Tratamentul de Recuperare B.f.t. în Artroza Cotului

PLANUL LUCRĂRII DE DIPLOMA

I GENERALITĂȚI ȘI DEFINIȚIE

II ETIOPATOGENIE (CAUZE ȘI MECANISME DE PRODUCERE)

III ANATOMIA PATOLOGICĂ

IV SIMPTOMATOLOGIE

A. ISTORICUL BOLII ACTUALE

B. ANAMNEZA GENERALĂ

C. STAREA PREZENTĂ

D. EXAMENUL CLINIC

V CRITERII PENTRU SUSȚINEREA DIAGNOSTICULUI

A. CLINICE

B. RADIOLOGICE

C. DE LABORATOR

VI DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

VII EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

VIII TRATAMENT

PROFILACTIC

CURATIV

TRATAMENT IGIENO-DIETETIC

CORECȚIA STĂRII PSIHICE

MEDICAȚIA

TRATAMENT ORTOPEDIC ȘI TRATAMENT CHIRURGICAL

TERAPIA FIZICALA ȘI DE RECUPERARE (HIDROTERMOTERAPIE, ELECTROTERAPIE)

MASAJ

KINETOTERAPIE

CULTURĂ FIZICĂ MEDICALĂ

TERAPIE OCUPAȚIONALĂ

CURA BALNEO-CLIMATERICĂ

BIBLIOGRAFIE

=== artroza cot ===

PLANUL LUCRĂRII DE DIPLOMA

I GENERALITĂȚI ȘI DEFINIȚIE

II ETIOPATOGENIE (CAUZE ȘI MECANISME DE PRODUCERE)

III ANATOMIA PATOLOGICĂ

IV SIMPTOMATOLOGIE

A. ISTORICUL BOLII ACTUALE

B. ANAMNEZA GENERALĂ

C. STAREA PREZENTĂ

D. EXAMENUL CLINIC

V CRITERII PENTRU SUSȚINEREA DIAGNOSTICULUI

A. CLINICE

B. RADIOLOGICE

C. DE LABORATOR

VI DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

VII EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

VIII TRATAMENT

PROFILACTIC

CURATIV

TRATAMENT IGIENO-DIETETIC

CORECȚIA STĂRII PSIHICE

MEDICAȚIA

TRATAMENT ORTOPEDIC ȘI TRATAMENT CHIRURGICAL

TERAPIA FIZICALA ȘI DE RECUPERARE (HIDROTERMOTERAPIE, ELECTROTERAPIE)

MASAJ

KINETOTERAPIE

CULTURĂ FIZICĂ MEDICALĂ

TERAPIE OCUPAȚIONALĂ

CURA BALNEO-CLIMATERICĂ

BIBLIOGRAFIE

DEFINIȚIE ȘI GENERALITĂȚI

Din punct de vedere funcțional cotul este subordonat umărului, iar din punctul de vedere al finalității, mâinii. Cotul este compus, de fapt, din trei suprafețe articulare (humero-cubitală, humero-radială, radiocubitală), existînd însă o singură capsulă, căptușită de o singură sinovială. Cotul este o articulație extrem de strînsă, fapt ce determină dificultăți în recîștigarea mobilității articulare după orice afectare a acestei articulații. La nivelul cotului se execută doar mișcări de flexie – extensie și pronosupinație.

Cotul este considerat ca cea mai dificilă articulație pentru recupararea mobilității, nu numai datorită structurii propriu – zise, ci și ușurinței de a dezvolta, periarticular, depuneri calcare sau retracții musculare care limitează și mai mult mobilitatea.

Artroza este o afecțiune care face parte din grupul reumatismelor degenerative. Ea este una dintre cele mai frecvente afecțiuni cronice și, totodată, cea mai frecventă afecțiune a aparatului locomotor. Frecvența artrozelor crește cu vârsta. După vîrsta de 35 ani, circa 50% din populație prezintă leziuni artrozice, iar după vârsta de 55 ani, peste 80% din populație.

Artroza este răspîndită mai ales în zona temperată și apare la ambele sexe, cu o ușoară predominanță la sexul feminin.

Artrozele (reumatism degenerativ, osteoartrita sau artrite deformante) se caracterizează morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei și țesuturilor moi. Din punct de vedere clinic se manifestă prin dureri, deformări și limitarea mișcărilor articulațiilor respective. Artrozele afectează articulațiile mobile (diartroze) și pot fi mono- sau poliarticulare.

Artroza cotului este o formă clinică de artroză destul de rar întîlnită (1-2 % din totalul artrozelor), dar care poate avea impact negativ asupra activității profesionale și asupra calității vieții bolnavului.

ETIOPATOGENIE

Artrozele sunt afecțiuni polietiologice și polipatogenice. Mecanismul este dublu: mecanic (exces de presiune exercitat pe un cartilaj) și biochimic (cartilaj alterat biochimic, cu scăderea rezistenței la presiuni mecanice normale).

Procesul degenerativ rezultă din interacțiunea complexă a unor factori extrinseci și intrinseci.

Factori extrinseci:

Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxații)

Inflamații (poliartrită reumatoidă, infecții articulare)

Factori mecanici (suprasolicitarea articulației)

Factori de mediu (profesiunii, stilul de viață)

Boli neurologice (neuropatii)

malformații congenitale (cubitus varus sau valgus)

boli metabolice (diabet, hemocromatoză)

boala Paget

depuneri de cristale

boli de sînge (hemofilie)

factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză)

Există activități care favorizează apariția artrozei cotului:

Noxe profesionale: munca minerilor în abataj, folosirea uneltelor pneumatice;

Sporturi de performanță: tenisul de cîmp, ridicarea halterelor, aruncarea suliței;

Factori intrinseci:

Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor datorită defectelor calitative ale cartilajului articular. De obicei este vorba de o artroză generalizată caracterizată prin degenerarea prematură a cartilajului în numeroase articulații.

Vârsta influențează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj deshidratat, cu rezistență scăzută și vulnerabil la agresiunile mecanice). Frecvența artrozelor crește cu vîrsta. Ele nu reprezintă un proces de uzură pasiv, ci și un proces degenerativ activ. O dată cu trecerea anilor apar și leziuni ale structurilor adiacente (ligamente, tendoane), care pot accentua dezvoltarea artrozei.

ANATOMIE PATOLOGICĂ

Artrozele (reumatism degenerativ, osteoartrita sau artrite deformante) se caracterizează morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei și țesuturilor moi. Din punct de vedere clinic se manifestă prin dureri, deformări și limitarea mișcărilor articulațiilor respective. Artrozele afectează articulațiile mobile (diartroze) și pot fi mono- sau poliarticulare.

În artroze metabolismul cartilajului este deprimat, procesul de degradare depășind biosinteza. Rezultă o subțiere, o “scămoșare” a cartilajului care își pierde omogenitatea și devine friabil, ducînd la formarea de fisuri și ulcerații. Prograsia condițiilor etiologice face ca fisurile să se accentueze, iar volumul cartilajului articular să scadă. Este, de asemenea posibilă, ruperea cartilajului, cu detașarea în cavitatea articulară a unor fragmente mici. Ulterior are loc o reacție proliferativă sub forma unui burelet la periferia cartilajului, ceea ce constituie punctul de plecare a osteofitelor.

Uzura cartilajului duce la dezgolirea osului subiacent, care devine sediul unui proces de scleroză. Această condensare osoasă este mai evidentă în punctele de solicitare mecanică maximă; în zonele nesolicitate apare osteoporoza.

În cursul procesului artrozic suprafața articulară devine progresiv deformată și neomogenă, fapt ce expune țesutul sinovial la lezări mecanice urmate de fibroză și hialinizare progresivă, ce are ca efect scăderea vascularizației sinovialei.

În artroza cotului constatăm:

Leziuni cartilaginoase: cartilagiul își pierde luciul caracteristic, se descuamează, prezintă fisuri și ulcerații profunde. El devine neregulat și nu mai asigură alunecarea suprafețelor articulare.

Leziuni osoase: proliferări osteofitice la periferia suprafeței articulare, osteoscleroză subcondrală.

Leziuni ale sinovialei: vascularizație redusă și fibrozare.

Apar astfel deformări articulare care duc la tracțiuni și solicitări excesive ale capsulei și ligamentelor articulare, care se fibrozează compromițînd și mai mult funcția articulară.

SIMPTOMATOLOGIE

Istoricul bolii actuale va cuprinde descrierea amănunțită a tuturor simptomelor și semnelor bolii, de la începutul ei și până în momentul prezentării bolnavului la medic, în ordine cronologică și cu menționarea factorilor favorizanți sau agravanți.

Anamneza trebuie făcută cu atenție și răbdare, punîndu-se accent pe:

antecedentele personale patologice (traumatisme, diverse boli),

pe antecedentele heredo-colaterale (pentru a putea identifica factorul genetic),

pe identificarea factorilor de risc (profesie, sporturi practicate).

Examenul clinic se bazează pe inspecția și palparea simultană și comparativă a celor două articulații ale cotului, din față, din profil și posterior.

La inspecție se studiază comparativ coatele de față, de profil și posterior.

Se analizează morfologia feței anterioare, cu cele trei proeminențe: inserția mușchilor epicondilieni, terminația bicepsului brahial pe tuberozitatea radială și inserția mușchilor epitrohleeni.

Se studiază apoi cele trei proeminențe de pe fața posterioară a cotului: vârful olecranului (prelungit în sus prin tricepsul brahial), epicondilul (în partea externă) și epitrohleea (în partea intemă). Când cotul este în extensie, aceste trei repere osoase sunt în mod normal situate pe aceeași orizontală (linia Hutter-Tillaux), iar în flexie, cele trei repere delimitează un triunghi isoscel (triunghiul Hutter-Tillaux).

Studiul acestor repere permite depistarea a o serie de anomalii morfologice sau dezaxații în „cubitus valgus" (deviația axială a antebrațului în afară) sau în „cubitus varus" (deviație înăuntru) sau cu cotul în hiperextensie („recurvatum").

Inspecția poate releva deformarea și mărirea de volum a articulației, determinate de proliferările osteocartilaginoase exagerate și de asocierea unei hidrartroze (datorită iritațiilor sinovialei). Nu se constată modificări de culoare și temperatură ale tegumentului sau existența tumefacției (ele apar în artritele inflamatorii ).

Palparea precizează zonele dureroase, palpînd sistematic interlinia articulară (cu cotul flectat), inserția tricepsului pe olecran, a mușchilor epitrohleeni și epicondilieni. De asemenea, se poate identifica prezența redorii și cracmentelor (crepitațiilor) articulare. Inițial, crepitațiile sunt fine și se datorează neregularităților suprafețelor care vin în contact și calităților necorespunzătoare ale cartilajului, care nu asigură alunecarea suprafețelor articulare.

Bolnavul va fi pus să efectueze mișcări active și pasive ale cotului (flexie și extensie). Flexia normală este de 145 –160 grade (prima cifră pentru flexia activă, cea de-a doua pentru flexia pasivă); extensia reprezintă reîntoarcerea antebrațului la poziția 0. Cotul nu are extensie decât în cazuri speciale de hiperlaxitate (la copii și femei, când se poate realiza o hiperextensie de 5-10 grade).

CRITERII PENTRU SUSȚINEREA DIAGNOSTICULUI

Diagnosticul clinic:

În artroza cotului, simptomul principal îl constituie durerea ce prezintă următoarele caracteristici:

este unul dintre cele mai timpurii simptome

este spontană sau la palparea interliniei articulare

este accentuată la efort fizic și diminuă în repaus; odată cu progresia bolii poată să apară și în repaus.

este de intensitate moderată

este meteosensibilă: frigul și vremea umedă pot să o agraveze.

Durerea nu are origine în cartilaj (nu este imervat), ci în structura intra- sau periarticulară (sinovială, microfracturile osului subcondral).

Redoarea articulară este cvasi – permanentă. Ea apare după repaus prelungit (dimineața) și dispare repede(10 – 15’).

Un alt simptom este limitarea funcției articulare (în special un deficit de extensie) care poate ajunge la impotență funcțională totală. Ea se datorează redorii sau fibrozării țesuturilor moi articulare și periarticulare (capsulă, tendoane, etc).

Tumefacția articulară apare numai în cazurile asocierii cu un proces inflamator. De obicei, tumefacția este minimă.

În stadiile avansate pot apare deformare articulară și subluxații.

Alte semne subiective: senzație de înțepeneală, fatigabilitate, scădere a forței musculare

Diagnosticul radiologic este cel mai important pentru obiectivarea artrozei. Semnele radiologice cele mai importante sunt:

îngustarea spațiului articular, uneori pînă la dispariție, datorită pierderii cartilajului

prezența osteofitelor marginale

calcificările ligamentelor laterale și a inserțiilor tendinoase

osteoporoză paraarticulară (de inactivitate)

dezaxări

În cazurile incipiente aspectul radiologic este normal.

c. Diagnosticul de laborator se impune în cazul artrozelor secundare, pentru determinarea etiologiei (endocrină, metabolică, etc) și în cazul artrozelor inflamatorii.

DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL se va face cu alte suferințe ale cotului:

Artrite inflamatorii la care semnele clinice sunt mult mai accentuate, predominînd cele de tip inflamator. Durerea este predominant nocturnă, apare și în repaus și este mult mai intensă, tumefacția cotului este semnificativă. Testele biochimice de inflamație vor susține diagnosticul de artrită inflamatorie.

Sechele posttraumatice la care procesul de fibrozare și anchiloză sunt mult mai accentuate (artroza cotului nu evoluează cu anchiloză). Sechelele pot fi mecanice (calul vicios, osteom, deviații de ax), musculare (atrofii, rupturi), etc.

Forme clinice de reumatism abarticular localizat la nivelul cotului: epicondilite, tenosinovite, capsulită, tendinită. Diagnosticul acestora se pune, de obicei, prin excluderea celorlalte afecțiunui ale cotului.

Epicondilita se manifestă cu dureri radiate pe fața antero-externă a antebrațului, accentuate la eforturi, cu solicitarea extensorilor mîinii și degetelor sau supinație (răsucirea unei șurubelnițe, jocul de tenis, purtarea de obiecte grele, ștergerea geamului). Extensia mîinii contra rezistență produce durere în epicondil.

Tendinita tricipitală produce dureri la nivelul olecranului, accentuate la extensia activă a antebrațului pe braț. Radiografia este normală.

Bursita cronică retroolecraniană este secundară microtraumatismelor.

EVOLUȚIE și PROGNOSTIC

Evoluția artrozei cotului, ca a tuturor artrozelor, este de lungă durată și prezintă unele particularități determinate de gradul diferit al modificărilor morfo-patologice.

Artroza cotului are caracter progresiv, dar pe parcursul ei pot apare perioade asimptomatice, care, uneori, pot avea o durată de ani de zile.

Prognosticul este influențat de următorii factori:

Vîrsta înaintată (se accentuează procesele degenerative)

Afectarea artrozică multiarticulară sau generală

Slăbire musculară

Prezența de cristale în articulație

Solicitări mecanice vicioase necorectate (muncitori)

Neuropatii periferice ale membrului superior

Prezența unor boli cronice (diabetul favorizează creșterea osteofitozei)

Necorectarea malformațiilor congenitale care interesează cotul

De obicei, prognosticul artrozei cotului este favorabil, el determinînd foarte rar compromiterea totală a acestei articulații.

TRATAMENTUL artrozei cotului este complex. El este preventiv, curativ și de recuperare fizicală.

Prevenirea artrozei are la bază cunoașterea factorilor de risc și favorizanți. Este necesară instituirea cît mai devreme a măsurilor de educație, de modificare a stilului de viață.

La muncitorii ce practică meserii cu risc crescut de artroză a cotului este necesară protecția muncii; li se recomandă schimbarea locului de muncă sau întreruperi intermitente ale procesului muncii pentru perioade scurte de timp în care să practice o gimnastică recuperatoare.

Exercițiile fizice ameliorează mobilitatea articulară și previne atrofia prin inactivitate a musculaturii periarticulare. Sunt preferate exercițiile izometrice.

Este necesar tratamentul corect al afecțiunilor ce pot determina artroza secundară a cotului.

Tratamentul igieno – dietetic: se impune de la început repausul articular pentru a preveni o solicitare prea mare a articulației ce prezintă deja modificări degenerative. Regimul alimentar trebuie să fie hiposodat atubci cînd bolnavul utilizează medicație antiinflamatoare nesteroidă (pentru a evita retenția hidro – sodată ce se manifestă clinic prin hipertensiune arterială și edeme).

Corecția stării psihice: bolnavului trebuie să i se explice că boala lui nu este gravă, dar necesită un tratament îndelungat, complex și multă răbdare și cooperare activă.

Tratamentul medicamentos are următoarele obiective:

Îndepărtarea durerii

Creșterea mobilității în articulația suferindă

Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare, deformări articulare)

Combaterea durerii se face cu analgezice sau antiinflamatoare nesteroidiene administrate pe cale generală sau în aplicații locale. Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina, indometacinul, diclofanec, fenilbutazona. Ele trebuiesc administrate cu precauție datorită efectelor secundare defavorabile pe care le au (iritabilitatea gastrică, retenția hidrosodată). De asemenea, trebuie evitată administrarea prelungită a acestor medicamente.

Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicați local, rareori pe cale sistemică sau intraarticulară (datorită reacțiilor lor adverse). Ei sunt indicați atunci cînd există un proces inflamator important, cu lichid sinovial abundent. Administrările repetate pot produce deteriorări ale cartilajului

O altă clasă de medicamente utilă este reprezantată de miorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care combat spasmele și contracturile musculare.

În scopul protecției și refacerii cartilajului se administrează condroprotectoare obținute din extracte de cartilaj și măduvă osoasă. Ele au scopul de a normaliza și a stimula metabolismul perturbat al cartilajului.

Tratamentul ortopedico – chirurgical se aplică în artrozele deformate, cu invalidități. Se pot folosi diverse tehnici, de la artrodeze și osteotomii pînă la proteze articulare. Se poate face rezecția marilor osteofite, atunci cînd este cazul.

Terapia fizicală și de recuperare este practic cea mai importantă, cu cea mai mare eficacitate. Ea începe concomitent cu terapia medicamentoasă, cît mai precoce, după stabilirea diagnosticului clinico – funcțional.

Medicina fizicală de recuperare a devenit, în ultimul sfert al secolului XX o specialitate modernă, fundamentată științific, cu dezvoltarea unor metode de tratament activ, prin exerciții terapeutice și educarea bolnavilor.

HIDROTERMOTERAPIA

Tratamentul fizic constituie încă un mijloc de tratament al artrozelor, producînd ameliorări ce permit bolnavilor să-și continue activitatea.

Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de bază ale termoterapiei sunt:

analgezia,

hiperemia,

hipertermia locală și sistemică,

reducerea tonusului muscular,

creșterea elasticității țesutului conjunctiv.

Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea programelor de kinetoterapie și masaj.

Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicații:

Căldură profundă, produsă de diatermie și ultrasunete

Căldură superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetrație este mai redus, de numai cîțiva centimetri de la tegument.

Căldura este utilă prin acțiunea pe care o are de a combate spasmul muscular și micile reacții inflamatoare asociate procesului degenerativ.

Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol și nisip este mai benefică decît căldura uscată.

1. Impachetarea cu parafină

Constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantități de parafină la o temperatură mai ridicată. Acțiunea împachetărilor cu parafină: provoacă o supraîncălzire profundă și uniformă a țesuturilor, pielea se încălzește la 38 – 40°C provocând o transpirație locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidențiază hiperemia produsă. După îrnpachetare se aplică o procedură de răcire.

2. Împachetarea cu nămol: constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 – 40°C pe o anumită regiune. Durata unei ședințe este de 20 – 40 minute.

Nămolul are mai multe efecte:

– efect mecanic, producând excitația pielii datorită micilor particule componente;

– efect fizic, temperatura corpului crește cu 2 – 3°C;

– efect chimic prin rezorbția unor substanțe biologic active prin piele din nămol.

ln timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele sangvine, producându-se intensificarea circulației în anumite teritorii.

3. Băile de lumină: cele complete se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele parțiale în dispozitive adaptate.

Durata băilor este de 5 – 20 minute și după terminarea lor se face o procedură de răcire.

Căldura radiantă produsă de băile de lumină e mai penetrantă decât cea de abur sau aer cald, iar transpirația începe mai devreme.

4. Băile de soare și nisip: utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauție, 2-3 minute pentru fiecare parte a corpului, cantitatea se crește treptat în zilele următoare. Sunt deosebit de importante pentru echilibrul fosfo-calcic.

5. Cataplasmele: constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanțe, la temperaturi variate asura diferitelor regiuni ale corpului.

Ele acționează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor hiperemiant și rezorbiv, precum și pentru acțiunea antispastică și antialgică. La cataplasmele cu plante medicinale se mai adaugă și efectul chimic.

6. Baia la temperatura de indiferență: temperatura apei este de 34 – 35°, bolnavul este invitat în baie; durata este de la 10- 15 minute. Are efect calmant.

7. Baia caldă simplă: se execută într-o cadă obișnuită cu apa la 36 – 37°C și cu durată de 15 – 30 minute. Are acțiune sedativă generală.

8. Baia kinetorepică: este o baie caldă, se efectuează într-o cadă mai mare, care se umple 3/4 cu apă la temperatura 35 – 37 – 38°C.

Bolnavul este așezat în baie și lăsat 5 minute liniștit după care tehnicianul execută sub apă mișcări în articulațiile bolnavului timp de 5 minute. Pacientul este lăsat în repaus, după care este invitat să execute singur mișcările imprimate de tehnician.

Durata băi: 20 – 30 minute.

Mod de acțiune:

– factorul termic;

– factorul mecanic.

Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasă din cauza relaxării musculaturii, care se produce sub influența apei calde și pierderii greutății corpului conform legii lui Arhimede.

9. Baia cu masaj: este o baie caldă cu apa la temperatura de 36 – 39°C în care se execută rnasajul asupra regiunii interesate. Durata băi depinde de durata masajului efectuat.

10. Baia cu iod

Se face cu apă la temperatura 35 – 37°C și are durata de 10 – 20 minute. Se foloseșțe iodura de potasiu sau sarea de Bazna, de la 250 g (baie parțială) până la 1 kg (baie generală), amestecată în părți egale cu sarea de bucătărie.

Mod de acțiune: iodul micșorează vâscozitatea sângelui provocând vasodilalație și scăzând tensiunea arterială, mărește puterea de apărare a organismului, determină reacții locale la nivelul țesuturilor și organelor, contribuind la reducerea fenomenelor inflamatorii.

ELECTROTERAPIA

1. Curentul galvanic: este un mijloc clasic și fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acțiune sedativă locală, ca și curenții descendenți și curenți ascendenți aplicați contralateral duc la o creștere a pragului de sensibilitate.

Galvanizarea poate să utilizeze concomitent și introducerea de ioni cu acțiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).

2. Curentul diadinamic: se prescrie în aplicații transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10–14 ședințe.

Diatermia acționează asupra țesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc curenții de înaltă frecvență, ca urmare a rezistenței pe care o opun țesuturile la trecerea energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.

3. Curentul faradic

Se indică faradizarea cu periuța sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.

Aceste proceduri sunt bine receptate și tolerate de pacienți pentru starea de bine pe care o degajă și modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătățește funcționalitatea.

4. Ultrasunetele sunt utilizate în consolidarea fracturilor, datorită efectului de “masaj mecanic”, tisular, profund, fiind indicat pentru durere, inflamație, mobilitate.

5. Razele infraroșii se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux și băile de lumină. Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la cîțiva centimetri în profunzime, acționînd atît asupra țesutului conjunctiv, cît și asupra glandelor și metabolismului general. Ele provoacă totodată și o vasodialatație la nivelul plexului venos.

Programul de recuperare în artroza cotului este dominat de kinetoterapie.

KINETOTERAPIA reprezintă principala formă de refacere a funcțiilor diminuate în bolile reumatice. Ea include diferite forme de utilizare a energiei mecanice:

activitatea motorie voluntară bolnavului

forța mecanică și mișcările imprimate de kinetoterapeut

forța gravitațională

forța hidrostatică a apei

forțe mecanice ajutătoare

Înainte de a începe tratamentul recuperator se va face testarea (evaluarea) articulației cotului.

Cotul este o articulație cu un singur grad de libertate (flexie-ex-tensie), pe o axă ce trece transversal prin cot. Mișcarea este dirijată de geometria capetelor osoase, ceea ce determină devieri ale axului de mișcare pe parcursul întregii curse a antebrațului. Urmînd trohleea humerală, cubitusul execută în timpul flexiei și o rotație axială (de 5° înăuntru).

Poziția de zero, de start, este cea cu cotul în textetnsie totală, mernbrul brahial fiind pe lîngă corp și palma privind înainte. Axele mediane longitudinale ale brațului și antebrațului fac un unghi de 170°, deschis spre lateral (spre marginea radială) — cubitus valgus „fiziologic", mai accentuat la femei și copii. Dacă pronăm mîna din poziția anatomică, acest unghi dispare.

1. Flexia pomește de la 0°, atingînd 145—1600 (prima cifră pentru flexia activă, cea de-a doua pentru flexia pasivă).

Poziția de preferat pentru măsurătoare este din decubit dorsal sau din ortostatism. Brațul fix al goniometrului se plasează pe linia mediană a feței externe a brațului, orientat spre acromion, iar cel mobil, pe linia mediană a feței radiale a antebrațului, spre stiloidă.

2. Extensia reprezintă reîntoarcerea antebrațului la poziția 0. Din

poziție anatomică, cotul nu are extensie decît în cazuri speciale de hiperlaxitate, cînd se poate realiza o hiperextensie de 5-—10°, mai lales la femei și copii.

Extensia este blocată de ciocul olecranului în foseta olecraniană și de fasciculele anterioare ale ligamentelor.

Poziția corectă de funcțiune în care se imobiliziează cotul este în flexie de 90—100°, cu mîna în semipronație (ca atunci cînd scriem).

Refacerea mobilității cotului se face prin:

Adoptarea unor posturi

Mobilizări autopasive

Mișcări active

Ex. 1: în decubit ventral, cu sprijin pe palmele pronate, cu brațele în ușoară abducție, coatele în afară. Se presează umărul în jos pentru a crește flexia.

Ex. 2: poziția ‘’mahomedană”, cu brațele înainte, palmele la sol (postură pentru extensie).

Ex. 3: bolnavul stă pe scaun, cu coatele pe masă, mîinile cu degetele întrepătrunse; se execută flexii-extensii de cot, membrul superior sănătos antrenîndu-l pe cel afectat.

Ex. 4: mișcări libere de flexie-extensie din cot în toate planurile.

Refacerea forței musculare:

A musculaturii flexoare: pacientul în șezînd sau în ortostatism, cu brațul la trunchi, cotul extins, în mîna supinată cu o ganteră; se execută flexia cotului și a umărului.

A musculaturii extensoare: pacientul în decubit ventral, cu brațul în abducție orizontală și rotație externă, antebrațul în supinație, cotul flectat; se execută extensia antigravitație.

A musculaturii supinatoare: pacientul, cu brațele în abducție orizontală, ține în mîini un inel de cauciuc pe care îl transformă în “8”; astfel o mînă face pronație, iar cealaltă supinație și invers.

A musculaturii pronatoare;

Trebuiesc menționate cîteva considerente generale de care trebule să se țină seama în recuperarea cotului:

— Cotul inflamat nu trebuie mobilizat pînă nu dispar edemul și inflamația

— Mobilizările pasive nu sînt bine suportate de cot, mai ales dacă sînt intempestive (pericol de formare a miozitelor calcare).

— Încărcarea cu greutăți în mînă, pentru a forța extensia, este-total contraindicată (crește hipertonia flexorilor)

— Cotul se recuperează greu, uneori fiind necesare luni de ac-tivitate recuperatorie pentru a obține un rezultat complet

— O stagnare de peste 15 zile în evoluția favorabilă a recuperării funcționale obligă la abandonarea temporară a acesteia (cca. 2 săptămîni), după care se reia, de data aceasta observîndu-se din nou o progresie

— Lipsa oricărei ameliorări obligă la încercarea mobilizării sub anestezie, cu reluarea celor două tipuri de atele (de extensie și de flexie maximă), sau la indicarea intervenției chirurgicale (artroliză)

MASAJUL

Definiția masajului

Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manipulări manuale, variate, aplicate simetric la suprafața organismului în scop terapeutic. Acțiunea fiziologică a acestor manevre constă în aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la terminațiile nervoase profunde cutanate. Acestea măresc excitabilitatea și întăresc starea funcțională a scoarței cerebrale.

Efectele fiziologice ale masajului sunt multiple. Sistematizîndu-le, ele se pot clasifica în acțiuni locale și acțiuni generale.

Acțiuni locale:

Acț. sedativă asupra durerilor de tip muscular sau articular;

Acțiunea hiperemiantă locală, de îmbunătățire a circulației locale, manifestată prin încălzirea și înroșirea tegumentului asupra căruia se execută masajul;

Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu accentuarea resorbției în regiunea masată;

Acțiunile generale:

Stimularea funcțiilor aparatului circulator și respirator;

Creșterea metabolismului bazal

Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu îmbunătățirea somnului și îndepărtarea oboselii musculare;

Cel mai important mecanism de acțiune este mecanismul reflex. Un alt mecanism este reprezentat de apariția – în urma compresiunilor, ciupiturilor, frămîntărilor sau a baterii – a unor reacții închise în piele, cu formarea în cadrul metabolismului ei a unor produși metabolici ce trec în circulația generală.

Un alt mod de acțiune a masajului este efectul lui mecanic asupra lichidului interstițial. Cînd acest lichid este în exces (edeme), masajul poate să intervină favorabil ajutînd la reabsorbția în sînge, pentru a fi astfel eliminat.

Toate aceste acțiuni ale masajului explică indicațiile largi, în situații dificile. Osteofitele produccompresiunea nervului cubital, urmată de pareză sau paralizie.

Descrierea anatomică a articulației

Articulația cotului reunește 3 oase în aceeași capsulă articulară. Ea se compune din 3 articulații:

articulația humeroradială se face între epifiza distală a humerusului și epifiza proximală a radiusului;

articulația humeroulnară se face între humerus și ulnă (capul radial, deși vine în contact cu condilul humeral are o foarte mică importanță fiziologică în flexia antebrațului pe braț);

topografic, din articulația cotului mai face parte și articulatia radioulnară proximală

Articulația prezintă o capsulă întărită de ligamente anterioare, posterioare (aceste ligamente anterior și posterior sînt laxe) și colaterale (ulnar și radial). Epicondilii medial și lateral nu sînt incluși în capsulă. Între sinovială și manșonul fibros al capsulei există, la nivelui fosetelor, mase adipoase ce frînează amplitudinea maximă a mișcărilor.

Este o trohleartroză cu conducerea osoasă ce permite flexie (40°) și extensie (180°) în jurul unui ax transversal. Articulația cotului, fiind o articulație cu conducere osoasă, pare a fi o articuIație puternică, solidă.

Flexia antebrațului pe braț este efectuată de mușchiul biceps, de mușchiul brahial, de mușchii epicondilieni laterali, mai ales de brahio-radial, care are un moment puternic de flexie, ceilalți mai puțin, fiind mai opropiați de interlinia articulară, ca și mușchii epicondilieni mediali.

Extensia antebrațului pe braț este realizată de mușchiul triceps.

În articulațiile radio-ulnare proximale, supinația este înfăptuită de mușchiul supinator, dar și bicepsul poate fi supinator, cum poate fi și pronator.

Pronatori sunt pronatorul rotund și cel pătrat. Și flexorul radial al carpului poate deveni pronator, cînd mîna este în poziție de supinație.

Pielea regiunii anterioare este suplă, subțire și aproape transparentă, fiind vizibile numeroase vene. În profunzime trece un pachet vasculo – nervos, cuprinzînd:

artera humerală și cele două vene satelite, artera radială cu recurenta ei anterioară, artera cubitală cu recurentele ei,

nervii cubital, radial, musculo-cutanat și interosoși.

numeroase formațiuni limfatice.

Tehnica masajului în artroza cotului

Pentru a executa masajul acestei regiuni, bolnavul trebuie așezat pe un taburet și învelit cu un cearceaf curat pînă sub axilă. Apoi, bolnavul își descoperă partea superioară și se ține contra priză pe braț, unde vom face încălzirea zonei respective cu neteziri și frămîntări, cu o mînă, pornind de la treimea inferioară a brațului. După această încălzire trecem la masajul propriu-zis.

Masajul cotului se face mai ales în regiunea paraolecraniană. Se începe cu masajul de introducere care constă în netezirea regiunii cubitale și a tricepsului. Se face apoi frămîntarea regiunii descrise prin presiuni cu ambele police în șanțurile paraolecraniene.

Urmează fricțiunea capsulei, la început posterior, insinuînd unul sau două degete, concomitent cu vibrația. Apoi, cu ambele police, continuăm fricțiunea spre epicondil și epitrohlee. Pt fricțiunea capsulei anterioare, bolnavul face flexia antebrațului pe braț și supinația antebrațului, iar masorul va pătrunde cu ambele police în plica cotului, printre tendoane și va fricționa capsula.

După aceste manevre se fac mișcări pasive și active ale artic (flexie, extensie, pronație, supinație cu antebrațul în flexie).

Contraindicațiile masajului

inflamația acută a articulației

boli hemoragice (în hemofilie există riscul apariției hemartrozei)

boli de piele în regiunea respectivă

fragilitate vasculară

fracturi recente

CULTURĂ FIZICĂ MEDICALĂ

Aceasta se execută într-o sală specială, corespunzător amenajată și sub stricta îndrumare a cadrelor de specialitate.

Exercițiile indicate sunt:

Din poziția șezînd cu coatele și antebrațele sprijinite pe masă, se fac flexii repetate din cot, ajungînd cu mîinile la umeri;

Din poziția șezînd, palmele rulează un baston de pe masă, înainte și înapoi;

Din ortostatism se redirijează prinderea și baterea unei mingii pe podea;

Din poziția șezînd cu brațele în retroducție, se ridică repetat greutăți cu mîna sau cu ajutorul scripetelor;

Mișcări de box, de împingere, de aruncare cu brațul orizontal sau vertical;

Mișcări de înșurubare, folosind pentru aceasta burghiul sau șurubelnița.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ (ERGOTERAPIA)

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activități adaptate la tipul de deficiențe motorii ale individului cu scop recreativ și terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine mușchii rămași indemni și recuperând funcția celor afectați de boală, contribuind astfel la readaptarea funcțională la gesturile vieții curente.

Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mișcări utile și contribuind astfel la readaptarea funcțională la efort.

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt:

– mobilizarea unor articulații și creșterea amplitudinii lor;

– dezvoltarea forței musculare;

– restabilirea echilibrului psihic.

Bolnavul poate executa unele exerciții cum ar fi:

– mașina de cusut;

– roata olarului;

– săritul cu coarda;

Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluției bolii și de încadrarea rațională a ergoterapiei în complexele de recuperare și readaptare funcțională.

CURA BALNEARĂ

Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:

Încetinirea procesului degenerativ

Combaterea manifestărilor ce actualizează sau reactivează artroza

Îmbunătățirea circulației locale si generale

Ameliorarea sau menținerea mobilității articulare și a forței musculare periarticulare.

Tipuri de ape:

Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)

Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)

Ape sărate iodurate (Bazna)

Ape sulfuroase sărate (Călimănești, Govora)

Ape sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu nămol acționează prin cei trei factori cunoscuți: termic, fizic (mecanic) și chimic. Stațiunile indicate sunt:

Techirghiol (și tot litoralul) care are nămol sapropelic;

Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);

Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);

Govora (nămol silicos și iodat);

Geoagiu (nămoluri feruginoase)

BIBLIOGRAFIE

Dinculescu T. – Balneofizioterapie, Ed. Medicală, 1987

Duțu D., Bolosiu H.D. – Reumatologie clinică, Ed. Dacia Cluj, 1978

Ifrim M., Niculescu Gh., – Compendiu de anatomie, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1988

Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport, Ed. ALL, București

Kiss Jaroslav – Fizio-kinetoterapie și recuperare medicală în afecțiunile aparatuluib locomotor, Ed. Medicală, 1994

Păun Radu – Tratat de medicină internă, reumatologie, Ed. Medicală, 1999

Popescu E., Ionescu R., – Compendiu de reumatologie, Ed. Tehnică, 1999

Sbenghe T. – Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, 1987

Șuțeanu Șt. – Clinica și tratamentul bolilor reumatice, Ed. Medicală, 1977