au
dreptul s\ `[i stabileasc\ domiciliul sau re[edin]a `n orice localitate
din ]ar\. Prin no]iunea de "localitate" se `n]elege o a[ezare uman\
care intr\ `n una din urm\toarele categorii: municipiu (re[edin]\ de
jude] sau nu), ora[, comun\. Desigur, stabilirea domiciliului sau
re[edin]ei oblig\ cet\]eanul român la respectarea legilor privind
domiciliul, re[edin]a, proprietatea privat\ etc.
Cet\]enii români beneficiaz\ [i de dreptul fundamental de
liber\ circula]ie `n str\in\tate.
Ca o consecin]\ a recunoa[terii acestui drept, cet\]enilor
români le este recunoscut dreptul de a emigra
`ntr-un alt stat, defin-
itiv sau temporar.
~n acest sens, Constitu]ia recunoa[te [i garanteaz\ cet\]enilor
români dreptul de a reveni `n propria ]ar\.
160

Aceste drepturi se realizeaz\ `n mod practic prin intermediul
reglement\rilor legale referitoare la actele de identitate, la docu-
mentele necesare pentru trecerea frontierei de stat (pa[apoarte, când
se circul\ cu destina]ia spre o ]ar\ nemembr\ a Uniunii Europene).
Art. 26
din Constitu]ia României reglementeaz\ dreptul funda-
mental la ocrotirea vie]ii intime, familiale [i private
. Textul
men]ionat prevede:
"(1). Autorit\]ile publice respect\ [i ocrotesc via]a intim\,
familial\ [i privat\.
(2). Persoana fizic\ are dreptul s\ dispun\ de ea `ns\[i, dac\ nu
`ncalc\ drepturile [i libert\]ile altora, ordinea public\ sau bunele
moravuri."
Articolul men]ionat se refer\ la trei drepturi fundamentale
recunoscute fiec\rei persoane fizice: dreptul la via]\ intim\; dreptul
la via]\ familial\ [i dreptul la via]\ privat\
.
Autorit\]ile statului precum [i ceilal]i cet\]eni trebuie s\
respecte aceste drepturi subiective cu caracter fundamental.
Dreptul la via]\ familial\ presupune, de fapt, un complex de
drepturi referitoare la rela]iile de familie.
Dreptul la via]\ intim\ implic\ [i via]a privat\ deoarece
chestiunile intime ale unei persoane fizice au `ntotdeauna caracter
privat.
~n doctrin\ se consider\ c\ dreptul la via]\ intim\ implic\ [i
dreptul la propria imagine a persoanei fizice.
Alin. (2) al art. 26 prevede dreptul inlienabil al oric\rei per-
soane fizice de a dispune de ea `ns\[i.
Aceasta `nseamn\ c\, doar persoana fizic\ are aptitudinea de a
dispune de fiin]a sa [i de integritatea sa fizic\. Totodat\ exercitarea
acestui drept subiect fundamental nu trebuie s\ aduc\ atingere
ordinii publice, bunelor moravuri sau drepturilor recunoscute [i
garantate altor subiecte de drept.
161

Concretizarea acestui drept implic\ interzicerea efectu\rii unor
interven]ii chirurgicale experimentale asupra pacien]ilor dac\ nu
este exprimat, `n prealabil, consim]\mântul acestora.
Acest drept fundamental prezint\ [i anumite limit\ri con-
cretizate `n: obligarea la tratament medical, examene medicale peri-
odice etc. Desigur, aceste limit\ri nu sunt de natur\ a afecta `ns\[i
existen]a dreptului fundamental constitu]ional, `n materialitatea sa.
Art. 27
din Constitu]ia României se refer\ la inviolabilitatea
domiciliului
:
"(1). Domiciliul [i re[edin]a sunt inviolabile. Nimeni nu poate
p\trunde sau r\mâne `n domiciliul ori re[edin]a unei persoane f\r\
`nvoirea acesteia.
(2). De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege
pentru urm\toarele situa]ii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hot\râri
judec\tore[ti;
b) `nl\turarea unei primejdii privind via]a, integritatea fizic\
sau bunurile unei persoane;
c) ap\rarea securit\]ii na]ionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea r\spândirii unei epidemii.
(3). Perchizi]ia se dispune de judec\tor [i se efectueaz\ `n
condi]iile [i formele prev\zute de lege.
(4). Perchezi]iile `n timpul nop]ii sunt interzise `n afar\ de
cazul infrac]iunilor flagrante."
De principiu, Constitu]ia României prevede inviolabilitatea
domiciliului unei persoane fizice. Violarea domiciliului `n alte
condi]ii decât cele men]ionate `n alin. (2) realizeaz\ con]inutul con-
stitutiv al infrac]iunii de violare de domiciliu, fapt\ prev\zut\ [i
pedepsit\ de art. 192 Cod penal.
~n alin. (2) sunt men]ionate excep]ii de la principiu. ~n situa]iile
men]ionate se poate p\trunde [i se poate r\mâne `n domiciliul sau
162

re[edin]a unei persoane fizice, f\r\ a avea consim]\mântul prealabil
al acesteia.
Inviolabilitatea domiciliului nu poate constitui un drept abso-
lut. Ea nu poate fi opus\ pentru stânjenirea organelor judiciare
penale sau pentru a atenta la securitatea na]ional\ ori la ordinea pub-
lic\.
~n alin. (3) se prevede c\ perchezi]ia se poate dispune exclusiv
de judec\tor. Ea se efectueaz\ numai `n condi]iile [i `n formele
prev\zute de Codul de procedur\ penal\. Dintr-o interpretare sis-
tematic\ rezult\ c\ Legiuitorul Constituant se refer\ la perchezi]ia
domiciliar\
.
Alin. (4) prevede c\ perchezi]iile `n timpul nop]ii sunt interzise.
Exist\ [i o excep]ie care se refer\ la ipoteza s\vâr[irii unei
infrac]iuni flagrante. Ra]iunea instituirii acestui principiu este
simpl\. Ea prive[te evitarea abuzurilor efectuate cu ocazia
perchezi]iilor domiciliare de organele judiciare penale (organele de
urm\rire penal\) `n perioada regimului socialist.
Art. 28
din Constitu]ia României prive[te secretul corespon
–
den]ei
[i are urm\toarea reglementare:
"Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri po[tale,
al convorbirilor telefonice [i al celorlalte mijloace legale de comu-
nicare este inviolabil".
Acest text constitu]ional se refer\ la inviolabilitatea corespon-
den]ei.
Nicio persoan\ nu poate re]ine, deschide [i citi sau distruge o
coresponden]\.
Cu atât mai mult func]ionarii po[tali au obliga]ia, de natur\
constitu]ional\, de a p\stra secretul coresponden]ei de care iau
cuno[tin]\ `n mod direct.
Art. 29
din Legea fundamental\ se refer\ la libertatea con[tiin
–
]ei
. Textul prevede:
163

"(1). Libertatea gândirii [i a opiniilor, precum [i libertatea
credin]elor religioase nu pot fi `ngr\dite sub nicio form\. Nimeni nu
poate fi constrâns s\ adopte o opinie ori s\ adere la o credin]\ reli-
gioas\, contrar convingerilor sale.
(2). Libertatea con[tiin]ei este garantat\; ea trebuie s\ se mani-
feste `n spirit de toleran]\ [i de respect reciproc.
(3). Cultele religioase sunt libere [i se organizeaz\ potrivit
statutelor proprii, `n condi]iile legii.
(4). ~n rela]iile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace,
acte sau ac]iuni de `nvr\jbire religioas\.
(5). Cultele religioase sunt autonome fa]\ de stat [i se bucur\
de sprijinul acestuia, inclusiv prin `nlesnirea asisten]ei religioase `n
armat\, `n spitale, `n penitenciare, `n azile [i `n orfelinate.
(6). P\rin]ii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propri-
ilor convingeri, educa]ia copiilor minori a c\ror r\spundere le
revine."
Libertatea con[tiin]ei presupune capacitatea persoanei fizice de
a adopta o anumit\ concep]ie referitoare la lumea `nconjur\toare. Ea
implic\ posibilitatea de a `mp\rt\[i o credin]\ religioas\.
~n principiu, concep]iile despre lume sunt: teiste
[i ateiste
.
Autorit\]ile publice nu trebuie s\ se amestece `n modul de a
gândi al omului. Con[tiin]a uman\ trebuie s\ r\mân\ `ntotdeauna
liber\.
Libertatea con[tiin]ei, a concep]iilor implic\ `ns\ realizarea sa
`ntr-un spirit de toleran]\ `n raport cu concep]iile manifestate de alte
persoane fizice.
Cultele religioase sunt libere, dar trebuie s\ fie organizate `n
condi]iile legale.
La fel ca [i `n cazul libert\]ii con[tiin]ei, rela]iile dintre cultele
religioase, organizate legal pe teritoriul României, trebuie s\
exclud\ orice form\ de `nvr\jbire.
~n raporturile dintre stat [i cultele religioase, statul adopt\ o
164

pozi]ie echidistant\, f\r\ a le favoriza `n niciun fel, dar [i f\r\ a le
discrimina. Statul trebuie s\ vegheze la asigurarea ordinii publice;
aceasta nu trebuie s\ fie tulburat\ `n vreun fel de exercitarea vreunui
cult religios.
P\rin]ilor [i tutorilor li se recunoa[te dreptul inalienabil de a
asigura, potrivit propriilor convingeri, educa]ia copiilor minori afla]i
sub supravegherea lor.
Art. 30
se refer\ la libertatea de exprimare:
"(1). Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credin]elor [i libertatea crea]iilor de orice fel, prin viu grai, prin
scris, prin imagine, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare
`n public, sunt inviolabile.
(2). Cenzura de orice fel este interzis\.
(3). Libertatea presei implic\ [i libertatea de a `nfiin]a
publica]ii.
(4). Nici o publica]ie nu poate fi suprimat\.
(5). Legea poate impune mijloacelor de comunicare `n mas\
obliga]ia de a a face public\ sursa finan]\rii.
(6). Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, via]a particular\ a persoanei [i nici dreptul la propria imag-
ine.
(7). Sunt interzise de lege def\imarea ]\rii [i a na]iunii, `ndem-
nul la r\zboi de agresiune, la ur\ na]ional\, rasial\, de clas\ sau reli-
gioas\, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violen]\ public\, precum [i manifest\rile obscene, contrare bunelor
moravuri.
(8). R\spunderea civil\ pentru informa]ia sau pentru crea]ia
adus\ la cuno[tin]\ public\ revine editorului sau realizatorului,
autorului, organizatorului manifest\rii artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, `n
condi]iile legii. Delictele de pres\ se stabilesc prin lege“.
165

Libertatea con[tiin]ei presupune [i libertatea de exprimare a
concep]iilor. Iat\ de ce Legiuitorul Constituant a men]ionat expres
libertatea de exprimare printre drepturile [i libert\]ile fundamentale
cet\]ene[ti.
Libertatea de exprimare presupune posibilitatea omului de a se
exprima fie oral, fie `n scris sau prin orice alt mijloc. ~n acest mod
omul exprim\ concep]iile, gândurile, credin]ele religioase, crea]iile
spirituale, crea]iile literare sau crea]iile [tiin]ifice.
Libertatea de exprimare implic\ libertatea cuvântului, liber-
tatea tiparului [i libertatea presei.
F\r\ `ndoial\, libertatea de exprimare presupune aducerea con-
cep]iilor, a gândurilor [i a crea]iilor de orice fel la cuno[tin]a pub-
lic\.
Altfel spus trebuie realizat\ condi]ia publicit\]ii
.
Libertatea de exprimare implic\ `n complexitatea ei inter-
zicerea cenzurii. Este garantat\ libertatea de a `nfiin]a publica]ii.
Publica]iile odat\ `nfiin]ate nu pot fi suprimate.
Libertatea de exprimare comport\ [i o doz\ de responsabilitate,
ceea ce denot\ existen]a unor limite.
Astfel, exprim\rile care aduc atingere [i prejudiciaz\ demni-
tatea, onoarea, via]a particular\ a unei persoane fizice precum [i
dreptul acesteia la propria imagine atrag r\spunderea patromonial\
a editorului, realizatorului, autorului etc.
La fel exprim\rile de natur\ a def\ima ]ara sau na]iunea
român\, `ndemnarea la r\zboi de agresiune etc, determin\ r\spun-
derea patrimonial\ a celor indica]i mai `nainte.
Ne referim `n acest context exclusiv la r\spunderea juridic\
civil\, `n spe]\ la r\spunderea civil\ delictual\.
Legiuitorul Constituant se refer\ la „delictele de pres\
“ ceea ce
presupune [i tragerea la r\spundere penal\ a persoanei fizice respec-
tiv a persoanei juridice care a participat, `n formele prestabilite de
lege, la s\vâr[irea infrac]iunii.
166

Art. 31
– Dreptul la informa]ie con]ine urm\toarele dispozi]ii:
„(1). Dreptul persoanei de a avea acces la orice informa]ie de
interes public nu poate fi `ngr\dit.
(2). Autorit\]ile publice, potrivit competen]elor ce le revin, sunt
obligate s\ asigure informarea corect\ a cet\]enilor asupra treburilor
publice [i asupra problemelor de interes personal\.
(3). Dreptul la informa]ie nu trebuie s\ prejudicieze m\surile
de protec]ie a tinerilor sau securitatea na]ional.
(4). Mijloacele de informare `n mas\, publice [i private, sunt
obligate s\ asigure informarea corect\ a opiniei publice.
(5). Serviciile publice de radio [i de televiziune sunt autonome.
Ele trebuie s\ garanteze grupurilor sociale [i politice importante,
exercitarea dreptului la anten\. organizarea acestor servicii [i controlul
parlamentar asupra activit\]ii lor se reglementeaz\ prin lege organic\.“
Dreptul la informa]ie presupune aptitudinea de a avea acces la
date privitoare la aspecte de ordin social-politic, economic, cultural
[i [tiin]ific.
Autorit\]ile publice sunt obligate s\ informeze, `n mod corect
cet\]enii asupra chestiunilor de interes public.
De asemenea, ele trebuie s\ informeze cet\]eanul [i cu privire
la problemele de ordin personal.
Autorit\]ile etatice nu vor furniza informa]ii cu caracter secret
[i trebuie s\ asigure protec]ia tinerilor
precum [i securitatea
na]ional\
.
Principalele grupuri sociale [i politice (partide, sindicate) au
dreptul la anten\
. Acest drept este garantat iar `ndatorirea de a-l
asigura revine serviciilor (posturi, sta]ii) publice de radio [i televiz-
iune.
Mijloacele de informare `n mas\ indiferent dac\ sunt publice
sau private au `ndatorirea de a realiza o corect\ informare a
cet\]enilor
.
Legiuitorul Constituant a prev\zut un control parlamentar
asupra activit\]ii mijloacelor de informare `n mas\.
167

Art. 32
, din Constitu]ia ]\rii reglementeaz\ dreptul la
`nv\]\tur\
:
„(1). Dreptul la `nv\]\tur\ este asigurat prin `nv\]\mântul gene-
ral obligatoriu, prin `nv\]\mântul liceal [i prin cel profesional, prin
`nv\]\mântul superior, precum [i prin alte forme de instruc]ie [i de
perfec]ionare.
(2) ~nv\]\mântul de toate gradele se desf\[oar\ `n limba
român\. ~n condi]iile legii, `nv\]\mântul se poate desf\[ura [i `ntr-o
limb\ de circula]ie interna]ional\.
(3). Dreptul persoanelor apar]inând minorit\]ilor na]ionale de a
`nv\]a limba lor matern\ [i dreptul de a putea fi instruite `n aceast\
limb\ sunt garantate; modalit\]ile de exercitare a acestor drepturi se
stabilesc prin lege.
(4). ~nv\]\mântul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul
acord\ burse sociale de studii copiilor [i tinerilor proveni]i din
familii defavorizate [i celor institu]ionaliza]i, `n condi]iile legii.
(5). ~nv\]\mântul de toate gradele se desf\[oar\ `n unit\]i de
stat, particulare [i confesionale, `n condi]iile legii.
(6). Autonomia universitar\ este garantat\.
(7). Statul asigur\ libertatea `nv\]\mântului religios, potrivit
cerin]elor specifice fiec\rui cult. ~n [colile de stat, `nv\]\mântul reli-
gios este organizat [i garantat prin lege.“
Dreptul la `nv\]\tur\ reprezint\ [i o obliga]ie. (obliga]ia de a
consacra anumite forme de `nv\]\mânt). Este un drept de o com-
plexitate deosebit\. El trebuie s\ asigure, din punct de vedere juridic
[anse egale tuturor subiectelor de drept. Sunt interzise discrimin\rile
[i privilegiile `n exercitarea acestui drept fundamental.
Formele `nv\]\mântului sunt nominalizate `n textul constitu-
]ional: `nv\]\mântul general obligatoriu `nv\]\mântul liceal,
`nv\]\mântul profesional [i `nv\]\mântul superior. Re]inem c\
Legea fundamental\ las\ posibilitatea legiuitorului ordinar de a
institui, prin lege, [i alte forme de instruc]ie [i de perfec]ionare.
~n România limba oficial\ este limba român\ (art. 13 din
168

Constitu]ia României). De aceea, `n mod firesc s-a prev\zut c\ la
toate nivelurile sale, `nv\]\mântul se desf\[oar\ `n limba oficial\ a
statului, `n limba român\.
Dat fiind participarea activ\ a ]\rii noastre la circuitul mondial
de valori precum [i integrarea României `n Uniunea European\,
Constitu]ia prevede c\ `nv\]\mântul se poate desf\[ura [i `ntr-o
limb\ de circula]ie interna]ional\, `n temeiul dispozi]iilor legale.
Este garantat prin Constitu]ia României dreptul cet\]enilor ro-
mâni apar]inând minorit\]ilor na]ionale de a `nv\]a limba matern\ [i,
de asemenea, se recunoa[te dreptul acestor persoane de a desf\[ura
procesul de `nv\]\mânt `n limba lor matern\. Realizarea efectiv\ a
acestor drepturi se realizeaz\ exclusiv `n baza legii (privitoare la
organizarea general\ a `nv\]\mântului – lege organic\).
Constituantul instituie gratuitatea `nv\]\mântului de stat,
indiferent de gradul sau nivelul ori forma de `nv\]\mânt.
Pentru a `ncuraja copii [i tinerii s\ urmeze o form\ de
`nv\]\mânt [i pentru a reduce riscul abandonului [colar s-a prev\zut
obliga]ia statului român de a acorda burse sociale de studii elevilor
[i studen]ilor, din `nv\]\mântul de stat care provin din familii defa-
vorizate precum [i elevilor [i studen]ilor institu]ionaliza]i.
Se prevede, de asemenea, c\ `nv\]\mântul de toate gradele se
desf\[oar\ `n unit\]i
de stat, particulare [i confesionale, `n condi]iile
legii.
Este aici o inadverten]\.
~nv\]\mântul „de toate gradele
“ nu se desf\[oar\ doar `n
„unit\]i
“ de `nv\]\mânt. ~nv\]\mântul superior se realizeaz\ `n insti
–
tu]ii de `nv\]\mânt
: universit\]i, academii, conservatoare, institute.
{i `nainte de revizuirea Constitu]iei exista o neconcordan]\ `n
sensul c\ art. 32 alin. (5)
prevedea: „Institu]iile de `nv\]\mânt
,
inclusiv cele particulare, se `nfiin]eaz\ [i `[i desf\[oar\ activitatea `n
condi]iile legii.“
~n vechiul text se utiliza doar no]iunea de „institu]ii
“ specific\
exclusiv `nv\]\mântului superior dar nu [i celelalte forme (niveluri)
169

de `nv\]\mânt, care se desf\[oar\ `n „unit\]i
“.
Ca atare, credem c\ alin. (5) trebuie interpretat `n sens larg
considerându-se c\ textul se refer\ nu doar la unit\]i de `nv\]\mânt
ci [i la institu]ii de `nv\]\mânt
Constituantul recunoa[te trei categorii de unit\]i [i institu]ii de
`nv\]\mânt: de stat (publice), particulare (private)
, [i confesionale.
Denumirile primelor dou\ categorii sunt oarecum discutabile.
~nv\]\mântul de stat nu se refer\ la faptul c\ este etatizat
, ci prive[te
finan]area lui de la bugetele publice.
~nv\]\mântul particular sau pri-
vat este fondat pe libera ini]iativ\ a unor persoane fizice sau juridice
dar este or
ganizat exclusiv pe principiul non-profit (nepatrimonial)
[i are, prin finalitatea sa o utilitate public\
. ~n aceste condi]ii poate
fi considerat\ aceast\ categorie de `nv\]\mânt ca fiind `nv\]\mânt
particular? Greu de spus!
Autonomia universitar\ este garantat\. Dup\ ce se prevede c\
`nv\]\mântul este organizat doar `n „unit\]i
“ (???) este men]ionat\
`n alin. (6) garantarea autonomiei universitare.
Acest concept `nseamn\ c\ fiecare institu]ie de `nv\]\mânt
superior prin forurile sale de conducere (Senatele) adopt\ anumite
reguli cuprinse, de principiu, `n Carta universitar\
.
Autonomia universitar\ presupune totodat\ abilitatea institu]iei
de `nv\]\mânt superior ca `n limitele legisla]iei specifice, s\ statueze
asupra regulilor: de adminitere, de absolvire a fiec\rui an de studiu,
de absolvire a specializ\rii de sus]inere a examenului de finalizare a
studiilor (licen]\), de reexaminare, de trecere a studen]ilor dac\ este
cazul, `n anul/anii suplimentari etc.
~nv\]\mântul religios este organizat [i garantat prin lege, `n
[colile de stat.
Este o problem\ de redactare. Textul constitu]ional afirm\ „…
`nv\]\mântul religios este or
ganizat
[i garantat
prin lege“.
Evident c\ `nv\]\mântul religios este organizat prin lege, dar el
170

nu este garantat prin lege ci prin Constitu]ia României
. Formularea
este, credem noi, defectuoas\.
Re]inem c\ realizarea acestui principiu implic\ ca `nv\]\mân-
tul religios, `n unit\]ile [i institu]iile publice de `nv\]\mânt s\ fie
facultativ. Aceasta pentru a se respecta libertatea con[tiin]ei fiec\rei
persoane fizice.
Art. 33
– se refer\ la accesul la cultur\
:
„(1). Accesul la cultur\ este garantat, `n condi]iile legii.
(2). Libertatea persoanei de a-[i dezvolta spiritualitatea [i de a
accede la valorile culturii na]ionale [i universale nu poate fi
`ngr\dit\.
(3). Statul trebuie s\ asigure p\strarea identit\]ii spirituale,
sprijinirea culturii na]ionale, stimularea artelor, protejarea [i conse-
varea mo[tenirii culturale, dezvoltarea creativit\]ii contemporane,
promovarea valorilor culturale [i artistice ale României `n lume.“
~n cadrul acestui articol este instituit\ libertatea persoanei sub
aspectul `mbog\]irii sale culturale, a accesului la valorile culturii
na]ionale [i a celei universale.
Accesul la cultur\ poate fi considerat, `n sens larg, o parte a
dreptului la educa]ie, drept inalienabil [i imprescritibil, recunoscut
fiec\rei persoane.
Autorit\]ile publice au obliga]ia constitu]ional\ de a proteja
[i de a conserva cultura na]ional\ [i de a asigura dezvoltarea
crea]iilor artistice, literare sau [tiin]ifice `nf\ptuite de arti[ti, de
scriitori [i de oameni de [tiin]\ români din perioada contempo-
ran\. Trebuie asigurat\ totodat\ [i promovarea culturii na]ionale
române[ti pe plan interna]ional.
Credem c\ prin no]iunea de „cultur\
“, utilizat\ `n textul consti-
tu]ional, trebuie s\ `n]elegem manifest\rile artistice, de orice natur\,
crea]iile literare precum [i crea]iile de ordin [tiin]ific, indiferent de
modul sau forma `n care sunt prezentate (filme, c\r]i, tratate, mono-
grafii etc).
171

172
Art. 34
din Legea fundamental\ se refer\ la dreptul la ocrotirea
s\n\t\]ii
:
„(1). Dreptul la ocrotirea s\n\t\]ii este garantat.
(2). Statul este obligat s\ ia m\suri pentru asigurarea igienei [i
a s\n\t\]ii publice.
(3). Organizarea asisten]ei medicale [i a sistemului de asigur\ri
sociale pentru boal\, accidente, maternitate [i recuperare, controlul
exercit\rii profesiilor medicale [i a activit\]ilor paramedicale, pre-
cum [i alte m\suri de protec]ie a s\n\t\]ii fizice [i mentale a per-
soanei se stabilesc potrivit legii.“
Pactul interna]ional relativ la drepturile economice, sociale [i
culturale prevede dreptul persoanei la s\n\tate fizic\ [i mental\
pre-
cum [i dreptul persoanei la asigur\ri sociale
.
~n Constitu]ia României dreptul la ocrotirea s\n\t\]ii este
garantat
!
El are drept scop asigurarea condi]iilor optime pentru ca
cet\]eanul s\ beneficieze de toate aptitudinile [i capacit\]ile sale
pentru a putea desf\[ura o activitate util\ [i pentru a putea participa
la activit\]ile cu caracter politic, cultural, social [i economic.
Legisla]ia României dezvolt\ `n mod organic aceste prevederi
constitu]ionale dar, din p\cate, de multe ori `ntre starea de drept [i
realitatea obiectiv\ se constat\ discrepan]e considerabil de fra-
pante!!!
Se instituie obliga]ia constitu]ional\ a statului de a asigura pro-
filaxia [i tratamentul maladiilor epidemice sau a acelor profesion-
ale; trebuie s\ asigure igiena [i s\n\tatea public\.
Legiuitorul ordinar a reglementat sistemul de asigur\ri sociale
precum [i controlul exercit\rii profesiunilor medicale [i a
activit\]ilor paramedicale.
Art. 35
– consacr\ dreptul cet\]enilor la un mediu s\n\tos
:

„(1). Statul recunoa[te dreptul oric\rei persoane la un mediu
`nconjur\tor s\n\tos [i echilibrat ecologic.
(2). Statul asigur\ cadrul legislativ pentru exercitarea acestui
drept.
(3). Persoanele fizice [i juridice au `ndatorirea de a proteja [i a
ameliora mediul `nconjur\tor.“
Dreptul la un mediu `nconjur\tor s\n\tos este organic legat de
dreptul la ocrotirea s\n\t\]ii.
De principiu, se recunoa[te oric\rei persoane fizice dreptul la
un mediu `nconjur\tor s\n\tos, nepoluat.
Proclamarea acestui principiu – deziderat denot\ `ndatorirea
constitu]ional\ a statului de a asigura cadrul legislativ `n vederea
exercit\rii acestui drept. A[adar autoritatea deliberativ-legislativ\
trebuie s\ adopte legi pentru asigurarea echilibrului ecologic.
4)
Evident, toate subiectele de drept, persoane fizice [i persoane
juridice au obliga]ia de a proteja [i de a participa, `n mod activ, la
ameliorarea mediului ambiant.
F\r\ un echilibru ecologic mediul `nconjur\tor este afectat
negativ fapt ce se r\sfrânge asupra s\n\t\]ii [i calit\]ii vie]ii per-
soanelor fizice.
Art.36
– din Constitu]ia României se refer\ la dreptul la vot
:
„(1). Cet\]enii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, `mplini]i
pân\ `n ziua alegerilor inclusiv.
(2). Nu au drept de vot debilii sau aliena]ii mintal, pu[i sub
interdic]ie, [i nici persoanele condamnate prin hot\rârea judec\tore-
asc\ definitiv\, la pierderea drepturilor electorale.“
Dreptul la vot este un drept electoral
. Dreptul la vot este uni
–
versal, egal, direct, secret
[i liber exprimat.
173
4)
Legile sunt adoptate [i `[i produc efectele, Legea protec]iei mediului nr
. 137/1995
[i Legea
apelor nr
. 107/1996
.

Este universal pentru c\ cet\]enii României au dreptul de a vota.
Pentru a vota, o persoan\ fizic\ trebuie s\ `ndeplineasc\
urm\toarele condi]ii:
– s\ fie cet\]ean român;
– s\ aib\ vârsta de cel pu]in 18 ani, `mplini]i `n ziua alegerilor,
inclusiv;
– s\ fie `n deplin\tate facult\]ilor mintale;
– s\ aib\ aptitudinea moral\ de a vota.
Ultimele dou\ condi]ii comport\ anumite discu]ii. Astfel, nu se
acord\ drept de vot debililor [i aliena]ilor mintal dac\ au fost pu[i
sub interdic]ie prin hot\râre judec\toreasc\ definitiv\.
De asemenea, nu au aptitudinea moral\ de a vota persoanele
condamnate prin hot\râre judec\toreasc\ penal\, r\mas\ definitiv\,
la pierderea drepturilor electorale.
Persoanele fizice re]inute sau arestate preventiv au dreptul de a
vota `ntrucât beneficiaz\ de prezum]ia de nevinov\]ie.
Votul este egal – ceea ce reprezint\ materializarea `n dome-
niul electoral a principiului egalit\]ii `n drepturi a tuturor cet\]enilor
români. Fiecare cet\]ean beneficiaz\ de capacitatea de a exprima un
vot singular
pentru alegerea unei autorit\]i publice
.
Votul este direct `n sensul c\ cet\]enii români `[i exprim\ nemi-
jlocit, personal acordul sau dezacordul cu privire la chestiunea
supus\ votului.
Votul este secret – ceea ce implic\ secretizarea menifest\rii
libere a voin]ei cet\]enilor români. Buletinele de vot sunt de aceea[i
form\ [i nu prezint\ particularit\]i ori semne specifice. Ultima
pagin\ a buletinului de vot este rezervat\ aplic\rii [tampilei de con-
trol a biroului electoral [i a sec]iei de votare.
Votul este liber exprimat ceea ce `nseamn\ c\ cet\]enii români
au prerogativa de a participa sau nu la alegeri.
174

De asemenea, cet\]enii români dac\ particip\ la alegeri au pre-
rogativa de a-[i manifesta liber [i ne`ngr\dit op]iunea `n favoarea
unei forma]iuni sau altei forma]iuni politice, `n favoarea unuia sau a
altuia dintre candida]ii la demnitatea public\ de Pre[edinte al
României etc.
Art. 37
: – se refer\ la dreptul de a fi ales
:
„(1). Au dreptul de a fi ale[i cet\]enii cu drept de vot care
`ndeplinesc condi]iile prev\zute de articolul 16 alineatul (3), dac\ nu
le este interzis\ asocierea `n partide politice, potrivit articolului 40
alineatul (3).
(2). Candida]ii trebuie s\ fi `mplinit, pân\ `n ziua alegerilor
inclusiv, vârsta de cel pu]in 23 de ani
, pentru a fi ale[i `n Camera
Deputa]ilor sau `n organele administra]iei publice locale, vârsta de
cel pu]in 33 de ani
pentru a fi ale[i `n Senat [i vârsta de cel pu]in 35
de ani
pentru a fi ale[i `n func]ia de Pre[edinte al României.“
Dreptul de a fi ales este tot un drept electoral. El presupune
existen]a dreptului de vot.
Dreptul de a fi ales se circumscrie condi]iilor men]ionate de art.
16 alin. (3) din Constitu]ia României. Acest articol a fost analizat
anterior [i de aceea nu vom reveni cu explica]ii suplimentare.
Corela]ia urmeaz\ a fi realizat\ de cititor.
Exercitarea dreptului de a fi ales implic\ ca persoanei fizice
care candideaz\ s\ nu-i fie interzis\ asocierea `n partide politice.
Textul art. 40 alin. (3) prevede: „Nu pot face parte din partide
politice judec\torii Cur]ii Constitu]ionale, avoca]ii poporului, mag-
istra]ii, membri activi ai armatei, poli]i[tii [i alte categorii de
func]ionari publici, stabilite prin lege organic\.“
Categoriile nominalizate precum [i func]ionarii desemna]i de
Legiuitorul ordinar nu pot face parte din partide politice [i `n con-
secin]\ nu pot candida pentru a fi ale[i. Aceasta este voin]a
Legiuitorului Constituant.
175

Avem o alt\ p\rere exprimat\ `n monografia „Puterea de stat `n
România.
Autorit\]ile publice
“ (partea I a c\r]ii de fa]\). Opinia
noastr\ am exprimat-o `n Capitolul III „Pre[edintele României“
când am analizat alegerea [efului statului particularizând asupra
persoanelor fizice care pot candida la func]ia suprem\ `n stat.
Spuneam atunci c\ instituirea condi]iei ca persoanei care can-
dideaz\ s\ nu-i fie interzis\ asocierea `n partide politice ni se pare
oarecum excesiv\. A deveni membru al unui partid politic nu este
totuna cu a candida – independent – f\r\ amestecul vreunei
forma]iuni politice.
Spuneam de asemenea, c\ art. 40 alin. (3) din Constitu]ia
României se refer\ exclusiv la interdic]ia de a deveni membru al unui
partid politic. Nu se specific\ nimic `n leg\tur\ cu interdic]ia de a can-
dida pentru ocuparea unei func]ii sau demnit\]i publice prin exercitarea
dreptului de a fi ales. Este adev\rat c\ aceast\ interdic]ie – de[i nereal-
izat\ prin art. 40 alin. (3) – este impus\ prin art. 37 alin (1) din
Constitu]ia României. Ideea c\ „dac\ una din aceste persoane dore[te
s\ candideze `n alegeri, ea o poate face, dac\ `n prealabil, demisioneaz\
din func]ia pe care o are, iar demisia trebuie s\ fie dovedit\ cu ocazia
`nregistr\rii candidaturii“
5)
nu ne satisface [i nu ne convinge.
Alin. (2) al articolului prevede condi]ii de vârst\ (limite) pen-
tru cei care candideaz\: 23 de ani
pentru cei care candideaz\ la
Camera Deputa]ilor [i `n organele administra]iei publice; 33 de ani
pentru candida]ii la Senat [i 35 de ani
pentru candida]ii la func]ia
de Pre[edinte al României.
Se observ\ c\ `nainte de revizuirea Constitu]iei limita de vârst\
pentru a candida la Senat
era de 35 de ani
.
Aceast\ limit\ a fost sc\zut\ cu doi ani!!
De ce sunt impuse aceste limite de vârst\? ~ntrebarea este
fireasc\ [i pare a fi pertinent\. Probabil pentru ca respectivii candi-
176
5)
Prof. univ. dr. Ioan Muraru, Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice, Editura Actami,
Bucure[ti, 1995, pagina 63

da]i la func]ii [i demnit\]i publice s\ acumuleze o anumit\ expe-
rien]\ de via]\ [i s\ dovedeasc\ abilit\]ile lor `n ceea ce prive[te
activitatea politic\ propriu-zis\.
Dreptul de a alege [i dreptul de a fi ales fiind drepturi elec-
torale, pot fi exercitate de cet\]enii români.
Totu[i cu privire la dreptul de vot (de a alege), `n administra]ia
public\ local\ au ap\rut anumite nuan]\ri dup\ 01.01.2007
, când
România a devenit ]ar\ membr\ a Uniunii Europene (art. 16 alin. 4
din
Constitu]ie
).
Art. 38
– consacr\ dreptul de a fi ales `n Parlamentul European
:
„~n condi]iile ader\rii României la Uniunea European\, cet\]enii ro-
mâni au dreptul de a alege [i de a fi ale[i `n Parlamentul European“.
Dreptul de a fi ales `n Parlamentul European constituie, `n mod
evident, tot un drept electoral. ~ncepând cu data de 01.01.2007 când
România a aderat la Uniunea European\ prevederile art. 38 au
devenit efectiv aplicabile.
Dreptul de a fi ales `n Parlamentul European a fost introdus
`ntre drepturile fundamentale prin legea de revizuire a Constitu]iei
României, adoptat\ prin referendumul na]ional din 18-19.10.2003.
6)
Nu este scopul nostru de a scoate `n eviden]\ noile articole
adoptate `n temeiul revizuirii Constitu]iei [i nici nu dorim s\ com-
par\m textele originale din 1991 cu noua form\ adoptat\ dup\
revizuire. (desigur pentru acele texte supuse revizuirii).
Dar nu putem s\ trecem cu vederea o cras\ sc\pare a
Legiuitorului Constituant. De[i `n text se refer\ explicit la „dreptul
de a alege [i de a fi ale[i“
art. 38 este denumit „Dreptul de a fi ales
`n Parlamentul European
“.
Or, `n acest context dreptul de vot (de a alege) nu este inclus
`n dreptul de a fi ales.
177
6)
legea a fost adoptat\ prin referendum na]ional [i a intrat `n vigoare la 29.10.2003.

Este de notorietate c\ pentru a fi ales `n primul rând trebuie s\
ai capacitatea de vot (dreptul de a alege).
Probabil, Legiuitorul Constituant a pus accent pe societatea
politic\
, „uitând“ s\ nominalizeze `n titlu [i dreptul conferit fiec\rui
membru al societ\]ii civile.
Alte condi]ii nu sunt precizate, ceea ce pare a fi inadmisibil.
Lecturând textul, stima]i cititori, ve]i constata c\ dup\ aderarea
României la Uniunea European\ ave]i dreptul de a alege [i de a fi
ale[i `n Parlamentul European. Atât. Nu se precizeaz\ c\ aceste
drepturi electorale se vor materializa `n baza vreunei legi. Nici nu se
face trimitere la prevederile art. 36 [i art. 37 din Constitu]ia
României.
~ntr-o strict\ interpretare, care, NU este de natur\ s\ produc\
consecin]e juridice
, legiuitorul ordinar nu ar avea aptitudinea de a
reglementa, `n mod concret [i detaliat modul de exercitare a acestor
drepturi electorale!! Desigur este o consecin]\ imposibil de accep-
tat.
Art. 39
-prive[te libertatea `ntrunirilor
:
„Mitingurile, demonstra]iile, procesiunile sau orice alte
`ntruniri sunt libere [i se pot organiza [i desf\[ura numai `n mod
pa[nic, f\r\ nici un fel de arme“.
~n cadrul acestui articol Legiuitorului Constituant a prev\zut
libertatea cet\]enilor români de a se `ntruni.
Textul este descriptiv, el enumer\ mai multe forme de mate-
rializare a `ntrunirilor, cu un caracter exemplificativ. Se precizeaz\
c\ diferitele [i diversele moduri de `ntruniri sunt libere.
Acestei libert\]i, fire[ti i-au fost ad\ugate [i anumite limit\ri:
desf\[urarea lor, adic\ a `ntrunirilor, `ntr-un mod pa[nic,
participan]ii la diferitele `ntruniri s\ nu poarte arme albe sau arme de
foc.
178

Textul constitu]ional atât prevede, dar credem c\ este necesar
s\ fie explicate dou\ chestiuni: no]iunea de „`ntrunire
“ [i categoriile
de `ntruniri.
Evident, no]iunea de „`ntrunire
“ nu poate fi explicat\ prin indi-
carea unor forme ale sale, a[a cum se prevede `n Constitu]ie.
„~ntrunirea
“ – reprezint\ o grupare de persoane fizice, relativ
organizat\ [i având un caracter temporar. Participan]ii trebuie s\
manifeste un scop comun.
~n doctrina Dreptului Constitu]ional se discut\ asupra deosebir-
ilor dintre libertatea `ntrunirilor
[i dreptul de asociere
. Dar, deose-
birea dintre cele dou\ forme de agregare (`ntrunirea
respectiv
asocierea
) este atât de mare, `ncât este de prisos orice comentariu.
~ntrunirile pot avea, dup\ caz caracter public
sau caracter pri
–
vat
. Consider\m c\ textul constitu]ional se refer\ exclusiv la
`ntrunirile cu caracter public
. Cum este [i firesc, `ntrunirile cu car-
acter privat nu intereseaz\ `n mod deosebit pe Legiuitorul
Constituant.
Art. 40
– poart\ titulatura „Dreptul de asociere
“:
„(1). Cet\]enii se pot asocia liber `n partide politice, `n sindi-
cate, `n patronate [i `n alte forme de asociere.
(2). Partidele sau organiza]iile care, prin scopurile ori prin
activitatea lor, militeaz\ `mpotriva pluralismului politic, a princi-
piilor Statului de Drept ori a suveranit\]ii, a `ntegrit\]ii sau a inde-
penden]iei României, sunt neconstitu]ionale.
(3). Nu pot face parte din partide politice judec\torii Cur]ii
Constitu]ionale, avoca]ii poporului, magistra]ii, membrii activi ai
armatei, poli]i[tii [i alte categorii de func]ionari publici stabilite prin
lege organic\.
(4) Asocia]iile cu caracter secret sunt interzise.“
Acest text constitu]ional se refer\ la asocia]ii f\r\ scop patri-
179

monial. Scopul acestora se circumscrie politicii, culturii [i altor
domenii ale vie]ii sociale.
Legiuitorul Constituant nominalizeaz\ mai multe forme de
asociere: partide politice, sindicate, patronate. Enumerarea are doar
caracter enun]iativ, exemplificativ. Totu[i cu privire la partidele
politice sau la alte organiza]ii (cu scop politic, credem noi)
Legiuitorul Constituant face unele preciz\ri.
Partidele sau organiza]iile care nesocotesc principiile
constitu]ionale care militeaz\ contra suveranit\]ii, a integrit\]ii [i a
independen]ei (de ce este nominalizat\ dac\ independe]a
al\turi de
suprema]ie
formeaz\ con]inutul suveranit\]ii?
) statului român sunt
declarate neconstitu]ionale.
Totu[i `n România nici un partid politic nu a fost declarat
neconstitu]ional de[i manifest\ri contra integrit\]ii teritoriale a ]\rii,
realizate cu caracter programat, au existat!!
Pe bun\ dreptate nu sunt exclu[i de la calitatea poten]ial\ de
membri ai unui partid politic judec\torii Cur]ii Constitu]ionale,
avoca]ii poporului, magistra]ii, membrii activi ai armatei [i poli]i[tii.
Acestea sunt categorii profesionale nominalizate `n Constitu]ie. Prin
lege au fost stabilite [i alte categorii de func]ionari publici c\rora li
s-a interzis asocierea `n partide politice (personalul radioului public,
al televiziunii publice, diploma]ii de carier\).
Ace[ti demnitari [i func]ionari publici nu pot reprezenta intere-
sele unui partid politic. Ei servesc na]iunea român\ `n ansamblu. Pe
de alt\ parte, numirea unor astfel de demnitari [i func]ionari publici
nu trebuie s\ fie condi]ionat\ sau grevat\ de calitatea de membru al
unui partid politic.
~n sfâr[it, Legiuitorul Constituant a interzis asocia]iile cu car-
acter secret, aceasta deoarece organiza]iile sau asocia]iile cu carac-
ter secret nu dau publicit\]ii platformele lor politice sau scopurile
180

reale ale fiin]\rii lor. Ele, de regul\, militeaz\ `mpotriva Statului de
Drept, pluralismului politic [i din acest motiv nu se `nregistreaz\ `n
mod legal sau se `nregistreaz\ cu scopuri fictive. Se porne[te de la
ideea c\ `ntrun stat democratic nici o asocia]ie care respect\ valorile
constitu]ionale nu are motiv s\ func]ioneze clandestin.
Art. 41
– prive[te munca [i protec]ia social\ a muncii:
„(1). Dreptul la munc\ nu poate fi `ngr\dit. Alegerea profesiei,
a meseriei sau a ocupa]iei, precum [i a locului de munc\ este liber\.
(2). Salaria]ii au dreptul la m\suri de protec]ie social\. Acestea
privesc securitatea [i s\n\tatea salaria]ilor, regimul de munc\ al
femeilor [i al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ]ar\,
repausul s\pt\mânal, concediul de odihn\ pl\tit, prestarea muncii `n
condi]ii deosebite sau speciale, formarea profesional\ precum [i alte
situa]ii specifice, stabilite prin lege.
(3). Durata normal\ a zilei de lucru este `n medie de cel mult 8 ore.
(4). La munc\ egal\, femeile au salariul egal cu b\rba]ii.
(5). Dreptul la negocieri colective `n materie de munc\ [i cara-
cterul obligatoriu al conven]iilor colective sunt garantate.“
Dreptul la munc\ reprezint\ unul dintre cele mai naturale drep-
turi ale omului. Este un drept fundamental cu caracter impre-
scriptibil. Acest drept nu poate fi `ngr\dit deoarece prin exercitarea
sa omul `[i procur\ cele necesare traiului (desigur `i except\m pe
marii capitali[ti care dispun de averi fabuloase).
Dreptul la munc\ implic\ alegerea liber\ a profesiunii [i
alegerea liber\ a locului de munc\. Aceste alegeri sunt determinate
de st\rile volu]ionale [i de aptitudinile celor ce doresc s\ se angajeze
[i se concretizeaz\ prin aplicarea principiului competen]ei profe-
sionale la angajare.
Dreptul la protec]ia social\ a muncii include: securitatea [i
igiena muncii; regimul de munc\ al femeilor [i al tinerilor; salariul
minim pe economie, repausul s\pt\mânal, concediul de odihn\
pl\tit [i prestarea muncii `n condi]ii deosebite.
181

Durata normal\ a zilei de lucru a fost stabilit\ la cel mult 8 ore
.
Legiuitorul Constituant a utilizat no]iunea „`n medie
“ deoarece
durata concret\ a zilei de lucru poate varia, dar `n medie, adic\ `n
ansamblu ea trebuie s\ fie de 8 ore!! (Când magistra]ii judec\tori
intr\ `n [edin]\ cu 120-150 dosare oare câte ore lucreaz\?!).
~n alin. (4) se stipuleaz\ egalitatea salariz\rii femeilor [i
b\rba]ilor. Aceasta este o latur\ a egalit\]ii `n drepturi a tuturor
cet\]enilor români prev\zut\ `n art. 16 din Constitu]ia României.
Totodat\ se garanteaz\ dreptul la negocieri colective `n materie
de munc\ (inclusiv protec]ia social\ a muncii) [i se specific\ carac-
terul obligatoriu al conven]iilor colective de munc\ legal `ncheiate.
Dreptul la munc\ reflect\ `ns\[i personalitatea uman\. El tre-
buie s\ se exercite `n mod liber, f\r\ constrângeri sau servitu]i.
Art. 42 – Interzicerea muncii for]ate
, prevede urm\toarele:
"(1). Munca for]at\ este interzis\.
(2). Nu constituie munc\ for]at\:
a) activit\]ile pentru `ndeplinirea `ndatoririlor militare, precum
[i cele desf\[urate, potrivit legii, `n locul acestora, din motive reli-
gioase sau de con[tiin]\;
b) munca unei persoane condamnate, prestat\ `n condi]ii nor-
male, `n perioada de deten]ie sau de libertate condi]ionat\;
c) presta]iile impuse `n situa]ia creat\ de calamit\]i ori de alt
pericol precum [i cele care fac parte din obliga]iile civile normale
stabilite de lege."
Interzicerea muncii for]ate reprezint\ un corolar al dreptului la
munc\.
Alegerea profesiunii [i a locului de munc\ fiind liber\, `n
mod firesc, munca for]at\ este interzis\.
Textul constitu]ional precizeaz\ ce activit\]i nu constituie
munc\ for]at\. Aceste activit\]i sunt limitativ men]ionate `n alin. (2)
al articolului. Noi nu vom insista asupra lor deoarece sunt clar con-
turate [i cert determinate.
182

183
Reglement\rile cu caracter constitu]ional referitoare la interz-
icerea muncii for]ate sunt, `n linii generale, `n acord cu prevederile
Pactului interna]ional relativ la drepturile civile [i politice [i cu leg-
isla]ia `n vigoare `n statele membre ale Uniunii Europene.
Art. 43
din Constitu]ia României reglementeaz\ dreptul la
grev\
:
"(1). Salaria]ii au dreptul la grev\ pentru ap\rarea intereselor
profesionale, economice [i sociale.
(2). Legea stabile[te condi]iile [i limitele exercit\rii acestui
drept, precum [i garan]iile necesare asigur\rii serviciilor esen]iale
pentru societate."
Dreptul la grev\ constituie un mijloc de presiune utilizat de
salaria]i pentru ob]inerea unor condi]ii superioare de munc\. El se
materializeaz\ prin `ncetarea voluntar\ a muncii de c\tre salaria]ii
unit\]ii economice.
Pentru exercitarea dreptului la grev\ trebuie ca subiec]ii s\ aib\
o calitate special\, circumstan]ial\ – aceea de salaria]i
.
Exercitarea dreptului la grev\ presupune anumite limite
.
Aceasta `n sensul c\, Constitu]ia României garanteaz\
asigurarea
serviciilor esen]iale pentru societate.
Legiuitorul ordinar a stabilit [i nominalizat serviciile publice
esen]iale pentru societate precum [i categoriile de func]ionari publi-
ci c\rora nu le este permis s\ declare grev\.
7)
Art. 44
– referitor la dreptul de proprietate privat\
prevede
urm\toarele:
"(1). Dreptul de proprietate precum [i crean]ele asupra statului,
sunt garantate. Con]inutul [i limitele acestor drepturi sunt stabilite
de lege.
(2). Proprietatea privat\ este garantat\ [i ocrotit\ `n mod egal
7)
Legea nr. 15/1991, primul act normativ pentru reglementarea conflictelor colective de munc\

de lege, indiferent de titular. Cet\]enii str\ini [i apatrizi pot dobândi
dreptul de proprietate privat\ asupra terenurilor numai `n condi]iile
rezultate din aderarea României la Uniunea European\ [i din alte
tratate interna]ionale la care România este parte, pe baz\ de reci-
procitate, `n condi]iile prev\zute prin legea organic\, precum [i prin
mo[tenire legal\.
(3). Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauz\ de util-
itate public\, stabilit\ potrivit legii, cu dreapt\ [i prealabil\
desp\gubire.
(4). Sunt interzise na]ionalizarea sau orice alte m\suri de tre-
cere silit\ `n proprietate public\ a unor bunuri pe baza apartenen]ei
sociale, etnice, religioase, politice sau de alt\ natur\ discriminatorie
a titularilor.
(5). Pentru lucr\ri de interes general autoritatea public\ poate
folosi subsolul oric\rei propriet\]i imobiliare, cu obliga]ia de a
desp\gubi proprietarul pentru daunele aduse solului, planta]iilor sau
construc]iilor, precum [i pentru alte daune imputabile autorit\]ii.
(6). Desp\gubirile prev\zute `n alineatele (3) [i (5) se stabilesc
de comun acord cu proprietarul sau `n caz de divergen]\ prin justi]ie.
(7). Dreptul de proprietate oblig\ la respectarea sarcinilor
privind protec]ia mediului [i asigurarea bunei vecin\t\]i, precum [i
la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.
(8). Averea dobândit\ licit nu poate fi confiscat\. Caracterul
licit al dobândirii se prezum\.
(9). Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infrac]iuni ori
contraven]ii pot fi confiscate numai `n condi]iile legii."
~n alineatul (1) se prevede c\ dreptul la proprietate [i crean]ele
asupra statului sunt garantate. Desigur, legea este aceea care deter-
min\ `n concret con]inutul [i limitele `n care se pot exercita aceste
drepturi.
Dreptul de proprietate privat\ este un drept fundamental al
184

cet\]eanului român [i al omului, `n general.
Dreptul de proprietate privat\ presupune exercitarea dezmem-
br\mintelor sale [i utilizarea tuturor atributelor conferite titularului:
posesia, folosin]a [i dispozi]ia (material\ [i juridic\).
~n alineatul (2) este garantat [i ocrotit dreptul la proprietate pri
–
vat\ indiferent de titular
.
Este garantat
`n sensul c\ autorit\]ile etatice [i orice subiect de
drept trebuie s\ recunoasc\ dreptul de proprietate privat\ [i s\ nu-l
stânjeneasc\ pe titular `n exercitarea acestui drept subiectiv.
Garan]ia
rezult\ din obliga]ia negativ\, general\ [i universal\ a
tuturor subiectelor de drept de a se ab]ine de a aduce atingere drep-
tului subiectiv civil cu caracter patrimonial, real care este dreptul de
proprietate privat\ [i care apar]ine titularului. Este garantat deoarece
dreptul de prorietate privat\ este din punct de vedere al gradului de
opozabilitate, un drept absolut.
Ocrotirea
se refer\ la aptitudinea de a valorifica `n justi]ie ace
–
lea[i mijloace procesuale
indiferent dac\ titularul dreptului de pro-
prietate privat\ este statul, unit\]ile administrativ-teritoriale,
institu]iile bugetare de stat, regiile autonome sau persoane fizice ori
persoane juridice de drept privat.
A[a se explic\ de ce Legiuitorul Constituant a utilizat expresia
"indiferent de titular
".
Constitu]ia stipuleaz\ clar c\ cet\]eanul str\in [i apatrizii au
aptitudinea de a dobândi dreptul la proprietate privat\ asupra
terenurilor.
~n alin. (3) este instituit principiul exproprierii pentru cauz\ de
utilitate public\.
Exproprierea nu se poate realiza pentru ob]inerea sau satisfa-
cerea unor interese private. De asemenea, când se expropriaz\ pen-
tru cauz\ de utilitate public\ se acord\ o desp\gubire prealabil\ [i
just\
.
185

Alin (5) confer\ dreptul autorit\]ii publice de a utiliza subsolul
oric\rei propriet\]i imobiliare. Aceasta numai `n ipoteza efectu\rii
unor " lucr\ri de interes general " Pentru eventualele daune (preju-
dicii) aduse proprietarului, prin efectuarea lucr\rilor, autoritatea
public\ este obligat\ s\ `l desp\gubeasc\ prin echivalent b\nesc.
{i `n cazul exproprierii dar [i `n cazul efectu\rii de lucr\ri de
interes general, valoarea desp\gubirilor se stabile[te de autoritatea
public\ [i de proprietar pe cale amiabil\. Dac\ sunt ne`n]elegeri pro-
prietarul se poate adresa instan]ei de judecat\.
Legiuitorul Constituant impune anumite limite
`n exercitarea
dreptului de proprietate privat\ respectarea protec]iei mediului,
asigurarea bunei vecin\t\]i [i alte `ndatoriri nenominalizate, stabilite
`n temeiul legii sau `n baza cutumei (art. 44 alin. (7))
.
Pentru a proteja patrimoniul subiectelor de drept s-a prev\zut
c\ averea dobândit\ `n mod licit (legal [i legitim) nu poate fi confis
–
cat\
. Constituantul a introdus o prezum]ie de excep]ie cu privire la
bunurile fiec\rei persoane fizice sau persoane juridice. Aceast\
prezum]ie se refer\ la caracterul licit a dobândirii bunurilor din pat-
rimoniu. Este o prezum]ie cu caracter relativ, organele abilitate
având dreptul de a aduce proba contrar\. (alin. (8)
)
Se precizeaz\ c\ bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infrac]iuni ori contraven]ii pot fi confiscate, `n condi]iile prev\zute
de lege. (alin. (9)
).
Este firesc având `n vedere c\ infrac]iunile [i contraven]iile
constituie fapte ilicite, cu grad de pericol social.
Dac\ nu s-ar proceda la confiscarea acestor bunuri infractorul
sau contravenientul [i-ar spori patrimoniul f\r\ cauz\ legitim\.
~n alin. (4) al art. 44 din Constitu]ia României, Legiuitorul
Constituant a interzis na]ionalizarea
precum [i orice alte m\suri de
trecere silit\ `n proprietate public\ a unor bunuri. A indicat [i anu-
mite temeiuri care ar putea, eventual, s\ justifice asemenea m\suri
luate pe seama titularilor dreptului de proprietate privat\.
186

Este o dispozi]ie constitu]ional\ extrem de generoas\ de natur\
a asigura securitatea circuitului civil general, dar, mai ales, de a con-
cretiza principiile democratice ale Statului de Drept. Credem c\
aceast\ dispozi]ie a fost introdus\ – cu ocazia revizuirii Constitu]iei,
`n anul 2003 – pentru a se evita, pe viitor, luarea unor m\suri
extreme de natur\ a afecta patrimoniul subiectelor de drept. Ceea ce,
de altfel, s-a `ntâmplat `n România, dup\ intrarea regimului comu-
nist, de sorginte [i de inspira]ie sovietic\.
Art. 45 – Libertatea economic\
– prevede urm\toarele:
"Accesul liber al persoanei la o activitate economic\, libera
ini]iativ\ [i exercitarea acestora `n condi]iile legii sunt garantate".
Acest text constitu]ional se refer\ la: accesul persoanei la o
activitate economic\, libera ini]iativ\, exercitarea activit\]ii eco-
nomice [i exercitarea liberei ini]iative.
A
accede la o activitate economic\
– `nseamn\ a se recunoa[te
unei persoane aptitudinea de a desf\[ura o activitate economic\,
adic\ o activitate care are ca scop crearea plusvalorii, a profitului.
Libera ini]iativ\
– implic\ recunoa[terea calit\]ii de
`ntreprinz\tor. Ea presupune [i libera concuren]\ `ntre "actorii" de
pe scena economic\.
Exercitarea acestor activit\]i
– se realizeaz\ prin desf\[urarea
efectiv\ a activit\]ilor cu caracter economic pe temeiul liberei
ini]iative [i a liberei concuren]e.
Toate aceste aptitudini [i activit\]i
se pot materializa dac\ sunt
respectate prevederile legale `n vigoare.
Ele sunt generate dac\ se desf\[oar\ `n mod legal [i licit
.
Art. 46
– din Constitu]ia României se refer\ la dreptul la
mo[tenire:
"Dreptul la mo[tenire este garantat".
Garantând dreptul la proprietate privat\ desigur c\ Legiuitorul
Constituant garanteaz\ [i dreptul la mo[tenire
.
187

Dreptul la mo[tenire (succesiune)
este garantat indiferent dac\
succesiunea este legal\ sau testamentar\
.
Proclamarea de principiu a garant\rii dreptului la succesiune
implic\ detalierea chestiunii `n cadul "Dreptului succesoral
" care
cuprinde textele din Codul Civil Român [i din legile speciale care
reglementeaz\ `n detaliu mo[tenirea [i formele acesteia.
Art. 47
– din Legea fundamental\ – nivelul de trai – are
urm\torul con]inut:
„(1) Statul este obligat s\ ia m\suri de dezvoltare economic\ [i
de protec]ie social\, de natur\ s\ asigure cet\]enilor un nivel de trai
decent.
(2) Cet\]enii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate
pl\tit, la asisten]\ medical\ `n unit\]ile sanitare de stat, la ajutor de
[omaj [i la alte forme de asigur\ri sociale publice sau private [i la
m\suri de asisten]\ social\, prev\zut de lege. Cet\]enii au dreptul [i
la m\suri de asisten]\ social\ potrivit legii“.
Acest text consacr\ obliga]ia statului de a asigura cet\]enilor
condi]ii decente de via]\.
Luarea m\surilor de dezvoltare economic\ [i de protec]ie
social\ adecvat\ constituie obliga]ii ale statului, de fapt ale
autorit\]ilor publice.
Prin condi]ii decente de via]\ se `n]elege, de principiu, asigu-
rarea hranei, `mbr\c\mintei [i a locuin]ei.
Desigur, aceasta nu `nseamn\ c\ unii cet\]eni au dreptul de a fi
asista]i continuu, f\r\ a depune cel mai mic efort, tr\ind din subven]iile
asigurate de societate, adic\ de persoanele fizice care muncesc.
Statul român este un stat social
(art. 1 alin (3) din Constitu]ie),
dar nu trebuie sc\pat din vedere nici faptul c\ `ntreaga noastr\
economie (infrastructura) este de pia]\, a[a `ncât [i principiile statu-
lui liberal, concuren]ial se impun a fi re]inute.
Statul social nu `nseamn\ asigurarea mijloacelor de trai alcooli-
cilor, vagabonzilor, persoanelor fizice lipsite de voin]\ [i de aptitudini.
188

Acest principiu generos al Constitu]iei noastre nu trebuie s\
afecteze persoanele angajate `n munc\, care poart\ "povara" pentru
asigurarea bunelor condi]ii de trai unor persoane fizice din categori-
ile anterior nominalizate.
~ntr-adev\r, sunt persoane fizice `ndrept\]ite la satisfacerea
acestei obliga]ii din partea statului: [omeri, b\trâni, bolnavi. Lor le
este destinat ajutorul societ\]ii.
Se prevede c\ cet\]enii au dreptul la pensie, la concediu de
maternitate pl\tit etc. Aceste drepturi fundamentale ale cet\]enilor
români implic\ `ndatorirea statului, a autorit\]ilor publice compe-
tente de a le satisface, `ndeplinindu-le.
Art. 48
– se refer\ la familie
:
(1). Familia se `ntemeiaz\ pe c\s\toria liber consim]it\ `ntre
so]i, pe egalitatea acestora [i pe dreptul [i `ndatorirea p\rin]ilor de a
asigura cre[terea, educa]ia [i instruirea copiilor.
(2). Condi]iile de `ncheiere, de desface [i de nulitate a
c\s\toriei se stabilesc prin lege. C\s\toria religioas\ poate fi cele-
brat\ numai dup\ c\s\toria civil\.
(3). Copiii din afara c\s\torie sunt egali `n fa]a legii cu cei din
c\s\torie."
C\s\toria este liber consim]it\. B\rbatul [i femeia au dreptul
fundamental de a se c\s\tori, de la vârsta prev\zut\ `n dispozi]iile
legale. C\s\toria se `ntemeiaz\ pe egalitatea dintre so]i
care prezint\
o fa]et\ a principiului egalit\]ii `n drepturi a tuturor cet\]enilor
români (art. 16 alin (1) din Constitu]ia României cu referire la art.
16 alin. (2) din Legea fundamental\).
So]ii `n egal\ m\sur\, au dreptul [i obliga]ia de a asigura
cre[terea, educa]ia [i instruirea (`nv\]area) copiilor. Acest
drept/obliga]ie se concretizeaz\ atât `n raport cu copiii rezulta]i din
c\s\torie cât [i `n raport de copiii rezulta]i din afara c\s\toriei.
De altfel `n alin. (3) Legiuitorul Constituant a men]ionat egali-
tatea `n drepturi a celor dou\ categorii de copii.
189

Cu privire la condi]iile de `ncheiere, de desfacere [i de nulitate
a c\s\toriei Constituantul român trimite la lege (codul Familiei). Se
precizeaz\ totu[i `n alin. (2) teza a II-a c\ nu mai dup\ `ncheierea
c\s\toriei civile se poate celebra c\s\toria religioas\.
Art. 49
– referitor la protec]ia copiilor [i a tinerilor
dispune:
"(1). Copiii [i tinerii se bucur\ de un regim special de protec]ie
[i de asisten]\ `n realizarea drepturilor lor.
(2). Statul acord\ aloca]ii pentru copii [i ajutoare pentru `ngri-
jirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protec]ie
social\ a copiilor [i a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3). Exploatarea minorilor, folosirea lor `n activit\]i care le-ar
d\una s\n\t\]ii, moralit\]ii sau care le-ar pune `n primejdie via]a ori
dezvoltarea normal\ sunt interzise.
(4). Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angaja]i ca salaria]i.
(5). Autorit\]ile publice au obliga]ia s\ contribuie la asigurarea
condi]iilor pentru participarea liber\ a tinerilor la via]a politic\,
social\, economic\, cultural\ [i sportiv\ a ]\rii."
Constitu]ia garanteaz\ acestor categorii de persoane fizice un
regim special de protec]ie [i de asisten]\
.
Spre exemplu: minorii sub vârsta de 15 ani
nu pot fi angaja]i ca
salaria]i. Este o regul\ privitoare la vârsta minim\ de angajare
men]ionat\ expres de Legiuitorul Constituant (alin. (4)
).
Sunt precizate m\surile adoptate dar [i obliga]iile care revin
statului: aloca]ii, ajutoare
etc. Legiuitorul ordinar poate stabili [i alte
forme de sprijin pentru copii [i tineri.
Se interzice exploatarea minorilor (alin. (3)
) precum [i
folosirea acestora la activit\]i care le-ar d\una s\n\t\]ii sau
moralit\ii ori le-ar pune `n pericol via]a sau normala dezvoltare
(alin. (3) teza a II-a).
Statul este dator s\ protejeze [i s\ `ncurajeze participarea tiner-
ilor la activit\]ile din toate domeniile sociale (alin. (5)
).
Art. 50
– se refer\ la protec]ia persoanelor cu handicap
:
190

"Persoanele cu handicap se bucur\ de protec]ie special\.
Statul asigur\ realizarea unei politici na]ionale de egalitate a
[anselor de prevenire [i de tratament ale handicapului, `n vederea
particip\rii efective a persoanelor cu handicap `n via]a
comunit\]ii, respectând drepturile [i `ndatoririle ce revin
p\rin]ilor [i tutorilor".
Acest drept fundamental se refer\ la persoanele fizice cu diz-
abilit\]i, defavorizate fizic sau psihic. Aceste persoane fizice au
dreptul de a beneficia de protec]ie special\. Obliga]ia corelativ\ cu
caracter constitu]ional fundamental, revine autorit\]ilor publice
competente.
Art. 51
– prive[te dreptul la peti]ionare
[i are urm\torul
con]inut:
(1). Cet\]enii au dreptul s\ se adreseze autorit\]ilor publice prin
peti]ii formulate numai `n numele semnatarilor.
(2). Organiza]iile legal constituite au dreptul s\ adreseze peti]ii
exclusiv `n numele colectivelor pe care le reprezint\.
(3). Exercitarea dreptului de peti]ionare este scutit\ de tax\.
(4). Autorit\]ile publice au obliga]ia s\ r\spund\ la peti]ii `n
termenele [i `n condi]iile stabilite potrivit legii.“
Dreptul la peti]ionare constituie un drept garan]ie pentru
cet\]eanul român.
Au dreptul de a peti]iona cet\]enii români [i persoanele juridice
legal constituite pe teritoriul României.
Persoanele fizice trebuie s\ semneze peti]iile formulate c\tre
autorit\]ile publice, persoanele juridice pot adresa peti]ii – prin
reprezentan]ii lor legali – exclusiv `n numele colectivelor pe care le
reprezint\.
Pentru a se asigura `n mod efectiv dreptul de peti]ionare
Legiuitorul Constituant a prev\zut scutirea de tax\ a peti]iilor.
La orice peti]ie adresat\, fiecare autoritate public\ trebuie s\
r\spund\.
Condi]iile [i termenul pentru trimiterea r\spunsului cad `n sarci-
191

na Legiuitorului ordinar care reglementeaz\ aceste situa]ii prin lege.
De asemenea, Legiuitorul ordinar trebuie s\ reglementeze
responsabilit\]ile ce revin func]ionarilor publici pentru `nc\lcarea
dispozi]iilor legale privitoare la termenele [i condi]iile `n care
r\spunsul trebuie redactat [i `naintat petentului.
R\spunderea exist\ [i pentru func]ionarul public care cu
inten]ie sau din neglijen]\ [i-a `ndeplinit necorespunz\tor `ndatorir-
ile de serviciu, fapt ce a determinat exercitarea dreptului de
peti]ionare de c\tre subiectul de drept nemul]umit.
Art. 52
– prive[te reglementarea dreptului persoanei v\t\mate
de o autoritate public\
:
„(1). Persoana v\t\mat\ `ntr-un drept al s\u ori `ntr-un interes
legitim, de o autoritate public\, printr-un act administrativ sau prin
nesolu]ionarea `n termenul legal a unei cereri, este `ndrept\]it\ s\
ob]in\ recunoa[terea dreptului pretins sau a interesului legitim, anu-
larea actului [i repararea pagubei.
(2). Condi]iile [i limitele exercit\rii acestui drept se stabilesc
prin lege organic\.
(3). Statul r\spunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare. R\spunderea statului este stabilit\ `n condi]iile
legii [i nu `nl\tur\ r\spunderea magistra]ilor care [i-au exercitat
func]ia cu rea-credin]\ sau grav\ neglijen]\.“
Autorit\]ile publice r\spund: dac\ emit un act administrativ
care vat\m\ drepturile unui subiect de drept; dac\ nu solu]ioneaz\,
`n termenul prev\zut de lege, o cerere adresat\ de o persoan\ [i pen
–
tru prejudiciile cauzate de erorile judiciare
.
Persoana prejudiciat\ poate solicita recunoa[terea dreptului
pretins, anularea actului [i repararea, adic\ acoperirea, prejudiciului
.
Cet\]eanul trebuie s\ justifice dreptul solicitat (drept subiectiv,
evident) [i s\ produc\ actul emis de autoritatea public\ generator de
prejudicii.
Cu privire la r\spunderea pentru erorile judiciare
preciz\m c\ ante-
192

rior revizuirii Constitu]iei textul se referea exclusiv la procesele penale.
Actualul text se refer\ la erori judiciare s\vâr[ite `n orice fel de
procese: penale, civile, administrative.
Dac\ se constat\ eroarea judiciar\, statul `l desp\gube[te pe cel
v\t\mat. R\spunderea magistra]ilor (judec\tori [i procurori) este
angajat\ dac\ ace[tia [i-au exercitat atribu]iile specifice func]iei fie
cu rea-credin]\
, fie cu grav\ neglijen]\
.
Magistra]ii r\spund parimonial fa]\ de stat deoarece statul se
subrog\ `n locul [i `n dreptul celui v\t\mat [i care a fost desp\gubit.
Art. 53
– reglementeaz\ posibilitatea restrângerii unor drepturi
sau ale unor libert\]i
:
„(1). Exerci]iul unor drepturi sau al unor libert\]i poate fi
restrâns numai prin lege [i numai dac\ se impune, dup\ caz, pentru:
ap\rarea securit\]ii na]ionale, a ordinii, a s\n\t\]ii ori a libert\]ilor
cet\]enilor; desf\[urarea instruc]iei penale; prevenirea consecin]elor
unei calamit\]i naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
(2). Restrângerea poate fi dispus\ numai dac\ este necesar\
`ntr-o societate democratic\. M\sura trebuie s\ fie propor]ional\ cu
situa]ia care a determinat-o, s\ fie aplicat\ `n mod nediscriminatoriu
[i f\r\ a aduce atingere existen]ei dreptului sau a libert\]ii."
Limitarea sau restrângerea unor drepturi sau libert\]i trebuie
s\ fie prev\zut\ expres de lege (practic, de Legea fundamental\)
[i s\ fie realizate `n scopul satisfacerii unor interese publice gen
–
erale
.
Limit\rile prezint\ un caracter de excep]ie
. Situa]iile care
impun restrângerea unor drepturi sau ale unor libert\]i fundamentale
sunt expres nominalizate de Legiuitorul Constituant `n alin. (1).
Aceste situa]ii limitativ prev\zute, realizeaz\ condi]ia
legitim\rii restrângerii dreptului sau a libert\]ii fundamentale.
Alin. (2) precizeaz\ c\ ceea ce se restrânge nu este dreptul
subiectiv sau libertatea fundamental\ ci exercitarea acestora.
193

Restrângerea exercit\rii dreptului sau a libert\]ii nu pune `n discu]ie
`ns\[i existen]a acestora.
Restrângerea drepturilor sau a libert\]ilor fundamentale trebuie
s\ aib\ un caractere nediscriminatoriu.
194

Cap. IIII: ~ndatoririle ffundamentale
~ndatoririle fundamentale sunt reglementate `n cap. III din titlul
II al Constitu]iei României, `n articolele 54-57.
V om proceda la o succint\ analiz\ a acestora.
Art. 54
– reglementeaz\ fidelitatea fa]\ de ]ar\
:
"(1). Fidelitatea fa]\ de ]ar\ este sacr\.
(2). Cet\]enii c\rora le sunt `ncredin]ate func]ii publice, precum
[i militarii, r\spund de `ndeplinirea cu credin]\ a obliga]iilor ce le
revin [i, `n acest scop, vor depune jur\mântul cerut de lege."
~ntre cet\]eanul român [i statul român exist\ o leg\tur\ organ-
ic\, fireasc\.
Cet\]enii români fiind n\scu]i [i crescu]i `n mijlocul poporului
român, fiind educa]i `n spiritul cinstirii memoriei str\bunilor no[tri,
fiind con[tien]i c\ apar]in na]iunii noastre române au obliga]ia de a
fi fideli ]\rii.
Fidelitatea fa]\ de ]ar\, fa]\ de na]iunea român\, fa]\ de memo-
ria `nainta[ilor este sfânt\.
Tr\darea nu presupune "denun]area" unui sistem social-politic;
ea implic\ abdicarea de la sacrul ideal al respectului fa]\ de neamul
românesc [i fa]\ de mult `ncercata noastr\ ]ar\.
Firesc, cet\]enii care exercit\ func]ii publice [i militarii români
trebuie s\ depun\ jur\mântul de credin]\ fa]\ de Patrie.
Art. 55
– se refer\ la ap\rarea ]\rii
:
"(1). Cet\]enii au dreptul [i obliga]ia s\ apere România.
(2). Condi]iile privind `ndeplinirea `ndatoririlor militare se sta-
bilesc prin lege organic\.
195

(3). Cet\]enii pot fi `ncorpora]i de la vârsta de 20 de ani [i pân\
la vârsta de 35 de ani, cu excep]ia voluntarilor, `n condi]iile legii
organice."
Chiar `n condi]iile profesionaliz\rii armatei, aceast\ obliga]ie,
de natur\ constitu]ional\, r\mâne pe deplin valabil\. ~ndatorirea de
ap\rare a ]\rii apar]ine tuturor cet\]enilor români. Prestarea
jur\mântului militar semnific\ fidelitatea fa]\ de na]iunea român\ [i
oblig\ la adoptarea unei conduite exemplare.
Art. 56
– prive[te contribu]iile financiare
[i are urm\torul
con]inut:
"(1). Cet\]enii au obliga]ia s\ contribuie prin impozite [i prin
taxe, la cheltuielile publice.
(2). Sistemul legal al impunerii trebuie s\ asigure a[ezarea
just\ a sarcinilor fiscale.
(3). Orice alte prest\ri sunt interzise `n afara celor stabilite prin
lege, `n situa]ii excep]ionale."
Textul constitu]ional precizat instituie obliga]ia cet\]enilor
români de a contribui la cheltuielile publice, prin plata de taxe [i
impozite. Se instituie o obliga]ie [i pentru autorit\]ile publice con-
cretizat\ `n a[ezarea just\, motivat\, a sarcinilor fiscale.
Cu excep]ia prest\rilor impuse prin lege, pentru situa]ii
excep]ionale, orice alt tip de presta]ii sunt interzise.
Art. 57
– se refer\ la exercitarea drepturilor [i libert\]ilor
:
"Cet\]enii români, cet\]enii str\ini [i apatrizii trebuie s\-[i
exercite drepturile [i libert\]ile constitu]ionale cu bun\-credin]\,
f\r\ s\ `ncalce drepturile [i libert\]ile celorlal]i."
Se recunoa[te aptitudinea exercit\rii drepturilor [i a libert\]ilor
fundamentale dac\] acest exerci]iu se realizeaz\ cu bun\-credin]\.
Buna-credin]\, `n aceast\ ipotez\, se refer\ la respectarea drep-
turilor [i libert\]ilor fundamentale ale celorlalte subiecte de drept.
Evident, dac\ drepturile [i libert\]ile fundamentale ale altor
196

persoane sunt `nc\lcate sau nerecunoscute, de o ter]\ persoan\,
aceasta `nseamn\ c\ respectivul `[i exercit\ drepturile `n mod
abuziv. Abuzul de drept nu poate constitui un temei legitim pentru
recunoa[terea `nc\lc\rii drepturilor (fundamentale sau simple drep-
turi subiective) altor persoane, fie ele cet\]eni români, cet\]eni
str\ini sau apatrizi
.
197

Cap. VVI: Cet\]enia rromân\
Cet\]enia român\ este reglemtat\ `n dispozi]iile Constitu]iei
României [i `n Legea nr.21/1991, republicat\.
8)
Analiza institu]ie juridice a cet\]eniei române
`n cadrul acestei
monografii este, credem noi, obligatorie.
Discutând despre drepturile [i libert\]ile fundamentale [i
despre `ndatoririle fundamentale ale cet\]enilor români este absolut
necesar s\ analiz\m cet\]enia român\.
~n analiza institu]ie juridice a cet\]eniei române
ne vom ghida
dup\ prevederile Legii cet\]eniei române nr.21/1991, cu modifi-
c\rile [i complet\rile ulterioare.
Legea amintit\ a fost modificat\ succesiv prin urm\toarele acte
normative:
/g129Ordonan]a de urgen]\ a Guvernului nr. 68/2002, aprobat\
prin Legea nr. 542/2002;
/g129Legea nr. 542/2002;
/g129Ordonan]a de urgen]\ a Guvernului nr. 43/2003, aprobat\
prin Legea nr. 405/2003;
/g129Legea nr. 405/2003;
/g129Legea nr. 248/2003.
Art. 1 din Legea nr
. 21/1991
9)
`ncearc\ s\ defineasc\ cet\]enia
român\. Ea ar reprezenta leg\tura [i apartenen]a
unei persoane fi-
zice la statul român.
198
8)
Legea a fost republicat\ `n Monitorul Oficial al României partea I, nr. 98/06.03.2000. Textul a
fost reactualizat `n baza actelor normative publicate `n Monitorul Oficial partea I pân\ la data de
15.10.2003.
9)
~n cadrul acestui capitol când se indic\ articole f\r\ precizarea legii, se va sub`n]elege c\ sunt
din legea, nr. 21/1991, republicat\

199
~n literatura de specialitate au fost date numeroase defini]ii
cet\]eniei române.
Din punctul nostru de vedere cet\]enia român\
reprezint\ o ca-
litate de]inut\ de o persoan\ fizic\, care reliefeaz\ raporturile de
natur\ politic\ [i juridic\, existente `ntre respectiva persoan\ fizic\
[i statul român
.
Complexitatea acestor raport\ri determin\ con]inutul
capacit\]ii juridice depline specifice exclusiv cet\]enilor români.
F\r\ `ndoial\, se recunoa[te o capacitate juridic\ (de drept con-
stitu]ional) [i cet\]enilor str\ini sau apatrizilor. Aceast\ capacitate
este incomplet\ (ca s\ nu spunem restrâns\)
.
Urmare a leg\turii permanente dintre cet\]eanul român [i stat-
ul român, s-a concretizat `ndatorirea statului de a asigura protec]ia
propriilor s\i cet\]eni.
~n alin. (2) al art. 1 este concretizat\ o regul\ cuprins\ `n
Constitu]ia României. Egalitatea cet\]enilor români `n fa]a legii [i
aptitudinea lor de a fi admi[i pentru ocuparea func]iilor publice, civile
[i militare reprezint\ aspecte analizate de noi `n cuprinsul cap. II din
partea a II-a a acestui volum. De aceea nu vom insista asupra lor.
Art. 2
precizeaz\ `n mod declarativ c\ legea (a cet\]eniei române
evident) este aceea care stabile[te modurile de dobândire [i modurile
de pierdere
a cet\]eniei române. Firesc, modalit\]ile de dobândire [i de
pierdere a cet\]eniei române nu puteau [i nu trebuiau s\ fie men]ionate
`n Legea fundamental\. Aceste chestiuni sunt detaliate `n legea
cet\]eniei române care reprezint\ legea cadru `n materia cet\]eniei.
Art. 3
men]ioneaz\ c\ `nchierea, declararea nulit\]ii, anularea
sau desfacerea c\s\toriei `ntre un cet\]ean român [i un str\in nu pro
–
duce efecte asupra cet\]eniei so]ilor
.
De principiu, c\s\toria nu produce efecte juridice asupra
cet\]eniei so]ilor. Aceasta `nseamn\ c\ fiecare dintre so]i (sau fo[tii
so]i) `[i p\streaz\ nealterat\ cet\]enia avut\ (`n spe]\, cet\]enia

român\). Chiar mai mult, dac\ unul dintre so]i `[i schimb\ cet\]enia
aceast\ situa]ie nu are aptitudinea de a produce efecte juridice
asupra cet\]eniei române a celuilalt so].
Moduri dde ddobândire aa ccet\]eniei rromâne
Art. 4
enumer\ modurile de dobândire a cet\]eniei române:
prin na[tere, prin adop]ie [i prin acordare la cerere
.
Dobândirea cet\]eniei române se fundamenteaz\ pe principiul
dreptului sângelui
(jus sangvinis ). Alte legisla]ii aplic\ principiul
dreptului solului sau a locului
(jus soli sau jus loci ).
Jus soli este aplicat de legisla]ia Regatului Unit al Marii Britanii [i
Irlandei de Nord [i de Statele Unite ale Americii. Dar `n Marea Britanie
[i `n S.U.A. nu se aplic\ exclusiv jus soli. Copii n\scu]i din p\rin]i bri-
tanici sau americani, `ntr-un stat str\in, sunt cet\]eni ai Regatului Unit
respectiv ai S.U.A. `n temeiul principiului jus sangvinis. A[adar `n aces-
te ]\ri se aplic\ un sistem mixt, dreptul sângelui – dreptul solului.
~n România aplicarea principiului dreptului sângelui
(jus
sangvinis ) este apreciat\ ca fiind potrivit\, deoarece exprim\ `n
modul cel mai clar cu putin]\ rela]iile dintre p\rinte [i copii, stabilite
`n cadrul mai larg al raporturilor dintre genera]iile care se succed pe
p\mântul ]\rii.
/g129Desigur, dobândirea prin na[tere
a cet\]eniei române
reprezint\ un mod de dobândire de drept a cet\]eniei române
.
Art. 5
prevede urm\toarele: „Copii n\scu]i pe teritoriul
României din p\rin]i cet\]eni români, sunt cet\]eni români.
Sunt de asemenea, cet\]eni români cei care:
a) s-au n\scut pe teritoriul statului român, chiar dac\ numai
unul dintre p\rin]i este cet\]ean român;
b) s-au n\scut `n str\in\tate [i ambii p\rin]i sau numai unul
200

dintre ei are cet\]enia român\.
Copilul g\sit pe teritoriul statului român este considerat
cet\]ean român, pân\ la proba contrarie, dac\ nici unul dintre p\rin]i
nu este cunoscut.“
Ca atare, aplicând principiul jus sangvinis , legea cet\]eniei
române dispune c\ este cet\]ean român
: copilul n\scut din p\rin]i
care au cet\]enia român\; copilul n\scut dintr-un p\rinte cet\]ean
român [i un p\rinte cet\]ean str\in sau apatrid. Nu intereseaz\ teri
–
toriul statului
unde s-a n\scut copilul.
Aplicarea principiului dreptului sângelui
(jus sangvinis)
este
deplin\ [i neschimbat\.
/g129Dobândirea cet\]eniei române prin adop]ie
este reglemen-
tat\ de legea cet\]eniei române `n dispozi]iile art. 6 [i art. 7:
Art. 6
: “Cet\]enia român\ se dobânde[te de c\tre copilul str\in
sau f\r\ cet\]enie prima dop]ie, dac\ adoptatorii sunt cet\]eni
români, iar adoptatul nu a `mplinit vârsta de 18 ani.
~n cazul `n care numai unul dintre adoptatori este cet\]ean român,
cet\]enia adoptatului minor va fi hot\rât\ de comun acord, de c\tre adop-
tatori. ~n situa]ia `n care adoptatorii nu cad de acord, instan]a judec\tore-
asc\ competent\ s\ `ncuviin]eze adop]ia, va decide asupra cet\]eniei
minorului, ]inând seama de interesele acestuia. ~n cazul copilului care a
`mplinitit vârsta de 14 ani este necesar consim]\mântul acestuia.
Dac\ adop]ia se face de c\tre o singur\ persoan\, iar aceasta
este cet\]ean român, minorul dobânde[te cet\]enia adoptatorului.“
Art. 7
: „~n cazul declar\rii nulit\]ii sau anul\rii adop]iei,
copilul care nu a `mplinit vârsta de 18 ani, este considerat c\ nu a
fost niciodat\ cet\]ean român dac\ domiciliaz\ `n str\in\tate sau
dac\ p\r\se[te ]ara pentru a domicilia `n str\in\tate.
~n cazul desfacerii adop]iei copilul care nu a `mplinit vârsta de
18 ani pierde cet\]enia român\ pe data desfacerii adop]iei, dac\
201

acesta domiciliaz\ `n str\in\tate sau dac\ p\r\se[te ]ara pentru a
domicilia `n str\in\tate.“
Solu]iile adoptate de legiuitor sunt clare; ele rezult\ din lec-
turarea celor dou\ texte de lege anterior expuse.
Cet\]enia român\ se dobânde[te de copilul cet\]ean str\in sau
apatrid
, prima adop]ie, adoptatori sunt cet\]eni români. Cet\]enia
român\ se dobânde[te de copilul cet\]ean str\in, dac\ adop]ia se
face de o singur\ persoan\ fizic\ de cet\]enie român\. ~n ambele
ipoteze cel adoptat trebuie s\ nu fi `mplinit vârsta de 18 ani.
Dac\ din cei doi adoptatori doar unul este de cet\]enie român\,
cet\]enia adoptatului va fi hot\rât\ de c\tre adoptatori pe cale ami-
abil\. Dac\ ace[tia nu cad de acord, instan]a de judecat\ competent\
s\ `ncuviin]eze adop]ia va decide asupra cet\]eniei minorului adop-
tat, ]inând seama de interesul s\u.
Prin interes al minorului
trebuie s\ `n]elegem realizarea aptitu-
dinilor de integrare a acestuia `n noua sa familie dar [i societatea `n
care urmeaz\ s\ tr\iasc\.
Legea impune luarea consim]\mântului minorului `n cazul `n
care acesta a `mplinit vârsta de 14 ani.
/g129Dobândirea cet\]eniei române la cerere
Dobândirea cet\]eniei române la cerere vizeaz\, `n realitate
dou\ aspecte diferite:
A)Dobândirea cet\]eniei române la cerere de c\tre persoane
fizice, cet\]eni str\ini sau apatrizi care au pierdut cet\]enia român\;
B)Dobândirea cet\]eniei române la cerere de c\tre persoane
fizice cet\]eni str\ini sau apatrizi.
A) Art. 10, art. 10/1, art. 10/2 din lege reglementeaz\ situa]ia
redobândirii cet\]eniei române. Practic este vorba despre dobândirea
cet\]eniei române prin repatriere.
202

Art. 10
: „Cet\]enia român\ se poate acorda [i persoanei care a
pierdut aceast\ cet\]enie [i care cere redobâdirea ei, cu p\strarea
cet\]eniei str\ine [i stabilirea domiciliului `n ]ar\ sau cu men]inerea
acestuia `n str\in\tate, dac\ `ndepline[te `n mod corespunz\tor
condi]iile prezente la art. 8 alin. 1, lit. „b“, „c“, „d“ [i „e“.
Dispozi]iile alin. 1 se aplic\ `n mod corespunz\tor [i apa-
trizilor, fo[ti cet\]eni români.
P\rin]ii care solicit\ redobândirea cet\]eniei române hot\r\sc [i
`n privin]a cet\]eniei copiilor lor minori. ~n situa]ia `n care p\rin]ii
nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide,
]inând seama de interesele acestuia. ~n cazul copilului care a `mplin-
it vârsta de 14 ani, este necesar consim]\mântul acestuia.
Redobândirea cet\]eniei de c\tre unul dintre so]i nu are nici o
consecin]\ asupra cet\]eniei celuilalt so]. So]ul cet\]ean str\in sau
f\r\ cet\]enie, al persoanei care redobânde[te cet\]enia român\ poate
cere dobândirea cet\]eniei române `n condi]iile prezentei legi“.
Art. 10/1
: „Fo[tii cet\]eni români care `nainte de data de 22
decembrie 1989 au pierdut cet\]enia român\ din motive neim-
putabile lor sau aceast\ cet\]enie le-a fost ridicat\ f\r\ voia lor, pre-
cum [i descenden]ii acestora pân\ la gradul II, pot redobândi ori li
se poate acorda cet\]enia român\, la cerere, cu p\strarea cet\]eniei
str\ine [i stabilirea domiciliului `n ]ar\ sau cu men]inerea acestuia `n
str\in\tate dac\ `ndeplinesc condi]iile prev\zute la art. 8 alin. 1 lit.
„b“, „c“, „e“ [i „f“.
Dispozi]iile art. 10 alin. 2-4 se aplic\ `n mod corespunz\tor“.
Art. 10/2
: „Persoanele prev\zute la art. 10/1 care au domiciliul
sau re[edin]a `n România pot depune la Ministerul Justi]iei o cerere
de redobândire a cet\]eniei române dup\ `mpliniea unui termen de 4
ani de la momentul ob]inerii dreptului de [edere respectiv al sta-
bilirii domiciliului `n România.“
Legiuitorul a manifestat o deosebit\ grij\ pentru reglementarea
203

`n detaliu a ipotezelor `n care persoanele fizice care au fost cet\]eni
români [i au pierdut cet\]enia ca efect al stabilirii lor `n str\in\tate
s\ poat\ s\ recapete aceast\ cet\]enie `n scopul reintegr\rii acestora
`n societatea noastr\.
Normele fiind eminamente tehnice nu impun o analiz\ `n deta-
liu. Simpla lor lecturare este `n masur\ s\ ne indice categoriile de
persoane fizice [i ,modul `n care acestea pot redobândi, la cerere
cet\]enia român\.
Nu putem s\ nu constat\m c\ art. 10/1 con]ine [i norme de
trimitere. Din aceast\ cauz\ pentru interpretarea integral\ a textului
acesta trebuie coroborat cu prevederile art. 8 alin. 1 lit. „b“, „c“, „e“
[i „f“ precum [i cu dispozi]iile art. 10 alin. 2, 3 [i 4.
B)Art. 8 [i art. 9 reglementeaz\ modul de dobândire a
cet\]eniei române de c\tre persoanele fizice cet\]eni str\ini sau apatrizi.
Art. 8:
„Cet\]enia român\ se poate acorda la cerere persoanei
f\r\ cet\]enie sau cet\]eanului str\in dac\ `ndepline[te urm\toarele
condi]ii:
a) s-a n\scut [i domiciliaz\, la data cererii, pe teritoriul
României sau de[i nu s-a n\scut pe acest teritoriu domiciliaz\ `n
condi]iile legii pe teritoriul statului român de cel pu]in 8 ani sau, `n
cazul `n care este c\s\torit [i convie]uie[te cu un cet\]ean român de
cel pu]in 5 ani de la data c\s\toriei.;
b) dovede[te prin comportament ac]iuni [i atitudine, loialitate
fa]\ de statul român, nu `ntreprinde sau sprijin\ ac]iuni `mpotriva
ordinii de drept sau a securit\]ii na]ionale [i declar\ c\ nici `n trecut
nu a `ntreprins asemenea ac]iuni;
c) a `mplinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate `n România mijloacele legale pentru o existen]\
decent\ `n condi]iile stabilite de legisla]ia privind regimul str\inilor;
e) este cunoscut cu o bun\ comportare [i nu a fost condamnat
`n ]ar\ sau `n str\in\tate pentru o infrac]iune care `l face nedemn de
a fi cet\]ean român;
204

f) cunoa[te limba român\ [i posed\ no]iuni elementare de cul-
tur\ [i civiliza]ie româneasc\, `n m\sur\ suficient\ pentru a se inte-
gra `n via]a social\;
g) cunoa[te prevederile Constitu]iei României [i imnul
na]ional.
Termenele prev\zute la alin. 1 lit. „a“ pot fi reduse pân\ la
jum\tate `n cazul `n care solicitantul este o personalitate recunoa-
cut\ pe plan interna]ional ori a investit `n România sume care
dep\[esc 500.000 euro.
Dac\ cet\]eanul str\in sau persoana f\r\ cet\]enie care a solicitat
s\ i se acorde cet\]enia român\ se afl\ `n afara teritoriului statului
român o perioad\ mai mare de 6 luni `n cursul unui an, anul respectiv
nu i se ia `n calcul la stabilirea perioadei prev\zute la alin. 1 lit. „a“.
Art. 9
: „Copilul n\scut din p\rin]i cet\]eni str\ini sau f\r\
cet\]enie [i care nu a `mplinit vârsta de 18 ani dobânde[te cet\]enia
român\ o dat\ cu p\rin]ii s\i. ~n cazul `n care unul dintre p\rin]i
dobânde[te cet\]enia român\, p\rin]ii vor hot\râ de comun acord, cu
privire la cet\]enia copilului. ~n situa]ia `n care p\rin]ii nu cad de
acord, tribunalul de la domiciului minorului va decide ]inând seama
de interesele acestuia. ~n cazul copilului care a `mplinit vârsta de 14
ani este necesar consim]\mântul acestuia.
Copilul dobânde[te cet\]enia român\ pe aceea[i dat\ cu p\rin-
tele s\u.“
Condi]iile sunt clar specificate `n cele dou\ texte de lege.
Cererea pentru acordarea cet\]eniei române este f\cut\, fie de
solicitant, fie de un mandatar cu procur\ autentic\ [i special\. Ea se
adreseaz\ unei comisii
care func]ioneaz\ pe lâng\ Ministerul
Justi]iei
[i care are rolul de a constata `ndeplinirea condi]iilor pentru
acordarea cet\]eniei române. Comisia este alc\tuit\ din 5 magistra]i
de la Tribunalul Bucure[ti, care au un mandat de 4 ani [i care sunt
desemna]i de pre[edintele instan]ei nominalizate.
205

Comisia, dup\ examinarea [i analiza documentelor, `ntocme[te
un raport
care urmeaz\ a fi `naintat Ministerului Justi]iei
.
Dac\ raprtul `ntocmit constat\ `ndeplinirea condi]iior, pentru
acordarea cet\]eniei române, ministrul justi]iei va prezenta
Guvernului României un proiect de hot\râre
pentru acordarea sau
pentru redobândirea cet\]eniei române.
Acordarea cet\]eniei române se realizeaz\ prin hot\râre a
Guvernului României care se public\ `n Monitorul Oficial.
Dac\ raportul comisiei este negativ, `n sensul c\ persoana
fizic\ nu `ntrune[te condi]iile pentru acordarea sau pentru
redobândirea cet\]eniei române, cererea va fi respins\.
~ncheierea prin care comisia a pronun]at respingerea cererii
poate fi atacat\ cu recurs
, `n termen de 15 zile de la comunicare, la
Curtea de Apel Bucure[ti.
Dac\ cererea a fost respins\ ori dac\ recursul a fost respins
solicitantul poate formula o nou\ cerere pentru acordarea cet\]eniei
române dup\ expirarea unui termen de 6 luni de la respingerea
cererii formulate anterior.
Procedura solu]ion\rii cererii pentru acordarea cet\]eniei
române sau pentru redobândirea acesteia dup\ caz, este prev\zut\ `n
dispozi]iile art. 11 – art. 18 din legea cet\]eniei române.
Moduri dde ppierdere aa ccet\]eniei rromâne
Art. 23
precizeaz\ c\ cet\]enia român\ se pierde
prin unul din
urm\toarele moduri: retragerea cet\]eniei române, aprobarea
renun]\rii la cet\]enia român\ [i alte cazuri prev\zute de lege, care
au ca efect pierderea cet\]eniei române
.
/g122Pierderea cet\]eniei române prin retragere
206

Art. 24
men]ioneaz\: „Cet\]enia român\ se poate retrage per-
soanei care:
a) aflat\ `n str\in\tate, s\vâr[e[te fapte deosebit de grave prin
care vat\m\ interesele statului român sau lezeaz\ prestigiul
României;
b) aflat\ `n str\in\tate, se `nroleaz\ `n for]ele armate ale unui
stat cu care România a rupt rela]iile diplomatice sau cu care este `n
stare de r\zboi;
c) a ob]inut cet\]enia român\ prin mijloace frauduloase;
d) este cunoscut\ ca având leg\turi cu grup\ri teroriste sau le-
a sprijinit, sub orice form\, ori a s\vâr[it alte fapte care pun `n peri-
col siguran]a na]ional\.
Cet\]enia român\ nu poate fi retras\ persoanei care a dobândit-
o prin na[tere.“
Art. 25
: „Retragrea cet\]eniei române nu produce efecte asupra
cet\]eniei so]ului sau copiilor persoanei c\reia i s-a retras cet\]enia.“
Cet\]enia român\ se poate retrage de principiu persoanei aflat\
`n str\in\tate.
Retragerea cet\]eniei române se pronun]\ prin hot\râre a
Guvernului României, la propunerea ministrului justi]iei. Ea devine
efectiv\ la dat public\rii Hot\rârii de Guvern `n Monitorul Oficial al
României.
/g122Pierderea cet\]eniei române prin aprobarea renun]\rii la
aceasta.
Art. 26
dispune: „Pentru motive temeinice se poate aproba
renun]ara la cet\]enia român\ persoanei care a `mplinit vârsta de 18
ani [i care:
a) nu este `nvinuit\ sau inculpat\ `ntr-o cauz\ penal\ ori nu
are de executat o pedeaps\ penal\;
b) nu este urm\rit\ pentru debite c\tre stat, persoane fizice
207

sau juridice din ]ar\ sau, având astfel de debite le achit\ ori prezint\
garan]ii corespunz\toare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat [i are asigurarea c\ va dobândi o
alt\ cet\]enie.“
Art. 27
: „Pierderea cet\]eniei române prin aprobarea renun]\rii,
nu produce nici un efect asupra cet\]eniei so]ului sau copilului
minor.
Cu toate acestea, `n cazul `n care ambii p\rin]i ob]in aprobarea
renun]\rii la cet\]enia român\, iar copilul minor se afl\ `mpreun\ cu
ei, `n str\in\tate, ori p\r\se[te cu ei ]ara, minorul pierde cet\]enia
român\ odat\ cu p\rin]ii s\i, iar dac\ ace[tia au pierdut cet\]enia
român\ la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor
care, pentru a domicilia `n str\in\tate, p\r\se[te ]ara dup\ ce ambii
p\rin]i au pierdut cet\]enia român\ pierde cet\]enia român\ pe data
plec\rii sale din ]ar\.
Dispozi]iile alineatului precedent se aplic\ `n mod
corespunz\tor [i `n cazul `n care unul dintre p\rin]i este cunoscut
sau este `n via]\.
Copilul minor, `ncredin]at prin hot\râre judec\toreasc\ p\rin-
telui care are domiciliul `n str\in\tate [i care renun]\ la cet\]enie,
pierde cet\]enia român\ pe aceea[i dat\ cu p\rintele c\ruia i-a fost
`ncredin]at [i la care locuie[te, cu condi]ia ob]inerii acordului
celuilalt p\rinte, cet\]ean român.
~n situa]iile prev\zute la alin. 2, 3 [i 4 copilului care a `mplinit
vârsta de 14 ani i se cere consim]\mântul.“
~n doctrina juridic\ constitu]ional\ autorii reintereaz\
dispozi]iile acestui articol pentru a analiza renun]area la cet\]enia
român\, care constituie un mod de pierdere a acesteia.
Apreciem c\ lecturarea textelor – integral reproduse – este sufi-
cient\ pentru `n]elegerea renun]\rii la cet\]enia român\, care firesc
reprezint\ o instituie juridic\.
208

Dac\ am proceda altfel ar trebui practic s\ repet\m dispozi]iile
legale. Ceea ce, evident, este inacceptabil!!!! (din punctul nostru de
vedere, desigur).
/g122Alte cazuri legale care au ca efect pierderea cet\]eniei
române.
Sunt men]ionate `n art. 28 [i art. 29 din Legea cet\]eniei
române.
Sintetic sunt precizate urm\toarele cazuri (situa]ii):
– adop]ia unui copil minor care este cet\]ean român de c\tre
cet\]eni str\ini. Copilul pierde cet\]enia român\ la cererea adoptato-
rilor cet\]eni str\ini, dac\ are aptitudinea de a dobândi cet\]enia
acestora;
– dac\ este stabilit\ filia]ia unui copil g\sit pe teritoriul
României, iar p\rin]ii sunt cet\]eni str\ini.
~n temeiul dreptului sângelui
(jus sangvinis ) copilul
dobânde[te cet\]enia p\rin]ilor s\i;
– `n situa]ia anul\rii sau a declar\rii nulit\]ii ori a desfacerii adop]iei
unui minor, cet\]ean str\in la origine, adoptat de cet\]eni români.
Copilul pierde cet\]enia român\ dac\ adop]ia este anulat\,
declarat\ nul\ sau desf\cut\ `n condi]iile `n care acesta nu a `mplin-
it vârsta de 18 ani [i domiciliaz\ `n str\in\tate sau p\r\se[te
România pentru a domicilia `n str\in\tate.
Cet\]enia ccopilului gg\sit ppe tteritoriul RRomâniei
Potrivit legii, copilul g\sit pe teritoriul României, dac\ nici
unul dintre p\rin]i nu este cunoscut, este cet\]ean român.
~n acest sens prevede art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1991: "Copilul
g\sit pe teritoriul statului român este considerat cet\]ean român, pân\ la
proba contrarie, dac\ nici unul dintre p\rin]i nu este cunoscut".
209

210
Legea nu face aplicare principiului jus soli . Solu]ia legislativ\
se `ntemeiaz\ pe o prezum]ie
c\ cel pu]in unul dintre p\rin]ii copilu-
lui g\sit este cet\]ean român. ~n consecin]\, [i `n reglementarea
acestei situa]ii se aplic\ principiul jus sangvinis . Faptul c\ se aplic\
dreptul sângelui este evident `n situa]ia `n care filia]ia copilului g\sit
pe teritoriul României a fost stabilit\, `naintea vârstei de 18 ani, fa]\
de amândoi p\rin]ii, iar ace[tia nu posed\ niciunul cet\]enia român\.
~n acest caz, de[i probabil n\scut pe teritoriul României,
copilul va pierde cet\]enia român\.
Copilul g\sit pe teritoriul României va pierde cet\]enia român\
[i `n cazul `n care se stabile[te filia]ia `n raport cu un p\rinte,
cet\]ean str\in, iar cel\lalt p\rinte r\mâne `n continuare necunoscut.
Efectele jjuridice aa jjur\mântului
de ccredin]\ ffa]\ dde RRomânia
Sediul materiei se afl\ `n art. 19 [i art. 20 din Legea nr
. 21/
–
1991
.
Jur\mântul de credin]\ trebuie depus de persoana c\reia i se
acord\ cet\]enia român\ [i de persoana care redobânde[te, ca efect
al repatrierii, cet\]enia român\.
Termenul este de 6 luni; el curge de la data la care a fost comu-
nicat\ solicitantului hot\rârea prin care i s-a acordat cet\]enia
român\.
~n interiorul termenului amintit persoana fizic\ trebuie s\
depun\ jur\mântul de credin]\, `n fa]a ministerului justi]iei sau a
secretarului de stat delegat anume `n acest scop. Persoana fizic\
dobânde[te cet\]enia român\ de la data depunerii jur\mântului de
credin]\ fa]\ de România.

Dovada ccet\]eniei rromâne
Art. 21 [i art. 22
din lege precizeaz\ c\ dovada calit\]ii de
cet\]ean român
se face cu buletinul de identitate
sau, dup\ caz, cu
cartea de identitate
.
Pentru minorii pân\ la vârsta de 14 ani se dovede[te cet\]enia
român\ cu certificatul de na[tere `nso]it de buletinul de
identitate/cartea de identitate sau de pa[aportul oric\ruia dintre
p\rin]i. Dac\ minorul pân\ la 14 ani este `nscris `n buletinul/cartea de
identitate sau `n pa[aportului unuia dintre p\rin]i dovada cet\]eniei
sale se produce numai cu unul dintre documentele men]ionate.
~n mod excep]ional pentru minorii pân\ la vârsta de 14 ani se poate
face cu un certificat eliberat de organele de eviden]\ a popula]iei.
Dovada cet\]eniei copiilor g\si]i pe teritoriul României, care
nu au `mplinit vârsta de 14 ani, se produce cu certificatul de na[tere.
Misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României `n
str\in\tate pot elibera `n caz de nevoie, la cerere, dovezi de cet\]enie
pentru cet\]enii români afla]i `n str\in\tate.
De regul\, cet\]enii români afla]i peste hotare, `n state exte-
rioare Uniunii Europene, produce dovada cet\]eniei pe care o
posed\ cu actul valabil pentru trecerea frontierei de stat emis de
autorit\]ile române, respectiv cu pa[aportul.
Cet\]enia dde oonoare
Sediul materiei se afl\ `n dspozi]iile art. 38 din Legea cet\]eniei
române.
Cet\]enia de onoare se acord\ unor persoane fizice, cet\]eni
str\ini pentru servicii deosebite aduse României [i na]iunii române.
211

212
Cet\]enia român\ cu titlul de "cet\]enie de onoare" se acord\
de Parlamentul României la propunerea Guvernului român.
Persoanele fizice cet\]eni str\ini c\rora li s-a acordat cet\]enia
de onoare beneficiaz\ de toate drepturile civile [i politice recunos-
cute cet\]enilor români, cu excep]ia drepturilor electorale (dreptul
de vot [i dreptul de a fi ales) [i a dreptului de a ocupa o func]ie pub
–
lic\.
Exceptarea celor trei drepturi, cu un pronun]at caracter politic,
este fireasc\, `n condi]iile `n care persoana fizic\ care a dobândit
cet\]enia român\ cu titlul de cet\]enie de onoare este cet\]ean al
unui stat str\in.
Dubla ccet\]enie
Dubla cet\]enie este recunoscut\ [i acceptat\ de Legea
cet\]eniei române. Aceasta constituie un beneficiu acordat unor
cet\]eni români care `n perioada dictaturii comuniste au pierdut
cet\]enia român\, deoarece au plecat din ]ar\ [i au domiciliat `n
str\in\tate. SUnt multe dispozi]ii `n lege care conduc `n mod direct
[i expres la solu]ia accept\rii dublei cet\]enii.
Persoanele ff\r\ ccet\]enie – aapatrizii
Apatrizii reprezint\ o categorie de persoane fizice care, de[i
locuiesc pe teritoriul statului român, nu posed\ nici o cet\]enie.
Aceste persoane fizice care domiciliaz\ pe teritoriul României
beneficiaz\ de toate drepturile [i libert\]ile fundamentale prev\zute
de Constitu]ia României [i de dreptul pozitiv (obiectiv) român.
Totu[i apatrizii nu pot exercita drepturile fundamentale
care sunt

specifice exclusiv doar calit\]ii de cet\]ean român
.
Apatrizii domicilia]i pe teritoriul României au toate obliga]iile
cet\]enilor români, cu excep]ia acelor `ndatoriri or
ganic legate de
calitatea de cet\]ean român.
213

Concluzii lla ppartea aa III-aa aa llucr\rii
Partea II-a a prezentului volum constituie o monografie dedi-
cat\ drepturilor, libert\]ilor [i `ndatoririlor fundamentale ale
cet\]enilor români.
~n cap. I am analizat dispozi]iile cu caracter general, comun,
referitoare la drepturile [i libert\]ile fundamentale.
~n cap. II am analizat drepturile [i libert\]ile fundamentale ale
cet\]enilor români. ~n cap. III am evocat `ndatoririle constitu]ionale,
fundamentale care revin cet\]enilor ]\rii noastre.
~n cap. IV am analizat dispozi]iile constitu]ionale [i legale
referitoare la cet\]enia român\.
Analiza institu]iei juridice a cet\]eniei române a pornit de la o
simpl\ interoga]ie: Ale cui sunt drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle
fundamentale?
~n consecin]\, a fost o " `ndatorire de onoare " pentru noi s\
punct\m aceast\ institu]ie.
214

~ncheiere
~n acest volum am examinat dou\ chestiuni de maxim\ impor-
tan]\ pentru [tiin]a Dreptului Constitu]ional [i a Institu]iilor Politice:
Autoritat\]ile Publice
[i Drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle funda
–
mentale ale cet\]enilor români
.
Fiecare dintre cele dou\ teme a fost tratat\ `n câte o monografie
distinct\.
Dac\ asociem cele dou\ lucr\ri din prezentul volum cu
lucr\rile publicate de noi, `n anul 2006 – `n care au fost analizate
teme majore tot din [tiin]a Dreptului Constitu]ional [i a Institu]iilor
Politice – ne putem forma o imagine de ansamblu asupra Dreptului
Constitu]ional Român.
Istoria constitu]ionalismului românesc, elementele de teorie
general\ a statului, puterea de stat `n România – autorit\]ile publice
`n contemporaneitate asociate cu drepturile, libert\]ile [i `ndatoririle
fundamentale ale cet\]enilor români reprezint\ subiectele tratate de
noi `n materia Dreptului Constitu]ional [i a Institu]iilor Politice.
Cu privire la volumul de fa]\ preciz\m c\ autorul a redac-
tat `ntregul material `ntr-un interval de timp foarte scurt.
Desigur, conceperea [i jalonarea materiei analizate a stat `n
aten]ia noastr\ o perioad\ mult mai `ndelungat\, de aproximativ
5-6 luni.
Totu[i cele dou\ monografii din acest volum, pot cuprinde
erori, fie de sistematizare, fie de interpretare. Noi suntem con[tien]i
de acest aspect [i din acest motiv rug\m cititorii s\ fie toleran]i fa]\
de concep]iile noastre.
215

~n fond, frumuse]ea Dreptului const\ `n ultim\ instan]\ `n
deosebirile de p\reri, de teze [i de opinii.
Am valorificat doctrina Dreptului Constitu]ional [i a
Institu]iilor Politice elaborat\ de celebrii profesori de la Facult\]ile
de Drept din ]ara noastr\ `n m\sura posibilit\]ilor [i a poten]ialului
nostru. Totui, credem c\ lucr\rile publicate de noi `n materia
Dreptului Constitu]ional [i a Institu]iilor Politice – inclusiv acest
volum – poarta\ „amprenta“ propriului nostru mod de analiz\ [i de
redactare.
Suntem bucuro[i de finalizarea acestui proiect ambi]ios [i vast
pentru noi [i avem credin]a c\ cititorii `n special juri[tii vor `n]elege
„nevoia“ noastr\ materializat\ `n dezvoltarea unor fragmente din
aceast\ nobil\ [tiin]\ juridic\
care, de principiu, studiaz\ regle-
mentarea rela]iilor sociale care apar `n procesul instaur\rii,
men]inerii [i a exercit\rii puterii de stat.
Lucr\rile noastre: „Momente `n dezvoltarea politico-juridic\ a
României“; „Statul – institu]ie social-politic\ [i juridic\ fundamen-
tal\“ [i „Stat [i Cet\]ean“ sunt `nchinate acestei ramuri a [tiin]elor
juridice – [tiin]a Dreptului Constitu]ional [i a Institu]iilor Politice.
Cu modestie [i sinceritate, v\ salut stima]i cititori!
Bac\u
03.04.2007 Autorul
216
BACɂU
AUTORUL

217

II. FENOMENE JURIDICE ȘI
POLITICO – ETATICE

218

219

PARTEA I

DISERTA ȚIE ASUPRA DREPTULUI

220 CUVÂNT INTRODUCTIV

În inexplicabila lume a la șității, a declinului și a
demagogiei este imposibil s ă poți exista fără un sprijin moral
„pornit” din propriul eu interior.
Refugiul într-o activitate literar ă culturală sau științifică
reprezintă o realitate pentru mul ți dintre noi. Dar de ce este
necesar acest refugiu? Deoarece, în general, to ți oamenii
comportă o trăire interioar ă emoțional – afectiv ă, cu dubl ă
natură: rațională și sentimental ă.
Deseori am meditat îndelung asupra unor chestiuni de
istorie, de politic ă, de filosofie, ori asupra unor chestiuni
juridice.
Câteodată simți parcă nevoia unei exterioriz ări dacă nu
față de alte persoane atunci m ăcar față de tine însu ți. Este ca și
cum o flac ără „s-ar privi” pe sine în timp ce se „tope ște” în
procesul arderii. Devenirea, transformarea, lupta dintre
contradicțiile pe care le întâlnim pretutindeni în aceast ă viață
reprezintă esența universal ă, general-valabil ă a trăirii și
frământării umane.
Suntem câteodat ă ispitiți să asemuim lini ștea interioar ă,
liniștea sufleteasc ă cu „periculoasa” încremenire, cu „blocajul”
spiralei diacronice a evolu ției universale. Trebuie – pe cât
posibil – s ă ne ferim de o asemenea regretabil ă confuzie. Lupta,
„zbuciumul etern”, se manifest ă la nivelul vie ții biologice și
intelectuale în orice moment. Zbaterea dintre for țele vitale și
cele letale, contradic ția ireductibil ă dintre bine și rău, dreptate
și nedreptate, adev ăr și minciun ă reprezint ă tot atâtea exemple
de încleștare, de zbucium la nivelul manifest ărilor etice ale
conștiinței umane.
Însă această veșnică antiteză dintre cele dou ă stări morale
opuse, dintre care una pozitiv ă și alta negativ ă este absolut
necesară pentru ca noi, oamenii, s ă putem percepe „contradic țiile

221 fundamentale ale existen ței umane”. Aceasta întrucât o stare
morală negativă nu ar putea fi caracterizat ă, descrisă și
percepută fără starea moral ă pozitivă care îi este opus ă și
invers. Tot a șa cum în Drept nu poate fi caracterizat dreptul
subiectiv și nici nu poate acesta exista f ără obligația juridic ă
care îi este corelativ ă.
O antitez ă perfectă care ajunge în ultima instan ță la o
armonizare deplin ă, cum se întâmpl ă de altfel în științele
juridice unde drepturile subiective și obligațiile corelative ale
acestora sunt incluse în cadrul con ținuturilor diverselor
raporturi juridice.
Armonizarea acestor „st ări etice” opuse, de care am vorbit
anterior, se realizeaz ă în cadrul rela țiilor, deci a raporturilor de
natură morală, raporturi care „iau na ștere” ca o necesitate
obiectivă între membrii oric ărei colectivit ăți umane. Aceste
stări – după cum le-am denumit noi în mod conven țional – ne
dau posibilitatea s ă percepem contradic țiile etico-morale și
implicit diferen țierea dintre diversele categorii morale: bine –
rău, drept – nedrept, etc. diferen țiere nu sub aspectul
semnifica ției fiecărei categorii în parte, ci o distingere care s ă
implice cunoa șterea efectelor, a rezultatelor fiec ărei stări etice.
Numai astfel o persoan ă va distinge între categoriile socio-
morale operând atât cu simbolurile ra ționale receptate de
conștiință, cât și cu starea de spirit emo țional-afectiv ă pe care o
posedă fiecare fiin ță umană.

* *
*
Rândurile anterioare au fost a șternute de noi cândva, în
data de 06.01.1997.
Pornind de la aceste reflec ții vom încerca, ca de fiecare
dată de altfel, s ă analizăm fenomenele și categoriile juridice.

222 În cadrul demersului nostru vom apela în primul rând la
Științele juridice – Teoria general ă a dreptului și științele
juridice de ramur ă.
Pentru analiza diferitelor institu ții juridice vom apela și la
alte științe, respectiv: Sociologie, Istorie și Științe politice.
Prezenta lucrare constituie doar un pretext pentru a ne
apleca asupra Științei Dreptului. Ea nu poate fi considerat ă
decât o simpl ă tentativă al cărui unic ecou îl reprezint ă,
probabil, inten ția noastră. Sub aspect tehnic vom încerca s ă
analizăm diferite institu ții juridice apar ținând mai multor
ramuri ale Dreptului. Dorin ța noastră este de a surprinde
legăturile dintre aceste institu ții juridice. Aceste corela ții
creează liantul dintre ramurile Dreptului și asigură, într-o
anumită măsură, unitatea sistemului juridic.
Suntem con știenți că redactarea acestei lucr ări va fi
dificilă și riscantă. Ne asum ăm desigur și dificult ățile și
riscurile. Pentru a duce pr oiectul nostru la bun sfâr șit nu avem
alternativ ă. Tocmai de aceea pornim la întreprinderea acestei
activități într-un mod curajos și plini de speran ță.
Această lucrare se adreseaz ă unui public larg. Bineîn țeles,
juriștii sunt principalii ei destinatari.

BACĂU

AUTORUL

223

CAPITOLUL I
DREPTUL. SISTEMUL DREPTULUI.
ȘTIINȚA JURIDIC Ă

224 Ce este Dreptul? Este acesta imuabil sau are caracter
social? Iat ă doar dou ă întrebări care îi preocup ă pe juriști, dar și
pe sociologi, politologi și filosofi de când exist ă omenirea.
Vom puncta doar câteva ches tiuni relative la „ Drept” , în
general, în cadrul acestui capitol.
Este de notorietate c ă noțiunea „ Drept” este utilizat ă în
mai multe sensuri. Astfel spus, aceast ă noțiune comport ă
multiple accep țiuni.
În primul rând acest termen indic ă Dreptul pozitiv sau
obiectiv care este alc ătuit din totalitatea normelor juridice
aflate în vigoare la un moment dat într-un stat. Practic este vorba de totalitatea legisla ției statului.
În al doilea rând prin „Drept” se în țelege dreptul
subiectiv care const ă în aptitudinea recunoscut ă unui subiect de
drept (persoan ă fizică sau persoan ă juridică) de a avea un
anumit comportament și respectiv, aptitudinea subiectului de a
pretinde unei alte persoane adoptarea unei anumite conduite,
care poate consta în: a da, a face sau a nu face ceva , conduită
ce poate fi impus ă, la nevoie(adic ă în caz de nerespectare) și
prin forța coercitiv ă a statului, prin intermediul organelor
etatice.
În al treilea rând, no țiunea „Drept” desemneaz ă Știința
Dreptului, doctrina juridic ă. Fără îndoială Dreptul î și are
sorgintea, î și trage seva, din moral ă.
Revenind la cea de-a treia accep țiune a no țiunii de
„Drept” remarc ăm doar faptul c ă Știința Dreptului include mai
multe ramuri precum și diverse științe juridice auxiliare
dreptului. De asemenea, Știința Juridic ă cuprinde și științe
juridice istorice, precum și știința dreptului comparat.
În al patrulea rând, no țiunea de „Drept” este utilizat ă în
sensul de disciplin ă academic ă. Astfel, spre exemplu, Știința
Dreptului Constitu țional este cuprins ă în disciplina științifică
academic ă Drept Constitu țional și Instituției Politice; știința

225 Dreptului Civil este analizat ă și cercetat ă de disciplina
științifică academic ă Drept Civil etc.

Apariția și dezvoltarea Dreptului. Analiz ă succintă

Dreptul a ap ărut din necesitatea de a regulariza, de a
reglementa comportamentul indi vizilor care compun societatea.
El reprezint ă un factor de coeziune social ă prin intermediul
căruia se realizeaz ă opera de conducere a societ ății umane
organizată statal.
Dreptul este acoper ământul juridic a unei societ ăți civile.
Alături de politic ă, Dreptul constituie un instrument cheie
pentru conducerea și coordonarea întregii vie ți sociale dintr-un
stat. Acesta a ap ărut pe scena istoriei odat ă cu sfâr șitul
preistoriei. Apari ția statelor antice a determinat în mod
hotărâtor conturarea Dreptului.
Vechile civiliza ții antice – egiptean ă, chineză, indiană,
sumeriană etc. – și-au adus, în mod categoric, o esen țială
contribuție la apari ția și dezvoltarea Dreptului.
Marii filosofi ai Greciei anti ce s-au preocupat de drept,
politică și morală.
Marele filosof Platon1 considera c ă există două categorii
de Drept: Dreptul natural și Dreptul pozitiv . În concep ția sa,
Dreptul natural reprezint ă o constant ă, fiind alc ătuit din norme
juridice perene și imuabile. Dreptul pozitiv trebuie s ă fie în
acord cu principiile juridice imuabile, respectiv cu Dreptul
natural.
Filosoful Aristotel2 a realizat distinc ția dintre justi ția
generală și justiția particular ă și a delimitat fenomenul juridic
de morală și de politic ă.

1 A trăit între 428 – 348 î.e.n.
2 A trăit între 384 – 322 î.e.n.

226 Contribuția cea mai consistent ă la dezvoltarea dreptului
și a științei juridice de datoreaz ă Romei antice.
Dacă gânditorii eleni se preocupau îndeosebi de filosofie
și de moral ă, jurisconsul ții romani au dezvoltat o admirabil ă și
inegalabil ă operă cu caracter eminamente juridic. Papinian,
Paulus și Ulpian, al ături de ceilal ți mari jurisconsul ți au realizat
o doctrină juridică bine organizat ă și extraordinar de coerent ă.
Procedurile romane – ordo judiciorum privatorum și
extraordinem – indic ă o stare avansat ă de cristalizare a
„dreptului judiciar”, atât de n ecesar din punct de vedere practic.
Fundamentarea teoriei genera le a drepturilor reale,
întemeierea principiilor generale referitoare la starea si capacitatea subiectelor de drept – status civitatis, status
libertatis și status familiae, dar mai ales perfec ționarea teoriei
generale a obliga țiilor fac din dreptul roman, un drept peren.
Teoria obliga țiilor – cu distinc ția de mare fine țe între
contracte, cvasicontracte, delicte și cvasidelicte a șa cum fost
elaborată de romani, este în cea mai mare parte valabil ă și în
contemporaneitate fiind cheia de bolt ă a Dreptului Civil și, prin
urmare, a întregului Drept Privat.
Juriș
tii romani, fiind pragmatici au elaborat știința juridică
pe care se întemeiaz ă întregul drept romano-germanic
continental european. Nu se poa te concepe dreptul statelor
europene f ără receptarea, în prealabil, a principiilor de for ță din
Dreptul roman.
Trebuie amintit ă și opera imperatoru lui Justinian (527-
565 e. n.) care a adunat ideile juridice romane în patru c ărți
intitulate „Codul” , „Digestele” , „Instituțiile” și „Novellele” ,
care, împreun ă, poartă denumirea de „Corpus Juris Civilis” .
Această monumental ă lucrare realizat ă în sec. al VI-lea
e.n. a realizat prezervarea opere i juridice romane de-a lungul
timpului.

227 Pentru perioada antic ă, dacă elenii (grecii) au excelat în
artă, filosofie și în știință, romanii sunt neegala ți în știința și
arta dreptului și în modul de organizare a statului.
Deși Imperiul Roman s-a pr ăbușit, partea de vest în 476
e.n., iar partea de est în a nul 1453 e.n., cultura juridic ă și
politică romană a exercitat o covâr șitoare influen ță asupra
tuturor statelor medievale europene, școlile de drept de la
Roma, Atena, Berit, Constantinopol ș.a., fie publice, fie
particulare, au dat statului roman genera ții întregi de juri ști și
au șlefuit principiile fundamentale ale Dreptului Roman.
Distincția realizat ă de Ulpian între dreptul public și
dreptul privat – să luăm un singur exemplu – a str ăbătut
mileniile fiind și astăzi de actualitate. De sigur, au fost aduse
multiple argumente pentru încadrarea unei ramuri de drept fie în Dreptul public, fie în Dreptul privat, de-a lungul timpului. O perioadă această dihotomie a dreptului – în public și în privat –
a fost negat ă
în unele state. Dar împ ărțirea a rămas, ideea a
supraviețuit, la momentul actual c ăpătând noi valen țe și
interpretări.
În perioada Evului Mediu s-a realizat prezervarea gândirii
juridice antice și în mod deosebit a celei romane.
În Evul Mediu știința dreptului, dreptul însu și au căpătat
puternice conota ții idealiste, religioase. Religia cre ștină a
constituit piatra unghiular ă a manifest ărilor spiritual- științifice.
Figura cea mai impun ătoare a acelor timpuri este filosoful
Toma d’Aquino. Acesta distingea între dreptul etern – care
provine de la divinitate, dreptul uman și dreptul pozitiv . Fără
îndoială dreptul uman și dreptul pozitiv trebuie s ă fie în
conformitate cu dreptul etern.
În perioada medieval ă viața spiritual ă și filosofia cap ătă
un caracter dogmatic și scolastic.
Învățământul scolastic dobânde ște un caracter formal. În
această perioadă gânditorii au interpretat operele filosofilor

228 greci antici, Platon și Aristotel, în conf ormitate cu dogmatica
creștină și, în special, cu cea apostolic ă-catolică.
Gânditorii reali ști își întemeiau argumenta ția de filosofia
platonician ă iar gânditorii nominali ști se raportau la filosofia
aristotelic ă. În istorie, contradic ția dintre cele dou ă categorii
este cunoscut ă sub denumirea de „ cearta universalilor ”.
Realiștii apreciau c ă universul este anterior lucrurilor, c ă
forma lucrului este prioritar ă, în raport cu lucrul propriu-zis.
Dimpotriv ă, nominali știi considerau c ă lucrurile exist ă înaintea
universului. Realitatea obiectiv ă se manifest ă exclusiv în
lucrurile individuale. No țiunile generale nu ar reprezenta decât
niște semne conven ționale care s ă determine lucrurile
particulare.
Filosoful Toma d’Aquino a adaptat metafizica lui
Aristotel la dogma cre ștină.
În Evul Mediul, dreptul se manifest ă cutumiar diferind
profund de la cetate la cetate, de la ora ș-stat la ora ș-stat sau de
la o provincie la alt ă provincie.
Fărâmițării teritoriale îi corespunde și fragmentare și
particularizare excesiv ă a dreptului.
Teoria statutelor personale și reale reprezint ă o consecin ță
a acestor st ări de lucruri.
Știința Juridică este estompat ă fiind puternic spiritualizat ă
în sensul conform ării cu religia cre ștină.
Totul era supus re ligiei; filosofia și științele particulare
erau considerate simple „slujnice” ale teologiei.
Totuși, în aceast ă perioadă, în anumite zone geografice
(Italia, sudul Fran ței, ș.a.), normele Dreptului roman s-au
aplicat în mod exclusiv sau la concuren ță cu „dreptul barbar”.
Acest fapt a determinat contractul nemijlocit cu opera
marilor jurisconsul ți romani în întreaga perioad ă medieval ă
europeană. Ca urmare, s-a resim țit nevoia înlocuirii cutumelor
juridice barbare cu un drept elabor at, net superior, respectiv cu

229 Dreptul roman. Aceasta cu atât mai mult cu cât în partea
răsăriteană a Europei, Dreptul roman adaptat la condi țiile
social-economice feudale se apli ca nestingherit, fiind cunoscut
sub denumirea de „ Drept romano-bizantin ”.
În epoca modern ă, o inciden ță deosebită asupra dreptului
și a filosofiei dreptului asupra dar și asupra științelor juridice în
ansamblul lor au avut-o curentele pozitiviste .
Astfel, pân ă la revolu ția francez ă, juriștii considerau c ă
Dreptul pozitiv (obiectiv) se fundamenteaz ă pe Dreptul natural
care are o origine divin ă sau, dup ă caz, rațională. Noțiunea de
drept natural comporta desigur multiple sensuri și conotații.
Odată cu adaptarea Codului Civil francez de la 1804 –
Codul Napoleon – juri știi se mărgineau doar la explicarea
testelor legale. Școala exegetic ă considera c ă legea în vigoare
constituie o oper ă conform ă cu Dreptul natural. În consecin ță
era exclus ă orice critic ă adusă legii.
Pozitivismul juridic se manifest ă prin fenomene juridice
delimitate în timp și în spațiu – aceste sunt normele juridice. Se
respingea orice alt mijloc de cercetare a dreptului. A șa cum în
științe este valid ă observarea fenomenelor în timp și în spațiu,
la fel și în Drept se c ăuta excluderea tuturor specula țiilor
metafizice.
Este perioada în care prinde contur și se manifest ă
exegeza francez ă iar în țările de limb ă germană (Prusia,
Austria) este îmbr ățișată școala istoric ă a Dreptului. Potrivit
teoriilor, „ Școlii istorice”, dreptul, în esen ța sa, este un produs
spontan al spiritului popular. Codificarea drep tului încetine ște
evoluția acestuia și împiedic ă justiții (să caute acele constante
universale, imuabile încorporate, teoretic cel pu țin, în Dreptul
natural.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, „ Școala sociologic ă” a
dreptului caut ă să ofere explica ții referitoare la menirea, rolul și
locul acestuia. Considerând Dreptul un fapt social această

230 școală aprecia c ă observând via ța socială se poate studia
Dreptul. Societ ățile umane organizate etatic fiind diferite,
desigur ca și Dreptul aplicabil în cadrul acestora este
diferențiat. Școala sociologic ă nu acord ă credit teoriei
Dreptului natural.
Începând cu anii 1890 – 1899 perioada exegetic ă intră
într–un profund declin. Ca urmare, pe Seena evolu ției Dreptului
și a științelor juridice î și face apari ția teoria voluntarist ă.
Voluntarismul se reg ăsește încă din antichitate. El st ă la
baza moralei și a dreptului. Voluntarismul implic ă voința
oamenilor, privi ți ca indivizi, care se manifest ă în conformitate
cu legile divine.
Teoria voluntarist ă a stat la baza doctrinei contractului
social elaborat ă de gânditorul J.J. Rousseau (1712 – 1778)
Teoria contractului social este expresia voin ței
generale manifestat ă în mod direct prin lege .
Un alt reprezentant important al voluntarismului a fost
marele doctrinar german R udolf von Ihering (1818 – 1892).
Pentru acesta dreptul este obiectul unei lupte crâncene și
continue. Regimul de drep t îl constituie politica for ței.
Sub aspect diacronic, disocierea pozitivismului de
voluntarism a fost realizat ă de marele jurist Leon Duguit.
Dovada o reprezint ă repudierea no țiunii de „ puterea publică”,
tendința de a contesta necesitatea impunerii voin ței
guvernanților în raport cu guverna ții. În acest mod, Leon
Duguit este un jurist antivoluntarist. Generalizând acest autor
neagă, de principiu, acceptarea suprema ției unei voin țe în
raport cu alt ă voință. Dreptul obiectiv (pozitiv) trebuie s ă existe
independent de starea voli țională a guvernan ților.
Teoriile formaliste î și regăsesc esen ța în cadrul „ teoriei
pure a dreptului ” elaborat ă de jurnalistul austriac Hans
Kelsen. În acest context este necesar s ă remarcăm necesitatea

231 acestei doctrine de a delimita juridicul de alte fenomene, cu
caracter politic, social, moral etc.
Pentru Hans Kelsen ordinea juridic ă este ierarhizat ă.
Actul de constrângere exercitat împotriva autorului faptei ilicite socialmente periculoas ă este validat prin sentin ța judecătorilor.
La rândul lor ace ști judecători sunt competen ți să pronunțe
dreptul în baza autorit ății cu care au fost investi ți prin codurile
de procedur ă și prin legile de organizare judiciar ă.
Aceste legi, la rândul lor, sunt validate de Legea
fundamental ă, Constitu ția statului.
În esență, doctrina elaborat ă de acest autor, de și este
pozitivistă, ilustreaz ă în cel mai înalt grad cu putin ță
formalismul juridic.
Dacă formalismul acestei teorii a fost cât de cât explicat,
este necesar s ă argument ăm caracterul pozitivist al „ teoriei
pure a dreptului ”,
Fără îndoială, această teorie este pozitivist ă, întrucât nu
acceptă nici o critic ă la adresa Dreptului pozitiv (obiectiv) în vigoare.
Această teorie fiind în fond pozitivist ă și la rigoare – în
formă – formalist
ă, constituie chintesen ța tuturor doctrinelor
formaliste.
* *
*
În continuare ne vom preoc upa de orientarea sociologic ă
exprimată prin ”Școala sociologic ă a Dreptului ”.
Este adev ărat că anterior am punctat câteva repere
privitoare la aceast ă școală, dar importan ța ei covâr șitoare ne
obligă la o analiz ă mai detaliat ă. Este binecunoscut c ă dreptul
este un fenomen social și că dispune de un v ădit caracter
istoric.
În secolul al XIX-lea, Școala istoric ă a Dreptului a indicat
corelația dintre faptul social și fenomenul juridic. S-a pornit de
la ideea cre ării spontane a normelor ju ridice prin intermediul

232 cutumelor. Ca atare, orice tentativ ă de codificare întrerupe
dezvoltarea vie, organic ă a normelor de drept și a dreptului în
ansamblul s ău. Nefiind creat în mod deliberat, dreptul este o
emanație a spiritului poporului. O codificare a sa conduce la
scoaterea dreptului în afara vie ții sociale, legisla ția rămânând o
„literă moartă”
Emile Durkheim a impus o nou ă concepție asupra
Dreptului materializat ă și exteriorizat ă prin dou ă celebre opere
ale sale: „ Regulile metodei sociologice ” și „Diviziunea social ă
a muncii ” (ambele din 1893). În esen ță, reținem urm ătoarele
idei: dreptul trebuie studiat prin metoda observa ției, fenomenul
juridic este un rezultat al presiunii exercitate de societate; fenomenul juridic privit integrator, î și găsește expresia cea mai
fidelă în conștiința colectiv ă, sau poate mai corect, în
conștiința juridică colectivă.
Acceptarea acestor teze conduce, în mod indubitabil, la
considerarea cutumei juridice ca principal fenomen juridic
(deși aceasta nu mai este principalu l izvor de drept, sub aspect
formal). Pe de alt ă parte, legea, norma juridic
ă editată de
organele competente ale statului nu este elaborat ă, ci doar
„citită” în faptele sociale.
Conștiința juridică colectivă constituie, în aceste condi ții,
un mijloc de presiune social ă ce poate fi exercitat ă asupra
autorității deliberativ – legislative și asupra autorit ății
judecătorești.
Societatea genereaz ă drept deoarece dreptul este un
produs eminamente social.
Nu cumva în acest mod se realizeaz ă practic o ruptur ă
între Stat și Drept ? Nu cumva prin intermediul doctrinelor
profesate de Școala sociologic ă se urm ărește integrarea
dreptului în faptul social pur ca un efect al con științei juridice
colective?

233 Desigur, statul este și rămâne, în opinia noastr ă,
creatorul Dreptului pozitiv (obiectiv), f ăuritorul legisla ției.
Există desigur și o conștiință juridică – care cuprinde –
de principiu – totalitatea ideilor, concep țiilor și teoriilor
privitoare la Drept, precum și concepțiile privitoare la modul în
care Dreptul ar trebui s ă evolueze în viitor.
În fond, statul reprezint ă, la urma urmei, tot un fenomen
social el nefiind altceva decât acoper ământul juridic al unei
societăți civile sau, altfel spus, un mod de organizare a
societății în care se manifest ă pregnant o rela ție de putere sau
de autoritate între cei ce conduc (societatea politic ă) și cei ce
sunt condu și (societatea civil ă).
Totuși normele juridice sunt edictate în numele societ ății
de organele specializate ale statului. A șa cum nu trebuie s ă
existe o ruptur ă între societate și dreptul care îi este aplicabil,
nu există nici o discontinuitate între stat și drept.
Contrar concep țiilor lui E. Durkheim juri știi doctrinari
Duguit și Hanrion, consider ă că nu trebuie îmbr ățișată teza
conștiinței colective cu referire direct ă la conștiința juridică
colectivă. Cei doi teoreticieni au anumite reticen țe în a da
prioritate sociolog iei în raport cu dreptul. Ei recunosc ajutorul
sociologiei , privită ca știința despre societate, acordat pentru o
corectă înțelegere a con științei colective și, de ce nu, a altor
instituții juridice. Juristul, în opinia autorilor suscita ți, nu
trebuie să fie doar un simplu „spectat or” al faptelor sociale.
Marele doctrinar Georges Gu rvitch a acceptat teza potrivit
căreia dreptul ar fi un produs spontan al vie ții sociale, iar statul
prin organele sale trebuie s ă constate doar existen ța acestui
drept. No țiunea dezvoltat ă de acest autor „ fapt normativ ” – ce
indică faptele social-materiale surs e ale normelor juridice este
cel puțin curioas ă.

234 Faptul – fie material, fie social – nu constituie o norm ă
așa cum, de altfel, nici norma juridic ă (sau cea moral ă, politică)
nu constituie un fapt, fie el social.
G. Gurvitch acord ă statului monopolul constrângerii
materiale, dar înl ătură orice element de deliberare în procedura
elaborării Dreptului obiectiv (pozitiv).
Nu este greu de constatat c ă Școala sociologic ă neagă
elementul voluntar în crearea dreptului, în antitez ă cu școlile
pozitiviste de tip clasic care acord ă elementului voli țional un
rol determinant în elaborarea normelor juridice.
Discuții comport ă și atitudinea adoptat ă de școala
sociologic ă în raport cu cutuma juridic ă.
De la început o precizare se impune: dac ă în alte epoci
cutuma constituia izvorul principal al dreptului, în contemporaneitate cutuma juridic ă, deși este un izvor de drept
(din punct de vedere formal) totu și nu mai de ține întâietatea.
Cutuma juridic ă trebuie s ă fie conform ă sistemului de
drept sanc ționat de stat și principiilor generale ale dreptului.
Cutuma sau obiceiul juri dic poate fi recunoscut ă de organele
competente ale statului ca având valoare de lege. Prin sancționarea cutumei de c ătre organul competent – în spe ță,
legislativul – aceasta cap ătă
forța normelor juridice. Dar aceast ă
aptitudine o dobândesc cutumele în temeiul legii și în baza
voinței legiuitorului.
În alte condi ții, cutuma nefiind sanc ționată, deci
recunoscut ă de către stat, prin organul s ău competent, nu cap ătă
putere de lege. Ea r ămâne un simplu obicei juridic.
Judecătorul nu are posibilitatea de a alege între o norm ă
prevăzută de Dreptul pozitiv (obiectiv) și respectiv o cutum ă.
Atâta timp cât legea este în vigoare, ea se aplic ă în mod
prioritar și exclusiv l ăsând cutuma f ără eficiență.

235 Așa apreciem noi c ă trebuie tratat ă chestiunea cutumei în
contextul supravaloriz ării acesteia de c ătre Școala sociologic ă a
dreptului.
Tot aceast ă școală este interesat ă, pe bună dreptate, de
fenomenul aculturației juridice.
Într-adevăr este posibil ca un stat s ă „împrumute” de la un
alt stat o institu ție juridică sau chiar un sistem juridic.
În istorie sunt cunoscute astfel de exemple: receptarea
Dreptului roman în spa țiul germanic, receptarea sistemelor
juridice europene introduse al ături de dreptul hindus, de dreptul
musulman sau situa ția „împrumut ării” dreptului european – în
speță din Confedera ția Helvetic ă – în Republica Turcia.
Dar sistemele juridice europene, având la baz ă desigur
Dreptul roman clasic s-au impus și America Central ă și de Sud,
în unele state din Africa și din Asia.
Pentru că norma sau sistemul de drept receptat s ă se
impună este nevoie – în opinia noastr ă – ca aceasta s ă mai fie
elaborat, mai pu țin formalist și mai adaptat la condi țiile vieții
economice și sociale decât sistemul de drept autohton. Altfel,
deși receptat, sistemul de împrumut va fi o „gref ă” respinsă și
nu-și va asigura viabilitatea în statul care l-a împrumutat.

* *
*
Este adev ărat că dreptul este un feno men social dar ne
grăbim să adăugăm că în relația drept – societate mai intervine
însă un factor cheie, ab solut indispensabil – Statul . Altfel spus,
dreptul edictat de c ătre stat prezint ă o particularitate, este
oarecum specific. În ce sens?

236
A. Este creat ori sanc ționat de organele competente ale statului .
Normele juridice sunt create de autoritatea legislativ ă, ele
au un caracter general și impersonal. Aceasta în sensul c ă se
adresează, de principiu, tuturor subi ectelor de drept de pe
teritoriul statului resp ectiv. În acest mod justific ăm caracterul
general al n.j.
3
De asemenea, chiar atunci când se adreseaz ă unui organ
unipersonal, n.j. are caracter impersonal. Spre exemplu,
normele juridice care reglementeaz ă instituția Președintelui
României. Acestea î și mențin caracterul impersonal deoarece
nu se adreseaz ă persoanei fizice care, la un moment dat,
exercită această demnitate public ă ci tuturor persoanelor fizice
care au aptitudinea de a ocupa aceast ă înaltă „funcție” în stat.
Dar n.j. poate fi și sancționată de către organul
competent al statului, respectiv de autoritatea legiuitoare. Aceasta, în sensul c ă regula preexist ă dar, la un moment dat,
organul competent o ridic ă la rangul de lege conferindu-i,
evident, și forța necesară.
Astfel, o norm ă morală poate căpăta statutul de norm ă
juridică.

3 Prin n.j. în țelegem în expunerea noastr ă noțiunea de „ normă juridică”

237 B. Poate fi aplicat la nevoi e prin intermediul coerci ției
statale cu ajutorul organelor etatice.

Dreptul pozitiv (obiectiv), adic ă totalitatea normelor
juridice în vigoare, la un moment determinat, poate fi aplicat, în
caz de nerespectare, cu ajutorul organelor de stat competente
prin intermediul constrângerii realizat ă de puterea de stat.
Constrângerea etatic ă este superioar ă oricărei alte forme
de constrângere deoarece deriv ă, în mod direct, din latura
interioară a suveranit ății de stat, adic ă din supremație.
Puterea de stat fiind suprem ă în raport cu orice alte puteri
organizate pe teritori ul statului determin ă și suprema ția
constrângerii statale în raport cu orice alt ă formă de
constrângere materializat ă pe teritoriul statului respectiv.
Reținem totodat ă că această constrângere etatic ă nu se
poate realiza decât prin inte rmediul organelor de stat
specializate în acest scop și prin proceduri prealabil stabilite și
clar definite.
Mai multe explica ții vom da în cap. II al lucr ării, când
vom analiza „ norma juridic ă”.
Este suficient, credem noi, s ă tragem concluzia c ă, deși
este un fenomen social, dreptul se obiectiveaz ă prin manifestare
în cadrul societ ății exclusiv prin intermed iul statului. Iar statul
acționează prin organele sale specia lizate care, la rândul lor,
sunt alcătuite din agen ți ai statului.
Aplicarea dreptului în societate f ără intervenția statului
este o utopie. Acest lucru ar genera haos și în final ar conduce
la distrugerea societ ății.
Oricât de hulit sau anacroni c ar fi statul – unii chiar
consideră veridice aceste afirma ții – el trebuie s ă existe pentru
a-și îndeplini func țiile. Între aceste func ții, multiple și
complexe se reg ăsesc și funcțiile de creare și de sancționare a
normelor juridice și, respectiv, de aplicare, la nevoie, a
normelor de drept prin intermediul coerci ției statale, cu ajutorul
organelor specializate ale statului.

238 * *
*
Cu referire la sistemul dreptului , pe lâng ă chestiunile
punctate anterior, remarc ăm faptul c ă acestea constituie o parte
component ă a sistemului social global.
Sistemul dreptului include, în opinia noastr ă, toate
ramurile dreptului, toate institu țiile juridice, toate fenomenele
juridice. Mai mult decât atât, sistemul dreptului cuprinde și
științele juridice precum și conștiința juridică.
Deși se recunoa ște că fenomenul juridic este mai larg
decât cel normativ, totu și noi apreciem c ă toate fenomenele
juridice pot fi incluse în acest sistem, precump ănitoare, fiind
bineînțeles fenomenele normative ale dreptului.
Științele juridice includ, cum am mai amintit, științele
juridice de ramur ă, științele juridice istorice, științele auxiliare
dreptului și știința dreptului comparat. În cadrul științelor
juridice este inclus ă și știința cu cel mai mare grad de
generalizare în drept, respectiv Teoria general ă a dreptului
(Introducere în studiul dreptului).
Toate științele juridice sunt științe sociale și au un
caracter istoric.
În cadrul lor sunt analizate normele juridice
corespunz ătoare fiec ărei ramuri de drept. Normele juridice sunt
studiate din punct de vede re analitic, critic și istoric.
Totalitatea științelor juridice formeaz ă Doctrina
dreptului sau Teoria juridic ă.
Este de prisos s ă mai reamintim c ă fiecare știință juridică
este studiat ă de o disciplin ă științifică academic ă care poart ă, de
regulă, denumirea ramurii de drept respective.
Disciplinele științifice academice corespunz ătoare fiec ărei
științe juridice, în parte, sunt studiate în cadrul Facult ăților de
Drept din țara noastr ă.

239

CAPITOLUL II

NORMA JURIDIC Ă

240 Norma juridic ă a fost și este definit ă în literatura juridic ă
în diferite moduri.
Noi vom utiliza defini ția normei juridice înv ățată în
Facultatea de Drept. Vom analiza defini ția normei juridice
pentru a putea surprinde aspectele esen țiale.
Norma juridic ă – reprezint ă o regul ă de conduit ă
generală și impersonal ă, creată ori sancționată de către organele
competente ale statului, care poate fi aplicat ă, la nevoie, prin
intermediul coerci ției statale, cu ajutor ul organelor de stat.
Fiind o regul ă de conduit ă generală și impersonal ă
rezultă că norma juridic ă se adreseaz ă tuturor subiectelor de
drept sau unei categorii din cadrul acestor subiecte. Chiar și
atunci când norma juridic ă se adreseaz ă unui organ etatic
unipersonal, ea nu se refer ă la persoana fizic ă ce exercit ă, la un
moment dat, acea demnitate sau func ție public ă, ci are în
vedere toate persoanele fizice care au aptitudinea de a ocupa respectiva demnitate sau func ție publică.
Norma juridic ă poate fi creată sau sancționată de
organele competente ale statului.
De principiu, organul competent s ă elaboreze legile este
Parlamentul, ca titular al func ției (puterii, autorit ății)
legislative.
Norma de drept poate fi creată, adică elaborată efectiv de
autoritatea public ă sau poate fi doar sancționată, adică
recunoscut ă cu valoare de act normativ juridic de autoritatea
publică competent ă (ex.: norme moral-etice prin sanc ționare
dobândesc caracterul obligatoriu devenind norme juridice).
Norma juridic ă poate fi aplicat ă de bună voie (cum se
întâmplă în marea majoritate a situa țiilor), sau se poate aplica,
în caz de nerespectare , prin intermediul for ței coercitive a statului.
Forța coercitiv ă etatică, ca forță materială, este superioar ă
oricăror altor for țe manifestate ca acte de voin ță, deoarece ea

241 derivă din latura interioar ă a suveranit ății statului , din
supremație.
În caz de nevoie coerci ția statală se realizeaz ă cu ajutorul
organelor etatice. Aceste autorit ăți sunt special delegate
(competente) s ă intervină pentru realizarea echilibrului social în
sensul restabilirii raport urilor juridice de conformare4 a
restabilirii drepturilor subiective înc ălcate sau nerecunoscute5 și
a reeducării subiectelor de drept care au înc ălcat prescrip țiile
legale6.
Această analiză a normei juridice se realizeaz ă în
condițiile dezvolt ării Dreptului contemporan , reflectând
sinteza tuturor concep țiilor, ideilor și teoriilor elaborate de
valoroșii doctrinari din epoca modern ă și cea contemporan ă.

Izvoarele normelor juridice

Noțiunea de izvor de drept este utilizat ă în doctrin ă în
două accepțiuni: sub aspect material și respectiv sub aspect
formal.
Izvorul material al Dreptu lui pozitiv (obiectiv) îl
reprezintă condițiile de via ță, materiale și efective.
Izvorul formal al normelor juri dice este format din modul
și procedura de adoptare sau de sanc ționare a legilor.
În continuare ne vom referi la no țiunea de izvor al
normelor juridice (n.j.)excl usiv sub aspect formal.
Izvoarele legisla ției unui stat cuprind: actele normative
juridice, cutumele (obiceiurile juridice) și contractele . Se
poartă discuții în legătură cu posibila considerare a doctrinei
juridice și a jurispruden ței ca fiind izvoare ale dreptului.

4 În dreptul penal român contemporan;
5 În Dreptul Civil român contemporan;
6 În Dreptul Execu țional Penal, actualmente aplicabil.

242 Succint desigur vom încerca s ă analizăm fiecare izvor al
dreptului.
* Actul normativ juridic
Constituie o emana ție a unui organ de stat competent s ă
reglementeze diferite rela ții din cadrul societ ății. Ele se
întâlnesc din antichitate și până în perioada contemporan ă.
Dintre actele normativ juridi ce cele mai importante sunt legile
7.
Acestea sunt adoptate de organul legiuitor într-o form ă și
cu o procedur ă prestabilit ă de Constitu ția statului.
Majoritatea statelor a proced at la codificarea legilor
adoptate într-un domeniu. Codurile au menirea de a realiza
ordinea juridic ă într-un stat.

 Cutumele sau obiceiurile juridice.

Au reprezentat, f ără îndoială, din punct de ve dere istoric,
primele izvoare ale dreptului. Cutumele agreate de autorit ățile
statului au fost sanc ționate și în acest mod ridicate la rangul de
norme juridice. A șa s-a format dreptul cutumiar sau dreptul
cutumelor .
Ulterior cutumele au fost înserate în vechile legi, dup ă ce
în prealabil s-a procedat la o selectare a lor. Ast ăzi, norme
cutumiare se întâlnesc în Drep tul Civil (art. 600 Cod Civil):
„înălțimea îngr ădirii se va hot ărî după regulamentele particulare
sau după obiceiul ob ștesc…”
În perioada modern ă și contemporan ă cutumele și-au
pierdut foarte mult din importan ță. Locul lor a fost luat de actul
normativ juridic.

7 Clasificarea legilor se reg ăsește în Tratatele de Drept Constitu țional și în
cursurile de Teoria general ă a dreptului. Indiferent de autor.

243 * Contractul
De principiu, contractul reprezint ă un acord de voin ță
întemeiat pe norme juridice, între dou ă sau mai multe subiecte
de drept de natur ă a produce efecte juridice (de a na ște,
modifica sau stinge ra porturi juridice).
Contractul ca act juridic bilateral, sinalagmatic este
propriu Dreptului privat și în special Dreptului Civil și
Dreptului Comercial.
În istorie au fost situa ții în care prin contract se stabileau
norme juridice (contractul dintre suzeran și vasal în dreptul
intern, contractul de vasalitate încheiat între monarhii a dou ă
state – monarhul suzeran, respectiv monarhul vasal).
Contractul creaz ă norme juridice în Dreptul Interna țional
Public (conven țiile dintre state sau actele de constituire a unor
organizații internaționale sau a unor confedera ții de state).
* Chestiunea doctrinei juridice
Teoria dreptului, opiniile exprimate de doctrinari nu
constituie, în mod direct, izvor al n.j. Aceasta nu exclude îns ă
ca organul legiuitor, la un mome nt dat, în procesul elabor ării
unei norme juridice, s ă țină seamă de opiniile teoreticienilor,
dacă aceste opinii sunt fondate pe argumente solide.
Iată de ce știința juridic ă poate constitui, în mod
excepțional, izvor al normelor juridice, dar numai în mod
indirect.

* Problema jurispruden ței
Jurispruden ța denumit ă ș
i practică judecătorească sau
precedent judiciar reprezint ă un act de aplicare a dreptului cu
caracter individual.
În sistemul de drept de sorginte romano-germanic ă
precedentul judiciar nu constituie izvor de drept.

244 Situația se prezint ă diferit în statele apar ținând
sistemului Common – Law, într e care amintim S.U.A., Marea
Britanie, Canada ș.a. În aceste state hot ărârea pronun țată de
judecător, pe lâng ă faptul că tranșează litigiul, con ține reguli de
drept. Aceste reguli sunt cons iderate izvoare ale dreptului.
În țara noastr ă în perioada actual ă se admite c ă practica
judecătorească nu constituie izvor de drept . Totuși deciziile
pronunțate în cadrul recursurilor în interesul legii de Sec țiile
Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justiție sunt obligatorii
pentru instan țele judecătorești române.
De asemenea, deciziile pronun țate de Curtea
Constituțională cu ocazia verific ării constitu ționalității unei
legi, deja în vigoare, sunt obligatorii pentru toate subiectele de
drept din România, și în mod deosebit pentru autorit ățile
statului. Aceste decizii sunt opozabile erga omnes și își produc
efectele pentru viitor.
Practic Curtea Constitu țională constituie un legislator
negativ. Ea nu creaz ă drept, dar poate invalida o lege ca nefiind
neconstitu țională. Legea declarat ă neconstitu țională nu se mai
aplică pe teritoriul României.
Iată deci dou ă excepții de la regula neconsider ării
jurispruden ței ca fiind izvor de drept.
De aceea, problema jurispruden ței ca izvor de drept în
țara noastr ă, la momentul actual, trebuie tratat ă cu aten ție
deosebită.

* *
*
În continuare ne vom preoc upa – succint desigur – de
relația existent ă între normele juridice și celelalte categorii de
norme sociale.

245 Bineînțeles, normele juridice în totalitatea lor sunt norme
sociale. Dar normele juridice nu sunt singurele norme sociale.
Normele sociale apar din necesitatea obiectiv ă de a reglementa
modele generice de conduit ă ale subiectelor participante în
cadrul rela țiilor sociale. Ele determin ă comportamentul unui
subiect în condi ții date, predeterminate. Ca atare, în procesul
cristalizării normelor sociale intervin doi factori: factorul
intelectiv și factorul volitiv . Aceasta în sensul c ă norma
socială implică adoptarea unei atitudini în deplin ă cunoștință de
cauză, atitudine impus ă prin voin ța colectiv ă.
Normativismul social se pliaz ă pe realitatea faptic ă în
sensul că este determinat de condi țiile materiale și spirituale de
existență a societății.
Practic, normele sociale organizeaz ă activitățile umane
privite fie în mod colecti v, fie în mod individual.
Un renumit doctrinar ie șean definea normele sociale
astfel: „…constituie factori de ordonare, regularizare a for țelor
haotice și dezorganizatoare, de orientare spre un anumit model
de convie țuire și, deci, de orientare spre instaurarea unei ordini
sociale”.8
Orice norm ă socială indică un comportament determinat.
Când acest comportament nu este respectat intervine sanc țiunea
prevăzută de respectiva norm ă.
Nu toate sanc țiunile (adic ă efectele înc ălcării normelor
sociale) prezint ă același tipar. Ele difer ă după cum norma
socială încălcată este o norm ă morală, o normă religioas ă, o
normă politică sau o norm ă juridică.
Normele morale sunt o crea ție spontan ă a societății. Ele
nu sunt elaborate de organe etatice. Din acest motiv normele
morale nu pot fi impuse prin for ța coercitiv ă a statului. Dar
aceste norme exist ă un timp mai îndel ungat comparativ cu

8 Ase vedea: Dr. G. Vrabie, Dr. S. Popescu, Teoria general ă a dreptului, Ed.
”Ștefan Procopiu” Ia și, 1993, pag. 24

246 normele politice sau normele juridice. De multe ori sanc țiunea
normelor etice este imprecis ă dacă nu chiar iluzorie!!!
Comunitatea social ă sancționează încălcarea unei norme etice
prin dezaprobare sau prin marginalizarea persoanei fizice care a încălcat-o. Chiar individul autor al înc ălcării unei norme morale
se poate autosanc ționa, la nivelul con științei sale, prin p ărere de
rău sau remu șcare.
Spre deosebire de normele etice (morale), normele
politice sunt edictate de autorit ățile etatice competente. Ele au
ca scop organizarea conducerii politice a statului, ca
reprezentant al societ ății.
Normele exclusiv politice sunt rare. Majoritatea îmbrac ă
„haină” juridică devenind norme politico-juridice.
Organizarea intern ă a unui partid politic se realizeaz ă prin
norme politice propriu-zise. De asemenea, o moțiune a
Parlamentului referitoare la activitatea politic ă externă are
același caracter.
Legea fundamental ă a unui stat, Constitu ția, include
norme politico-juridice constitu ționale care prin natura lor sunt
norme juridice.
Deși create de autorit ățile statului, normele exclusiv
politice nu pot fi aduse la îndeplinire prin for ța coercitiv ă
etatică. Aceasta nu înseamn ă că
aceste norme s unt lipsite de
sancțiune. Spre exemplu, o persoan ă fizică poate fi exclus ă
dintr-un partid politic.
Normele politico-juridice dispun de sanc țiune mai
energică fiind în esen ță norme juridice.
Pentru a le conferi for ță obligatorie aceste norme politice
au fost înglobate în norme juridice.
Cu referire la normele juridice nu vom face preciz ări
suplimentare. Ele au aptitudinea de a fi aduse la îndeplinire prin
forța coercitiv ă a statului, cu ajutor ul organelor etatice.

247 O precizare este – credem noi – necesar ă: normele etice
care sunt înglobate, sanc ționate de organul competent al statului
devin norme juridice care ulterior se pot impune, la nevoie, prin
forța de constrângere a statului.
Prin sanc ționarea de c ătre organele competente ale
statului, atât normele etice, cât și cele politice (devenite
politico-juridice) nu î și pierd caracterul ini țial. Altfel spus ele
rămân norme morale sau norme pol itice propriu-zis e, dar sunt
integrate în cadrul regulilor juridice. A șa se face c ă după
abrogarea actului normativ juridic care con ține astfel de norme
(morale sau politice), normele etice sau normele politice propriu-zise subzist ă pe mai departe. Ele au pierdut doar for ța
juridică obligatorie generat ă de actul normativ care mai înainte
de a fi abrogat, le încorpora.
Cum fenomenul normativ juridic adică fenomenul
dreptului este mai restrâns decât fenomenul juridic, în
general , este oare posibil ca normele politice propriu-zise sau
normele etice s ă fie incluse în acesta din urm ă?
Disoluția concep ției monismului dreptului ar favoriza un
răspuns pozitiv la întrebarea anterioar ă.
Aceasta în sensul c ă normele etice și normele politice
propriu-zise s ă fie incluse, de principi u, în fenomenul juridic.
Noi apreciem îns ă că răspunsul la întrebarea pus ă nu
poate fi decât negativ. Aceasta deoarece politica, dreptul și
morala sunt fenomene normative sociale distincte.

* *
*

248 Dreptul și Știința Politic ă – două subsisteme ale
sistemului soci etar global

Se remarc ă fără posibilitate de t ăgadă, corelația
indisolubil ă dintre drept, istorie, economie, pe de o parte, și
știința politică (politologia), pe de alt ă parte.
Însăși conceptul de „ știință politică” nu poate fi re ținut și
studiat decât în cadrul mai larg al tuturor științelor socio-
umane.
Știința politică sau politologia reprezint ă – ca de altfel
toate celelalte științe enumerate anterior – o parte din marele
sistem al științelor sociale, adic ă un „subsistem” al acestuia.
Demersul nostru prive ște tocmai leg ăturile, corela țiile
subsistemului politic și a celui juridic în cadrul sistemului
societar global, adic ă legăturile dintre științele juridice și cele
politice v ăzute prin prisma influen țelor exercitate de acestea
asupra societ ății în ansamblu.
De multă vreme, atât în teoria dreptului, cât și în doctrina
politică s-au enun țat multiple teorii cu privire la „preeminen ța”
unei științe asupra celeilalte.
Organizarea societ ății și în ultim ă instanță a statului, a
funcțiilor acestuia a format obiectul preocup ării doctrinarilor
dreptului și a politologilor.
Îngemănarea cea mai profund ă dintre drept și politologie
se relevă prin studierea științelor juridice filosofico-speculative.
Dreptul Constitu țional, Filosofia dreptului, Teoria
generală a dreptului, Drep tul public comparat și Dreptul
privat comparat reprezint ă doar câteva ramuri de drept care
operează, în mare parte, cu termeni folosi ți și în știința politică,
având un obiect de reglementare și implicit de studiu apropiat
științei politice.
Noțiuni precum „stat”, „Constitu ție”, „Guvern”,
„Parlament”, „partide politice”, „sistem electoral” etc. sunt

249 analizate și studiate pe larg atât în cadrul disciplinelor din
programele Facult ăților de Drept, cât și de disciplinele studiate
la Facultățile de Științe Politice.
Desigur, modul de abordare a acestor institu ții juridico –
politice este nuan țat în raport de profilul și specializarea urmat ă.
Dar oricum ar fi trebuie s ă recunoaștem identitatea și,
totodată, complexitatea acestor institu ții care prezint ă o dublă
natură: juridică și politică, complexitate materializat ă tocmai
prin posibilitatea de a putea fi cercetate prin intermediul unor
metode distincte propri i dreptului, respectiv științei politice.
Raportate la știința dreptului , instituțiile menționate
prezintă interes pentru a se cerceta normele juridice care le
consacră, drepturile subiective și obligațiile corelative ce revin
cetățenilor și respectiv statului însu și prin intermediul organelor
sale, sanc țiunile ce se vor aplica celor care vor înc ălca
dispozițiile legale care reglementeaz ă aceste institu ții etc.
În ceea ce prive ște știința politic ă, aceasta studiaz ă
mecanismele și formele concrete de manifestare a institu țiilor
politico-juridice privite ca o realitate social ă în însăși existența
și finalitatea lor.
Fără a nega leg ăturile dintre Drept și Politologie credem
că în condițiile actuale se manifest ă un fenomen de „delimitare”
sau chiar de „eliberare” a Dreptului Constitu țional, în special, și
a întregului Drept publ ic, în general, fa ță de științele politice.
Pe de altă parte, trebuie men ționat că la un moment dat
știința dreptului a avut o tentativ ă de „încorporare” a unei p ărți
din știința politică.
Este cazul Dreptului Constitu țional (numit în unele țări
Drept de Stat – Federa ția Rusă, Germania, Austria) care a
înglobat în obiectul de reglementare (iar știința Dreptului
Constituțional a înglobat în obiectul s ău de studiu) institu țiile
politice cu caracter etatic și chiar am putea spune a înglobat

250 întreaga „ știință a statului ”, privită ca o parte component ă a
științelor politice.
De asemenea, au existat tendin țe de „anexare” a unor
domenii de activitate și în cadrul Teoriei generale a dreptului și
respectiv în cadrul Filosofiei dreptului.
Pentru a se cerceta partea general ă a dreptului s-a
considerat c ă este necesar s ă se studieze, m ăcar în parte, și
elemente de teoria general ă a statului, ramur ă proprie științelor
politice. Noi consider ăm că asemenea tendin țe sunt legitime și
necesare. Aceasta deoarece nu se poate realiza o cercetare amplă a unor ramuri ale dreptului f ără a se studia, cel pu țin
fragmentar, și celelalte științe socio-umane între care, desigur,
se regăsește și știința politică.
Pentru a putea concretiza demersul nostru propunem un
exemplu simplu și credem noi elocvent.
Legea este o institu ție politico-juridic ă și respectiv o
categorie logico-filosofic ă.
Înțelegerea acestei institu
ții, fundamentarea și mai ales
definirea ei este realizat ă în mod diferit de știința dreptului și
respectiv de știința politică.
În științele juridice no țiunea de „lege” este sinonim ă cu
cea de „norm ă juridică”, iar acesta este definit ă ca reprezentând
o regulă de conduit ă generală și impersonal ă, creată ori
sancționată de către organele competente ale statului și care
poate fi aplicat ă la nevoie prin intermediul for ței de
constrângere a statului, cu ajutorul organelor etatice.
Știința politică definește noțiunea de „lege” ca fiind un
raport necesar care deriv ă din natura lucrurilor. Desigur,
formularea extrem de larg ă a cestei defini ții comport ă și o
nuanță filosofică, fenomen pe care-l consider ăm absolut firesc
având în vedere corela țiile filosofiei cu toate științele
particulare socio-umane.

251 În același mod se poate analiza oricare dintre institu țiile
juridico-politice, cum ar fi spre exemplu suveranitatea .
Instituția suveranit ății cu cele dou ă laturi ale sale –
supremația în interior și respectiv independen ța în relațiile
externe – formeaz ă obiect de cercetare atât pentru știința
dreptului (ramura Dreptului Constitu țional), cât și pentru știința
politică.
Revenind asupra chestiunii pus ă în discuție concluzion ăm
că atât Dreptul ( Știința juridică) cât și Politologia ( Știința
politică) dispun, fiecare în parte, de obiect propriu de
reglementare. Ca atare, nu poate fi pus ă în discuție existen ța
uneia sau alteia dintre cele dou ă științe. De asemenea, nu se
poate pune la îndoial ă autonomia, independen ța relativă a
acestor dou ă domenii ale cunoa șterii umane.
Aceasta, desigur, nu exclude corela ția la nivel general dar
și pe ramuri și domenii de activitate dintre Drept și Politologie,
ca urmare a includerii acestor subsisteme în cadrul sistemului societar global.

* *
*
Ca referire la norma juridic ă este momentul s ă facem
unele preciz ări. Astfel, în cadrul deme rsului nostru nu vom
insista asupra izvoarelor normelor juridice existente în România. De asemenea, nu vom antama structura tehnico-
juridică a normei de drept și nici formele și metodele de
interpretare a normelor juridice.
Se pune firesc întrebarea: de ce nu analiz ăm aspectele
enumerate anterior?
La prima vedere s-ar p ărea că tocmai structura și
interpretarea n.j. constituie „inima” unei a șa-numite teorii a
normei de drept.

252 Noi însă suntem datori s ă precizăm că disertația de față
nu constituie și nici nu trebuie s ă constituie o tentativ ă de
realizare a unei Teorii generale a dreptului. Autori celebri, profesori universitari de presti giu din România, au realizat
interpretări științifice esen țiale asupra acestor teme.
Ceea ce intereseaz ă în cadrul acestui capitol al lucr ării se
referă la aspectele generale, comune ale normelor juridice și la
corelația acestora cu alte cat egorii de norme sociale.
Chestiunile tehnice dogmatice pot fi studiate apelând la tratatele și cursurile cadrelor didactice universitare. Totu și, nu
putem încheia expunerea noastr ă cu referire la norma juridic ă
fără a lua în discu ție câteva aspecte relative la modul de
realizare a normelor juridice.
Realizarea normelor juridice se concretizeaz ă prin
aplicarea dreptului obiectiv (pozitiv) de c ătre organele de drept
competente.
Realizarea normelor juridice implic ă anumite stadii sau
faze de aplicare a dreptului.
Fazele aplic ării dreptului privite ca un tot unitar sunt
apanajul autorit ății (puterii) judec ătorești. Ele sunt în num ăr de
trei, respectiv: faza stabilirii faptelor; faza stabilirii
normelor juridice care au inciden ță asupra situa ției de fapt
și faza conceperii actului propriu-zis prin care, în mod
efectiv, se aplic
ă dreptul .
Faza I . Stabilirea situa ției de fapt

Această fază presupune cercetarea tuturor cauzelor,
împrejurărilor și activităților care formeaz ă obiectul litigiului.
În acest scop organele judiciar e dispun de dreptul, dar au și
obligația de a stabili în mod veridic toate împrejur ările cauzei
deduse judec ății. Acestea au rol activ în desf ășurarea
procesului. Situa ți a d e f a p t s e s t a b i l e ște prin intermediul

253 probelor: înscrisuri autentice sau sub semn ătură privată, proba
testimonial ă, mărturisirea (recunoa șterea), prezum țiile,
înregistrările audio și video, constat ările medico-legale și cele
tehnico-științifice, expertizele medico-legale, cele contabile,
cadastrale sau tehnico- științifice, etc.
Faza a II-a . Stabilirea normelor juridice care au
incidență asupra situa ției de fapt.

În cadrul acestei faze orga nul judiciar trebuie s ă
determine norma juridic ă sau, dup ă caz, normele juridice care
privesc faptele stabilite.
Trebuie s ă se verifice dac ă respectivele norme juridice
sunt în vigoare sau dac ă au fost abrogate, dac ă sunt sau nu
incidente alte norme juridice, dac ă trebuiesc aplicate și alte
norme de drept cu caracter agravant sau atenuant sau dac ă
norma juridic ă aplicată se află sau nu în conflict poten țial cu o
altă normă juridică de același grad sau iera rhic superioar ă.
Faza a III-a . Faza conceperii actului propriu-zis prin
care, în mod efectiv, se aplic ă dreptul.

Această fază se refer ă la adoptarea unei solu ții, la
tranșarea litigiului da c ătre organul judiciar competent. Aceasta
se realizeaz ă prin conceperea hot ărârii judec ătorești care
reprezintă actul final și cel mai important al procesului.
Hotărârea judec ătorească constituie un act procesual și este
alcătuită din trei p ărți: partea introductiv ă sau practicaua,
motivarea (considerentele, expunerea) și dispozitivul.
*. Partea introductiv ă cuprinde urm ătoarele date:
denumirea instan ței care a judeca t cauza, data pronun țării
hotărârii, locul unde a fost judecat ă cauza, precum și numele și
prenumele judec ătorilor, ale procurorului și ale grefierului. La

254 instanțele militare partea introductiv ă a hotărârii judec ătorești
trebuie s ă indice și gradul militar al judec ătorilor și al
procurorului, precum și gradul militar al inculpatului.
*. Motivarea cuprinde descrierea faptei, analiza tuturor
probelor administrate în cauz ă, cu indicarea acelor probe care
au servit la solu ționarea ac țiunilor, motivarea în fapt și în drept
a soluției adoptate în latura civil ă a cauzei, motivarea
(argumentarea) înl ăturării unor probe etc.
Dispozitivul hotărârii judec ătorești cuprinde solu ția
adoptată de organul judiciar în ve derea stingerii conflictului
juridic. El trebuie s ă cuprind ă date de identificare ale
inculpatului, solu ția dată cu privire la ac țiunea penal ă sau la
acțiunile penale (condamnare, achit are sau încetarea procesului
penal), solu ția adoptat ă cu privire la latura civil ă a cauzei etc.
Este ușor de observat c ă în descrierea celor trei elemente
(părți) ale hot ărârii judec ătorești am apelat la dispozi țiile
Codului de procedur ă penală.
Activitatea de aplicare a legisla ției reprezint ă o realizare a
normelor juridice întrucât dup ă cum se cunoa ște deja, norma
juridică poate fi aplicat ă, în caz de nerespectare, prin for ța
coercitivă a statului, cu aj utorul organelor etatice competente.
Răspunderea juridic ă a subiectelor de drept apare în
momentul în care normele juridice sunt înc ălcate, iar drepturile
subiective pe care aceste norme le prev ăd sunt nerecunoscute.
* *
*
Am expus doar câteva aprecieri privitoare la norma
juridică. Desigur, aceste comentarii pot și trebuie s ă fie
considerate doar o premis ă în raport cu valoroasa doctrin ă
juridică de special itate publicat ă de renumi ții doctrinari ai
științei dreptului.

255

CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC

256 În legătură cu raportul juridic, de la început facem o
precizare: vom analiza aceast ă fundamental ă instituție a
dreptului descriind dou ă tipuri de raporturi juridice, respectiv:
raportul juridic civil și raportul juridic penal . Procedăm în
acest mod deoarece din analiza celor dou ă tipuri de raporturi
juridice se desprind cu u șurință și elementele caracteristice
raportului juridic în general.
Totuși, la început vom face câteva referiri la raportul
juridic, în abstrac țiunea sa.
Raportul juridic – așa cum este definit la cursul de
Teoria general ă a dreptului, reprezint ă un raport social
reglementat pe baza unei norme de drept.
Pentru explicarea no țiunii de raport juridic este necesar s ă
se clarifice no țiunile de raport social și respectiv de normă
juridică.
Raportul social – reprezint ă o relație socială, adică o
legătură între oameni privi ți ca membri ai societ ății sau ai unei
colectivități umane determinate.
Sunt astfel de raporturi social e: raporturile etice (morale),
cele politice, raporturile care se stabilesc între membrii unei colectivități religioase etc.
Caracteristic pentru orice raport social și deci, în
consecință, și pentru orice raport juridic este faptul c ă
reprezintă o corela ție interuman ă, fiind exclus ă posibilitatea
unei legături între om și bun (lucru).
Raporturile juridice de pr oprietate, spre exemplu,
reprezintă relații sociale stabilite între oameni cu privire la
stăpânirea și apropierea unor bunuri (lucruri), aceste bunuri
reprezentând de altfel obiectul de rivat al raportului juridic de
proprietate. Este adev ărat că în doctrina juridic ă mai veche s-a
exprimat opinia – cel pu țin în privin ța raporturilor juridice reale
– că raportul juridic const ă în legătura care se stabile ște între
om (proprietar, uzufructuar, titularul dreptului de uz sau de

257 abitație) pe de o parte și bunul (lucrul) respectiv care
reprezintă obiectul derivat al raportul ui juridic patrimonial real,
pe de altă parte. Aceast ă concepție însă nu poate fi primit ă, iar
doctrina juridic ă și jurispruden ța au respins categoric o astfel de
interpretare.
Cel de-al doilea element din defini ția raportului juridic
care trebuie explicat îl constituie no țiunea de normă juridică.
Norma juridic ă sau norma de drept – termeni de altfel
sinonimi – este definit ă în doctrin ă ca fiind o regul ă de conduit ă
generală și impersonal ă creată ori sanc ționată de organele
competente ale statului și care poate fi aplicat ă la nevoie prin
intermediul coerci ției statale, cu ajutor ul organelor de stat.
Din definirea normei juridice se desprind urm ătoarele
trăsături caracteristice:
1 – este o regul ă de conduit ă generală și impersonal ă.
Aceasta deoarece norma juridic ă edictată se adreseaz ă tuturor
persoanelor respons abile sau, cel pu țin, unor anumite categorii
de subiecte de drept. Totodat ă, chiar în situa ția în care norma
juridică respectiv ă ar reglementa o anumit ă instituție juridic ă
care constituie un organ etatic unipersonal – spre exemplu,
Președintele României – ea nu î și pierde caracterul impersonal
deoarece nu se adreseaz ă persoanei fizice care de ține în acel
moment demnitatea respectiv ă, ci tuturor persoanelor care
eventual ar ocupa, la un moment dat, aceast ă funcție;
2 – n.j. este creat ă ori sanc ționată de către organele
competente ale statului. Cele mai multe norme juridice
reprezintă o creație a organului de stat competent s ă le edicteze
(de regul ă, legislativul). Sunt îns ă și situații în care organele
statului recunosc și instituie obligativitatea pentru anumite
norme morale sau de convie țuire social ă prin sanc ționarea lor
fie prin trimiterile textului legal, fie prin absorbirea normei morale în norma juridic ă adoptată.

258 Un exemplu clar de sanc ționare a unei norme morale îl
reprezintă – pentru domeniul Dreptului Civil – dispozi țiile art.
600 Cod Civil referitoare la în ălțimea gardurilor;
3 – o altă caracteristic ă o reprezint ă faptul că n.j. poate fi
aplicată la nevoie prin intermediul coerci ției statale, cu ajutorul
organelor etatice.
Ceea ce diferen țiază – cel mai pregnant norma juridic ă
(n.j.) de o alt ă normă socială rezidă în posibilitatea normei
juridice de a putea fi impus ă în cazuri extreme prin
constrângere etatic ă.
Evident, pentru existen ța viabilă a unei societ ăți este
absolut necesar ca marea majoritate a membrilor ei s ă respecte
normele juridice din convingere. În caz contrar, organizarea socială nu ar fi posibil ă, iar colectivitatea ar fi dominat ă de
anarhie și de haos.
Există – și acest fapt nu poate fi contestat – și o parte a
membrilor societ ății care respect ă normele de drept „de team ă”,
adică pentru a evita situa ția exercit ării forței de constrângere a
statului asupra lor.
În acele situa ți i î n c a r e n i c i m ăcar temerea fa ță
de
posibilitatea de constrângere din partea organelor de stat
competente nu constituie „ultima ratio” care s ă determine
persoanele în cauz ă să evite conflictul cu legea, apare în mod
firesc și inevitabil for ța de coerci ție a statului.
Coerciția etatică prezintă cel puțin două aspecte esen țiale:
– un rol educativ – formativ , prin care se urm ărește ca
persoana în cauz ă să fie pusă în situația de a regreta fapta
pentru a ajunge la convingerea c ă nu trebuie s ă mai săvârșească
faptele ilicite și antisociale;
– un rol sanc ționator , care prive ște aplicarea sanc țiunii,
necesar atât pentru repararea patrimonial ă, material ă și morală a
daunei, cât și pentru a accentua latu ra educativ – formativ ă.

259 Coerciția statală se realizeaz ă prin intermediul organelor
de stat competente. Astfel de organe în materie civil ă sunt:
instanța de judecat ă și executorii judec ătorești, iar în materie
penală sunt: instan ța de judecat ă, parchetul, organele de
cercetare penal ă și organele administrative ale penitenciarelor.

* *
*
Revenind asupra problemei pus ă în discu ție – care
privește raportul juridic civil – observăm că între noțiunea de
raport juridic și cea de raport juridic civil este o anumit ă
corelație. Aceasta în sensul c ă noțiunea de raport juridic este
mai largă, ea constituind genul proxim în corela ție cu noțiunea
de raport juridic civil care reprezint ă diferența specific ă.
Se pune firesc întrebarea: Ce diferen țiază aceste dou ă
noțiuni? Elementul determinant în deosebirea celor dou ă
categorii juridice este legat, f ără îndoială, de norma de drept. În
timp ce în raportul juridic rela ția socială este reglementat ă de o
normă de drept (din orice ramur ă a dreptului), în cadrul
raportului juridic civil rela ția socială este reglementat ă de o
normă juridică civilă.
Norma de drept civil – reprezint ă o normă juridică care
potrivit criteriilor de delimitare a Dreptului Civil (obiect de reglementare, metod ă de reglementare, natura sanc țiunilor,
calitatea subiectelor etc) face parte din aceast ă ramură de drept.
Ca orice raport juridic, raportul juridic civil prezint ă
anumite tr ăsături caracteristice (car actere juridice). Acestea
sunt următoarele:
A). Caracterul social al raportului juridic civil;
B). Caracterul voli țional al raportului juridic civil;
C). Poziția de egalitate juridic ă a părților.

260 A). Caracterul social al ra portului juridic civil rezid ă în
faptul că acest raport reprezint ă în fond o rela ție socială, adică o
legătură între oameni. Cu toate c ă este reglementat de o norm ă
de drept civil, raportul juridic civil nu- și pierde tr ăsătura sa
fundamental ă. De altfel, legiu itorul, recunoscând și consacrând
raportul juridic civil a dat o recunoa ștere etatic ă relațiilor
sociale stabilite între membrii societ ății.
B). În ceea ce prive ște al doilea caracter juridic al
raportului juridic civil acesta decurge din voin ța legiuitorului de
a recunoa ște, ocroti și garanta raporturile juridice civile.
În raporturile juridice civile extracontractuale – în spe ță în
raporturile juridice n ăscute din s ăvârșirea de delicte civile –
rolul preponderent în consacrarea acestora revine organelor de
stat care au reglementat astf el de raporturi prin lege.
Persoana care cauzeaz ă prejudiciul ca urmare a s ăvârșirii
unei fapte ilicite realizeaz ă o manifestare de voin ță fără intenția
de a produce efecte de drept, efecte care îns ă se produc datorit ă
voinței legiuitorului care le-a consacrat în normele juridice.
O situație distinct ă o întâlnim în cadrul raporturilor
juridice civile contractuale. În aceast ă situație există practic
două manifest ări de voin ță și deci un dublu caracter voli țional
al raportului juridic:
– pe de o parte, voin ța legiuitorului exprimat ă în mod
generic în art. 969 alin. 1 Cod Civil și care rezid ă în faptul c ă
toate actele juridice bilaterale (sinalagmatice) încheiate în conformitate cu legea (vezi art. 948 Cod Civil) sunt
recunoscute și se impun p ărților cu putere de lege. „Conven țiile
legal făcute au putere de lege între p ărțile contractante”;
– pe de alt ă parte, voin ța părților actului juridic, voin ță
exprimată cu intenția de a produce efecte de drept (de a na ște,
modifica sau stinge raport uri juridice civile).
În consecin ță, în cadrul raporturilor juridice civile
rezultate din contracte, voin ța părților se grefeaz ă pe voința

261 legiuitorului de a recunoa ște actul juridic încheiat de p ărți. În
lipsa voin ței legiuitorului, p ărțile nu ar putea s ă fie obligate s ă-
și execute obliga țiile civile contractuale pe care și le-au asumat.
C). Poziția de egalitate juridic ă a părților reprezint ă atât o
trăsătură caracteristic ă a raportului juridic civil, cât și metoda
de reglementare a dreptului civil, în special și, în genere a
întregului Drept privat.
Poziția de egalitate juridic ă a părților pe planul Dreptului
Civil se manifest ă prin faptul c ă subiectele raporturilor juridice
civile nu au o pozi ție de subordonare unul fa ță de celălalt.
Aceasta nu implic ă desigur și o eventual ă egalitate a
patrimoniilor subiectelor de drept, respectiv acela și număr
concret de drepturi subiective civile și de obliga ții civile
corelative.

Elementele structurale ale raportului juridic civil

Ca orice raport juridic și raportul juridic civil este compus
din trei elemente:
A). – Subiectele; B). – Con ț
inutul;
C). – Obiectul. A). Subiectele raportului juridic civil sunt p ărțile, adică
persoanele fizice sau persoanele juridice între care se realizeaz ă
raportul juridic.
Noțiunea de subiecte ale raportu lui juridic civil reprezint ă
o parte component ă a noțiunii mai largi s ubiecte de drept.
Subiectele de drept civil – sunt persoane fizice sau
persoane juridice t itulare de drepturi subiective civile și de
obligații civile corelative.

262 Pentru a analiza succint prim ul element structural al
raportului juridic civil este necesar s ă detaliem problematica
capacității subiectelor de drept .
Noțiunea de capacitate juridic ă reprezint ă aptitudinea
generală și abstract ă a subiectului de drept de a avea drepturi
subiective și obligații corelative.
Capacitatea reprezint ă starea de drept, iar discern ământul
o stare „de facto”.
Capacitatea juridic ă civilă reprezint ă o parte a capacit ății
juridice a subiectelor de drept și constă în aptitudinea general ă
și abstract ă a subiectului de drept civil de a avea drepturi
subiective civile și obligații civile corelative.
În Dreptul Civil Român capacitatea juridic ă civilă se
divide în:
– capacitatea de folosin ță;
– capacitatea de exerci țiu.
Sediul materiei îl constituie Decretul nr. 31/1954 privitor
la persoanele fizice și persoanele juridice.
Capacitatea de folosin ță – reprezint ă aptitudinea
generală și abstract ă a subiectului de dr ept civil de a avea
drepturi subiective civile și obligații civile corelative.
Ea se dobânde ște odată cu nașterea persoanei fizice sau
odată cu înregistrarea persoanei juridice.
Cu toate acestea se recunoa ște o capacitate de folosin ță
anticipată, numai în privin ța dobândirii unor drepturi, copilului
conceput dar nen ăscut, cu condi ția de a se na ște viu, nu și viabil
cum este stipulat ă această condiție în dreptul civil francez. (art
654).
Și în privin ța persoanelor juridice se recunoa ște o
capacitate de folosin ță anticipat ă în scopul organiz ării viitoarei
persoane juridice.
Capacitatea de folosin ță încetează, în privin ța persoanei
fizice, odat ă cu moartea acesteia constatat ă prin certificat de

263 deces, emis de medicul de familie (de circumscrip ție) sau la
data stabilit ă în hotărârea judec ătorească de declarare a mor ții,
hotărâre rămasă definitivă sau irevocabil ă.
În privin ța persoanei juridice, capacitatea de folosin ță
încetează ca urmare a reorganiz ării: divizare, fuziune, absorb ție
ori, după caz, ca urmare a dizolv ării persoanei juridice.
Capacitatea de exerci țiu – reprezint ă aptitudinea
subiectului de drept civil de a exercita drepturile și asuma
obligațiile săvârșind acte juridice civile; aptitudinea subiectului
individual sau colectiv de drept civil de a exercita drepturile și
îndeplini obliga țiile încheind acte juridice civile.
Persoanele fizice dobândesc capacitate de exerci țiu
deplină începând cu vârsta de 18 ani. Drept consecin ță,
persoanele fizice deplin capabil e pot încheia orice act juridic,
evident cu respectarea dreptului pozitiv (obiectiv), a ordinii publice, a drepturilor subiective ale altor subiecte de drept, a normelor de convie țuire social ă și a moralei.
Persoanele fizice care au vârsta cuprins ă între 14 și 18 ani
dispun de o capacitate de exerci țiu restrâns ă.
Ele pot încheia acte juridice civile cu încuviin țarea
prealabilă a reprezentantului legal (p ă
rinte sau tutore).
Există și persoane fizice care nu au capacitate de exerci țiu
și drept consecin ță actele juridice sunt încheiate în numele
acestor persoane de c ătre reprezentan ții lor legali (p ărinți sau
tutore). În categoria persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu se includ:
– minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
– interzișii judecătorești puși sub interdic ție prin hot ărâre
judecătorească rămasă definitivă sau irevocabil ă.
Ca excepție, minora de le vârsta de 16 ani, iar cu dispens ă
de la vârsta de 15 ani, se poate c ăsători fără încuviin țarea
părinților. De la data încheierii și înregistr ării căsătoriei minora
dobândește capacitate de exerci țiu deplină.

264 Persoanelor juridi ce li se recunoa ște capacitatea de
exercițiu ca efect al specializ ării capacit ății de folosin ță; ele nu
pot exercita decât acele drepturi subiective și, respectiv, nu- și
pot asuma decât acele obliga ții care sunt în acord cu scopul
determinat (adic ă cu obiectul de activitate).
Conform dispozi țiilor legale – Decretul nr. 31/1954 –
persoana juridic ă încheie actele juridice, participând astfel la
circuitul civil general, prin intermediul organelor sale de conducere. Actele încheiate de c ătre organele de conducere ale
persoanei juridice, în limitele put erilor care le-au fost conferite,
sunt actele pers oanei juridice îns ăși.
B). Conținutul raportului juridic ci vil este format din
totalitatea drepturilor subiective civile și a obliga țiilor civile
corelative pe care le au p ărțile (subiectele) raportului juridic
civil.
Este de men ționat că în cadrul con ținutului diverselor
raporturi juridice civi le pot exista atât drepturi patrimoniale
(reale sau de crean ță) cât și drepturi subiective civile cu
caracter personal – nepatrimonial și evident, obliga țiile
corelative acestor categorii de drepturi subiective civile.
În analiza con ținutului raportului juridic civil este
inevitabil ă discuția asupra drepturilor subiective civile și
respectiv asupra obliga țiilor civile corelative.
Dreptul subiectiv – reprezint ă puterea (prerogativa)
recunoscut ă de către dreptul obiectiv (pozit iv) unei persoane de
a avea o anumit ă conduită (un anumit comportament), respectiv
de a pretinde o anumita conduit ă, din partea ter țelor persoane,
comportament care, la nevoie, poate fi impus și prin for ța de
constrângere a statului.
Pornind de la defini ția dată în doctrina de specialitate
relativ la dreptul subiectiv, putem defini dreptul subiectiv civil
ca reprezentând puterea (prerogati va) ori facultatea recunoscut ă
de legisla ția civilă unei persoane de a avea un anumit

265 comportament sau, respectiv, de a pretinde o anumit ă conduită
din partea altor persoane, conduit ă care poate fi impus ă prin
intermediul for ței coercitive a statului.
Se observ ă clar corela ția dintre no țiunea de „ drept
subiectiv ” și cea de „ drept subiectiv civil ”, aceasta în sensul
că cea de-a doua no țiune este inclus ă în prima sau, altfel spus,
este vorba de un raport de la general la caz particular. Aceasta
deoarece toate drepturile s ubiective civile recunoscute și
garantate prin lege se încadreaz ă în categoria drepturilor
subiective.
În literatura de specialitate s-au purtat discu ții dacă există
drepturi subiective civile și în afara celor recunoscute de lege.
Răspunsul dat este afirmativ, în sensul c ă uneori simplele
interese legitime și licite ale unor persoane sunt ridicate la
rangul de drepturi subi ective civile, iar aceast ă situație se
întâlnește frecvent cu ocazia s ăvârșirii faptelor ilicite
cauzatoare de prejudicii , deci în domeniul r ăspunderii civile
delictuale. Pentru a fi recunoscu te simplele interese trebuie s ă
fie în conformitate cu dreptul pozitiv (obiectiv), s ă nu încalce
ordinea public ă, normele de convie țuire social ă sau bunele
moravuri.
Pentru a analiza no țiunea de drept subiectiv civil trebuie
să remarcăm criteriile dup ă care doctrina de Drept Civil
clasifică drepturile subiective civile.
I. Un prim criteriu îl reprezint ă clasificarea drepturilor
subiective civile în func ție de gradul lor de opozabilitate.
Astfel, avem:
– drepturi absolute;
– drepturi relative.
Dreptul absolut – este acel drept subi ectiv civil pe care
titularul s ău îl poate exercita singur, f ără interven ția altor
persoane.

266 Sunt drepturi absolute: drepturile personal –
nepatrimoniale și drepturile patrimoniale reale.
Dreptului absolut îi corespunde obliga ția negativ ă,
generală și universal ă a tuturor subiectelor de drept de a se
abține să aducă atingere dreptului subiect iv civil al titularului.
Dreptul relativ – reprezint ă facultatea unei persoane
(subiectul activ) de a pr etinde de la o alt ă persoană (subiectul
pasiv) o anumit ă conduită care poate fi impus ă, la nevoie, și
prin forța de coerci ție a statului.
Drepturile relative sunt, practic, nelimitate ca num ăr
(drepturile de crean ță).
II. În funcție de natura con ținutului lor, avem:
– drepturi patrimoniale;
– drepturi personal – nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale – sunt acele drep turi subiective
civile care au valoare economic ă, sunt evaluabile în bani, deci
au caracter pecuniar.
La rândul lor drepturile pa trimoniale se subclasific ă în:
drepturi reale și drepturi de crean ță.
Dreptul real – reprezint ă acel drept subiectiv civil cu
caracter patrimonial în virtutea c ăruia titularul s ău poate
exercita atributele posesiei, folosin ței și dispoziției în mod
exclusiv, f
ără intervenția altor persoane.
Drepturile reale sunt limitate ca num ăr, ele fiind
recunoscute prin lege. Sunt drepturi reale: dreptul de
proprietate, uzufruct, uz, superficie, abita ție, gaj, ipotec ă etc.
La rândul lor drepturile reale se împart în:
– drepturi reale principale – sunt acele drepturi reale care
nu depind de existen ța și de realizarea altor drepturi; ele nu sunt
afectate realiz ării altor drepturi. Ex.: dreptul de proprietate,

267 dreptul de uz, dreptul la abita ție, dreptul de superficie și
servituțile;
– drepturi reale accesorii – sunt acele drep turi reale care
sunt afectate drepturilor de crean ță; ele depind de existen ța și,
respectiv, de realizarea drepturilor de crean ță. Tocmai din
această cauză, drepturile reale accesorii sunt tratate în capitolul
consacrat „Garant ării obligațiilor” din cadrul Teoriei generale a
obligațiilor.
Drepturile reale accesorii sunt : dreptul de gaj, ipoteca,
privilegiile și dreptul de reten ție.
Dreptul de crean ță – reprezint ă acel drept subiectiv civil,
cu caracter patrimoni al, în virtutea c ăruia subiectul activ numit
creditor poate pretinde subi ectului pasiv numit debitor o
anumită conduită, care poate consta, dup ă caz, întrebuin țează-o
acțiune – a da, a face ceva – sau întrebuin țează-o absențiune
(inacțiune) – de a nu face ceva – conduit ă care poate fi impus ă
subiectului pasiv, la nevoie, și prin for ța de constrângere a
statului.
Drepturile de crean ță sunt practic nelimitate ca num ăr, ele
izvorând cel mai frecvent din contracte și din fapte ilicite
cauzate de prejudicii care, în ultim ă instanță, genereaz ă
răspunderea civil ă delictuală.
Drepturile personal – nepatrimoniale – sunt acele
drepturi subiective civile care nu au aspect pecuniar, nu sunt
evaluabile în bani deoarece sunt intim legate de personalitatea
umană.
Drepturile personal – nepa trimoniale se subclasific ă la
rândul lor în trei categorii:
1. – drepturi personal-nepatri moniale legate de existen ța
și integritatea fizic ă și morală a persoanei: dreptul la via ță,
dreptul la integritate corporal ă și sănătate, dreptul la onoare,
dreptul la demnitate, dreptul la libertate;

268 2. – drepturi personal – nepatrimoniale privitoare la
identificarea și individualizarea subiectul ui de drept; pentru
persoana fizic ă: dreptul la nume, dreptul la prenume, dreptul la
stare civil ă, dreptul la domiciliu, dreptul la re ședință; pentru
persoana juridic ă: dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul
la firmă, dreptul la marc ă etc.
3 – drepturi personal – nepatr imoniale cu privire la crea ția
intelectual ă. Este vorba de latura personal – nepatrimonial ă a
acestor drepturi.
III. Un al treilea criteriu de clasificare a drepturilor
subiective civile îl reprezint ă corelația, adică gradul de
accesorialitate dintre aceste drep turi: drepturile principale și
drepturile accesorii.
Drepturile principale – sunt acele drepturi subiective
civile care nu s unt afectate realiz ării și existenței altor drepturi;
ele sunt independente de existen ța altor drepturi.
Drepturile accesorii – sunt acele drepturi subiective
civile care depind de existen ța și realizarea altor drepturi sau,
altfel spus, ele s unt afectate realiz ării drepturilor principale.
Importanța practic ă a acestei clasific ări se relev ă în
domeniul drepturilor patrimoniale reale. În concret, drepturile
patrimoniale reale – dup ă cum am men ționat – sunt clasificate
în drepturi principale și drepturi accesorii.
Și în domeniul drepturilor de crean ță prezintă importan ță
distincția dintre drepturile de crean ță principale și drepturile de
creanță accesorii.
Astfel, spre exemplu: dreptul creditorului de a pretinde
restituirea sumei de bani care a f ăcut obiectul unui contract de
împrumut de consuma ție (muttum) reprezint ă dreptul de
creanță principal, în timp ce dreptul creditorului de a solicita de
la debitor dobânda aferent ă constituie un drept de crean ță
accesoriu.

269
IV. Un alt criteriu de clasificare a drepturilor subiective
civile îl constituie gradul de certitudine oferit titularilor. Astfel, avem: drepturi subiective pure și simple și drepturi subiective
afectate de modalit ăți.
Drepturile subiective pure și simple – sunt acele
drepturi subiective civile care pot fi executate imediat ce obligațiile corelative sunt exigibile.
Drepturile subiective pure și simple – sunt acele
drepturi subiective civile care pot fi executate imediat ce obligațiile corelative sunt exigibile;
Drepturile subiective afectate de modalit ăți – sunt
acele drepturi subiective civile a c ăror existen ță sau realizare
depinde de un eveniment viitor. Modalit ățile care pot afecta
drepturile subiective civi le sunt: termenul, condi ția și sarcina.
Termenul – este un eveniment viitor și sigur (cert) de a
cărui realizare depinde na șterea sau stingerea unui raport juridic
civil;
Condiția – reprezint ă un eveniment viitor, incert și
nesigur de a c ărei realizare depinde na șterea, modificarea sau
stingerea unui rapor t juridic civil;
Sarcina – este și ea o modalitate ce poate afecta un drept
subiectiv civil și constă într-o obliga ție impusă titularului (
eventualului titular) al unui drept subiectiv civil.
Ex.: Drepturile subiective civile din cadrul con ținutului
raportului juridic realizat printr-un contract de dona ție cu
sarcină.
Obligația civilă – este inclus ă
în cadrul con ținutului
raportului juridic civil, deoarece nu este de conceput existen ța
unui drept subiectiv civil f ără conturarea unei obliga ții civile
corelative.

270 În consecin ță, în cadrul con ținutului oric ărui raport
juridic civil exist ă o coresponden ță, o reciprocitate – deci o
legătură – între dreptul subiectiv și obligația civilă.
Spre exemplificare: apelând la dispozi țiile art. 1294 Cod
Civil observ ăm că în cadrul contractului de vânzare –
cumpărare, dreptului cump ărătorului de a primi bunul îi
corespunde obliga ția corelativ ă a vânzătorului de a-l transmite,
iar dreptului vânz ătorului de a primi suma de bani stipulat ă în
contract, convenit ă de părți, îi corespunde obliga ția corelativ ă a
cumpărătorului de a preda suma convenit ă.
Noțiunea de obliga ție este folosit ă în mai multe
accepțiuni:
– desemneaz ă, lato senso, îns ăși raportul juridic
obligațional;
– stricto senso, desemneaz ă latura pasiv ă a raportului
juridic de obliga ție;
– este utilizat ă și în sensul de înscris constatator al unei
creanțe.
În definirea obliga ției – stricto senso – se poate porni fie
de la creditor la debitor sau de la debitor la creditor. Opt ăm
pentru ultima variant ă care se pare c ă este mai corect ă.
Obligația – reprezint ă dreptul subiectivului activ (numit
creditor) de a pretinde de la subiectul pasiv (debitor) o anumit ă
conduită care poate consta într-o ac țiune – a da, a face ceva –
sau într-o absten țiune – a nu face ceva – conduit ă ce poate fi
impusă pentru realizarea ra portului juridic civil și prin forța de
constrângere a statului (defini ția de la creditor la debitor).
Obligația – poate fi definit ă ca reprezentând îndatorirea
subiectului pasiv (debit or) de a avea o anumit ă conduită
pretinsă de către subiectul activ (creditor) care poate consta
într-o acțiune – a da, a face ceva – sau într-o absten țiune – a nu
face ceva – conduit ă care îi poate fi impus ă, la nevoie, și prin
forța de constrângere a statului (defini ția de la debito r la creditor).

271 Clasificarea obliga țiilor civile
În doctrina da drept civil român, obliga țiile civile sunt
clasificate în func ție de anumite criterii:
a). După obiectul lor, obliga țiile se divizeaz ă în: obliga ția
de a da; obliga ția de a face; obliga ția de a nu face.
Primele dou ă categorii reprezint ă obligații ce necesit ă
prestații pozitive, iar ultima categorie implic ă absențiunea.
A da – constă în îndatorirea debitorului de a transmite sau
de a constitui un drept real asupra un ui bun în folosu l creditorului;
A face ceva – implică (presupune) îndatorirea debitorului
de a presta anumite ac țiuni, de a efectua anum ite servicii sau de
a săvârși anumite fapte;
A nu face ceva – presupune obliga ția subiectului pasiv,
adică a debitorului, de a se ab ține de la s ăvârșirea unor fapte
sau acte juridice;
Trebuie precizat c ă obligația de a nu face ceva se
diferențiază din punct de vedere al gradului de opozabilitate,
după cum este corelativ ă unui drept absolut sau unui drept
relativ.
În cazul dreptului absolut, obliga ția corelativ ă este
negativă, general ă și universal ă, ea producând efecte „erga
omnes”, în timp ce în cazul dreptului relativ, obliga ția „de a nu
face ceva” este impus ă numai debitorului care este determinat,
individualizat înc ă de la na șterea raportului juridic civil. Ca
atare, obliga ția de non-facere corelativ ă unui drept relativ
impune debitorului îndatorirea de a nu face ceea ce ar fi putut
să facă dacă nu s-ar fi obligat în acest sens.
b). Tot în func ție de obiectul obliga țiilor, acestea se
clasifică în:
– obligații de rezultat – care sunt acele obliga ții civile în
care debitorul se oblig ă să realizeze în mod efectiv un anumit

272 rezultat (ex.: obliga ția cărăușului de a transporta marfa la
destinatar; obliga ția medicului de a realiza o protez ă dentară);
– obligații de mijloace (de diligen ță sau de pruden ță) –
sunt obliga țiile în care debitorul se oblig ă să depună toată
stăruința și atenția sa pentru a realiza o anumit ă finalitate, f ără a
se obliga la realizarea respectivului rezultat (ex.: obliga ția
medicului de a depune toat ă priceperea și atenția sa pentru a
salva via ța unei persoane fizice; obliga ția profesorului de a
medita un elev).
c). În raport de izvorul di n care provin avem: obliga ții ce
izvorăsc din acte juridice și obligații ce își au izvorul în fapte
juridice (stricto senso).
Obligațiile născute din acte juridice ci vile se împart la
rândul lor în:
– obligații născute din contracte (act e juridice bilaterale,
sinalagmatice);
– obligații născute din acte juridice unilaterale.
Obligaț
iile născute din fapte juridice se subdivid în:
– obligații născute din fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii;
– obligații născute din fapte juridice licite (îmbog ățirea
fără justă cauză, plata nedatorat ă și gestiunea de afaceri).
d). În func ție de sanc țiunea juridic ă care este proprie
obligațiilor civile avem:
– obligații civile sau obliga ții civile perfecte;
– obligații naturale sau obliga ții civile imperfecte.
Obligațiile civile sunt acele obliga ții care pot fi executate,
la cererea creditorului, cu ajutorul for ței de constrângere a
statului;

273 Obligațiile naturale nu dispun de posibilitatea de a fi
executate silit cu ajutorul organelor de stat.
e). În raport cu gradul lo r de opozabilitate obliga țiile
civile se divid în:
– obligații obișnuite – cărora le sunt aplicabile regulile
privitoare la drepturile relative;
– obligații reale (propter rem ) – reprezint ă sarcinile
reale pe care titularul dreptu lui real respectiv trebuie s ă le
respecte;
– obligații opozabile și terților – aceste obliga ții devin
opozabile ter ților care dobândesc un anumit drept real asupra
unui bun. Spre ex.: persoana care a cump ărat un bun imobil ce
era închiriat trebuie s ă respecte – în calitate de proprietar –
contractul de loca țiune încheiat anterior, cu toate c ă nu are
calitatea de parte la acel contract.
C). Obiectul raportului juridic civil este format din
conduita p ărților care include ac țiunea sau absten țiunea
(inacțiunea) la care este îndrept ățit subiectul activ și de care
este ținut să o îndeplineasc ă subiectul pasiv.
Atunci când p ărțile în cadrul raportului juridic civil au în
vedere un anumit bun, acesta constituie obiectul derivat al respectivului raport juridic.
Sensurile no țiunii de „ bun”:
Noțiunea de „ bun
” comport ă două accepțiuni:
– în sens larg – lato senso – prin no țiunea de „ bun” se
înțelege lucrul (mobil sau imobil) precum și drepturile
corespunz ătoare acelui lucru (mai ales drepturile reale).
– în sens restrâns – stricto senso – no țiunea de „ bun”
desemneaz ă lucrul asupra c ăruia pot exista drepturi și obligații
cu caracter patrimonial.

274 Noțiunii de „ bun” (în sens larg) priv it în mod singular –
ut singuli – îi corespunde no țiunea de „ patrimoniu ”, deoarece
acesta cuprinde toate bunurile – în sens larg – ale unui subiect de drept.
În doctrina juridic ă civilă, „patrimoniul ” este definit ca
reprezentând totalitatea drepturilor subiective civile și a
obligațiilor civile, corelative ca re au valoare economic ă, adică
sunt evaluabile în bani și pe care le are, la un moment dat, o
persoană fizică sau o persoan ă juridică (adică un subiect de
drept).

Clasificarea bunurilor
I. În raport de destina ția economic ă a bunurilor, acestea
se clasific ă în:
a). Mijloace de produc ție care pot fi:
– mijloace fixe; – mijloace circulante; – mijloace speciale sau b ănești.
b). Obiectele de uz personal – care sunt necesare pentru
satisfacerea nevoilor umane.
II. În raport da calitatea pe care o are titularul dreptului
asupra unui bun, avem:
a). Bunuri care apar țin domeniului pub lic care la rândul
lor se subdivid în:
– bunuri de interes na țional;
– bunuri de interes local.
b). Bunuri care apar țin domeniului privat. Și acestea se
subdivid, la rândul lor, în:
– bunuri cuprinse în domeniu l privat al statului;
– bunuri din domeniul privat al persoanelor juridice
private sau a cet ățenilor.

275 III. În funcție de posibilitatea ca anumite bunuri s ă
poată face obiectul unor acte juridice, avem:
a). Bunuri scoase din circuitul civil general car e sunt acele
bunuri care nu pot face obiectul ac telor juridice. Ex.: armele,
munițiile, substan țele toxice, stupefiante etc.
b). Bunuri aflate în circuitul civil general care sunt acele
bunuri care pot face obiect ul unor acte juridice, f ără nici o
restricție.
IV. Din punct de vedere al stabilit ății, bunurile se
clasifică în:
a). Bunuri imobile – sunt acele bun uri care au o a șezare
fixă și stabilă și în consecin ță nu pot fi deplasate dintr-un loc în
altul fără a se distruge sau deteriora substan ța lor.
Ele se subclasific ă în:
– bunuri imobile prin natura lor , cum ar fi: cl ădirile,
recoltele prinse de r ădăcini, terenurile etc.;
– bunuri imobile prin destina ție – sunt acele bunuri
afectate pentru exploatarea unui bun imobil (utilaje și unelte
agricole);
– bunuri imobile prin obiectul la care se aplic ă – este
vorba despre drepturile reale imobiliare (proprietate, servitu ți,
superficie, uzufruct, uz și abitație, pe de o parte,
și ipotecă,
retenție și privilegii, pe de alt ă parte) și despre crean țele reale
imobiliare.

b). Bunurile mobile – sunt acele bunuri ce nu au o
așezare fixă și stabilă și, în consecin ță, sunt susceptibile de a fi
deplasate dintr-un loc în altul f ără să le fie distrus ă sau
deteriorat ă substanța.
Bunurile mobile se subclasific ă în:
– bunuri mobile prin natura lor – cum ar fi spre
exemplu lucrurile neînsufle țite;

276 – bunuri mobile prin determinarea legii – se refer ă la
drepturile asupra unui lucru mobi l (spre ex.: drepturile reale
asupra mobilelor, precum și drepturile de crean ță mobiliare);
– bunuri mobile prin anticipa ție – sunt acele bunuri
care prin natura lor sunt imobile, dar p ărțile ținând seama de
devenirea lor în viitor le consider ă ca fiind mobile în actele
juridice pe care le încheie (reco ltele vândute înainte de a fi
culese).
V. În funcție de posibilitatea individualiz ării bunurilor,
avem:
a). Bunuri determinate (cert determinate ) – acele
bunuri individualizate de alte bunuri asem ănătoare prin anumite
însușiri și trăsături specifice;
b). Bunuri determinabile (generic determinate ) – sunt
acele bunuri neindividualizate da r care pot fi determinate
ulterior prin: m ăsurare, num ărare, cântărire etc.
VI. După cum exist ă posibilitatea de a fi înlocuite unele
cu altele, bunurile se clasific ă în:
a). – Bunuri fungibile – care pot fi înlocuite unele cu
altele în vederea execut ării unei obliga ții (sumele de bani, spre
exemplu);
b). – Bunuri nefungibile – sunt acele bunuri care nu pot
fi înlocuite unele cu altele în vederea execut ării unei obliga ții.

VII.
În raport de posibilitatea de consumare a bunurilor,
avem:
a). – Bunuri consumptibile – sunt acele bunuri care nu
pot fi utilizate f ără a li se consuma substan ța (banii, alimentele,
materialele de construc ții);
b). – Bunuri neconsumptibile – ele pot fi utilizate f ără a
se consuma substan ța lor (terenuri, cl ădiri etc.).

277
VIII. În raport de posibilitatea de împ ărțire avem:
a). – Bunuri divizibile – sunt acele bunuri care pot fi
comod partajabile în natur ă, fără a li se afecta natura sau
destinația lor;
b). – Bunuri indivizibile – sunt acele bunuri care nu pot
fi comod partajabile în natur ă, o eventual ă împărțire forțată
conducând la distrugerea or i degradarea bunului înso țită de
pierderea aptitudinii bunului de a fi utilizat în raport cu natura
și destinația sa.
IX. În funcție de gradul de accesor ialitate bunurile pot fi
clasificate în:
a). – Bunuri principale – sunt acele bunuri independente
de existen ța și utilizarea altor bunuri; ele nu sunt afectate
utilizării altor bunuri;
b). – Bunuri accesorii – sunt acele bunuri care depind și
respectiv sunt afectate (servesc) la folosirea altui bun care este
principal. Bunul accesoriu are aceea și destinație ca și bunul
principal.
X. În raport de posibilitatea bunurilor de a produce fructe:
a). – Bunuri frugifere – sunt acele bunuri susceptibile de
a produce fructe;
b). – Bunuri nefrugifere – reprezint ă categoria bunurilor
care nu produc fructe.
Prin noțiunea de fruct
se înțelege tot ceea ce un bun
(lucru) produce în mod periodic, f ără a-și consuma substan ța.
Fructele pot fi de trei categorii: – fructe naturale – Ex.: pr ăsila animalelor, vânatul,
fructele de p ădure;
– fructe industriale – Ex.: recoltele îngrijite de om
pentru realizarea unei produc ții;

278 – fructe civile – Ex.: chiria pl ătită proprietarului pentru
un imobil închiriat dobânzile primite de c ătre deponent ca
urmare a trecerii intervalului de timp stabilit pentru p ăstrarea
banilor la o unitate bancar ă, etc.

* *
*
Vom continua expunerea noastr ă analizând raportul
juridic penal .
Raportul juridic penal este raportul care se realizeaz ă, în
conformitate cu prevederile legii penale, între stat și toți ceilalți
membri ai societ ății. În cadrul acestui raport juridic statul, prin
organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea
valorilor sociale ocrotite de lege și a trage la r ăspundere
juridică penală pe cei care au s ăvârșit infracțiuni. Membrii
societății au obliga ția de a se conforma legii și de a suporta
sancțiunile penale în m ăsura în care au înc ălcat prescrip țiile
normelor juridice penale.
Raporturile juridice penale sunt impuse în mod imperativ
prin voința legiuitorului.
Majoritatea membrilor societ ății respect ă dispozițiile
legale conformându-se conduitei prescrise de normele juridice penale. Atât timp cât legea penal ă nu a fost înc ălcată există un
raport juridic penal de conformare (de cooperare ). În
momentul în care legea penal ă a fost înc ălcată se naște un nou
raport juridic penal, respectiv un raport de contradic ție (de
conflict ).
În timp ce raportul juridic penal de conformare are o
existență abstractă, raportul juridic pena l de conflict este un
raport concret-faptic care creaz ă aptitudinea ca organele
specializate ale statului s ă tragă la răspundere juridic ă penală pe
infractor.

279 Raportul juridic penal de conformare ia na ștere de la
data intrării în vigoare a normei juridice penale, în timp ce
raportul juridic penal de conflict se contureaz ă din momentul
săvârșirii infracțiunii.
Și la raportul juridic penal întâlnim trei elemente
structurale , respectiv: subiectele , conținutul și obiectul .
Vom proceda la o succint ă analiză a cestor elemente.
A). Subiectele raportului juridic penal
Subiectele sunt persoanele care sunt p ărți în cadrul
raportului juridic, fie în calitate de beneficiari ai ocrotirii legii penale, fie în calitate de poten țiali destinatari ai normelor
juridice penale cuprinse în textele legale incriminatoare.

Subiectele raportului juridic penal de conformare (de
cooperare )
Acestea sunt: statul care pretinde și impune respectarea
legii penale, precum și toate celelalte persoane care au
obligația de a se ab ține de la s ăvârșirea de infrac țiuni.
Desigur, statul reprezint ă subiectul principal al raportului
juridic penal de cooperare. El ac ționează prin autoritatea
judecătorească în vederea prevenirii și a combaterii activit ăților
cu caracter infrac țional.
Persoana – cel de-al doilea s ubiect al raportului juridic
penal de conformare – nu este individualizat ă
. Acest subiect se
individualizeaz ă în momentul în care este înc ălcată norma
juridică penală.
Subiectele raportului juridic penal de conflict (de
contradic ție)
Raportul juridic penal de contradic ție ia naștere odată cu
săvârșirea infrac țiunii. Subiectele sale sunt: statul , în principal,
subiectul de drept v ătămat (persoan ă fizică sau persoan ă

280 juridică), în secundar și subiectul de drept (persoan ă fizică sau
juridică) care a săvârșit infracțiunea.
La raportul juridic penal de conflict toate subiectele
(părțile) sunt individualizate, determinate cert. Practic ne
referim la al doilea subiect care este persoana ce a s ăvârșit fapta
ilicită socialmente periculoas ă ce constituie infrac țiune. Aceasta
poartă denumirea de infractor.
B). Conținutul raportului juridic penal
Conținutul este format, în m od firesc, din drepturile și
obligațiile care revin subiectelor raportului juridic penal.

Conținutul raportului juridic penal de conformare (de
cooperare )
Este format din drepturi și obligații corelative, cu caracter
specific.
Astfel, statul – ca reprezentant general al societ ății – are
dreptul de a pretinde tutu ror subiectelor de drept s ă se
conformeze prescrip țiilor cuprinse în normele juridice penale.
Statului îi revine obliga ția de a aduce la cuno ștința
publică conținutul normelor penale, de a asigura realizarea în
mod efectiv a func ției educativ-preventiv e prin adoptarea unor
măsuri de natur ă a descuraja tenta ția de a comite infrac
țiuni.
Persoanele fizice și persoanele juridice, fiind poten țiale
destinatare a normelor penale, au obliga ția de a se conforma
dispozițiilor legale în materie penal ă.
Ele trebuie s ă se abțină de la săvârșirea unor infrac țiuni.
Totodată, persoanele fizice și persoanele juridice trebuie
să se supun ă exclusiv obliga ției de a respecta legea penal ă.
Aceasta tocmai pentru a nu se da na ștere unor abuzuri din
partea organelor judiciare penale.

281 Conținutul raportului juridic penal de conflict (de
contradic ție)
Statul are dreptul și obligația totodat ă de a trage la
răspundere juridic ă penală persoanele care au s ăvârșit
infracțiuni. Organele specializate care desf ășoară activitatea de
tragere la r ăspundere penal ă a infractorilor sunt incluse în
autoritatea („puterea”) judec ătorească. Statului îi revine
obligația, tot prin organele sale specializate, s ă acționeze
conform legii, aplicând sanc țiuni penale propor ționale cu
gravitatea infrac țiunilor comise și având în vedere
circumstan țele personale ale infractorilor. Autorit ățile statului
trebuie să aplice pedepse doar pe rsoanelor care au s ăvârșit
infracțiuni.
Persoanele fizice și persoanelor juridi ce care au comis
fapte prev ăzute de legea penal ă, dobândesc calitatea de
infractor . Ele au obliga ția să răspundă din punct de vedere
penal, obliga ție care se concretizeaz ă în suportarea sanc țiunii
penale dispus ă de instan ța de judecat ă. Acestor persoane le este
recunoscut dreptul de a solicita autorit ăților etatice s ă respecte
prevederile legii penale, în sensul c ă acestea trebuie s ă suporte
numai sanc țiunea aplicat ă de organul judiciar penal.
c). Obiectul raportului juridic penal
Reprezint ă al treilea element al raportului juridic penal.
Prin obiect se înțelege – așa cum am mai explicat – conduita
ce urmeaz ă a fi adoptat ă de subiectele rapor tului juridic penal.

Obiectul raportului juridi c penal de conformare (de
cooperare)
Obiectul raportului juridic penal de conformare const ă în
conduita obligatorie de conforma re a tuturor subiectelor de
drept în raport cu normele ju ridice penale. Aceasta presupune
respectarea ordinii de drep t penal, realizarea unei st ări de

282 legalitate și de siguran ță a membrilor societ ății, fapt ce
determină crearea condi țiilor pentru func ționarea fireasc ă,
normală a Statului de Drept.

Obiectul raportului juridi c penal de conflict (de
contradic ție)
Obiectul raportului juridi c penal de conflict const ă în
sancțiunea aplicat ă pentru s ăvârșirea unor infrac țiuni.
Sancțiunea poate consta într-o pedeaps ă penală (detențiune pe
viață, închisoare, amend ă penală, interzicerea unor drepturi
etc.) sau în aplicarea unor m ăsuri penale (obligarea la tratament
medical, interzicerea de a se afla în anumite localit ăți,
internarea într-o școală specială de muncă și reeducare).
În acest caz nu mai este vorba de conformare ci de
constrângere aplicat ă infractorului în vederea restabilirea
echilibrului social afectat prin s ăvârșirea infrac țiunii.
Sancțiunea aplicat ă are menirea, cel pu țin teoretic, de a-l
resocializa pe infractor și de a-i corija acestuia comportamentul.

283

CAPITOLUL IV

ACTUL JURIDIC

284 În cadrul acestui capitol vom trata chestiuni relative la
actul juridic , în general.
Prin noțiunea de act juridic se înțelege în doctrina
dreptului, manifestarea de voin ță săvârșită cu inten ția de a
produce efecte juridice, adic ă de a naște, modifica sau stinge
raporturi juridice.
Noțiunea de act juridic este utilizat ă în mai multe
accepțiuni.
În primul rând, aceast ă noțiune este utilizat ă în sensul
desprins din defini ția anterioar ă. Această manifestare de voin ță
săvârșită în scopul producerii de efecte juridice este denumit ă
negotium juris – opera țiune juridic ă.
În al doilea rând, no țiunea „act juridic” se refer ă la
înscrisul constatator al manifestării de voin ță, pentru care se
utilizează și expresia instrumentum probationis .

Condițiile actului juridic
Condițiile actului juridic reprezint ă elementele acestuia.
Acestea sunt precizate în dispozi țiile art. 948 din Codul Civil
Român. Textul legal prevede: „Condi țiile esențiale pentru
validitatea unei conven ții sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul valabil al p ărții ce se oblig ă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită”.

I. Capacitatea de a încheia acte juridice
Capacitatea juridic ă reprezint ă aptitudinea unui subiect de
drept – fie persoan ă fizică sau persoan ă juridică – de a deveni
titular de drepturi subiective și de obliga ții civile corelative
încheind în acest scop acte juridice.
Asupra capacității am efectuat o analiz ă detaliată în cap.
III al lucr ării de față „Raportul juridic” cu ocazia discut ării

285 elementelor structurale ale rapor tului juridic civil. De aceea,
vom realiza doar o simpl ă punctare a acestei prime condi ții a
actului juridic civil.
Orice subiect de drept are ap titudinea de a încheia acte
juridice, cu excep ția persoanelor decl arate incapabile: minorii
și persoanele fizice majore puse sub interdic ție prin
hotărâre judec ătorească definitiv ă.
De prisos a mai aminti c ă din punct de vedere juridic
capacitatea constituie o stare de drept c ăreia îi corespunde în
fapt discern ământul.

II. Consimțământul valabil al p ărții ce se oblig ă.
La baza consim țământului se afl ă voința juridic ă.
Doctrina dreptului precizeaz ă că există două principii
fundamentale care au inciden ță asupra voin ței juridice,
respectiv:
– principiul libert ății actelor juridice – mai cunoscut
sub numele de principiul autonomiei de voin ță, și
– principiul voin ței reale sau a voin ței interne .
Voința juridică, adică voința generatoare de efecte de
drept, joac ă un rol important în definirea consim țământului. La
urma urmelor, consim țământul reprezint ă o voin ță
materializat ă, exteriorizat ă (sau în cazul contractelor un acord
de voință a două sau mai multor subiecte de drept).
Pentru a fi valabil exprimat, consimțământul trebuie: s ă
fie dat de o persoan ă care posed ă discernământ, să fie exprimat,
să fie dat cu inten ția de a produce efecte juridice și să nu fie
alterat de vreun viciu de consim țământ.

286 Enumerarea și analiza sintetic ă a viciilor de
consimțământ
1. Eroarea
Eroarea const ă în falsa reprezentare a realit ății cu prilejul
încheierii unui act juridic.
Există eroarea asupra identit ății ori a calit ății subiectului
de drept cu care se contracteaz ă (error in personam) sau eroarea
asupra calit ății substan ței obiectului actului juridic (error in
substantiam).
Există eroarea obstacol , eroarea viciu de
consimțământ și eroarea indiferent ă, după cum o alt ă
clasificare se face între eroarea de fapt și eroarea de drept .
Mai facem o singur ă precizare: eroarea viciu de
consimțământ și eroarea indiferent ă generează nulitatea
relativă a actului juridic în timp ce eroarea obstacol conduce
la nulitatea absolut ă a respectivului act juridic .
2. Dolul sau viclenia
Dolul este o eroare provocat ă, el constă în inducerea sau
menținerea în eroare a unui subiect de drept, prin mijloace
dolosive (viclene) pentru a-l determina s ă încheie un act juridic.
Dolul, fiind un viciu de consim țământ, care altereaz ă
actul juridic (genereaz ă nulitate relativ ă) este format din dou ă
elemente constitutive:
– elementul material sau obiectiv care const ă în faptul
utilizării manoperelor dolosive;
– elementul subiectiv, car acterizat prin inten ția (scopul)
de a induce în eroare un subiec t de drept pentru a determina s ă
încheie un act juridic.
Că elementul material poate consta în ac țiuni sau
inacțiuni este de la sine în țeles.
Elementul subiectiv presupune întotdeauna inten ție
datorită scopului special urm ărit în mod activ. Nu exist ă dol din
culpă!!!

287 Dolul trebuie s ă fie determinant, adic ă să se constate c ă
fără manoperele dolosive cealalt ă parte nu ar fi încheiat actul
juridic.
Întotdeauna dolul – ca viciu de consim țământ – trebuie s ă
provină d e l a c e a l a l t ă parte a actului juridic (partea
cocontractant ă). Desigur, dolul pate proveni și de la mandatarul
părții cocontractante sau de la un ter ț care desf ășoară această
activitate fiind instigat de partea cocontractant ă.
3. Violența.
În privința actului juridic, violen ța constituie în realitate o
amenințare. Ea const ă în amenin țarea unui subiect de drept cu
un rău care îi insufl ă o temere, fapt ce îl determin ă să încheie
un act juridic pe care în condi ții normale nu l-ar fi încheiat.
Și violența trebuie s ă aibă un rol determinant la
încheierea actului juridic și trebuie s ă fie nelegitim ă.
„Răul” cu care se amenin ță se poate referi la persoana
determinat ă astfel să încheie actul juridic sau la so țul, ori o rud ă
apropiată a sa.
Și violența cuprinde elementul obiectiv (material) care
constă în fapta de a amenin ța cu un r ău și respectiv elementul
subiectiv concretizat în aptit udinea de a produce o temere
subiectului de drept amenin țat.
4. Leziuniea.
Leziunea este un viciu de consim țământ instituit de
legiuitor pentru ocrotirea minorilor și constă în o evident ă
dispropor ție sub aspect valoric între presta țiile subiectelor de
drept care încheie actul ju ridic. Leziunea trebuie s ă fie o
consecință, un efect a actului juridi c încheiat. Ea trebuie s ă
existe în momentul încheierii acelui act juridic iar între prestațiile părților trebuie s ă existe o evident ă dispropor ție de
valoare

288 III. Un obiect determinat
Obiectul actului juridic const ă în conduita,
comportamentul p ărților, stabilit cu ocazia încheierii actului
juridic.
Concret, obiectul act ului juridic reprezint ă acțiunile
(comisiunile) sau inac țiunile (omisiunile) la care p ărțile au
dreptul sau de care acestea sunt ținute.
Condițiile de existen ță sau de valabilitate a obiectului
actului juridic sunt:
 obiectul trebuie s ă existe
 obiectul trebuie s ă fie în circuitul civil general;
 obiectul trebuie s ă fie determinat (cert determinat) sau
determinabil (generic determinat);
 obiectul trebuie s ă fie posibil;
 obiectul trebuie s ă fie licit și moral;
 cel care se oblig ă trebuie s ă fie, în principiu, titularul
dreptului subiectiv;
 uneori – în cazul actelor juridice intuituu personae –
obiectul actului juridic trebuie s ă constea într-un fapt personal
al celui care se oblig ă;
 în unele situa ții, pentru existen ța valabilă a obiectului
este necesar ă autorizația administrativ ă prealabilă.
Aceste condi ții sunt unele cu caracter general, altele cu
caracter special (specific). Ana liza lor detaliat se realizeaz ă în
cursurile de Drept Civil. Din acest motiv, noi nu vom insista asupra lor.
IV. O cauz ă licită.
Cauză actului juridic este îns ăși scopul acestuia și
constituie acel element care se relev ă în obiectivul urm ărit de
subiectul de drept cu prileju l încheierii unui act juridic.
Condițiile de existen ță și de valabilitate a actului juridic sunt:
 cauza trebuie s ă existe în momentul încheierii actului juridic;

289  cauza trebuie s ă fie reală;
 cauza actului juridic trebuie s ă fie licită și morală
aceste trei condi ții sunt pe larg dezb ătute în doctrina
juridică și, în special, în știința Dreptului Civil.
Dovada cauzei actului juridic este prezumat ă atât sub
aspectul existen ței cât și sub aspectul valabilit ății ei. Aceste
prezumții sunt relative; în consecin ță, ele pot fi r ăsturnate prin
probă contrarie.
Succint am descris anterior condi țiile actului juridic. Ele
reprezintă condițiile esențiale ale actului juridic .
Mai exist ă și condiții neesen țiale ale actului juridic
denumite în doctrin ă modalități ale actului juridic .
Modalitățile actului juridic – cu referire deosebit ă la actul
juridic civil – sunt: termenul, condi ția și sarcina.
Termenul – este un eveniment viitor, cert și sigur de care
depinde realizarea sau înce tarea drepturilor subiective și
obligațiilor corelative.
Termenul poate fi: suspensiv – care suspend ă sau amân ă
începerea exercit ării drepturilor subiective și respectiv a
executării obliga țiilor corelative; extinctiv – care amân ă
stingerea drepturilor subiective și executarea obliga țiilor
corelative; legal – stabilit prin voin ța legiuitorului; judiciar –
acordat de judec ător unui debitor în vederea execut ării
obligației asumate; în favoarea debitorului ; în favoarea
creditorului ; în favoarea debitorului și creditorului deopotriv ă.
Condiția – constituie o modalitate a actului juridic, a
actului juridic civil, în special, care const ă în într-un eveniment
viitor, incert și nesigur, de care depinde fie na șterea, fie
desființarea actului juridic, și respectiv a drepturilor subiective
și a obligațiilor corelative prev ăzute de acestea.
Condiția poate fi:
– suspensiv ă – dacă se împline ște condiția, ia naștere
actul juridic;

290 – rezolutorie – dacă se îndepline ște condiția actul juridic
încheiat se desfiin țează;
– cauzală – când realizarea condi ției depinde de hazard,
adică de întâmplare;
– mixtă – când realizarea condi ției depinde de una din
părți și de un ter ț subiect de drept determinat;
– potestativ ă pură – când realizarea condi ției depinde doar
de voința uneia dintre p ărți;
– potestativ ă simplă – când realizarea condi ției depinde
de voința uneia dintre p ărți și de un fapt exterior sau de voin ța
unei persoane nedeterminate.
Sarcina – constituie o îndatorire de a da, de a face sau de
a nu face ceva, impus ă, în actele cu titlu gratuit, de c ătre
donatar donatorului.
Donatarul este persoana care dispune, iar donatorul este
subiectul de drept, ca re este gratificat.
Pe lângă contractul de dona ție, sarcina se reg ăsește și în
cazul dispozi țiilor testamentare cu caracter patrimonial
(legatele).
Sarcina poate fi instituit ă în favoarea dispun ătorului, în
favoare gratificatului, precum și în favoarea unei ter țe persoane.

Formarea actului juridic
Deși nu este men ționată printre condi țiile esențiale ale
actului juridic – în sens de negotium juris – forma actului
juridic constituie un element esen țial pentru anumite acte
juridice.
Forma unui act juridic – reprezint ă modalitatea de
exteriorizare a manifest ării de voin ță făcută cu inten ția de a
produce efecte juridice (de a na ște, modifica sau stinge
raporturi juridice).

291 În materia actelor juridice, principiul care domin ă forma
actelor este consensualismul. Ca atare, la marea majoritate a
actelor juridice nu este cerut ă o formă specială.
Totuși, sunt acte juridice unde o anumit ă formă este
cerută fie pentru îns ăși valabilitatea actului juridic , fie
pentru probarea acestuia . De asemenea, la unele acte juridice,
forma este cerut ă pentru opozabilitate fa ță de ter țele
persoane .
Acte juridice la care forma este cerut ă ad validitatem
Sunt anumite acte juridice la care forma este o condi ție
esențială sau, altfel spus, un element constitutiv. Forma
solemnă este cerut ă pentru întregul act juridic la fel ca și pentru
actele care se afl ă în corelație (legătură) cu acesta.
Sunt acte juridice la care forma solemn ă este cerut ă ad
validitatem (ad solemnitatem): dona ția, ipoteca, actele
translative de proprietate avâ nd ca obiect terenuri agricole ș.a.

Acte juridice la care forma este cerut ă ad
probationem
Forma ad probationem const ă în obligativitatea întocmirii
unui înscris care s ă producă dovada actului juridic.
Această formă este obligatorie pentru anumite categorii
de acte juridice. Dac ă nu se respect ă forma, actul juridic – în
sens de negotium juris – nu poate fi probat, dovedit.
Aplicații ale formei ad probationem avem în situa țiile
următoare: împrumutul cu o valoare peste 250 lei, depozitul
voluntar, contractul de tranzac ție, contractul de asigurare etc.

Acte juridice la care forma este cerut ă pentru
opozabilitate fa ță de terți
Această formă cerută unor categorii de acte juridice
constă în realizarea unor formalit ăți. Aceste formalit ăți au rolul

292 de a asigura opozabilitatea respec tivului act juridic în raport
cu subiectele de drept care nu au pa rticipat la încheierea acestui
act.
Această formă a actului juridic se concretizeaz ă în
sistemul c ărților funciare care asigur ă publicitatea imobiliar ă.
Înregistrarea inven țiilor constituie, de asemenea, o aplicare
practică a formei cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți a
actului juridic.
Efectele actului juridic constituie obiect de preocupare a
științei dreptului. Noi vom aminti, pe scurt, principiile generale
incidente: principiul for ței obligatorii a actelor juridice,
principiul irevocabilit ății actelor juridice și principiul
relativității actelor juridice.
Analiza detaliat ă a acestor principii nu face obiectul
prezentei lucr ări. Ea se reg ăsește în cursurile și tratatele de
Drept Civil. Teoria general ă și subiectele dreptului civil.

Nulitatea actului juridic
Nulitatea constituie o sanc țiune care lipse ște de eficien ță
actele juridice încheiate cu înc ălcarea normelor juridice.
Această lipsă de eficien ță se manifest ă concret în lipsirea
actului juridic de efecte le pe care ar trebui s ă le produc ă.
Evident este vorba de efectele juridice.
Sunt cazuri de nulitate absolut ă:
– lipsa capacit ății de folosin ță a persoanei juridice;
– lipsa total ă a consim țământului;
– lipsa cauzei sau a obiectului actului juridic;
– nerespectarea formei cerut ă ad validitatem;
– încălcarea ordinii publice.
Sunt cazuri de nulitate relativ ă:

293 – viciile de consim țământ;
– nerespectarea dreptului de preem țiune;
– încheierea unui act juridic de o persoan ă fizică lipsită de
capacitate de exerci țiu;
– încheierea unui act juridic de c ătre o persoan ă cu
capacitate de exerci țiu restrâns ă, fără încuviin țarea
reprezentantului legal (p ărinte sau tutore), dac ă actul produce
leziune.
Nulitatea absolut ă poate fi invocat ă de orice subiect de
drept interesat, de pr ocuror sau de instan ța de judecat ă, din
oficiu. Ac țiunea prin care se solicit ă constatarea nulit ății
absolute este imprescriptibil ă di punct de vedere extinctiv.
Nulitatea absolut ă nu poate fi acoperit ă în nici un fel prin
confirmare; este necesar ă refacerea actului juridic lovit de
nulitate absolut ă.
Nulitatea relativ ă poate fi invocat ă doar de subiectul de
drept care justific ă încălcarea unui drept. Ac țiunea în
anulabilitate este supus ă prescrip ției extinctive (art. 9 din
Decretul nr. 167/1958). Ea poate fi confirmat ă ulterior
încheierii actului juridic.
Reținem că nulitatea absolut ă sancționează
nerespectarea, cu ocazia încheier ii actului juridic, a unor norme
juridice care privesc intere sul general, în timp ce nulitatea
relativă sancționează, de principiu, neresp ectarea, la încheierea
unui act juridic, a unei norme juridice care se refer ă la interesul
individual, particular.
Consecințele juridice ale aplic ării sancțiunii nulit ății
poartă denumirea de efecte ale nulit ății.
Dacă actul juridic este lovit de nulitate, raportul juridic
prezervat prin acel act este desfiin țat.
Nulitatea produce efecte juri dice atât pentru viitor cât
și pentru trecut.

294 Un alt efect al nulit ății actului juridic îl reprezint ă
repunerea p ărților în situa ția anterioar ă – restitutio in
integrum.
Anularea actului juridic ini țial implic ă și anularea
actului juridic subsecvent.
Principiul validit ății aparen ței în drept – error
communis facit jus.

295

CAPITOLUL V

RESPONSABILITATEA / R ĂSPUNDEREA JURIDIC Ă

296 Răspunderea juridic ă constituie obiect de studiu pentru
toate ramurile științelor juridice: știința dreptului penal; știința
dreptului civil; știința dreptului administrativ etc.
De asemenea, institu ția răspunderii juridice este studiat ă
și de știința juridică generală cunoscut ă sub denumirea Teoria
generală a Dreptului. (Introducer e în studiul dreptului).
Această instituție este extrem de vast ă. Ea constituie,
probabil, cea mai fascinant ă parte a științei dreptului.
Apropierea noastr ă de aceast ă instituție juridică nu se face
cu intenția unei trat ări exhaustive. Demersul nostru se va
concretiza în punctarea câto rva chestiuni relative la
răspunderea juridic ă.
Ce înseamn ă „a răspunde” ? Sub aspect juridic,
răspunderea presupune constatarea vinov ăției unui subiect de
drept care a s ăvârșit o faptă ilicită.
În aceste condi ții, respectivul subiect de drept devine
responsabil , adică răspunzător pentru fapta sa.
Obiectivarea și concretizarea r ăspunderii juridice se
realizează prin responsabilizarea unei persoane.
În dreptul contemporan nu este permis ă tragerea la
răspundere a unui subiect de drept decât în urma dovedirii unor
acuzații aduse acestuia. Desigur sunt și excepții – răspunderea
obiectivă fără culpă – dar acestea nu fac altceva decât s ă
confirme regula.
Răspunderea juridic ă, în general, prezint ă evidente
asemănări cu alte forme de r ăspundere: r ăspunderea etic ă
(morală), răspunderea politic ă și răspunderea pentru înc ălcarea
normelor religioase.
Aceasta deoarece și Dreptul și Politica și Religia fac parte
din sistemul societar (social) global. Totu și, cele mai strânse
conexiuni exist ă între răspunderea juridic ă și răspunderea
etică (morală).

297 Dacă răspunderea juridic ă se manifest ă prin aplicarea
unei sanc țiuni sau prin obligarea la repararea unui prejudiciu,
răspunderea moral ă se raporteaz ă la modalitatea reprobabil ă
în care grupul social determinat prive ște fapta ilicit ă și pe
autorul ei. Totodat ă, răspunderea moral ă se refer ă și la
posibilul regret resim țit de autorul faptei prejudiciabile.
Răspunderea juridic ă este instituit ă de autorit ățile publice
în timp ce r ăspunderea moral ă presupune reac ția colectivit ății
sociale.
După modesta noastr ă părere, nici una din cele dou ă
forme de r ăspundere (juridic ă, respectiv moral ă) nu este
subordonat ă în raport cu cealalt ă.
Răspunderea moral ă este mai veche decât r ăspunderea
juridică. De altfel, Dreptul î și trage seva din moral ă (etică).
Pe de alt ă parte, răspunderea juridic ă fiind consacrat ă
legislativ este mai energic ă și are o finalitate clar conturat ă.

Scurte referiri la di feritele forme ale r ăspunderii juridice
consacrate de științele juridice de ramur ă

Vom analiza în continuare câteva forme de r ăspundere
juridică, respectiv: răspunderea juridic ă civilă, cu cele dou ă
ramuri ale sale delictuală și contractual ă; răspunderea
juridică penală; răspunderea juridic ă contraven țională și
răspunderea juridic ă disciplinar ă.

I. Răspunderea juridic ă civilă
Răspunderea juridic ă civilă se prezint ă sub două aspecte:
o răspundere de drept comun, general ă denumită răspundere
civilă delictual ă și o răspundere special ă, derogatorie,
cunoscută sub numele de răspundere civil ă contractual ă.

298
A). Răspunderea civil ă delictual ă
Amintim c ă răspunderea civil ă delictuală are două funcții
esențiale: funcția educativ-preventiv ă și funcția reparatorie.
Răspunderea civil ă delictuală prezintă mai multe feluri:
*. răspunderea pentru fapta prop rie (art. 998 – art. 999
Cod Civil);
*. răspunderea pentru fapta alte i persoane care cuprinde:
răspunderea p ărinților pentru faptele ilicite s ăvârșite de copiii
lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod Civil); r ăspunderea
comitenților pentru faptele prepu șilor lor (art. 1000 alin. 3 Cod
Civil) și răspunderea institutorilor și a meșteșugarilor pentru
faptele ilicite s ăvârșite de elevii și ucenicii lor (art. 1000 alin. 4
Cod Civil);
*. răspunderea pentru lucruri, edificii și animale care
subsumeaz ă: răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate
de lucrurile aflate în paza sa juridic ă (art. 1000 alin. 1 Cod
Civil); răspunderea pentru prejudicii le cauzate de animalele
aflate în paza juridic ă a unui subiect de drept (art. 1001 Cod
Civil) și răspunderea proprietarului unui edificiu pentru
prejudiciul generat prin ruina acestuia sau ca urmare a unui
viciu de construc ție (art. 1002 Cod Civil).

Condițiile răspunderii civile delictuale prin fapta
proprie
Prejudiciul – poate fi material sau moral. Acesta const ă
în rezultatul negativ suferit de o persoan ă ca urmare a s ăvârșirii
faptei ilicite de c ătre o altă persoană.
Prejudiciul trebuie să fie cert, s ă nu fi fost reparat înc ă
și să fie actual.
Fapta ilicit ă – este orice fapt ă prin care, înc ălcându-se
legislația în vigoare sunt cauzate pr ejudicii dreptului subiectiv
aparținând unei persoane. Fapta ilicit ă poate consta fie într-o

299 acțiune (comisiune), fie printr-o inac țiune (omisiune).
Ilicitatea faptei presupune c ă aceasta este contrar ă legii.
Raportul de cauzabilitate – dintre fapta ilicit ă și
prejudiciu – const ă în legătura de determinare între cauz ă (fapta
ilicită) și efectul cauzei (prejudici ul material sau moral
generat).
Doctrina juridic ă civilă consacră mai multe sisteme
pentru determinarea raportului de cauzalitate: sistemul cauzei proxime; sistemul cauzei ad ecvate (tipice); sistemul
echivalen ței condițiilor (teoria condi ției sine qua non); sistemul
cauzalității necesare și sistemul indivizibilit ății cauzei cu
condițiile.
Culpa (vinov ăția) – constă în atitudinea subiectiv ă pe
care autorul faptei ilicite a avut-o fa ță de faptă și de urmările
acesteia, în momentul s ăvârșirii faptei ilicite.
Este o condi ție subiectiv ă formată din doi factori: factorul
intelectiv (inteligen ța) și factorul volitiv (voin ța).
Culpa civil ă – prin asimilare cu vinovăția penal
ă –
comportă două forme – intenția și culpa , fiecare având câte
două modalități: intenție directă, intenție indirect ă, culpă cu
previziune și culpă fără previziune.
Dar în Dreptul penal exist ă și forme de vinov ăție a
praeterinten ției, desigur aplicabil ă și în domeniul r ăspunderii
civile delictuale.
Autorul faptei ilicite r ăspunde și pentru forma de
vinovăție cea mai u șoară. El trebuie s ă dispună de capacitate
delictuală.
Răspunderea pentru fapta altei persoane
*. Răspunderea p ărinților pentru faptele copiilor minori
Se fundamenteaz ă pe o prezum ție de culpabilitate a
părinților în modul de cre ș
tere și educare a copiilor.

300 Această prezumție poate fi r ăsturnată dacă părinții dovedesc
că au fost în imposibilitate obiectiv ă de a împiedica faptul
prejudiciabil. În lipsa unei asemenea proba țiuni părinții vor
răspunde în solidar pentru pagube le cauzate de copiii lor.
Pentru angajarea acestei forme de r ăspundere civil ă delictuală
indirectă trebuie să fie îndeplinite, în mod cumulativ, dou ă condiții:
– copilul să fie minor;
– copilul să aibă locuința la părinții săi.
Referitor la prima condi ție, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod
Civil se aplic ă doar dacă copiii, la data s ăvârșirii faptei, erau minori.
Răspunderea p ărinților este angajat ă indiferent dac ă minorul este
lipsit de capacitate de exerci țiu (până la 14 ani) sau dac ă minorul
dispune de capacitate de exerci țiu restrâns ă (între 14 și 18 ani).
Referitor la a doua condi ție, în literatura juridic ă civilă au fost
date multiple interpret ări, datorit ă faptului c ă nu întotdeauna
locuința minorului coincide cu domiciliul s ău legal.
Art. 100 alin. 1 din Codul familiei prevede c ă minorul
locuiește cu părinții săi, iar art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954,
privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice, dispune: „
domiciliul minorului este la p ărinții săi sau la acela dintre p ărinți la
care locuie ște în mod statornic”.
Este posibil ca minorul s ă aibă locuința la o terță persoană,
deși domiciliul s ău legal rămâne, pe mai departe, la p ărinții săi.
Dacă domiciliul minorului nu coincide cu locuin ța sa, în
cazul răspunderii civile delictuale a p ărinților se va avea în vedere
locuința, nu domiciliul.

*. Răspunderea comiten ților pentru faptele prepu șilor lor
Această formă de răspundere civil ă delictual ă indirectă,
pentru fapta altei persoane, este reglementat ă în dispozi țiile art.
1000 alin. 3 Cod Civil.
Literatura juridic ă civilă și jurispruden ța au „definit”
noțiunile de comitent și prepus.

301 Elementul central, fundamental în definirea calit ăților de
comitent și de prepus îl constitu ie raportul de prepu șenie (de
subordonare) care trebuie s ă existe între cele dou ă persoane,
raport în virtutea c ăruia o persoan ă (comitentul) încredin țează
altei persoane (prepusul) anumite atribu ții pe care trebuie s ă le
exercite în limitele func ției, a însărcinării dată de comitent.
Comitentul are dreptul de a îndruma și obligația de a
supraveghea și controla activitatea prepusului.
Raportul de prepu șenie rezult ă, de principiu, dintr-un
contract de munc ă încheiat între comitent (angajator) și prepus
(angajat).
Există și raporturi de prepu șenie care nu izvor ăsc din
contractul de munc ă. Astfel, de exemplu, poate exista un raport
de prepușenie între școală și elev sau între p ărinte și copilul s ău.
Raportul de prepu șenie se stabile ște în func ție de faptul
existenței unei încredin țări a unei func ții de către o persoan ă
către altă persoană, fapt ce creeaz ă raportul de subordonare a
prepusului fa ță de comitent.
Fundamentarea r ăspunderii comitentului are în vedere, în
principal, trei teze:
– întemeierea r ăspunderii comiten ților pe ideea unei
prezumții de culp ă. Aceasta întrucât comiten ții nu au înl ăturat
posibilitatea producerii de c ătre prepus a fa ptei ilicite
generatoare de prejudicii. Prin cipalul neajuns al acestei teorii
constă în imposibilitatea explic ării admisibilit ății unei acțiuni în
regres formulat ă de comitent în contra dictoriu cu prepusul s ău,
în vederea recuper ării despăgubirilor pl ătite victimei;
– întemeierea r ăspunderii comiten ților pe ideea de risc.
Întrucât comitentul beneficiaz ă în mod direct de rezultatele
activității prepusului, trebuie s ă suporte, în mod firesc, și
eventualele pagube generate de prepusul s ău terțelor subiecte
de drept cu ocazia exercit ării funcțiilor încredin țate. Și această
teorie în formele sale – risc de activitate și risc de profit – nu

302 explică aptitudinea comitentului de a se întoarce împotriva
prepusului, prin ac țiune în regres, prepusul fiind cel care, pân ă
la urmă, este singurul care trebuie s ă răspundă;
– fundamentarea r ăspunderii comiten ților pe ideea de
garanție față de victima prejudiciului este îmbr ățișată de
majoritatea doctrinarilor și este larg acceptat ă de jurispruden ță.
Ideea de garan ție justific ă atât dreptul victimei de a se
îndrepta împotriva comite ntului pentru a fi desp ăgubită, cât și
dreptul comitentului de a se întoarce cu ac țiune în regres
împotriva prepusului, în vederea recuper ării despăgubirilor
achitate victimei.
Reținem că în legătură cu fundamentarea r ăspunderii
comitenților pe ideea de garan ție, în doctrina juridic ă s-au
conturat dou ă concepții: concepția garan ției obiective și
concepția garanției subiective .
Aceasta din urm ă este acceptat ă, în ultimul timp, ca temei
al răspunderii civile de lictuale a comiten ților pentru faptele
prepușilor.
Condițiile generale ale r ăspunderii comiten ților sunt
identice cu cele necesar e pentru angajarea r ăspunderii pentru
fapta proprie. Ele trebuie s ă fie întrunite cumulativ în persoana
prepusului: fapta ilicit ă generatoare de prejudicii, prejudiciul,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicit ă și prejudiciu și culpa
(vinovăția) prepusului.
Condițiile speciale ale r ăspunderii comiten ților sunt:
existența raportului de prepu șenie și prepusul s ă săvârșească
fapta în func țiile încredin țate.
Reglementarea r ăspunderii comitent ului întemeiat ă pe
ideea de garan ție acordat ă terțelor persoane ofer ă posibilitatea
victimei de a urm ări pentru recuperarea pagubei provocate, fie
pe comitent, fie pe pr epus, fie pe comitent și prepus, deodat ă
sau succesiv.

303 Deși răspunderea comitentul ui se fundamenteaz ă pe
ideea de garan ție acordat ă de comitent ter țului prejudiciat,
comitentul nu este asimilat fidejusorului.
Comitentul nu poate invoc a în raport cu victima
beneficiul de diviziune și nici beneficiul de discu țiune.
Comitentul r ăspunde în mod similar cu prepusul, iar victima se
poate îndrepta direct îm potriva comitentului de și prepusul este
solvabil.
Comitentul nu poate invo ca beneficiul de discu țiune,
solicitând victimei s ă se îndrepte mai întâi împotriva prepusului
și numai dac ă prepusul este insolvabil s ă-i solicite lui
acoperirea prejudiciului.
*. Răspunderea institutorilor (profesorilor) pentru
faptele elevilor și a meșteșugarilor pentru faptele ucenicilor
Este o alt ă formă de răspundere civil ă indirectă, pentru
fapta altei persoane. R ăspunderea profesorilor, înv ățătorilor și
meșteșugarilor se întemeiaz ă pe o prezum ție de culp ă a acestora
pentru neîndeplinir ea în mod corespunz ător a obliga ției de
supraveghere a elevilor și ucenicilor.
Prezumția de culp ă instituit ă
este relativ ă și, în
consecință, poate fi comb ătută de profesor, înv ățător sau
meșteșugar dac ă probeaz ă că nu a putut împiedica faptul
prejudiciabil.
Condițiile generale ale acestei forme de r ăspundere
pentru fapta altei persoane sunt identice cu condi țiile generale
ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: fapta
ilicită generatoare de prejudiciu, prejudiciul, raportul de
cauzalitate între fapta ilicit ă și prejudiciu și culpa (vinov ăția).
Condițiile speciale sunt urm ătoarele:
*. autorul faptei ilicite ge neratoare de prejudicii s ă aibă
calitatea de elev sau ucenic și să fie minor;

304 *. fapta ilicit ă generatoare de prejudicii s ă fi fost
săvârșită în timpul cât elevul sau ucenicul se afl ă sub
supravegherea profesorului, înv ățătorului sau me șteșugarului.
Dacă condițiile sunt îndeplinite, victima are dreptul s ă
acționeze în judecat ă fie pe profesor, înv ățător sau me șteșugar,
fie pe elev sau ucenic, în vederea recuper ării prejudiciului.
Dacă profesorul, înv ățătorul sau me șteșugarul a
despăgubit victima pentru prejudiciul generat prin fapta
elevului sau a ucenicului, se poate îndrepta cu ac țiune în regres,
fie împotriva elevului sau ucenicului, fie împotriva p ărinților
acestuia.
În măsura în care profesorul, înv ățătorul sau me șteșugarul
este exonerat de r ăspundere, victima se poate îndrepta
împotriva elevului sau ucenicului sau împotriva p ărinților
acestuia.
În acest caz, r ăspunderea p ărinților are un caract er subsidiar.
Răspunderea pentru lucruri, edificii și animale

*. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucrurile aflate în paza juridic ă a subiectului de drept

Art. 1000 alin. 1 Cod Civil consacr ă această formă de
răspundere. Paza juridic ă a lucrurilor o are, de principiu,
proprietarul acestora, dar ea poate apar ține și titularilor
dezmembr ămintelor dreptului de proprietate privat ă (uzufruct,
servitute etc.) ori chiar detentor ilor precari (tit ularii posesiei
lucrului).
Fundamentul acestei forme de r ăspundere se reg ăsește în
ideea de garan ție. Este o r ăspundere obiectiv ă, fără culpă,
întemeiată pe relația cauzată dintre „activitatea” defectuoas ă a
lucrului și prejudiciul generat. Nu intereseaz ă dacă păzitorul
juridic al lucrului are sau nu are o culp ă.

305 *. Răspunderea pentru prejudiciile generate de
animalele aflate în paza juridic ă a unui subiect de drept
Această formă de răspundere este consacrat ă în
dispozițiile art. 1001 Cod Civ il. Textul se refer ă la animalele
domestice.
Subiectul de drept – persoan ă fizică sau persoan ă juridică
– care are paza juridic ă a animalului este, de regul ă,
proprietarul. Paza juridic ă poate apar ține și persoanei care se
folosește de animal.
Textul se refer ă la paza juridic ă. Există însă situații în
care anumite persoane au doar paza material ă a animalului; este
cazul paznicului sau depozitarului animalului. Neavând paza juridică aceste persoane nu vor r ăspunde în temeiul art. 1001
Cod Civil. Ele îns ă răspund, sub aspect civi l delictual, în baza
art. 998 – 999 Cod Civil.
Această formă de răspundere se întemeiaz ă pe prezum ția
legală absolută de culpă în supraveghere.
Credem c ă fundamentarea corect ă a acestei r ăspunderi o
constituie ideea de garan ț
ie acordat ă victimei pentru
eventualele prejudicii generate de animalul aflat sub paz ă
juridică a unui subiect de drep t care, devine astfel, r ăspunzător
în raport cu victima.
*. Răspunderea proprietarului unui edificiu pentru
prejudiciul generat prin ruina acestuia sau ca urmare a
unui viciu de construc ție
Textul art. 1002 din Codul Civil prevede aceast ă formă de
răspundere civil ă delictuală.
Răspunderea apar ține proprietarului edificiului, dac ă din
cauza neîndeplinirii obliga ției de între ținere a construc ției ori
din cauza unui viciu de construc ție s-a realizat fa ptul material al
dărâmării construc ției. Aceast ă formă de răspundere se

306 antreneaz ă doar dac ă ruina edificiului a cauzat un prejudiciu
unei terțe persoane.
Răspunderea se fundamenteaz ă pe ideea garan ției legale,
în sensul c ă, prin lege, proprietarul edificiului ruinat este
obligat în raport cu ter ța persoan ă prejudiciat ă.
B). Răspunderea civil ă contractual ă
Răspunderea civil ă contractual ă constituie – dup ă cum
am amintit anterior – o r ăspundere juridic ă civilă derogatorie,
specială în raport cu r ăspunderea civil ă delictual ă care
constituie dreptul comun, în materia r ăspunderii juridice civile.
Ca și în cazul r ăspunderii civile delictuale, și la
răspunderea civil ă contractual ă vom aborda doar câteva
chestiuni de princi piu. Lucrarea de fa ță nu ne permite tratarea
in extenso a r ăspunderii juridice, indiferent de formele acesteia.
Aceasta datorit ă faptului c ă nu intereseaz ă decât abordarea
„fenomenului juridic” concretizat în r ăspunderea juridic ă.
Analiza în concret a institu țiilor juridice este realizat ă tocmai în
scopul contur
ării fenomenului juridic corespunz ător.
Condițiile răspunderii civile contractuale
Sintetic, aceste condi ții sunt: fapta ilicit ă, prejudiciul
generat, raportul cauzal dintre fapta ilicit ă și prejudiciu și culpa
debitorului.
Fapta ilicit ă – constă în neexecutarea – în sens larg – a
obligației contractuale care presupune urm ătoarele: neexecutarea
obligației, stricto sensu, executarea necorespunz ătoare a obliga ției
sau cu executarea cu întârziere a obliga ției contractuale.
Neexecutarea propriu-zis ă a obliga ției contractuale –
în sens restrâns – constă în abținerea total ă sau parțială de a
îndeplini obliga ția asumat ă prin contract.
Executarea necorespunz ătoare a obliga ției – presupune
faptul că debitorul î și execută îndatorirea stabilit ă în contract,

307 dar nu respect ă anumite condi ții legate de calitatea sau de
natura presta ției.
Aceste dou ă modalități de realizare – in concreto – a
faptei ilicite d ă dreptul creditorului, în calitatea sa de subiect
activ, să solicite daune – interese compensatorii.
Executarea cu întârziere a obliga ției contractuale –
implică o executare efectiv ă a obliga ției de către debitor, dar
după împlinirea termenului prev ăzut în contract.
În această situație creditorul poate pr etinde acordarea de
daune – interese moratorii.
Dacă daunele – interese compensatorii înlocuiesc
executarea efectiv ă a obliga ției, daunele – interese moratorii
sunt datorate dar debitorul trebuie s ă execute întocmai și
obligația contractual ă asumată.
Prejudiciul – presupune generarea unei pagube ca
urmare a neexecut ării obliga țiilor contractuale , în sens larg.
Prejudiciul trebuie s ă fie cert, actual și previzibil.
Raportul de cauzalitate – constituie leg ătura de
determinare dintre neexecutar ea, în sens larg, a obliga ției
contractuale și prejudiciul generat creditorului. În materia
răspunderii civile contractuale există o prezum ție de
cauzalitate , în sensul c ă prejudiciul este întotdeauna – cu
excepțiile de rigoare, desigur – re zultatul, efectul negativ al
neexecutării obliga ției contractuale, în sens larg (adic ă
rezultatul faptei ilicite).
Culpa debitorului (vinov ăția) – reprezint ă elementul
subiectiv care a genera t controverse în doctrin ă. S-a apreciat c ă
în cazul r ăspunderii civile contract uale nu este necesar ă
cercetarea culpei deoarece vinov ăția debitorului nu constituie o
condiție de existen ță a acestei forme de r ăspundere civil ă.
Într-adevăr, în situația obliga țiilor de rezultat, culpa
fiind prezumat ă, simpla neexecutare a obliga ției contractuale
declanșează răspunderea civil ă contractual ă.

308 La obligațiile de mijloace însă vinovăția debitorului
trebuie cercetat ă de instan ță, în fiecare caz concret în parte.
Aici culpa nu mai este prezumat ă și ea apare clar, fără echivoc
ca o condi ție a răspunderii contractuale.

Evaluarea daunelor – interese
Evaluarea daunelor – interese poate fi: judiciară,
convențională sau legală.
*. Evaluarea judiciar ă – se realizeaz ă de către instan ța
de judecat ă civilă, avându-se în vedere repararea integral ă a
prejudiciului generat.
Daunele – interese compensatorii trebuie s ă cuprindă atât
pierderea efectiv produs ă (damnum emergens) cât și profitul
nerealizat (lucrum cessans).
*. Evaluarea conven țională – se bazeaz ă, cum indic ă și
denumirea, pe conven ția părților. Părțile pot conveni asupra
cuantumului desp ăgubirilor, dup ă ce prejudiciul a fost generat.
Dar părțile pot conveni asupra cuantumului acestor
despăgubiri chiar și înaintea producerii pr ejudiciului. Aceast ă
convenție este denumit ă clauză penală. Cuantumul
despăgubirilor indicate în clauza penal ă nu poate fi modificat
de instanța de judecat ă civilă.
Unica situa ție în care cuantumul desp ăgubirilor stabilit în
clauza penal ă poate fi mic șorat de instan ța de judecat ă civilă
este în ipoteza în ca re a fost executat ă în parte obliga ția
asumată prin contract.

*. Evaluarea legal ă
În ipoteza în care debitorul datoreaz ă o sumă de bani
daunele – interese compensator ii în mod firesc nu se mai pot
plăt i . A r f i a b s u r d s ă se înlocuiasc ă obligația remiterii unei
sume de bani cu obliga ția – de alt ă natură – de a remite suma
respectivă!!!

309 Daunele – interese moratorii se pot acorda, aplicându-se
regulile prev ăzute de art. 1088 – art. 1089 Cod Civil. Astfel:
– creditorul nu trebuie s ă facă dovada existen ței și a
întinderii prejudiciului rezultat din întârzierea execut ării
obligației contractuale;
– daunele – interese moratorii se datoreaz ă de la data
introducerii cererii de chemare în judecat ă. În cazul obliga ției
constând în sume de bani, nu se acord ă daune – interese
moratorii de la data înaint ării notificării către debitor;
– daunele – interese moratorii nu pot fi mai mari decât
dobânda legal ă [art. 1088 alin. 1 din Codul Civil]. Practic,
daunele – interese moratorii sunt evaluate de lege;
– daunele – interese moratorii se calculeaz ă asupra sumei
datorate; ele nu pot fi pe rcepute în mod anticipat.

II. Răspunderea juridic ă penală
Această formă de răspundere juridic ă prezintă o
importanță deosebit ă. Aceasta întrucât r ăspunderea juridic ă
penală constituie cea mai retributiv ă, penitivă și represiv ă
formă de răspundere din întregul sistem juridic.

Principiile r ăspunderii juridice penale
Acestea sunt urm ătoarele:
1. – infracțiunea reprezint ă singurul temei al r ăspunderii
juridice penale;
2. – legalitatea r ăspunderii juridice penale;
3. – răspunderea juridic ă penală este o r ăspundere
subiectivă, întemeiat ă pe vinovăția făptuitorului;
4. – personalitatea r ăspunderii juridice penale;
5. – unicitatea r ăspunderii juridice penale;
6. – individualizarea r ăspunderii juridice penale;
7. – inevitabilitatea r ăspunderii juridice penale;
8. – promptitudinea r ăspunderii juridice penale.

310
Ne vom m ărgini de a puncta câteva chestiuni relative la
fiecare principiu în parte.
1. Infracțiunea constituie unicul temei al r ăspunderii
juridice penale fapt ce determin ă existența raportului juridic
penal de conflict (de contradic ție). Nu este permis ă aplicarea
analogiei. Pentru a constitui infrac țiune fapta trebuie s ă prezinte
pericol social, s ă fie săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de
legea penal ă.
2. Legalitatea r ăspunderii juridice penale se asigur ă prin:
incriminarea ca infrac țiuni a faptelor care prezint ă pericol
social deosebit; stabilirea sistemului sanc țiunilor penale etc.
Izvorul acestui principiu se reg ăsește în principiul legalit ății
incriminării, a răspunderii penale și a sancțiunii de drept penal.
3. Pentru a exista infrac țiunea trebuie ca fapta, în
materialitatea ei, s ă fie săvârșită cu forma de vinov ăție
prevăzută de lege. Vinov ăția concretizat ă în elementul subiectiv
formează latura subiectiv ă a infracțiunii, care al ături de latura
obiectivă formează conținutul constitutiv al infrac țiunii.
În lipsa oric ărui element constitutiv, inclusiv a laturii
subiective, nu exist ă întrunit în integralitatea sa con ținutul
constitutiv al infrac țiunii. În consecin ță, nu exist ă infracțiunea.
Cel mult putem vorbi de o fapt ă prevăzută de legea penal ă dar
nu de o infrac țiune.
4. Răspunderea juridic ă penală este o răspundere strict
personală. Pentru infrac țiunea săvârșită trebuie s ă răspundă
doar autorul / coautorii și respectiv instigatorii și complicii.
Deci, răspunderea juridic ă penală este întotdeauna o r ăspundere
pentru fapta proprie.
5. Unicitatea r ăspunderii juridice penale se relev ă, în
mod concret, în faptul c ă un subiect da drept care a s ăvârșit o
infracțiune nu poate fi tras la r ăspundere juridic ă penală decât o
singură dată.

311 Acest principiu reprezint ă materializarea principiului
autorității de lucru judecat pe planul r ăspunderii juridice penale.
Art. 10 alin. 1 lit. „j” din Codul de procedur ă penală prevede c ă
acțiunea penal ă nu poate fi pus ă în mișcare, iar când a fost pus ă
în mișcare nu mai poate fi exercitat ă dacă „există autoritate de
lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dac ă faptei
definitiv judecate i s-ar da o alt ă încadrare juridic ă”.
6. Individualizarea r ăspunderii juridice penale const ă în
evaluarea pericolului social, at ât cel generic (abstract) cât și cel
specific (concret), pentru a se putea determina natura sanc țiunii
ce urmeaz ă a fi aplicat ă și cuantumul acesteia.
Individualizarea r ăspunderii juridice este: legală – când
este realizat ă de legiuitor prin stabilirea pedepselor, în natura
lor, dar și a minimelor și maximelor speciale ale acestora;
judiciară – realizat ă de instan ța de judecat ă penală prin
alegerea sanc țiunii și determinarea în concret a cuantumului
acesteia și judiciar – administrativ ă – care se realizeaz ă în
cursul execut ării pedepsei și se referă la regimurile de executare
a pedepselor privative de libertate. Rolul hot ărâtor în cadrul
individualiz ării judiciar – administrative revine judecătorului
delegat pentru executarea pede pselor privative de libertate
și respectiv instan ței de judecat ă penale. (art. 18 – 28 raportat
la art. 6 din Legea priv ind executarea pedepselor și a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
7. Inevitabilitatea r ăspunderii juridice penale se
manifestă în sensul c ă orice subiect de drept care a înc ălcat
legea penal ă săvârșind o infrac țiune trebuie s ă fie supus
răspunderii juridice penale. Nici o persoan ă aflată în conflict cu
legea penal ă nu poate evita aceast ă formă de răspundere.
Rolul acestui principiu este de a-i determina pe cei tenta ți
să săvârșească infracțiuni să renunțe la punerea în practic ă a
ideilor lor periculoase pentru so cietate. Este vorba practic de
acea respectare a normei juridice (mai ales penal ă) nu din

312 convingere ci din teama de consecin țele faptei poten țial
săvârșite.
8. Promptitudinea r ăspunderii juridi ce penale asigur ă
finalitate legii penale. Cu cât autorii și ceilalți participan ți la
comiterea unei infrac țiuni sunt descoperi ți și condamna ți mai
rapid cu atât victimele infrac țiunilor vor fi satisf ăcute, iar
potențialele victime percep promptitudinea r ăspunderii juridice
penale ca pe un sentiment și, mai ales, ca o garan ție de
securitate social ă. Și potențialii infractori sunt, desigur,
descuraja ți prin aplicarea acestui principiu în sensul c ă ei vor
percepe mai pregnant starea de punitivitate, de represivitate manifestat ă pe planul dreptului penal, ca o reac ție puternic ă,
energică a statului, ca reprezentant al întregii societ ăți.

Etapele r ăspunderii juridice penale

Etapele răspunderii juridice penale sunt urm ătoarele:
*. Etapa cuprins ă între momentul s ăvârșirii infrac țiunii și
momentul începerii urm ăririi penale. În cadrul acestei etape se
identifică f
ăptuitorul / f ăptuitorii, se verific ă dacă fapta
săvârșită are sau nu are caracter penal și se verific ă existența
temeiului tragerii la r ăspundere juridic ă penală;
*. Etapa cuprins ă între momentul începerii urm ăririi
penale și până la finalizarea acestei urm ăriri. În aceast ă etapă se
pot lua m ăsuri de constrângere: re ținerea, arestarea preventiv ă,
obligarea de a nu p ărăsi localitatea etc., conform normelor
Codului de procedur ă penală. Prezum ția de nevinov ăție a
făptuitorului, devenit învinuit sau chiar inculpat, se men ține;
*. Etapa cuprins ă între terminarea urm ăririi penale și
sesizarea instan ței de judecat ă penale, pe de o parte și
rămânerea definitiv ă a hotărârii judec ătorești penale. Se
desfășoară în fața instanței de judecat ă competent ă să judece

313 cauza în prim ă instanță și, în mod facultativ, în fa ța instanței
de apel sau / și de recurs.
Cel mai important aspect este legat de momentul
rămânerii definitive a hot ărârii pronun țate. Din acest moment
prezumția de nevinov ăție înceteaz ă.
*. Etapa cuprins ă între începerea execut ării pedepsei și
momentul la care pedeapsa a fost executat ă sau considerat ă ca
fiind executat ă.
*. Etapa cuprins ă între momentul finaliz ării execut ării
pedepsei și momentul în care intervine ori se pronun ță
reabilitarea. Aceasta deoarece prin reabilitarea de drept sau
judecătorească înceteaz ă toate dec ăderile și interdic țiile sau
incapacitățile rezultate din condamnarea penal ă (art. 133 Cod
penal raportat la art. 134 – 135, ambele din Codul penal).

Cauzele care înl ătură răspunderea juridic ă penală
Cauzele care înl ătură răspunderea juridic ă penală sunt
următoarele: amnistia; prescrip ția răspunderii penale; lipsa
plângerii prealabile sau retragerea acesteia; împ ăcarea
părților și cauzele generale și cele speciale de nepedepsire.

*. Amnistia
Amnistia constituie un act de clemen ță, o iertare a
persoanelor care au s ăvârșit anumite infrac țiuni, într-o perioad ă
determinat ă de timp.
Ea nu se poate aplica decât infrac țiunilor săvârșite până la
data adopt ării actului prin care se acord ă.
Amnistia are ca efect înl ăturarea răspunderii juridice
penale în cazul în care intervine înainte de pronun țarea hotărârii
de condamnare. Ea nu ar e nici un efect asupra m ăsurilor de
siguranță și a măsurilor educative.
De asemenea, amnistia nu produce efete juridice cu
privire la consecin țele de natur ă civilă rezultate din infrac țiune.

314 *. Prescripția răspunderii juridice penale
Prescripția răspunderii juridice penale reprezint ă o cauză
care înlătură răspunderea penal ă pentru s ăvârșirea unei
infracțiuni, din cauza curgerii unui interval de timp de la data
săvârșirii faptei prev ăzute de legea penal ă.
Prescripția răspunderii juridice penale are ca efect
înlăturarea răspunderii penale pentru infrac țiunea săvârșită, cu
excepția infracțiunilor contra p ăcii și omenirii, deoarece aceste
infracțiuni sunt imprescriptibile.
La împlinirea termenului prev ăzut de lege pentru
intervenirea prescrip ției răspunderii juridice penale, organul
judiciar penal nu mai are posibilitatea aplic ării nici unui fel de
sancțiune penal ă.
*. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia.
Pentru anumite categorii de infrac țiuni, care prezint ă un
grad scăzut de pericol social, punerea în mi șcare a ac țiunii
penale se realizeaz ă la plângerea prealabil ă a persoanei
vătămate. (art. 279 Cod procedur ă penală).
În aceste situa ții plângerea prealabil ă reprezint ă o
instituție juridică cu dublă natură: penală și procesual penal ă.
Lipsa plângerii prealab ile în cazul infrac țiunilor pentru
care tragerea la r ăspundere juridic ă penală se realizeaz ă doar în
baza ei, înl ătură răspunderea juridic ă penală.
Faptic este posibil ca persoana v ătămată prin infrac țiune
să nu fi formulat o plângere prealabil ă.
Este însă posibil ca s ă se considere c ă nu există plângerea
prealabilă și în ipoteza în care re spectiva plângere a fost
formulată cu nerespectarea dispozi țiilor legale.
Retragerea plângerii prealabile implic ă existen ța
plângerii, formulat ă în termen și cu respectarea condi țiilor
legale.

315 Ea reprezint ă o manifestare de voin ță unilateral ă prin
care partea v ătămată dispune asupra plângerii în sensul c ă ea
renunță la plângerea prealabil ă.
Retragerea plângerii prealabile trebuie s ă intervină până
la pronun țarea unei hot ărâri penale definitive.
Atât lipsa plângeri i prealabile cat și retragerea acesteia
determină înlăturarea răspunderii juridice penale. Aceasta în
sensul că deși din probe ar putea rezulta existen ța faptei, a
făptuitorului și a vinov ăției acestuia, nu se va aplica
inculpatului nici o sanc țiune de drept penal.

Împăcarea părților:
Reprezint ă tot o cauz ă de înlăturare a răspunderii juridice
penale, aplicabil ă la infrac țiunile pentru care tragerea la
răspundere penal ă se realizeaz ă la plângerea prealabil ă a
persoanei v ătămate.
Împăcarea trebuie s ă fie personal ă, explicit ă, totală,
necondiționată și definitiv ă. Ea trebuie s ă intervină până la
rămânerea definitiv ă a hotărârii judec ătorești.
Împăcarea părților fiind total ă și necondi ționată înlătură
nu doar răspunderea penal ă dar stinge și acțiunea civil ă.
De prisos a mai repeta c ă prin împ ăcarea părților este
înlăturată răspunderea juridic ă penală a făptuitorului.

Cauzele generale și cele speciale de nepedepsire:

Cauzele generale de nepedepsire se regăsesc în Codul
penal – partea special ă. Ele sunt: desistarea și împiedicarea
producerii rezultatului . (art. 22 Cod Penal).9

9 Se are în vedere Codul penal adoptat în 1968 și intrat în vigoare la
01.01.1969.

316 Aceste dou ă instituții juridice penale nu formeaz ă
obiectul studiului nostru.
Ele pot fi cercetate în orice cu rs sau tratat universitar de
Drept penal – parte general ă publicat de valoro șii doctrinari
penaliști din România.
Precizam c ă în cazul intervenirii desist ării ori a
împiedicării producerii rezultatului f ăptuitorul este ap ărat de
pedeapsă.
Cauzele speciale de nepedepsire – se constat ă în textele
legale incriminatoare din parte special ă a Codului penal sau din
legi speciale cu dispozi ții penale.
Astfel, în cazul infrac țiunilor de dare de mit ă, prevăzută
de art. 255 Cod penal, în alin. (3) se prevede: „Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul
de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infrac țiune.”.
În cazul infrac țiunii de m ărturie mincinoas ă, prevăzută de
art. 260 Cod penal, în alin. (2) se prevede: „Fapta prev ăzută în
alineatul precedent nu se pedepse ște dacă, în cauzele penale
mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a fi pronun țat o hotărâre sau de a se fi
dat o altă soluție ca urmare a m
ărturiei mincinoase, martorul î și
retrage m ărturia.”
Cele dou ă situații reprezint ă cauze speciale în care
făptuitorul este ap ărat de pedeapsa penal ă.
Aceasta datorit ă faptului c ă prin comportamentul adoptat,
după săvârșirea faptei prev ăzute de legea penal ă, făptuitorul
singur, fără interven ția autorit ăților etatice, și-a reconsiderat
întreaga activitate infrac țională, delimitându-se de aceasta.

III. Răspunderea juridic ă contraven țională

Constituie contraven ție fapta săvârșită cu vinov ăție,
stabilită și sancționată de lege, ordona ță, de hot ărâre

317 guvernamental ă sau de hot ărâre a consiliului local al ora șului,
municipiului, al sectorul ui municipiului Bucure ști, a Consiliului
General al mun. Bucure ști, a consiliului jude țean ori comunei.
Trăsăturile caracterist ice care rezult ă din defini ția
contraven ției sunt urm ătoarele:
– fapta este s ăvârșită cu vinovăție;
– fapta este stabilit ă și sancționată prin lege sau prin alt
act normativ – juridic inferior legii.
Fapta poate conta într-o ac țiune (comisiune) sau într-o
omisiune (inac țiune).
Conținutul constitutiv al contraven ției include: latura
obiectivă și latura subiectiv ă. Conținutul juridic al contraven ției
cuprinde: obiectul juridic, subiec ții (ca elemente preexistente),
latura obiectiv ă și latura subiectiv ă.
Obiectul juridic reprezint ă valoarea social ă, relațiile
sociale ocrotite prin preveder a faptei ca având caracter
convențional.
Subiecții sunt de dou ă categorii:
– subiectul activ – autoritatea public ă care se manifest ă
prin agentul constatator instrumentator;
– subiectul pasiv – reprezentat de persoana care a s ăvârșit
contraven ția.
Minorul sub 14 ani nu poate fi sanc ționat contraven țional.
Minorul între 14 și 18 ani poate fi sanc ționat contraven țional
dar, în acest caz, minimul și maximul amenzii contraven ționale
se reduc la jum ătate.
Latura obiectiv ă – include actul socialmente periculos
(un pericol mai redus decât la infrac țiune). Fapta , în
materialitatea ei, cum am ma i precizat anterior, poate fi
comisivă sau omisiv ă. Există contraven ții la care elementul
material este format din modalit ăți alternative, fie ac țiuni și
inacțiuni. Urmarea constă în crearea unor prejudicii materiale
sau în realizarea unei st ări de pericol în raport cu valorile

318 sociale ocrotite prin consacrarea caracterului contraven țional
al faptei. Raportul de cauzalitate se stabile ște între fapt ă și
urmarea v ătămătoare.
Sunt situa ții în care în latura obiectiv ă apar elemente
facultative care genereaz ă un conținut constitutiv l ărgit al
contraven ției: locul, timpul, modul de operare și mijloacele de
săvârșire a faptei cu caracter contraven țional.
Latura subiectiv ă sau elementul subiectiv – privește
vinovăția contravenientului. Spre deosebire de r ăspunderea
juridică penală, în cazul r ăspunderii juridice administrativ –
contraven ționale se procedeaz ă la tragerea la r ăspundere
juridică a contravenientului indiferent dac ă fapta cu caracter
contraven țional este s ăvârșită cu intenție, din culpă sau cu
praeterinten ție.
Și în cadrul laturii subiective pot exista elemente
facultative suplimentare care s ă determine un con ț
inut
constitutiv l ărgit al contraven ției. Aceste elemente sunt: scopul
și mobilul (motivul).
Când toate elementele anterior men ționate sunt întrunite
se instituie r ăspunderea juridic ă contraven țională în privin ța
persoanei care a s ăvârșit contraven ția (contravenientul).
Din anul 1865 și până la adoptarea Decretului nr.
184/1954 contraven țiile constituiau a treia categorie a
infracțiunilor. Dup ă apariția respectivului decret contraven ția a
fost scoas ă din sfera ilicitului penal și trecută în domeniul
abaterilor cu caracter administrativ.
Doctrina juridic ă administrativ ă denumește răspunderea
contraven țională și cu sintagma – r ăspundere administrativ –
contraven țională (utilizată și de noi) pentru a se indica categoric
faptul că răspunderea contraven țională aparține Dreptului
administrativ.

319 Sancțiunile contraven ționale și procedura contraven țională
pot fi cercetate în cursur ile de Drept administrativ și știința
administra ției. Acestea nu fac obiectul studiului pe care încerc ăm să
îl realizăm.

IV. Răspunderea juridic ă disciplinar ă
Este denumit ă în doctrina Dreptului administrativ și
răspunderea juridic ă administrativ – disciplinar ă.
Sediul materiei r ăspunderii juridice di sciplinare este în
Dreptul muncii.
Trăsăturile caracteristice ale r ăspunderii juridice disciplinare
le vom puncta raportându-ne la r ăspunderea disciplinar ă a
funcționarilor publici, consacrat ă de Dreptul administrativ.
Subiectul activ –al răspunderii juridice disciplinare îl
constituie angajatorul, în cazul ex aminat de noi, o autoritate public ă
concretizat ă într-un organ al administra ției publice.
Subiectul pasiv – al răspunderii juridice disc iplinare acesta
este o persoan ă fizică angajată, iar în domeniul r ă
spunderii juridice
administrativ-disciplinare este un func ționar public.
Răspunderea juridic ă disciplinar ă, cu referire expres ă la
forma prev ăzută de Dreptul administrativ, prezint ă anumite
caractere juridice proprii:
*. este angajat ă datorită încălcării unui raport juridic administrativ;
*. este o răspundere fundamentat ă pe vinovăția (culpa) făptuitorului;
*. întotdeauna subiectul activ este un organ administrativ,
parte component ă a autorității publice;
*. subiectul pasiv este determin at, propriu, având calitatea de
funcționar public.
Obiectul juridic – const ă în relațiile sociale ocrotite
referitoare la buna desf ășurare a raporturilor de serviciu.

320
Latura obiectiv ă – cuprinde cele trei elemente: actul de
conduită socialmente periculos, urmarea v ătămătoare și raportul de
cauzalitate.
Fapta ilicit ă – constă în abaterea disciplinar ă: întârzierea
sistematic ă în efectuarea lucr ărilor; neglijen ța repetată în rezolvarea
lucrărilor; absen țele nemotivate de la serviciu; nerespectarea, în
mod repetat, a programului de lucru; interven țiile sau st ăruințele
pentru solu ționarea unor cereri în afara cadrului legal; nerespectarea
secretului profesional sau a confiden țialității lucrărilor care au acest
caracter; manifest ări care aduc atingere prestigiului autorit ății sau
instituției publice în care î și desfășoară activitatea; refuzul da a
îndeplini atribu țiile de serviciu etc.
Urmarea v ătămătoare – constă fie într-un prejudiciu efectiv
creat sau, de cele mai multe ori, într-o stare de pericol pentru
valorile ocrotite prin prevederea abaterii disciplinare.
Evident, între abaterea disciplinar ă și urmarea v ătămătoare
trebuie să existe un raport cauzal.
Legea privind Statutul func ționarilor publici prevede
următoarele sanc țiuni disciplinare: mustrarea scris ă; diminuarea
drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioad ă de până la 3 luni;
suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau de
promovare în func ția publică pe o perioad ă de la un an la trei ani;
trecerea într-o func ție inferioar ă pentru o perioad ă de până la un an;
destituirea din func ție.
Constatarea abaterilor disciplinare, aplicarea și modul de
constatare a sanc țiunilor disciplinare exced cercet ării de față.
*
* *
Acestea au fost câteva chestiuni relative la r ăspunderea
juridică disciplinar ă, cu referire expres ă la forma consacrat ă de
Dreptul Administrativ, respectiv r ăspunderea juridic ă administrativ-
disciplinar ă.

321

CAPITOLUL VI

OCROTIREA VIE ȚII PRIN NORME DE DREPT

322 Art. 22 din Constitu ția României consacr ă dreptul
fundamental la via ță al persoanei. Alin. (1) prevede: „Dreptul la
viață, precum și dreptul la integritate fizic ă și psihică ale
persoanei sunt garantate”.
În lucrarea noastr ă „Drept Constitu țional. Stat și
Cetățean” – partea a II-a „ Drepturile, libert ățile și
îndatoririle fundamentale ale cet ățenilor români ”9). am
analizat acest drept f undamental al omului.
Dreptul la via ță – reprezint ă un drept natural al omului.
Așa fiind orice persoan ă fizică beneficiaz ă de acest drept
fundamental din momentul na șterii și până la survenirea
fenomenului natural al mor ții.
Pe parcursul întregii vie ți, omului îi este garantat acest
drept. Nu intereseaz ă dacă persoana fizic ă este sănătoasă sau
bolnavă, tânără sau în vârst ă, bărbat sau femeie. În acest
context trebuie privit ă dispoziția alin. (3) al art. 22 care
prevede: „Pedeapsa cu moartea este interzis ă”. Aceasta
deoarece pedeapsa cu moartea reprezint ă o încălcare a
drepturilor fundamentale ale omul ui, drepturi imprescriptibile și
cu caracter natural.
Pe planul Dreptului Civil remarc ăm că în categoria
drepturilor subiective civile, cu caracter personal – nepatrimonial sunt incluse, în primul rând, drepturile subiective referitoare la existen ța și integritatea fizic ă și morală a
subiectului de drept. Între aceste drepturi subiective rolul primordial revine dreptului la via ță al persoanei fizice.
Viața și moartea persoanei fizice reprezint ă fenomene
naturale.
Ocrotirea vie
ții prin intermediul Dreptului reprezint ă
un fenomen juridic.

9). Lucrarea “Drept Constitu țional. Stat și Cetățean” a fost publicat ă în anul
2007

323 Consacrat și recunoscut de Dreptul Constitu țional și de
Dreptul Civil, dreptul fundamental la via ță al persoanei fizice
este ocrotit, în mod deosebit, prin intermediul legii penale.
În partea special ă a Codului penal român, în cadrul
titlului II „Infrac țiuni contra persoane i”, în cap. I „Infrac țiuni
contra vie ții, integrit ății corporale și sănătății” avem sec țiunea I
intitulată „Omuciderea”. (art. 174 – art. 179 Cod penal).10).
Prin incriminarea infrac țiunilor de omor (i nclusiv calificat
și deosebit de grav), de prunc ucidere, de ucidere din culp ă și de
determinarea sau înlesnirea sinuciderii legiuitorul a urm ărit, în
mod activ, ocrotirea și protejarea dreptului la via ță, privit la
drept natural, fundamental al oric ărei persoane fizice.
Pentru a complini expunerea noastr ă vom apela la
doctrina juridic ă penală în scopul punct ării elementelor
esențiale ale infrac țiunilor men ționate anterior. Ne vom raporta
la studiile de drept penal realiz ate de marele prof. Univ. Dr.
Octavian Loghin, plecat prea curând dintre cei vii. M ărturisim
imensa datorie pe care o avem, al ături de atâtea genera ții de
juriști, față de regretatul nostru profesor.
În tratarea infracțiunilor contra vie ții vom puncta
„aspectele comune ” acestei categorii de infrac țiuni.
Obiectul juridic comun – îl reprezint ă relațiile sociale
referitoare la dreptul la via ță al persoanei fizice.
Dreptul la via ță fiind un drept personal – nepatrimonial
este un drept absolut.
În raport cu titularul acestui drept toate celelalte subiecte
de drept au obliga ția negativ ă, generală și universal ă de a se
abține de a aduce atingere dreptului subiectiv la via ță al
titularului.
De când se poate vorbi despre dreptul la via ță? Care este
momentul în care ia na ștere dreptul la via ță?

10). Ne referim la Codul penal în vigoare, pus în aplicare la data de
01.01.1969.

324 Dreptul la via ță apare din momentul în care procesul
fiziologic al na șterii luând sfâr șit, copilul este expulzat și își
începe via ța sa extrauterin ă.
Dreptul la via ță înceteaz ă în momentul producerii
fenomenului mor ții biologice sau cerebrale.
Obiectul material – constă în corpul persoanei fizice
asupra căreia s-a desf ășurat activitatea de ucidere și care, ca
urmare a acestei activit ăți, a decedat.
Subiectul – această categorie de infrac țiuni poate fi
săvârșită de orice persoan ă care întrune ște cele trei condi ții
generale pentru existen ța subiectului activ al unei infrac țiuni:
vârsta minim ă legală, responsabilitatea și libertatea de voin ță și
de acțiune (liberul arbitru). Uneori o calitate special ă a
făptuitorului determin ă o formă agravată a omorului (calitatea
de soț sau rudă apropiată – omor calificat prev ăzut de art. 175
alin. 1 lit. „c” Cod penal.
Participaț
ia penală este posibil ă sub toate formele,
respectiv: coautorat, instigare, complicitate.
Latura obiectiv ă – implică existența actului de conduit ă
ilicit socialmente periculos, a urm ării imediate v ătămătoare și a
raportului de cauzalitate dintre actul de conduit ă ilicit și
urmarea imediat ă vătămătoare. Infrac țiunile contra vie ții sunt
infracțiuni de rezultat.
Așa fiind, în fiecare caz concret în parte, trebuie stabilit
raportul de cauzalitate co nform principiului urm ător: ori de câte
ori se poate demonstra c ă fără actul de conduit ă interzis nu s-ar
fi produs urmarea imediat ă, vătămătoare exist ă raport de
cauzalitate, chiar dac ă intervin și alți factori preexisten ți,
concomiten ți sau ulteriori s ăvârșirii activit ății cu caracter
infracțional, respectiv a activit ății de ucidere. Activitatea de
ucidere const
ă, de regul ă, într-o ac țiune (comisiune) dar exist ă

325 situații când suprimarea vie ții victimei se realizeaz ă prin
inacțiune (omisiune).
Latura subiectiv ă – infrac țiunile contra vie ții sunt
infracțiuni care se s ăvârșesc cu forma de vinov ăție a inten ției
cu excepția infracțiunii de ucidere din culp ă care se s ăvârșește
cu forma de vinov ăție a culpei , cum îi arat ă și denumirea, de
altfel.
Intenția se poate manifesta în cele dou ă modalități:
intenție directă sau inten ție indirect ă, iar culpa, de asemenea, în
cele două modalități poate ap ărea: culpă cu previziune și culpă
fără previziune.
Tentativa și consumarea – tentativa este posibil ă la
infracțiunile contra vie ții, cu excep ția infrac
țiunii de ucidere din
culpă, la care tentativa nu este posibil ă.
Tentativa este sanc ționată în cazul infrac țiunii de omor
(simplu, calificat și deosebit de grav).
Consumarea infrac țiunilor contra vie ții se realizeaz ă în
momentul în care se produce rezultatul prev ăzut de lege, care
constă în suprimarea vie ții victimei.
Sancționarea – infrac țiunile contra vie ții sunt aspru
pedepsite, pedeapsa maxim ă fiind deten țiunea pe via ță, la
infracțiunea de omor deosebit de grav.
Omorul, omorul calificat și omorul deosebit de grav (art.
174 – 176 C.p.) prezint ă și pedeapsa complementar ă a
interzicerii unor drepturi.
*
* *
Tratarea realizată în cadrul acestui capitol, de și extrem
de sumară, este util ă datorită importan ței deosebite a dreptului
fundamental la via ță a fiecărei persoane fizice în parte.

326 Noi nu am procedat la analiza efectiv ă a infracțiunilor
contra vie ții deoarece nu acesta reprezint ă scopul lucr ării. Pe de
altă parte, practic, anal izând aceste infrac țiuni, eram pu și în
situația de a prelua di n doctrina juridic ă penală realizată de
celebrii profesori de Drept penal – partea special ă. Acest aspect
este în opinia noastr ă, intolerabil.
Analiza succint ă a dispozi țiilor constitu ționale,
completat ă cu prevederi cu caracter civil și penal are menirea
de a „argumenta” valoarea atât cea social ă extrinsec ă, cât și cea
intrinsecă a dreptului fundamental la via ță al persoanei fizice.

327

CAPITOLUL VII

DREPTUL ȘI PROPRIETATEA.
DREPTUL DE PROPRIETATE.

328 Dintre drepturile reale principale cel mai important și
mai complet în ceea ce prive ște atributele pe care le confer ă
titularilor s ăi este dreptul de proprietate.
Elementele definitorii ale dreptului de proprietate rezult ă
atât din atributele care stau la baza sa cât și din modul de
exercitare a acestor atribute.
În ce prive ște atributele dreptul de proprietate cuprinde în
conținutul său dreptul de posesie, dreptul de folosin ță și
dreptul de dispozi ție.
Cu privire la exercita rea atributelor preciz ăm modul
exclusiv și perpetuu prin putere și în interes propriu al
titularului dreptului de proprietate.
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel drept
real care îi permite titularului s ău să posede, s ă foloseasc ă și să
dispună de obiectul s ău – bun mobil sau imobil – în mod
exclusiv și perpetuu prin putere și în interes propriu în
conformitate cu dispozi țiile legale.
Art. 480 din Codul Civil Român men ționează definiția
legală a propriet ății.
„Proprietatea este dreptu l pe care îl are cineva de a se
bucura și a dispune de un lucru, în mod exclusiv și absolut,
însă în limitele determinate de lege”.
Critica defini ției legale dat ă dreptului de proprietate pune
în evidență chestiuni care se impun a fi l ămurite și completate.
În primul rând se constat ă că în textul legal nu sunt
enumerate toate atributele dreptu lui de proprietate. Se face
referire doar la dreptul de dispozi ție. Dreptul de posesie și
dreptul de folosin ță sunt probabil incluse în expresia „a se
bucura”.
În al doilea rând textul prevede c ă dreptul de proprietate
este un drept absolut. În loc de a fi men ționat caracterul
perpetuu este subliniat ă, în mod expres, existen ța absolută a
dreptului de proprietate.

329 Unii autori au criticat prevederea caracterului absolut
considerând c ă acesta ar fi antisocial și antijuridic.
Dacă dreptul de proprietate privat ă ar fi absolut, acesta nu ar
mai putea fi dezmembrat. Ori, dreptul de prop rietate privat ă poate
fi dezmembrat în ceea ce prive ște atributele sale, constituindu-se
drepturi reale principale formate pe baza dezmembr ămintelor
dreptului de proprietate privat ă (uzufruct, abita ție, servitute,
superficie, uz), f ără a se nega în nici un fel principalul atribut al
dreptului de proprietate, respectiv dreptul de dispozi ție.
Totuși, caracterul absolut al dreptului de proprietate
menționat în defini ția legală se poate admite avându-se în vedere
că dreptul de proprietat e, fiind un drept subiec tiv civil cu caracter
patrimonial real, este din punct de vedere al gradului de
opozabilitate un drept absolut .

Atributele dreptului de proprietate.
Succintă analiză a acestora.

Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia, folosin ța și
dispoziția. Acestea pot apar ține unui singur titu lar (plenitudinea
dreptului de proprietate) sa u pot avea titulari diferi ți (posesia și
folosința aparținând unui titular în timp ce dispozi ția să aparțină
altui titular). În acest din urm ă caz ne afl ăm în prezen ța
dezmembr ămintelor dreptului de proprietate privat ă formate pe
baza atribute lor posesiei și folosinței exercitate de un alt subiect de
drept în timp ce dreptul de dispozi ție aparține proprietarului
bunului – nudului proprietar.
*. Posesia ca atribut al dreptului de proprietate

Posesia reprezintă o stare de fapt care const ă în
stăpânirea unui lucru de c ătre un subiect de drept care se
consideră a fi titularul unui drept re al asupra lucrului respectiv.

330 Posesorul are prerogativa de a st ăpâni în fapt, în mod direct
și nemijlocit, bu nurile mobile sau bunur ile imobile ce formeaz ă
obiectul dreptului de proprietate. Totodat ă posesorul poate
consimți ca stăpânirea în fapt a lucrului s ă se efectueze de o alt ă
persoană, în numele și în interesul s ău.
Art. 1846 alin. (2) din Codul Civil prev ede: „posesiunea
este deținerea unui lucru sau folosi rea de un drep t, exercitat ă, una
sau alta, de noi în șine sau de altul în numele nostru”.
*. Folosința ca atribut al drep tului de proprietate

Folosința – ca atribut al dreptului de proprietate – constituie
prerogativa în baza c ăreia titularul poate fo losi bunurile imobile
care formeaz ă obiectul propriet ății sale dobândind fructele și
veniturile pe care aces te bunuri au aptitudi nea de a le produce.
Proprietarul poate uti liza atât material, cât și juridic bunurile
care formeaz ă obiectul dreptului s ău de proprietate.
*. Dispoziția ca atribut al dreptului de proprietate

Dispoziția reprezintă un atribut caracteris tic al dreptului de
proprietate. Aceasta const ă în aptitudinea titu larului dreptului de
proprietate de a efectu a acte juridice cu titl u oneros sau cu titlu
gratuit, de a constitui alte drepturi reale principale sau accesorii
asupra respectivului bun. El poate distruge, în materialitatea sa, bunul asupra c ă
ruia exercit ă dreptul său de proprietate.

Caracterele definitorii ale dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate prezint ă două caractere definitorii,
principale și permanente: caracterul exclusiv și caracterul
perpetuu.

331 *. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate

Numai proprietarul sau, dup ă caz, proprietarii au
prerogativa s ă exercite atributele dreptului de proprietate asupra
bunurilor mobile sau imobile care formeaz ă obiectul acestuia.
Acest caracter prezint ă și anumite limite care se
obiectiveaz ă, fie cu acordul proprieta rului, fie sunt impuse
datorită unor situa ții sociale, econimice sau juridice.

Limitele stabilite cu acordul titularului dreptului de
proprietate.

Titularul dreptului de proprietate poate consim ți în
privința unor restric ții care să limiteze caracterul exclusiv al
acestui drept real principal.
Astfel, titularul dreptului de proprietate asupra unui bun
imobil poate constitui în favoarea altui subiect de drept un drept
de uzufruct, o servitute în folosul fondului vecin, etc.

Limite impuse titularului dreptului de proprietate.

Aceste limit ări se realizeaz ă fără consim țământul
proprietarului. Ele se realizeaz ă în baza legii: servitu țile
naturale, servitu țile legale și proprietatea comun ă pe cote p ărți
forțată și perpetua care nu poate fi separat ă de fondul dreptului
de proprietate.
În privința stării de coproprietate for țată și perpetuă avem
în vedere: p ărțile comune din cl ădirile cu mai multe
apartamente proprietate privat ă sau starea de coproprietate
forțată și perpetuă asupra lucrurilor care sunt afectate utiliz ării a
două imobile vecine: fântânile, drumurile, zidurile desp ărțitoare
ș.a.

332 Restricții care afecteaz ă caracterul exclusiv al
dreptului de proprietate imobiliar ă cu referire la
construcții.

Regimul juridic al construc țiilor determin ă anumite
restricții cu privire la caracterul exclusiv al dreptului de
proprietate imobiliar ă. Dintre acestea preciz ăm următoarele:
– se poate construi doar pe terenurile situate în
intravilanul localit ăților;
– trebuie ob ținută, în prealabil, autoriza ția de construc ție
de la autoritatea public ă competent ă din cadrul administra ției
publice locale;
– trebuie respectate servitu țile legale în raport cu
proprietatea vecin ă. Aceste sevitu ți legale se refer ă la:
scurgerea apelor de ploaie; deschi derea de ferestre sau balcoane
la distanțe mai mici decât cele prev ăzute de lege; plantarea de
arbori la anumite distan țe față de hotarul dintre propriet ățile
vecine.
*. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.

Caracterul perpetuu se raporteaz ă la durata în timp a
dreptului de proprietate. Aceast ă durată în timp depinde de
existența material ă a bunurilor – mobile sau imobile – asupra
cărora se exercit
ă prerogativele juridice ale dreptului de
proprietate. Desigur, bu nurile – în sens de lucruri – pe durata
existenței lor pot apar ține aceluia și proprietar sau pot apar ține
succesiv unor proprietari diferi ți.
Este posibil ca titularul dreptului de proprietate s ă
transmită unui alt subiect de drept, prin acte în vii sau pentru
cauză de moarte, dreptul s ău de proprietate asupra unui bun sau
asupra unei mase determinate de bunuri. Astfel, dreptul de

333 proprietate trece dintr-un patrim oniu într-un alt patrimoniu,
perpetuându-se în timp.
Trecerea dintr-un patrimoniu în altul a dreptului de
proprietate poate avea di verse cauze dar, de regul ă, aceste
cauze au fie un caracter vol untar, fie un caracter for țat.
Cauzele voluntare – implic ă consimtământul titularului
dreptului de proprietate de a transmite sau de a abandona bunul
respectiv.
Această transmitere se realizeaz ă prin acte între vii –
vânzarea – cump ărarea; dona ția; schimbul – sau prin acte
pentru cauza de moarte (legatul testamentar). În privin ța
succesiunii legale este prezumat ă voința defunctului de
transmitere a bunurilor sale potrivit dispozi țiilor legale.
În privin ța abandonării bunului – aceasta const ă în
părăsirea acestuia de c ătre proprietar. Abandonarea reprezint ă o
renunțare a titularului dreptului de proprietate la bunul
respectiv. Aceast ă renunțare se poate realiza expres sau implicit
(tacit).
Abandonarea se refer ă exclusiv la bunurile mobile. Pentru
bunurile imobile o eventual ă abandonare ar conduce la
aplicarea dispozi țiilor art. 646 Cod Civil în sensul c ă aceste
bunuri (imobile) fiind f ără stăpân se cuvin statului.
Cauzele for țate – presupun transmiterea dreptului de
proprietate, f ără consimțământul proprietarului, c
ătre stat.
– Confiscarea – reprezint ă o cauză forțată, deoarece
bunul sau bunurile confiscate trec gratuit în proprietatea
statului. Confiscarea are caracter de sanc țiune.
Art. 118 din Codul penal consacr ă „confiscarea special ă”
și determin ă bunurile pe care instan ța de judecat ă penală trebuie
să le confiște de la inculpat;

334 – Exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă –
care are în vedere bunurile imobile, conform dispozi țiilor art.
481 Cod Civil.

Formele dreptului de proprietate .
În România, dreptul de proprietate prezint ă două mari
forme, în raport de titularul acestui drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial, real:
– dreptul de proprietate public ă care apar ține statului și
altor entit ăți publice;
– dreptul de proprietate privat ă care apar ține, în principiu,
oricărui subiect de drept – persoan ă fizică sau persoan ă
juridică.
Distincția menționată anterior este de ordin constitu țional.
Art. 136 alin. (1) prevede: „Proprietatea este public ă sau
privată”.
Statul se prezint ă ca titular al dreptului de proprietate
publică dar poate fi titular și al dreptului de proprietate privat ă.
*. Dreptul de proprietate public ă.

Dreptul de proprietate public ă – reprezint ă acel drept
subiectiv civil, cu caracter patrimonial, real care apar ține
statului, organelor administra ției locale, institu țiilor bugetare de
stat, altor unit ăți cu capital integral sau majoritar de stat, asupra
unor bunuri mobile sau imobile determinate, exercind asupra
acestora atributele posesiei și folosin ței și, în limitele
determinate de lege, atributul dispozi ției, în mod exclusiv și
perpetuu, prin putere proprie și în interesul întregii na țiuni sau
în interes local, în condi țiile prevăzute de lege.

335 Dreptul de proprietate public ă prezintă următoarele
caractere juridice: este inaliena bil; este imprescriptibil; are
caracter exclusiv și este insesizabil.
Este inalienabil – în sensul c ă bunurile care formeaz ă
obiectul s ău nu pot fi incluse în ci rcuitul civil general;
Este imprescriptibil – atât din punct de vedere extinctiv,
cât și sub aspect achizitiv.
Este un drept exclusiv – acest drept de proprietate nu
poate fi dezmembrat. A șa fiind, la dreptu l de proprietate
publică, posesia și folosința nu pot forma con ținutul altor
drepturi reale principale care s ă aparțină unor terțe subiecte de
drept. Asupra bunurilor care formeaz ă obiect al dreptului de
proprietate public ă nu se pot institui nici drepturi reale
accesorii.
Este insesizabil – în sensul c ă bunurile proprietate
publică nu pot fi urm ărite și executate silit. Statul fiind
considerat solvabil, crean țele asupra acestuia sunt garantate.

Exercitarea dreptului de proprietate public ă.

Dreptul de proprietate public ă cu cele trei at ribute ale sale
– posesia, folosin ța și dispoziția – dispune de un regim juridic
specific. Am precizat deja c ă nu se pot constitu i alte drepturi
reale principale – pe baza posesiei și folosinței – în privin ța
bunurilor proprietate public ă.
Două chestiuni de interes tre buiesc analizate: dobândirea
fructelor naturale și concesionarea și închirierea.
Fructele naturale se cuvin subiectului de drept care
administreaz ă bunul proprietate public ă.

336 Concesionarea sau închirie rea constau în darea în
folosință, pe un termen limitat și prestabilit, a unor bunuri
mobile sau imobile care formeaz ă obiectul dreptului de
proprietate public ă.
În schimbul transmiterii folosin ței vremelnice a bunului,
instituția sau unitatea care are bunul în administrare dobânde ște un
venit anual fix (la concesionare) sau o sum ă bănească negociabil ă (la
închiriere) din partea subiectului de drept care utilizeaz ă efectiv bunul.
Concesionar sau locatar poate fi orice subiect de drept –
persoană fizică sau persoan ă juridică – fie de cet ățenie sau
naționalitate român ă, fie de cet ățenie sau de na ționalitate str ăină.

Determinarea dreptului de proprietate public ă asupra terenurilor.

Terenurile prin natura lor sunt bunuri imobile. Apar țin
domeniului public, conf orm prevederilor legii fondului funciar,
terenurile pe care sunt amplasate construc ții de interes public, c ăi de
comunicație, albiile râurilor și ale fluviilor, țărmurile m ării și
terenurile afectate pentru nevoile ap ărării țării. Bogățiile de orice
natură ale subsolului, spa țiul aerian, apele cu poten țial energetic
valorificabil, plajele, marea teritorial ă, resursele naturale ale zonei
economice și ale platoului continental sunt exclusiv în proprietatea
publică (art. 136 alin. (3) din Constitu ția României).
Aceasta înseamn ă că respectivele bunuri nu pot face obiectul
dreptului de proprietate privat ă, sub nici o condi ție.
Este însă posibil ca bog ățiile subsolului – care sunt proprietate
publică – să fie situate pe un teren car e este proprietate privat ă. Cum
se rezolvă această problemă? Proprietarul terenului urmeaz ă a fi
expropriat pentru cauz ă de utilitate public ă, primind o dreapt ă și
prealabilă despăgubire.

337 Determinarea dreptulu i de proprietate public ă
asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât terenurile.

Cu privire la construcțiile și clădirile afectate unor servicii
publice – acestea trebuiesc considerate ca f ăcând parte dintre
obiectele dreptului exclusiv de proprietate public ă.
Clădirile organelor centrale ale statului – Parlament,
Guvern, Consiliul Superior al Magistraturii, ministere – ale organelor administra ției publice locale – prefecturi, prim ării,
sediile consiliilor jude țene și a celor locale – universit ățile
publice, spitalele, bibliotecile ș.a. sunt obiect al propriet ății publice.
Cu referire la bunurile mobile care sunt afectate
îndeplinirii unui serviciu publi – și ele trebuie considerate ca
formând obiect al dreptu lui de proprietate public ă. Exemple de
astfel de bunuri: mobilierul și dotările dintr-o institu ție publică;
cărțile din bibliotecile publice; instrumentarul medical și
chirurgical din spitale, ș.a..

Cum se dobânde ște dreptul de proprietate public ă?

Dreptul de proprietate public ă se dobânde ște: prin
dispoziția legii și respectiv prin exproprierea pentru cauz ă
de utilitate public ă.

Legea este aceea care recunoa ște dreptul de proprietate
publică. Tot legea (constitu țională și organic ă) prevede care
bunuri constituie obiect exclusiv al propriet ății publice. Practic,

338 quasitotalitatea bunurilor care formeaz ă obiect al propriet ății
publice sunt indicate expres de actele normativ-juridice.

Exproprierea pentru o cauz ă de utilitate public ă
constituie un mod de dobândire a bunurilor în proprietatea
publică. Acest mod de dobândire se rezum ă, în final, tot la
dispoziția legii, deoarece institu ția menționată este prev ăzută în
dispozițiile legale în vigoare.
Exproprierea se realizeaz ă prin hot ărâre a Guvernului
României. Bunul expropriat trece în proprietatea public ă liber
de orice sarcin ă reală.
Sarcinile poten țial existente asupra bunului expropriat se
translează asupra desp ăgubirii, prin efectul subroga ției reale.
Prin exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă, bunul
supus exproprierii iese din sfera dreptului de proprietate privat ă
și cade în domeniul dreptu lui de proprietate public ă.
*. Dreptul de proprietate privat ă.

Dreptul de proprietate privat ă – reprezint ă acel drept
subiectiv civil, cu caracter patrimonial, real care apar ține
statului, persoanelor fizice sau pe rsoanelor juridice, asupra unor
bunuri mobile sau imobile, nedeterm inate, exercitând asupra lor
atributele posesiei, folosin ței și dispoziției, în mod exclusiv
și
perpetuu, prin putere și în interes propriu în condi țiile
determinate de lege.
Dreptul de proprietate privat ă dispune de urm ătoarele
caractere juridice : este alienabil; este prescriptibil;
caracterul exclusiv comport ă discuții; este un drept sesizabil.

339 Este alienabil – în sensul c ă bunurile asupra c ărora se
exercită dreptul de proprietate privat ă sunt în circuitul civil
general.
Este prescriptibil – din punct de vedere achizitiv. Prin
posesie util ă de lungă durată bunurile imobile pot fi uzucapate.
Bunurile mobile, potrivit dispozi țiilor art. 1909 Cod Civil, se
prescriu prin simplul fapt al posesiunii lor, f ără să fie nevoie de
curgerea unui interval de timp. Cel care posed ă este prezumat a
fi proprietarul bunului.
Prin uzucapiune pot fi dobâ ndite imobile, terenuri sau
construcții.
Caracter exclusiv – comport ă discuții, în sensul c ă
dreptul de proprietate privat ă poate exista în plenitudinea
atributelor sale. Este cazul proprietarului care exercit ă
atributele profesiei, folosin ței și dispoziției.
Dar, atributele posesiei și folosinței pot fi exercitate de un
alt subiect de drept (uzufructuar, titularul dreptului de uz etc.). în aceste condi ții, proprietarul, ca tit ular al dreptului s ău, are
doar atributul esen țial al dispozi ției (este un nud proprietar).
Dezmembr ămintele dreptului de proprietate privat ă
generează relativizarea caracterului exclusiv al acestui drept
real principal.
Este sesizabil – în sensul c ă dreptul de proprietate
privată, prin bunurile asupra c ărora se exercit ă, poate fi urm ărit.
Altfel spus, lucrurile care formeaz
ă obiect al dreptului de
proprietate private pot fi urm ărite în vederea execut ării silite.
Executarea silit ă se întinde asupra tuturor bunurilor
mișcătoare și nemișcătoare ale datornicului afar ă de excep țiile
admise de lege.

340

Determinarea dreptului de proprietate privat ă a statului .
Dreptul de proprietate privat ă a statului are un caracter
limitat. Aceasta în sensul c ă, de principiu, dreptul de proprietate
privată aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice.
Totuși, statul poate de ține în proprietate privat ă bunuri
mobile și bunuri imobile.
Statul și unitățile administrativ-ter itoriale pot dobândi
bunuri în proprietate privat ă prin multiple moduri: dispozi ția
legii; succesiunile vacante; confisc ările.
Prin dispoziția legii – statul poate dobândi anumite
bunuri. Astfel, terenurile situ ate în intrav ilanul localit ăților care
au aparținut cooperatorilor deceda ți fără moștenitori, au trecut
în proprietatea privat ă a unității administrativ-teritoriale:
comună, oraș sau municipiu. Unit ățile administrativ-teritoriale
au aptitudinea de a înstr ăina respectivele terenuri prin acte
juridice translative de proprietate, cu titlu oneros (vânzare – cumpărare).
Succesiunile vacante – sunt acele succesiuni r ămase fără
moștenitori legali sau testam entari. Ele revin statului și intră
efectiv în dreptul de proprietate privat ă
a acestuia. Statul
întotdeauna accept ă succesiunile vacante sub beneficiu de inventar.

341 Confiscările – au un caracter de sanc țiune. Prin
confiscare bunurile trec în proprietatea privat ă a statului în mod
gratuit, din proprietatea privat ă a altor subiecte de drept.
Confiscarea are natur ă penală sau contraven țională. Art.
44 alin. (9) din Constitu ția României prevede: „Bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infrac țiuni ori contraven ții
pot fi confiscate numai în condi țiile legii”.
Dacă bunurile confiscate au fost grevate de sarcini reale
înainte de confiscare, ele trec în proprietatea privat ă a statului
împreună cu acele sarcini reale.

Determinarea dreptului de proprietate privat ă a
persoanelor fizice.

Persoanele fizice de țin în proprietate privat ă o gamă
variată de bunuri mobile și de bunuri imobile.
Vom încerca s ă determin ăm două categorii de bunuri
imobile asupra c ărora persoanele fizice exercit ă prerogativele
juridice ale dreptului de proprietate privat ă.
*. Terenurile cu sau f ără construc ții

Terenurile pot apar ține persoanelor fizi ce, în proprietate
privată.
Stabilirea dreptului de proprietate privat ă s-a realizat, la
cerere, prin eliberarea titlului de proprietate.
În cazul titularilor deceda
ți, titlul de proprietate se emite
pe numele tuturor succesorilor. Ace știa vor proceda la
partajarea, fie voluntar ă, fie judec ătorească, a terenului.

342 Terenurile cu sau f ără construc ții sunt în circuitul civil
general. A șa fiind, persoanele fizice titulare a dreptului de
proprietate privat ă imobiliar ă le pot înstr ăina, cu titlu oneros
sau gratuit, prin acte juridi ce între vii sau pentru cauz ă de
moarte.
*. Casa de locuit
Constituie obiect al dreptului de proprietate privat ă a
persoanelor fizice. Persoanele fizice pot construi cu mijloace proprii sau cu credite ori pot s ă cumpere casa de locuit de la un
alt subiect de drept.
Dreptul de proprietate asupra casei de locuit poate s ă
aparțină unei singure persoane, dup ă cum poate s ă constituie o
proprietate comun ă în devălmășie, specific ă soților.

Determinarea dreptului de proprietate privat ă a
persoanelor juridice

Orice persoan ă juridică pentru a deveni subiect al
raporturilor juridice civile trebuie s ă îndeplineasc ă, în mod
cumulativ, urm ătoarele condi ții: să posede o organizare de sine
stătătoare; să aibă un patrimoniu propriu, distinct de
patrimoniul persoanelor care o compun; s ă aibă un scop
determinat în acord cu interesu l public, general, în ceea ce
privește activitatea pe care o desf ășoar
ă.
Persoanele juridice sunt titulare ale dreptului de
proprietate privat ă având ca obiect diverse bunuri mobile sau
imobile.
Determinarea dreptului de proprietate privat ă a
societăților comerciale și asociațiilor agricole

343
Societățile comerciale și asociațiile agricole reprezint ă
persoane juridice de tip asoc iativ, având un scop lucrativ,
patrimonial. Ele iau na ștere în temeiul unui contract de
societate și a unui statut de constituire.
Aceste înscrisuri stipuleaz ă capitalul v ărsat și bunurile
trecute în proprietatea societ ății.
Prin efectul voin ței asociaților persoana juridic ă cu scop
patrimonial dobânde ște dreptul de proprie tate asupra bunurilor
mobile sau imobile transferate de ace știa (de asocia ți).
Dreptul de proprietate privat ă aparținând persoanelor
juridice cu scop patrimonial prezint ă o serie de tr ăsături
specifice:
– ia naștere și se perpetueaz ă în temeiul actelor
constitutive, pe baza voin ței liber manifestate de c ătre asocia ți;
– este inclus în patrimoni ul persoanelor juridice;
– profitul realizat poate fi împ ărțit între asocia ți,
proporțional cu aportul fiec ăruia.

Dreptul de proprietate privat ă a altor persoane juridice

Ne referim la persoanele juridice f ără scop patrimonial:
partide politice; asocia ții sportive; societ ăți culturale etc.
Aceste persoane juridice dis pun de dreptul de proprietate
privată asupra bunurilor care le apar țin.
Întreținerea acestor bunuri se realizeaz ă din dona ții,
sponsoriz ări și din cotiza țiile membrilor care compun
persoanele juridice f ără scop patrimonial.
*

344 * *
La încheierea acestui capitol ne exprim ăm profundul
nostru respect fa ță de memoria regreta ților noștri mari
profesori: prof. Univ. Dr. Dumitru Radu și conf. Univ. Dr.
Dinu Velicu – fost decan al Facult ății de Drept. Amintirea celor
doi mari doctrinari ai dreptului, care ne-au dest ăinuit în toat ă
splendoarea sa Știința Dreptului o vom purta în sufletul nostru
cât vom tr ăi.
De altfel, succintele expuneri din cadrul acestui capitol,
au la bază studiile și cursurile universitare elaborate de cei doi
doctrinari ai Dreptului Civil Român.

*
* *

345

CAPITOLUL VIII

INFRAC ȚIUNEA – FAPT Ă ILICITĂ
SOCIALMENTE PERICULOAS Ă

346 Infracțiunea reprezint ă un act de conduit ă exterioara a
omului, care din cauza tulbur ării pe care o produce ordinii
sociale și de drept, determin ă constrângerea etatic ă sub forma
represiunii penale.
În doctrina dreptului penal sunt conturate dou ă concepții
cu privire la infrac țiune:
*. – o concep ție formal – juridic ă – potrivit c ăreia
infracțiunea este în țeleasă ca o abstrac țiune, ca o entitate
juridică cu un regim configurat, în strâns ă dependen ță de cadrul
normativ în vigoare;
*. – o concep ție realist ă – potrivit c ăreia infrac țiunea
reprezintă un atentat contra realit ății sociale, fiind o activitate
cu caracter antisocial și antijuridic.
Potrivit acestei concep ții promovat ă de școala pozitivist ă
periculozitatea infrac țiunii are un rol determinant.
Concepția formalist ă aplică un sistem rigid, sever și
uniform de pedepse în timp ce concep ția realistă preconizeaz ă
un sistem elastic și diversificat de sanc țiuni penale.
Dispozițiile art. 17 din Codul pe nal în vigoare definesc
infracțiunea ca fiind „fapta care prezint ă pericol social,
săvârșită cu vinov ăție și prevăzută de legea penal ă”. Aceast ă
definiție cuprinde trăsăturile esen țiale ale infrac țiunii, care
trebuie să se regăsească în cazul tuturor infrac țiunilor. Aceste
trăsături esențiale sunt urm ătoarele:
– fapta penal ă întotdeauna prezint ă pericol social.
Codul penal în vigoare a îmbr ățișat concep ția realistă care pune
în evidență periculozitatea social ă a faptei, gravitatea acesteia.
– fapta penal ă întotdeauna se s ăvârșește cu vinov ăție.
Sub aspectul Dreptului penal nu intereseaz ă o faptă, indiferent
cât de grav ă ar fi, dac ă aceasta este s ăvârșită fără vinovăție.
Formele de vinov ăție sunt: intenția, culpa și praeterinten ția.

347 – Fapta penal ă trebuie s ă fie prev ăzută de legea
penală. În lipsa prevederii legale, a incrimin ării, nu exist ă
infracțiunea.

Analiza tr ăsăturilor esen țiale ale infrac țiunii

Vom încerca s ă analizăm detaliat cele trei tr ăsături
esențiale ale infrac țiunii care rezult ă din prevederile art. 17 alin.
(1) din Codul penal în vigoare.

Periculozitatea social ă a faptei

Această trăsătură esențială rezultă din dispozi țiile art. 18
Cod penal: „fapta care prezint ă pericol social în în țelesul legii
penale este orice ac țiune sau inac țiune prin care se aduce
atingerea uneia dintre valorile ar ătate în art. 1 și pentru
sancționarea căreia este necesar ă aplicarea unei pedepse”.
Art. 1 C. p. care se refer ă la scopul legii penale și la care
face trimitere art.18 C.p. prevede: „legea penal ă apără,
împotriva infrac țiunilor, România, suve ranitatea, independen ța,
unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și
libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de
drept”.
Fapta penal ă constituie un act exterior, manifest de
conduită care poate consta, dup ă caz, într-o ac țiune (comisiune)
sau într-o inac țiune (omisiune). Ea prezint ă pericol social
deoarece aduce atingere uneia din valorile men ționate la art. 1 C.p.
A aduce atingere respectivelor valori presupune nu
numai vătămarea efectiv ă a acestora, dar și situațiile în care
valorile nominalizate sunt puse în pericol.
Textul art. 1 C.p. nominalizeaz ă exemplificativ câteva
valori fundamentale ocrotite de legea penal ă.

348 Legiuitorul men ționează că legea penal ă apără „…și
întreaga ordine de drept”. Este vor ba despre acele valori sociale
care sunt ap ărate prin incriminarea respectivelor fapte ca
infracțiuni în legisla ția româneasc ă.
Pericolul social al infrac țiunii este creditat în doctrina
juridică penală cu două accepțiuni:
– pericol social generic sau abstract;
– pericol social spec ific sau concret.
Pericolul social generic sau abstract – este evaluat de în
legiuitor în vederea incrimin ării faptelor care constituie
infracțiuni sau dimpotriv ă a dezincrimin ării unor fapte care nu
mai prezint ă – în opinia legislativului – gradul de pericol social
al unei infrac țiuni. El practic determin ă delimitarea ilicitului
juridic penal de celelalte forme ale ilicitului juridic.
Pericolul social specific sau concret – este utilizat de
judecător la stabilirea și dozarea pedepsei ce urmeaz ă a se
aplica subiectului de drept care a înfrânt prescrip țiile legii
penale. El este utulizat la individualizarea judiciar ă a
pedepselor.
Există anumite situa ți i î n c a r e s e s ăvârșește o fapt ă
prevă
zută de legea penal ă fără să existe pericolul social specific
sau concret necesar pentru existen ța infracțiunii. În acest sens,
prevederile art. 18 C.p. men ționează:
„(1). Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de legea
penală, dacă prin atingerea minim ă adusă uneia din valorile
apărate de lege și prin con ținutul ei concret, fiind lipsit ă în mod
vădit de importan ță, nu prezint ă gradul de pericol social al unei
infracțiuni.
(2). La stabilirea în concret a gradului de pericol social se
ține seama de modul și mijloacele de s ăvârșire a faptei, de
scopul urm ărit, de împrejur ările în care fapta a fost comis ă, de

349 urmarea produs ă sau care s-ar fi putut produce, precum și de
persoana și conduita f ăptuitorului.
(3). În cazul faptelor prev ăzute în prezentul articol,
procurorul sau instan ța aplică una din sanc țiunile cu caracter
administrativ prev ăzute de art. 91”.

Vinovăția – trăsătură esențială a infracțiunii

Vinovăția constituie componenta psiho-moral ă a infracțiunii.
Actul de conduit ă socialmente periculos este înso țit de
fenomene subiective care determin ă, în ultim ă instanță, starea
antisocial ă a făptuitorului. O fapt ă ruptă de conștiință și de
voință nu prezint ă interes sub aspectul Dreptului penal.
Vinovăția este alc ătuită din doi factori: factorul
intelectiv – cognitiv (inteligen ța) și factorul volitiv (voin ța).
Întotdeauna factorul intelectiv se manifest ă cu întâietate
în raport cu factorul volitiv.
Vinovăția, indiferent de forma concret ă prin care se
manifestă – intenție, culpă, praeterinten ție – exprim ă o atitudine
negativă cu caracter antisocial.
Legislația noastră penală nu accept ă răspunderea juridic ă
obiectivă, fără culpă. Vinovăția trebuie re ținută de organul
judiciar penal în forma și respectiv modalitatea rezultat ă din
săvârșirea infrac țiunii.
Legiuitorul a prev ăzut anumite cauze care împiedic ă
formarea, în integralitatea sa, a con ținutului constitutiv al
infracțiunii (cauze care înl ătură caracterul penal al faptei). Spre
exemplu, legitima ap ărare prevăzută de art. 44 din Codul penal
(C.p.) actualmente în vigoare.
În ipoteza în care organul judiciar penal – procurorul sau
instanța de judecat ă penală – constat ă incidența dispozițiilor art.
18 C.p. se va face aplicarea preved erilor art. 11 pct. 2 lit. „a”

350 Cod procedur ă penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. „b1” c.p.p. –
procurorul dispunând sc oaterea de sub urm ărire penal ă. În
aceste situa ții instanța de judecat ă penală sau, dup ă caz,
procurorul va aplica o sanc țiune cu caracter administrativ,
dintre cele prev ăzute de art. 91 C.p., respectiv: mustrarea,
mustrarea cu avertisment sau amenda de la 10 lei la 1000 lei.

Prevederea faptei în legea penal ă

Această trăsătură esențială a infracțiunii este o consecin ță
a principiului legalit ății incrimin ării.
O faptă, deși poate prezenta pericol social nu constituie
infracțiune decât dac ă este expres prev ăzută de legea penal ă.
În consecin ță, din legalitatea incrimin ării rezult ă
următoarele consecin țe:
*. o fapt ă care prezint ă un pericol social genereaz ă
răspunderea juridic ă penală de la data incrimin ării și în limitele
prevăzute de norma juridic ă incriminatoare;
*. în situa ția prevăzută de art. 6 c.p. ( universalitatea legii
penale) fapta trebuie s ă fie formal incriminat ă în legisla ția
României și în legisla ția țării unde a fost s ăvârșită.
Dacă cele dou ă condiții, referitoare la prevederea faptei
ca infrac țiune în ambele legisla ții, nu sunt îndeplinite
cumulativ, legea penal ă nu se aplic ă;
*. când intervine dezincriminarea faptei este înl ăturat
caracterul infrac țional, deci fapta concret s ăvârșită nu mai
constituie infrac țiune;
*. dacă fapta este prev ăzută de legea penal ă orice acțiune
sau inac țiune care se încadreaz ă în con ținutul normei
incriminatoare trebuie s ă genereze r ăspunderea juridic ă penală,
dacă respectivele activit ăți sunt deplin probate.

351 Conținutul infrac țiunii
Noțiunea de con ținut al infrac țiunii are în ve dere totalitatea
trăsăturilor de existen ță ale infrac țiunii.
Conținutul infrac țiunii prezint ă o organizare și configurare
distinctă, incluzând elementele co mponente ale diferitelor
infracțiuni.
Desigur, fiecare infrac țiune în parte are con ținutul ei. Aici
însă analizăm conținuturile infrac țiunii privit ă din punct de vedere
abstract.
Există două feluri de con ținuturi ale infrac țiunii: conținutul
juridic și conținutul constitutiv .
Conținutul juridic al infrac țiunii – cuprinde totalitatea
condițiilor, cerin țelor și elementelor privitoare la: actul de
conduită interzis, natura formei de vinov ăție, subiecții infracțiunii
ș
i obiectul infrac țiunii.
Conținutul constitutiv al infrac țiunii – este alc ătuit din
totalitatea condi țiilor, cerin țelor și elementelor referitoare la actul
de conduit ă interzis (elementul material) și forma de vinov ăție
(elementul subiectiv).
Observăm că între cele dou ă conținuturi ale infrac țiunii, în
general, exist ă o relație, în sensul c ă, conținutul constitutiv al
infracțiunii este in clus în con ținutul juridic al acesteia.

Conținutul constitutiv al infrac țiunii

Este format din latura obiectiv ă și latura subiectiv ă.
Latura obiectiv ă. Cuprinde la rândul ei trei elemente
obligatorii: actul de conduit ă interzis, urmarea imediat ă
vătămătoare și raportul de ca uzalitate între actul de conduit ă
socialmente periculos și urmarea imediat ă vătămătoare.

352 *. Actul de conduit ă interzis .
Fapta, în materialitatea sa, constituie actul de conduit ă
interzis. Acesta se reg ăsește în verbuum regens , care constituie un
verb sau o expresie verbal ă ce descrie actul socialmente periculos.
Actul de conduit ă interzis se poate realiza prin acte
materiale (ac țiuni sau inac țiuni), prin scriere, prin cuvinte.
În legătură cu actele material e, acestea constau într-o
acțiune – când se înfrânge o dispozi ție penală prohibitiv ă sau
pot consta într-o inac țiune – când, dimpotriv ă, este înfrânt ă o
normă penală onerativă.
Unele infrac țiuni pot avea modalit ăți alternative de
realizare: ac țiuni și inacțiuni prevăzute alternativ în textul legal
incriminator. Oricare dintre aceste ac țiuni sau inac țiuni dacă
este săvârșită se realizeaz ă elementul material al infrac țiunii
sub forma actului de conduit ă interzis. (Ex.: infrac țiunea de
luare de mit ă care prevede 3 modalit ăți comisive
și una omisiv ă
– art. 254 alin. 1 C.p.).
De regulă, infracțiunile comisive se realizeaz ă prin fapte
pozitive, iar infrac țiunile omisive se realizeaz ă prin inac țiune.
Cea mai important ă distincție a actelor de conduit ă
interzise este legat ă tocmai de modalitatea de realizare faptic ă.
Astfel, avem: infrac țiuni comisive sau de ac țiune și infracțiuni
omisive sau de inac țiune.
Fapta constând într-o ac țiune săvârșită din culp ă
constituie infrac țiune numai atunci când în lege se prevede în
mod expres aceasta.
Fapta constând într-o inac țiune constituie infrac țiune fie
că este săvârșită cu intenție, fie din culp ă, afară de cazul când
legea sanc ționează numai săvârșirea ei cu inten ție. (art. 19 alin.
(2); (3) C.p.)
Infracțiunile s ăvârșite cu inten ție care presupun
comportamente comisive sunt apte de o desf ășurare obiectiv ă

353 pe etape, de un iter criminis, un drum al crimei. A șa fiind
infracțiunile comisiv – inten ționale presupun desf ășurarea unor
acte preparatorii, a unui fapt tentat și respectiv a unui fapt
consumat (la infrac țiunile continue și continuate mai exist ă și
faptul epuizat – este forma de prea plin, mai mult decât perfectă).
Infracțiunile omisive nu pot re aliza un drum al crimei,
deci nu sunt susceptibile de acte preparatorii și nici de tentativ ă.
*. Urmarea imediat ă vătămătoare.
Atingerea adus ă valorilor sociale ocrotite de legea penal ă
prin incriminarea faptelor periculoase implic ă vătămarea
efectivă sau punerea în pe ricol a acestora.
Urmarea v ătămătoare este denumit ă “imediată” pentru a o
diferenția de urm ările cu caracter civil care sunt mai
îndepărtate. (solu ționarea ac țiunii civile al ături de ac țiunea
penală în cadrul procesului penal).
Urmarea imediat ă vătămătoare poate îmbr ăca dou
ă forme
concrete de manifestare:
– poate consta într-un rezultat material, efectiv;
– poate consta în crearea unei st ări de pericol pentru
valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptei.
Această dualitate a urm ării imediate v ătămătoare
generează împărțirea infrac țiunilor în infracțiuni de rezultat
(materiale) și infracțiuni de pericol social (formale).
Dacă la infrac țiunile de rezultat consumarea faptei
presupune producerea rezultatului socialmente periculos, în
cazul infrac țiunilor de pericol social nu se produce un rezultat
efectiv ci se creeaz ă doar o stare de pericol care are aptitudinea
de a produce rezultatul socialmente periculos.
Importanța acestei clasific ări este covâr șitoare deoarece la
infracțiunile de rezultat legiuitorul trebuie s ă prevadă expres

354 rezultatul efectiv, în timp ce la infrac țiunile de pericol social
urmarea v ătămătoare rezult ă din materialitatea faptei, adic ă din
actul de conduit ă interzis.
La infrac țiunile materiale rezultatul trebuie întotdeauna
probat, dovedit. F ără rezultatul socialmente periculos, efectiv
produs, nu exist ă infracțiunea de rezultat.
La infrac țiunile formale sau de pericol social rezultatul
socialmente periculos, deci urmarea imediat ă vătămătoare, este
prezumată. Sub aspect probator ea nu trebuie dovedit ă.
Cu privire la momentul consum ării infrac țiunii,
infracțiunile de rezultat se consum ă în momentul producerii
rezultatului socialmente periculos prev ăzut de lege iar
infracțiunile de pericol social se consum ă în momentul
realizării actului de conduit ă interzis.
*. Raportul de cauzalitate Raportul de cauzalitate reprezint ă legătura dintre actul de
conduită interzis și urmarea imediat ă vătămătoare. Aceast ă
legătură este de determinare care se fundamenteaz ă pe categorii
filosofice. Pentru identificarea leg ăturii trebuie s
ă se aibă în
vedere no țiuni ca: necesitate, întâmplare, posibilitate,
probabilitate, realitat e, conexiune invers ă etc. Trebuie
demarcate clar activit ățile umane (comisiuni sau omisiuni) de
evenimente produse independent de voin ța umană.
La un omor prin împu șcare ne afl ăm în fața unui raport
complex de determinare care presupune înl ănțuirea unor
multiple activit ăți: de țintire, de ap ăsare pe tr ăgaci, procesele
fizico-chimice de producere a exploziei, explozia propriu-zis ă a
glonțului, penetrarea aerului, curba balistic ă, atingerea corpului
victimei, distrugerea unor organe vitale ale acesteia, încetarea
funcției acestor organe ceea ce determin ă încetarea vie ții victimei.

355 Este posibil ca împreun ă și în același timp cu fapta s ă se
producă și alte evenimente care s ă concure la producerea
rezultatului; este posibil ca fapt ele mai multor subiecte de drept
să se conjuge și să determine producerea rezultatului
socialmente periculos. Faptele umane pot s ă concure și cu
fenomene naturale și în acest mod s ă determine rezultatul.
Raportul de cauzalitate în doctrina dreptului penal
prezintă un interes deosebit concretizat îndeosebi din
necesitatea identific ării faptelor umane apte de a genera
urmarea imediat ă vătămătoare și de a stabili valorile cauzale ale
faptelor săvârșite de participan ții la o infrac țiune.
Au fost conturate diferite teorii care s ă fundamenteze
raportul de cauzalitate. Aceste teorii au fost grupate în: teorii
moniste – care consider ă că rezultatul poate avea o unică
cauză și respectiv, teorii pluraliste – care apreciaz ă că
rezultatul socialmente peri culos se poate datora unui concurs
de cauze .
Teoriile moniste sunt: teoria cauzei eficiente; teoria
cauzei preponderente; te oria cauzei proxime și teoria cauzei
adecvate.
Teoriile pluraliste sunt: teoria condi ției sine qua non –
teoria echivalen ței condițiilor cu cauza; teoria cauzalit ății
necesare; teoria condi ției necesare și teoria dublului aspect –
obiectiv și subiectiv – a actului de conduit ă interzis.
Vom analiza în câteva cuvinte pe fiecare dintre aceste teorii.

Curentele moniste

Teoria cauzei eficiente – apreciaz ă că, dintre toate
fenomenele care preced rezultatul trebuie luat în considerare, ca
fiind cauza, acel fenomen care a declan șat procesul
determinativ. Celelalte fenomene au doar aptitudinea de a- și
aduce contribu ția la producerea rezultatului.

356 Teoria cauzei preponderente – consider ă drept cauz ă
numai acea ac țiune/inacțiune care a contribuit substan țial la
producerea rezultatului.
Teoria cauzei proxime – consider ă drept cauz ă numai
acțiunea sau inac țiunea ultim ă, care este cea mai apropiat ă de
rezultat.
Teoria cauzei adecvate – apreciaz ă că trebuie
considerat ă cauză numai acea condi ție anterioar ă rezultatului
care este prin natura ei apt ă să producă în mod curent acel
rezultat socialmente periculos.

Curentele pluraliste

Teoria condi ției sine qua non – pune pe picior de
egalitate toate evenimentele f ără de care nu s-ar produce
rezultatul. Aceast ă teorie pluralist ă nu face distinc ția între cauze
și condiții.
Teoria cauzalit ății necesare – această teorie consider ă
că dintre antecedentele rezultatului trebuie considerat ă cauză
doar acea activitate (ac țiune/inacțiune) care con ține
posibilitatea real ă
a producerii rezultatului. Drept consecin ță,
trebuiesc eliminate toate activit ățile umane care au concurat ori
s-au interpus în mod întâmpl ător peste cauza caracterizant ă.

Teoria condi ției necesare – este o variant ă modernă a
teoriei sine qua non. Este considerat ă cauză, în concep ția
acestei teorii, orice condi ție premerg ătoare necesar ă pentru
producerea rezultatului.

357 Teoria consider ării actului de conduit ă interzis ca o
manifestare subiectiv – obiectiv ă – consider ă că la stabilirea
raportului de cauzalitate poate fi luat în considerare și aspectul
subiectiv, adic ă vinovăția.
Raportul de cauzalitate constituie un element al laturii
obiective; el nu trebuie s ă fie analizat ca un element component
psiho-moral.
Dualitatea obiectiv-subiectiv ă a acestei teorii nu ține
seama de locul și rolul raportului de cauzalitate în cadrul
conținutului constitutiv al infrac țiunii .
Sunt multe teorii care pot e xplica, din punct de vedere
practic, raportul de cauzalitate concret: teoria cauzei adecvate,
teoria condi ției sine qua non. Oricum, la infrac țiunile omisive,
inacțiunea are întotdeau na rolul de condi ție negativ ă sine qua
non. Aceasta în sensul c ă fără inacțiunea respectiv ă rezultatul
socialmente periculos nu s-ar fi produs.
Concret raportul de cauzalitate se stabile ște în felul urm ător:
*. la infrac țiunile de pericol social (formale) raportul de
cauzalitate rezult ă din materialitatea faptei, adic ă din însăși
actul de conduit ă interzis.
*. la infrac țiunile de rezultat (materiale) raportul de
cauzalitate se stabile ște ținând cont c ă ori de câte ori se poate
demonstra c ă fă
ră actul de conduit ă interzis nu s-ar fi produs
urmarea imediat ă vătămătoare exist ă raport de cauzalitate chiar
dacă intervin și alți factori anteriori, concomiten ți sau posteriori
săvârșirii actului de conduit ă socialmente periculos.

Latura subiectiv ă
Definiția vinovăției
Vinovăția reprezint ă acea atitudine mental ă, cu valoare
negativă a unei persoane care s ăvârșește o faptă prevăzută de

358 legea penal ă, atitudine care const ă în înțelegerea semnifica ției
și dorința săvârșirii faptei sau în necesitatea și trebuința de a
reprezenta urmarea socialmente periculoas ă, deși subiectul de
drept nu a prev ăzut acest rezultat sau a considerat f ără temei că
nu se va produce.
Factorii caracterizan ți ai infrac țiunii sunt. Factorul
intelectiv – cognitiv și factorul volitiv. A șa cum am mai
precizat, la analiza tr ăsăturilor esen țiale ale infrac țiunii,
întotdeauna factorul intelectiv – cognitiv (inteligen ța) precede
factorul volitiv (voin ța).
Factorul intelectiv – este o aptitudine psihic ă a
conștientului care d ă înțelegerea și reprezentarea faptei și a
urmărilor antisociale ale acesteia.
Factorul volitiv constă în aptitudinea de a în țelege
semnifica ția faptei și a rezultatului ei prin st ăpânirea și dirijarea
activităților umane în mod liber și conș
tient.

Formele și modalit ățile vinovăției

Există trei forme de vinov ăție : intenție, culpă și intenție
depășită (praeterinten ție).

Intenția prezintă două modalități: intenție direct ă și
intenție indirect ă.
Culpa , ca form ă de vinov ăție, prezint ă și ea dou ă
modalități: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere .
*. Intenția direct ă (dol penal ) – exist ă atunci când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urm ărind producerea
lui prin s ăvârșirea acelei fapte. Ea presupune prevederea
rezultatului ș
i urmărirea, în mod activ, a acestuia.

359 *. Intenția indirect ă (eventual ă) – există atunci când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urm ărește,
acceptă posibilitatea producerii lui.
La intenția indirect ă, făptuitorul nu urm ărește în mod
activ rezultatul dar accept ă posibilitatea producerii acestuia.
Rezultatul nu este cert (ca la inten ția directă) ci este unul
eventual.
*. Culpa cu prevedere – există atunci când f ăptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept ă, socotind f ără
temei că el nu se va produce. Culpa cu prevedere (u șurința
criminală) se caracterizeaz ă prin faptul c ă făptuitorul, de și
prevede rezultatul fapt ei sale, nu îl accept ă datorită unor factori
obiectivi sau subiectivi, având speran ța că respectivul rezultat
nu se va produce.
*. Culpa fără prevedere – există atunci când f ăptuitorul
nu prevede rezultatul faptei sale, de
și trebuia și putea s ă-l
prevadă.
La culpa f ără prevedere sunt instituite dou ă criterii:
criteriul putin ței și criteriul trebuin ței agentului de a
prevedea fapta și consecin țele acesteia.
Criteriul putin ței – este unul general. Ca atare, rezultatul
socialmente periculos tre buie raportat la posibilit ățile comune,
obișnuite și abstracte ale unei persoane normale.
Rezultatul se raporteaz ă la un etalon mediu de prevedere
pe care îl posed ă subiectele de drept normale din punct de
vedere psihic.
Criteriul trebuin ței – este un criteri u special. El se
aplică în cazul persoanelor calificate, special instruite,
profesioni știlor.

360 Intenția depășită (praeterinten ția) există atunci când
făptuitorul ac ționează cu inten ție (directă sau indirect ă) pentru
realizarea infrac țiunii proiectate, dar se produce rezultatul mai grav
sau în plus, fa ță de care făptuitorul se afl ă în culpă (cu prevedere sau
fără prevedere).
Infracțiunile praeterinten ționate din punct de vedere subiectiv
sunt sub aspect obiectiv infrac țiuni progresive.
Latura obiectiv ă și latura subiectiv ă formează conținutul
constitutiv al infrac țiunii.
Cele dou ă laturi (subiectiv ă și obiectiv ă) cu elementele
analizate de noi anterior formeaz ă conținutul constitutiv restrâns
al infracțiunii.
Este însă posibil ca s ă existe anumite elemente denumite
suplimentare sau facultative care atașate fie laturii obiective, fie
laturii subiective genereaz ă un
conținut constitutiv l ărgit al
infracțiunii.
Elementele suplimentare (facultative) ata șate laturii obiective
sunt: locul, timpul, mijloacele de s ăvârșire, modul de operare .
Elementele suplimentare (facultative) ata șate laturii
subiective sunt: scopul (țelul) și mobilul (motivul).
Elementele suplimentare pot fi elemente constitutive ale
infracțiunii în forma sa de baz ă sau pot intra în con ținutul unei
forme agravante.
Scopul ata șat laturii subiective (ca de altfel și mobilul)
caracterizeaz ă elementul subiectiv al infrac țiunii, în sensul c ă fapta
se poate săvârși doar cu intenție directă.

Conținutul juridic al infrac țiunii

Conținutul juridic al infrac țiunii este alc ătuit din
conținutul constitutiv și elementele preexistente .

361
Schematic, raportul dintre con ținutul juridic și conținutul
constitutiv al infrac țiunii se prezint ă în modul urm ător:

Conținutul constitutiv:

*. latura obiectiv ă:
*. actul de conduit ă interzis;
*. urmarea imediat ă vătămătoare;
*. raportul de cauzalitate. *. latura subiectiv ă:
*. inten ție:
*. direct ă;
*. indirect ă;
*. culp ă:
*. cu prevedere; *. f ără prevedere.
*. Inten ție depășită (praeterinten ție).
Acesta este con ținutul constitutiv restrâns.
Conținutul constitutiv l ărgit este atunci când intervin
elementele suplimentare (facultative):
*. pentru latura obiectiv ă: locul, timpul, modul de operare,
mijloacele de s ăvârșire a faptei prev ăzută de legea penal ă;
*. pentru latura subiectiv ă: scopul și mobilul.

Conținutul juridic al infrac țiunii:

*. con
ținutul constitutiv al infrac țiunii (restrâns sau l ărgit,
după caz):
*. latura obiectiv ă;
*. latura subiectiv ă.

362
*. elementele preexistente: *. subiec ții infracțiunii;
*. obiectul infrac țiunii.
Elementele preexistente ale infrac țiunii .
Deoarece con ținutul constitutiv a fost discutat, în vederea
analizării conținutului juridic al infrac țiunii trebuie reliefate
elementele preexistente .
Elementele preexistente infrac țiunii sunt: subiecții și
obiectul infrac țiunii.

*. Subiecții infracțiunii
Subiecții infracțiunii fac parte integrant ă din conținutul
juridic al infrac țiunii.
Subiectele de drept, în general, apar atât ca beneficiari ai
protecției legii penale, cât și ca posibili destinatari ai normelor
juridice penale.
Atât infractorul, cât și victima sunt subiecte ale
infracțiunii: infractorul este subiectul activ în timp ce victima
este subiectul pasiv al infracțiunii.

Subiectul activ al infrac țiunii

Poate fi subiect activ al infrac țiunii atât persoana fizic ă,
cât și persoana juridic ă.
Art. 144 c.p. explic ă c e s e î nțelege prin s ă
vârșirea unei
infracțiuni: „prin s ăvârșirea unei infrac țiuni sau comiterea unei
infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care
legea le pedepse ște ca infrac țiune consumat ă sau ca tentativ ă,

363 precum și participarea la comiterea acest ora ca autor, instigator sau
complice”.
În privința persoanelor fizice acestea pot dobândi calitatea
de subiecte active ale infrac țiunii dacă întrunesc trei condi ții
generale: vârsta minim ă legală, responsabilitatea și libertatea de
voință și de acțiune.
1). Vârsta minim ă legală
Potrivit concep ției Codului penal în vigoare vârsta minim ă
legală de la care persoana fizic ă devine responsabil ă în fața legii
penale este dup ă împlinirea vârstei de 14 ani. Este instituit ă
prezumția de capacitate juridic ă penală a persoanei fizice, începând
cu această vârstă.
Art. 99 din Codul penal în vigoare consacr ă, pentru minorii
cu vârstă cuprinsă între 14 – 16 ani, o prezump ție de
neresponsabilitate relativ ă. Acești minori r ăspund penal numai
dacă se dovede ște că au săvâr
șit fapta cu discern ământ .
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este socotit
responsabil. Și aceasta este o prezump ție care poate fi r ăsturnată,
printr-o expertiz ă medico-legal ă psihiatric ă, putându-se produce
dovada lipsei discern ământului.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu r ăspunde
penal; este prezum ție legală absolută irefragabil ă (care nu admite
probă contrară).
O singură precizare se mai impune: discern ământul fiind
o stare de fapt se concretizeaz ă „de jure” în capacitatea juridic ă penală.
2.) Responsabilitatea
Responsabilitatea implic ă existența factorilor intelectiv
(capacitatea de a- și da seama de actele sale) și volitiv
(capacitatea de a fi st ăpân pe actele și faptele proprii).

364 Orice persoan ă fizică este prezumat ă a fi responsabil ă
până la dovada contrarie. O persoan ă fizică neresponsabil ă nu
lucrează cu vinovăție.
Responsabilitatea const ă în aptitudinea subiectului de
drept de a lucra cu vinov ăție. Ea nu este echivalent ă cu
noțiunea de r ăspundere juridic ă penală și nici cu cea de
imputabilitate.
3.) Libertatea de voin ță și de acțiune
Pentru a putea fi tras ă la răspundere juridic ă penală,
persoana fizic ă trebuie s ă săvârșească fapta prev ăzută de legea
penală fără nici o presiune din exterior.
Printre cauzele care împiedic ă formarea, în integralitatea
sa, a con ținutului constitutiv al infrac țiunii (cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei) se num ără
și constrângerea
fizică și constrângerea moral ă.
Art. 46 c.p. prevede: „ (1). Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de legea
penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice c ăreia
făptuitorul nu i-a putut rezista.
(2). De asemenea, nu constituie infrac țiune fapta
prevăzută de legea penal ă, săvârșită din cauza unei constrângeri
morale, exercitat ă prin amenin țarea cu un pericol grav pentru
persoana f ăptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înl ăturată
în alt mod.”
În privin ța persoanei fizice sunt instituite și condiții
speciale pentru existen ța subiectului activ al infrac țiunii.
Practic, aceste condi ții speciale determin ă ca subiectul
activ să fie calificat, iar infrac țiunea să fie proprie. Infrac țiunile
de serviciu nu pot fi s ăvârșite decât de func ționarii publici sau
de alți funcționari, infrac țiunea de tr
ădare nu poate fi s ăvârșită
decât de o persoan ă fizică care are cet ățenia român ă sau de o

365 persoană fizică fără cetățenie care domiciliaz ă pe teritoriul
statului român, ș.a..
Cu privire la persoanele juridice precizăm că și acestea
pot avea calitatea de s ubiecte active ale infrac țiunii. Persoanelor
juridice li se pot aplica și sancțiuni complementare, respectiv
sancțiunea dizolv ării acestora și a suspend ării activit ății sau a
uneia dintre activit ățile persoanei juridice. Sunt și alte pedepse
complementare ce se pot aplica pe rsoanelor juridice: închiderea
unor puncte de lucru ale persoane i juridice; interzicerea de a
participa la pro cedurile de achizi ții publice și afișarea sau
difuzarea hot ărârii de condamnare. (art. 71
2; 713;715 – 717;
c.p.).
Pedeapsa complementar ă a dizolv ării sau suspend ării
activității persoanei juridice nu se aplic ă partidelor politice,
sindicatelor, patronatelor și organiza țiilor religioase ori
aparținând minorit ăților constituite potrivit legii, precum și
persoanelor juridice care î și desfășoară activitatea în domeniul
presei (art. 714 c.p.).
Observăm că și persoana juridic ă trebuie să îndeplineasc ă
condițiile generale ale subiectului activ al infrac țiunii, cu
anumite particularit ăți. Nu se pune problema vârstei, dar se
pune problema capacit ății (o organizare de sine st ătătoare, un
patrimoniu propriu și un scop în acord cu interesul general –
public).
O nuanță distinctă capătă și chestiunea responsabilit ății
persoanei juridice, știut fiind c ă actele juridice încheiate de
organele de conducere ale pers oanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice
însăși.

366 Subiectul pasiv al infrac țiunii

Orice persoan ă fizică sau persoan ă juridică poate deveni
subiect pasiv al infrac țiunii.
Subiect pasiv al infrac țiunii poate fi o persoan ă vătămată
direct prin infrac țiune sau o persoan ă dăunată indirect prin
infracțiune. Persoana v ătămată direct prin infrac țiune este
victima infrac țiunii, iar persoana d ăunată indirect prin
infracțiune este acel subiect de drept care a suferit prejudicii ca
urmare a s ăvârșirii infrac țiunii, fără a fi victima infrac țiunii
(soția victimei, copii victimei ucise).
Subiectul pasiv al infrac țiunii este acea persoan ă care a
suferit un r ău material sau moral ca urmare a s ăvârșirii
infracțiunii. Unora dintre subiec ții pasivi ai infrac țiunii li se
pretind anumite calit ăți speciale: calitatea da nou-n ăscut la
infracțiunea de pruncucidere, calitatea de func ționar public la
infracțiunea de ultraj etc.

Subiecții pasivi ai infrac țiunii sunt de dou ă categorii:

*. subiec ții pasivi speciali și imediați – care sunt
persoanele nemijlocit v ătămate prin infrac țiune;
*. subiectul pasiv general și mediat care este reprezentat
de societate.
Alte clasific ări ale subiectelor pasive ale infrac țiunilor:
subiect pasiv principal și subiect pasiv secundar (adiacent ).
La infrac țiunea de tâlh ărie subiectul pasiv principal este
persoana juridic ă ale cărei bunuri au fost furate, iar subiectul
pasiv secundar este persoana fizic ă violentat ă sau amenin țată
de făptuitor; subiectul pasiv simplu (necircumstan țiat) și
subiectul pasiv calificat (circumstan țiat). Despre aceast ă
clasificare am discutat într-un paragraf anterior. Subiectului

367 pasiv simplu nu i se cere nici o calitate special ă în timp ce
subiectului pasiv calificat legea penal ă îi cere să aibă o calitate
specială, circumstan țială.
*. Obiectul infrac țiunii .
Obiectul infrac țiunii este reprezentat de valorile sociale
care sunt poten țial vătămate prin fapta ilicit ă socialmente
periculoas ă și care sunt ocrotite prin intermediul normelor
juridice penale.

Formele obiectului infrac țiunii

Există trei forme ale obiectului infrac țiunii: obiectul
juridic generic sau de grup; obiectul juridic special și
obiectul material .

Obiectul juridic generic sau de grup

Acesta se particularizeaz ă pe grupe de infrac țiuni în
raport de valoarea social ă efectiv v ătămată sau pusă în pericol.
Obiectul juridic generic sau de grup a fost utilizat de legiuitor pentru clasificarea infrac țiunilor din partea special ă a Codului
penal.

Obiectul juridic special

Deși au acela și obiect juridic generic, infrac țiunile dintr-o
grupă determinat ă prezintă, fiecare în parte, un obiect juridic
care îi este propriu, ocrotind o valoare social
ă specifică.
Obiectul juridic special al unei infrac țiuni prezint ă o
importanță deosebită la încadrarea juridic ă a faptelor în textele
legale incriminatoare.

368 Există infracțiuni care posed ă două obiecte juridice,
ocrotind dou ă sau mai multe valori sociale. Tâlh ăria, de
exemplu, prezint ă un obiect juridic special principal –
constând în rela țiile sociale referitoare la posesia și proprietatea
asupra bunurilor și un obiect juridic special secundar –
materializat în rela țiile sociale referito are la integritatea
corporală și la libertatea psihic ă a subiectelor de drept. Trecând
de la particular la general conchidem c ă infracțiunile
complexe prezintă, de principiu, un obiect juridic special
principal și respectiv un obiect juridic special secundar .

Obiectul material

La unele infrac țiuni pe lâng ă obiectul juridic exist ă și un
obiect material. Aceasta se întâmpl ă atunci când activitatea cu
caracter infrac țional este îndreptat ă împotriva unei entit ăți
obiective, materiale, fie lucru, fie persoan ă.
Ca atare, obiectul material const ă în persoana fizic ă sau în
bunul împotriva c ăreia este îndreptat ă activitatea socialmente
periculoas ă a făptuitorului.
Unele infrac țiuni nu prezint ă un obiect material întrucât
valoarea social ă protejată de legea penal ă nu se materializeaz ă
într-o persoan ă sau într-un lucru.
La infrac țiunile care posed ă obiect material, dac ă acesta
lipsește, conduce automat la lipsa obiectului juridic, ceea ce
generează inexisten ța infracțiunii.
La o infrac țiune care prezint ă obiect material v ătămarea
se produce asupra acestuia (a obiec tului material). În acest fel
se poate determina gravitatea v ătămării produse care va fi avut ă
în vedere la indi vidualizarea judiciar ă a pedepsei ce urmeaz ă a
se aplica de instan ța de judecat ă penală făptuitorului (inculpat
în cadrul procesului penal).

369

CAPITOLUL IX

STATELE – SUBIECTELE ALE DREPTULUI
INTERNA ȚIONAL PUBLIC

370 Statele reprezint ă cele mai importante subiecte ale
dreptului interna țional public. În dreptul interna țional
tradițional ele constituiau unicele subiecte de drept
internațional.
Statul este titular al suveranit ății.
Suveranitatea presupune supremația puterii de stat în
raporturile interne și independen ța statului fa ță de orice alt ă
putere, pe planul rela țiilor interna ționale.
Suveranitatea de stat prezint ă anumite tr ăsături
caracteristice:
– are un caracter originar în sensul c ă ea aparține statului,
fără a-i fi atribuit ă de o terță putere etatic ă sau de o organiza ție
internațională;
– are un caracter plenar, deplin în sensul c ă puterea de stat
se manifest ă în toate domeniile de activitate: economice, social-
politice și juridice;
– este indivizibil ă. Suveranitatea statului nu poate fi
partajată, ea având un singur titular;
– are un caracter exclusiv în sensul c ă pe teritoriul unui
stat există și se manifest ă doar suveranitatea statului respectiv;
– are un caracter inalienabil în sensul c ă suveranitatea, în
ansamblul ei, nu poate fi transferat ă unor alte state sau unor
organizații internaționale.
Ca efect al suveranit ății statelor pe planul Dreptului
internațional public s-a cristalizat principiul poziției de
egalitate a statelor , concretizat în egalitatea în drepturi și în
obligații a acestora.
Poziția de egalitate juridic ă exclude posibilitatea
subordonării între statele suverane și genereaz ă următoarele
efecte juridice:
– statul beneficiaz ă de drepturi inerente suveranit ății sale;
– statul are obliga ția de a respecta drepturile celorlalte
state, respectându-le în acest mod suveranitatea;

371 – statul beneficiaz ă de dreptul inalienabil la integritatea
teritorială și are dreptul de a- și alege, f ără nici un fel de
constrângere, sistemul politic, economic și social;
– statul are obliga ția de a executa cu bun ă-credință toate
obligațiile interna ționale care îi revin.
Statul ca subiect de drept interna țional trebuie s ă
întruneasc ă anumite elemente:
– să aibă o populație permanent ă;
– să dispună de un teritoriu determinat și clar delimitat;
– să existe o putere public ă care să aibă capacitatea de a
guverna;
– să întrețină și să desfășoare relații internaționale cu ter țe state.
Populația – este o comunitate uman ă permanent
ă și
organizată. Numărul popula ției nu influen țează asupra
existenței statului. Și astăzi există state cu o popula ție redusă
(Monaco, Andora, San Marino sau Liechtenstein). Sunt și state
cu o popula ție extrem de numeroas ă: China, India etc.
Teritoriul de stat – reprezint ă spațiul în interiorul c ăruia
se exercit ă suveranitatea. El este delimitat de teritoriul altor
state prin frontiere. Teritoriul st atului cuprinde: solul, subsolul,
apele interioare, apele maritime interioare, marea teritorial ă și
spațiul aerian de deasupra acestora . În concluzie, teritoriul
statului poate fi: terestru, maritim și aerian.
Puterea public ă – cuprinde toate structurile institu ționale
care exercit ă autoritatea de stat asupra popula ției și a
teritoriului.
Autoritățile etatice exercit ă singure puterea de stat, f ără
intervenția unui stat ter ț sau a unei organiza ții internaționale.
Datorită acestui fapt, modurile concrete de manifestare și
de exercitare ale puterii publice sunt diverse; ele difer ă
de la o

372 țară la altă țară. Ne referim aici, în primul rând, la modul de
constituire și de funcționare efectiv ă a autorităților etatice.

Întreținerea de rela ții interna ționale cu alte subiecte
de drept interna țional public – presupune capacitatea de a
încheia acte juridice cu caracter interna țional; aptitudinea de a
deveni membru al unor organiza ții interna ționale; capacitatea
de a stabili rela ții diplomatice și consulare cu alte state de pe
mapamond; dreptul de a utiliz a mijloacele de reglementare
pașnică a diferendelor cu caracter interna țional ș.a.

Drepturile și obligațiile statelor

Drepturile și obliga țiile statelor se reg ăsesc în
documentele interna ționale adoptate, respectiv: Carta
drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor (adoptat ă în
1974), în declara țiile privitoare la acordarea independen ței
popoarelor coloniale (1960), în principiile dreptului
internațional privind rela țiile prietene ști și cooperarea între state
(consacrate în anul 1970).
Sintetic, drepturile fundame ntale ale statelor sunt
următoarele:
*. dreptul la existen ță;
*. dreptul la suveranitate, ceea ce implic ă consacrarea
suveranității externe, a independen ței;
*. dreptul de a dispune în libertate de m odul de dezvoltare
a țării;
*. dreptul la integritatea teritorial ă, ceea ce determin ă
inviolabilitatea frontierelor statului;
*. dreptul la autoap ărare;
*. dreptul de a exploata și dispune asupra resurselor
naturale ale țării;
*. dreptul la egalitate suveran ă între statele lumii;

373 *. dreptul de a face parte din organiza țiile interna ționale;
*. dreptul de a participa la negocierea și încheierea
tratatelor interna ționale;
*. dreptul de a utiliza toate mijloacele și procedeele
descoperite de știința contemporan ă;
Corelativ, statele trebuie s ă își asume și obligații
internaționale cu caracter funda mental. Dintre acestea
specificăm:
*. obliga ția de a respecta personalitatea altor state,
precum și drepturile acestora;
*. obligația de a nu recurge la for ță sau la amenin țarea cu
forța împotriva altui stat;
*. obliga ția de rezolvare a diferendelor interna ționale
exclusiv pe cale pa șnică;
*. obligația de protec ție a mediului înconjur ător;
*. obligația de îndeplinire cu bun ă-credință a îndatoririlor
asumate în rela țiile interna ționale;
*. obliga ția de a respecta integritatea teritorial ă și
inviolabilitatea frontierelor altui st at.

Tipuri de state
Statele pot fi de dou ă categorii: state unitare și state
compuse .
Statele uniate – se caracterizeaz ă prin existen ța unui
singur rând de organe ale puterii de stat. Exist ă un unic
Parlament, un Guvern și o singur ă instanță supremă. Nimic nu
împiedică ca statul unitar sa asigure autonomie administrativ ă a
unităților teritoriale. Acest aspect nu afecteaz ă, în nici un mod,
caracterul unitar al statului.
Statele compuse – sunt alc ătuite prin asocierea mai
multor state. Statele compuse prezint ă mai multe forme:

374 uniunea personal ă, uniunea real ă, confedera ția, federa ția
și asociațiile de state .
Vom analiza succint fiecare form ă a statelor compuse.
Uniunea personal ă – există atunci când dou ă state
suverane au un conduc ător comun. Fiecare stat component al
uniunii personale are pr opriile sale organe și este subiect de
drept interna țional. Uniuni personale se întâlnesc în istorie:
Polonia și Lituania (1386 – 1569), Olanda și Luxemburg (1815
– 1890), Țara Moldovei și Țara Româneasc ă (1859 – 1861).
Uniunea real ă – presupune o asocia ție de state care au un
conducător comun (monarh) și organe comune de reprezentare
în relațiile interna ționale, în domeniul finan țelor și cel al
apărării. În raporturile cu alte state uniunea real ă constituie
subiect de drept dar sub aspect constitu țional, legislativ,
executiv și judecătoresc, statele componente sunt entit ăți
separate. Exemple de uniuni reale: Austria și Ungaria (1867 –
1918), Danemarca și Islanda (1918 – 1944), Țara Moldovei și
Țara Româneasc ă (1861 – 1862).
Confedera ția – este o form ă de asociere a unor state
independente care î și păstrează nealterat ă suveranitatea
(supremația și independen ța). La baza confedera ției se află un
tratat interna țional , încheiat între statele componente.
Confedera ția prezint ă și organe comune – adun ările
deliberative. Pe planul dreptului interna țional public
confedera ția constituie subiect de drept interna țional. Exemple
de confedera ții: Statele Unite ale Americii (1778 – 1787),
Confedera ția german ă (1815 – 1866) și Confedera ția elvețiană
(1291 – 1793 și 1815 – 1898).
Toate aceste confedera ții s-au transformat în state
federale.
Federația – reprezint ă tot o uniune de state. Statele
federate î și mențin organizarea proprie da r statul federal are
organe proprii – legislative, executive și judecătorești – care au

375 competen ță asupra întregului teritoriu și asupra întregii
populații a statului.
Statul federal constitui e subiect unic de drept
internațional. Sunt state federale : S.U.A., Canada, Germania,
Austria, etc.
Asociațiile de state – se realizeaz ă între metropol ă și
fostele colonii. Ele au la baz ă puternicele leg ături statornicite
de-a lungul secolelor. Exemple: Commonwealth -ul și
Uniunea francez ă.
În decursul istoriei umanit ății au existat și state
dependente , mai slabe din punct de vedere militar, care au fost
subjugate, dominate de state mai puternice.
Formele de dependen ță ale statelor s-au manifestat în:
vasalitate și protectorat .
Câteva cuvinte despre fiecare din aceste forme de
dependen ță etatică sunt, credem noi, necesare.
Vasalitatea – a constat în aplicarea raportului de
suzeranitate – vasalitate di ntre persoanele fizice și la relațiile
dintre state. Este o institu ție proprie evului mediu. Pe planul
relațiilor interna ționale statul vasal era reprezentat de statul
suzeran. Au fost state vasale Serbia, Muntenegru, Bulgaria,
Țările Române în raport cu Imperiul Otoman.
Protectoratul – se realiza în temeiul unui tratat încheiat
între statul protejat și statul protector. În acest mod, statul
protector avea dreptul de a reprezenta în rela țiile interna ționale
pe statul protejat. Rela țiile de protectorat au existat între Anglia
și Aden ori între Fran ța și Maroc.
Astăzi există protectorate exercitate de stat mari,
puternice în raport cu unele state mici: Fran ța în raport cu
Monaco, Italia în raport cu statul San Marino.

376 Neutralitatea, recunoa șterea interna țională și
succesiunea statelor

§ 1. Neutralitatea statelor .
Pe perioada de timp cât este declarat ă neutralitatea statul
nu ia parte la un conflict armat și întreținere rela ții
internaționale cu celelalte state, inclusiv cu statele beligerante.
Statul neutru trebuie s ă se abțină să acorde sub orice
formă, ajutor vreunui stat be ligerant. El trebuie s ă fie impar țial
în sensul c ă în relațiile cu statele beligerante trebuie s ă aibă o
strictă egalitate de tratament, f ără să creeze o situa ție de avantaj
pentru vreunul din beligeran ți.
§ 2. Neutralitatea diferen țiată și neutralitatea
permanent ă.
Neutralitatea diferen țiată implică obligația statului
neutru de a ajutora statul victim ă. Ajutorul trebuie s ă constea în
activități cu caracter pa șnic, nonmilitare: permiterea trecerii pe
teritoriul s
ău a refugia ților, permiterea survol ării teritoriului s ău
de către aeronave ale statului victim ă sau ale statelor care îi vin
acestuia în ajutor, sub egida O.N.U. sau a altor organiza ții
internaționale interguvernamentale, etc.
Neutralitatea permanent ă intervine în cazul în care un
stat declar ă solemn c ă înțelege să rămână neutru în orice
potențial conflict armat.
Statutul de stat permanent neutru declarat unilateral
trebuie s ă fie recunoscut și garantat de comunitatea
internațională.
Astfel, Austria în anul 1955, Malta în anul 1983 și Laos
în anul 1962 și-au declarat unilateral neutralitatea permanent ă.
Elveția (Confedera ția helvetic ă) este un stat permanent
neutru din anul 1713 (Trata tul de la Utrecht).

377 Belgia a fost neutr ă între 1831 – 1919 și Ducatul de
Luxemburg și-a proclamat neutralitatea în perioada 1867 – 1919.
§ 3. Recunoașterea interna țională a statelor .
Statele deja existente nu trebuiesc recunoscute.
Recunoașterea se raporteaz ă întotdeauna la un stat nou care
poate rezulta prin dizolvarea sa u dezmembrarea unui stat, prin
separarea unor p ărți dintr-un stat sau prin reunirea mai multor
state într-un stat nou.
Recunoașterea statului este o chestiune politic ă care
determină, bineînțeles, și efecte juridice. Ea este un act juridic
și politic unilateral.
Recunoașterea unui stat are un efect declarativ. A șa fiind,
recunoașterea este doar o constatare a existen ței statului nou
apărut. Odată recunoscut un stat, aceast ă recunoaștere nu mai
poate fi retras ă, ea fiind irevocabil ă.
Recunoașterea statelor poate îmbr ăca forme variate:
recunoașterea în fapt și recunoașterea de drept;
recunoașterea expres ă și recunoașterea tacit ă.
Recunoașterea de facto
– se concretizeaz ă în stabilirea
de relații comerciale și relații diplomatice cu noul stat ap ărut.
Recunoașterea de facto are un ca racter vremelnic; ea
poate fi oricând revocat ă (retrasă).
Recunoașterea de jure – se exprim ă prin deplina
recunoaștere a noului stat și din acest motiv este irevocabil ă.
Recunoașterea poate fi expres ă – când se realizeaz ă
prin acte solemne: declara ții, mesaje care cuprind în mod
categoric inten ția de a recunoa ște noul stat.
Recunoașterea poate fi tacit ă – când nu rezult ă dintr-un
act solemn ci din ac țiuni: stabilirea rela țiilor diplomatice,
încheierea de tratate bilaterale, etc.

378 § 4. Recunoa șterea guvernelor
Chestiunea recunoa șterii guvernelor se pune în cazul în
care, printr-o lovitur ă de stat, este impus un nou guvern. Ca
atare, nu se pune problema recunoa șterii guvernelor când
guvernul dintr-un stat este instalat conform dispozi țiilor
constituționale ale acelui stat.
Pentru recunoa șterea guvernelor (a șa zis nelegitime) se
iau în calcul ra ționamente politice și geostrategice.
Este posibil ca un nou guvern s ă fie recunoscut dac ă are
sprijinul majorit ății populației statului și dacă acesta dispune de
autoritate concret ă, plenară asupra țării.
În sensul deslu șirii chestiunii recunoa șterii guvernelor
există două teorii care poart ă numele a doi mini ștri de externe
din statele latino-americane.
*. Doctrina Tobar – acrediteaz ă ideea că un guvern
ajuns la putere pe cale neconstitu țională nu trebuie s ă fie
recunoscut. Recunoa șterea poten țială a respectivului guvern
poate avea loc doar dac ă statul respectiv respect ă principiile
democrației politice, organizând alegeri libere.
*. Doctrina Estrada – pornește de la ideea c ă
un guvern
al unui stat nu are posibilitat ea, din punct de vedere politic și
juridic, de a se pronun ța asupra legitimit ății altui guvern instalat
într-un alt stat.
Majoritatea statelor lumii utilizeaz ă această doctrină.
Practic, se recunosc doar statele, instalarea guvernelor (legitime
sau nelegitime) fiind considerat ă o problem ă internă a statelor.

§ 5. Succesiunea statelor

Succesiunea statelor este determinat ă de modificările
teritoriale ale statelor deja existente.

379 Prin noțiunea de modificare teritorial ă a unui stat se
înțelege: dezmembrarea unui stat și apariția mai multor state
independente; secesiunea unui stat dintr-un stat deja existent;
reunirea mai multor state (prin absorb ție sau fuziune) într-un
singur stat; transferul de teritorii de la un stat c ătre alt stat.
De principiu, statul succesor nu are obliga ția de a prelua
toate drepturile și obligațiile statului predecesor. Aceasta
deoarece statul succesor nu este, în mod automat, continuatorul
– sub aspect juridic – a statului predecesor.
Prezentăm în continuare câteva reguli referitoare la
succesiunea statelor:
*. În ipoteza fuziunii sau a dezmembr ării statelor
Tratatele interna ționale încheiate de statul predecesor
trebuie, în general, respectate de statul succesor.
Își mențin valabilitatea tratatele care stabilesc frontierele,
cele care impun norme imperativ e, tratatele de comer ț, tratatele
multilaterale, tratatele tehnice și tratatele prin ca re s-au realizat
anumite situa ții obiective, opozabile statelor ter țe.
Nu își mențin valabilitatea tratatele politice încheiate de
statul predecesor.

Bunurile și creanțele statului predecesor se transmit,
în integralitatea lor, statului succesor.
Datoriile statului predecesor fa ță de terțele state sunt
fie preluate de statul succes or, fie refuzate de acesta.

*. În ipoteza transferului de teritorii
Reținem urm ătoarele reguli:
– bunurile proprietatea statului af late pe teritoriul cedat
trec în proprietatea statului car e a dobândit acel teritoriu;

380 – pe teritoriul cedat nu se mai aplic ă tratatele încheiate
de statul care a transferat. Pe ac el teritoriu vor intra în vigoare
tratatele încheiate de statul care l-a ob ținut;
– datoria de stat, în lipsa unui acord, trece de la statul care
cedează la statul care prime ște teritoriul resp ectiv, avându-se în
vedere cantitatea și calitatea bunur ilor care se g ăsesc pe
teritoriul cedat.
*. În ipoteza form ării noilor state
În condițiile decoloniz ării din perioada 1945-1960 au
apărut noi state suverane, fapt ce a determinat încetarea
valabilității tratatelor de instruire a statutelor de colonie sau de
protectorat.
Celelalte tratate încheiate de metropol ă cu terțe puteri
care se refereau la statul aservit care și-a dobândit
independen ța, fie au fost respectate, fie au fost repudiate.
În general, statele proasp ăt independente au încheiat
tratate de succesiune cu fostele lor metropole, continuând s ă
execute obliga țiile stabilite anterior, pe o perioad ă de timp
determinat ă.
În privința tratatelor având ca obiect bunuri, crean țe sau
datorii noile state independente au aplicat, în genere, regulile
statornicite, în Dreptul interna țional public, referitoare la
succesiunea statelor.

381

CAPITOLUL X

JUDECATA ÎN PRIM Ă INSTAN ȚĂ ÎN MATERIE
CIVILĂ. SUCCINTE CONSIDERA ȚII

382 Procesul civil în desf ășurarea sa normal ă parcurge dou ă
faze: faza de judecat ă și faza de executare silit ă.
Faza de judecat ă este constituit ă din: judecata în fond
(sau în prim ă instanță) și judecata în c ăile de atac (ordinare sau
extraordinare).
Judecata în fond cuprinde un complex de momente și de
acte procesuale prin care se urm ărește stabilirea existen ței
raportului juridic civil devenit litigios și dedus judec ății și
readucerea acestui raport juridic în stare de func țiune normal ă
sau, după caz, desfiin țarea lui.
Cu privire la procedura prealabil ă fazei de judecat ă art.
109 Cod procedur ă civilă prevede: „ oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane trebuie s ă facă o cerere înaintea
instanței competente” (alin. 1).
Sesizarea instan ței de judecat ă civilă se realizeaz ă deci
prin cererea de chemare în judecat ă.
Introducerea cererii de chemare în judecat ă învestește
instanța cu soluționarea cauzei. Ea creeaz ă cadrul procedural în
care urmeaz ă să se desfășoare judecata. Aceasta în sensul c ă
judecătorii vor hot ărî numai cu privire la obiectul pricinii
deduse judec ății.
Pentru conturarea drepturilor și a obliga țiilor cu caracter
procedural, pe care le au p ărțile litigante, de o importan ță
deosebită este institu ția procesual-civil ă a primei zile de
înfățișare.
Conform dispozi țiilor art. 134 Cod procedur ă civilă: „este
socotită ca prima zi de înf ățișare aceea în care p ărțile, legal
citate, pot pune concluzii”.
Practic, pân ă la prima zi de înf ățișare pot fi introduse în
proces ter țele persoane sau poate fi modificat obiectul ac țiunii,
prin mărirea sau mic șorarea preten ției. De asemenea, pân ă la
prima zi de înf ățișare există posibilitatea de a se propune probe
noi de către reclamant, iar pârâtul pierde dreptul de a mai

383 invoca excep țiile de procedur ă pe care le-a cunoscut pân ă la
această dată.
Introducerea cererii de chemare în judecat ă întrerupe
prescripția dreptului la ac țiune și produce efectul punerii în
întârziere a debitorului pârât.
Conducerea ședinței de judecat ă – implic ă lămuriri
asupra organului abilitat s ă judece pricinile civile. Acest organ
este instan ța de judecat ă civilă. Instanța este constituit ă din
completul de judecat ă cu participarea grefierului de ședință.
Completele de judecat ă sunt prezidate de președintele
completului . Acesta poate fi pre ședintele instan ței,
vicepreședintele instan ței judecătorești, președintele de sec ție
sau un judec ător desemnat de pre ședintele instan ței
judecătorești.
Președintele completului de judecat ă deschide, suspend ă
sau ridică ședința. El are dreptul de a pune întreb ări părților
litigante și poate pune în dezbatere or ice împrejurare de fapt
sau de drept care conduce la dezlegarea pricinii civile.
Ceilalți membri ai completului de judecat ă pot pune
întrebări părților, martorilor sau exper ților doar prin mijlocirea
președintelui. Acest îns ă poate încuviin ța ca respectivele
întrebări să poată fi puse în mod direct de ceilal ți judecători,
membri ai completului de judecat ă.

Începerea dezbaterilor

Se concretizeaz ă prin strigarea cauzei civile. Se
efectueaz ă apelul părților de către grefierul de ședință care va
face un scurt referat cu privire la stadiul în care se afl ă judecata
și la citarea p ărților.
Președintele completului de judecat ă va verifica modul de
citare și va lua m ăsurile corespunz ătoare:

384 *.va amâna judecarea cauzei dac ă părțile nu sunt legal
citate sau dac ă părțile litigante prezente solicit ă amânarea
pricinii. Amânarea judec ării cauzei civile se poate dispune și
pentru lipsa de timp, dar la solicitarea uneia din p ărțile litigante
ori pentru lips ă de apărare temeinic motivat ă;
*.va suspenda cauza civil ă dacă sunt incidente dispozi țiile
art. 242; 243 și 244 din Codul de procedur ă civilă;
*.va proceda la judecarea pricinii când p ărțile sunt
prezente în fa ța instanței de judecat ă.
Desigur, p ărțile litigante se pot prezenta fie personal, fie
pot fi reprezentate prin mandatari (reprezentan ți convenționali).
Când legea impune partea litigant ă poate fi reprezentat ă prin
reprezentantul s ău legal.

Ordinea de acordare a cuvântului

În temeiul principiului oralit ății fazei de judecat ă,
pricinile civile se dezbat verbal. Se va da cuvântul întâi reclamantului și în urmă pârâtului. Instan ța de judecat ă este
obligată ca mai întâi s ă se pronun
țe asupra excep țiilor de
procedură precum și asupra excep țiilor de fond, care fac de
prisos cercetarea în fond a pricinii.
Nimic nu împiedic ă ca părților să li se acorde cuvântul în
replică sau în duplic ă. De fiecare dat ă însă, președintele
completului de judecat ă poate mărgini cuvântul acordat p ărții
litigante.

Închiderea dezbaterilor

O cauză civilă este cercetat ă și dezbătută, de regul ă, în
mai multe ședințe de judecat ă. După administrarea probelor în
ultima ședință se va acorda cuvântul p ărților litigante asupra
fondului cauzei.

385 Aceste concluzii constituie propriile aprecieri ale
fiecărei părți referitoare la modul în care ar trebui solu ționată
pricina.
După închiderea dezbaterilor p ărțile pot fi obligate, dar au
și dreptul de a depune concluzii scrise.
Dacă instanța refuză amânarea judec ății, pentru lips ă de
apărare, invocat ă de una dintre p ărțile litigante, instan ța va
amâna pronun țarea, la cererea p ărții, pentru a se putea depune
concluzii scrise.

Prima zi de înf ățișare

Dintre termenele de judecat ă acordate de instan ța civilă
cel mai important este termenul considerat a fi prima zi de înfățișare.
Prima zi de înf ățișare – constituie un moment deosebit
în desfășurarea activit ății judiciare, la judecarea în fond a
cauzei, de care este legat ă în mod direct aptitudinea de
modificare și de fixare definitiv ă a elementelor ac țiunii civile și
a probațiunii cauzei civile.
Prima zi de înf ăț
ișare presupune îndeplinirea cumulativ ă
a două condiții:
– părțile litigante s ă fi fost legal citate;
– părțile să poată pune concluzii.
Când cele dou ă condiții sunt întrunite pre ședintele
completului de judecat ă constată prima zi de înf ățișare.

Încheierile de ședință

Susținerile p ărților litigante precum și activitatea
completului și măsurile dispuse de acesta, la un termen de
judecată, sunt trecute în încheierea de ședință. Ea constituie un
act procedural ce se întocme ște cu ocazia amân ării judecății în

386 care se consemneaz ă activitățile desfășurate în ședința de
judecată și măsurile dispuse de completul de judecat ă în
vederea solu ționării pricinii civile.
Întrucât încheierile de ședință sunt hotărâri judec ătorești
ele trebuie s ă cuprindă cele trei p ărți: practicaua, motivele și
dispozitivul .
Dacă nu se întocme ște încheierea de ședință, acesta va
atrage nulitatea hot ărârii judec ătorești finale, de delegare a
pricinii, întrucât instan ța de control judiciar este în
imposibilitate de a urm ări activ modul de desf ășurare a
judecății în primă instanță.

Excepțiile de procedur ă și apărările de fond
*. Excepțiile de procedur ă
Noțiunea de „excep ție” prezint ă două sensuri: unul larg și
altul restrâns.
În sens larg prin „ excepție” se desemneaz ă totalitatea
mijloacelor de ap ărare, care include și apărarea realizat ă pe
fondul cauzei civile.
În sens restrâns, prin „ excepție” se înțelege totalitatea
mijloacelor prin care sunt invocate, în cadrul dezbaterilor judiciare, anumite neregularit ăți procesuale, având ca finalitate
asigurarea cadrului legal a judec ății.

Modul de invocare și de solu ționare a excep țiilor de
procedur ă

Prin întâmpinarea depus ă – conform art. 115 pct. 1 Cod
procedură civilă – pârâtul prezint ă excepțiile pe care le ridic ă în
raport cu cererea de chemare în judecat ă formulat ă de
reclamant. Dac ă excepțiile nu au fost invocate prin întâmpinare

387 ele nu mai pot fi invocate de pârât pân ă la prima zi de
înfățișare. Excep țiile neinvocate prin întâmpinare și care nu s-
au prezentat verbal la prima zi de înf ățișare nu mai pot fi
invocate de pârât decât dac ă aceste excep ții sunt absolute sau
sunt de ordine public ă (art. 136 c. pr. Civil ă).
Excepția invocat ă, în termenul legal, oblig ă instanța de
judecată la soluționarea ei. Altfel spus, excep ția invocat ă
întrerupe temporar cu rsul firesc a judec ății.
Unele excep ții, care pentru solu ționarea lor necesit ă
administrare de probatorii, pot fi unite cu fondul cauzei civile.
Art. 137 Cod pr. civil ă prevede: „Instan ța se va pronun ța
mai întâi asupra excep țiilor de procedur ă, precum și asupra
celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.”
Concret, rezolvarea excep țiilor se realizeaz ă prin
respingerea sau prin admiter ea lor. Respi ngerea se pronun ță
prin încheiere interlocutorie . Asupra acestei încheieri nu se
mai poate reveni. Admiterea se concretizeaz ă, sub aspect
procedural, prin pronun țarea unei încheieri sau a unei hot ărâri.

Clasificarea excep țiilor procedurale:

I). În raport cu obiectul lor , avem:
– excepții de procedur ă propriu-zise – care privesc
orice neregularitate procesual ă și au ca finalitate asigurarea
cadrului legal al dezbaterilor judiciare;
– excepții de fond – privesc lipsuri specifice în
exercitarea ac țiunii civile care conduc la imposibilitatea
cercetării în fond a pricinii civile.

388
II). În raport de efectul pe care îl produce: – excepții dilatorii – care produc efectul întârzierii
judecății;
– excepții dirimante sau premptorii – care au drept
consecință respingerea sau anularea ac țiunii.
III). În raport de caract erul normei juridice înc ălcate:
– excepții absolute – se refer ă la încălcarea unor norme
cu caracter imperativ;
– excepții relative – sunt cele care privesc înc ălcarea
unor norme juridice dispozitive.
*. Apărarea în fond
Se referă la atitudinea adoptat ă de pârât. Ea are menirea
de a contracara preten țiile reclamantului.
Apărarea în fond – reprezint ă susținerile pârâtului, în
fața instanței de judecat ă, cu finalitatea de a ob ține o solu ție
favorabilă și implicit defavorabil ă celeilalte p ărți litigante,
respectiv reclamantului.
Pârâtul nu este obligat s ă-și formuleze ap ărarea în fond
decât în momentul în care recl amantul a formulat probe în
susț
inerea preten țiilor afirmate prin cererea introductiv ă de
chemare în judecat ă. Scopul ap ărării în fond realizat ă de pârât
este dovedirea netemeiniciei preten țiilor reclamantului.
Apărarea în fond este opus ă pretenției reclamantului fiind
în antitez ă cu aceastea. Ea are acelea și condiții de acceptare și
același regim juridic ca și pretenția dedus ă judecății de
reclamant.

389 Pentru exercitarea ap ărării în fond este necesar ca pârâtul s ă
recunoasc ă că este parte în raportul juridic civil dedus judec ății.
Apărarea în fond dureaz ă, de principiu, atâta timp cât se
manifestă acțiunea civil ă.
Afirmațiile făcute de pârât cu prilejul ap ărării în fond
trebuiesc probate. (art. 115 pct. 3 Cod pr. civil ă).

Deosebirile existente între ap ărările făcute pe cale de
excepție și apărările de fond.

Apărările făcute pe cale de excep ție trebuie s ă preceadă
fondul cauzei; dac ă sunt admise ele au drept efect amânarea sau
împiedicarea judec ății; în acest sens preciz ăm că fondul cauzei
nu mai este cercetat.
Apărările de fond se refer ă la conținutul raportului juridic
civil dedus judec ății. Ele au ca efect, în caz de admitere,
respingerea ac țiunii civile formulate de reclamant, ca fiind
nefondată (neîntemeiat ă).
Hotărârile judec ătorești prin care se admite sau se
respinge o excep ție de procedur ă propriu-zis ă sau o excep ție de
fond nu au autoritate de lucru judecat asupra fondului litigiului
deoarece nu îl solu ționează. Autoritatea de lucru judecat se
răsfrânge exclusiv asupra modului de solu ționare a excep ției.
Hotărârile judec ătorești prin care s-a statuat asupra
apărărilor de fond conduc la ob ținerea autorit ății de lucru
judecat în privin ța modului de solu ționare a pricinii civile.
Aceasta în sensul c ă nu poate fi promovat ă în justiție o nouă
acțiune civilă având acela și obiect și privind aceea și cauză.

Dezbaterea cauzei în fond

Constituie momentul final al judec ării cauzei civile în
primă instanță. Include concluziile p ărților litigante puse în fa ța
instanței de judecat ă civile.

390 Dezbaterea în fond are loc dac ă au fost administrate
toate probele încuviin țate de instan ță și dacă au fost solu ționate
toate excep țiile de procedur ă propriu-zis ă precum și excepțiile
de fond.
Concluziile p ărților constituie momentul culminant al
judecării cauzei civile în prim ă instanță.
Dezbaterile asupra fondului cau zei se vor consemna în
partea introductiv ă a hotărârii judec ătorești dacă pronunțarea
are loc în ziua judec ății. Dacă pronunțarea este amânat ă pentru
o altă zi dezbaterile asupra fondului se vor consemna în
încheierea de amânare a pronun țării. Aceast ă încheiere
constituie preambulul hot ărârii judec ătorești.
Când instan ța de judecat ă amână pronunțarea hotărârii
data pronun țării trebuie s ă fie precizat ă înainte de închiderea
dezbaterilor, în ședință publică. Pronunțarea se poate amâna
pentru o perioad ă de cel mult 7 zile de la data când au avut loc
dezbaterile asupra fondului cauzei.

Deliberarea asupra fondului cauzei

Presupune o activitate de gândire în secret asupra solu ției
care urmeaz ă a fi dată cauzei civile.
Art. 256 alin. 2 Cod pr. civil ă prevede c ă președintele
completului de judecat ă „adună părerile judec ătorilor, începând
cu cel mai nou în func țiune, el pronun țându-se cel din urm ă”.
În cadrul deliber ării judecătorii care compun completul
de judecat ă colegial sau judec ătorul care formeaz ă completul de
judecată monocratic trebuie: s ă analizeze materialul probator
care are rolul de a stabili existen ța sau inexisten ța faptelor care
au generat litigiul; s ă realizeze opera țiunea juridic ă de încadrare
a faptelor în normele juridice incidente în cauza civil ă; să
realizeze opera țiunea logico-juridic ă care const ă în alegerea
soluției care se impune a fi dat ă pentru solu ționarea litigiului.

391 În ipoteza existen ței completului colegial exist ă
posibilitatea intervenirii unor incidente în cursul deliber ării.
Astfel, în cazul completului de judecat ă alcătuit din doi
judecători, dacă aceștia nu ajung la un acord asupra solu ției,
cauza se va judeca din nou, în complet de divergen ță.
În acest sens, în alc ătuirea completului de judecat ă va
intra președintele sau vicepre ședintele instan ței, președintele de
secție ori un alt judec ător desemnat de pre ședintele instan ței
judecătorești.
Cauza se va repune pe rol, dezbaterea urmând a fi reluat ă
doar asupra punctelor, chestiunilor r ămase în divergen ță.
Dacă și după judecarea din nou a pricinii civile sub
aspectele divergente vor exista mai mult de dou ă păreri,
judecătorii ai căror opinii se apropie mai mult sunt obliga ți să-și
unească aceste opinii într-una singur ă (art. 257 Cod procedur ă
civilă).
Aceeași procedur ă se aplică și în ipoteza unui complet
colegial alc ătuit din trei judec ători dacă din deliberare rezult ă
mai mult de dou ă opinii.
Desigur, potrivit dispozi țiilor legale în vigoare, judecata
civilă în primă instanță, se desfășoară, cu unele excep ții, în fața
unor complete de judecat ă monocratice.

Întocmirea minutei

Imediat dup ă deliberare rezultatul acesteia se
consemneaz ă în minut ă. Aceasta va fi scris ă de unul dintre
judecătorii completului colegial sau de judec ătorul ce formeaz ă
completul monocratic și va fi semnat ă, sub sanc țiunea nulit ății,
de judecători / judec ător.
Când exist ă o opinie separat ă a unui judec ător dintr-un
complet de judecat ă colegial, se va face vorbire despre aceasta
în cuprinsul minutei. Minuta constituie dispozitivul hot ărârii

392 judecătorești. Ea se pronun ță de președintele completului de
judecată în ședință publică. După ce hotărârea judec ătorească
(minuta, dispozitivul hot ărârii) a fost pronun țată, nici un
judecător nu mai poate reveni as upra opiniei exprimate.
Minuta se consemneaz ă într-un registru special, denumit
condica de ședințe, ținută pe materii (art. 258 Cod procedur ă
civilă).
Dispozitivul hot ărârii poate cuprinde solu ții de
respingere a ac țiunii civile sau solu ții de admitere a ac țiunii
civile .
Respingerea ac țiunii se poate referi la fondul cauzei,
după cum se poate întemeia pe aspecte care exced fondului
cauzei civile (prescrip ția dreptului la ac țiune sau admiterea
excepției autorit ății la lucru judecat).
Admitere ac țiunii se referă la fondul cauzei civile. Se
raportează la preten țiile afirmate și dovedite de reclamant în
contradictoriu cu pârâtul, în fa ța instanței de judecat ă.

393

CAPITOLUL XI

JUDECATA ÎN PRIM Ă INSTAN ȚĂ ÎN MATERIE
PENALĂ. SUCCINTE CONSIDERA ȚII

394 După cum este cunoscut proces ul penal cuprinde trei
faze: faza de urm ărire penal ă, faza de judecat ă și faza de punere
în executare a hot ărârilor judec ătorești în materie penal ă.
Faza de judecat ă este alcătuită la rândul ei din: judecata
în primă instanță, judecata în c ăile de atac ordinare (apel,
recurs) și judecata în c ăile de atac extraordinare
(contesta ția în anulare, revizuirea și recursul în interesul
legii). Acestea constituie etapele fazei de judecat ă.
Subiectul dominant al pro cesului penal în faza de
judecată este instanța de judecat ă. De cele mai multe ori la
judecată participă și un alt organ judiciar penal, procurorul .
Spre deosebire de faza de urm ărire penal ă unde este subiectul
oficial dominant, în faza de judecat ă procurorul are o pozi ție
procesual ă de participant la activitatea de judecat ă, pierzând
rolul preponderent în favoarea magistra ților de scaun.
În paginile ce urmeaz ă noi ne vom cantona exclusiv
asupra judec ății penale în prim ă instanță. Vom analiza
dispozițiile generale referito are la judecata penal ă și judecata
penală în prim ă instanță, conform dispozi țiilor cuprinse în
Codul de procedur ă penală (art. 287 – art. 312 și art. 313 – art. 360).
Obiectul judec ății oricărei cauze penale const ă în
soluționarea definitiv ă a cauzei penale prin pronun țarea unei
hotărâri judec ătorești legale și temeinice, apt ă de fi pus ă în
executare.
Judecata penal ă, în general, inclusiv judecata penal ă în
primă instanță comport ă anumite principii, care îi sunt
specifice: publicitatea, oralitatea, nemijlocirea, contra-
dictorialitatea . Nu vom analiza exhaustiv aceste principii.
Totuși câteva cuvinte vom aloca fiec ăruia dintre principii.

Publicitatea – este prev ăzută în mod expres în
dispozițiile art. 290 din Codul procedur ă penală: „Ședința de
judecată este public ă”. (alin. 1 teza I).

395 Dacă urmărirea penal ă are un pronun țat caracter
nepublic, „secret”, faza de judecat ă, în general, inclusiv
judecata penal ă în primă instanță, are un caracter public. Orice
persoană, de principiu, are acces în locul unde se desf ășoară
judecata. În acest mod se realizeaz ă rolul educativ-preventiv al
procesului penal și se permite ca opinia public ă să aibă un
control asupra activit ății desfășurată de instan ța de judecat ă
penală.
Publicitatea ședinței de judecat ă, dacă nu este respectat ă,
generează nulitatea absolut ă, prevăzută de art. 197 alin. (2) din
Codul de procedur ă penală. Această nulitate nu poate fi
înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocat ă în orice stare a
procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.
Art. 290 Cod pr. penal ă prevede și două excepții de la
regula publicit ății ședinței de judecat ă. Aceste excep ții sunt:
– minorii sub 16 ani nu pot asista la ședința de judecat ă;
– instanța poate declara ședință secretă, la cererea
procurorului, a p ărților ori din oficiu, pe ntru tot parcursul sau
pentru o anumit ă parte a judec ării cauzei dac ă judecarea în
ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat,
moralei, demnit ății sau vieții intime a unei persoane.
Cele două excepții se regăsesc în art. 290 alin. 1 teza a II-
a Cod pr. penal ă, respectiv în art. 290 alin. 2 Cod pr. penal ă.
Mai exist ă o excepție de la regula publicit ății ședinței de
judecată, prevăzută de art. 485 Cod pr. penal ă:
„(1). Ședința în care are loc judeca rea infractorului minor
se desfășoară separat de celelalte ședințe.
(2). Ședința nu este public ă…”.
La desfășurarea judec ății pot asista exclusiv p ărțile, autoritatea
tutelară, părinții, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau
supravegherea c ăreia se afl ă minorul, precum și persoanele a c ăror
prezență este considerat ă necesară de către instanță.

396 Când sunt mai mul ți inculpa ți, în aceea și cauză
penală, dintre care unii minori iar al ții majori, se va aplica
procedura obi șnuită. Ca atare, instan ța nu poate judeca în
ședință secretă, nepublic ă, în aceast ă ipoteză, deoarece în
acest mod ar înc ălca dreptul de a fi judecat în ședință
publică, care apar ține inculpatului sau inculpa ților majori (a
se vedea art. 486 Cod pr. penal ă raportat la art. 483 Cod pr.
penală).
Oralitatea – reprezint ă un principiu specific fazei de
judecată consacrat în dispozi țiile art. 289 Cod pr. penal ă și
constă în desfășurarea ședinței de judecat ă prin viu grai.
Audierile se realizeaz ă oral; concluziile, de asemenea, se
expun verbal. Totu și, desfășurarea procesului penal în faza
de judecat ă este consemnat ă de grefier în notele pe care
acesta le ia în vederea redact ării încheierii de ședință.
Nemijlocirea – ca principiu specific fazei de judecat ă,
constă în îndeplinirea tuturor actelor procesuale și
procedurale de instan ța de judecat ă, în mod direct. Drept
consecință, materialul probator administrat în cursul
urmăririi penale este evaluat și readministrat de completul de
judecată.
Contradictorialitatea – este principiul specific fazei
de judecat ă cel mai caracteristic. Contradictorialitatea
constituie esen ța judecății. Părțile pot combate probele
administrate în defavoarea lor și pot propune spre
administrare probe în sus ținerea afirma țiilor făcute.
Acest principiu se materializeaz ă prin faptul c ă instanța
de judecat ă nu poate dispune m ăsuri fără ca acestea s ă fie, în
prealabil, puse în discu ția procurorului și a părților.

397 §1. Dispozi ții generale referitoare la faza de judecat ă

Instanța de judecat ă este datoare s ă procedeze la
soluționarea cauzei penale cu care a fost legal investit ă.
Convingerea membrilor sau a membrului completului de judecată (colegial sau monoc ratic) se realizeaz ă exclusiv pe
baza probelor administrate în respectiva cauz ă penală. Din acest
motiv, instan ța de judecat ă penală beneficiaz ă de rol activ la
administrarea probatoriul ui în vederea constat ării următoarelor
elemente: existen ța faptei, existen ța făptuitorului, vinov ăția
acestuia, în forma cerut ă de lege, existen ța prejudiciului
material sau moral generat prin activitatea infrac țională,
stabilirea subiectelor de drept care trebuie s ă răspundă din punct
de vedere civil, pentru prejudiciul cauzat prin infrac țiune etc.
Judecata se desf ășoară, de regul ă, la sediul instan ței
judecătorești. Pentru motive temeinice instan ța poate dispune
ca judecata s ă se desfășoare în alt loc (art. 288 C. pr. penal ă). În
luarea acestei decizii instan
ța de judecat ă poate avea în vedere
realizarea, în mai mare m ăsură, a rolului educativ-preventiv al
procesului penal.
Cauza penal ă se înregistreaz ă la instan ța competent ă, iar
termenul de judecat ă este stabilit aleatoriu.
În vederea particip ării părților la judecat ă se dispune
citarea acestora. Judecata poa te avea loc numai atunci când
părțile sunt legal citate, procedura fiind complet ă (legal
îndeplinit ă).
Dacă partea legal citat ă nu se prezint ă la judecat ă, iar
prezența sa nu este obligatorie, instan ța de judecat ă penală
poate proceda la judecarea cauzei.
Dacă partea a fost prezent ă la unul din termenele de
judecată nu mai este citat ă pentru termenele ulterioare. Aceea și
situație este și în ipoteza în care martorul, expertul sau
interpretul s-a prezentat la un termen de judecat ă.

398 Nu se mai citeaz ă nici o persoan ă (parte sau martor)
dacă judecata r ămâne în continuare. Pe rsoanele private de
libertate (de ținuții), militarii și persoanele fizice internate în
instituții medicale sunt citate la fiecare termen de judecat ă,
indiferent de calitatea procesual ă avută.
Dacă nu sunt respectate dispozi țiile relative la citarea
părților se genereaz ă o nulitate relativ ă, prevăzută de art. 197
alin. 1 Cod pr. penal ă.
Așa fiind, dac ă s-a produs o v ătămare ce nu poate fi
înlăturată în alt mod, se va dispune anularea hot ărârii
judecătorești pronunțate.
Asistența judiciară a părților este, în principiu, facultativ ă.
Ea devine obligatorie, conform ar t. 171 alin. 2; 3 din Codul de
procedură penală, în următoarele situa ții: când învinuitul sau
inculpatul este minor, internat înt r-un centru de reeducare sau
într-un institut medical educativ, când este re ținut sau arestat
chiar în alt ă cauză, când în raport cu învi nuitul sau inculpatul a
fost luată măsura de siguran ță a intern ării medicale sau
obligarea la tratament medical chiar în alt ă cauză, când organul
de urmărire penal ă sau instan ța de judecat ă apreciaz ă că
învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur ap ărarea. În
faza de judecat ă asistența juridică este obligatorie și în cauzele
în care legea prevede pentru infrac țiunea săvârșită pedeapsa
detențiunii pe via ță sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai
mare.
Președintele completului de judecat ă va lua m ăsuri în
vederea asist ării inculpatului de c ătre un apărător din oficiu în
cazurile în care asisten ța juridică este obligatorie iar inculpatul
nu și-a ales un avocat.
Conducerea ședinței de judecat ă se realizeaz ă de către
președintele completului de judecat ă. Acesta poate dispune din

399 oficiu administrarea de probe, luarea unei m ăsuri procesuale,
impunerea îndeplinirii unor obliga ții de către părți etc.
Președintele completului de judecat ă declară ședința de
judecată deschisă, va anunța cauza care urmeaz ă a se judeca, va
constata dac ă părțile sunt prezente, dup ă apelul efectuat de
grefierul de ședință.
Dacă se constat ă că procedura de citare este legal
îndeplinit ă se va proceda la judeca rea cauzei în continuare,
dacă prezența inculpatului nu este obligatorie.
Dacă, deși nu este obligatorie, prezen ța unei părți sau a
unui martor este necesar ă, președintele completului de judecat ă
poate dispune aducerea acelei persoane, dispunând emiterea unui mandat de aducere.
Președintele completului asigur ă poliția ședinței, el
veghind asupra ordinii și solemnit ății ședinț
ei de judecat ă. El
constată infracțiunile de audien ță, caz în care se va încheia un
proces-verbal prin care se constat ă fapta s ăvârșită și se
identifică făptuitorul. Instan ța poate dispune arestarea
făptuitorului, care are calitatea de învinuit, care este imediat
trimis procurorului, împreun ă cu procesul-verbal și cu mandatul
de arestare.
Dacă î n u r m a s ăvârșirii infrac țiunii de audien ță s-a
procedat la arestarea învinuitului, instan ța de judecat ă va
proceda la audierea aces tuia (art. 288 raportat la art. 299 alin. 1;
2 și art. 147 toate din Codul de procedur ă penală).
Verificarea sesiz ării instan ței de judecat ă se realizeaz ă
atât la judecata în prim ă instanță, cât și la judecata în c ăile de
atac ordinare.
Instanța are obliga ția de a verifica, la prima înf ățișare,
regularitatea actului de sesizare.
Principalul act de sesizare îl constituie rechizitoriul .
Până la intrarea în vigo are a Legii nr. 356/2006 plângerea

400 prealabil ă constituia, în cazul anumitor infrac țiuni, act de
sesizare a instan ței de judecat ă în materie penal ă.
Există și alte acte de sesizare: desfiin țarea sau, dup ă caz,
casarea cu trimitere spre rejudecare, declinarea de competen ță
sau strămutarea cauzei penale.
Art. 300 alin. 2 Cod pr. penal ă precizeaz ă că în cazul în
care se constat ă că sesizarea nu este f ăcută potrivit legii, iar
neregularitatea nu poate fi înl ăturată de îndat ă și nici prin
acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii
acestuia.
Conform prevederilor art. 300¹ și art. 300² Cod pr. penal ă,
după înregistrarea dosarului la instan ță, în cauzele în care
inculpatul este trimis în judecat ă în stare de arest, instan ța este
datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea
și temeinicia arest ării preventive, înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
Instanța se va pronun ța astfel:
*.va men ține arestarea preventiv ă prin încheierea
motivată, dacă temeiurile care au determinat arestarea subzist ă
sau dacă exist
ă temeiuri noi care s ă determine luarea m ăsurii
preventive;
*.va revoca m ăsura arest ării preventive dispunând
punerea de îndat ă în libertate a inculpatului dac ă temeiurile care
au determinat arestarea au încetat și dacă nu există temeiuri noi
pentru luarea m ăsurii preventive privative de libertate.
Încheierea pronun țată de instan ță poate fi atacat ă cu
recurs. Potrivit art. 160a alin. 2 Cod pr. penal ă termenul de
recurs este de 24 de ore iar recurs ul se va judeca în trei zile.
În cursul judec ății – potrivit art. 300² Cod pr. penal ă – în
cauzele în care inculpatul este arestat, instan ța trebuie s ă
verifice legalitatea și temeinicia arest ării preventive. Procedura

401 este menționată în art. 160b Cod pr. penal ă. Verificarea se va
efectua periodic, dar nu mai târziu de 60 zile.
Dacă temeiurile arest ării au încetat sau dac ă nu există noi
temeiuri pentru luarea m ăsurii arest ării preventive se dispune
revocarea arest ării preventive și punerea de îndat ă în libertate a
inculpatului, prin încheiere motivat ă.
Dacă temeiurile arest ării subzist ă sau au ap ărut noi
temeiuri care s ă justifice luarea și menținerea m ăsurii
preventive, instan ța de judecat ă va menține măsura arest ării
pentru o perioad ă de cel mult 60 de zile.

Drepturile procurorului și ale părților în instan ță

Sunt prev ăzute în art. 301 Cod pr. penal ă. Atât procurorul
cât și părțile particip ă la activitatea de judecat ă având ca
finalitate solu ționarea cauzei penale.
Concret, p ărțile și procurorul pot ridica excep ții, formula
cereri și pune concluzii pe parcursul judec ății.
Partea vătămată se poate manifesta în latura penal ă a
cauzei; partea civil ă poate formula cereri, ridica excep ții sau / și
pune concluzii în latura civil ă a cauzei penale, la fel ca și partea
responsabil ă civilmente, de altfel.
Inculpatul poate desf ășura activit ățile anterior men ționate
atât în latura penal ă, cât și cu privire la latura civil ă a cauzei
penale. El poate solicita lib erarea provizorie sub control
judiciar sau liberar ea provizorie pe cau țiune, în situa ția în care
este arestat preventiv.
Art. 302 Cod procedur ă penală se referă la rezolvarea
chestiunilor incidente.
Instanța de judecat ă penală trebuie s ă pună în discu ție
cererile și excepțiile arătate în art. 301 sau excep țiile ridicate
din oficiu și să se pronun țe asupra lor prin încheiere motivat ă.

402 Instanța se pronun ță prin încheiere motivat ă și asupra tuturor
măsurilor luate în cursul judec ății.
Dacă chestiunea incident ă necesită anumite verific ări, în
prealabil, instan ța va amâna cauza în vederea solu ționării acesteia.

Suspendarea judec ății
Art. 303 reglementeaz ă această instituție proprie
Dreptului procesual penal. Când se constat ă prin expertiz ă
medico-legal ă că inculpatul sufer ă de o boal ă gravă care îl
împiedică să participe la judecat ă, instanța pronunțându-se prin
încheiere, dispune suspendarea procesului penal pân ă în
momentul în care starea s ănătății inculpatului va permite
participarea acestuia la judecat ă.
Încheierea pronun țată de instan ță prin care s-a dispus
suspendarea cauzei penale este supus ă recursului în termen de
24 de ore de la pronun țare pentru p ărțile prezente și respectiv
de la comunicare pentru p ărțile lipsă. Instanța se va informa
periodic asupra cauzei care a determinat suspendarea judec ății.
Instanța de judecat ă penală procedeaz ă la suspendarea
cauzei și în situa ția ridic ării unei excep ții de
neconstitu ționalitate. Suspendarea va d ăinui pân ă la
soluționarea excep ției de neconstitu ționalitate … (de c ătre
Curtea Constitu țională) de către Curtea Constitu țională.
Încheierea pronun țată de instan ța de judecat ă este supus ă
recursului în termen de 24 de ore de la pronun țare pentru p ărțile
prezente și de la comunicarea pentru p ărțile lipsă. Dacă
inculpatul este arestat, instan ța va efectua verificarea legalit ății
și temeiniciei m ăsurii conform art. 300² Cod pr. penal ă. Dacă
față de inculpat a fost luat ă fie măsura oblig ării de a nu p ărăsi
localitatea, fie m ăsura preventiv ă a obligării de a nu p ărăsi țara
sunt incidente dispozi țiile art. 145 și art. 145¹, ambele din
Codul de pr. penal ă.

403 Art. 303¹ Cod pr. penal ă se referă la ipoteza suspend ării
judecății în caz de extr ădare activ ă.
În ipoteza în care se solicit ă extrădarea unei persoane în
vederea judec ării într-o cauz ă penală, instanța pe rolul c ăreia se
află cauza penal ă, poate dispune prin încheiere motivat ă
suspendarea judec ății până la data la care statul solicitat va
comunica hot ărârea sa asupra cererii de extr ădare.
Încheierea pronun țată este supus ă recursului în termen de
24 de ore de la pronun țare pentru cei prezen ți, respectiv de la
comunicare pentru cei lips ă.
Întreaga desf ășurare a ședinței de judecat ă se
consemneaz ă în încheierea de ședință. Aceasta se întocme ște
de grefier dup ă terminarea ședinței de judecat ă, în termen de 24
de ore și se semneaz ă de președintele completului de judecat ă și
de grefier.
Art. 305 Cod pr. penal ă indică mențiunile pe care trebuie
să le cuprind ă o încheiere de ședință: ziua, luna, anul și
denumirea instan ței; mențiunea dac ă ședința a fost public ă sau
secretă (separat ă); numele și prenumele judec ătorului sau
judecătorilor, a procurorului și a grefierului; numele și
prenumele p ărților, apărătorilor și ale celorlalte persoane
participante în proces dac ă au fost prezente la judecat ă, precum
și ale celor care au lipsit, cu ar ătarea calit ății lor procesuale și
cu mențiunea privitoare la îndeplin irea procedurii de citare;
enunțarea faptei pentru care inculpat ul a fost trimis în judecat ă
și textele de lege în care a fost încadrat ă fapta; înscrisurile care
s-au citit în ședință; cererile de orice natur ă formulate de
procuror, de p ărți și de ceilal ți participan ți la proces; concluziile
procurorului și ale părților; măsurile dispuse și luate în cursul
ședinței de judecat ă.
Dacă hotărârea este pronun țată în ziua în care a avut loc
judecata nu se mai întocme ște o încheiere de ședință separată.

404 Deliberarea, luarea și pronunțarea hotărârii
(art. 307 – 310)
Deliberarea și pronunțarea hotărârii se realizeaz ă, de
regulă, imediat dup ă închiderea dezbaterilor. Uneori, pentru
motive temeinice, deliberarea și pronun țarea hotărârii se
realizează după o amânare de maxim 15 zile.
Deliberarea se realizeaz ă exclusiv de membrii
completului de judecat ă. Judecătorii sau, dup ă caz, judec ătorul
evaluează întregul material probator și chibzuiesc asupra
soluției ce urmeaz ă a se pronun ța. Deliberarea are loc în secret.
După deliberare se procedeaz ă la exprimarea p ărerilor
judecătorilor care au fost prezen ți la dezbateri.
În completele colegiale, ace știa voteaz ă cu privire la
soluție; aceasta poate fi adoptat ă fie în unanimitate, fie cu
majoritate de voturi.
Dacă unanimitatea nu poate fi întrunit ă în completul
colegial format din doi judec ători, se reia judecarea cauzei în
complet de divergen ță, format din trei judec ători prin cooptarea
președintelui instan ței, a vicepre ședintelui instan ței
judecătorești, a președintelui de sec ție ori a unui judec ător
desemnat de pre ședintele instan ței judecătorești.
Dacă în urma deliber ării rezultă mai mult de dou ă păreri,
judecătorul care are opinia cea mai aspr ă este obligat s ă se
alăture opiniei celei mai apropiate de a sa.
Toate aceste chestiuni nu î și găsesc aplicarea, în mod
firesc de altfel, în completul monocratic.

Rezultatul deliber ării se consemneaz ă în minut ă care
reprezintă practic dispozitivul hot ărârii și care trebuie semnat ă
de judecători. Lipsa semn ăturii atrage nulitatea absolut ă a
hotărârii judec ătorești.
Când se dispune asupra m ăsurilor preventive este
obligatorie întocmirea minutei. Minuta se întocme ște în dou ă

405 exemplare originale, unul r ămânând la dosarul instan ței, iar
celălalt este depus la dosarul de minute al instan ței
judecătorești.
Hotărârea judec ătorească se pronun ță în ședință publică
de către președintele completului de judecat ă asistat de grefier.
La pronun țarea hotărârii părțile nu se citeaz ă.
Redactarea și semnarea hot ărârii. Felurile hot ărârilor
judecătorești
Art. 310 alin. 2 teza a II-a Cod pr. penal ă precizeaz ă că
hotărârea judec ătorească se redacteaz ă în maxim 20 de zile de
la pronun țare.
Hotărârea se redacteaz ă de unul din judec ătorii din
completul colegial sau de judec ătorul din completul
monocratic. Ea se semneaz ă de judec ători / judec ător și de
grefierul de ședință.
Dacă unul din membrii completului nu poate semna,
hotărârea se semneaz ă, în locul s ău, de pre ședintele
completului. Dac ă președintele completului nu poate semna,
hotărârea se semneaz ă de președintele instan ței judecătorești.
Dacă grefierul de ședință nu poate semna hot ărârea, aceasta se
semnează, în locul s ău, de grefierul șef. Totdeauna se va face
mențiune despre cauza care a determinat împiedicarea semn ării
hotărârii.
Hotărârile judec ătorești pronunțate în materie penal ă sunt:
sentințe, decizii sau încheieri .
Hotărârea prin care cauza penal ă este solu ționată de
prima instan ță de judecat ă sau prin care aceasta se dezinveste ște
fără a soluționa cauza se nume ște sentință penală.
Hotărârea prin care instan ța se pronun ță asupra apelului,
recursului în interesul legii, precum și hotărârea pronun țată de
instanța de recurs în rejudecarea cauzei poart ă denumirea de
decizie penal ă.

406 Celelalte hot ărâri pronun țate în cursul judec ății poartă
denumirea de încheieri . [art. 310 alin. 2 teza a II-a; art. 312 și
art. 311, toate din Codul de procedur ă penală].
Note privind desf ășurarea procesului – ședința de
judecată în materie penal ă se înregistreaz ă cu mijloace tehnice
audio.
Grefierul de ședință ia note referitoare la desf ășurarea
judecății.
Notele grefierului pot fi contestate pân ă la următorul
termen de judecat ă. Unele acte sunt consemnate individual,
cum ar fi: declara țiile părților sau declara țiile martorilor.

*
* *

§2. Judecata penal ă în primă instanță

Măsuri preg ătitoare . Textul art. 313 Cod pr. penal ă a
fost modificat prin art. I pct. 152 din Legea nr. 356 / 2006.
Aceste m ăsuri preg ătitoare creeaz ă liantul între momentul
sesizării instanței de judecat ă și începutul efectiv al ședinței de
judecată. Astfel, dosarele vor fi repartizate aleatoriu pe
completele de judecat ă.
Președintele completului de judecat ă va lua m ăsuri în
vederea preg ătirii judec ății pentru a realiza, cu celeritate,
soluționarea cauzei penale.
Părțile vor fi citate, iar inculpatul trebuie s ă primeasc ă
citația cu cel pu țin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru
judecarea cauzei.
Când inculpatul este arestat, pre ședintele completului de
judecată va stabili un termen, în baza art. 300¹ Cod pr. penal ă,
ce nu poate dep ăși 48 de ore, perioad ă de timp în care se

407 comunică citația și o copie dup ă actul de sesizare a instan ței
către acesta.
Dispozițiile alin. (4) al art. 313 trimit la alin. (2) din
același articol, în ceea ce prive ște judecătorul care trebuie s ă
realizeze aceast ă măsură premergătoare ședinței de judecat ă.
Acest judec ător nu poate fi decât pre ședintele completului
de judecat ă deoarece anterior modific ării textul se referea la
președintele instan ței judecătorești, iar pe de alt ă parte, la
judecarea cauzei în prim ă instanță completul este monocratic.
Așa-fiind, judec ătorul unic, pre ședinte al completului de
judecată, este îndatorat s ă îndeplineasc ă această măsură
premergătoare.
La judecata cauzei penale în prim ă instanță prezența
inculpatului este obligatorie când acesta se afl ă în stare de
deținere. În consecin ță, inculpatul arestat este adus la judecat ă,
în mod obligatoriu.

Participarea, rolul și poziția procurorului la judecata
penală în primă instanță

Art. 315 Cod procedur ă penală prevede cazurile în care
procurorul este obligat s ă participe la judecarea cauzelor penale
în primă instanță. Astfel, procurorul particip ă la ședințele de
judecată a tribunalelor sau cur ților de apel, inclusiv Î.C.C.J.,
când cauza penal ă este judecat ă în primă instanță. Această
participare este obligatorie pentru procuror.
De asemenea, procurorul este obligat s ă participe la
judecarea cauzelor penale, în prim ă instanță, la judec ătorii
dacă: instanța de judecat ă a fost sesizat ă prin rechizitoriu; în
cauzele în care legea prevede pentru infrac țiunea săvârșită
pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare; în cauzele în care inculpații se află în stare de de ținere sau într-una din situa țiile

408 menționate de art. 171 alin. 2 C. pr. penal ă, respectiv –
inculpat minor, internat într-un centru de reeducare sau institut
medical educativ, inculpat re ținut sau arestat chiar în alt ă cauză,
când s-a dispus m ăsura de siguran ță a internării medicale sau
obligarea la tratament medical, chiar în alt ă cauză. Procurorul
este obligat s ă participe când se dispune înlocuirea pedepsei
amenzii penale cu cea a închisorii. În toate celelalte situa ții
participarea procurorului la judecarea cauzelor în prim ă instanță
la judecătorii este facultativ ă. Din interpretarea textelor legale
rezultă că există și alte situa ții în care participarea procurorului
este obligatorie: la judecarea contesta ției în anulare (art. 386 lit.
„d” c.p.p.); la judecarea cerer ilor de reabilitare judec ătorească
(art. 498 c.p.p.); la judecarea re vizuirii (art. 403 c.p.p.); în cazul
recunoașterii, pe cale principal ă, a hotărârilor judec ătorești
străine (art. 521 c.p.p.) – ul timul caz abrogat ast ăzi prin art. 188
lit. „d” din legea nr. 302/2004. Bineîn țeles, participarea
procurorului, în mod obligatoriu, se refer ă la judecarea cauzelor
penale, în prim ă instanță, la judecătorii.
Când participarea procurorul ui este obligatorie, acesta
trebuie să fie prezent la toate termenele de judecat ă, inclusiv la
soluționarea laturii civile sau a ac țiunii civile, în ipoteza în care
aceasta a fost disjunct ă de latura/ac țiunea penal ă.
Când participarea procurorului este obligatorie conform
legii, iar acesta nu particip ă la judecarea cauzei penale în prim ă
instanță, intervine sanc țiunea nulit ății absolute, prev ăzută de
art. 197 alin. (2) din Codul de procedur ă penală.
Procurorul formuleaz ă cereri, ridic ă excepții și pune
concluzii în cauza penal ă. El este titularul func ției de acuzare,
fiind un organ judiciar penal participant la judecarea cauzei penale în prim ă instanță, care sub aspect procesual este sub
coordonarea instan ței de judecat ă în materie penal ă (art. 315 –
316 Cod pr. penal ă).

409 Asigurarea ap ărării – președintele completului de
judecată are îndatorirea da a lua m ăsuri pentru desemnarea unui
apărător din oficiu, dac ă asistența juridică este obligatorie, iar
partea nu și-a angajat ap ărător ales (art. 294 c.p.p.).
Se procedeaz ă la întocmirea listelor de ședință care se vor
afișa la instan ță cu 24 de ore înaintea termenului de judecat ă.

Ședința de judecat ă propriu-zis ă

Ședința de judecat ă este deschis ă de pre ședintele
completului de judecat ă. Acesta este îndrituit s ă asigure ordinea
și solemnitatea ședinței de judecat ă.
Celelalte aspecte au fost de ja analizate în cadrul §1
referitor la dispozi țiile generale privitoare la faza de judecat ă.
În aceste condi ții, apare ca evident ă aplicarea regulilor generale
ale fazei de judecat ă și la etapa judec ării cauzei penale în prim ă
instanță.
În continuare vom detalia câ teva chestiuni relative la:
cercetarea judec ătorească, dezbaterile judiciare și ultimul
cuvânt al inculpatului .
A).*. Cercetarea judec ătorească
Stadiul procesual al cercet ării judecătorești are ca obiect
administrarea probelor în vederea solu ționării cauzei penale.
Cum instan ța de judecat ă penală este sesizat ă, de regul ă,
prin rechizitoriu, ea trebuie s ă readministreze probele care au
fost inițial administrate în faza de urm ărire penal ă. Nimic nu
împiedică ca în realizarea rolului activ al instan ței de judecat ă
(art. 4 c.p.p.) instan ța de judecat ă să administreze și probe noi
în vederea afl ării adevărului.
Necesitatea readministr ării materialului probator din
dosarul de urm ărire penal ă rezultă din dispozi țiile art. 323 –

410 330 c.p.p., și reprezint ă concretizarea princi piului nemijlocirii
care este specific fazei de judecat ă, în ansamblu, inclusiv etapei
judecării cauzei penale în prim ă instanță.
Cercetarea judec ătorească începe prin citirea actului de
sesizare a instan ței.
Ascultarea inculpatului și a celorlalte p ărți a fost analizat ă
de noi în alte lucr ări.*). În consecin ță, noi nu vom reveni asupra
acestor chestiuni.
Cu privire la ascultarea martorilor, exper ților și
interpreților, dispozi țiile art. 327 c.p.p. sunt l ămuritoare,
respectându-se regulile generale de ascultare. Nici asupra
acestei probleme noi nu vom insista.
Legiuitorul a consacrat institu ția renunțării de martorii
propuși. Astfel, procurorul sau p ărțile pot renun ța la martorii
propuși. După punerea în discu ție a renun țării, instan ța de
judecată poate dispune ca martorii s ă nu fie asculta ți, dacă
audierea devine inutil ă (art. 329 c.p.p).
Restituirea pentru refacerea urm ăririi penale – are în
vedere efectuarea cercet ării penale de c ătre un organ
necompetent. Astfel, dac ă acest lucru se constat ă în cursul
cercetării judec ătorești, instan ța de judecat ă penală se
desesizeaz ă și restituie cauza procuror ului pentru efectuarea
cercetării penale de organul de cercetare competent. Dac ă
instanța constată că cercetarea penal ă a fost efectuat ă de un
organ de cercetare necompetent dup ă încheierea cercet ării
judecătorești și respectiv dup ă începerea dezbaterilor, cauza
penală nu se mai restituie procuror ului deoarece neregularitatea
s-a complinit prin efectuarea integral ă a cercetării judecătorești.
De asemenea, cauza penal ă nu se restituie procurorului dac ă se
dispune schimbarea de încadrare juridic ă a faptei într-o alt ă

*) . În lucrarea „Procedur ă Penală. Participan ții și acțiunile în procesul
penal român”, Ed. I, Bac ău, 2007, respectiv în lucrarea „Studii juridice”,
Ed. I, Bac ău, 2008.

411 infracțiune pentru care cercetarea penal ă ar fi revenit unui alt
organ de cercetare.
Întotdeauna cauza penal ă se restituie la procuror când nu
s-a respectat competen ța material ă sau competen ța personal ă în
cursul urm ăririi penale, inclusiv în cursul cercet ării sau dac ă nu
s-au respectat prevederile re lative la: sesizarea instan ței,
prezența învinuitului sau inculpatului în cursul urm ăririi penale
ori asistarea acestuia de ap ărător în aceast ă primă fază a
procesului penal.
Instanța se va pronun ța asupra m ăsurilor preventive prin
hotărârea de desesizare. Hot ărârea poate fi atacat ă cu recurs în
termen de 3 zile de la pronun țare pentru procuror și pentru
părțile prezente și de la comunicare pentru p ărțile lipsă.
Instituția restituirii pentru completarea urm ăririi penale a
fost abrogat ă prin art. I pct. 158 din Legea nr. 356/2006.

Schimbarea încadr ării juridice

Reprezint ă modificarea textului de lege în care a fost
încadrată fapta săvârșită de inculpat. Textul legal respectiv
prevede modalit ățile, eventual altern ative de realizare și
pedeapsa prev ăzută de legiuitor.
Uneori instan ța de judecat ă penală poate ajunge la
concluzia c ă este necesar ă schimbarea încadr ării juridice dat ă
faptei pentru actul de sesizare (de regul ă, rechizitoriu). În aceste
condiții instanța trebuie s ă pună în discu ție noua încadrare
juridică și să atragă atenția inculpatului c ă are dreptul s ă solicite
lăsarea cauzei mai la urm ă sau, după caz, amânarea judec ății în
vederea preg ătirii apărării.
De regulă, schimbarea încadr ării juridice se dispune în
cadrul dezbaterilor judiciare. Ea se poate dispune și în cursul
cercetării judec ătorești caz în care dac ă se constat ă că

412 cercetarea penal ă a fost efectuat ă de un organ necompetent,
cauza se restituie la pr ocuror (art. 332 c.p.p.).
Dacă ca urmare a schimb ării încadr ării juridice, dup ă
finalizarea cercet ării judec ătorești, se constat ă că noua
încadrare juridic ă nu modific ă competen ța instanței sau când
noua încadrare juridic ă atrage competen ța unei instan țe ierarhic
inferioare, instan ța sesizată menține cauza și o soluționează.
Dacă, dimpotriv ă, noua încadrare juridic ă atrage
competen ța de judecat ă a unei instan țe ierarhic superioare,
instanța investit ă, după schimbarea încadr ării juridice, va
declina competen ța, în baza art. 42 C.p.p., în favoarea instan ței
ierarhic superioare competente.
De principiu, instan ța trebuie s ă se pronun țe efectiv
înaintea finaliz ării dezbaterilor judiciare asupra încadr ării
juridice pentru ca procurorul , p ărțile și apărătorii acestora s ă
poată pune concluzii asupra unei încadr ări juridice concrete.
Practica de a se pronun ța pe schimbarea de încadrare juridic ă
doar odat ă cu soluționarea cauzei penale împiedic ă procurorul
și părțile să cunoască efectiv încadrarea stabilit ă de instan ță și
să pună concluzii în raport de noua încadrare juridic ă stabilită.
Nu poate fi primit ă teza, însu șită de instan țele de control
judiciar, potrivit c ăreia dacă instanța penală se pronun ță asupra
schimbării încadrării juridice înainte de deliberare se realizeaz ă
o antepronun țare!!! Dimpotriv ă, pronunțându-se pe schimbarea
de încadrare juridic ă (admitere/respingere) dup ă deliberare
prima instan ța penală „răpește” procurorului, p ărților și
apărătorilor acestora posibilitatea de a pune concluzii concrete
pe latura penal ă a cauzei sau cu privire la ac țiunea penal ă, după
caz. Este inadmisibil ca procurorul, p ărțile și avocații acestora
să pună concluzii alternative, în dezb aterile judiciare, în raport
de posibila admitere sau, dup ă caz, respingere a cererii de
schimbare de încadrare juridic ă. În aceste condi ții, concluziile

413 își pierd caracterul concret, neputând ajuta instan ța la
soluționarea cauzei penale (art. 334 Cod procedur ă penală).

Extinderea ac țiunii penale pentru alte acte materiale

Există posibilitatea practic ă ca în cursul judec ății să se
descopere în sarcina inculpatului date cu privire la alte acte materiale care intr ă în conținutul infrac țiunii pentru care a fost
trimis în judecat ă. În aceste condi ții instanța va extinde ac țiunea
penală și cu privire la noile acte descoperite și va proceda la
judecarea infrac țiunii în întregul ei. Extinderea ac țiunii penale
pentru alte acte materiale se dispune de instan ță prin încheiere.
Practic, este vorba despre ac te materiale care fac parte
dintr-o infracțiune continuat ă sau dintr-o infracțiune
complexă.
Dacă pentru unele acte materiale s-a pronun țat o hotărâre
definitivă, instanța va reuni cauza cu aceea în care s-a
pronunțat respectiva hot ărâre definitiv ă. Se va pronun ța o nouă
hotărâre judec
ătorească care să aibă în vedere toate actele ce
formează conținutul infrac țiunii dedus ă judecății, desfiin țându-
se hotărârea anterioar ă.
Dacă în urma reunirii cauzei se impune schimbarea de
încadrare juridic ă, într-o ac țiune care este de competen ța unei
instanțe ierarhic superioare, instan ța de judecat ă penală va
declina competen ța de solu ționare a cauzei în favoarea acelei
instanțe.
Dacă procurorul declar ă că extinde ac țiunea penal ă și la
alte acte materiale, instan ța de judecat ă va pune în discu ția
părților extinderea. Dac ă nu se va proceda în acest mod
sesizarea f ăcută de procuror referitor la alte acte materiale este nul ă.
Instituția juridic ă procesual-penal ă analizat ă este
prevăzută de art. 335 C.p.p.

414 Extinderea procesului pena l pentru alte fapte
(art. 336 C.p.p.)

Când în cursul judec ății se descoper ă date cu privire la
săvârșirea unei alte fapte penale de c ătre inculpat, fapt ă ce are
legătură cu infrac țiunea pentru care acesta a fost trimis în
judecată, procurorul – când particip ă la judecat ă – poate solicita
extinderea procesului penal și pentru noua fapt ă penală
descoperit ă, caz în care, instan ța de judecat ă, dacă găsește
cererea întemeiat ă, o admite și:
– dacă procurorul declar ă că pune în mi șcare acțiunea
penală instanța procedeaz ă la extinderea procesului penal și, în
consecință, va judeca și fapta nou descoperit ă;
– dacă procurorul declar ă că nu pune în mi șcare acțiunea
penală, instanța sesizeaz ă, prin încheiere, organul de urm ărire
penală competent pentru efectuarea de cercet ări relative la fapta
descoperit ă.
Când procurorul nu particip ă la judecata penal ă în primă
instanță, instanța extinde din oficiu pro cesul penal, putând opta,
fie să judece cauza, în întregul ei, fie s ă sesizeze prin încheiere,
organul de urm ărire penal ă competent pentru efectuarea
cercetărilor relative la fapta descoperit ă.

Extinderea procesului penal cu privire la alte
persoane (art. 337 C.p.p.)

Dacă în cursul judec ății se descoper ă că la săvârșirea unei
fapte prev ăzute de legea penal ă au participat și alte persoane

415 sau că există date cu privire la s ăvârșirea unei fapte prev ăzute
de legea penal ă de către o altă persoană, dar în leg ătură cu fapta
inculpatului, procurorul poate solicita extinderea procesului
penal și cu privire la acea persoan ă.
În legătură cu extinderea procesului penal cu privire la
alte persoane art. 337 alin. (2) – modificat prin ar t. I pct. 161
din Lg. Nr. 356/2006 – trimite la dispozi țiile art. 336 C.p.p.
care se aplic ă în mod corespunz ător. Aceste dispozi ții fiind
anterior analizate noi nu le vom repeta.

*
* *
Cercetarea judec ătorească se finalizeaz ă după administrarea
sau readministrarea ultimei probe.
Înainte de a constata și de a declara cercetarea
judecătorească finalizată, președintele completului de judecat ă
va întreba procurorul și părțile dacă mai au de formulat probe
sau de dat explica ții pentru completarea cercet ării judecătorești.

B). *. Dezbaterile judiciare

După finalizarea cercet ării judecătorești se va acorda
cuvântul procurorului, p ărții vătămate, părții civile, p ărții
responsabile civilmente și inculpatului. Ordinea este
imperativ ă, fiind stabilit ă de art. 340 C.p.p. Concluziile
procurorului și ale părților au în vedere latura penal ă sau latura
civilă a cauzei. Astfel, procurorul și inculpatul pun concluzii în
ambele laturi; partea v ătămată numai pe latura penal ă, iar

416 partea civil ă și partea responsabil ă civilmente exclusiv pe
latura civil ă.
Părțile pot lua cuvântul personal sau prin ap ărător.
Cuvântul poate fi acordat de pre ședintele completului de
judecată și în replic ă, ca efect al principiului
contradictorialit ății.
Instanța de judecat ă poate solicita p ărților să depună
concluzii scrise, iar procurorul și părțile au facultatea de a
depune concluzii scrise de și acestea nu au fost solicitate de
instanța de judecat ă.
Dezbaterile au loc, de regul ă, într-o singur ă ședință de
judecată. În mod excep țional, dac ă situația o cere (lipsa
timpului) dezbaterile pot fi întrerupte pe o perioad ă ce nu poate
depăși 5 zile.
Omisiunea de a se acorda cuvântul uneia dintre p ărți în
cadrul dezbaterilor genereaz ă nulitate absolut ă, conform art.
197 alin. (2) C.p.p.

C). *. Ultimul cuvânt al inculpatului

Art. 341 C.p.p. consacr ă ultimul cuvânt al inculpatului.
Președintele completului de judecat ă, înainte de a declara
încheiate dezbaterile, acord ă inculpatului ultimul cuvânt.
Acestuia nu i se pun întreb ări pe perioada de timp cât are
ultimul cuvânt.
Ce se întâmpl ă dacă din eroare pre ședintele completului
de judecat ă nu acord ă inculpatului ultimul cuvânt? Se
generează o nulitate absolut ă, ce nu poate fi în nici un mod

417 acoperită, în condi țiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C.p.p.?
Textul invocat nu nominalizeaz ă neacordarea ultimului cuvânt
inculpatului ca fiind sub sanc țiunea nulit ății absolute. Ca atare,
dacă nu se acord ă inculpatului ultimul cuvânt se genereaz ă o
nulitate relativ ă, prevăzută în art. 197 alin . (1) C.p.p. Aceasta
în măsura în care inculpatului i s-a cauzat o v ătămare ce nu poate
fi înlăturată decât prin casarea hot ărârii judec ătorești (adică prin
anularea actului). Dac ă nu s-a produs o v ătămare sau dac ă, deși s-a
produs o v ătămare, aceasta poate fi înl ăturată, hotărârea
judecătorească nu se va desfiin ța / casa pentru acest motiv.

*
* *

Deliberarea și hotărârea instan ței

Deliberarea constituie o consf ătuire a membrilor
completului de judecat ă sau o chibzuire a judec ătorului unic cu
privire la hot ărârea ce trebuie pronun țată.
Despre deliberare am f ăcut preciz ări atât în cap. X cât și
în acest capitol, în cadrul §1.
Așa fiind, urmeaz ă să punctăm chestiunile relative la
judecata în prim ă instanță în materie penal ă. Ne vom m ărgini la
punctarea modului de solu ționare a ac țiunii penale și a acțiunii
civile la judecata penal ă în primă instanță.
Soluționarea ac țiunii penale – se întemeiaz ă pe
dispozițiile art. 345 C.p.p. Solu țiile pot fi: de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal.

418 Condamnarea – se pronun ță când fapta care constituie
infracțiune exist ă, în materialitatea sa, când a fost s ăvârșită de
inculpat cu forma respectiv modalitatea de vinov ăție prevăzută
de lege, când nu sunt incidente cauzele care înl ătură caracterul
penal al faptei și când este format, în integralitatea sa,
conținutul constitutiv al infrac țiunii. Desigur, inculpatul trebuie
să fie o persoan ă responsabil ă.
Achitarea și încetarea procesului penal – se pronun ță
când sunt incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. „a” – „e”
C.p.p. respectiv art. 10 alin. 1 lit. „f” – „j” C.p.p., având în
vedere prevederile art. 11 pct. 2 lit. „a” C.p.p. respectiv art. 11
pct. 2 lit. „b” C.p.p.
Pentru cazul de achitare prev ăzut de art. 10 alin. 1 lit.
„b1” C.p.p. se vor aplica dispozi țiile art. 18¹ alin. (3) Cod penal,
care face referire la art. 91 Cod penal.
Dacă instanța dispune înlocuirea r ăspunderii penale,
încetează procesul penal și face aplicarea art. 91 Cod penal.
Soluționarea ac țiunii civile – are în vedere dispozi țiile
art. 346 C.p.p.
În caz de achitare pentru art. 10 alin. (1) lit. b¹ C.p.p.,
art. 10 alin. 1 lit. „d” C.p.p. și art. 10 alin. 1 lit. „e” C.p.p.
instanța poate obliga la repararea pr ejudiciului, fie material, fie
moral.
În caz de achitare pentru art. 10 ali n. 1 lit. „a” C.p.p. sau
art. 10 alin. 1 li t. „c” Cp.p. instan ța nu poate acorda desp ăgubiri
civile.
Când achitarea are la baz ă art. 10 alin. 1 lit. „b” C.p.p.,
iar încetarea procesului penal se face în temeiul art. 10 alin. 1

419 lit. „f” și „j” C.p.p. sau în caz de retragere a plângerii
prealabile instan ța de judecat ă penală nu soluționează
acțiunea civil ă. Aceasta deoarece retragerea plângerii
prealabile sau împ ăcarea părților stinge ac țiunea civil ă.
Autoritatea de lucru judecat împiedic ă soluționarea, din nou, a
acțiunii civile.
Acțiunea civil ă poate fi disjuns ă și judecată într-o alt ă
ședință dacă provoacă întârzierea rezolv ării acțiunii / laturii
penale (art. 347 C.p.p).
Instanța penală, chiar dac ă nu există constituire de parte
civilă, se pronun ță asupra repar ării daunelor materiale sau
morale, în cazurile prev ăzute de art. 17 C .p.p, iar în celelalte
cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiin țarea totală
sau parțială a unui înscris și restabilirea situa ției anterioare
săvârșirii infracțiunii. (art. 348 C.p.p.)

Cuprinsul hot ărârilor judec ătorești penale

Hotărârea judec ătorească cuprinde trei p ărți: partea
introductiv ă, expunerea (considerentele) și dispozitivul.
Partea introductiv ă – cuprinde men țiuni referitoare la
identificare instan ței judecătorești, identificarea locului unde s-
a judecat cauza, identificarea judec ătorului / judec ătorilor,
procurorului, grefierului.
Expunerea – descrie fapta care formeaz ă obiectul
învinuirii, analizeaz ă probele administrate, indic ă temeiurile de
drept care justific ă soluția adoptat ă.

420 Dispozitivul – cuprinde datele de identificare ale
inculpatului, solu ția adoptat ă cu privire la infrac țiune, precum
și soluția adoptat ă în soluționarea ac țiunii sau laturii civile;
deducerea re ținerii și arestării preventive, stab ilirea cheltuielilor
judiciare ș.a.
Hotărârea pronun țată de instan ța de judecat ă penală se
comunică – în copie dup ă dispozitiv – p ărților care au lipsit atât
la judecat ă cât și la pronun țare.
Inculpatului de ținut sau care se afl ă în una din situa țiile
prevăzute de art. 171 alin. (2 ) C.p.p., care a lipsit la pronun țarea
hotărârii judec ătorești, i se comunic ă copie dup ă dispozitivul
acesteia. Acestei categorii de inculpa ți i se comunic ă și copii de
pe hotărârea judec ătorească redactată in extenso.

421

CAPITOLUL XII

CÂTEVA CONSIDERA ȚII REFERITOARE
LA EXCEP ȚIILE DE PROCEDUR Ă
ÎN PROCESUL CIVIL ROMÂN

422 În cadrul capitolului X din prezenta lucrare dedicat
judecății în prim ă instanță în materie civil ă am analizat succint
și excepțiile de procedur ă. În cadrul acestui capitol vom analiza
apărările și excepțiile ca mijloace procesuale pentru
valorificarea raporturilor juridice deduse judec ății civile.
Acțiunea civil ă – reprezint ă mijlocul principal, pus la
îndemâna subiectelor de dr ept interesate, de natur ă procesual ă,
prin care se solicit ă instanțelor de judecat ă să apere drepturile
sau interesele lor legitime, obligând pe cei care le-au înc ălcat
sau le-au nesocotit s ă le respecte sau s ă le recunoasc ă.
De altfel, scopul pentru care au fost recunoscute
drepturile subiective civile nu poate fi atins, dac ă titularii
acestor drepturi nu vor dispune, în caz de nevoie, și de mijloace
de apărare a cestor drepturi precum și garantarea eficacit ății
acestor mijloace.
Investirea instan ței de judecat ă civile cu solu ționarea unei
pricini se face de c ătre reclamant prin introducerea cererii de
chemare în judecat ă, cerere introductiv ă care constituie primul
act dintr-o serie întreag ă de acte și de forme procesuale prin
care acțiunea civil ă este pusă în mișcare și este susținută până la
completa sa epuizare.
Acțiunii civile îi sunt specifice o serie de tr ăsături care
definesc pregnant caracterele sale:
*.împrumut ă întotdeauna natura dreptului a c ărei realizare
sau valorificare se urm ărește;
*.aparține titularului dreptului subiectiv civil pretins a fi
încălcat și, în principiu, exclusiv acesta o poate exercita;
*.poate fi exercitat ă nu numai împotriva persoanei
obligate, dar și împotriva unui subiect de drept care r ăspunde
pentru persoana obligat ă, în temeiul dispozi țiilor legii;
*.poate fi evitat ă acțiunea civil ă în ipoteza în care
persoana obligat ă înțelege să își îndeplineasc ă de bună voie
obligațiile care îi revin;

423 *.este revocabil ă, în sensul c ă titularul dreptului
subiectiv civil are aptitudinea de a renun ța să mai stăruie în
exercitarea ac țiunii civile.
Noțiunea de acțiune civil ă implică în mod necesar, în
conținutul ei, o preten ție și o apărare. Deci, ac țiunea are și o
contra acțiune, materializat ă în faptul c ă orice pârât chemat în
judecată în mod necesar se va ap ăra, adoptând o pozi ție
determinat ă în raport cu cererea de chemare în judecat ă.
Legea procesual – civil ă recunoaște o serie de drepturi și
garanții acordate p ărților litigante. Aceasta tocmai pentru ca
aceste părți să aibă conferită posibilitatea real ă, concretă de a-și
apăra drepturile și interesele deduse judec ății civile. Aceste
drepturi și garanții dublate de posib ilitatea angaj ării unui
apărător alcătuiesc, în concret, con ținutul no țiunii juridice
procesuale de apărare.
Cerința garantării dreptului de ap ărare are ca finalitate
realizarea conformit ății hotărârilor judec ătorești cu spiritul și
voința legiuitorului, concretizate în normele juridice în vigoare.
Dreptul la ap ărare în cadrul procesului civil îmbrac ă două
forme:
*.în sens material , mai larg, întregul complex de drepturi
și de garan ții procesuale instituite de lege pentru a da
posibilitatea p ărților litigante s ă-și apere interesele legitime.
Concret este vorba despre dreptul p ărților de a formula cereri,
de a lua cuno ștință de actele din dosar, de a propune probe
pentru administrare etc.
Instanța de judecat ă civilă nu poate declara dezbaterile
închise și să pronunțe hotărârea judec ătorească mai înainte de a
fi dat cuvântul p ărților pentru a- și prezenta sus ținerile și
apărările. În ipoteza în care reclamantului nu i s-a acordat timp
să-și formuleze ap ărările la cererea reconven țională depusă de
pârât, acest aspect genereaz ă nulitatea hot ărârii judec ătorești

424 pronunțate, considerându-se c ă s-a încălcat dreptul la ap ărare
al părții litigante.
*.în sens formal , mai restrâns, ap ărarea reprezint ă
dreptul părții litigante de a- și angaja un ap ărător, prin aceasta
creându-se posibilitatea asigur ării unei ap ărări calificate.
Pentru ca judecata s ă nu fie tergiversat ă este imperios
necesar ca dreptul la ap ărare să fie exercitat cu bun ă credință.
Instanța are dreptul de a dispune li mitarea timpului dezbaterilor
pentru a se putea elimina ab uzul în exercitarea efectiv ă a
dreptului la ap ărare.
Referitor la mijloacele și formele concrete prin care se
poate exercita ap ărarea, legea instituie pentru fiecare parte
litigantă, posibilit ăți reale de ap ărare a drepturilor și intereselor
supuse judec ății. Aceste posibilit ăți sunt secondate de o serie de
garanții procesuale, cum ar fi:
*.părțile trebuie s ă fie citate sau s ă li se aduc ă la
cunoștință termenele de judecat ă;
*.părțile litigante au posibilita tea de a cere recuzarea
judecătorilor;
*.părțile au dreptul s ă le fie comunicate, din oficiu, actele
de procedur ă;
*.părțile litigante pot propune spre administrare probe în
vederea solu ționării conflictului;
*.părțile au dreptul de a pune concluzii, în ordinea
prevăzută de dispozi țiile legale;
*.părțile litigante au posibilitat ea de a exercita împotriva
hotărârii judec ătorești pronun țate, căile de atac prev ăzute de
lege.
În cursul desf ășurării procesului civil nu este obligatorie
recurgerea la asisten ță juridică și, spre deosebire de procesul
penal, lipsa unui ap ărător nu duce la amânarea pricinii, decât în
situația în care partea litigant ă o cere. Art. 156 alin 1 Cod pr.
civilă prevede: „Instan ța va putea da un singur termen pentru

425 lipsă de apărare, temeinic motivat ă”. Există și situații în care
asistența juridică este asigurat ă gratuit la cerea p ărții interesate
și numai dac ă se constat ă că solicitatorul nu dispune de
mijloacele materiale necesare. În aceste situa ții, asisten ța
juridică este acordat ă de către instan ța de judecat ă sesizată cu
judecarea pricinii civile (art. 74 – 79 C.pr. civil ă). Dacă
asistența juridică s-a acordat gratuit la cererea instan ței și plata
onorariului nu poate fi pus ă în sarcina p ărții adverse, acesta se
realizează dintr-un fond special al Ministerului Justi ției.
Dreptul la asisten ță juridică gratuită se stinge prin moartea
părții litigante sau prin îmbun ătățirea situației sale materiale.

*
* *
Participarea efectiv ă a părților litigante la procesul civil
nu este întotdeauna posibil ă. Uneori apar situa ții în care este
necesară reprezentarea, asistarea sau autorizarea.
Reprezentarea – intervine în situa ția în care o persoan ă
fizică, parte într-un proces civil, este lipsit ă de capacitate de
exercițiu, situație în care nu poate st a personal în judecat ă.
Această persoană trebuie reprezentat ă.
Instituția asistării – presupune o persoan ă cu capacitate
de exerci țiu restrâns ă care nu poate sta personal în judecat ă
decât cu condi ția de a fi asistat ă de o altă persoană fizică, care
are menire de a-i întregi capacitatea.
Minorul între 14 și 18 ani posed ă capacitate de exerci țiu
restrânsă. Acesta î și exercită singur drepturile și își execută
obligațiile, îns ă numai cu încuviin țarea prealabil ă a
reprezentantului legal. El trebuie asistat de p ărinți sau de tutore
la judecat ă.
Așa fiind, dac ă într-un proces civil o parte litigant ă este
minor sub 14 ani, fiind repre zentat, iar pe parcurs împline ște

426 vârsta de 14 ani, este necesar ă citarea minorului al ături de
părinți sau de tutore, care doar îl vor asista la proces.
Autorizarea – art. 42 C. pr. civil ă se referă nu doar la
reprezentare și asistare, dar și la autorizare, care const ă într-o
măsură de protec ție materializat ă în aprobarea prealabil ă dată
de cei în drept persoanelo r cu capacitate de exerci țiu restrâns ă
ori persoanelor care reprezint ă legal pe cei lipsi ți de capacitate
de exercițiu, în vederea încheierii unor acte juridice cu caracter
personal, deosebit de importante.
Autorizarea, deci, prezint ă două forme:
*.autorizarea persoanelor cu capacitate de exerci țiu
restrânsă (minori între 14 – 18 ani) dat ă de ocrotitorii legali,
părinți sau tutore;
*.autorizarea dat ă persoanelor care reprezint ă legal
persoanele fizice f ără capacitate de exerci țiu (minori sub 14 ani
și interziși judecătorești), de către organele în drept, respectiv
autoritatea tutelar ă.
În cadrul procesului civil, încuviin țarea prealabil ă dată
minorului cu capacitate de exerci țiu restrâns ă de către
ocrotitorii s ăi legali, trebuie f ăcută atât la începutul procesului
cât și pe toată durata acestuia, în cadrul asist ării.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerci țiu,
autorizarea prealabil ă trebuie s ă fie dată de către autoritatea
tutelară, pentru toate acele acte, care prin natura lor constituie
acte de dispozi ție: promovarea unei ac țiuni în justi ție;
recunoașterea preten țiilor reclamantului când pârâtul este lipsit
de capacitate de exerci țiu, renunțarea lor la ac țiune, încheierea
unei tranzac ții etc.
Persoanele juridice î și exercit ă drepturile și își
îndeplinesc obliga țiile prin organele lor de conducere.
Referitor la institu ția reprezent ării trebuie prec izat faptul
că, în cazuri excep ționale, interesele persoanelor lipsite de
capacitate de exerci țiu sunt ocrotite prin institu ția reprezent ării

427 legale temporare. Art. 44 Cod procedur ă civilă
reglementeaz ă situația în care o persoan ă fizică lipsită de
capacitate de exerci țiu nu are reprezentant legal și există
urgență în judecarea pricinii civile. La cererea p ărții interesate
se va numi un curator special, car e îl va reprezenta pe cel lipsit
de capacitate de exerci țiu, până la numirea, potrivit
procedurilor legale, a reprezentantului legal.
O situație identic ă există și atunci când exist ă conflict de
interese între reprezentat și reprezentant. Este cazul când ambii
figurează ca părți litigante într-un proces de ie șire din
indiviziune.
Referitor la ap ărare preciz ăm faptul c ă partea interesat ă,
potrivit art. 60 din Codul de procedur ă civilă, are posibilitatea
de a chema în garan ție o altă persoană, prin cerere care este
admisibilă, pentru ipoteza în care ar c ădea în preten ții.

§1. Noțiunea de excep ție. Conținut și forme

Excepțiile reprezint ă o formă a apărărilor procesuale care
nu se confund ă cu apărările de fond, chiar în situa ția în care
conduc la respingerea sau anular ea cererii. Ele pot fi invocate
de partea interesat ă sau de instan ță și pot consta în
neregularit ăți procedurale (competen ța, compunerea instan ței
de judecat ă, actele de procedur ă ori însăși procedura de
judecată) sau în încercarea de a se constata anumite lipsuri în
exercitarea dreptului la ac țiune (condi ții de exercitare, lipsa
unor elemente componente ale dreptului la ac țiune). Invocarea
excepțiilor are rolul de a asigura desf ășurarea normal ă a
procesului civil. Excep țiile nu pun în discu ție fondul cauzei
civile, dar admiterea unei excep ții produce întârzierea judec ății
(amânarea pricinii, trimiterea dosarului la o alt ă instanță) sau
împiedică judecarea cauzei (anularea cererii introductive,

428 respingerea cererii ca fiind prematur ă, prescris ă sau
inadmisibil ă).
Excepțiile de procedur ă – pot fi definite ca reprezentând
mijloacele prin care, în cadrul proc esului civil, partea litigant ă
interesată, instanța din oficiu, sau chiar procurorul când
participă la judecat ă, invocă în condițiile prestabilite de lege și
fără a pune în discu ție fondul dreptului, neregularit ăți
procedurale sau lipsuri refe ritoare la dreptul la ac țiune,
urmărind fie întârzierea, fie împiedicarea judec ării în fond a
pricinii civile.

§2. Regimul juridic procesual al ap ărărilor și
excepțiilor

Apărarea pârâtului în procesul civil se poate referi atât la
fondul cauzei, cât și la formă. Apărările propriu-zise pot fi: în
fapt și în drept.
În fapt – sunt atunci când se contest ă faptele pe care se
sprijină pretenția afirmat ă de reclamant;
În drept – sunt atunci când ap ărările se refer ă la
dispozițiile legale aplicabile în spe ță.
Regimul juridic procesual al ap ărărilor și excepțiilor se
manifestă prin deosebirile existente dar și prin asem ănările
dintre preten ția afirmat ă prin cererea introductiv ă și apărarea în
fond. Astfel:
*.apărările și excepțiile se situeaz ă pe poziții opuse dar au
același obiect. Pârâtul poate s ă nu nege existen ța raportului
juridic civil afirmat de reclamant dar s ă aibă o poziție contrar ă
față de afirma țiile reclamantului;
*.apărările sunt supuse acelora și condiții de acceptare ca
și cererea de chemare în judecat ă, în sensul c ă pârâtul trebuie s ă
justifice interesul s ău de a se ap ăra;

429 *.apărările de fond trebuie invocate în fa ța primei
instanțe de judecat ă;
*.apărările în fond genereaz ă dreptul la propunerea spre
administrare de contraprobe; pozi ția pârâtului trebuie dovedit ă
ca și pretenția reclamantului (art. 115 pct. 3 Cod procedur ă civilă).
Apărarea pe cale de excep ție presupune mijloacele prin
care pârâtul, f ără a ataca fondul pricinii civile, în țelege să
amâne discu ția imediat ă asupra fondului sau s ă facă această
discuție asupra fondului f ără efect.
Excepțiile și apărările desemneaz ă practic mijloacele de
apărare în sens larg – constituind toate mijloacele de ap ărare,
inclusiv cele de fond – și, în sens restrâns – reprezentând
mijloacele prin care pârâtul, f ără a ataca fondul cauzei
civile, înțelege să amâne discu ț
ia imediat ă asupra fondului sau
urmărește întârzierea ori împiedicarea judec ării pricinii.
Excepțiile de procedur ă propriu-zis ă trebuie invocate prin
întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de înf ățișare. O
excepție care genereaz ă nulitatea absolut ă poate fi invocat ă în
tot cursul procesului.
Dacă excepțiile de procedur ă sunt admise au drept efect
împiedicarea instan ței de a cerceta pricina, pân ă la soluționarea
lor, în timp ce apărările de fond au rolul de a pune în discu ție
însuși fondul dreptului, iar dac ă acestea din urm ă sunt primite,
conduc la respingerea ac țiunii civile formulate de reclamant, ca
fiind nefondat ă (neîntemeiat ă).
Hotărârea instan ței civile prin care este admis ă o excepție
de procedur ă nu aduce atingere fondul ui cauzei (litigiul r ămâne
netranșat) în timp ce hot ărârea judec ătorească civilă pronunțată
în temeiul unei ap ărări de fond, tran șează litigiul, dobândind
autoritate de lucru judecat.

430 În doctrin ă, excepțiile de procedur ă sunt clasificate în
raport de: obiect, efectele generate și caracterul imperativ
sau dispozitiv al normei juridice înc ălcate.

I . În raportul de obiectul lor excepțiile de procedur ă pot
fi: excepții de procedur ă propriu-zise și excepții de fond.
Prin intermediul excep țiilor de procedur ă se invoc ă
neregularit ăți procedurale privind competen ța (excep ția de
necompeten ță); compunerea instan ței (excepția privind eronata
compunere a instan ței; excepția de incompatibilitate); condi țiile
de îndeplinire ale actel or procedurale, inclus iv a termenelor în
care trebuie efectuate aceste acte (excep ția citării nelegale;
excepția lipsei calit ății de reprezentant, dovedit ă în instan ță;
excepția de primare). Excep țiile de conexitate și de
litispenden ță sunt tot excep ții de procedur ă. Efectele admiterii
excepțiilor de procedur ă sunt diverse: declinarea de
competen ță, respingerea cererii ca fiind inadmisibil ă când nu
este de competen ța autorităților judec ătorești. Excep ția de
primare conduce la stingerea procesului civil. Excep ția de
litispenden ță are ca efect trimiterea dosarului la instan ța mai
întâi sesizat ă.
Art. 137 C. pr. Civil ă face distinc ția între excep țiile de
procedură propriu-zise și excepțiile de fond: „Instan ța se va
pronunța mai întâi asupra excep țiilor de procedur ă și asupra
celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea
în fond a pricinii.”
În categoria excep țiilor de fond sunt incluse: excepția
lipsei de calitate, prescrip ția și autoritatea de lucru judecat.
Alte excep ții de fond: excepția lipsei de interes,
excepția lipsei capacit ății procesuale active sau pasive;
excepții prin care se solicit ă aplicarea dispozi țiilor legale
referitoare la îngr ădiri ale dreptului la ac țiune.

431 Admiterea excep țiilor de fond conduce la anularea sau
respingerea cererii introductive ca fiind prematur
introdusă, inadmisibil ă sau prescris ă din punct de vedere
extinctiv .
II. În raport de efectele generate avem excepții dilatorii
și excepții peremptorii (dirimante).
Excepțiile dilatorii – tind s ă conducă la amânarea
judecății; dacă sunt admise întârzie judecarea pricinii civile.
Excepția de necompeten ță, excepția de litispenden ță,
excepția de conexitate – toate sunt excep ții dilatorii.
Excepțiile dirimante (peremtorii) – dacă sunt admise
generează anularea sau respingerea ac țiunii. Ele conduc la
stingerea procesului civil. Exemple: excep ția de perimare,
prescripția, excepția de autoritate a lucrului judecat.
III. În raport de caracterul imperativ sau dispozitiv al
normei juridice înc ălcate
Avem: excepții absolute sau excepții relative.
Excepțiile absolute – se invoc ă pentru înc ălcarea unor
norme juridice cu caracter imperativ. Pot fi invocate de oricare din pă
rți, de procuror, dac ă participă la judecat ă, din oficiu de
instanța de judecat ă, în tot cursul procesului civil, la judecata în
primă instanță, la judecata în apel sa u în recurs. Exemple:
excepția prescrip ției dreptului la ac țiune sau excep ția de
incompatibilitate; excep ția autorit ății de lucru judecat sau
excepția de necompeten ță generală, material ă sau teritorial ă
excepțională.
Excepțiile relative – sunt excep țiile prin care se invoc ă
încălcarea unor norme juridice cu caracter dispozitiv. Pot fi
ridicate doar de partea interesat ă până la prima zi de înf ățișare
sau, după caz, până la termenul urm ător celui în care s-a produs
neregularitarea procedural ă. Exemple: excep ția de necompeten ță

432 teritorială (bineînțeles fără cazurile de competen ță exclusivă,
excepțională), excepția de citare neregulat ă, excepția de
recuzitare.

§3. Procedura de solu ționare a excep țiilor

Excepțiile se pot solu ționa fie imediat în cadrul ședinței
de judecat ă, fie prin unirea lor cu fondul.
Rezolvarea de îndat ă (imediat) – a excep țiilor se
realizează atunci când instan ța de judecat ă are la îndemân ă
toate probele necesare. Exemple: excep ția de necompeten ță;
excepția de compunere eronat ă a completului de judecat ă sau
excepția citării neregulate a unui participant la judecat ă (parte
litigantă sau martor).
Rezolvarea excep ției prin unirea acesteia cu fondul –
se realizeaz ă ori de câte ori pentru solu ționarea excep ției
invocate instan ța de judecat ă civilă trebuie s ă administreze
probe în leg ătură cu solu ționarea fondului pricinii civile.
Aceasta implic ă următorul aspect: probele administrate pentru
lămurirea excep ției ridicate sunt comune (sunt practic acelea și)
cu probele necesare pentru dezlegarea pricinii în fond. Nu este vorba de probe necesare pentru solu ționarea excep ției sau
pentru solu ționarea fondului cauzei ci se au în vedere probele
necesare pentru solu ționarea atât a excep ției cât și a
fondului .
Dacă excepția este întemeiat ă, instanța de judecat ă o va
admite , pronunțând fie o încheiere (amânarea judec ății pentru
alt termen), fie o sentin ță (declinarea de competen ță,
respingerea sau anularea ac țiunii).
Când excep ția ridicat ă este neîntemeiat ă instanța de
judecată civilă o va respinge prin închidere , continuând
judecarea cauzei în fond.

433 Împotriva acestei încheieri se poate declara recurs numai
odată cu fondul cauzei. Admiterea excep ției poate fi atacat ă
potrivit dreptului comun.
Art. 158 C. pr. civil ă prevede în alin. 4 c ă în ipoteza în
care instan ța de judecat ă se declar ă necompetent ă, împotriva
hotărârii se poate declara recurs în termen de 5 zile de la
pronunțare (teza I).
În cadrul activit ății de soluționare a excep țiilor instan ța de
judecată civilă trebuie s ă manifeste rol activ pentru a se putea
evita consecin țele anulării măsurilor de admitere sau de
respingere a excep țiilor, măsuri care eventual pot fi luate de
instanță în mod nejustificat.

*
* *
În continuare vom an aliza pe scurt urm ătoarele excep ții:
excepția de necompeten ță; excepția de conexitate; excep ția
de litispenden ță; excepția prescrip ției dreptului la ac țiune și
excepția autorit ății de lucru judecat .
Fiecare din excep țiile menționate anterior va fi analizat ă
într-un paragraf distinct.

§4. Excep ția de necompeten ță

Există situații când o instan ță de judecat ă este sesizat ă cu
o cerere de chemare în judecat ă iar competen ța sa de a judeca
cererea respectiv ă este constatat ă prin ridicarea excep ției de
necompeten ță. În aceast ă ipoteză, instanța trebuie s ă
soluționeze mai întâi cererea prin care s-a invocat excep ția.
Două chestiuni se ridic ă în legătură cu aceast ă excepție.
*. Cine poate invoca necompeten ța instanței de judecat ă;

434 *. Care este instan ța ce urmeaz ă a se pronun ța asupra
excepției ridicate.
Competen ța – reprezint ă aptitudinea recunoscut ă de lege
unei instan țe judecătorești de a judeca anumite cauze civile.
Invocarea excep ției de necompeten ță presupune dou ă
aspecte principale:
*. Atunci când competen ța este absolut ă. În aceast ă
situație excepția lipsei de competen ță poate fi invocat ă de
oricare dintre p ărțile litigante, de procur or atunci când particip ă
la judecarea pricinii, sau de instan ța de judecat ă, din oficiu;
*. Atunci când competen ța este relativ ă, excepția poate
fi invocată numai de partea litigant ă interesată, de regulă de pârât.
Cu privire la instan ța care urmeaz ă a se pronun ța asupra
competen ței facem urm ătoarele preciz ări:
– în cazul declin ării de competen ță instanța competent ă să
se pronun țe este instan ța sesizată prin cererea introductiv ă sau,
după pronunțarea hotărârii judecătorești, instanța de control judiciar.
– în ipoteza utiliz ării mijlocului procedural al
regulatorului de competen ță, caz în care exist ă un conflict de
competen ță între dou ă instanțe judecătorești, competen ța
soluționării acestei excep ții revine instan ței judecătorești
ierarhic superioare în grad în raport cu instan țele aflate în
conflict.
Cererea prin care se invoc ă excepția de necompeten ță –
declinatorul de competen ță – este mijlocul principal de
contestare a competen ței unei instan țe judecătorești. Prin
intermediul acestei cereri una dintre p ărțile litigante solicit ă
instanței de judecat ă să se declare necompetent ă să soluționeze
cererea introductiv ă. Acest mijloc procedural se poate
manifesta sub multiple forme. Astfel, când este utilizat de pârât, mijlocul procedural se concretizeaz ă sub forma unei excep ții
de procedur ă.

435 Art. 105 alin. 1 Cod procedur ă civilă prevede: „Actele
de procedur ă îndeplinite de un judec ător necompetent sunt
nule”. Acest aspect poate ge nera declararea unor c ăi de atac
(apel, recurs) împotriva hot ărârii pronun țate de instan ța de
judecată necompetent ă. Hotărârile judec ătorești definitive, în
materie civil ă, care au înc ălcat normele de competen ță absolută
pot fi atacate cu contesta ție în anulare, potrivit dispozi țiilor art.
317 pct. 2 din Codul de procedur ă civilă.
Este necesar a se efectua distinc ția între excep ția
privitoare la normele de competen ță absolută și excepția
referitoare la normele de competen ță relativă.
Astfel, excep ția de necompeten ță absolută poate fi
invocată în orice stadiu procesual din cadrul fazei de judecat ă.
În fața primei instan țe excepția de necompeten ță absolută poate
fi opusă chiar dup ă pronunțarea unei încheieri interlocutorii, de
care instan ța este legat ă, de principiu, nema iputându-le revoca.
În doctrin ă s-a pus problema acoperirii excep ției de
competen ță absolut ă, în ipoteza în care hot ărârea
judecătorească a fost pronun țată de o instan ță necompetent ă,
rămânând definitiv ă.
De principiu, desigur c ă hotărârea pronun țată ar trebui
considerat ă ca inexistent ă și, în consecin ță, nu ar trebui pus ă în
executare. Dar hot ărârea judec ătorească astfel pronun țată, fiind
definitivă, intră în puterea de lucru judecat. Ca atare ea este
susceptibil ă de a fi pus ă în executare. Opin ăm că o astfel de
hotărâre trebuie s ă își producă efectele pentru a nu afecta
principiul autorit ății de lucru judecat. Desigur, p ărțile litigante
au posibilitatea de a formula o cale extraordinar ă de atac –
contestația în anulare (art. 317 pct. 2 C. pr. civil ă) – dacă partea
litigantă respectiv ă produce dovada c ă a fost în imposibilitate
de a invoca excep ția de necompeten ță în fața primei instan țe și
respectiv a instan ței de recurs.

436 Dacă competen ța instanței este relativ ă, excepția de
necompeten ță trebuie s ă fie ridicat ă de pârât prin întâmpinare
sau, cel mai târziu, la prima zi de înf ățișare.
Practic, dac ă excepția de necompeten ță relativă nu este
ridicată după punerea concluziilor de fondul cauzei, partea
interesată nu o mai poate invoca în nici un fel; se consider ă că
respectiva parte litigant ă a renun țat la invocarea acestei
excepții.
Conform art. 136 Cod. pr. civil ă, excepția de
necompeten ță relativă trebuie invocat ă la prima zi de înf ățișare,
înaintea oric ărei alte excep ții de procedur ă.
Dacă excepția de necompeten ță relativă este ridicat ă și
admisă de instan ța de judecat ă, aceasta trebuie s ă determine
instanța competent ă să soluționeze pricina civil ă.

§5. Excep ția de conexitate.

Starea de conexitate – reprezint ă acea situa ție în care
două sau mai multe pricini civile necesit ă reunirea sau
întrunirea lor pentru a fi judecate împreun ă.
Art. 164 Cod. pr. civil ă se referă la conexitate. Pentru a
putea fi conexate dou ă sau mai multe cauze civile trebuie
respectate urm ătoarele condi ții:
– să existe mai multe pricini civile pe rolul instan ței
judecătorești, aflate în curs de judecat ă sau acele pricini s ă fie
pe rolul unor instan țe diferite dar de acela și grad;
– cauzele civile s ă existe între acelea și părți sau împreun ă
cu alte părți litigante;
– între obiectul și cauza acestor pricini civile s ă existe o
legătură strânsă.
Cu privire la instan ța competent ă să soluționeze cauzele
civile trebuie avut ă în vedere situa ția prorogării legale, situa ția

437 prorogării conven ționale ori situa ția prorogării judecătorești de
competen ță.
Conexarea pricinilor civile se poate solicita pe cale de
excepție de părțile litigante sau poate fi invocat ă, din oficiu, de
către ultima instan ță sesizată.
Instanța în fața căreia s-a ridicat excep ția (ultima instan ță
sesizată cronologic) poate admite sau poate respinge excep ția.
Respingerea excep ției se dispune prin încheiere iar
admiterea acestei excep ții, care presupune trimiterea dosarului,
se realizeaz ă prin hotărâre. Dosarul este trimis la instan ța mai
întâi investit ă. Prima instan ță investită are posibilitatea de
apreciere, putând s ă primeasc ă sau să refuze conexare.
Disjungerea – este opus ă conexării; constituie o m ăsură
procedural ă luată după conexarea unor cauze, atunci când se
constată că una dintre pricini es te în stare de judecat ă.

Prorogarea de competen ță
Intervine în ipoteza în care o instan ță competent ă, devine
competent ă să soluționeze și cereri care, în mod obi șnuit, nu
intră în competen ța sa.
*. Prorogarea legal ă de competen ță – opereaz ă în acele
cazuri în care exist ă o dispozi ție expresă a legii care autorizeaz ă
instanța sesizată cu o cerere de competen ța sa, să soluționeze
totodată și o altă cerere care, de principiu, nu intr ă în cadrul
competen ței sale normale.
Fără a analiza în detaliu, preciz ăm că sunt cazuri de
prorogare legal ă de competen ță:
– cererile accesorii și cererile incidental e care sunt de
competen ța instanței competente de a judeca cererea principal ă
(art. 17 C. pr. civil ă).
– în ipoteza coparticip ării procesuale pasive (art. 9 C. pr. civil ă).
– în ipoteza conexit ății și a indivizibilit ății (art. 164 C. pr. civil ă).

438 *. Prorogarea voluntar ă sau conven țională de
competen ță – reprezint ă acea prelungire a competen ței unei
instanțe de judecat ă, ce rezult ă dintr-o conven ție a părților de a
investi cu judecarea unei pr icini civile pe o instan ță care dup ă
lege nu ar fi competent ă să soluționeze respectiva cauza civil ă.
Prorogarea conven țională de competen ță se concretizeaz ă
prin derogarea de la normele de competen ță cu caracter
dispozitiv, deci de la competen ța relativă. În aceast ă categorie
se încadreaz ă normele de competen ță teritorial ă. Desigur,
derogarea are loc prin acordul p ărților litigante.
Bineînțeles, în cazurile de competen ță teritorial ă
excepțională (extraordinar ă), normele sunt imperative,
competen ța teritorial ă fiind absolut ă. Ca atare, pentru aceste
cazuri, orice conven ție încheiat ă între părți privind prorogarea
de competen ță nu produce efecte juridice.
*. Prorogarea judec ătorească de competen ță – constă
în aptitudinea de a judeca o pricin ă care nu intr ă, de principiu,
în sfera sa de jurisdic ție.
Exemple de prorogare judec ătorească de competen ță:
– casarea cu trimitere spre rejudecare la o alt ă instanță
decât aceea care a judecat prima dat ă fondul. Evident, trebuie
să fie o instan ță egală în grad (art. 312 C. pr. civil ă);
– recuzarea tuturor judec ătorilor unei instan țe
judecătorești, situație în care pricina se judec ă la o altă instanță;
– strămutarea cauzei de la o instan ță la o altă instanță (art.
37 C. pr. civil ă);
– desemnarea unei instan țe de către Î.C.C.J. pentru a
judeca o pricin ă civilă, care din cauza unor împrejur ări
excepționale nu poate fi judecat ă la instanța competent ă;

439 – comisia rogatorie pentru administrarea unor probe, în
conformitate cu dispozi țiile art. 169 Cod procedur ă civilă, care
permite îndeplinirea, prin delega ție, a administr ării unor probe,
în altă localitate, de c ătre o altă instanță de acela și grad sau
chiar mai mic ă în grad, dac ă în acea localitate nu exist ă o
instanță de același grad cu cea care este investit ă cu judecarea
cauzei civile.

§ 6. Excep ția de litispenden ță.

Această excepție se refer ă la situația în care dou ă sau mai
multe instan țe au fost sesizate prin cereri diferite, ale c ăror
obiecte au leg ătură între ele și deci pentru a c ăror justă
soluționare se impune conexarea.
Legea pune la dispozi ția părților litigante mijloace
procesuale destinate s ă împiedice ca cele dou ă instanțe să
rămână deopotriv ă investite și să pronunțe două hotărâri
judecătorești referitoare la aceea și pricină.
Aceste mijloace procesuale sunt: excep ția de
necompeten ță, excepția de litispenden ță și regulatorul de
competen ță.
Excepția de litispenden ță este prev ăzută în Codul de
procedură civilă. Această excepție constituie mijlocul procesual
prin care partea interesat ă sau instan ța de judecat ă, din oficiu,
asigură respectarea principiului potrivit c ăruia nimeni nu poate
fi chemat în judecat ă, pentru aceea și cauză, același obiect și
aceeași parte înaintea mai multor instan țe.
Spre deosebire de conexitate, în cazul c ăreia este suficient
ca una din p ărți să figureze în toate pricinile și ca între obiectul
și cauza acestora s ă existe o strâns ă legătură, litispenden ța

440 presupune existen ța identității de părți, obiect și cauză, având
drept finalitate anticiparea asupra autorit ății lucrului judecat și
căutând să prevină pronunțarea a dou ă sau mai multor hot ărâri
în aceeași cauză civilă.
Este posibil ca dou ă instanțe de judecat ă să fie
competente s ă soluționeze aceea și pricină civilă deoarece în
Codul de procedur ă civilă sunt prev ăzute norme de competen ță
alternativ ă sau facultativ ă. Aceste norme juridice prev ăd că
pentru anumite cauze civile, competen ța teritorial ă revine la
două sau mai multe instan țe.
Este desigur posibil ca subiectul activ, reclamantul s ă lase
în nelucrare cererea introductiv ă aflată pe rolul primei instan țe
sesizate și să se adreseze cu o nou ă cerere identic ă altei instan țe
care are și ea competen ța de a solu ționa cauza.
Pentru a se evita pronun țarea unor hot ărâri contradictorii
pârâtul, dar și instanța de judecat ă din oficiu, poate ridica
excepția de litispenden ță, având ca scop dezinvestirea celei de-a
doua instan țe sesizate în favoarea primei instan țe sesizate cu
judecarea cauzei.
Excepția de litispenden ță se invocă în fața celei din urm ă
instanțe sesizate. Ea poate fi admis ă doar dac ă pricinile se
găsesc pe rolul instan țelor de fond.
Dacă excepția este admis ă, dosarul va fi înaintat instan ței
care a fost mai întâi sesizat ă. Dacă dosarele se afl ă pe rolul
aceleiași instanțe judecătorești se efectueaz ă conexarea la
dosarul mai vechi a dosarului mai nou.
Dacă instanța refuză să primeasc ă excepția de
litispenden ță se ivește un nou conflict de competen ță. Excepția
de litispenden ță este o excep ție absolut ă reglementat ă prin
norme cu caracter imperativ.

441
§7. Excep ția prescrip ției dreptului la ac țiune.

Excepția prescrip ției dreptului la ac țiune constituie o
excepție de fond. Prin natura lor excep țiile de fond sunt intim
legate de raportul juri dic civil devenit litigios și dedus judec ății.
Acțiunea civil ă are întotdeauna ca obiect protec ția
dreptului subiectiv civil pretins a fi înc ălcat sau nerecunoscut.
Prescripția reprezint ă modul de stingere a dreptului la
acțiune prin neexercitarea acestuia în termenul stabilit de lege.
Reclamantul nu poate deci s ă exercite dreptul la ac țiune în
termen nelimitat, deoarece o ac țiune introdus ă după expirarea
termenului prev ăzut de lege va putea fi atacat ă de pârât, care va
avea câștig de cauz ă, prin ridicarea excep ției prescrip ției
dreptului la ac țiune.
Prin prescrip ție se stinge dreptul la ac țiune în sens
material. Aceasta deoarece titu larul dreptului subiectiv civil
pretins a fi înc ălcat sau nerecunoascut nu mai poate ob ține
concursul instan ței de judecat ă în scopul valorific ării dreptului
său. Dreptul la ac țiune în sens procesual subzist ă pe mai
departe, el putând fi exercitat oricând.
Câteva reguli referitoare la prescrip ția dreptului la ac țiune:
*. Regula general ă este că prescrip ția se poate aplica
numai drepturilor la ac țiune care au obiect patrimonial; regula
generală cu privire la drepturile s ubiective civile cu caracter
personal – nepatrimonial o constituie impersriptibilitarea posibilității apărării lor pe cale de ac țiune în justi ție;
*. Odată cu stingerea dreptului la ac țiune privind ap ărarea
unui drept subiectiv pr incipal se stinge și dreptul la ac țiune
privind ap ărarea drepturilor subiective accesorii;

442 *. Dreptul la ac țiune privind invocarea nulit ății /
anulabilit ății unui act juridic civil este imprescribtibil când
actul este lovit de nulitate absolut ă și prescriptibil atunci
când actul juridic civil este lovit de nulitate relativ ă;
*. Dreptul la ac țiune privind constatarea existen ței sau
inexistenței unui drept subiectiv civil, pe calea ac țiunii în
justiție nu este prescriptibil, el putând fi exercitat oricând;
*. Prescrip ția se aplic ă și dreptului de a cere executarea
silită, drept care se prescrie prin îndeplinirea termenului de
prescripție de 3 ani .
Constatarea prescrip ției dreptului la ac țiune – sub aspect
material – genereaz ă imposibilitatea valorific ării dreptului
subiectiv civil pe calea ac țiunii în justi ție. În consecin ță, dreptul
subiectiv civil subzist ă pe mai departe fapt ce determin ă
posibilitatea debitorului de a- și îndeplini obliga ția sa de bun ă – voie.

§8. Excep ția autorit ății de lucru judecat.

Instituția autorit ății sau puterii lucrului judecat a
hotărârilor pronun țate de instan țele de judecat ă are o importan ță
covârșitoare pentru stabilitatea ra porturilor juridice civile.
Există interesul social – juridic ca hot ărârea
judecătorească care a tran șat litigiul dup ă dezbateri
contradictorii s ă se bucure de prezum ția absolut ă de adev ăr.
Nimeni nu mai poate, de principiu, s ă mai pun ă în discu ție
drepturile consfin țite prin hot ărârea judec ătorească rămasă
definitivă.
În temeiul unei asemenea hot ărâri, cu ajutorul for ței
coercitive etatice, la nevoie, partea litigant ă care a câ știgat
procesul este repus ă în drepturile ei și totodată, ordinea de drept

443 tulburată printr-un act antisocial este restabilit ă sau subiectul
de drept c ăruia i-au fost contestate anumite drepturi subiective
civile cap ătă o confirmare indiscutabil ă a drepturilor sale.
Orice încercare ulterioar ă de a relua litigiul se va lovi de
puterea lucrului judecat și partea litigant ă câștigătoare invocând
această excepție poate estompa tentativa de a fi repuse în
discuție drepturile sale subiective civile.
Autoritatea de lucru judecat are caracter imperativ. F ără
existența acestui principiu fundame ntal, care constituie o
important ă excepție, activitatea instan țelor judec ătorești ar fi
lipsită de eficien ță, deoarece procesele civile nu ar avea sfâr șit.
Art. 1201 Cod Civil prevede c ă este lucru judecat atunci
când a doua cerere de chemare în judecat ă are acela și obiect, se
întemeiaz ă pe aceeași cauză și este între acelea și părți, făcută de
ele și în contra lor, în aceea și calitate.
Aceleași element stau și la baza litispenden ței. Astfel, în
art. 163 Cod. pr. civil ă se prevede c ă: „nimeni nu poate fi
chemat în judecat ă pentru aceea și cauză, același obiect și de
aceeași parte înaintea mai multor instan țe”.
Autoritatea de lucru judecat se fundamenteaz ă pe
următoarele considerente:
*. Prezum ția absolut ă că soluția dată într-un proces civil
reflectă realitatea faptelor petrecute și că au fost stabilite realele
(adevăratele) raporturi juridice de drept material existente între
părțile litigante.
*. Interdic ția de a se relua ulterior judecata unui proces
civil care a mai fost judecat și soluționat.

444 Efectele autorit ății de lucru judecat .
Autoritatea de lucru judecat în materie contencioas ă
prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câ știgat litigiul
și respectiv un aspect negativ pentru partea care l-a pierdut.
Autoritatea de lucru judecat prezint ă o serie de
caracteristici: exclusivitatea, incontestabilitatea și caracterul
executoriu.
Exclusivitatea – determin ă imposibilitatea existen ței și a
judecării unui nou litigiu între acelea și părți, pentru acela și
lucru și având aceea și cauză;
Incontestabilitatea – implic ă faptul c ă hotărârea
judecătorească nu mai poate fi atacat ă cu recurs, ci doar cu
celelalte c ăi extraordinare de atac;
Caracterul executoriu – implic ă aptitudinea hot ărârii
judecătoreșt i d e a f i p u s ă în executare de partea litigant ă
câștigătoare.
Autoritatea de lucru judecat se prezint ă sub două aspecte:
– din punct de vedere al instan ței de judecat ă, care nu
mai are aptitudinea de a rejudeca cauza civil ă. Practic, nu se
poate reveni asupra hot ărârii pronun țate anterior.
Este adev ărat că hotărârile definitive, în anumite cazuri,
pot fi atacate cu: contesta ție în anulare, revizuire sau recurs în
interesul legii.
Cu privire la recursul în interesul legii trebuie f ăcută
precizarea c ă soluțiile pronun țate nu au efect asupra hot ărârilor
judecătorești examinate. Dar c ăile extraordinare de atac,
contestația în anulare și revizuirea pot determina anularea sau
modificarea hot ărârilor judec ătorești civile definitive.
Sunt hot ărâri judec ătorești definitive pronun țate în
materie civil ă care sunt lipsite de ef ectele depline ale autorit ății

445 de lucru judecat. Acestea datorit ă naturii speciale a acestor
hotărâri, mai exact datorit ă caracterului lor provizoriu. În
consecință, puterea de lucru judecat subzist ă doar atât timp cât
starea de fapt r ămâne neschimbat ă.
– din punct de vedere al p ărților litigante hotărârea
judecătorească produce efecte depline între ele și respectiv
succesorii acestora în drepturi.
Autoritatea de lucru judecat între p ărți se referă exclusiv
la obiectul litigiului care a fost transat prin dispozitivul hot ărârii
judecătorești.
Așa fiind, elementele autorit ății de lucru judecat sunt:
identitatea de p ărți, identitatea de obiect și identitatea de
cauză.
*. Identitatea de p ărți – se manifest ă prin existen ța
acelorași părți, în aceea și calitate procesual ă, fie personal, în
nume propriu, fie prin reprezentan ți; într-o pricin ă civilă care s-
a mai judecat anterior.
Existența aceluia și raport juridic civil determin ă și
identitatea de obiect, respectiv identitatea de cauz ă.
*. Identitatea de obiect – implică identitatea preten țiilor
formulate în a doua cerere de chemare în judecat ă cu preten țiile
formulate prin prima cerere introductiv ă.
*. Identitatea de cauz ă – implică temeiul juridic al
dreptului pretins.
Așa fiind, exist ă identitate de cauz ă ori de câte ori temeiul
juridic al primei cereri introductiv e coincide cu temeiul juridic
al celei de-a doua cereri de chemare în judecat ă.
Din punct de vedere procedural invocarea și ridicarea
excepției autorit ății de lucru judecat presupune obliga ția
instanței de judecat ă de a se pronun ța.

446 Excepția poate fi respinsă, dacă nu există identitate de
părți, de obiect și de cauză. În aceast ă situație judecarea pricinii
civile continu ă.
Excepția poate fi admisă caz în care litigiul civil aflat pe
rolul instan ței de judecat ă este oprit.
Ca și excepția prescrip ției dreptului la ac țiune, excep ția
autorității de lucru judecat reprezint ă o excepție de fond.
În consecin ță, ea este strâns legat ă de raportul juridic civil
devenit litigios și dedus judec ății.

447

ÎNCHEIERE

În cuprinsul acestui volum se reg ăsesc diferite teme.
Treptat analiza realizat ă de noi s-a concentrat pe chestiuni
tehnico-juridice, dogmatice.
Capitolele I – IV analizeaz ă instituțiile cercetate sub
aspect juridic, din perspectiva științelor juridice speculative
pentru ca ulterior în capitolele V-XII aspectele pozitiviste se dobândeasc ă rolul dominant.
Chestiunile luate în discu ție reprezint ă „frânturi ” din
Teoria general ă a dreptului, din Dreptul Civil, din Dreptul
Penal, din Dreptul Procesual Civil, din Dreptul Procesual Penal și din Dreptul Interna țional Public. Ele au un pregnant caracter
eterogen.
Încercarea noastr ă poate fi de folos studen ților de la
Facultatea de Drept. Juri știi practicieni pot lectura acest volum
pentru delectare intelectual ă sau din pur ă curiozitate. Desigur,
volumul supus aten ției cititorilor constituie un pretext pentru a
reflecta asupra Științelor Juridice.
La redactarea fiec ărui capitol am avut în vedere doctrina
juridică de specialitate publicat ă în România.
Față de lucrările noastre anterioare prezentul volum apare
drept o lucrare atipic ă, atât din punct de vedere a materiilor
analizate, cât și sub aspectul modului efectiv de analiz ă.
Caracterul eterogen al volumului sper ăm să nu răpească
farmecul lecturii.

448 Autorul este con știent de eventualele erori, fie de
sistematizare, fie de interpretare. Oricum și le asum ă pe toate
având în vedere dificult ățile întâmpinate precum și riscurile pe
care le implic ă o astfel de lucrare. Cu toate acestea îndr ăznim
să lansăm o invita ție cititorilor de a parcurge materialul cuprins
între coper țile acestui volum.
Cu sinceritate, modestie și respect v ă salut stima ți cititori !

AUTORUL

BACĂU

449

PARTEA A II-A

DISERTA ȚIE ASUPRA STATULUI

450 CUVÂNT INTRODUCTIV

Științele juridice – și cu prioritate cele apar ținând
Dreptului public – analizeaz ă instituția Statului, care reprezint ă
una din cele mai complexe institu ții politico-juridice inventat ă
de societatea uman ă.
Statul este analizat de știința Dreptului Constitu țional
și de știința Dreptului Interna țional Public , ambele fiind
științe juridice de ramur ă. Totodat ă instituția statului este
studiată și de știința juridic ă generală intitulat ă Teoria
generală a dreptului .
În realizarea demersului nostru vom apela și la alte
domenii ale cunoa șterii, strâns legate de științele juridice
respectiv: științele politice și relațiile interna ționale.
Lucrarea propus ă cititorilor reprezint ă o TEORIE
GENERAL Ă A STATULUI.
Monografia puncteaz ă elementele definitorii ale acestei
instituții și încearc ă să creioneze modul în care instituția
Statului va evolua în vi itorul apropiat.
Tentativa noastr ă rămâne la aprecierea cititorului, c ăruia
îi mulțumim pentru faptul parcurgerii acestui material.

BACĂU

AUTORUL

451

CAPITOLUL I

NOȚIUNE, DEFINI ȚIE, CARACTERE JURIDICE

452
Ca și Dreptul, de altfel, Statul a constituit și constituie o
preocupare constant ă a oamenilor de știință social-umani ști.
Filosofi, politologi, sociologi și juriști au încercat s ă clasifice
sensurile acestei no țiuni și să-i determine, în concret, con ținutul.
Despre politic ă și despre Stat se discut ă în viața curentă în
toate mediile sociale.
Statul reprezint ă înainte de toate o instituție politico-
juridică.
În limbajul tehnic-juridic no țiunea de institu ție se
utilizează în două accepțiuni:
– pentru a desemna un ansamb lu de norme sociale de
conduită care presupun un obiect precum și funcții identice.
– pentru a determina o categorie de autoritate public ă
concretizat ă într-o organiza ție (de exemplu: o judec ătorie; o
curte de apel; guvernul, etc.).
Desigur, statul ca institu ție juridică privește această ultimă
accepțiune a noțiunii.
Pretutindeni și constant Statul ființează cu scopul
îndeplinirii unor func ții.
*. Funcția legislativ ă – are ca obiect elaborarea de norme
juridice, cu aplicarea general ă și obligatorie, norme susceptibile
de a fi sanc ționate prin for ță coercitivă etatică.
*. Funcția executiv ă – se refer ă la organizarea și
desfășurarea serviciilor publice. Aceast ă funcție etatică asigură
organizarea aplic ării legilor adoptate de puterea legislativ ă.
*. Funcția jurisdic țională – asigură soluționarea, pe baza
procedurilor prestabilite, a litigiilor iv ite între subiectele de drept
(persoane fizice și persoane juridice) atunci când se pretinde c ă
ordine de drept a fost înc ălcată sau că drepturile subiective au
fost nerecunoscute.
Încă din antichitate Statul a îndeplinit și alte func ții legate
de conservarea fiin ței sale. Astfel: func ția de apărare, func ția de
menținere a lini știi și ordinii interne au constituit dintotdeauna
apanajul puterii etatice.
Pe măsura dezvolt ării social-economice, începând cu
epoca modern ă, Statul și-a asumat și alte func ții de natur ă a

453 ridica și îmbunătăți starea material ă și spiritual ă a popula ției.
Au apărut funcții noi cum ar fi: func ția de ocrotire a familiei și a
sănătății publice; de protejare a persoanelor fizice defavorizate;
de asigurare și garantare a dreptului la educa ție și la cultur ă; de
asigurare a unui mediu s ănătos, etc.
Statului i s-au dat multiple defini ții fiind considerat
„acoperișul juridic al unui fenomen sociologic” ori „societatea
politică care acoper ă societatea civil ă”.
Apreciem c ă Statul constituie o institu ție care se
fundamenteaz ă pe o popula ție, așezată pe un teritoriu
delimitat, și care este apt ă de a se organiza în vederea
exercitării funcțiilor legislativ ă, executiv ă și judecătorească
prin intermediul autorit ăților publice legal investite .
Noțiunea de Stat este utilizat ă în doctrina juridic ă
constituțională în două accepțiuni:
*. În sens larg prin care în țelegem o societate structurat ă
având o conducere proprie;
*. În sens restrâns care se manifest ă sub forma sistemului
de organe care asigur ă conducerea politic ă a societății având și
monopol asupra cre ării și aplicării normelor juridice.
Statul își determin ă propria competen ță. În doctrin ă s-a
afirmat c ă determinarea exclusiv ă și unică a competen ței
autorităților etatice, f ără intervenția unei autorit ăți superioare ori
supranaturale, cons tituie o caracteristic ă a suveranit ății etatice .
Statul, manifestat și concretizat prin puterile care îl
compun, prezint ă o serie de caractere juridice (sau tr ăsături
caracteristice) distincte:
*. Puterea public ă, prin intermediul c ăreia se
exteriorizeaz ă voința Statului este o putere politic ă.
Aceasta deoarece societatea politic ă sau mai precis
guvernanții edicteaz ă normele juridice impersonale și general –
obligatorii, având în vedere programul de guvernare al partidului sau alianței politice câ știgătoare în alegeri. Fi resc, beneficiarii
normelor care oglindesc voin ța politică sunt cet ățenii, deci
societatea civil ă în ansamblul ei.
*. Statul dispune de for ță material ă de constrângere .

454 Autoritățile etatice dispun de for ța material ă de
constrângere care este o putere, prin natura sa, superioar ă
tuturor celorlalte puteri manifestate de teritoriul statului.
Dacă Statul nu ar beneficia de for ța coercitiv ă Dreptul
pozitiv (obiectiv) ar fi lipsit de eficien ță iar societatea s-ar
prăbuși în haos și în anarhie.
Forța coercitiv ă etatică este superioar ă oricărei puteri aflate
pe teritoriul statului deoarece deriv ă, în mod direct, din
supremația de stat care constituie o component ă a suveranit ății
(este latura intern ă a suveranit ății etatice).
Cu toate c ă atribuțiile statului se exercit ă prin intermediul
celor trei puteri constituite (legislativ ă, executiv ă și
judecătorească), forța material ă de constrângere r ămâne un
monopol al Statului. Datorit ă acestui fapt for ța de constrângere
se impune – ab institutio – în raport cu alte puteri constituite în interiorul statului.
*. Forța de constrângere etatic ă este unic ă deși, în mod
concret, puterea de stat se exercit ă prin intermediul a trei
categorii de autorit
ăți publice.
Nu se poate concepe existen ța mai multor for țe materiale
de constrângere întrucât acestea ar implica existen ța unei
pluralități de puteri în stat. Statul se manifest ă prin puterea
legislativă, executiv ă și judecătorească, toate având în ansamblu,
puterea unic ă în stat.
Manifestarea unei alte puteri, a altui stat , fără
consimțământul sau acordul statului în cauz ă, determin ă știrbirea
suveranității urmată fie de concretizarea unei st ări de dependen ță
între state, fie de disolu ția autorității unui stat ori de dispari ția sa
din punct de vedere politico-geografic.
*. Puterea de stat este o putere organizat ă.
În mod firesc puterea de st at este o putere organizat ă
datorită funcțiilor speciale pe care Statul le îndepline ște. Puterii
legislative, puterii executive și puterii judec ătorești le revin
funcții și sarcini distincte în raport de competen țele atribuite în
Stat.

455

CAPITOLUL II

STRUCTURA DE STAT.
FORMELE DE GUVERN ĂMÂNT.
REGIMURILE POLITICE

456 § 1. Structura de stat

1. Statul unitar sau simplu – presupune existen ța unei
singure forma țiuni statale. Acest tip de stat ac ționează pe planul
relațiilor interna ționale ca subiect unic de drept interna țional
public.
Pe întreg teritoriu statului puterea de stat se manifest ă
printr-un singur rând de orga ne supreme (parlament, guvern,
instanță suprem ă). Actele normativ-juridice emise de
autoritățile publice centrale sunt obligat orii pe întreg teritoriul
țării.
Existența unor zone sau provincii puternic descentralizate
nu afecteaz ă forma unitar ă a statului.
2. Statul federal – se caracterizeaz ă prin aceea c ă statele
membre î și transfer ă „suveranitatea extern ă” în totalitate și
„suveranitatea intern ă” într-o anumit ă proporție către organele
statului federal.
În acest mod, prin voin ța statelor federate se creeaz ă un
nou stat , ale cărui organe vor decide exclusiv în rela țiile
internaționale precum și în alte domenii prev ăzute de
Constituțiile federale.
Statul federal este situ at între statul unitar
și confedera ția
de state.
Statele federale1) păstrează o organizare constitu țională
completă: au parlament, guvern și instanțe, judecătorii proprii.
Cetățenii statului federat beneficiaz ă și de cetățenia statului
federal.
Statul federal se întemeiaz ă pe o constitu ție spre
deosebire de confedera ția de state care se fundamenteaz ă pe un
tratat interna țional.

1) Statele federate sunt statele componente ale statului federal.

457 Federațiile se creeaz ă, de regul ă, prin unirea unor state,
care anterior au fost confeder ate. De exemplu, constituirea
federației S.U.A. în anul 1787; constituirea federa ției elvețiene
în anul 1848, constituirea Republicii Federale Germania, prin unificarea zonelor de ocupa ție american ă, britanică și franceză
în anul 1949, etc.
Alte federa ții iau naștere prin separarea unor state anterior
incluse într-un stat unitar. De exemplu, Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice constituit ă pe ruinele fostului Imperiu
Țarist.
În general, statele federa le au o ierarhie bazat ă pe două
categorii de puteri etatic e: puterea statelor federate iar deasupra
acestea puterea statului federal.
În fosta U.R.S.S. nu a fost respectat acest principiu. Acest
stat federal a cunoscut o stratificare mai accentuat ă în sensul c ă
unele republici unional e, aveau în componen ță republici
autonome.
Astfel, republica autonom ă era parte integrant ă din
republica unional ă și, prin intermediul acesteia din urm ă, era
parte component ă din U.R.S.S. ( statul unional-federal ).
Ierarhizarea aceasta manifestat ă în trei trepte – republic ă
autohtonă, republic ă unională și stat federal – nu a fost cu
caracter general, multe republici unionale fiind ierarhizate doar pe două trepte, întrucât nu aveau în componen ță republici
autohtone.
În Statele Unite ale Americii statele federate au propria
constituție, parlament, guvern și organe judec ătorești proprii și
distincte de cele ale statului federal.
Competen ța generală este conferit ă de Constitu ția S.U.A.
statelor membre ale federa ției iar competen ța derogatorie, de
excepție, este acordat ă autorităților statului federal.
În S.U.A. atribu țiile statelor federate sunt complet
determinate în raport cu competen țele statului federal. Practic,

458 fiecare categorie de stat (fed eral respectiv federat) î și execută
propria legisla ție, fără nici o imixtiune.
3. Asocia țiile de state – cuprind confedera țiile de state,
uniunea real ă și uniunea personal ă.

A. Confedera țiile de state
Sunt asocia ții de state care î și păstrează intactă deplina
suveranitate (suprema ția și independen ța). Statele constituie un
organism sau mai multe orga nisme comune, formate din
delegații tuturor statelor participante, în scopul protej ării
intereselor comune de ordin economic, politic sau militar.
Organismul comun denumit: congres, consiliu, diet ă etc.
nu reprezint ă o autoritate legislativ ă. El este alc ătuit din
diplomați mandata ți de către statele participante.
La temelia unei confedera ții se afl ă un tratat
internațional . Asocierea statelor nu d ă naștere unui nou stat.
În istoria politic ă confedera țiile s-au transformat în state
federale.
Au fost confedera ții: Confedera ția german ă (1815-1866);
Confedera ția cantoanelor elve țiene din perioada 1291-1848;
Confedera ția Statelor Unite ale Americii de Nord în perioada
1787-1878; Confedera ția statelor sudist e din S.U.A. (1861-
1865).
Statele componente ale fostei U.R.S.S., în marea lor
majoritate au format Comunitatea Statelor Independente
(C.S.I.) , în anul 1991. ulterior, Federa ția Rusă, Republica
Belarus, Kurdistan și Kaghestan au creau o uniune , în care
statele și-au păstrat independen ța.

B. Uniunea real ă
În cadrul uniunii reale statele componente se asociaz ă
sub sceptrul unei dinastii unice. Succesiunea la tron este reglementat ă identic în toate statel e asociate. De asemenea,

459 uniunea real ă se caracterizeaz ă și prin aceea c ă statele asociate
dispun de unul sau mai multe organe comune.
De obicei, uniunile reale beneficiaz ă de un minister al
afacerilor externe comun, care are drept consecin ță faptul că
statele componente sunt considerate un subiect unic pe scena
relațiilor interna ționale.
Exemple de uniuni reale: Austria și Ungaria (Austro-
Ungaria) între 1867-1918; Danemarca și Islanda între 1918-
1944; Norvegia și Suedia între 1815-1905; Principatele Unite
Române între 24.01.1859-24.01.1862.

C. Uniunea personal ă
Reprezint ă o formă a asocia țiilor de state care au un
suveran comun .
Statele asociate î și păstrează neștirbite suprema ția și
independen ța, neavând vreun alt organ comun, cu excep ția
șefului de stat.
Puterea etatic ă este organizat ă distinct iar fiecare stat
beneficiaz ă de o constitu ție proprie.
Exemple de Uniuni personale: Regatul Marii Britanii și
Regatul Hanovrei între 1714-1837; Țările de Jos și Marele
Ducat de Luxemburg între 1815-1890; Regatul Belgiei și
Congo între 1885-1908.

460 § 2. Formele de guvern ământ

Forma de guvern ământ răspunde la urm ătoarea chestiune:
Cine exercit ă puterea suveran ă în stat? Puterea poate fi
exercitată de o singur ă persoană, de un grup restrâns de
persoane sau de c ătre popor.
În consecin ță sub aspectul formei de guvern ământ statele
se clasific ă în: monocra ții, oligarhii și respectiv democra ții.
*. Monocra țiile – reprezint ă o formă de guvern ământ în
care puterea de stat se exercit ă de către o unic ă persoană fizică.
Această persoană, de regul ă, poartă titulatura de: împ ărat
(imperator), rege, principe, prin ț, președinte.
Forma de guvern ământ a monocra ției a fost des întâlnit ă
în epoca antic ă și în perioada medieval ă, când au existat
monarhiile absolute.
În perioada contemporan ă au existat monocra ții în:
Germania, Italia, Spania și fosta U.R.S.S. în timpul
conducătorilor: Hitler, Mussolini, generalul Franco și I.V.
Stalin.
*. Oligarhiile – constituie o form ă de guvern ământ în
care puterea de state este de ținută de o minoritate.
Minoritatea conduc ătoare este desemnat ă pe baza unor
criterii prestabilite, cum ar fi: vârsta, averea sau na șterea.
Această formă de guvern ământ a disp ărut în epoca
contemporan ă.

*. Democra țiile – reprezint ă o formă de guvern ământ în
care rolul predominant îl are voin ța poporului.
Democrațiile antice grece ști nu erau veritabi le deoarece la
conducerea treburilor stat ului participau doar cet ățenii, cu
excluderea s ăracilor din cet ăți și a sclavilor care reprezentau
majoritatea popula ției.

461 Pentru a exista un regim democratic – în epoca
contemporan ă – este imperios necesar ă o implicare în via ța
publică a tuturor cet ățenilor capabili, f ără deosebire de
naționalitate, avere, religie, origine social ă, sex sau apartenen ța
politică.

*. Monarhia și republica.
Această distincție privește modul de desemnare a
organului care îndepline ște atribuțiile șefului de stat.
Monarhia – este o form ă de guvern ământ în care șeful de
stat este investit în mod ereditar sau pe timpul vie ții, în timp ce
republica – este acea form ă de guvern ământ în care șeful de
stat (fie organ unipersoanl, fie organ colegial) este ales pe un
termen limitat și prestabilit de popor sau de parlament.
Faptul că un stat are o form ă republican ă de guvern ământ
nu înseamn ă că în acea țară există un regim democratic.
Pe de alt ă parte, în epoca contemporan ă forma de
guvernământ monarhic ă nu presupune existen ța monocra ției,
adică a monarhiei absolute. Dimpotriv ă, există o multitudine de
state care, de și au o form ă de guvern ământ monarhic ă,
manifestă o viață politică cu caracter democr atic. Practic, este
vorba de a șa numitele monarhii constitu ționale sau limitate,
consacrate ast ăzi și în unele state europene occidentale (Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Regatul Olandei;
Regatul Belgiei; Regatul Spaniol; Regatul Suediei, ș.a.

462 § 3. Regimurile politice

Regimurile politice sau constitu ționale reprezintă
modalitățile și tehnicile prin intermediul c ărora clasa politic ă
dintr-un stat guverneaz ă.
În doctrina Dreptului Constitu țional autori celebri au
identificat corela ția dintre principiul juridic – constitu țional al
separației puterilor în stat, pe de o parte și regimul politic sau
constituțional concret adoptat, la un mo ment dat, într-un stat, pe
de altă parte.
Parafrazând un celebru doctr inar de Drept Constitu țional
și Instituții Politice „problema modurilor de exercitare a puterii
de stat în func ție de repartizarea atribu țiilor între diverse
categorii de organe și de raporturile dintre ele devine problem ă
fundamental ă a statului și deci a dreptului constitu țional” 2).
La analiza fiec ărui tip de regim politic se vor avea în
vedere, cu prioritate, raporturi le dintre puterea legislativ ă și
puterea executiv ă. Nu inten ționăm să ignorăm cea de a treia
putere constituit ă în stat, respect iv puterea judec ătorească, ci
doar să subliniem faptul c ă legătura fundamental ă este între
legislativ și executiv.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Montesquieu, autorul
teoriei separa ției puterilor în stat, preci za: „din cele trei puteri
de care am vorbit cea de a jud eca este într-un anume fel nul ă.
Nu mai rămân decât dou ă” 3).

A). Regimul confuziunii puterilor etatice.
Regimul politic al confuziunii puterilor statului este
denumit în doctrin ă și regimul politic „de adunare” și constă
în exercitarea de acela și organ al statului a puterii legislative și

2) Prof. Dr. Genoveva Vrabie, Drept Constitu țional și Instituții Politice
Contemporane, Editura Funda ției „Chemarea” Ia și, 1992, pag. 109.
3) Idem, Op. citate, pag. 118.

463 a puterii executive. Practic acest guvern ământ se realizeaz ă
prin concentrarea întregii puteri la nivelul puterii legislative (parlamentului) care î și subordoneaz ă autoritatea executiv ă.
Acest regim constitu țional prezint ă anumite
inconveniente. Astfel, în ipoteza în care organul legiuitor este dominat de o condi ție de partide sau de un partid politic, jocul
politico-etatic se transfer ă, practic, de la institu țiile etatice c ătre
partidele politice.
Statele socialiste au pract icat un regim politic al
confuziunii puterilor. În România socialist ă, Marea Adunare
Națională constituia organul suprem al puterii de stat. În raport
cu M.A.N. se subordonau toat e categoriile de organe ale
statului.
De principiu, confuziunea puterilor este de natur ă a
determina hegemonia unei autorit ăți în raport cu celelalte
autorități constituite în stat, ceea ce poate determina instaurarea
unui regim autoritar.

B). Regimul confuziunii al separa ției rigide a puterilor
etatice.
Acest regim politic mai este denumit în doctrin ă regimul
politic preziden țial. Este aplicat în Statele Unite ale Americii,
în unele state din America de Sud și din Africa precum și în
Republica Federativ ă Rusă.
Președintele statului de ține puterea executiv ă, în baza
Constituției. El este ales prin vot universal, egal, direct, secret
și liber exprimat pentru un mandat determinat în timp.
Fiind ales de popor, pre ședintele prezint ă aceeași
legitimitate ca și Parlamentul. El nu poate dizolva Parlamentul
ș
i nu poate fi demis din func ție de către autoritatea legiuitoare.
Miniștrii răspund, din punct de vedere politic, exclusiv în fa ța
președintelui.

464 C). Regimul politic al separa ției simple sau al
colaborării puterilor publice.
Este cunoscut în doctrin ă sub denumirea de regim politic
parlamentar .
Se caracterizeaz ă prin realizarea echilibrului între puterea
legislativă și puterea executiv ă.
Președintele Republicii este ales de c ătre autoritatea
legislativă.
Membrii guvernului r ăspuns, din punct de vedere politic,
atât individual cât și solidar în fa ța parlamentului.
De regul ă, șeful de stat (pre ședinte sau monarh) are
atribuții foarte restrânse în privin ța conducerii treburilor
publice.
Șeful puterii executive poate, în anumite condi ții, să
dizolve Parlamentul.
Din punct de vedere istoric r ădăcinile regimului politic
parlamentare se reg ăsesc în Marea Britanie.

D). Regimul semipreziden țial.
Este denumit și regim politic semiparlamentar . Acest
regim întrune ște trăsături ale regimului preziden țial cu trăsături
ale regimului parlamentar.
Președintele poate dispune de largi prerogative având
legitimitate ca urmare a alegerii prin scrutin na țional. Acesta
poate dizolva parlamentul.
Președintele este șeful armatei și poate participa la
ședințele Guvernului situa ție în care le prezideaz ă. El dispune
de prerogative însemnate și pe planul realiz ării externe a
statului.
Acest regim politic este denumit semipreziden țial
deoarece la congruen ța elementelor specifice regimului
parlamentar cu elemente specifice regimului preziden țial, cele
din urmă sunt precump ănitoare.

465

CAPITOLUL III

ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

466 Statul cuprinde dou ă elemente de fapt – popula ția și
teritoriul – și un element cu caracter politico-juridic –
autoritatea sau puterea de stat (denumit ă și suveranitate).

§ 1. POPULA ȚIA
Fundamentul statului îl constituie na țiunea.
Națiunea – reprezintă o formă de comunitate uman ă,
istoricește determinat ă, caracterizat ă prin faptul c ă între
membrii s ăi există legături durabile și identificabile,
fundamentate pe comunitatea de interese social-economice, pe
religie și pe factura psihologic ă.
De principiu popula ția unui stat cuprinde o singur ă
națiune. Este posibil ca un stat s ă includă națiuni și naționalități
multiple. State multina ționale au fost: U.R.S.S., Imperiul
Austro-Ungar, Imperiul Britanic ș.a.
În realitatea social-politic ă există situații în care o na țiune
este inclus ă în mai multe state. Ex: na țiunea este inclus ă în mai
multe state. Ex: na țiunea german ă cuprinsă în R.F.G., în fosta
R.D.G și în Austria; na țiunea arab ă inclusă în statele arabe din
Asia și din nordul Africii; na țiunea român ă cuprinsă majoritar
în Statul Român și în Republica Moldova precum și în
Bulgaria, Serbia, Ucraina și Ungaria.
Națiunea fiind un concept istoric social și politic
comportă un număr de factori materiali: de origine, de ras ă, de
tradiții, de unitate geografic ă și mai ales geopolitic ă. Dar acest
concept de ține și o serie de factori subiectivi concretiza ți în
elementele spiritual-morale ale comunit ății, elemente care
determină, în ultimă instanță, factura psihologic ă a națiunii.
Afirmarea statului na țional s-a realizat ca urmare a
concretizării și reliefării – m ai ales în Europa – a principiului
naționalităților.
Principiul na ționalităților corelat cu principiul
autodetermin ării popoarelor subjugate a determinat hot ărâtor

467 înfăptuirea Unirii principatelor Moldova și Valahia 4) precum
și realizarea unit ății național – statale a Germaniei și a Italiei.
Același principiu, puternic afirmat în timpul și după primul
război mondial a produs consecin ța realizării depline a unit ății
națiunii române, materializat ă prin unirea Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României.
Pe bună dreptate se poate afirma c ă principiul
naționalităților a triumfat în privin ța românilor dup ă Marea
Unire din anul 1918 și respectiv dup ă recunoa șterea
internațională a voinței tuturor românilor de a tr ăi, într-un
singur stat: un stat na țional românesc.
Datorită evenimentelor din vara anului 1940, care nu au
fost în mod integral reparate, o parte însemnat ă a națiunii
române tr ăiește în afara hotarelor României. Clasa noastr ă
politică discută asupra oportunit ății alipirii Basarabiei aducând
argumente – mai mult contra decâ t pentru – de ordin economic.
Mai direct spus întrebarea central ă este: Cât ar costa reunirea
Basarabiei ?! Poate Statul Român s ă suporte o astfel de not ă de
plată ?!
Din punct de vedere a Dreptului Interna țional Public,
unde preponderent subiecte sunt statele îns ăși, s-a dat o
puternică garanție drepturilor minorit ăților naționale.
Declarația universal ă a drepturilor omului, adoptat ă de
O.N.U. în anul 1948, Pactul interna țional relativ la drepturile
economice sociale și culturale, adoptat de Adunarea General ă a
O.N.U. la data de 19.12.1966. Pactul interna țional relativ la
drepturile civile și politice adoptat de Adunarea General ă a
O.N.U. la 16.12.1966; Actul final al Conferin ței pentru
securitate și cooperare în Europa, închei at la Helsinki în anul
1975; documentele interna ționale adoptate la Viena (1988 –
1989) și la Paris (1990).

4) A se vedea hot ărârile Congresului de Pace de la Paris din anul 1856.

468 Constituția României prevede c ă statul român
recunoaște și garanteaz ă persoanelor apar ținând minorit ăților
naționale dreptul la p ăstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea
identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.

§ 2. TERITORIUL
În mod firesc, statul nu poate fi conceput f ără un teritoriu
determinat.
Teritoriul unui stat – reprezint ă partea din globul
pământesc care cuprinde solul, subsolul, apele și coloana
aeriană de deasupra solului și apelor, asupra c ăreia statul î și
exercită suveranitatea.
Marea teritorial ă cuprinde f ășia maritim ă de o lățim
determinat ă care este supus ă suveranit ății statului riveran.
Întinderea m ării teritoriale a României este de 12 mile marine.
O importan ță deosebit ă, mai ales din punct de vedere
practic, este acordat ă, în Dreptul Interna țional Public, apelor
curgătoare de frontier ă. De principiu, delimitarea frontierei se
face având în vedere linia median ă, care este stabilit ă la
mijlocul distan ței dintre maluri. O alt ă posibilă delimitare are în
vedere talvegul apei , adică linia obținută prin unirea punctelor
albiei unde apa este cea mai adânc ă.
Pentru apele sta ționare de frontier ă linia de demarca ție o
constituie aceea care une ște punctele de frontier ă opuse de la
malurile celor dou ă state riverane.

* *
*

De-a lungul istoriei s-au concretizat mai multe teorii
referitoare la natura raporturilor dintre stat și teritoriul s ău.

469 Sintetic aceste teorii sunt: teoria teritoriului – obiect;
teoria teritoriului – subiect; teoria teritoriului – limit ă și
teoria competen ței.
*. Doctrina teritoriului – obiect – specific ă epocii
medievale se remarc ă prin faptul c ă teritoriul era considerat
proprietatea privat ă a monarhului. La moartea suveranului
teritoriul statului putea fi partajat între succesori.
În aceast ă concepție se considera c ă raporturile stat-
teritoriu constituie un „ dominium” și nu un „imperium” , deci
nu o putere de a comanda ci o putere (o aptitudine) de a st ăpâni.
În consecin ță, dreptul statului asupra teritoriului ar constitui un
drept real , denumit de autori fie „drept real de drept public” ,
fie „drept real institu țional” . Utilizarea acestor ultim no țiuni
au menirea de a diferen ția „dreptul real” al statului asupra
teritoriului s ău de dreptul real institu ționalizat în cadrul Teoriei
generale a drepturilor rele din Dreptul Civil.
*. Doctrina teritoriului – subiect – pornește de la ideea
considerării teritoriului ca fiind un element încadrat în
personalitatea juridic ă a statului. În aceast ă concepție teritoriul
apare ca fiind un element constitutiv al statului, aflat în strâns ă
corelație cu puterea etatic ă.
Această doctrină a fost sus ținută de mai mul ți autori
printre care și G. Jellinek.
*. Doctrina teritoriului – limit ă.
Susține că teritoriul reprezint ă un cadru, în limitele c ăruia
statul poate comanda asupra subiectelor de drept. Adep ții
acestei teorii neag ă teoria consider ării teritoriului ca f ăcând
obiectul unui drept real al statului precum și teoria consider ării
teritoriului ca fiind element constitutiv al personalit ății statului.
*. Doctrina competen ței.
Consideră că teritoriul statului reprezint ă, un spa țiu
determinat de ordinea juridic ă internațională. În acest cadru
prestabilit urmeaz ă să se aplice ordinea juridic ă națională.

470 Această teză a fost fundamentat ă de către creatorul
teoriei pure a dreptului, marele jurist Hans Kelsen.

* *
*

Nici una dintre țările enunțate și sintetic examinate nu
oferă explicații științifice referitoare la corela ția dinte stat și
teritoriul s ău.
Astfel, doctrina teritoriului – obiect ignoră principiul
suveranității naționale, poporul fiin d cu totul înl ăturat de la
luarea deciziilor de desprindere a unor fragmente de teritoriu din respectivul stat. Noi am spune c ă teoria este anacronic ă și
desuetă fiind specific ă – așa cum am mai remarcat – Evului
Mediu.
Doctrina teritoriului – subiect bazată pe aptitudinea de a
comanda (imperium), nu face distinc ție după cum puterea
etatică este exercitat ă de popor, de o clas ă politică minoritar ă și
privilegiat ă ori de o singur ă persoană.
Doctrina teritoriului – limit ă elimină suveranitatea
na
țională asupra teritoriului pe care o înlocuie ște cu sintagma
de „competen ță”.
În această teză ordinea juridic ă internațională reprezint ă
factorul hot ărâtor în delimitarea competen ței statului, f ără
consultarea poporului.
După modesta noastr ă opinie statul re prezentat prin
puterea public ă privită în unicitatea ei , dispune de
suveranitate (suprema ție și independen ță) în timp de puterile
constituite în stat (legislativ ă, executiv ă și judecătorească) au
competen țe.
Așa fiind, trecerea dintr-un domeniu care apar ține unei
puteri constituite în stat în alt domeniu care apar ține altei puteri

471 constituite în stat înseamn ă încălcarea COMPETEN ȚEI
respectivei puteri.
La fel, în cadrul unei puteri constituite în stat (ex.: puterea
judecătorească) fiecare organ / ansamblu de organe dispune de
propria sa competen ță. În temeiul principiului ierarhiei
normelor juridice și respectiv a organelor publice apar ținând
unei puteri constituite în stat un organ ierarhic superior, de
regulă nu poate înc ălca competen ța organului ierarhic inferior.
Mai mult, întotdeauna un organ ie rarhic inferior nu poate prelua
competen ța acordată unui organ ierarhic superior.
Deci potrivit dreptului pozitiv român noțiunea de
competen ță are o accep ție tehnico-juridic ă clar determinat ă.
Această noțiune se refer ă la autorit ățile statului și nu la puterea
etatică în ansamblul ei.

Teritoriul de stat are un caracter inalienabil și
indivizibil
Inalienabiliatea teritoriului reprezint ă o consecin ță (un
efect) al suveranit ății statului.
Teritoriul unui stat este inalienabil în sensul c ă există
obligația negativ ă, generală și universal ă a tuturor statelor (ca
subiecte de Drept Interna țional Public) de a se ab ține de la
faptul material al înc ălcării teritoriului și de a respecta
suveranitatea teritorial ă a statului în cauz ă.
Particularizând, merit ă să precizăm că în legisla ția
României de la unirea Pr incipatelor extracarpatice și până la
Constituția din anul 1991, modificat ă în anul 2003, a fost
consacrat ă inalienabilitatea și indivizibilitatea teritoriului. În
consecință, teritoriul Statului Româ n nu poate suferi modific ări
decât dac ă se aduce atingere voin ței națiunii române de a tr ăi
într-un stat liber și independent.

472 Frontierele țării noastre sunt consfin țite prin lege
organică, cu respectarea principiilor și a celorlalte norme
general admise ale dreptului interna țional.
Cedările teritoriale efectuate sub amenin țarea cu for ța în
vara anului 1940 au înc ălcat flagrant principiul juridic
constituțional al inalienabilit ății teritoriului Statului Român.
Din punct de vedere juridic, aceste transferuri for țate de
teritorii sunt lovite de nulitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât
potrivit conven țiilor și cutumelor din Dreptul Interna țional
Public, ocuparea, anexarea sau în corporarea teritoriului sau a
unei porțiuni din teritoriul unui stat de c ătre un alt stat
constituie o grav ă încălcare a rela țiilor interna ționale.
Indivizibilitatea teritoriului const ă în incapacitatea
statului – ca subiect de drept interna țional și de drept intern –
de a renun ța la o parte din teritoriul statului în favoarea unei
terțe puteri.
Acest principiu a fost consacrat în Constitu țiile noastre
din anii: 1866, 1923 și 1938. În consecin ță acceptarea
arbitrajului germano-italian pe ntru rezolvarea diferendului
teritorial româno-ungar și cedarea Transilv aniei de Nord, a
Crișanei și a Maramure șului apare ca fiind neconstitu țională. În
mod identic acceptarea notelor ul timative sovietice din 26-27
iunie 1940, urmat ă de cedarea Basarabiei , a Bucovinei de Nord
și a Ținutului Her ța către U.R.S.S. a fost neconstitu țională.
Tratatele româno-bulgare desf ășurate la Craiova și
finalizate prin cedarea Cadrilaterului (jude țele Durostor și
Caliacra) arunc ă o „lumin ă” și mai nefavorabil ă asupra modului
în care autorit ățile noastre au respectat principiul
indivizibilit ății teritoriului na țional. Aceasta deoarece înainte de
începerea tratativelor – e drept sub influen ța Germaniei –
România a acceptat retrocedarea c ătre Bulgaria a sudului
Dobrogei.
Era posibil acest fapt potrivit Constitu ției din anul 1938 ?!

473 Remarcăm și următorul aspect: de și au existat sugestii și
presiuni directe din partea lui A. Hitler, cancelarul Germaniei,
totuși Bulgaria nu a solicitat un arbitraj al marilor puteri și nu a
adresat note ultimative guvernului regal al României. În aceste
condiții greu se pot invoca necesit ăți politice de stat pentru a se
„acoperi” acceptarea de c ătre România a ced ării Cadrilaterului,
cedare pentru care țara noastr ă a fost desp ăgubită de către
partea contractant ă (în speță de Bulgaria) cu o sum ă de bani.

§ 3. AUTORIT ĂȚILE STATULUI. SUVERANITATEA
ETATIC Ă.
Elementul politico – juridic al statului îl constituie
puterea de stat .
În mod firesc, puterea de stat se exercit ă prin intermediul
autorităților constituite în stat.
Pentru a nu teoretiza ex cesiv vom concluziona c ă aceste
autorități publice se manifest ă prin intermediul agen ților
statului (persoane fizice car e sunt investite cu func ții publice de
autoritate) și că ele sunt purt ătoarele suveranit ății etatice.
Fiecărei categorii de autorit ăți de stat îi corespunde o
funcție statală distinct ă. Astfel: Parlamentului ca organ
legislativ îi corespunde func ția legislativ ă; Guvernului ca
autoritate executiv-administrativ ă îi corespunde func ția
executivă și Instanțelor judec ătorești le corespunde func ția
jurisdicțională.
Despre atribu țiile acestor categorii de organe și despre
rolul celor trei func ții etatice am f ăcut preciz ări sintetice în cap.
I al lucrării.
Este necesar s ă facem mai multe preciz ări.
Deși autoritățile etatice „se clasific ă” în raport de cele trei
funcții principale ele trebuie priv ite ca subansambluri ale unui
întreg.

474 Nu este de conceput o separa ție radical ă, absolută a
celor trei puteri în stat. Fragmentarea efectiv ă a puterii de stat
ar duce la disolu ția autorității și implicit la disolu ția statului.
Distincte în privin ța funcțiilor exercitate, cele trei
categorii de organe specializ ate ale statului – impropriu
denumite „ puteri ” – constituie în unitatea lor indestructibil ă
„puterea de stat” unică și indivizibil ă.
Această unică putere etatic ă este purt ătoare, titular ă a
suveranității de stat.
Desigur, se mai impun unele explica ții.
Suveranitatea na țională aparține poporului român care o
exercită prin organele sale reprezentative și prin
referendum .
Prin organele reprezentative poporul exercit ă
suveranitatea în mod mediat, in direct iar prin referendum
națiunea exercit ă în mod direct și nemijlocit suveranitatea.
Așa fiind de și națiunea rămâne titulara suveranit ății;
purtătoarele acesteia sunt organele de stat; Parlament, Guvern
și Instanțele judecătorești.
Nu achis ăm la opinia potrivit c ăreia doar unele puteri
constituite în stat – puterea legiuitoare – în spe ță, fiind organul
reprezentativ suprem al poporului român – sunt purt ătoare ale
suveranității de stat.
Fiecare categorie de autorit ăți exercit ă atribute ale
supremației (suveranitatea intern ă). Este adev ărat faptul c ă
unele autorit ăți (ex.: instan țele judecătorești) nu au atribu ții în
privința exercit ării independen ței de stat (suveranitatea
externă); în mod direct și nemijlocit aceste atribu ții sunt
conferite puterii executive (Pre ședintele – ca mediator între
puterile statului; Guvernul, Mi nisterul Afacerilor Externe) și se
află sub controlul puterii legiu itoare (prin procedura ratific ării
tratatelor / conven țiilor interna ționale).

475 Nici o autoritate nu poate exercita suveranitatea în
nume propriu . Acest deziderat, devenit o axiom ă în Statul de
Drept, se realizeaz ă prin aplicarea principiului separa ției
puterilor în stat. Puterea de stat, unic ă, se specializeaz ă pe cele
trei domenii (legislativ, executiv și judiciar) tocmai în scopul de
a menține echilibrul între autorit ățile statului.
Fiind separate în raport de func țiile pe care le exercit ă
autoritățile publice manifest ă atributele suveranit ății, în mod
plenar, doar atunci când puter ea de stat se realizeaz ă ca un tot
unitar.
Noul proiect de Constitu ție a Uniunii Europene
menționează clar inten ția de a realiza o asocia ție de state
suverane în scopul prosperit ății popoarelor. De și se deleag ă o
serie de atribute din part ea statului membru c ătre Uniune se
recunoaște, pe mai departe, existen ța inalienabil ă a suveranit ății
statelor membre.
Altfel, cum s-ar explica posibilitatea prev ăzută de
documentul men ționat ca un stat membru al Uniunii s ă-și
manifeste inten ția de a p ărăsi Uniunea European ă. Desigur,
acest act juridic complexe – ca ipotez ă – nu se poate realiza
decât în contextul recunoa șterii și prezerv ării suveranit ății
tuturor statelor membre.
În legătură cu documentul ce urmeaz ă a fi adoptat și
așezat la temelia Uniunii Europene se observ ă că acestea poart ă
titulatura de „ Constituție”.
Am precizat în cap. II al prezentei lucr ări că la baza unui
stat federal este o constitu ție în timp ce la temelia unei
confedera ții de state , deci a unei asocia ții de state, deci a unei
asociații de state, se afl ă un tratat interna țional .
Deși Uniunea European ă constituie în mod indubitabil, la
momentul de fa ță, o asocia ție de state suverane proiectul ce
urmează a fi adoptat nu este un tratat încheiat între state ci un
document intitulat constituție.

476 Fără îndoială, potențiala adoptare a Constitu ției, în una
dintre variantele sale, nu transform ă de jure Uniunea European ă
într-un stat federal. Aceast ă structur ă organiza țională va
continua s ă rămână o „confedera ție” pentru mult ă vreme.
Credem c ă alegerea denumirii de Constituție are darul de a
indica voin ța statelor membre de a se integra tot mai mult în a șa
fel încât dup ă o perioad ă Confedera ția să capete caracteristicile
statului federal.
Altfel nu vedem ra ționamentul adopt ării unei
„constituții” și este totodat ă de neînchipuit ca aceast ă noțiune
să fie utilizat ă – la un asemenea nivel – f ără a se lua în calcul
semnifica ția sa juridic ă pe planul Dreptului Constitu țional.

477

CAPITOLUL IV

GEOPOLITICA ȘI GEOSTRATEGIA – ELEMENTE
STRUCTURALE ALE POLITICII ELABORATE DE
STATELE CONTEMPORANE

478 Din punct de vedere al relațiilor interna ționale
conceptul de „ putere” s-ar putea defini ca fiind influen țată unui
subiect (X) asupra altui subiect (Y) sau mai sintetic reprezint ă
controlul exercitat într-un sistem de c ătre un factor asupra altui
factor.
Sub aspect politic, guvernarea reprezint ă un grup de
bază teritorială, în care anumite organiza ții, instituții sau organe
asigură managementul puterii în ansamblu și organizeaz ă
relațiile de putere între subgrupuri.
În relațiile interna ționale și în politologie ( știința politică)
suveranitatea reprezintă calitatea major ă a centrelor de putere
care se manifest ă pe scena global ă.
Demersul nostru în analiza Statului are ca fundament
doctrina juridic ă din dou ă ramuri fundamentale: Drept
Constituțional și Instituții Politice și Drept Interna țional Public.
Totuși pentru a analiza m ăcar succint aceast ă
fundamental ă instituție care este Statul este imperios necesar s ă
apelăm la concepte proprii științelor politice și relațiilor
internaționale.
De altfel, doctrina politic ă are o ramur ă intitulată. Teoria
generală a statului. Evident, multe chestiuni privitoare la stat, la
mecanismele etatice, sunt studiate de ramura susmen ționată a
științelor politice precum și de alte ramuri ale politologiei:
filosofia politic ă, sociologia politic ă, istoria ideilor politice ș.a.
La frontiera dintre politic ă și drept s-a conturat în ultimii
ani și doctrina a șa-numitelor rela ții internaționale.
Noi vom încerca deci s ă analizăm doi factori politici de
o importan ță excepțională în organizarea și mai ales în
funcționarea puterii etatice.
Politic vorbind, statul constituie cea mai angajant ă formă
a asocierii politice (J.J. Rousseau).
Politologii afirm ă deseori c ă în organizarea etatic ă un loc
central îl ocup ă personalitatea geografic ă a statului .

479 Utilizând o defini ție larg acceptat ă, personalitatea
geografic ă a unui stat , este determinat ă, în mod nemijlocit, de
poziția sa pe globul terestru, pe co ntinent, în cadrul unei zone
geografice sau a unei zone climatice.
În geopolitic ă noțiunile de stat respectiv de națiune pot
acea conota ții multiple.
Astfel, prin stat se poate în țelege, fie o unitate politic ă
suverană având un teritoriu cert de terminat, fie, o unitate
politică aflate sub conducerea unui guvern supraetatic (cazul
statelor federate com ponente ale unei federa ții).
Națiunea poate desemna pe un membru al O.N.U. sau al
unei alte organiza ții internaționale, care dispune de suveranitate
în relațiile interna ționale sau, dup ă caz, poate reprezenta o
comunitate uman ă având o descenden ță, cultură și un teritoriu
comune.
Statul reprezint ă, sub acest aspect, emana ția politic ă a
unei națiuni, deși în politic ă și în istorie sunt cunoscute situa ții
în care au fost create state în absen ța națiunii.

* *
*
Condițiile fizico-geografice ale teritoriului au jucat un rol
important în apari ția statelor. În epoca antic ă, statele s-au
format în regiunile de șes sau pe marile v ăi (India – Valea
Indusului; Egipt, valea Nilului, Mesopotamia pe v ăile Tigrului
și Eufratului, etc.).
Dobândirea de teritorii s-a realizat prin anexare
(anexarea Austriei de Germania în 1938, a Țărilor Baltice de
U.R.S.S., ș.a.), ocupare (înființarea de colonii dependente de
metropole), prin transfer de suvernitate (cumpărarea de c ătre
S.U.A. a Alask ăi de la Rusia, în anul 1867, a Floridei de la

480 spanioli, în anul 1819, a Louisianei de la francezi, în anul
1803 etc.), prin aservire a unor por țiuni din teritoriul unor
state .
În geopolitic ă o importan ță capitală o are m ărimea
teritoriului unui stat.
În contemporaneitate exist ă: state – continent (Australia),
state – subcontinent (China, Indi a, Canada), state – arhipelag
(Impariul Nipon, Indonezia), state – alpine (Confedera ția
elvețiană) etc.
În literatura de specialitate au fost stabilite mai multe
categorii de state:
A). *. Macrostate – cu peste 6.000.000 km2;
B). *. State imense – între 2.500.000 – 6.000.000 km2;
C). *. State foarte mari – între 1.250.000 – 2.500.000 km2;
D). *. State mari – între 650.000 – 1.250.000 km2;
E). *. State mijlocii – între 250.000 – 650.000 km2;
F). *. State mici – între 100.000 – 250.000 km2;
G). *. State foarte mici – între 25.000 – 100.000 km2;
H). *. Ministate – 5.000 – 25.000 km2;
I). *. Microstate – sub 5.000 km2;
Între cele mai mari state de pe glob amintim: Republica
Federativ ă Rusă – 17,1 milioane km2; Canada – 9,90 milioane
km2; China – 9,5 milioane km2; S.U.A. – 9,3 milioane km2 și
Brazilia cu 8,50 milioane km2.
Pe plan mondial cele mai mici state sub aspect teritorial
sunt: San Marino cu 61,0 km2; Tuvalu cu 30,0 km2; Nauru cu
21,0 km2; Monaco cu 1,60 km2 și statul Vatican cu 0,44 km2.
Geopolitica și mai ales geostrategia studiaz ă – forma
statelor – care este dat ă, în mod firesc, de conturul spa țial.
Forma statelor reprezint ă rezultatul afirm ării politice a statului
de-a lungul istoriei.
Sub acest aspect se pot identifica mai multe tipuri de
state.

481 *. State compacte – care dispun de grani țe cu o lungime
mică. Reprezint ă forma geografic ă ideală a statului mai ales
dacă capitala și principalele centre indus triale sunt localizate în
zona central ă a teritoriului statului;
*. State cu teritoriul alungit – fie de la N la S, fie de la E
la V. Practic aceste state dispun de o varietate climatic ă. Din
punct de vedere politic ele se confrunt ă cu tendin țe de
secesiune și cu o oarecare dificultate în exercitarea controlului
de la nivel central: Italia, Chile, Norvegia sunt astfel de state.
*. State cu teritoriul fragmentat – sunt fie state cu multe
insule (Grecia), fie state – ar hipelag (Imperiul Nipon, Filipine
sau Indonezia). Din punct de vedere geostrategic acest tip de state prezint ă serioase dificult ăți în privin ța apărării și a
administra ției.
*. State cu teritoriul perforat – sunt acelea în interiorul
cărora se localizeaz ă unul sau mai multe state mici (Italia,
Republica Africa de Sud ș.a.).
*. State cu teritoriul apendicular – (Afganistan – culoar
Pandj – Wakkan, Pandj – Wakkan, Austria – cu punga Tyrol –
Voralberg, Congo – cu coridorul Matadi).
*. State cu teritoriul strangulat – Zambia, Mali.
*. State cu teritoriul încorsetat – Monaco, Brunei, ș.a.
Forma geografic ă a statului al ături de al ți factori
(raporturile economice, militare, politice cu țările vecine;
potențialul material, natural
și uman etc.), determin ă poziția
geopolitic ă a unui stat individualizat. Pozi ția geopolitic ă
diferențiată de la un stat la altul determin ă chestiuni de ordin
geostrategic și de securitate.
Desigur, pozi ția geopolitic ă a unui stat este relativ stabil ă;
ea se poate modifica de-a l ungul perioadelor istorice.
Spre exemplu: Rusia, S.U.A. și Germania s-au consacrat
atât ca puteri continentale cât și ca puteri maritime. Imperiul
Habsburhic, devenit ulterior Austro-Ungar (iunie 1867) s-a

482 manifestat preponderent ca o putere continental ă î n t i m p c a
Marea Britanie, Spania sau Impe riul Nipon au evoluat ca puteri
maritime.
Din punct de vedere geostrat egic sunt analizate în
doctrina de specialitate probleme legate de frontierele dintre
state.
Frontiera reprezint ă spațiu de separare sau linia de
democrație între dou ă state.
Din punct de vedere politic frontierele sunt rezultatul
luptei pentru afirmarea identit ății naționale. Ele constituie
expresia unui raport de for ță militară ori sunt supuse unor
dictate (precum Dictatul de la Viena sau Pactul Ribbentrop –
Molotiv).
Frontiera reprezint ă limita exterioar ă a unui stat; ea
constituie o „ izobară politică”, contribuind la formularea
„discontinuit ățile geopolitic ”.
Frontierele nu separ ă întotdeauna no țiunile, unele de
altele. În statele foste colonii multe frontiere au fost trasate
aleatoriu constituind o surs ă permanent ă de conflict interstatal.
Uneori statele avansate di n punct de vedere economic,
militar și politic, denumite generic și convențional „ marile
puteri ” au constituit între teritoriile lor sau între teritoriile
controlate de ele, state – tampon .
Astfel în vederea separ ării Braziliei, a Republicii Chile și
a Argentinei au fost create statele Paraguay și Bolivia;
Afganistanul a reprezentat un stat – tampon între Imperiul
Țarist / U.R.S.S. și Imperiul Britanic; Laos și Thailanda
separau domeniile coloniale britanice de cele franceze în Indonezia; Nepal și Bhutan sunt state – tampon între R.P.
Chineză și India.
În doctrina geopolitic ă o importan ță aparte revine
instituției „discontinuit ăților teritoriale ”.

483 Discontinuitatea teritorial ă reflect ă ruptura în
desfășurarea spa țial – teritorial ă a unor procese și fenomene cu
caracter specific. Doctrina rela țiilor interna ționale recunoa ște
trei forme – toate cu rol ge opolitic – de discontinuitate
teritorială, respectiv: enclava, exclava și priclava .
Vom expune câteva idei în leg ătură cu fiecare form ă de
discontinuitate teritorial ă.
*. Enclava – reprezint ă o unitate teritorial ă, de mici
dimensiuni, ce apar ține unui stat și care este localizat ă, fie în
întregime, fie par țial, pe teritoriul altui stat.
Când enclavele sunt înconjur ate complet de teritoriul
altor state sunt denumite enclave autentice . Când reprezint ă
doar protuberan țe ale unui stat poart ă titulatura de pene-
enclave . Există și quasi – enclave care func ționează ca enclave
autentice.
*. Exclava – este partea unui st at care este separat ă de
teritoriul de baz ă fiind înconjurat ă de teritoriul apar ținând
statelor vecine.
*. Periclava – constituie o parte din teritoriul na țional
nedesprins ă de întreg, îns ă la care nu se poate ajunge f ără a se
străbate teritoriul altui stat. Ex.: Statul federat Maine din S.U.A.
este inaccesibil prin sud, accesul fiind posibil doar prin
provincia canadian ă Quebec.
Geopolitica distinge între conceptul de frontieră și cel de
graniță.
Granița – reprezint ă linia care stabile ște limita
suveranității și a jurisdic ției unui stat. Aceast ă linie identific ă
forma spa țială a statului. Grani țele sunt „organul” periferic al
unui stat.
Spre deosebire de grani țe, frontierele – indică sensul de
orientare c ătre exterior.

484 Sunt reținute mai multe tipuri de granițe: antecedente,
supraimpuse, subsecvente, consecv ente, relicte, naturale, etnice,
istorice și geometrice.
Granițele antecedente – există atunci când trasarea lor s-
a realizat înainte de popula rea teritoriul ui respectiv.
Granițele supraimpuse – apar în urma conflictelor
armate; ele sunt discordante în peisajul cultural, etnic sau
lingvistic.
Granițe subsecvente – sunt trasate dup ă apariția
populației și a așezărilor, ele delimiteaz ă spații culturale
distincte.
Granițe relicte – există în ipoteza în care o grani ță deși
nefuncționaală, a lăsat în peisaj diferen țieri antropice (vechea
graniță polono-german ă).
Granițele naturale – sunt cele care urm ăresc elemente
geografice (mun ți, fluvii, râuri, etc.).
Granițele istorice – urmăresc activ vechile linii de
separare politic ă (granița României pe Nistru).
Granițele geometrice – sunt reprezentate de linii care
urmăresc un meridian sau o paralel ă (un coordonat geografic) –
Ex.; grani ța canadiano-american ă.
Granițele consecvente – există sunt acelea care despart
două grupuri și care coincid cu limitele culturale și economice.
Geopolitica studiaz ă „cazuri de spe ță” având ca obiect
dispute asupra grani țelor.
Guatemala dore ște încorporarea statului Belize;
Venezuela revendic ă 2/3 din teritoriul Guyanei, Ecuadorul
pretinde teritoriul amazonian al statului Peru, Republica
Argentina revendic ă Insulele Malvine (britanice), Congo și
Zambia doresc încorporarea podi șului Shaba. Chile și
Argentina î și dispută teritoriul din partea sudic ă a graniței
comune; conflictul iraniano-irakian datorat mut ării graniței
irakiene pe malul stâng al fl uviului Shatt-al-Arab, ceea ce

485 determina blocarea aprovizion ării cu ap ă a obiectivelor
iraniene strategice (1980-1991) ; conflictul mocnit sovieto-
chinez generat de mutarea grani ței pe malul drept al Amerului
și pe cel stâng al afluentului acestuia, Ussuri.
Fosta U.R.S.S. a trasat grani ța dintre fosta R.S.S. a
Ucrainei și România pe un afluent al bra țului Chilia – Musura –
și nu pe bra țul principal. Evident, mai exist ă și alte grani țe
disputate (peste 100) între care ar trebui s ă existe și granița
instituită – prin amenin țarea cu for ța – între fosta U.R.S.S. și
Regatul României, la 28 Iunie 1940, precum și diferendul
teritorial creat între U.R.S.S. și R.P. Român ă, în anul 1948, prin
cedarea, de facto, de către România în favoarea U.R.S.S., a
insulei Șerpilor din Marea Neagr ă.
Nu putem finaliza acest capitol f ără a expune câteva
considera ții referitoare la cele dou ă elemente structurale ale
politicii statelor contemporane: geopolitica și geostrategia .
Geopolitica – are în vedere necesit ățile de ordin spa țial
ale statului. Ea are o strâns ă legătură cu geografia politic ă –
care, la rândul ei, reprezint ă știința care examineaz ă condițiile
de existen ță spațială a statului.
Din știința geopoliticii a fost delimitat ă geostrategia care
reprezintă un concept geopolitic militar privitor la planificarea
spațială a unor ac țiuni care au rolul de asigurare a ap ărării și a
suveranității unui stat determinat.
Geostrategia determin ă modalit ățile de rezolvare a
conflictelor în raport de un num ăr de factori fundamentali,
respectiv: jocurile de disimulare / surpriz ă permise de distan ță
și de teritoriu; mobilizarea din teritoriu și localizarea tuturor
resurselor umane, material – tehnice și naturale aflate la
dispoziția părților implicate.
Geopolitica , la rândul ei, construie ște relaționările dintre
forțele prezente pe scena interna țională; repereaz ă țintele
părților adversare sau ale marilor puteri și indică modul în care

486 mijloacele fiec ărei părți sunt aplicate prin geostrategii
concepute în vederea atinge rii scopurilor stabilite, f ără a se
omite posibilele reac ții sau contrareac ții ale adversarilor sau ale
celorlalți protagoni ști ai scenei politice interna ționale.
Geopolitica se preocup ă de chestiunile: globaliz ării; a
mișcărilor naționaliste și a celor fundamentaliste; a rela ției
stabilite cu geostrategria și cu geoeconomia etc.

487

CAPITOLUL V

DREPTUL ȘI STATUL. PREEMINEN ȚA DREPTULUI
ASUPRA AUTORIT ĂȚILOR ETATICE

488 § 1. Doctrinele preeminen ței Statului asupra
Dreptului.
Aceste doctrine s-au manifestat în statele a șa-zise
polițienești. În aceast ă categorie de state autoritatea (puterea)
executivă are capacitatea de a adopta m ăsuri, în raport cu
cetățenii, de natur ă a satisface scopurile statului. Autoritatea
executivă se comport ă – prin agen ții săi – în mod discre ționar.
Noțiunile Stat de Drept și Stat poli țienesc sunt prin
natura lor antitetice.
Polizeistaat – statul poli țienesc – comport ă anumite
trăsături caracteristice. Etimologic, cuvântul „ poliție” are
semnifica ția de departament în cadru l unui minister din cadrul
puterii executive care are rolul de asigurare și de apărare a
ordinii și liniștii publice în interiorul grani țelor unui stat.
Sensul originar al no țiunii este diferit, în sensul c ă prin
„poliție” se înțelege organizarea intern ă a unui stat. Practic,
„activitatea de poli ție” desemneaz ă domeniul politicii interne a
statului.
Termenul este utilizat ast ăzi în sensul primei explica ții.
Totuși, statul poli țienesc se refer ă la sensul originar al no țiunii.
În sec. al XVIII-lea domeniile de activitate ale poli ției
erau concretizate astfel: exista o poli ție propriu-zis ă (în sensul
modern al no țiunii); o poli ție a sănătății; p poli ție a
aprovizion ării cu alimente, una a științelor și artelor liberale etc.
În secolul al XVIII-lea și în sec. al XIX-lea statele sunt
constituite dup ă modelul statului poli țienesc sau administrativ.
Acestea au adoptat o concep ție eminamente represiv ă cu
referire la politic ă. Orice opozi ție politică era tratat ă ca fiind o
infracțiune. Politica guverna justi ția în sensul c ă simpla re ținere
sau arestare, uneori chiar și simpla b ănuială, conducea la
considerarea ca vinovat ă a respectivei persoane fizice.
Rolul justi ției în acest tip de stat era redus la activitatea
de confirmare a deciziilor și soluțiilor adoptate de poli ție.

489 Puterea executiv ă în statul poli țienesc își mărește
considerabil influen ța cu ajutorul poli ției care reprezint ă
instrumentul acestei puteri.
Este momentul s ă observăm trăsăturile caracteristice ale
statului de tip poli țienesc:
*. Monarhul exercit ă puterea executiv ă fiind ajutat de
funcționar desemna ți și numiți efectiv de el;
*. Funcționarii au capacitatea de a solu ționa variate
probleme dar numai ascultând de ordinele suveranului;
*. Puterea executiv ă încearcă să își subordoneze puterea
judecătorească și să anuleze sau s ă minimalizeze independen ța
judecătorilor.
În statul poli țienesc suveranul avea aptitudinea de a emite
ordine, de drept public sau de drept privat, f ără a ține cont de
vreo regul ă preexitent ă și fără a exista vreo limitare substan țială
sau formal ă.
Statul poli țienesc s-a manifestat în Europa Occidental ă în
sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea (pân ă la sfârșitul
primului r ăzboi mondial) îndeosebi în Germania. Acest tip de
stat mai este cunoscut sub alte denumiri, apreciate ca fiind echivalente: „stat administrativ”, „stat de administra ție”, etc.
Caracteristica esen țială a acestui tip de stat se reflect ă în
aceea că puterea executiv ă nu se supunea ori se supunea par țial
și incomplet Dreptului, legisla ției, care nu reprezenta altceva
decât un instrument de ac țiune pentru Stat.
Statele guvernate dup ă modelul sau tipul statului
polițienesc au degenerat, provocând arbitrariul autorit ăților la
rang de lege; ele s-au apropiat periculos de caracteristicile
monarhilor despotici din perioada antic ă.

490 § 2. Doctrinele preeminen ței Dreptului în raport cu Statul
1. Doctrina german ă a Statului de Drept.
2. Doctrina francez ă a Statului de Drept.
3. Doctrina elaborat ă de Hans Kelsen asupra Statului
de Drept
4. Doctrina legalit ății, „a domniei legii” specific ă
sistemului juri dic anglo-saxon și american.

1. Doctrina german ă a Statului de Drept.
Sub aspect politoco-juridic Statul și Dreptul reprezint ă
realități materiale, obiective diferite. Între ele, desigur, exist ă
un raport de cauzalitate determinat de întreb ări retorice, cu
nuanță filosofică (de felul cele: Statul sau Dreptul a fost prima
„entitate” social ă?) și de gradul de superi oritate manifestat –
uneori – de una din cele dou ă entități.
Așa fiind, doctrina german ă a elaborat dou ă teorii, de tip
dualist, menite s ă explice dualitatea stat-drept.
Teoria autolimit ării – adoptat ă în sec al XIX-lea, sus ține
că statul reprezint ă generatorul dreptul. Statul creeaz ă dreptul și
se supune acestuia în mod liber și nesilit de nimeni.
Teoria heterolimit ării – se axeaz ă pe ideea limit ării
statului de c ătre drept. De și are aptitudinea de a legifera, statul
trebuie, în mod necesar, s ă se supun ă dreptului aflat în vigoare
șa un moment sat (legisla ției în vigoare).
În concep ția autolimit ării dreptul nu este nici anterior și
nici superior statul ui. Statul are un adev ărat „dominium” asupra
legii pe care în exercit ă, în mod ra țional, în sensul dreptului
atâta timp cât normele ju ridice nu sunt abrogate.
Statul reprezint ă unica surs ă a dreptului; tot el este
depozitarul puterii de co nstrângere manifestat ă prin intermediul
puterii de stat.

491 Teoria autolimit ării a fost îmbr ățișată de autorii germani
în materia filosofiei dreptului și a Dreptului Constitu țional
(Drept de Stat).
Ca o parantez ă precizăm că teoria heterolimit ării a avut
aderenți în mediul doctrinar francez.
Revenind la doctrina german ă remarcăm faptul c ă după
anul 1933, când na țional – sociali știi au acaparat puterea,
teoriile referitoare la Statul de Drept au căzut în dizgra ție.
Reichul german na țional – socialist a speculat ideea Statului de
Drept în folosul doctrinei marxiste, utilizând expresii de-a dreptul ridicole precum: „Statul de Drept al lui Adolf Hitler”.
Cancelarul german A. Hitler a preluat func țiile cheie în
stat, fiind șef al partidului nazist, șef suprem al armatei, șef al
guvernului și, în consecin ță, șef al statului. Se putea „deroga”
de la legisla ția Reichului dac ă interesele partidului și statului
nazist o impuneau.
Golit de con ținutul său, Statul de Drept, a șa cum fusese
pus în aplicare în Germania pân ă în 1933-1934, s-a transformat
într-un stat totalitarist, cu caracter monocratic.
După al doilea r ăzboi mondial în perioada elabor ării Legii
fundamentale a R.F.G. (1949), doc trinarii germani au ajuns la
concluzia c ă
existența dreptului pozitiv (obiectiv) nu mai este
suficientă pentru realizarea unor obiective majore precum:
protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și
consacrarea unui stat de drept social ca o rela ție la statul de
drept liberal.
La temelia Statului de Dr ept fundamentat în 1949 în
Republica Federativ ă a Germaniei a stat demnitatea uman ă care
a fost considerat ă un punct ini țial de la care se construie ște în
toate ramurile și al toate nivelurile dreptului obiectiv (pozitiv).
Deși era o putere înfrânt ă, Germania de Vest a recunoscut
înaintea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și a

492 Republicii Franceze existen ța „statului socialist”, le care l-a
consacrat în 1949 în Legea fundamental ă.
Garantarea respect ării drepturilor f undamentale a fost
încredințată justiției.
Statul de Drept social german a șa cum îl recunoa ștem
astăzi constituie afirmarea unor factori ai constitu ționalismului
– teoria Statului de Drept, guvern ământul democratic și
structura de stat federal ă.
În legătură cu doctrina german ă este necesar ă o precizare:
drepturile și libertățile fundamentale se afl ă sub garan ția și
protecția Curții Constitu ționale federale. Aceast ă instituția
politico-juridic ă interpreteaz ă normele constitu ționale în
conformitate cu Dreptul natural, cel despre care doctrinarii afirmă că este imuabil fiind de inspira ție divină sau rațională,
după caz. Curtea Constitu țională federală germană analizeaz ă
drepturile fundamentale atât din punct de vedere a drepturilor
subiective inerente personalit ății umane cât și ca fiind reguli de
drept obiectiv (pozitiv) consacrate în Legea fundamental ă în
vigoare.

2. Doctrina francez ă a Statului de Drept.
Doctrina francez ă relativă la Statul de Drept constituie o
adaptare a ideilor furnizate de doctrina german ă. Aceasta nu
înseamnă că teoreticienii francezi nu și-au adus un aport
substanțial la constituirea unei „Teorii generale a Statului de
Drept”.
Ideea Statului de Drept i-a fr ământat pe juri știi
teoreticieni francezi a celei de-a treia Republici (1872-1940).
La acea epoc ă Republica Francez ă aplica așa – numitul
Stat Legal.
Statul Legal conceptualizat de francezi se fundamenteaz ă
pe separa ția puterilor etatice, asigurând suprema ția puterii
legiuitoare.

493 S-ar părea, la prima vedere, c ă Statul Legal ar fi
superior din punct de vedere calitativ Statului de Drept .
„Păcatul originar” al statului legal în reprezint ă
imposibilitatea verific ării constitu ționalității legilor organice și
a celor ordinare datorit ă faptului c ă nu este asigurat ă întâietatea
constituției în raport cu legile.
Conferirea unei competen țe lărgește excesiv c ătre puterea
legiuitoare este de natur ă a determina o imposibilitate de
control asupra acestei pute ri constituite în Stat.
La epoca respectiv ă doctrina Statului Legal și doctrina
Statului de Drept au fost puse „fa ță în față” într-un duel care a
determinat, în ultim ă instanță, valorizarea teoriei considerat ă a
fi mai eficient ă. Niciodat ă doctrina francez ă nu a aderat, pur și
simplu, la punctele de vedere ale doctrinarilor germani. Teoria fundamentat ă de autorii francezi a r ămas „ sentimental ” atașată
de unele elemente proprii teoriei statului legal.

* *
*

Așa cum am precizat la pct. 1 din cadrul acestui paragraf,
doctrina juridic ă francez
ă a optat pentru teoria heterolimit ării,
cea care, de principiu, afirm ă concepția limitării statului de
către drept, precum și ideea c ă dreptul este format anterior
statului, fiind superior în raport cu statul.
Ca atare, Statul de Drept , trebuie s ă fie conceput ca un
stat al dreptului .
Dreptul existând și înaintea dar și în afara Statului geneza
sa nu poate fi c ăutată în legisla ție.
În consecin ță, Dreptul se na ște dintr-un principiu: Divin,
Natural sau, după caz, Social .

494 Ca un corolar, Statul nu es te altceva, conform teoriei
heterolimit ării, decât un executant și un interpret al normelor
juridice.
Îmbrățișarea acestei teorii – succint expuse de noi,
anterior – necesit ă o privire special ă asupra raporturilor
cauzale dintre Stat și Drept, astfel cum ele au fost undamentate
de marii doctrinari francezi.
Juristul doctrinar Leon Duguit apreciaz ă că un efect
major al teroriei heterolimit ării îl constituie lipsa
SUVERANIT ĂȚII statelor. Dac ă Dreptul este superior
Statului, atunci statul, în mod necesar, trebuie s ă renunțe la
monopolul cre ării legisla ției și mai ales la ideea de ținerii
legitime a acestei func ții.
Statul nu mai de ține puterea de a comanda – imperium –
iar puterea de stat constituie un simplu drept subiectiv al c ărui
titular ar fi statul însu și.
Doctrinarul amintit cristalizeaz ă construc ția sa teoretic ă
pe ideea central ă conform c ăreia statul reprezint ă voința
guvernanților manifestat ă, exteriorizat ă prin actele autorit ăților
publice.
Puterea guvernan ților este limitat ă de legisla ție.
Legislația reprezint ă un „fapt social” imprimat în
conștiința moral – juridic ă a oamenilor necesar a fi conservat
pentru asigurarea egalit ății subiectelor în cad rul raporturilor lor
reciproce și în raporturile cu comunitatea. Pentru identificarea
celor dou ă tipuri de raportur i Leon Duguit utilizeaz ă sintagmele
– justiție comutativ ă și justiție distributiv ă, noțiuni care ne
reamintesc dreptul natural teoretizat de filosoful Aristotel.
Un alt exponent de frunte ca re s-a aplecat spre analiza
raporturilor dintre Stat și Drept, pornind de la doctrina
heterolimit ării, este doctorul francez, Haurion .
Acest celebru autor consider ă că statul constituie un
depozitar principal al puterii. Guvernan ții pot da dispozi ții

495 obligatorii, pot comanda (imperium) în virtutea calit ății pe
care o au, aceea ce a fi reprezentan ți ai statului.
Prin voin ța și consensul na țiunii, statului i s-a conferit
puterea de constrângere. Ca atare, cet ățenii au delegat statului
drepturi și obligații, în mod temporar, dar nu le-au abandonat
niciodată. În consecin ță, este suficient ca s ă lipsească acordul
corpului electoral de cedarea temporar ă a dreptului și Statul
devine lipsit de legitimitate.
De principiu, re ținem că doctrina juridic ă franceză a
constituit „o versiune proprie” de spre Statul de Drept. Ea nu
tranșează categoric în leg ătură cu chestiunea pozi ției statului în
raport cu dreptul dar teoretizeaz ă, prin doctrinarii s ăi de marc ă,
cu privire la supunerea autorit ăților etatice la o constrângere din
partea unei ordini juridice ierahizate.

3. Doctrina elaborat ă de Hans Kelsen asupra Statului
de Drept.
În concep ția doctrinarului austriac Hans Kelsen, orice
normă juridică se fundamenteaz ă pe o norm ă juridică
superioară. Norma juridic ă superioar ă devine o condi ție de
validitate în raport cu norma juridic ă inferioar ă. Această
concepție are ca efect realizarea unui „circuit în serie” de
norme de drept, înl ănțuite și care se sprijin ă pe normele juridice
cu valoare ierarhic superioar ă.
Pe teritoriul diferitelor date orice form ă de ordine juridic ă
preexistent ă înființării statului a fost absorbit ă sau desfiin țată de
ordinea juridic ă statală, privită ca fiind suveran ă și legitimă
totodată.
În concep ția teoreticianului sus-citat toate categoriile de
norme juridice reprezint ă o emana ție a puterii de stat ca
reprezentant ă a Statului. Aceste norm e juridice, edictate de
către stat, au transformat structura etatic ă, până în intimitatea
sa, în „ordine juridic ă totală”. În acest fel pentru stat dreptul pe

496 care l-a creat are o valoare practic ă și simbolic ă supremă,
constituind unicul drept recunoscut. Autorul men ționat
identifică statul cu dreptul, apreciind c ă această contopire are
loc, de principiu, prin fiin țarea și funcționarea unei ordini
juridice ierarhizate în interiorul statului. Identitatea absolut ă
dintre stat și drept nu împiedic ă – în aceast ă concepție –
existența unor elemente specifice de ordin politic și de ordin
juridic. Și elementul politic dar și elementul juridic au aceea și
finalitate – aplicarea coerci ției etatice în situații determinate,
prestabilite de lege. Statul trebuie s ă fie gândit ca o adev ărată
ordine juridic ă iar dreptul prin aplicarea sa uniform ă determin ă
funcționalitatea tuturor autorit ăților statului.
Într-adevăr, privit din punct de vedere formal , fiecare stat
care posed ă o legislație poate fi apre ciat ca fiind Stat de Drept .
Din punct de vedere substanțial, o importan ță covârșitoare
pentru existen ța Statului de Drept o are con ținutul efectiv al
normelor juridice. Dac ă acestea nu realizeaz ă separația /
echilibrul puterilor etatice; dac ă nu consacr ă și nu garanteaz ă
drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dac ă nu
asigură pluripartidismul pe scena politic ă sau nu asigur ă
independen ța judecătorilor, nu poate exista, din punct de vedere
substanțial Statul de Drept .
Teoria kelsenian ă a Statului de Drept, poate mai coerent
viziunea autorului cu privire la Statul de Drept, a suferit
numeroase critici, unele întemeiate, alta con ținând un substrat
de malițiozitate.
Nu este locul și nici nu avem rolul de a indica concret
teoriile formulate de criticii doctorului Hans Kelsen.
Astfel, de jure orice stat poate fi considerat Stat de Drept
(cum de altfel s-a m ai precizat) dar în facto Statul de Drept desemneaz ă un tip particular de st at care corespunde în
totalitate imperativelor democra ției și securității juridice.

497 4. Doctrina legalit ății, „a domniei legii” specific ă
sistemului juridic anglo – saxon și american
În statele de sorginte anglo-saxon ă expresia „ rule of law ”
este utilizate în acela și sens în care se folosesc în Europa
continental ă expresiile: „rechtsstaat ” respectiv „ état de droit ”.
Sintagma „ rule of law ” desemneaz ă principiul legalit ății
concretizat în raporturile dintre indivizi (persoanele fizice) și
dintre subiectele de drept și autoritățile publice. „Rule of law”
exprimă un principiu fundamental al „Common law-ului” și
constă în obligativitatea oric ărui cetățean de a suporta rigorile
legii dacă a încălcat o norm ă juridică imperativ ă (onerativ ă sau,
după caz, prohibitiv ă).
În sistemul judiciar de sorginte britanic ă și din S.U.A.
rolul central, de baz ă, în ocrotirea și în garantarea drepturilor
subiective fundamentale ale omului și cetățeanului revine
instanțelor judec ătorești de drept comun (ordinare) . Practic,
drepturile fundamentale sunt o crea ție de jurispruden ței (a
practicii judiciare) în temeiul a șa-numitului „ due process of
law”, o form ă de jurisdic ție fondată eminamente pe principiile
legalității și echilibrului.
„Rule of law” , în traducere liber ă „regula legii ” sau, mai
plastic „ domnia legii ” exprimă diferența dintre „ civil law ” și
dreptul britanic cutumiar.
În sistemul cutumiare britanic judec ătorul nu numai c ă
poate pronun ța dreptul (adic ă să aplice dreptul) dar hot ărârile
pronunțate constituie izvor de drept (judec ătorul, practic,
creează dreptul).
De aceea, pe bun ă dreptate putem spune c ă judecătorul
ordinar (de drept comun) britanic și american este un
„legislator” în cazurile pe care le rezolv ă.
Ca să înțelegem schematic sistemul judiciar britanic și
american, preciz ăm că se face distinc ție între „common law” și
dreptul edictat de Parlament.

498 În Regatul Unit se d ă întâietate dreptului consacrat de
puterea legislativ ă în raport cu dreptul pronun țat de judec ători,
în timp ce în Statele Unite ale Americii se acord ă prioritate
constituției (statului sau a federa ției).
În Statele Unite ale Americii „ rule of law ” – domnia
legii – izvorăște din principiile de guve rnare ale statului federal
american: republicanismul; separa ția puterilor statului;
sistemul de control și de echilibru între puterile statului și
supremația națională.
Fără îndoială, un rol capital în afirmarea doctrinelor
referitoare la domnia legii, în Statele Unite ale Americii îl joac ă
și moștenirea constitu țională britanică.
Vom încerca s ă analizăm principiile de guvernare a
statului federal american deoare ce, însumarea efectelor acestor
principii, determin ă substanța principiului domniei legii.
*. Republicanismul .
Constituția S.U.A. a consacrat o form ă republican ă pe
democrația reprezentativ ă – care const ă în aptitudinea
cetățenilor de a participa la via ța politică prin intermediul
reprezentan ților aleși de ei.
Persoanele fizice de țin funcții pe o perioad ă determinat ă
(președinte, senator, reprezentant, guvernator, judec ător al unui
stat federat), fie pe o durat ă nedeterminat ă sub condi ția unei
reputații neștirbite și a unei conduite irepro șabile (judec ătorii
Curții Supreme a S.U.A. și ceilalți judecători ai statului federal
american). S-a spus c ă numirile pe via ță a judecătorilor de la
Curtea Suprem ă a S.U.A. au menirea de a-i proteja pe ace știa
de nesatornicia opiniei publice.
*. Principiul separa ției puterilor
Guvernarea american ă (în sensul ei larg) este frac ționată
în ramuri: legislativ ă, executiv ă și judecătorească. În acest fel
constituantul american (Conven ția) a exclus posibilitatea ca o
putere constituit ă în stat s ă acapareze întreaga autoritate,

499 devenind tiranic ă. Astfel, „ guvernul ” – adică puterea de stat –
a fost delegat celor trei autorit ăți etatice: Parlament (Congresul
S.U.A.); Pre ședinte (executivul) și Instanțele judecătoreșt.
*. Sistemul de control și de echilibru .
Acest sistem for țează cele trei puteri constituite în
federația american ă să conlucreze.
Dependen ța este asigurat ă de faptul c ă pentru realizarea
obiectivelor unei puteri constituite în stat este necesar acordul
celorlalte puteri etatice.
Spre exemplu: Sematul S.U.A. – camer ă superioar ă a
Parlamentului – controleaz ă puterea Pre ședintelui (titularul
puterii executive) prin exerc itarea dreptului de a aproba
propunerile preziden țiale vizând posturile executive și
judiciare.
Instanțele judec ătorești având aptitudinea de a controla
constituționalitatea legilor pot declar a ca fiind neconforme cu
Constituția federal ă anumite norme juridice adoptate de
Congresul S.U.A. (puterea legiuitoare federal ă).
Și Președintele S.U.A. ca titular al puterii executive poate
avea influen ță asupra puterii judec ătorești; influen ță
manifestat ă prin prerogativa șefului statului de a numi
judecătorii federali, bineîn țeles cu aprobarea prealabil ă a
Camerei superioare a Parlamentului (Senatul S.U.A.).
Sistemul de control și de echilibru între puterile
constituite în statul federal american determin ă, fiecare putere
în parte, ca ramur ă a sistemului de guvern ământ, să acționeze
programat, diligent și cu grij ă, în limitele de competen ță
atribuite de Constitu ția federal ă și consacrate uneori cutumiar,
prin realizarea efectiv ă a practicii politice.
*. Principiul suprema ției naționale
Conform Constitu ției federale guvernele statelor federale
și guvernul na țional partajeaz ă puterea de stat în S.U.A.

500 Art. 6 din Constitu ția S.U.A. consacr ă principiul
supremației naționale. Potrivit acestui principiu, Constitu ția
federală constituie legea suprem ă a statului. Desigur, în
realitatea de zi cu zi guvernarea se întemeiaz ă și pe politici, pe
decizii ale instan țelor judec ătorești, pe tradi ții etc.
Autorii sunt de acord în a considera c ă în S.U.A.
Constituția scrisă, cu toate amendame ntele adoptate, nu
constituie acea Constitu ția reală, operativ ă a Statelor Unite ale
Americii.
Edificator este, credem noi , un exemplu: la data adopt ării
Constituției federale S.U.A. nu constituiau o putere mondial ă.
De-a lungul timpului și mai ales dup ă al doilea r ăzboi mondial
S.U.A. au renun țat la izolaționism , intervenind activ în politica
internațională, fiind practic, al ături de U.R.S.S., una dintre cele
două superputeri planetare.
După anul 1990, S.U.A. au r ămas unica suprema ție a
lumii, ca urmare a dezmembr ării fostei U.R.S.S. Pentru fiecare
etapă exemplificat ă (1945 – 1989 și 1990 – pân ă în prezent)
S.U.A. a elaborat principii geopolitice dar mai ales geostrategice în raport de situa ția concret ă aflată pe scena
politică internațională. Și astăzi S.U.A. elaboreaz ă politici
internaționale fiind atent ă la puternica concuren ță venită din
partea confedera ției europene, în frunte cu Republica
Federativ ă a Germaniei, din partea Republicii Federative Ruse,
a Republicii Populare Chieze și respectiv a Imperiului Nipon
(Japonia).
Activitățile geopolitice de pe scena interna țională – pe
care S.U.A. joac ă excelent – fac parte din Constitu ția nescris ă,
operativă a Americii. Nic ăieri în Constitu ția scrisă nu întâlnim
principii de hegemonie politic ă sau de interna ționalism în
relațiile interna ționale.