Tratat de dezinformare [616763]

Tratat de dezinformare
de Vladimir Volkoff

“Importantă nu este realitatea vieții, ci ceea ce cred oamenii”, spune Muchielli , acest principiu fiind
folosit de către dezinformatori de la calul Troian, considerat un mit al dezinformării și până la
apariția internetului, perioada în care “ne înecăm în informație”. Deși se consideră că societatea și
mentalitatea oamenilor a evoluat extrem de mult de la prima formă de dezinformare și că ar trebui
să nu cadă atât de ușor pradă manipulatorilor, dimpotrivă, oamenii sunt mult mai vulnerabili la
aceste forme de intoxicare. Iar această vulnerabilitate crește o dată cu scăderea gradului de cultură.
Astfel, putem spune că “Tratat de dezinformare” este încă o carte de actualitate ce explică practicile
de dezinformare existente și în prezent.

Volkoff analizează în cartea sa felul în care se manifestă informația, ce implică aceasta, ajungând l a
concluzia că “informația nu conține niciodată adevărul 100%”, “fiind o marfă denaturată.”
Dezinformarea presupune manipularea opiniei publice (intoxicare) prin mijloace denaturate
(propagandă), urmărind -se scopuri politice, interne sau externe. Însă dezi nformarea merge până la
a-l face pe cel care o săvârșește să devină el însuși dezinformat. De -a lungul timpului, pentru ca
procesul dezinformării să fie unul extrem de eficient au apărut numeroase cărți care îi învață pe
oameni cum să practice acest fenome n de manipulare a opiniei publice. Iar printre acestea s -a
numărat și “Arta războiului” scrisă de Sun Tzu unde “arta supremă a războiului constă în a învinge
dușmanul fără luptă”, adică prin dezinformare, discreditarea valorilor tradiționale ce distrug
identitatea unui popor. Astfel, dezinformatorii discreditatau tot ce mergea bine în țara adversă,
implicau conducătorii în acțiuni ilegale, răspândeau discordia, îi întărtau pe tineri contra bătrânilor,
ridiculizau tradițiile adversarilor.

Dezinformarea apa re peste tot, chiar și în sursele pe care le -am considera sigure în mod normal. O
dată cu apariția tiparului și înbunatatirea mijloacelor de distribuție a cărților, dezinformarea a
câștigat teren. Vladimir Volkoff dă exemple de cărți ce aveau drept princip al scop dezinformarea
opiniei publice. Printre aceste cărți s -a numărat Marea Enciclopedie fiind numită și Calul Troian al
Revoluției Franceze; “Voltaire” de Remy Bijaoui; Tree of Hate de Phillipe W. Powell. Dar
dezinformarea și -a găsit loc și în manualele de istorie a unor state, în dicționare de sinonime sau în
celebra depeșă din Ems. Tehnicile de comunicare în masă au evoluat și au adus o dată cu ele
amplificarea fenomenului de dezinformare. Astfel, radioul a avut și el dezinformatorii săi precum
Goebbel s sau Sefton Delmer.

Dictaturile nu au fost nici ele lipsite de atingerea dezinformării, iar printre marii dictatori care au
practicat dezinformarea se număra Lenin sau Stalin. Pentru Lenin singurul adevăr era absența
oricărui adevăr iar sintagma “justiț ie” era voința partidului. Stalin a mers până într -acolo încât și -a
falsificat propriile sale date și a făcut ca dezinformarea să între în domeniul științei trecute și
prezente prin minciuni atât de sfruntate că acum ar provoca râsul oricărei persoane care le-ar afla.

Comuniștii au reușit prin dezinformare să facă opinia publică să uite de terorile, falimentul economic
sau cei 100 de milioane de morți. Drept dovadă, și astăzi unii oamenii vorbesc despre acea epoca cu
bucurie, dorind să o retrăiască. De as emenea, dezinformarea a ajuns să fie practică chiar de către
serviciile secrete precum departamentul A din KGB ce a întreprins numeroase operațiuni de inducere
în eroare precum operațiunea von Auen, svastika, Tanzania, Neptun, Transferul, Soljenițân, Boein g și
KKK. Însă în Occident manipularea a fost mult mai slabă fiind concentrată în operațiuni precum Old
Filed, Danielle -Siniavsky, Sukarno. Dezinformarea s -a impus și în vorbirea cotidiană mergându -se pe
principiul că rationarea oamenilor poate fi deforma tă prin cuvintele potrivite. Astfel, s -a creat limba
de lemn care nu urmarea să transmită ceva ci doar să provoace un anumit efect. Dar pentru
obținerea efectului dorit dezinformarea nu se practică oricum, ci trebuie să existe clientul, agentul,
transmițăt orii și ținta dar și anumite metode precum studiile de piață, suporturile, o temă care să fie
tratată, cutiile de rezonanță. Iar dacă aceasta reușește întru -totul se ajunge la satanizare, maniheism
sau psihoză.

Vladimir Volkoff arată numeroasele moduri p rin care poate fi practicată dezinformarea, printre
aceastea numărându -se negarea faptelor, inversarea lor, amestecul dintre adevăr și minciună,
camuflajul, interpretarea, generalizarea, ilustrarea. Se ajunge la logomachie sau lupta cu cuvintele
prin care se încearcă înjosirea dușmanului.

Pe măsură ce tehnologia a evoluat putem vorbi de mijloace de dezinformare mai subtile, cărora la o
prima vedere le -am fi acordat un gram de veridicitate. Astfel, apar numeroase imagini trucate cu
efecte speciale sau film ări false, dar și imaginile subliminale care nu pot fi percepute cu ochiul liber
dar rămân în subconștient influențând deciziile individului. S -au remarcat și mesajele clandestine
auditive transmise de anumite trupe de muzică care instigau la violență, sin ucideri sau satanism.

Volkoff prezintă în cartea sa un adevărat studiu de dezinformare intitulat “Operațiunea Bosnia”.
Aceasta a fost pusă la cale de agenția RuderFiin și urmarea ca sârbii să fie văzuți drept naziști. S -a
recurs la numeroase tertipuri îm potriva sârbilor precum distrugeri, purificare etnică, lagăre, violuri,
camere de gazare. Operațiunea a dat naștere mai târziu la fasificarea istoriei, în manuale apărând
numeroase informații eronate cu privire la sârbi.

Însă tehnologia a evoluat și mai mult, ajungându -se la ceea ce se numește războiul informațiilor,
adică utilizarea ofensivă și defensivă a informațiilor și a sistemelor de informare pentru a exploata,
corupe și distruge informația. Prin intermediul acestor sisteme oamenii sunt manipulați să dețină
informații deformate. Acest concept, este utilizat în scop militar dar și cibernetic, internetul fiind
astăzi la fel ca limba lui Esop, cel mai bun lucru din lume și totodată cel mai rău, bazându -se mai
puțin pe calitatea informației.

Câștigând din ce în ce mai mult de pe urma celor care o practică, dezinformarea a devenit o
modalitate de a trăi. Inclusiv presa, cea care ar trebui să ofere o informație exactă, completă, o
transmite din în ce în ce mai mediocru.

Ce ar trebui să facem ? Volkoff spune că este necesar să ne formăm opinii proprii asupra subiectelor
la care avem mai multe surse de informare, să practicăm spiritul de contradicție, să depistăm
simptomele unei campanii de dezinformare. Însă toate aceste lucruri ne sunt îngreunate întruc ât am
ajuns să trăim timpuri în care oamenii cumpără opinii gata fabricate iar adevărul este mereu tratat
cu sperficialitate. Tot Volkoff precizează că informația ar trebui folosită cu venerație religioasă
pentru a putea fi transmisă altuia. Și probabil ai ci ar trebui să ajungem. Însă acest lucru, pare unul
imposibil în societatea actuală. “Diagnosticarea bolii nu e totuna cu vindecarea ei, dar rareori o boală
poate fi vindecată fără a -i stabili diagnosticul.” Rareori…adică niciodată, am fi să îndreptățiți să
credem.