Tratament Bft

Cuprins:

Introducere

Capitolul I. Tulburǎri de statică

I.1. Generalitǎți. Definiție

I.2. Cifoza

I.3. Scolioza

I.4. Lordoza

Capitolul II. Tratament BFT

II.1. Cifoza

II.2. Scolioza

II.3. Lordoza

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Atitudinea corectǎ a corpului este semn al echilibrului fizic și psihic, rezultantǎ a dezvoltǎrii normale și armonioase a corpului.

Având în vedere rǎsunetul negative atât asupra dezvoltǎrii armonioase a organismului cât și asupra personalitǎții tinerilor, tot mai frecvent se remarcǎ importanța cunoașterii tulburțrilor de static vertebralǎ. Dat fiind cǎ deviațiile coloanei vertebrale pot implica impiedimente importante fizice și psihologice, atât immediate cât și cu potential de agravare și complicare pe termen lung, prevenirea acestora, depistarea și tratamentul precoce sunt de mare importanțǎ asupra calitǎții viitorului adult. S-a constatat cǎ este necesarǎ cunoașterea acestor boli pentru stoparea și conservarea ei, chiar și în unele cazuri recuperarea integral și prevenția ulterioarǎ prin adoptarea unui stil de viațǎ sǎnǎtos alimentar și obligatoriu active fizic.

Aceastǎ lucrare am structurat-o în douǎ capitole și anume:

Capitolul I – Tulburǎri de staticǎ în care am prezentat fiecare boalǎ: cifoza, scolioza și lordoza cu etiopatogenie, simptomatologie, criterii de diagnosticare a bolii, evoluție și prognostic precum și tratamentul general în fiecare boalǎ.

Capitolul II – Tratament BFT în care am prezentat în fiecare boalǎ tratamentul BFT ce se poate aplica și anume: hidrotermoterapia, electroterapia, masajul, gimnastica medicalǎ, terapia ocupaționalǎ și tratamentul balneologic.

În finalul lucrǎrii am prezentat concluziile ce se desprind din aceastǎ lucrare.

Capitolul I

Noțiuni generale

Coloana vertebralǎ este elementul esențial de menținere care prezintă un grad mare de mobilitate, care interesează articulațiile intervertebrale și cu amplitudine ce diferă de la regiune la regiune.

Tulburările de statică vertebrală se pot produce datorită deficiențelor funcționale nepatologice ale ortostatismului, numindu-se și vicii de postură sau pot fi patologice în urma unor infecții cu TBC, abcese intervertebrale sau datorită spondilitei anchilozante.

Aceste atitudini vicioase sunt abateri de la postura ideală.

Anatomia coloanei vertebrale

Coloana vertebralǎ (Rahis) reprezintǎ o coloanǎ lungǎ, medianǎ și posterioarǎ, formatǎ prin suprapunerea unor piese osoase numite vertebre. Este cel mai important segment al aparatului locomotor de care sunt legate toate celelalte segmente. Conform criteriului topografic se împarte astfel:

coloana cervicalǎ (7 vertebre);

coloana toracalǎ (12 vertebre);

coloana lombarǎ (5 vertebre);

coloana sacratǎ (1 sacru și 1 coccige).

Conform criteriului osteologic distingem:

coloana presacratǎ;

coloana sacrococcigianǎ sau pelvinǎ.

Fig.1. Coloana vertebralǎ

Coloana cervicalǎ

Formeazǎ scheletul gâtului. O vom împǎrți în douǎ regiuni:

Coloana cervicalǎ suboccipitalǎ formatǎ din primele douǎ vertebre cervicale: C1 – atlas și C2 – axis, ce prezintǎ o formǎ și o funcție particularǎ.

Coloana cervicalǎ inferioarǎ de la C3 la C7 formatǎ din vertebre cu aceleași caractere.

Descrierea coloanei cervicale

1. Corpul vertebrei cervicale este mic, alungit transversal. Este regiunea care permite atât o mare stabilitate cât și o mare mobilitate cu limitarea ușoarǎ a înclinǎrilor laterale.

2. Procesele spinoase sunt scurte; au vârful bifid, favorizeazǎ extensia, cu excepția: C2 – C7 care au procesul spinos lung, pentru C7 acesta poate fi palpat sub piele constituind un reper important.

3. Procesele transverse au douǎ rǎdǎcini, una pe corp iar alta pe pedicul. Cele douǎ rǎdǎcini delimiteazǎ un orificiu – gaura transversalǎ- pe unde trece artera și vena vertebralǎ. Sunt bine dezvoltate limitând înclinațiile laterale; au vârful împǎrțit într-un tubercul anterior și unul posterior.

4. Procesele articulare sunt orientate în plan orizontal, cele superioare privesc în sus și posterior cele inferioare privesc în jos și anterior. Ele sunt inclinate la 45° și datoritǎ acestui fapt înclinarea lateralǎ se combinǎ întotdeauna cu o ușoara rotație.

Atlasul

Este vertebra C1. Nu are corp vertebral dar prezintǎ douǎ mase laterale unite printr-un arc anterior și un arc posterior. Lateral de mase se gǎsesc procesele transversale, voluminoase, perforate de un orificiu pe unde trece artera vertebralǎ. Inelul osos este împǎrțit în douǎ pǎrți prin ligamentele transverale ale atlasului care se inserǎ pe fața internǎ a maselor laterale:

partea anterioarǎ înconjoarǎ dintele axisului;

partea posterioarǎ formeazǎ foramenul vertebral.

Pe fața posterioarǎ și inferioarǎ a maselor existǎ suprafețe articulare prin care atlasul se articuleazǎ superior cu osul occipital și inferior cu axisul. Osul occipital este situat la baza craniului, posterior. El este strǎbǎtut de un orificiu aflat în continuarea canalului rahidian prin care mǎduva spinǎrii pǎtrunde în craniu. De o parte și de alta a acestui orificiu se gǎsește o suprafațǎ ovalarǎ convexǎ, acoperitǎ de cartilaj corespunzǎtor maselor laterale ale atlasului – condilii occipitali. Fața superioarǎ a fiecarei mase laterale este în mod egal o suprafațǎ ovalarǎ, dar concavǎ, acoperitǎ de cartilaj. Toate aceste suprafețe sunt situate pe curbura aceluiași arc al cǎrui centru se gǎsește în craniu. Ansamblul este deci ca o porțiune de sferǎ plinǎ care se articuleazǎ cu o porțiune de sferǎ goalǎ. Aceasta permite din punct de vedere mecanic mișcǎri în toate sensurile. Din punct de vedere practic suprafețele sunt însǎ limitate, semǎnând cu niște pante orientate dinspre anterior spre posterior, astfel încât principalele mișcǎri efectuate sunt flexie/extensie ( »da, da»), celelalte fiind puternic frânate de ligamente. Mijloacele de unire ale acastei articulații sunt reprezentate de o capsulǎ destul de laxǎ și ligamentele de la cei patru poli: unul anterior, unul posterior și douǎ laterale; în plus ligamentele mențin indirect atlasul între axis și occipital.

Axisul

Este vertebra C2. Are formǎ tipicǎ a unei vertebre cervicale cu excepția unei formațiuni osoase numite “dinte”, situatǎ pe fața superioarǎ a corpului. Acesta pǎtrunde în partea anterioarǎ a inelului atlasului. De fiecare parte a corpului se gǎsește o suprafațǎ ovalarǎ convexǎ care corespunde feței inferioare a unei mase laterale a atlasului. Astfel nu existǎ disc între atlas și axis ci numai douǎ articulații clasice. Ambele suprafețe articulare sunt convexe atât la axis cât și la atlas – este o legǎturǎ ce asigurǎ o mobilitate permanentǎ. Existǎ douǎ articulații între atlas și dintele axisului:

a) între arcul anterior al atlasului și fața anterioarǎ a dintelui;

b) între ligamentul transvers al atlasului și fața posterioarǎ a dintelui. Astfel atlasul se rotește în jurul dintelui axisului, (mișcarea “nu, nu” ) cu o amplitudine redusǎ, combinatǎ cu o alunecare lateralǎ. Aceasta dublǎ mișcare permite pǎstrarea integritǎții canalului rahidian posterior.

Mișcǎrile pun în acțiune patru articulații:

douǎ articulații atlanto-odontoidiene;

douǎ articulații atlanto-axoidiene.

Coloana dorsală

Ia parte la alcătuirea scheletului toracelui.

Descrierea vertebrei dorsale:

1. Corpul vertebral este cilindric, având secțiunea aproape circulară.Posterior, pe fețele laterale ale corpului vertebral se află fețele articulare pentru capul coastelor (printr-o suprapunere a vertebrelor va lua naștere un unghi diedru în care va pătrunde capul coastei). Fețele articulare respective sunt: o față superioară/ una inferioară corespunzătoare vertebrelor D2 – D9, o față la mijloc/ una inferioară corespunzând pentru D1 și una singură corespunzătoare lui D11și D12.

2. Apofizele articulare se prezintă vertical în planul frontal. Apofizele superioare vor privi posterior, iar cele inferioare vor privi anterior. Acestea vor permite și vor ghida mișcările de flexie și extensie, precum și pe cele de înclinare laterală. Toate suprafețele articulare sunt dispuse pe curba cercului ce are centrul corespunzând centrului vertebral, caz în care sunt favorizate rotațiile.

3. Lamele vertebrale se prezintă aplatizate, de asemenea drepte, și sunt mai mult înalte decât să fie late.

4. Apofizele spinoase ao forma alungită, prismatic triunghiulară fiind cu orientarea oblică înapoi și în jos, excepție făcând D11 și D12. Caracteristicile respective vor limita mult hiperextensia.

5. Apofizele transverse au lungimea inegală, fiind mai lungi pentru partea superioară de la coloana toracală. Pe fața anterioară a acestora se prezintă o suprafață articulară a tubercululului coastei corespunzătoare ( cu excepția D1 și D12 ). În mod teoretic coloana dorsală face posibile posibile toate mișcările, însă în mod practic există totuși o mare limitare din cauza cutiei toracice, aceasta fiind valabilă în special în cazul vertebrelor D1 – D7 ( din regiunea inter-scapulară ), regiune unde coastele se vor articula direct cu sternul prin intermediul unui cartilaj scurt.Vertebrele D8 – D10 se vor articula cu coastele false, care sunt anterior mai laxe ; iar articulația lor cu sternul se va face prin intermediul unui cartilaj mai lung, care este atașat de cartilajul coastei.

6. Au deci o mobilitate mai mare. Vertebrele D11 – D12 se articulează cu coastele libere, care nu sunt legate de stern, având o mobilitate mare. Între coloana dorsală și cea lombară există jonctiunea dorso-lombară care are o mobilitate particulară. D12 prezintă în partea superioară caracteristicile unei vertebre dorsale, i în partea inferioară fiind de tip lombar, are un proces spinos care este scurt și permite o amplitudine bună a extensiei și procesele articulare ce au formă de cilindru plin, care limitează mult rotațiile. Între D11 și D12 sunt prezente caractere ale mobilității regiunii dorsale, ce sunt amplificate de o libertate care este datorată coastelor libere:

o flexie bună;

o extensie bună;

o înclinare lateral bună;

posibilități de rotație bune.

Plecându-se din porțiunea inferioară a coloanei , D11 – D12 este prima verigă importantă rotatorie, cE poate fi câteodată suprasolicitată în anumite mișcări de rotație forțată. Între vertebrele D12 si L1 există o mobilitate care are caracterele unei mobilități lombare:

flexie – extensie bună;

o înclinare lateral bună;

o rotație redusă.

Coloana lombară

Descrierea vertebrei lombare

1. Corpul este voluminos, alungit transversal.

2. Procesele transverse sunt lungi, se numesc procese costiforme fiind resturi de coaste. Adevăratele procese transverse sunt mici proeminente, pe fața posterioară a proceselor costiforme și se numesc procese accesorii.

3. Procesele articulare superioare au forma unor segmente de cilindru gol și privesc medial, cele inferioare au forma unui segment de cilindru plin și privesc lateral.

4. Procesele spinoase sunt scurte și masive, dreptunghiulare, orizontale; permit o bună amplitudine a extensiei. Aceste caracteristici permit mișcări de flexie/extensie cu o bună amplitudine, înclinare laterală și rotații limitate.

Sacrul

Este un os median și posterior, nepereche situat în continuarea coloanei lombare. Aproximativ triunghiular reprezintă fuziunea a cinci vertebre sacrale ale căror elemente sunt distincte. Fața anterioară sau pelvină e concavă; în centru se recunoaște forma corpurilor vertebrale separate prin linii orizontale reprezentând discurile. Unghiul format de sacru cu ultima vertebră lombară se numește promotoriu și reprezintă limita anterioară între micul si marele bazin. Lateral se observă găurile sacrate pelviene prin care trec ramurile anterioare ale nervilor spinali sacrați. Pe coloanele osoase dintre găurile sacrate pelviene se inseră mușchiul piriform. Fața superioară sau baza prezintă central fața superioară a primei vertebre sacrate; posterior de aceasta se gasește orificiul superior al canalului sacrat, iar lateral aripioarele sacrului. Cele două procate pelviene se inseră mușchiul piriform. Fața superioară sau baza prezintă central fața superioară a primei vertebre sacrate; posterior de aceasta se gasește orificiul superior al canalului sacrat, iar lateral aripioarele sacrului. Cele două procese articulare prezente se articulează cu procesele articulare inferioare ale ultimei vertebre lombare. Fața posterioară este convexă – de la linia mediană spre exterior găsim de fiecare parte:

creasta sacrală mediană (prin unirea proceselor spinoase );

creasta sacrală intermediară (prin unirea proceselor articulare );

creasta sacrală laterală (prin unirea proceselor transverse ).

Se mai observă: găurile sacrate posterioare pe unde ies ramurile dorsale ale nervilor sacrați și un orificiu în formă de V răsturnat; este hiatul sacral delimitat de doua mici creste -coarnele sacrale. Fețele laterale în număr de două prezintă:

a) fața articulară pentru articulația cu osul coxal;

b) tuberozitatea sacrală pentru inserția unor ligamente puternice.

Vârful prezintă o fețișoară eliptică; se articulează cu coccigele.

Coccigele

Este un mic os triunghiular format prin fuzionarea a 4 – 5 vertebre care, însă nu pot fi identificate. Se articulează cu sacrul printr-o suprafață de formă ovală și este menținut printr-o capsulă și ligamente. Această articulație este frecvent sudată. Prezintă două fețe, două margini, o bază și un vârf.

Articulațiile coloanei vertebrale

Includ următoarele tipuri articulare:

1. Articulații intrinseci

Articulațiile vertebrelor adevărate

Articulațiile corpurilor vertebrale ( simfize ). Componente:

suprafețe articulare reprezentate de fețele superioare și inferioare ale corpurilor vertebrale;

mijloace de unire reprezentate de discurile intervertebrale și ligamentele vertebrale longitudinale – anterior și posterior.

b. Articulațiile proceselor articulare sunt:

plane în regiunile cervicală și toracală;

trohoide în regiunea lombară.

Articulațiile lamelor vertebrale ( sindesmoze – sinelastoze) se realizează prin ligamente galbene elastice.

d. Articulațiile proceselor spinoase se realizează prin ligamente interspinoase care unesc două procese spinoase succesive și ligamentul supraspinos care unește toate procesele spinoase; în regiunea cervicală acesta poartă numele de ligament nuchal.

e. Articulațiile proceselor transversale se realizează prin ligamente intertransversale.

Articulațiile vertebrelor false

a. Articulația lombosacrată este o simfiză dar prezintă și caractere particulare:

baza sacrului este înclinată anterior ( există variații individuale );

corpurile vertebrei L5 și discul L5 – S1 sunt puțin mai înalte posterior decât anterior.

Articulatia sacrococcigiană (simfiza) – realizează mobilizarea pasivă înapoi a vârfului coccigelui în timpul nașterii.

2. Articulații extrinseci

Articulațiile capului cu coloana vertebrală:

a. Articulația atlanto-occipitală ( sinovială, condiliană, uniaxială) – permite mișcări de flexie- extensie.

b. Articulația atlanto-axoidiana :

mediană (sinovială, trohoidă, uniaxială) ;

permite mișcări de rotație;

laterală ( sinovială, plană) – permite mișcări de alunecare.

Articulațiile coastelor cu coloana vertebrală:

a. Articulația costovertebrală.

b. Articulația costotransversală.

Curburile coloanei certebrale

Coloana vertebralǎ prezintǎ patru curburi:

curbura cervicalǎ (lordoza);

curbura toracalǎ (cifoza);

curbura lombarǎ ( lordoza );

curbura sacrococcigianǎ ( cifoza ).

În timpul vieții intrauterine coloana vertebralǎ prezintǎ o singurǎ curburǎ cu convexitatea înapoi (cifoza) . La nou nǎscut coloana vertebralǎ prezintǎ un unghi lombosacral, ce separǎ cifoza cervico-toracalǎ de cea sacrococcigianǎ.

Lordoza cervicalǎ apare în lunile 3-5, este rezultatul ridicǎrii capului de cǎtre sugar. Lordoza lombarǎ apare în jurul vârstei de doi ani și se datoreazǎ stațiunii verticale și locomoției.

Indicele lombar – Cunningham – reprezintǎ raportul dintre înǎlțimea corpului posterior și înǎlțimea corpului anterior înmulțit cu 100.

La om este de 97,46 – 98,68 iar la animal este de peste 100. Acest indice permite aprecierea obiectivǎ a lordozei lombare. În plan frontal curburile sunt orientate cu convexitatea la dreapta sau la stânga. Existǎ trei curburi:

curbura cervicalǎ cu convexitatea la stânga;

curbura toracalǎ cu convexitatea la dreapta ;

curbura lombarǎ cu convexitatea la stânga.

Curbura toracalǎ este primarǎ, fiind determinatǎ de tracțiunea mușchilor mai dezvoltați la membrul superior drept; celelalte curburi sunt compensatorii. La stângaci curburile sunt orientate în sens invers. Curburile pot varia de la un individ la altul, atenuate sau accentuate de morfologia pǎrților moi ( grǎsime, mușchi ).

Fig.2 Curburile coloanei vertebrale

Rolul coloanei vertebrale

1. Protecția mǎduvei învelitǎ de meninge se realizeazǎ anterior de corpurile vertebrale iar posterior de arcurile vertebrale.

2. Rolul static. În ortostatism coloana vertebralǎ reprezintǎ un ax ce susține capul, trunchiul și membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la bazin și membrele inferioare. Marea dezvoltare a vertebrelor lombare se explicǎ deci prin greutatea pe care trebuie sǎ o susținǎ. Curburile sagitale au rolul de a mǎrii rezistența coloanei vertebrale.

Coloana vertebralǎ poate prezenta și curburi patologice ca urmare a exagerǎrii curburilor normale. Cifoza patologicǎ se caracterizeazǎ prin accentuarea convexitații posterioare, iar lordoza patologicǎ prin accentuarea convexitǎții anterioare. Scolioza este exagerarea curburilor în plan frontal. Curburile patologice pot fi congenitale sau dobândite, pot influența negativ dezvoltarea și funcționarea unor viscere.

3. Rolul biomecanic. Coloana vertebralǎ este antrenatǎ în mișcǎri numeroase și ample; datoritǎ acestora corpul are o mare mobilitate.

Mișcǎrile coloanei vertebrale ca întreg

Fiecare articulație intervertebralǎ are mișcǎrile ei proprii, reduse. Mișcǎrile coloanei vertebrale în întregime sunt rezultanta mișcǎrilor parțiale. Acestea sunt flexia, extensia, înclinarea lateralǎ, rotire, circumductie.

1. Flexia – mișcarea de înclinare anterioarǎ. Discurile intervertebrale sunt comprimate anterior și se înalțǎ posterior. Nucleul se deplaseazǎ spre posterior. Toate ligamentele situate posterior de corpul vertebral sunt puse în tensiune, cele situate anterior se relaxeazǎ.

2. Extensia – mișcarea de înclinare posterioarǎ. Discurile intervertebrale se turtesc posterior și se înalțǎ anterior, nucleul este împins spre anterior; ligamentele anterioare sunt tensionate iar cele posterioare relaxate.

3. Înclinarea lateralǎ se face prin turtirea discului de aceeași parte, înǎlțimea crește de partea opusǎ, spre care este împins și nucleul. Sunt tensionate ligamentele de partea opusǎ și relaxate cele din partea înclinatǎ. În executarea acestor mișcǎri coloana vertebralǎ funcționeazǎ ca o pârghie de gradul III.

4. Rotația se executǎ în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discului. Fibrele discului sunt torsionate; discul poate scǎdea în înǎlțime, poate sǎ aparǎ compresia nucleului. Toate ligamentele sunt torsionate.

Biomecanica coloanei vertebrale

Mișcǎrile coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcǎri complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se realizeazǎ prin cumularea ușoarelor deplasǎri ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul celorlalte articulații. Aceste mișcǎri sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este alcǎtuit discul.

Micile deplasǎri intervertebrale sunt posibile numai grație prezenței nucleului pulpos, care trebuie sǎ aibǎ consistența, forma și așezare normale. Mișcǎrile vertebrale se executǎ pe nucleul pulpos ca pe un ax, nucleul jucând rolul unei adevǎrate bile mecanice (rulment). Se poate înțelege cǎ pe un astfel de suport toate mișcǎrile sunt posibile; totuși, acestea vor fi limitate ori cǎlǎuzite de feluritele conformații și poziții ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale și de corsetul muscular al acesteia.

Prin tensiunea lichidului ce se aflǎ între elementele sale componente, nucleul pulpos are proprietatea de a fi elastic. Datoritǎ acestei proprietǎți sunt posibile mișcǎrile coloanei vertebrale și sunt înlǎturate efectele dǎunǎtoare ale presiunilor excesive sau ale șocurilor suferite de rahis. Într-o atitudine de flexie forțatǎ are loc o apropiere a corpurilor vertebrale – în partea lor anterioarǎ – prin comprimarea parțialǎ a discului în jumǎtatea lui anterioarǎ și prin împingerea ușoarǎ posterioarǎ a nucleului pulpos, în extensie lucrurile se petrec invers. Dacǎ nucleul pulpos trebuie considerat rulmentul pe care se executǎ mișcǎrile coloanei vertebrale, inelul fibros rǎmâne elementul cel mai important al discului intervertebral, care rezistǎ forțelor de compresiune și decompresiune.

Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebralǎ prezintǎ mișcǎri complexe rezultate din micromișcǎrile cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale: flexie – extensie, înclinare lateralǎ, rotația, și ca o rezultantǎ a acestora – circumductia. Mișcarea de flexie ventralǎ a trunchiului pe membrele inferioare se realizeazǎ prin participarea nu numai a coloanei vertebrale ci și a șoldurilor.

Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate sǎ execute în întregime o mișcare de flexie, dar nu toate segmentele participǎ în aceeași mǎsurǎ. Amplitudinea cea mai mare în flexie se realizeazǎ în regiunea cervicalǎ și în cea lombarǎ. Mișcarea de flexie are cea mai mare amplitudine la nivelul ultimelor douǎ vertebre dorsale și al vertebrelor lombare.

Arcul cu concavitatea anterioarǎ pe care-l formeazǎ coloana în întregul ei, nu este un arc de cerc, ci o linie curbǎ, compusǎ din trei segmente, și anume: unul cu raza mai micǎ, pe care îl formeazǎ coloana cervicalǎ, unul cu raza mai mare pe care-l formeazǎ coloana dorsalǎ, și unul cu raza micǎ, al regiunii lombare.

În mișcarea de flexie, porșiunea anterioarǎ a discurilor intervertebrale este comprimatǎ, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune.

În poziție ortostaticǎ, mușchii care inițiazǎ mișcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac, precum și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidieni. Odatǎ mișcarea inițiatǎ, grupul antagonist al extensorilor intrǎ în acțiune și gradueazǎ flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale. În ceea ce privește mișcarea de extensie în poziție ortostaticǎ, în extensie, lucrurile se petrec exact invers. Mușchii șanțurilor vertebrale, deci mușchii extensori, sunt cei care inițiazǎ mișcarea, apoi mișcarea este controlatǎ de grupul anterior. Dacǎ însǎ mișcarea de extensie se realizeazǎ în poziția de decubit ventral, extensorii vor continua sǎ susținǎ mișcarea. În mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocatǎ în ultima fazǎ de intrare în contact a apofizelor articulare și în ultima instanțǎ și a apofizelor spinoase. Mișcarea de înclinare lateralǎ are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Când are loc și un oarecare grad de rǎsucire a coloanei, atunci trunchiul se înclinǎ și mai mult lateral. Mișcarea de rotație este maximǎ în regiunea cervicalǎ. Coloana dorsalǎ se roteste puțin și numai dacǎ se înclinǎ lateral, în coloana lombarǎ mișcarea de rǎsucire se executǎ când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectatǎ, mișcarea de rǎsucire din segmentul lombar nu este posibilǎ, deoarece condilii vertebrelor sunt așezați vertical în articulații și opresc mișcarea; din aceeași cauzǎ, în flexie nu se poate face nici înclinarea lateralǎ a segmentului lombar.

I.2. Cifoza

Tulburările de statică vertebrală se mai numesc deviații, acestea fiind: cifoze, scolioze și lordoze. Ele pot fi de trei feluri:

funcționale și se pot corecta;

patologice, se pot corecta;

congenitale, care răspund greu la corectare ( spate plat, deformări de rahitism ).

Etiopatogenie

Cifoza este o deviație exagerată a coloanei vertebrale, în plan sagital, printr-o exagerare a curburilor normale ale coloanei, cu o convexitate a curburii ce este orientată posterior.

Formele cifozei:

Forma juvenilǎ care se manifestǎ în copilǎrie (în special la copii cu rahitism) și este mai accentuate la pubertate când creșterea este mai rapidǎ;

Forma senilǎ întâlnitǎ la persoanele vârstnice și care se manifestǎ datoritǎ pierderii elasticitǎții ligamentare paravertebrale;

Forma intermediarǎ care este dobânditǎ, cauza principalǎ fiind pozițiile vicioase.

Cauzele cifozei sunt multiple, unele fiind predispozante:

Congenitale datoritǎ defectului de formare a corpilor vertebrali, malformații vertebrale cucaracter familial

Neuro-musculare: afecțiuni neurologice, tumori medulare, siringomielite;

Post-traumatice: tasǎri vertebrale produse în urma anumitor accidente, a fracturilor sau a contracturilor epilepsie sau din tetanos ;

Tumorile coloanei vertebrale;

Bolile genetice ale scheletului ( osteocondrodistrofiile );

Postinflamatorii: tuberculozǎ osoasǎ, spondilita anchilozantǎ care la persoanele adulte, reprezintă una din cele mai frecvente cauze ale cifozelor cervicale sau dorsale progresive, ireductibile;

Boli metabolice: rahitismul, osteomalacia, osteoporoza;

Insuficiența muscularǎ, în cazul adolescenților care au crescut repede în înǎlțime, fǎrǎ a avea un tonus muscular și ligamentar sufficient, poziția greșitǎ în bancǎ sau la locul de muncǎ, miopia;

Vârsta persoanele peste 60 – 80 ani cu osteoporoza sau osteomalacie și tasare anterioarǎ a discurilor intervertebrale, prin hipotonia mușchilor paravertebrali, prezintǎ o cifozǎ mai mult sau mai puțin accentuatǎ localizatǎ de obicei cervico-dorsal la bǎrbați și dorso-lombar la femei;

Factorii de risc

Factorii care determinǎ apariția cifozei coloanei vertebrale sunt numeroși. Câteodată aceștia sunt cunoscuți (traumatici , congenitali, infecțioși, tumorali,etc), însǎ de foarte multe ori  sunt necunoscuți.

Aceștia pot fi:

factorii genetici: predispoziție familialǎ;

factori metabolici, care pot altera formarea țesutului ce constituie scheletul de rezistențǎ al corpilor vertebrali în anumite boli;

factori de deficiențǎ a sistemului de echilibru;

Asimetrii constitutionale;

factorul biomecanic, prezent în evoluția tuturor deformațiilor vertebrale;

procesul de creștere a organismului contribuie în mod esențial la evoluția tuturor deformǎrilor vertebrale.

Anatomie patologicǎ

Cifozele , din punct de vedere al anatomiei patologice, cifozele pot fi:

cifoze tipice sau comune atunci când se produc prin exagerarea curburilor cifotice normale (dorsalǎ sau sacro-coccigianǎ);

cifoze atipice când se produc prin exagerarea altor curburi decât a celor normale (lombarǎ sau cervicalǎ)

Cifoza adolescenților. Prin pierderea elasticitǎții nucleului pulpos și împuținarea substanței discului intervertebral se ajunge la o micșorare a spațiului intervertebral, deoarece în partea posterioarǎ micile articulații mențin bine vertebrele, aceastǎ apropiere fǎcându-se mai mult în partea anterioarǎ. Sporirea presiunii în partea anterioarǎ a unor corpuri vertebrale în creștere duce la tulburǎri în dezvoltarea epifizelor și la formarea de vertebre ușor cuneiforme.

Simptomatologie

Tabloul clinic al cifozelor prezintǎ unele semne și simptome pe care le întâlnim în mod obișnuit:

durere, ce apare pe apofizele spinoase ale vertebrelor, la nivelul curburii Aceasta se va resimți la palpare, dar mai ales la percuție;

durerea în coloana vertebralǎ este însoțitǎ, întotdeauna, de contracture mușchilor lungi ai spatelui și de o oarecare rigiditate în mișcǎri;

cifoza se va asocia cu o hipotonie musculatură a  spatelui și a abdomenului, iar deseori se asociazǎ cu piciorul plat;

pacienții vor avea umerii cǎzuți anterior și omoplați în aripioare;

agravarea continuǎ a deviațiilor vertebrale antreneazǎ tulburǎri respiratorii și cardiace

Criterii de susținere a diagnosticului

Examen obiectiv

Deviația cifoticǎ imprimǎ întregului corp o atitudine cifoticǎ globalǎ caracterizatǎ printr-o mare încurbare a coloanei vertebrale și o aplecare a întregului spate. Capul și gâtul se înclinǎ mult înainte, umerii sunt aduși mult în fațǎ, pieptul este turtit sau înfundat, abdomenul este uneori supt, iar alteori balonat. Bazinul este puțin înclinat, iar membrele inferioare sunt drepte sau ușor flectate din genunchi.

Atitudinea se menține mai mult pe baza elementelor pasive, mușchii planului posterior al trunchiului și gâtului fiind întinși, iar mușchii de la planu anterior sunt relaxati. Deviațiile datorate cifozei pot fi accentuate treptat, trecând de la o cifozǎ cu un grad redus de curburǎ, la una cu o curburǎ accentuatǎ sau foarte accentuate. De asemenea, ele pot fi limitate numai la elemente ale coloanei vertebrale, astfel constituie cifoze propriu-zisă sau de asemenea mai pot afecta și alte elemente anatomice ale spatelui (coaste, omoplați, mușchi) constituind spatele cifotic

Atitudinea corectǎ a corpului reprezintǎ un semn al echilibrului fizic și psihic al individului, rezultat al dezvoltǎrii normale și armonioase a corpului.

Examen radiologic

Radiografiile laterale ale coloanei demonstreazǎ modificǎrile în axa sagitalǎ, poate detecta vertebrele fuzionate, neregularitǎțile suprafețelor vertebrale, corpurile vertebrale neformate, lipsa segmentǎrii, colabarea discului intervertebral, cifoza rigidǎ.

Rezonanța magneticǎ

Este utilǎ pentru a evalua complicațiile neurologice, în vederea planificǎrii tratamentului. Se evalueazǎ densitatea osoasǎ pentru intervenția chirurgicalǎ.

Evoluție și prognostic

Evoluția și prognosticul cifozelor depinde foarte mult de anumiți factori și anume:

Etiologia bolii;

Localizarea și întinderea ei;

Momentul diagnosticǎrii când aceasta se face în stadiile inițiale, când nu apar modificǎri organice ( ci numai funcționale ), evoluția și prognosticul sunt favorabile;

Cu cât tratamentul este aplicat mai precoce, este mai complex și de lungǎ duratǎ,cu atât prognosticul este mai bun;

Vârsta pacientului: cifoza adolescenților are prognostic bun (dacǎ se iau mǎsuri la timp pentru a se împiedica formarea cifozei definitive).

Mare parte din aceste deviații ale coloanei vertebrale fără a ține cont de cauza care le-a produs, au un potențial evolutiv, mai ales dacǎ au depǎșit un anumit grad de gravitate.

Aceastǎ evoluție, guvernată de legi biomecanice, independente uneori de cauza inițială se menține pe toată perioada de creștere și nu arareori, în cazurile grave, pe tot parcursul vieții. Agravare continuă a deviației vertebrale antrenează tulburări ale funcției respiratorii ( insuficiență respiratorie de tip restrictiv ) și, în final, a funcției cardiac.

Tratament

Tratament profilactic.

Dintre multiplele cauze care contribuie la modificarea ținutei corecte a trunchiului și apariția deviațiilor vertebrale trebuie menționatǎ, în primul rând, pozitia copilului în bancǎ, la școalî sau la masa de lucru acasǎ, unde iși petrece o mare parte din timp, tocmai în perioada de creștere, poziție care va avea o deosebitǎ importanțǎ asupra coloanei vertebrale. Pentru a elimina această cauză favorizantă a atitudinii vicioase, este indicatǎ folosirea bǎncilor individuale care pot fi adaptate cu ușurințǎ în funcție de talia elevului.

Pentru profilaxia atitudinilor vicioase se recomandǎ :

Cunoașterea cauzelor și a împrejurǎrilor care determinǎ atitudinea vicioasǎ și înlǎturarea lor la timp;

Îmbunǎtǎțirea stǎrii de sǎnǎtate a organismului prin procedee de cǎlire, exerciții fizice,etc.

Îmbunǎtǎțirea factorilor și a condițiilor activitǎților zilnice;

Asigurarea obligatorie a odihnei zilnice.

b.Tratament igieno-dietetic.

Sunt indicate:

igiena corporalǎ,a îmbrǎcǎmintei și a locuinței;

alimentație bogatǎ în proteine și sǎruri minerale ;

regim de odihnǎ adecvat (pe pat tare);

viața în aer liber, cu multǎ mișcare, curǎ heliomarinǎ, sport (înot, volei, gimnasticǎ,etc.);

menținerea unei poziții (posturi) corecte a trunchiului;

corectarea tulburǎrilor de staticǎ, susținerea corectǎ a platfusului.

c.Tratament medicamentos:

Se face tratament tonifiant cu calciu, fosfor și vitamine.

d. Tratament ortopedico-chirurgical.

În alcǎtuirea planului terapeutic sunt luate în considerare o serie de criterii. Ele sunt folosite pentru alcǎtuirea programului terapeutic și în deviațiile de alte cauze.

Tratamentul ortopedic își propune corectarea sau menținerea deviației vertebrale în scopul de a neutraliza riscul agravării acesteia, utilizând mijloacele de care dispune și anume:

Aparate ortopedice pasive,care realizeazǎ corecția deviației folosind forța de presiune, la nivelul pǎrții convexe a curburii și forța de tracțiune.

Aparate ortopedice active, cu ajutorul lor corecția se obține printr-o autoredresare activǎ a coloanei. Acestea sunt corsetele ortopedice;

Alte metode ortopedice (tracțiunea continuǎ pe timpul nopții; electrostimulare a musculaturii folosind aparate concepute special).

Tratamentul chirurgical – se aplicǎ deviațiilor (cifozelor) grave, evolutive,care se agraveazǎ lent,dar continuu și dupǎ încetarea creșterii.

I.3. Scolioza

Este o deformare lateralǎ în forma literei ,,S" și ,,C" fiind caracterizatǎ de asimetria celor douǎ hemitorace.

Etiopatogenie

Clasificare:

Scolioza cu curburǎ toracicǎ, mai ales pe dreapta ;

Scolioza cu curburǎ toraco-lombarǎ cu deformare în ,,S" (dǎ o distorsiune costalǎ, fiind mai puțin periculoasǎ);

Scolioza cu curburǎ lombarǎ în forma literei ,,C", mai puțin diforme;

Scolioza cu dublǎ curburǎ toracicǎ și lombarǎ.

Scoliozele pot fi împǎrțite în douǎ grupe principale: scolioze funcționale (nestructurale) și scolioze structurale.

1. Scoliozele funcționale

atitudinea scolioticǎ;

scolioza profesionalǎ și din tulburǎri de auz și vedere;

scolioza staticǎ;

– prin asimetrie de bazin (redoare a șoldului);

– prin ascensionarea congenitalǎ a omoplatului;

– prin inegalitatea membrelor inferioare

scolioza antalgicǎ (sindromul vertebral din discopatia vertebralǎ)

2. Scoliozele structurale:

Scolioza congenitalǎ:

– prezintă malformațiile vertebrale asimetrice: hemivertebrele, blocurile vertebrale, sacralizarea, condrodistrofiile (nanismul);

– fǎrǎ malformații vertebrale: scolioza idiopaticǎ a nou-nǎscutului

Scolioza apǎrutǎ în cursul creșterii:

– afectiunile genetice;

– afectiunile musculare (miopatiile): distrofiile musculare, sindroamele miotonice, miopatiile congenitale, miopatiile metabolice;

– afectiunile neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrala infantila;

– rahitismul.

Scoliozele secundare unor afectiuni dobandite:

– osoase: traumatisme(fracturi-luxatii), costectomii, toracoplastie, laminectomie

– neurologice: siringomielita, poliomielita, neurofibromatoza, tumorile vertebro-medulare, scoliozele tetanice.

Scoliozele idiopatice (esentiale): cele mai frecvente(75%):

– scolioza infantila ( între 0-3 ani);

– scolioza juvenila (între 3-14 ani);

– scolioza adolescenților (apare des după pubertate);

– scolioza idiopatica a adultului (posibil debut in adolescenta).

Cauze

Scoliozele nestructurale (funcționale):

În cazul unei creșteri rapide;

insuficiențǎ musculoligamentarǎ;

igiena vertebralǎ deficitarǎ;

câteodată, inegalitatea membrelor inferioare cu dezechilibrul bazinului (un dezechilibru mecanic care este redresat cu ajutorul talonetului).

Scolioze structurale:

Neurologice;

Musculare;

Genetice;

Congenitale;

Metabolice;

marea majoritate a scoliozelor au cauzǎ necunoscutǎ (ex. scoliozele idiopatice: aproximativ 75%).

Anatomie patologicǎ

Scoliozele nestructurale pot fi provocate de inegalitǎți ale membrelor inferioare, de anchiloze ale șoldului în poziții vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice ca în hernia de disc etc. Atitudinile scoliotice respective nu evoluează și dispar odatǎ cu corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele nestructurale, funcționale sau atitudinile scoliotice se caracterizeazǎ prin faptul cǎ deviația lateralǎ a coloanei este complet reductibilǎ clinic și radiologic în poziția culcat. Acest tip de scolioze nu se însoțesc de modificǎri de structurǎ vertebralǎ sau gibozitate și se reduc spontan sau prin intervenție minimǎ. Atitudinea scolioticǎ nu se însotește de o rotație a vertebrelor, dar se combinǎ frecvent cu atitudinea cifolordoticǎ.

Scoliozele structurale constau într-o inflexiune lateralǎ a rahisului cu razǎ mare de curburǎ ce antreneazǎ un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umǎr mai ascensionat, omoplatul mai proeminent, asimetria discretǎ a triunghiului taliei, un șold ușor ascensionat și chiar un ușor dezechilibru lateral al trunchiului. În scoliozele structurale coloana vertebralǎ prezintǎ modificǎri ce se accentueazǎ în perioada de creștere sau de-a lungul evoluției bolii de bazǎ care duc la deformǎri ale corpilor vertebrali, sunt însoțite de gibozitate lateralǎ prin rotația vertebrelor în jurul axului lor vertical și sunt rigide. Gibozitatea este situatǎ de partea convexitǎții curburii.

Simptomatologie

Debutul poate avea loc în copilǎrie sub forma unei scolioze infantile care evolueazǎ în perioada de creștere. Rareori, instalarea deviației coloanei vertebrale este precedatǎ de dureri vagi însoțite sau nu de mialgii sau radiculite care cedeazǎ la repaus, precum și de contractura mușchilor spatelui de partea convexitǎții, fibrilații musculare și dureri la presiunea inserțiilor acestora.

Din punct de vedere clinic se descriu 3 grade ale scoliozei:

a. Scolioza de gradul I: mobilǎ și reductibilǎ (nefixatǎ), poate fi confundatǎ cu atitudinile scoliotice funcționale. Curbura poate fi dorsalǎ, însoțitǎ sau nu de curburi compensatorii, ori lombarǎ, când creasta iliacǎ și spina iliacǎ proeminǎ de partea concavitǎții.

b. Scolioza de gradul II (fixatǎ) poate sǎ fie încǎ reductibilǎ. Contractura paravertebralǎ perceputǎ pe partea concavǎ a deviației este însoțitǎ de dezechilibrul și prǎbușirea (colapsul) rahisului și de rotația vertebrelor cu modificǎrile toracelui caracteristice. Toracele devine asimetric, iar copilul scade în înǎlțime. Coastele de partea concavitǎții se ating, în timp ce de partea convexitǎții se îndepǎrteazǎ între ele.

c. Scolioza de gradul III este ireductibilǎ, are consecințe estetice și funcționale majore și afecteazǎ organele toracale și abdominale. În afarǎ de deformarea toracelui, starea generalǎ se altereazǎ progresiv ca urmare a disfuncțiilor organice și a durerilor. În stadiile foarte avansate cu înfundarea toracelui și expansiunea coastelor spre oasele coxale (torace mic) apar tulburǎri grave ale organelor interne.

C. Criterii de susținere a diagnosticului

a. Examenul clinic

La inspecție, copilul aflându-se în ortostatism se stabilește sediul și mǎrimea curburii, prezența unui umǎr ascensionat sau a unui șold proeminent.

Important în diagnosticul scoliozelor este aprecierea egalitǎții membrelor inferioare.

Suplețea curburilor se apreciazǎ prin înclinarea coloanei (anteflexia reduce o curburǎ posturalǎ sau staticǎ și exagereazǎ o scoliozǎ structuralǎ) ori printr-o suspendare a pacientului cu ajutorul unui cadrulu cu căpăstru Glisson.

Examenul radiologic permite:

determinarea numǎrului de curburi;

clasarea diferitelor tipuri de curburi;

mǎsurarea angulației curburii;

precizarea gradului de înclinare și rotație a coloanei;

compararea vârstei osoase cu cea cronologicǎ;

urmǎrirea evoluției sub tratament.

Se practicǎ radiografia coloanei de fațǎ în ortostatism, dacǎ se poate în întregime, inclusiv crestele iliace. Radiografia de profil este necesarǎ doar la prima examinare, știind cǎ evoluția unei scolioze conduce oricum spre o scoliocifozǎ sau scoliolordozǎ.

D. Evoluție și prognostic

Scoliozele nestructurale nu evolueazǎ și dispar odatǎ cu corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele structurale evolueazǎ în perioada creșterii, fără a ține cont de etiologie (anumite scolioze infantile se pot corecta în mod spontan), fiind cu atât mai grave cu cât vârsta de debut este mai micǎ. Odatǎ încheiatǎ osificarea scheletului înceteazǎ și evoluția scoliozei. La femeie, scoliozele structurale se pot accentua în perioada de sarcinǎ, alǎptare și menopauzǎ, în urma unor eforturi profesionale (insuficiențǎ musculoligamentarǎ) sau în urma degenerescenței discale.

E. Tratament

Profilactic

Vizeazǎ unele deprinderi care ar putea favoriza sau chiar accentua o deviație vertebrală:

Purtarea ghiozdanului cu cǎrți este recomandabil sǎ se facǎ pe spate, iar dacǎ se face în mânǎ, sǎ se alterneze dintr-una în cealaltǎ;

menținerea poziției corecte la masa de lucru de la școalǎ și de la domiciliu;

încercarea combaterii pozițiilor vicioase pe care unii copii și le însușesc în timpul somnului,

Igieno – dietetic

O dietă adecvată în așa fel încât să se mențină o greutate corporală optimă raportată la înălțime și vârstă astfel încât aceasta sǎ nu afecteze deviațiile coloanei vertebrale.

Tratament medicamentos

Administrarea de antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonǎ, aminofenazinǎ, aspirinǎ);

Administrarea de antialgice;

Administrarea de decontracturante, acestea având rol de relaxare a musculaturii ale cǎrei contracții pot genera deformǎri ale coloanei;

Administrarea de cortizon în funcție de stadiul evolutiv;

Administrarea calciului și clorocalcinei;

Mai pot fi prescrise vitaminele din grupurile B, D și de asemenea vitamina C.

Tratamentul ortopedic

Are drept scop corectarea și menținerea deviației vertebrale în vederea neutralizǎrii riscului de agravare reprezentat de puseul pubertar de creștere

Tratamentul ortopedic dispune de aparate corectoare active și pasive, acestea din urmǎ realizând corecția deviației prin folosirea forței de presiune (în general la partea convexă a curburii) și a forței de tracțiune care tinde sǎ elongheze coloana și astfel sǎ reducǎ curbura.

Corectarea este în general realizatǎ prin aparate gipsate succesive. Când se obține corecția maximǎ menținerea ei este încredintațǎ unor corsete ortopedice.

Aparatele ortopedice active cautǎ sǎ obținǎ corecție printr-o autoredresare activǎ a coloanei. Un aparat activ îl constituie corsetul care are trei puncte de sprijin ce cautǎ sǎ redreseze scoliozele lombare.

Tratamentul chirurgical

Deviațiile vertebrale grave evolutive, care se agraveazǎ lent, dar continuu, și dupǎ terminarea creșterii, impun redresarea și stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Corecția se face cu ajutorul unor tije și are în vedere rigidizarea unui segment important al coloanei vertebrale. Interventia chirurgicalǎ în cazurile de gravitate extremǎ trebuie precedatǎ de o pregǎtire prin elongație progresivǎ a coloanei. Intervenția este urmatǎ de o imobilizare gipsatǎ, pe urmă de corsetul ortopedic o perioadă 18-24 luni, perioadǎ în care artrodezǎ vertebralǎ devine solidǎ.

I.4. Lordoza

Este o deviație a coloanei lombare produsă prin înclinarea bazinului înainte, cu o exagerare va curburii fiziologice lombare

A. Etiopatogenie

1. Cauze:

Tendințe la îngrășare;

Rahitism;

Osteoporoze;

Afectiuni posttraumatice;

Boli neurologice;

Spondilita anchilozanta;

Posturi vicioase.

2. Localizare

Lombară;

Toraco-lombară

3. Forme clinice

a. lordoza statică (profesională) poate apare și în cazuri patologice și poate fi întâlnită la bolnavii cu cifoză, cu pelvisul basculant posterior precum și la femeile care sunt obișnuite să poarte în permanență tocuri inalte.

b. lordoza dinamică apare în bolile neurologice, rahitism, tumori, tulburări digestive.

c. Lordoza fixă întâlnită la adolescenți sau în urma unor traumatisme.

Anatomia patologică

Gâtul și capul rǎmân pe verticalǎ sau se înclinǎ înainte pentru a compensa curbura lordoticǎ cervicalǎ.

În regiunea lombarǎ, bazinul tinde sǎ se culce pe orizontalǎ, iar abdomenul proeminǎ înainte, iar membrele inferioare sunt întinse din genunchi sau cu genunchii in hiperextensie.

Cu timpul o hiperlordoză poate avea o serie de repercursiuni asupra apofizelor spinoase, la acestea producându-se leziunile de uzură.

Va deveni patologicǎ când curbura lordoticǎ fiziologicǎ este depǎșita ca amplitudine sau când este localizatǎ în regiunea dorsalǎ.

B. Simptomatologie

Este foarte redusǎ, iar în perioada evolutivă bolnavii acuzǎ simptome de astenie și durere. Aceștia nu vor fi capabili de eforturile fizice și intelectuale, obosind repede în anumite poziții.

Durerea este prezentă, datoritǎ instalǎrii contracturilor, atrofiilor musculare și redorilor articulare.

C. Criterii de susținere a diagnosticului

a. Examenul clinic

Bolnavul va fi examinat în flexie anterioarǎ a trunchiului și în decubit ventral-dorsal. Se constată modificări la nivelul pelvisului, toracelui, abdomenului și articulațiilor coxo-femurale.

b. Examenul radiologic este obligatoriu.

La incidentele obișnuite (fațǎ-profil) se adaugă de asemenea incidentele oblice pentru că anumite lordoze pot fi produse de spondilozele de la nivelul vertebrei L5.

D. Evoluție și prognostic

Curburile din lordoză parcurg anumite etape de agravare și anume:

Ridicarea la poziția ortostaticǎ și începerea mersului (la 1-2 ani);

Perioada creșterii (de la 6-7 ani și de la 11-13 ani);

Diverse modificǎri fiziologice în special la femeile care au suferit rahitismul curburii primare sau la persoanele care suferă dezechilibre metabolice și endocrine, obezitate;

Senilitatea, atunci se instalează osteoporozele severe ale coloanei vertebrale.

Gravitatea este în funcție și de gradul de lordoză :

Lordoza ușoară (care are sub 25 grade)

Lordoza medie (care are între 25-30 grade)

Lordoza gravă ( are peste 50 grade)

E. Tratamentul

a. Profilactic.

– Dormitul pe abdomen ,cu fata in jos;

– evitarea incaltamintei cu tocuri inalte la sexul feminin.

b. Tratament medicamentos:

administrare de antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazona, aminofenazina , aspirina);

administrare antialgice;

administrare de decontracturante cu rol în relaxarea musculaturii deoarece contracția acesteia poate determina deformarile coloanei;

administrarea cortizonului în funcție de stadiu evolutiv;

administrare de calciu si clorocalcin;

administrare de vitamine din grupurile D, B si vitamina C.

c. Tratament ortopedic

Se folosesc aparate de corecție a deformǎrilor de coloanǎ vertebralǎ, corsete ortopedice, tratamentul ortopedic fiind de lungǎ duratǎ.

Capitolul II

Tratament BFT

II.1 Cifoza

A. Principii și obiective

combaterea durerii;

reducerea cifozei;

întinderea și corectarea coloanei și centurii scapulare;

dezvoltarea cutiei toracice și a capacității respiratorii;

dezvoltarea pectoralilor și adaptarea unei posturi corecte.

B.Hidrotermoterapia

Principalele efecte sunt:

analgetic;

hiperemiant;

hipertermie locală și sistemică;

creșterea elasticității țesuturilor.

Baia kinetoterapeutică.

Aceasta este o baie caldă, la ea fiind asociate mișcările care implică toate articulațiile persoanei bolnave.

Baia kineto are loc într-o vană mai mare umplută cu apă 3/4, având o temperatură de 360-380 C. Bolnavul intră în cadă, iar timp de 5 min. stă liniștit pentru a se obișnui cu atmosfera. Tehnicianul va executa sub apă timp de 5 minute a tuturor mișcărilor posibile, în mod pasiv, la toate articulațiile bolnavului. După ce pacientul este lăsat puțin în repaus va fi invitat să repete singur mișcările pe care i le-a arătat tehnicianul. Baia durează 20-30 min, după aceasta bolnavul fiind șters și lăsat să se odihnească.

Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasă datorită relaxării musculare ce are loc sub influența apei calde precum și pierderii greutății corpului conform legii lui Arhimede. Acțiunea este datorată factorului termic si mecanic

Mișcarea pasivă este important în recuperare, în special în stres psihic, datorită faptului că pacientul înțelege că este posibilă recuperarea din cauză că articulația este funcțională

Bǎile de luminǎ

Băile complete se vor realiza în dulapuri de lemn prevăzute cu becuri. Băile parțiale în dispozitive adaptate. Durata unei băi este de 5-20 minute, iar după terminarea acestora se va face o procedură de răcire. Căldura produsă de băile de lumină va fi mai penetrantă decât căldura de la baia de aburi, transpirația începând mai devreme. Băile de lumină vor scade tensiunea arterială printr-o vasodilatația ce se produce progresiv.

Bǎile de abur complete (sauna).

Se executǎ într-o camerǎ supraîncǎlzitǎ de vapori, la diverse temperaturi. Se mai pot practica și în dulapuri speciale, orizontale sau verticale. Inițial se pornește de la temperatura de 38-42 C și se urcǎ treptat, pânǎ la 50-55 C.

În timpul procedurii se aplicǎ o compresǎ rece pe cap, ceafǎ sau inimǎ.

Baia se terminǎ cu o procedurǎ de rǎcire.

Împachetarea cu nǎmol.

Constă într-o aplicare a nămolului la temperatură cuprinsă între 380C și 40°C pe o regiune anume. O ședință durează între 20 și 40 minute.

Nămolul acționeză în mai multe moduri și anume:

– mecanic, provocând o excitație a pielii datorită particulelor mici pe care le conține ;

– fizic, când temperatura corpului va crește cu 2 – 3°C;

– chimic prin asorbirea substanțelor biologic active din nămol prin piele.

În timpul împachetării se produce o intensificare o circulație în anumite teritorii prin mobilizarea depozitelor sangvine.

Impachetarea cu parafinǎ.

Fac parte din metodele termoterapiei aplicându-se pe regiuni de corp limitate.

Mod de aplicare: se topește într-un vas o anumită cantitate din parafina albă astfel încât să mai rămână câteva bucăți neîncălzite, în scopul evitării supraîncălzirii.

Cu ajutorul unei pensule late se întinde repede pe regiunea interesată de mai multe ori până se realizează stratul de parafină cu o grosime de 0,5-1cm. Peste acesta se va pune o bucată de flanelă acoperindu-se regiunea cu pătura, procedura durând 30 de minute.

Se vor rade regiunile cu păr sau se vor unge cu ulei înainte de a se aplica parafina. Pe regiunile fără păr se va face înlăturarea foarte ușor a parafinei datorită transpirației ce este provocată de aplicarea parafinei.

Se vor putea efectua băi de parafină, pentru picioare, cu bule reci. Bolnavul va introduce piciorul și îl va scoate așteptând să se întărească parafina pe tegument. Se va repeat această manevră de 2-3 ori introducându-se de fiecare dată segmentul la un nivel inferior față de cel precedent. Când va deveni temperatura suportabilă extremitatea se va lăsa în parafină timp mai îndelungat.

Efectul parafinei este acela de a produce supraîncălzirea uniformă și profundă a țesuturilor. Pielea se va încălzi la o temperatură de 38-400 C și va provoca transpirație locală abundentă.

Când se desface parafina se va evidenția hiperemia produsă de aceasta. După ce se termină împachetarea se va aplica o procedură rece.

C. Electroterapia

Folosește curentul electric în scop profilactic și curativ. Rolurile electroterapiei în cifozǎ sunt :

de a reduce retracțiile și contracturile musculare, prin încǎlzirea profundǎ a regiunii (diadinamici, ultrasunete) ;

de a asupliza musculatura și ligamentele retractate și sclerozate (ionizǎrile cu iodurǎ de potasiu 4-5%, ultrasunetele cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazona) ;

limitează efectele dureroase sau pe cele anchilozele în artroze secundare.

Galvanizarea

Curentul electric reprezintă deplasarea sarcinilor electrice în lungul conductorului (un corp ce permite scurgerea de electroni prin trecerea curentului electric continuu). Curentul continuu este acel curent care nu-și schimbă sensul de deplasare al electronilor, rămând la aceeași intensitate.

Efectele fizice și chimice ale curentului galvanic:

efect magnetic ;

efect termic;

electroliza și electroforeza;

efect termoelectric.

Mod de lucru:

În procedurile de electroterapie trebuie să se țină cont de: manevrarea aparatului, aplicarea electrozilor și legătura lor cu sursa și nu în ultimul rând ceea ce este foarte important de bolnav și regiunea ce urmează a fi tratată.

Pacientul așezat în poziție de decubit anterior pe o canapea a de lemn cu saltea de cauciuc ce este îmbrăcată cu un cearșaf curat. Electrozii vor fi plasați tot timpul prin intermediul stratului hidrofil ce este îmbibat cu apă (pânză, tifon, flanelă), sau doar prin intermediul apei cum este cazul băilor electrice (baia galvanică completă sau baia generală Stranger)

Electrozii din metal sau din cărbune nu se vor aplica niciodată în mod direct pe tegument sau pe mucoase.

Intensitate curentului va trebui să ajungă la pragul de toleranță al pacientului. Procedura va dura 30 min., zilnic sau odată la două zile.

Ionizǎrile.

Reprezintǎ procedeele prin care se introduc diverse substanțe medicamentoase în organism, prin intermediul curentului electric, care le transportǎ prin tegument și mucoase.

Curentii diadinamici sunt curenti de frecvență joasă.

Formele principale prin care este aplicat ale curentul diadinamic sunt:

monofazatul fix (MF);

difazatul fix (DF);

forma perioada scurtǎ (PS);

forma perioada lungǎ (PL);

ritmul sincopat (RS).

Mǎrimea și forma electrozilor vor fi alese ținându-se cont de regiunea ce trebuie tratatǎ, iar în funcție de ce scopuri terapeutice sunt urmǎrite se vor alege locurile de amplasare ale electrozilor, modul de poziționare al acestora și polaritatea lor,

Forma de curent diadinamic aplicatǎ se alege în funcție de scopul terapeutic. De multe ori,la aplicarea în scop analgetic se recomandǎ începerea sedinței cu difazat fix (DF).

Intensitatea curenților se regleazǎ treptat, până se va ajunge la o senzație de vibrații bine suportate nedureroase, deci pânǎ la pragul dureros. În cursul sedinței, trebuie crescutǎ intensitatea, pentru menținerea senzațiilor de vibrație, nedureroase.

Durata sedințelor de tratament este diferitǎ, în raport cu scopul terapeutic urmǎrit. Dacǎ trebuie efectuate aplicații pe mai multe zone în aceeași sedințǎ, se scad duratele, succesiv, de la zonǎ la zonǎ, cu câte un minut, astfel încât sǎ nu se depǎșeascǎ 10-12 min. În aplicațiile care au rol hiperemiant și vasculotrop, se va putea prelungi ședința la 20-30 min.

Curentul interferențial.

Acesta constǎ în incrucișarea a doi curenți de medie frecvențǎ cu frecvențe diferite (în general, decalați cu 100 HZ).

Ultrasunetele.

Tratamentul cu ultrasunete constă în transmiterea vibrațiilor mecanice pendulare pe o frecvență destul de mare, aceste vibrații sunt produse generatorul de ultrasunete, care penetrează și sunt absorbite de corpul omenesc. Această procedură reprezintă una din cele mai bune proceduri ale fizioterapiei, efectele ei fiind mai deosebite decât a celorlalte forme de curenți electrici cum ar fi: galvanic, faradic.

Ultrasunetul reprezintă curent de frecvență înaltă ce are calități de fibrinolitic și de decontracturant.

Tehnica de lucru:

Se aplică unguent (indometacin, fenilbutazonă, sau alte inflamatoare) pe regiunea interesată, se face va mișca capul încet, lipit pe suprafața respectivă.

Durata ședinței este de 5-6 min., numărul acestora este de 8-10, zilnic sau la 2 zile

Ultrasunetul are următoarele acțiuni:

mecanică, cum ar fi cea de vibrație;

de difuzie;

Analgezică,

termică;

antiinflamatoare;

Stimulare a sistemului nervos vegetativ;

vasculare.

C. Masajul

Prin masaj se înțelege o serie de manipulări executate manual, variate și aplicate sistematic la suprafața organismului, în scop terapeutic și profilactic.

Masajul are următoarele efecte:

Acțiuni la nivel local:

de calmare și îndepărtare a durerilor nevralgice din oase, articulații și mușchi;

de a înlǎtura lichidele interstițiale de stază, accelerând procesul de resorbție ce va duce la eliminarea lor din regiunea masată;

hiperemiantǎ localǎ, cu îmbunǎtǎțirea circulației locale ce se va manifesta prin înroșirea și încǎlzirea tegumentului unde se aplică masajul;

Acțiuni generale:

îmbunătățește activitatea aparatului respirat;

activează circulația generală a sângelui;

va genera o acțiune favorabilă asupra stării generale a bolnavului prin îmbunătățirea somnului și îndepărtarea oboselii musculare;

creșterea metabolismului bazal;

Tonifierea musculaturii prin mărirea contractibilității musculare datorită acțiunii mecanice a frământării și tapotamentului;

O acțiune reflexogenă asupra organelor interne;

Indicații: sechelele post-traumatice din regiunea respectivă, spondilita anchilozantă, ,deformările coloanei ( cifoza sau scolioza), contracturile musculare de cauze diverse.

Contraindicații: bolile dermatologice, bolile hemoragice, inflamațiile acute la organele abdominale, TBC-ul, bolile vasculare, bolile infecțioase.

Tehnica masajului.

Masajul în regiunea dorsală se efectuează cu bolnavul așezat în decubit ventral, cu mâinile pe lângă corp, iar în cazul cifozelor cu un grad ridicat de curburǎ i se așeazǎ pacientului o pernǎ sub abdomen sau torace, în funcție de regiunea în care se gǎsește cifoza. Pacientul va fi e acoperit cu cearceaf, și se lasă descoperită doar regiunea care trebuie masată.

Se va începe cu netezirile (efleurajul), cu amândouă palme întinse, se va porni din partea inferioară a trunchiului, mergând pe mușchii paravertebrali și pe cei dorsali, apoi pe marginea superioară de la trapezi, și va înconjura umerii.

Altă formă a netezirii se executǎ cu palmele întinse, pe lateralele toracelui, în de jos în sus, pe partea superioarǎ a trapezilor și terminând la C7.

Urmeazǎ netezirea pe coloană, cu două degete depărtate, prinzând apofizele spinoase vertebrale cu mâna stângă între degetele depărtate. Aceeași manevrǎ se executǎ și intercostal, atât pe partea opusǎ, cât și pe partea noastrǎ.

Se continuǎ cu netezirea pieptene. Ea se executǎ pe marii dorsali, care sunt bine dezvoltați cu derularea pumnului pornind dinspre rădăcină spre vârful degetelor, executată de 5-6 ori. Urmǎtoarea manevrǎ de masaj aplicatǎ este constituită de frământare sau petrisaj, cu toate formele acesteia (frământare cu o singură mână, se va începe cu partea opusă maseurului, pe două sau trei direcții de mușchi, realizatǎ prin compresiuni și relaxări ritmice între police și restul degetelor, ridicându-se mușchiul de pe partea osoasă ).În aceleași direcții se va executa totodată ș frământarea cu ambele mâini , precum și cea contratimp.

După manevrele de framântat se executǎ neteziri de întrerupere, cu scopul de a liniști organismul și, totodatǎ, de a-l pregǎti pentru următoarele manevre.

Va urma geluirea,aceasta fiind tot o frământare, care se va face pe coloană, depărtând două degete și prinzându-se spina vertebrală între acestea. Altă direcție a geluirii, se execută cu degetele apropiate, pe mușchii paravertebrali dorsali, iar cu degetele depǎrtate, intercostal. Geluirea se va face sub toate formele ei de două sau de trei ori în fiecare direcție.

Se aplicǎ din nou neteziri de întrerupere.

După acestea urmează fricțiunile, care se executǎ pe coloanǎ, depărtând două degete , prin mișcările executate de sus în jos, din stânga la dreapta, apoi circular dreapta și circular stânga. Altă direcție a fricțiunii se execută intercostal, depărtând degetele și se efectuează cu mișcări circulare; precum și cu degetele apropiate pe mușchii paravertebrali dorsali,. Se insistǎ pe contracturile musculare, fricțiunea având un efect puternic decontracturant, mai ales în asociere cu vibrația.

Se executǎ din nou neteziri de întrerupere, după care urmează tapotamentul. Acesta se va aplica numai pe mușchii bine dezvoltați cum sunt marii dorsali, precum și trapezii inferiori, evitându-se zona rinichilor. Tapotamentul se folosește sub următoarele forme : căușul, cu partea cubitală a mâinii și cu pumnii ușor deschiși. Manevrele de tapotament nu se executǎ întotdeauna ci numai în cazurile cu relaxare sau atrofie muscularǎ.

Urmează vibrația, executatǎ cu palma întreagă, întinsǎ, pe întrega suprafață musculară, prin trenurile vibratorii profunde, rapide.

Apoi, se aplicǎ netezirile de incheiere, a cǎror intensitate va fi descrescǎtoare, în vederea relaxǎrii și liniștirii organismului.

În funcție de localizarea deviației cifotice și gradul curburii, se poate indica, pe lângǎ masajul dorsal, și un masaj decontracturant cervical și/sau lombar.

D. Kinetoterapia (gimnastica medicalǎ).

Kinetoterapia (terapia prin mișcare) ocupǎ cel mai important loc în tratamentul deviațiilor cifotice ale coloanei vertebrale. Ea este indicatǎ în toate cazurile, indiferent de gravitatea sau localizarea lor, atât ca metodǎ unicǎ de tratament (cifozele nestructurale), cât și prin asocierea altor mijloace terapeutice (cazuri mai grave cum ar fi cifozele patologice).

Cifoza dorsală va fi corectată prin exercițiile de întindere a coloanei din pozițiile de bază care sunt : poziție de decubit, poziție șezând și ortostatism). Postura se va controla în oglindă, urmărindu-se o alungire a gâtului, precum și a trunchiului în ax. Exercițiile vor deveni mai eficiente dacă se va oferi bolnavului niște parametrii care-i vor permite conștientizarea corecției posturale ( rezistența ușoară care este aplicată de o palmă a terapeutului pe creștetul pacientului, o carte pusă pe creștetul acestuia etc.).

Mersul în patru labe extensii active, , tracțiuni prin greutatea proprie a corpului (care este atârnat la spalier), anumite sporturi (baschet ,volei, înot pe spate), toate acestea se pot folosi pentru a îndeplini același obiectiv.

Pentru o tonifiere a musculaturii paravertebrale se vor folosi tehnicile globale clasice, dar există și unele metode particulare foarte utile pentru că, se adresează în special musculaturii paravertebrale, dar în același timp vor antrena și musculatura de la centura scapulo-humerală.

Exercițiile de mobilizare a coloanei vertebrale:

Din poziția de decubit dorsal, membrele inferioare fiind flectate și bratele întinse lateral, se duc genunchii la piept și se revine la poziția de plecare;

Din poziția șezând, înclinǎri laterale și rotiri ale trunchiului;

Din poziție cvadrupedǎ, ridicarea în extensie maximǎ a membrelor inferioare (pe rând), în același timp cu o flectare a membrului superior de la cot;

Din poziție cvadrupedǎ, bolnavul aruncǎ brațele brusc înainte și lateral;

Din decubit ventral, ridicare a capului și trunchiului, se schimbă poziția membrelor superioare pentru gradarea efortului ( sub bărbie, umăr, ceafă, pe lângă corp ) .

În poziția de decubit ventral bazinul aflat la marginea patului, membrele inferioare atârnând, se vor face fac extensiile din șold, genunchii fiind întinși;

Cu un baston în mâini, din poziția „în genunchi", se va face o redresare completă a trunchiului, cu extensia brațelor și cu menținerea acesteia pentru câteva secunde.

E.Terapia ocupaționalǎ (ergoterapia).

Este metoda caracterizată printr-o reeducare activă care vine în completarea kinetoterapiei, prin folosirea unor activități diverse, în scop terapeutic și recreativ, va ajuta bolnavul la folosirea mai eficientă a mușchilor rămași integri șiva ajuta la recuperarea funcției celor care au fost afectați de boală, astfel contribuind a la o readaptare funcțională la gestualitǎțile vieții zilnice.

Principalele efecte urmǎrite prin aplicarea programelor de terapie ocupaționalǎ sunt:

Mobilizare a unor articulații și creștere a amplitudinii mișcărilor în aceste articulații;

Dezvoltare a forței musculare;

Restabilire a echilibrului psihic.

În terapia ocupaționalǎ planul de tratament, , se stabilește în urma unei evaluǎri bine documentate (cuprinzând date personale despre pacient,despre mediul familial, socio-educațional și lucrativ al acestuia; precum și indicații asupra afecțiunii pe care o are și modalitǎțile de tratament ale acesteia, prin mijloacele proprii ergoterapiei).

Pe lângǎ corectarea deficitului și readaptarea individului la noile condiții de viațǎ, terapia ocupaționalǎ are în vedere și satisfacerea hobby-urilor acestora și angrenarea pacienților în diverse activitǎți distractive, de agrement, precum și practicarea unor sporturi atât individuale, cât și de echipǎ.

Bolnavul care suferă de cifoză va trebui să evite activități ce necesită flexia coloanei, ca de exemplu: împletitul răchitei, grădinăritul, olaritul, cusutul la mașină, etc.

Pentru obținerea unor rezultate foarte bune se recomandǎ practicarea unor activități sportive: înot, volei, baschet.

F.Tratamentul balneologic (apele minerale și nămolurile).

Bolnavii care suferă de cifoză va putea beneficia de tratamentul de balneofizioterapie în stațiunile care sunt profilate pe tratarea unor afecțiuni ale aparatului locomotor (Techirghiol, Felix, Mangalia, Eforie Nord, etc.), unde sunt asociați factorii naturali (apele minerale, nămolul terapeutic, clima), această terapie fiind benefică, iar împreună cu o serie de programe adecvate de kinetoterapie, își vor aduce aportul la recuperarea funcțională a bolnavului.

Tratamentul balneologic are în vedere următoarele obiective:

O încetinire a procesului degenerativ;

O îmbunătățire a circulației locale și a celei generale;

Ameliorare sau menținere a mobilității articulare, precum și menținerea forței musculare.

Tipurile de ape recomandate sunt:

Apele termale algominerale (Geoagiu, Felix, 1 Mai)

Apele sărate concentrate (Techirghiol, Sovata, Amara)

Apele sărate iodurate (Bazna)

Apele sulfuroase sărate (Govora ,Călimănești)

Apele sulfuroase termale (Herculane).

Nămolul este benefic prin acțiunea celor 3 factori ai săi: termic, fizic sau mechanic și chimic.

Stațiunile recomandate sunt următoarele:

Litoralul ( Techirghiol ) cu nămol sapropelic;

Sovata, Amara Slănic Prahova, Telega, Bazna,(se găsesc nămolurile de lacuri sărate);

Felix ,Vatra Dornei, Borsec ( se găsește turba);

Govora (nămolul silicos și iodat);

Geoagiu (se găsesc nămolurile feruginoase)

II.2 Scolioza

A. Principii și obiective

combaterea durerii;

ameliorarea posturii coloanei;

cresterea flexibilitatii coloanei;

cresterea fortei musculare abdominale paravertebrale;

ameliorarea respiratiei prin tonifierea musculaturii intercostale

B.Hidrotermoterapia

Baia kinetoterapeuticǎ.

Este o baie caldǎ la care se asociazǎ mișcǎri în toate articulațiile bolnavului. Se efectueazǎ într-o cadǎ mai mare sau într-un bazin cu apǎ la o temperatură de 37-38°C. Bolnavul este invitat sǎ intre în baie și este lasǎt liniștit 5 minute; dupǎ aceea tehnicianul executǎ sub apǎ toate mișcǎrile posibile în toate articulațiile timp de 5 minute (pacientul este pasiv). Apoi pacientul este invitat sǎ execute singur mișcǎrile de mai înainte. Durata bǎii este de 20-30 minute.

Bǎile de luminǎ.

Băile complete se vor realiza în dulapuri de lemn prevăzute cu becuri. Băile parțiale în dispozitive adaptate. Durata unei băi este de 5-20 minute, iar după terminarea acestora se va face o procedură de răcire. Căldura produsă de băile de lumină va fi mai penetrantă decât căldura de la baia de aburi, transpirația începând mai devreme. Băile de lumină vor scade tensiunea arterială printr-o vasodilatația ce se produce progresiv.

Bǎile de aer cald.

Folosesc cǎldura uscatǎ, cu temperature cuprinse între 60-120°C, care provin de la radiatoarele supraîncǎlzite în atmosfera încinsǎ. Sunt mai bine tolerate decât cele de abur cald. Transpirația se instaleazǎ mai încet, dar cantitatea e mai abundentǎ decât la bǎile de abur.

Împachetarea nǎmol.

Constă într-o aplicare a nămolului la temperatură cuprinsă între 380C și 40°C pe o regiune anume. O ședință durează între 20 și 40 minute.

Nămolul acționeză în mai multe moduri și anume:

– mecanic, provocând o excitație a pielii datorită particulelor mici pe care le conține ;

– fizic, când temperatura corpului va crește cu 2 – 3°C;

– chimic prin asorbirea substanțelor biologic active din nămol prin piele.

În timpul împachetării se produce o intensificare o circulație în anumite teritorii prin mobilizarea depozitelor sangvine.

C. Electroterapia

Galvanizarea

Curentul electric reprezintă deplasarea sarcinilor electrice în lungul conductorului (un corp ce permite scurgerea de electroni prin trecerea curentului electric continuu). Curentul continuu este acel curent care nu-și schimbă sensul de deplasare al electronilor, rămând la aceeași intensitate.

Efectele fizice și chimice ale curentului galvanic:

efect magnetic ;

efect termic;

electroliza și electroforeza;

efect termoelectric.

Mod de lucru:

În procedurile de electroterapie trebuie să se țină cont de: manevrarea aparatului, aplicarea electrozilor și legătura lor cu sursa și nu în ultimul rând ceea ce este foarte important de bolnav și regiunea ce urmează a fi tratată.

Pacientul așezat în poziție de decubit anterior pe o canapea a de lemn cu saltea de cauciuc ce este îmbrăcată cu un cearșaf curat. Electrozii vor fi plasați tot timpul prin intermediul stratului hidrofil ce este îmbibat cu apă (pânză, tifon, flanelă), sau doar prin intermediul apei cum este cazul băilor electrice (baia galvanică completă sau baia generală Stranger)

Electrozii din metal sau din cărbune nu se vor aplica niciodată în mod direct pe tegument sau pe mucoase.

Intensitate curentului va trebui să ajungă la pragul de toleranță al pacientului. Procedura va dura 30 min., zilnic sau odată la două zile.

Curenții diadinamici al cǎror efect antialgic este foarte bine cunoscut acționeazǎ și prin contracțiile musculare induse de formele excitomotorii (ritm sincopat, perioadă scurtă, perioadă lungă). Și aici, dozarea intensitǎții și durata sedinței condiționeazǎ efectul terapeutic.

Curentul interferențial în aplicație staticǎ, dar în special cea dinamică, folosindu-se frecvențele excitomotorii în forma SPECTRU, va aduce o contribuție substanțialǎ în pregǎtirea musculaturii pentru programele de kinetoterapie.

Ultrasunetele sunt utilizate mai ales pentru efectul lor mecanic, micromasaj celular, creștere a temperaturii locale, efect fibrolitic ce dezorganizeazǎ procesele incipiente de fibrozare.

D. Masajul

Tehnica masajului:

Masajul regiunii dorsale se executǎ asezând bolnavul în decubit ventral, cu mâinile pe lângǎ corp. Bolnavul este acoperit cu un cearceaf lǎsând descoperitǎdoar regiunea ce trebuie masată.

Se va începe cu o netezire sau efleuraj, având amândouă palmele întinse, se pornește din la partea inferioara a toracelui, în sus pe mușchii paravertebrali și pe mușchii dorsali, pe partea superioarǎ a trapezilor, înconjurând umerii.

A doua formǎ a netezirii se execută cu ambele palme întinse pe pǎrțile laterale ale toracelui tot de jos în sus fǎcând terminația la C7. O altǎ formǎ de netezire este netezirea pe coloanǎ cu douǎ degete depǎrtate, cu spina vertebralǎ între degetele depǎrtate. De asemenea, cu degetele mâinii stângi depǎrtate, se face netezirea intercostala ( luând fiecare coastǎ între degete) întâi pe partea opusǎ nouǎ, apoi pe partea noastrǎ.

Ultima netezire este cea pieptene care se va executa pe marii dorsali ,mușchi bine dezvoltați, și se va derula pumnul de la rǎdǎcinǎ cǎtre vârful degetelor de 5-6 ori.

Urmeazǎ frǎmântarea sau petrisajul cu toate formele sale: frǎmântarea cu o mânǎ și frǎmântarea cu douǎ mâini (începând cu partea opusǎ nouǎ, în 2-3 straturi de mușchi, prin compresiuni și relaxǎri dintre police și celelalte 4 degete, ridicând mușchiul de pe planul osos), și contratimpul (pe aceleași straturi). Dupǎ fiecare formǎ de masaj se face netezirea de întrerupere.

Geluirea este tot o frǎmântare ce se face pe coloanǎ precum și intercostal (cu 2 degete depǎrtate cu spina vertebralǎ între degete sau cu coastele între degete). O altǎ direcție a geluirii este aceea cu degetele apropiate care se execută pe mușchii paravertebrali dorsali.Toate formele frǎmântǎrii se fac de câte 2 sau 3 ori în fiecare direcție.

Dupǎ netezirea de întrerupere urmeazǎ fricțiunea care se face pe coloanǎ cu douǎ degete depǎrtate cu mișcǎri de sus în jos, de la stânga la dreapta, circular la dreapta, circular la stânga. O altǎ direcție de fricțiune este intercostala cu degetele depǎrtate cu mișcǎri circulare și o alta cu degetele apropiate pe mușchii paravertebrali, tot cu mișcǎri circulare. Fricțiunea se poate combina cu vibrația, obținându-se un efect decontracturant mai bun.

Dupa fricțiune urmeazǎ tapotamentul care se face pe mușchii bine dezvoltați ca marii dorsali și trapezi (partea lor inferioarǎ) având în vedere evitarea zonei rinichilor precum și a coloanei vertebrale. Formele tapotamentului sunt: cu cauș, cu partea cubitalǎ a degetelor și cu partea cubitalǎ pumnului.

Tapotamentul este o manevrǎ specificǎ musculaturii și se executǎ tot transversal (ca o hașurare). Are o acțiune și mai tonifiantǎ decât frǎmântarea.

Urmeazǎ vibrația care se face cu palma întreagǎ pe toatǎ suprafața muscularǎ prin trenurile vibratorii care sunt suficient de profunde și de rapide pentru ca vibrația să ajungă și la organele interne .

Această vibrație are o acțiune relaxantǎ, sedativǎ, calmantǎ. Se adreseazǎ atât tegumentului cât și fibrelor musculare.

Dupǎ toate formele aplicate masajul se terminǎ cu netezirile de încheiere.

Kinetoterapia

Urmǎrește echilibrarea musculaturii paravertebrale și a bazinului. În general sunt eficiente exercițiile simetrice, angajând abductorii și adductorii coapsei, ca și mușchii paravertebrali lombari, vizând mai ales sǎ îi creeze pacientului simțul poziției corecte a bazinului și sǎ tonifice mușchii care asigurǎ echilibrarea acestuia.

În ceea ce privește mobilizarea coloanei vertebrale în atitudinile scoliotice, se recurge de obicei la întinderea în lungime prin suspensii (de regulǎ simetrice) la spalier și prin exerciții active de auto-întindere (ca și când pacientul ar încerca sǎ devinǎ mai înalt) în pozițiile pe spate culcat, șezând sau stând.

Kinetoterapia atitudinilor scoliotice trebuie completatǎ cu tonificarea complexǎ, simetricǎ, a întregii musculaturi a spatelui, abdomenului și membrelor, precum și cu exerciții pentru antrenarea capacitǎții generale de efort, ca sporturi și jocuri sportive, îndeosebi înot, volei, baschet.

Mobilizarea coloanei vertebrale trebuie sǎ preceadǎ tonificarea muscularǎ, pentru ca aceasta sǎ se poatǎ face pe un schelet pe cât posibil de corectat sau flexibil. Pentru o mobilizare a coloanei vertebrale se vor folosi urmǎtoarele procedee:

a) Întinderea în lungime prin:

atârnǎri în brațe la spalier sau pe o barǎ;

atârnǎri prin prindere de cap cu un cǎpǎstru, de obicei în poziția culcat pe un plan înclinat, alunecos;

se poate efectua de asemenea prin tracțiuni simultane de șolduri și de cap sau umeri, cu dispozitive speciale.

În mod activ, întinderea se poate realiza prin auto-extensie, cu contracția mușchilor paravertebrali.

b) Flexia lateralǎ se poate face astfel:

acționând simultan asupra ambelor curburi, dar în sens invers asupra uneia fațǎ de cealaltǎ;

acționând selectiv asupra uneia din curburi, în timp ce cealaltǎ este fixatǎ în poziție corectǎ .

c) Derotarea. În scolioze se produce o rotare a vertebrelor din curburǎ, care își deplaseazǎ fața anterioarǎ a corpului vertebral înspre convexitate, antrenând în aceastǎ rotare și coastele, ceea ce face sǎ aparǎ o gibozitate în hemitoracele din partea convexitǎții.

d) Presiunea directǎ asupra gibozitǎții se aplicǎ pe hemitoracele corespunzǎtor convexitǎții, în direcție oblicǎ dinapoi înainte. Ea favorizeazǎ atât derotarea vertebrelor, cât și o reducere a curburii scoliotice. Presiunea se va putea face fie manual, fie cu ajutorul pelotei aplicatǎ sub gibozitate, pe care apasǎ greutatea corpului.

E. Gimnasticǎ medicalǎ:

a. Stând în fața oglinzii: corectarea poziției globale și segmentare a corpului; întinderi active ale coloanei vertebrale (autoelongare) alternate cu relaxǎri.

b. Stând cu mâinile încleștate înainte, ducerea brațelor prin înainte sus cu ridicarea pe vârfuri și întindere maximǎ pe verticalǎ, inspirație; revenire cu brațele întinse prin lateral în poziție relaxatǎ, cu expirație.

c. Depǎrtat stând, cu fața la oglindǎ: aplecarea lentǎ a trunchiului înainte cu spatele în extensie, brațele lateral, revenire: aceeași mișcare cu ducerea brațelor prin înainte sus, revenire cu brațele prin lateral. Se executǎ cu inspirații profunde.

d. Mers pe vârfuri cu mâinile pe cap încleștate și întoarse cu palma în sus, coatele trase înapoi.

e. Mers pe vârfuri înapoi, mâinile libere pe lângǎ corp, trunchiul drept.

f. Atârnare relaxatǎ cu fața la spalier, trecere în atârnare activǎ (autoînǎlțare cu ridicarea gâtului dintre umeri, bǎrbia la orizontalǎ, brațele întinse) cu depǎrtarea și apropierea ritmicǎ a picioarelor.

g. Șezând cǎlare pe bancǎ, îndoirea trunchiului înainte cu brațele întinse încercând sǎ atingǎ banca cât mai departe posibil, revenire în poziția așezat cu genunchii îndoiți, tǎlpile pe bancǎ, mâinile la ceafǎ, spatele în ușoarǎ extensie, coatele trase înapoi.

i. Înainte culcat cu brațele în prelungirea trunchiului, mâinile încleștate, picioarele depǎrtate: extensia trunchiului cu ridicarea brațelor înainte sus și întindere voluntarǎ: revenire.

j. Pe spate culcat, mâinile sub ceafǎ, picioarele ridicate la 45-900 depǎrtarea amplǎ și apropierea picioarelor întinse cu respirație ritmicǎ.

k. Pe genunchi sprijinit pe palme, deplasare înainte cu o mânǎ și genunchi opus, apoi cu mâna și genunchiul de aceeași parte.

l. Atârnat activ cu spatele la spalier, cu picioarele întinse înainte spre 900 ; depǎrtarea și apropierea picioarelor, cu respirație ritmicǎ.

F. Terapia ocupaționalǎ

Prin aceastǎ terapie se evitǎ pasivitatea în care se fixeazǎ bolnavul care este spitalizat pe perioade lungi, pentru ai trezi interesul pentru diferitele mișcǎri necesare și pentru a contribui în acest fel la readaptarea funcțională a acestuia la efort.

Efectele cele mai importante pe care le urmǎrim printr-o aplicare a terapiei ocupaționale vor fi:

mobilizarea anumitor articulații și creștere a amplitudinii mișcǎrilor;

dezvoltarea forței musculare;

restabilirea echilibrului psihic.

Gimnastica respiratorie, în apǎ, se face sub formǎ de înot sau programe specializate. Exercițiile se executǎ timp de 10-15 minute, bolnavul fiind imersionat pânǎ la bǎrbie, membrele inferioare întinse și atingând fundul bazinului cu vârful degetelor de la picioare. Aceastǎ gimnasticǎ asuplizeazǎ curburile, niveleazǎ centurile, stimuleazǎ autocontrolul și favorizeazǎ dezvoltarea simetricǎ a toracelui și creșterea capacitǎții vitale. Rezultatele vor depinde de stabilizarea evoluției bolii și încadrarea raționalǎ a ergoterapiei în complexele de recuperare și readaptare funcționalǎ.

G. Tratamentul balneologic:

Pacientul cu scolioză va putea beneficia de tratamentul balneofizical în stațiunile care sunt profilate pe tratarea unor afecțiuni ale aparatului locomotor (Techirghiol, Felix, Mangalia, Eforie Nord, etc.), unde se asociază factorii naturali (apele minerale, nǎmol terapeutic, climatul) este benefica și, împreunǎ cu o serie deprograme de kinetoterapie potrivite, vor contribui la recuperarea funcționalǎ.

Tratamentul balnear vizeazǎ urmǎtoarele obiective:

Încetinire a procesului degenerativ;

Îmbunǎtǎțire a circulației locale și cea generală;

Ameliorarea sau menținere a mobilitǎții articulare, precum și și a forței musculare.

Tipuri de ape:

Apele termale algominerale (Geoagiu ,Felix, 1 Mai)

Apele sǎrate concentrate (Techirghiol,Sovata, Amara)

Apele sǎrate iodurate (Bazna)

Apele sulfuroase sǎrate (Govora ,Cǎlimǎnești)

Apele sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu nǎmol va acționa prin următorii factori:i: termic, fizic sau mecanic și chimic.

Stațiunile recomandate sunt:

Litoralul (mai ales Techirghiol ) cu nǎmol sapropelic;

Amara, Slǎnic Prahova, Sovata, Bazna ,Telega, ( se găsesc nǎmoluri de lacuri sǎrate);

Vatra Dornei, , Felix, Borsec (se găsește turba);

Govora (nǎmolul silicos și iodat);

Geoagiu (nǎmolurile feruginoase).

II.3. Lordoza

A. Principii și obiective

calmarea durerii;

întǎrirea musculaturii abdominale și fesiere;

ameliorarea posturii coloanei.

B.Hidrotermoterapia

Hidroterapia este folositǎ singurǎ doar în scop sedativ sub forma hidrotermoterapiei – bǎi generale cu apǎ termala. De obicei, în deformǎrile coloanei vertebrale este mai eficientǎ asocierea hidroterapiei cu kinetoterapia. Mai exact, metoda se referǎ la proceduri de kinetoterapie aplicate în bazine cu apǎ termalǎ sau apǎ mineralǎ. Unul dintre efectele benefice este reprezentat de creșterea tonusului muscular sau mai bine zis, de creștere a forței de contracție musculare. Apa opune o rezistențǎ mai mare la mișcare și astfel contracția muscularǎ izometricǎ reprezintǎ un procent mai mare din fiecare mișcare efectuatǎ.
Ca metode principale de prevenire a deformǎrilor coloanei vertebrale, sunt recomandate: înotul și gimnastica respiratorie.

Gimnastica respiratorie, în apǎ se face sub formǎ de înot sau programe specializate. Exercițiile se executǎ timp de 10-15 minute, bolnavul fiind imersionat pânǎ la bǎrbie, membrele inferioare întinse și atingând fundul bazinului cu vârful degetelor de la picioare. Aceastǎ gimnasticǎ asuplizeazǎ curburile, niveleazǎ centurile, stimuleazǎ autocontrolul și favorizeazǎ dezvoltarea simetricǎ a toracelui și creșterea capacitǎții vitale.

Înotul trebuie sǎ fie simetric și fǎcut mulți ani la rând (bras, delfin, fluture spate). Este un mijloc active foarte bun al autocontrolului de rechilibrare a curburilor coloanei vertebrale și de dirijare a dezvoltǎrii simetrice a toracelui.

C. Electroterapia

Are unele aplicații în deformǎrile coloanei. Rolul sǎu este de a reduce retracțiile și contracțiile prin încǎlzirea profundǎ a regiunii (ultrasunetele, curenții diadinamici), de a supliza masa, latura, ligamentele retractate și sclerozate (ionizǎrile cu iodurǎ de potasiu 4-5%, ultrasunetele cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonǎ), de limitare a efectelor dureroase sau a calcefierilor, anchilozelor sau ale artrozelor secundare.

Între metodele mai importante de electroterapie sunt : galvanizǎrile, ionoterapia electricǎ, faradizare, curenți diadinamici, raze ultraviolete, și ultrasunete.

Curentii diadinamici și ultrasunetele încǎlzesc în profunzime regiunea și astfel reduc contractura muscularǎ și retracțiile fibroase care tracționeaza coloana vertebralǎ. Masele musculare și ligamentele cu modificǎri de retracție și fibrozare (cicatrizare) devin mai suple în urma ionizǎrilor cu iodurǎ de potasiu în concentrație de 4-5%. 

D. Masajul

Efectele fiziologice ale masajului:

Acțiunea sedativǎ asupra durerilor de tip nevralgic musculare sau articulare;

Acțiune hiperemiantǎ localǎ de îmbunǎtǎțire a circulației locale, care se manifestǎ prin încǎlzirea și înroșirea tegumentului asupra cǎruia se executǎ masajul;

Înlǎturarea lichidelor interstițiale de stazǎ, cu acelerarea proceselor resorbției în regiunea masatǎ.

Masajul are si acțiuni generale asupra organismului:

stimuleaza funcțiile aparatului cardio-vascular și respirator;

îmbunǎtǎțirea metabolismului bazal;

efecte benefice asupra stǎrii generale a bolnavului cu îmbunǎtǎțirea somnului și îndepǎrtarea oboselii musculare.

Tehnica masajului dorso – lombar:

Deși sunt douǎ zone diferite masajul se va efectua, din cauze obiective, incluzând atât zona lombo-sacralǎ cât și zona dorsalǎ.

Pentru masajul dorso-lombar bolnavul se așeazǎ în decubit ventral cu membrele superioare în adducție.

Se începe prin neteziri ce au rol de a încǎlzi tegumentul. Acestea sunt executate din ce în ce mai profund, în acest fel se va pune în mișcare o cantitate mai mare a lichidului interstițial.

Netezirile se executǎ cu palmele întinse alunecând pe regiunea interesatǎ dinspre plica fesierǎ, mergând, paravertebral înconjurând umerii; se va ajunge pânǎ la axilǎ.

Se poate face netezirea și din afara cǎtre linia medianǎ.

Se mai poate executa netezirea pieptene, atât pe mușchii fesieri și de asemenea pe musculatura din regiunea dorsală.

Dupǎ neteziri se vor executa manevre de frǎmântare, tot în sensul circulației de întoarcere, începând de la mușchii fesieri și se va continua pe mușchii din regiunea dorsală. Aceste frǎmântǎri se vor executǎ, printr-o comprimar ea mușchiului și ridicare a lui de pe planul odos. Se poate face prinderea masei musculare între police și celelalte degete cu priza variind în funcție de musculatura bolnavului.

Frǎmântǎrile se vor efectua în mai multe feluri: cu o mânǎ, cu douǎ mâini, și în contratimp.

Netezirile de întrerupere se vor executa incluzând și netezirile cu degetele de fiecare parte a coloanei și intercostal.

Urmeazǎ apoi geluiri cu degetele executând mișcǎri prin care se trage înapoi musculatura de-o parte și de alta a coloanei cu degetele depǎrtate pe coloanǎ și pe șanturile superioare ale mușchilor fesieri.

Aceastǎ manevrǎ are rol decontracturant știindu-se faptul cǎ curbura lordoticǎ este însoțitǎ de contracturi musculare.

Dupǎ neteziri de întrerupere se vor efectua fricțiunile care au aceeași direcție ca și geluirile, și se va insista în zona sacro-cocigianǎ.

Se pot efectua fricțiunile cu pumnul închis pe mușchii dinregiunea fesieră.

În continuare se executǎ mișcǎri de batere pe musculatura dezvoltatǎ. Aceastǎ manevrǎ se executǎ cu partea cubitalǎ a mâinii, cu palmele cǎuș, cu pumnul întredeschis sau închis. Aceastǎ manevrǎ fiind puternic tonifiantǎ se va aplica pe musculatura dureroasǎ.

Vibrațiile se vor efectua începând de jos în sus, mâna asistentului va vibra la contactul cu regiunea interesatǎ.

Se vor executa apoi neteziri de închiere, manevrǎ ce include și netezirea specificǎ zonei lombare, netezirea romb.

Înainte de masaj se poate face o procedurǎ de termoterapie pentru relaxarea musculaturii. Dacǎ pacientul prezintǎ dureri în zona lombarǎ se va putea administra supozitor cu indometecin pentru o mai bună suportare a procedurii de masaj, și pentru a avea efect mai eficient.

D. Kinetoterapia

Ameliorare a posturii prin:

posturile fixe care vor fi menținute, prin utilizarea pernelor, de suluri, spătarului de la scaun, de perete, pentru a se face o corectare a hiperlordozei lombare;

exercițiile de corectare a posturii care vor fi axate pe o conștientizare a înclinării pelvisului în scopul delordozării.

Creștere a flexibilității coloanei (mobilitateaacesteia fiind limitată în special în zona lordozată)

Creștere a forței muscular prin :

Este obligatorie o tonifiere a musculaturii abdominale . se vor practica de regulă ridicări ale trunchiului cu genunchii flectați, pentru a se întări drepții și oblicii;

Tonifiere a fesierilor mari;

Obiectivul principal îl constituie o tonifiere și o reechilibrare a musculaturii paravertebrale  :

Din poziția de decubit ventral se vor executa treptat ridicarea capului, a umerilor, a membrelor superioare (pentru o tonifiere a musculaturii dorsale bilaterale);

O ridicare a ambelor membre inferioare va tonifica musculatura lombară;

O ridicare a membrelor ipsilaterale va tonifica musculatura unilaterală paravertebrală respectivă

Se mai efectuează o serie de exerciții cum ar fi:

Exercițiile pentru o mobilizare a coloanei dorsale.

Din poziția dedecubit dorsal, având mușchii flectați, brațele întinse în lateral, se vor duce genunchii la piept și se va reveni în poziția inițială;

Din poziție șezând, înclinații laterale și rotiri ale trunchiului;

Din poziție cvadripedǎ, ridicarea în extensie maximǎ a membrelor inferioare (pe rând), în același timp cu o flectare a membrului superior din coaste;

Din poziție cvadripedǎ, bolnavul aruncǎ brațele brusc înainte și în lateral.

Exercițiile pentru o mobilizare a coloanei lombare.

Din poziția de decubit dorsal se efectueazǎ flexiile gambei pe coapsǎ, flexiile coapsei pe bazin, pe rând cu fiecare membru inferior, apoi cu amândouă;

Din decubit ventral se efectueazǎ extensii repetate e ale membrelor inferioare cu extensia genunchilor;

Din poziția de decubit cu coloana flectatǎ, sau din poziție ghemuit cu mâinile sprijinite de barǎ, executǎ flexii, extensii ale coloanei lombare în jurul bazinului;

Din poziție șezând, cu genunchii flectați se efectueazǎ flexii anterioare ale trunchiului urmate de redresǎri, membrele superioare fiind extinse.

E. Gimnastica medicală

Exercițiul 1 — În poziția de ortostatism, picioarele apropiate, perfect drept, se va apleca capul și se vor privi gleznele; pentru acest lucru fiind nevoie de o aliniere perfectă a toracelui, a abdomenului și a pelvisului; se va menține această poziție timp de 10—15 secunde, apoi se va „rupe" poziția, care este reluată apoi de la capăt — se va repeta.

Exercițiul 2 — Mersul prin cameră având pe cap o carte, cu opriri și reporniri; se va accelera pasul.

Exercițiul 3 — Cu spatele la perete, corpul este în contact cu peretele prin trei puncte: la călcâie, la fese, la occiput (bărbia trebuie să fie pe orizontală); se va menține poziția timp de câteva secunde, apoi va urma relaxarea — se va relua de cîteva ori.

Exercițiul 4 —În aceeași poziție, din care se vor ridica brațele din lateral, se vor menține la orizontală timp de câteva secunde, apoi se vor ridica deasupra capului; din ultima poziție se va executa genuflexiunea ( cu genunchii orientați înainte).

Exercițiul 5 — În poziția șezând pe sol, spatele și occiputul vor fi lipite de perete: brațele se vor duce „în cruce" ; genunchii se vor flecta și deflecta de câteva ori.

Exercițiul 6 — în poziția șezând, având genunchii întinși: cu un baston pe omoplați se va ridica cu brațele în sus, apoi se va reveni — în tot acest timp se va controla ținuta spatelui.

Exercițiul 7 — Mersul pe toată talpa, apoi mersul pe vârfuri, având mâinile la ceafă, coatele sunt trase înapoi: se va ridica pe rând câte un genunchi înspre piept, fără a se modifica poziția corectă, care trebuie să fie dreaptă, a trunchiului.

Exercițiul 8 — În poziția de decubit dorsal, având genunchii flectați la 90°: se va presa lomba pe sol, iar sacrul se va bascula ușor în sus. (gradat, acest exercițiu va ajunge să fie executat cu genunchii întinși.

Exercițiul 9 — în poziția de decubit ventral, perfect întins:

a) brațele vor fi întinse pe lângă cap, palmele pe sol: se va face extensia brațelor , capul fiind cu fruntea la sol;

b) coatele vor fi flectate, brațele pe lângă corp, cu palmele pe sol la nivelul umerilor: se vor ridica antebrațele și cu palmele de pe sol.

Execițiul 10 —În poziție „patrupedă", brațele și coapsele vor fi perfect la 90°: se va cifoza la maxim posibil toată coloană, se va menține poziția, apoi se lordozează — se va repeta.

F. Tratamentul balneologic

Sunt indicate urmǎtoarele stațiuni balneo-climaterice: Ocna Mureș, Slǎnic Moldova, Bǎile Felix, Bțile 1 Mai, Lacul Sǎrat, Sarata Monteoru, Bǎile Herculane, Eforie Nord, Mangalia, Pucioasa, Techirgol, Sovata, Sângiorgiu de Mureș, Bazna, Ocna Sibiului, Vatra Dornei, Bǎile Govora, Cǎlimǎnești, Cǎciulata, Ocnele Mari.

Concluzii:

Tulburările de statică vertebrală se pot produce datorită deficiențelor funcționale nepatologice ale ortostatismului, numindu-se și vicii de postură sau pot fi patologice în urma unor infecții cu TBC, abcese intervertebrale sau datorită spondilitei anchilozante.

Tulburările de statică vertebrală se mai numesc deviații, acestea fiind: cifoze, scolioze și lordoze. Ele pot fi de trei feluri:

funcționale și se pot corecta;

patologice, se pot corecta;

congenitale, care răspund greu la corectare ( spate plat, deformări de rahitism ).

Cifoza este o deviație exagerată a coloanei vertebrale, în plan sagital, printr-o exagerare a curburilor normale ale acesteia, cu o convexitate a curburii orientată posterior.

Formele cifozei:

Forma juvenilǎ;

Forma senilǎ;

Forma intermediarǎ.

Factorii de risc al cifozelor sunt:

factorii genetici: predispoziție familialǎ;

factori metabolici, care pot altera formarea țesutului ce constituie scheletul de rezistențǎ al corpilor vertebrali în anumite boli;

factori de deficiențǎ a sistemului de echilibru;

Asimetrii constitutionale;

factorul biomecanic, prezent în evoluția tuturor deformațiilor vertebrale;

procesul de creștere a organismului contribuie în mod esențial la evoluția tuturor deformǎrilor vertebrale.

Simptomele cifozelor sunt:

durere, ce apare pe apofizele spinoase ale vertebrelor, la nivelul curburii Aceasta se va resimți la palpare, dar mai ales la percuție

durerea în coloana vertebralǎ este însoțitǎ, întotdeauna, de contracture mușchilor lungi ai spatelui și de o oarecare rigiditate în mișcǎri;

cifoza se va asocial cu o hipotonie a musculaturii spatelui și a abdomenului, frecvent asociindu-se cu piciorul plat;

pacienții vor avea umerii cǎzuți anterior și omoplați în aripioare;

agravarea continuǎ a deviațiilor vertebrale antreneazǎ tulburǎri respiratorii și cardiac

Diagnosticul cifozei se bazeazǎ pe urmǎtoarele criterii: examenul obiectiv, examenul radiologic, RMN.

Tratamentul igieno-dietetic la cifoze este:

igiena corporalǎ,a îmbrǎcǎmintei și a locuinței;

alimentație bogatǎ în proteine și sǎruri minerale ;

regim de odihnǎ adecvat (pe pat tare);

viața în aer liber, cu multǎ mișcare, curǎ heliomarinǎ, sport (înot, volei, gimnasticǎ,etc.);

menținerea unei poziții (posturi) corecte a trunchiului;

corectarea tulburǎrilor de staticǎ, susținerea corectǎ a platfusului

Scolioza este o deformare lateralǎ în forma literei ,,S" și ,,C" fiind caracterizatǎ de asimetria celor douǎ hemitorace.

Scoliozele pot fi împǎrțite în douǎ grupe: scolioze funcționale și structural.

Scoliozele funcționale sunt:

atitudinea scolioticǎ;

scolioza profesionalǎ și din tulburǎri de auz și vedere;

scolioza staticǎ;

– prin asimetrie de bazin (redoare a șoldului);

– prin ascensionarea congenitalǎ a omoplatului;

– prin inegalitatea membrelor inferioare

scolioza antalgicǎ (sindromul vertebral din discopatia vertebralǎ)

Scoliozele structurale:

Scolioza congenitalǎ:

– cu malformații vertebrale asimetrice;

– fǎrǎ malformații vertebrale

Scolioza apǎrutǎ în cursul creșterii:

– afectiuni genetice;

– afectiunile musculare (miopatiile): distrofiile musculare, sindroamele miotonice, miopatiile congenitale, miopatiile metabolice;

– afectiunile neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrala infantila;

– rahitismul.

Scoliozele secundare unor afectiuni dobandite:

– osoase: traumatisme(fracturi-luxatii), costectomii, toracoplastie, laminectomie

– neurologice: poliomielita, tumorile vertebro-medulare, siringomielita, scoliozele tetanice, neurofibromatoza

Scoliozele idiopatice(esentiale): cele mai frecvente(75%):

– scolioza infantila( între 0-3 ani);

– scolioza juvenila( între 3-14 ani);

– scolioza adolescentilor ( mai frecventă după pubertate);

– scolioza idiopatica a adultului (posibil debut in adolescenta).

12. Existǎ trei grade de scoliozǎ:

Scolioza de gradul I;

Scolioza de gradul II;

Scolioza de gradul III.

Criteriul de susținere a diagnosticului în scoliozǎ cuprinde: examenul clinic și examenul radiologic.

Tratamentul medicamentis în scoliozǎ este:

Administrarea de antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonǎ, aminofenazinǎ, aspirinǎ);

Administrarea de antialgice;

Administrarea de decontracturante, acestea având rol de relaxare a musculaturii ale cǎrei contracții pot genera deformǎri ale coloanei;

Administrarea de cortizon în funcție de stadiul evolutiv;

Administrarea calciului și clorocalcinei;

Se mai prescriu vitamine de tip D, B și de asemenea vitamina C.

Lordoza este o deviație a coloanei lombare produsă prin înclinarea bazinului înainte, cu o exagerare va curburii fiziologice lombare.

Forme clinice ale lordozei sunt:

a. lordoza statică (profesională) poate apare și în cazuri patologice și poate fi întâlnită la bolnavii cu cifoză, cu pelvisul basculant posterior precum și la femeile obișnuite sa poarte tot timpul tocuri inalte

b. lordoza dinamică apare în bolile neurologice, rahitism, tumori, tulburări digestive.

c. Lordoza fixă întâlnită la adolescenți sau în urma unor traumatisme.

17 Tratamentul în lordozǎ cuprinde: tratament profilactic, tratament mediamentos și tratament ortopedic.

Efectele hidrotermoterapia în cifozǎ:

analgetic;

hiperemiant;

hipertermie locală și sistemică;

creșterea elasticității țesuturilor.

19. Rolurile electroterapiei în cifozǎ sunt :

de a reduce retracțiile și contracturile musculare, prin încǎlzirea profundǎ a regiunii (diadinamici, ultrasunete) ;

de a asupliza musculatura și ligamentele retractate și sclerozate (ionizǎrile cu iodurǎ de potasiu 4-5%, ultrasunetele cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazona) ;

limitează efectele dureroase sau pe cele anchilozele în artroze secundare.

20. Masajul are următoarele efecte:

Acțiuni la nivel local:

de calmare și îndepărtare a durerilor nevralgice din oase, articulații și mușchi;

de a înlǎtura lichidele interstițiale de stază, accelerând procesul de resorbție ce va duce la eliminarea lor din regiunea masată;

hiperemiantǎ localǎ, cu îmbunǎtǎțirea circulației locale ce se va manifesta prin înroșirea și încǎlzirea tegumentului unde se aplică masajul;

Acțiuni generale:

îmbunătățește activitatea aparatului respirat;

activează circulația generală a sângelui;

va genera o acțiune favorabilă asupra stării generale a bolnavului prin îmbunătățirea somnului și îndepărtarea oboselii musculare;

creșterea metabolismului bazal;

Tonifierea musculaturii prin mărirea contractibilității musculare datorită acțiunii mecanice a frământării și tapotamentului;

O acțiune reflexogenă asupra organelor interne;

Masajul în cifozǎ se face prin: netezire, frǎmântare, geluirea, fricțiunile, tapotament și apoi netezirile de încheiere.

Kinetoterapia în cifozǎ cuprinde exerciții pentru mobilizarea coloanei vertebrale și anume:

Din poziția de decubit dorsal, membrele inferioare fiind flectate și bratele întinse lateral, se duc genunchii la piept și se revine la poziția de plecare;

Din poziția șezând, înclinǎri laterale și rotiri ale trunchiului;

Din poziție cvadrupedǎ, ridicarea în extensie maximǎ a membrelor inferioare (pe rând), în același timp cu o flectare a membrului superior de la cot;

Din poziție cvadrupedǎ, bolnavul aruncǎ brațele brusc înainte și lateral;

Din decubit ventral, ridicare a capului și trunchiului, se schimbă poziția membrelor superioare pentru gradarea efortului ( sub bărbie, umăr, ceafă, pe lângă corp ) .

În poziția de decubit ventral bazinul aflat la marginea patului, membrele inferioare atârnând, se vor face fac extensiile din șold, genunchii fiind întinși;

Cu un baston în mâini, din poziția „în genunchi", se va face o redresare completă a trunchiului, cu extensia brațelor și cu menținerea acesteia pentru câteva secunde.

Principalele efecte urmǎrite prin aplicarea programelor de terapie ocupaționalǎ în cifoză sunt:

Mobilizare a unor articulații și creștere a amplitudinii mișcărilor în aceste articulații;

Dezvoltare a forței musculare;

Restabilire a echilibrului psihic.

Tratamentul balneologic în cifoză are în vedere următoarele obiective:

Încetinire a procesului degenerativ;

O îmbunătățire a circulației locale și a celei generale;

Ameliorare sau menținere a mobilității articulare, precum și menținerea forței musculare.

În scoliozǎ hidrotermoterapia se face prin: baia kinetoterapeuticǎ, bǎile de luminǎ, bǎile cu aer cald, împachetarea cu nǎmol.

Electroterapia în scoliozǎ cuprinde: galvanzarea transversal, curenții diadinamici, curenții interferențiali și ultrasunetele.

În scoliozǎ kinetoterapia urmǎrește echilibrarea musculaturii paravertebrale și a bazinului. În general sunt eficiente exercițiile simetrice, angajând abductorii și adductorii coapsei, ca și mușchii paravertebrali lombari, vizând mai ales sǎ îi creeze pacientului simțul poziției corecte a bazinului și sǎ tonifice mușchii care asigurǎ echilibrarea acestuia.

Principalele efecte pe care le urmǎrim prin aplicarea terapiei ocupaționale în scoliozǎ sunt:

mobilizarea unor articulații și creșterea amplitudinii mișcǎrilor;

dezvoltarea forței musculare;

restabilirea echilibrului psihic.

29. Pacientul cu scolioză va putea beneficia de tratamentul balneofizical în stațiunile care sunt profilate pe tratarea unor afecțiuni ale aparatului locomotor (Techirghiol, Felix, Mangalia, Eforie Nord, etc.), unde se asociază factorii naturali (apele minerale, nǎmol terapeutic, climatul) este benefica și, împreunǎ cu o serie deprograme de kinetoterapie potrivite, vor contribui la recuperarea funcționalǎ.

În lordozǎ hidroterapia este folositǎ singurǎ doar în scop sedativ sub forma hidrotermoterapiei – bǎi generale cu apǎ termalǎ.

În lordozǎ kinetoterapia cuprinde: ameliorarea posturii, creșterea flexibilității coloanei, creșterea forței musculare 

Bilbliografie

Albu Roxana Maria, Anatomia și fiziologia omului, Editura Corint, București 1996

Ionescu Ruxandra, Compediu de reumatologie, Editura tehnicǎ, București 1999;

Kiss Iaroslav, Fiziokinetoterapie și recuperare medicalǎ, Editura Medicala, București 1999;

Nica Adriana, Compendiu de medicinǎ fizicǎ și recuperare, Editura Universitarǎ Carol Davila, București, 1998;

Popescu Eugen, Reumatologie, Editura Național, București, 1997;

Rǎdulescu Andrei, Electroterapie,Editura Medicalǎ, București, 1999;

Sbenghe Tudor, Recuperarea medicalǎ a sechelelor postraumatice ale membrelor, Editura Medicalǎ, București, 1981;

Sbenghea Tudor, Recuperarea medicalǎ la domiciliul bolnavului, Editura Medicalǎ, București, 1996;

Sbenghe Tudor,Kinetoterapia profilacticǎ terapeuticǎ și de recuperare,Editura Medicalǎ București, 1998.

Bilbliografie

Albu Roxana Maria, Anatomia și fiziologia omului, Editura Corint, București 1996

Ionescu Ruxandra, Compediu de reumatologie, Editura tehnicǎ, București 1999;

Kiss Iaroslav, Fiziokinetoterapie și recuperare medicalǎ, Editura Medicala, București 1999;

Nica Adriana, Compendiu de medicinǎ fizicǎ și recuperare, Editura Universitarǎ Carol Davila, București, 1998;

Popescu Eugen, Reumatologie, Editura Național, București, 1997;

Rǎdulescu Andrei, Electroterapie,Editura Medicalǎ, București, 1999;

Sbenghe Tudor, Recuperarea medicalǎ a sechelelor postraumatice ale membrelor, Editura Medicalǎ, București, 1981;

Sbenghea Tudor, Recuperarea medicalǎ la domiciliul bolnavului, Editura Medicalǎ, București, 1996;

Sbenghe Tudor,Kinetoterapia profilacticǎ terapeuticǎ și de recuperare,Editura Medicalǎ București, 1998.