Traseologia Teoria Criminalistica Privind Urmele Infractiunii

TRASEOLOGIA – TEORIA CRIMINALISTICĂ PRIVIND

URMELE INFRACȚIUNII

CUPRINS

INTRODUCERE

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND TRASEOLOGIA CRIMINALISTICĂ

Apariția și dezvoltarea teoriei traseologiei criminalistice

Noțiunea de urmă în doctrina criminalistică

Clasificarea contemporană a urmelor în știința criminalistică

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR TRASEOLOGICE ȘI

ROLUL LOR ÎN ACTIVITATEA DE DESCOPERIRE ȘI CERCETARE A

INFRACȚIUNILOR

Etapele de lucru cu urmele infracțunii

2.2. Metode și procedee de descoperire a urmelor infracțiunii

2.3. Reguli criminalistice de fixare și ridicare a urmelor infracțiunii

2.4. Cercetarea criminalistică a urmelor în condiții de laborator

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1. Analiza dos. penal privind furt calificat din apartamentul cet. K. J

Anexa 2. Raport de constatare tehnico-științâifică dactiloscopică

INTRODUCERE

Actualitatea problemei abordate. Infracțiunea prezintă totdeauna eveniment al trecutului, indiferent de faptul cât timp a trecut după comiterea ei – o oră, o zi, o săptămână sau un an, de aceia ea poate fi cunoscută doar prin studierea urmelor, amprentelor și imaginilor, lăsate de eveniment pe diferite obiecte a lumii înconjurătoare sau în memoria oamenilor. Anume urmele poartă în sine informație ce permite a reconstitui toate împrejurările și particularitățile faptei. Această teză axiomatică a și determinat acel loc central, pe care îl ocupă în criminalistica modernă traseologia – teoria privind noțiunea de urmă, mecanismul apariției, depistării, fixării, ridicării și utilizării lor în activitatea de aflare a adevărului.

Problema teoriei privind urmele, a colectării și folosirii lor în procesul de investigare a infracțiunilor este una fundamentală în doctrina criminalistică, dar și în știința dreptului procesual penal, rămînând în permanență actuale toate aspectele ei teoretice și practice. Însăși noțiunea de urmă în înțelesul ei cel mai general suscită discuții pe paginile literatuii de specialitate.

De notat că cunoștințele despre urme au servit la descoperirea infracțiunilor încă din timpurile străvechi, însă pe parcursul dezvoltării științei criminalistice aceste cunoștințe s-au lărgit pe baza progresului științific, ceea ce oferă un diapazon mai larg de aplicare a lor în soluționarea cazurilor penale. În prezent se fac încercări de a adapta descoperirile altor științe ce se ocupă de studierea anatomiei omului, fenomenelor fizice, chimice etc. la necesitățile criminalisticei, care țin de cercetarea urmelor infracțiunii, identificării persoanelor implicate în săvîrșirea ei. Însă, cu toate acestea, încă mai există divergențe între savanții criminaliști în cea ce privește noțiunea, clasificarea urmelor, pînă cînd și în modalitățile de procesare a urmelor. Luînd în vedere importanța urmelor în cercetarea infracțiunilor, necesitatea cunoașterii legităților de formare a lor pentru elaborarea metodelor și procedeilor administrării acestora în vederea aflării adevărului într-un proces penal, am efectuat cercetările sub aspect teoretic a acestei teme după sursele literaturii de specialitate.

Scopul și obiectivele proiectului. Scopul tezei prezintă studierea publicațiilor științifice, a manualelor criminalistice privind descoperirea și ridicarea multiplelor urme ale infracțiunii și formularea unor concluzii și propuneri practice adresate organelor de urmărire penală dar și experților-criminaliști care analizează urmele ridicate de la fața locului în cadrul expertizelor judiciare. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a prezenta apariția și dezvoltarea teoriei traseologiei criminalistice; – a formula noțiunea de urmă în doctrina criminalistică; – a expune clasificarea contemporană a urmelor în știința criminalistică; – a defini etapele de lucru cu urmele infracțunii; a caracteriza metodele și procedele de descoperire a urmelor infracțiunii; – a developa regulile criminalistice de fixare și ridicare a urmelor infracțiunii; – a discuta problematica cercetării criminalistice a urmelor în condiții de laborator.

Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare a fost bazată pe lucrările savanților precum Berceșan V., Doraș S., Golubenco Gh., Belkin R., Krâlov I., Granovschi G. ș.a. A fost folosită metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective, utilizate alte metode: logico-juridice, istorice, analitice, de drept comparat, statistice ș.a. Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1], ale Codului penal [3] și Codului de procedură penală în vigoare [2], Legea Republicii Moldova “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale” nr.1086-XIV din 23.06.2000 [4], Legea R. privind statutul ofițerului de urmărire penală Nr.333 adoptată la 10.11.2006 [5].

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a literaturii de specialitate privind traseologia criminalistică, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare, în opinia autorului va optimiza aplicarea urmelor traseologice în practica de urmărire penală, privind descoperirea și cercetarea infracțiunilor. Conținutul lucrării și modul de expunere, credem, permite utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, masteranzilor dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea profesională de combatere a criminalității.

Sumarul compartimentelor proiectului

Primul compartiment este consacrat cercetării noțiunilor generale ale teoriei criminalistice despre urme. În acest capitol analizez procesul de dezvoltare a teoriei criminalistice despre urme, părerile diferitor savanți în ceea ce privește accepțiunea criminalistică despre urme și clasificarea lor. Sunt descrise problemele actuale legate de aplicarea urmelor în cercetarea infracțiunilor și reglamentarea lor procesuală. La fel, reflectez necesitatea definirii unei noțiuni concrete privind urmele ifracționale și clasificarea acestora, cunoașterea cărora ar determina direcțiile de cercetare a lor, prezentând o importanță pentru organele de urmărire penală.

În compartimentul doi am descris rezultatele cercetărilor efectuate în vederea stabilirii etapelor de lucru cu urmele în procesul cercetării infracțiunilor. Aceste rezultate sunt obținute în urma studierii literaturii de specialitate, care la momentul actual mi-a permis să developez conținutul lor în patru paragrafe, unde descriu în linii generale etapele de lucru cu urmele, acordând o atenție mai detaliată asupra regulilor generale de descoperire, fixare și ridicare a lor, etapele examinării științifice în cadrul expertizelor de laborator și rolul acestora în combaterea criminalității.

1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND TRASEOLOGIA CRIMINALISTICĂ

1.1. Apariția și dezvoltarea teoriei traseologiei criminalistice

Teoria criminalistică despre urme s-a dezvoltat în baza practicii judiciare înnaintate și folosirii procedeelor științifice, mijloacelor și metodelor de descoperire, păstrare, fixare și cercetare a urmelor [22, p.305]. Dezvoltarea științei și tehnicii au transformat succesele întîmplătoare de aplicare a urmelor în descoperirea infracțiunilor în niște legități.

Organul de urmărire penală, de regulă nu-și pune întrebarea cum au apărut și s-au dezvoltat mijloacele și procedeele tactice, folosite de către el în lucrul cu urmele. Cîteodată acestea i se par chiar simple. Însă calea de dezvoltare a acestei teorii a fost lungă și complicată.

Urmele de picioare ale omului încă din antichitate erau folosite în activitatea de urmărire a infractorilor [6, p. 65]. Aceasta era posibil datorită simplității relative de descoperire a acestora cu ochiul liber. Dar urmele descoperite se cerea să fie fixate. Mijloace de fixare a urmelor pînă în viacul XIX nu se cunoașteau. Cea mai detaliată descriere în procesul verbal de cercetare la fața locului a urmelor nu permitea să fie reconstituit imaginar aspectul și conținutul ei. Așa o descriere a urmelor inevitabil depinde nu numai de proprietățile obiective ale urmei descrise, dar și de capacitățile persoanei care efectuiază descrierea. Prin aceasta și se explică necesitatea de a găsi metode tehnice de fixare a urmelor, care ar permite de a fixa imaginea lor în mod obiectiv. De aici paralel cu descrierea au început inițial să fie aplicate și măsurările acestora. După inventarea aparatelor de fotografiat a apărut posibilitatea fixării acestor urme printr-o imagine fotografică. H. Gross recomanda, ca fixarea imaginii prin fotografiere să fie efectuată înaintea ridicării urmelor ce prezintă pericolul deteriorării lor [25, p.426].

La mijlocul viacului XIX a apărut ideia despre modelarea urmelor de adîncime, adică posibilitatea ridicării lor prin mulare. Primul pas în această direcție a fost făcut de către francezul Ghiughulen în 1850, care a propus ca urmele de picioare să fie ridicate, prin aceasta presupunîndu-se și fixarea lor, cu ajutorul stearinului topit, ce prezintă o substanță în stare solidă – praf, care se topește și devine lichid la o temperatură de 1000. Cu toate că metoda de fixare a urmelor propusă de Ghiugulen era recomandată în toată literatura de specialitate pînă la începutul viacului XX, nu a primit o largă aplicare în practică din cauza că era o metodă foarte complicată și pe lîngă aceasta nu dădea întotdeauna rezultate pozitive. Mai simplă și mai efectivă a fost metoda de fixare a urmelor de picioare propusă de către medicul rus A.Ă. Borhman în 1867, care presupunea fixarea și ridicarea urmelor prin mulaje de gips, metodă aplicată și în zilele noastre [27, p.87].

În Rusia mulajele din gips au început să figureze în calitate de probe abia la sfârșitul sec. XIX. Funcțiile de experți în timpul cela îl îndeplineau jurații, care admiteau sau respingeau ca probe mulajele de gips ale urmelor fixate la fața locului.

O largă dezvoltare a teoriei despre urmele de picioare a avut loc în țara noastră în perioada URSS, fiind membră a acestei uniuni. Însă în prima perioadă de existență a URSS această dezvoltare era lentă, deoarece în această perioadă se acorda o mare atenție implementării în practica organelor judiciare și de anchetă a recomandărilor, care corespundeau progresului științific și tehnic în perioada ceea. Un aport considerabil în dezvoltarea teoriei criminalistice despre urme lau adus criminaliștii sovietici I. N. Iakimov [31], Gr. L. Granovskii [24], B. I. Șevcenko[29] ș.a. În această perioadă a fost cercetate problemele mecanismului formării urmelor, prelucrate bazele clasificării urmelor [21, p.84].

O altă categorie de urme, care au format obiectul teoriei criminalistice despre urme, este teoria despre urmele papilare. Primii pași în formarea acestei teorii iau făcut biologul italian Marcelo Malipigi (1628-1694) și biologul remarcabil ceh Ian Evanghelist Purchinje (1787-1869) [11, p.14].

În anul 1986 Marcelo Malipigi pentru prima dată a argumentat științific liniile papilare ale degetelor mînilor. Examinîndu-le la microscop, el a observat pe crestele papilare și poziția porilor amplasați pe aceștea.

Cu toate că mulți savanți aminteau în operele sale despre liniile papilare, nimeni pînă nu s-a interesat de particularitățile desenelor formate de acestea și n-a încercat să le clasifice. Ian Evanghelist Purchinie a făcut această clasificare în disertația sa “ Despre cercetarea fiziologică a organilor vizuale și consrucției pieli”.

În continuare o contribuție considerabilă în dactiloscopie au avut cercetările efectuate de către Henri Faulds, medic în unele din spitalele din Tokio, Japonia. Ca rezultat al acestor cercetări nu numai că a elaborat metode de identificare a infractorului, dar chiar și a descris două exemple de aplicare a acestor metode în practică ce au dat rezultate pozitive în identificarea persole la microscop, el a observat pe crestele papilare și poziția porilor amplasați pe aceștea.

Cu toate că mulți savanți aminteau în operele sale despre liniile papilare, nimeni pînă nu s-a interesat de particularitățile desenelor formate de acestea și n-a încercat să le clasifice. Ian Evanghelist Purchinie a făcut această clasificare în disertația sa “ Despre cercetarea fiziologică a organilor vizuale și consrucției pieli”.

În continuare o contribuție considerabilă în dactiloscopie au avut cercetările efectuate de către Henri Faulds, medic în unele din spitalele din Tokio, Japonia. Ca rezultat al acestor cercetări nu numai că a elaborat metode de identificare a infractorului, dar chiar și a descris două exemple de aplicare a acestor metode în practică ce au dat rezultate pozitive în identificarea persoanei [11, p.15].

Ocupându-se de studierea antropologiei și fiziologiei, Frensis Galton în jurul anului început cercetarea desenelor papilare din punct de vedere biologic [19, p.138]. În rezultatul lucrărilor efectuate a reușit să argumenteze științific posibilitatea folosirii impresiunilor digitale în scopurile criminalisticii. În anul 1982 în Moscova (Rusia) pe larg se aplica amprentarea unor categorii de persoane de către organele de urmărire penală, în așa mod ținând evidența infractorilor periculoși. Această au început să practice și în Kiev în 1903. În anul 1912 în judecătoria județului Peterburg din Rusia, s-a efectuat prima expertiză dactiloscopică care s-a bucurat de succes. După acest caz expertiza dactiloscopică a fost aplicată mai des. În anul 1913 în judecătoria județeană Chișinău în baza concluziei expertizei dactiloscopice jurații au emis verdictul “Vinovat” în privința cet. Snegurov, învinuit în săvârșirea unui furt din apartament [27, p.26]. Expertizele dactiloscopice efectuate la începutul existenței URSS nu se deosebeau prin nimic de cele efectuate peste hotarele ei. În perioada anilor 1914-1916 au fost efectuate 136 expertize dactiloscopice, însă o mare parte din acestea dădeau rezultate negative. Cauzele acestora, lucrătorii cabinetelor de expertiză le vedeau în:

1. calitatea rea a urmelor papilare ridicate de la fața locului expediate pentru expertiză;

2. expedierea modelelor de comparație necalitative, obținute de la persoanele bănuite.

Pe lîngă acestea neajunsuri, experții își puneau întrebarea referitoare la numărul indicilor particulari, care trebuie să existe în două amprente pentru ale considera ca provenente de la același degete.

Însă teoria dactiloscopiei criminalistice nu s-a limitat numai la identificarea persoanelor după urmele papilare. O mare contribuție în dezvoltare acestei teorii au avut lucrările savanților criminaliști sovietici P. S. Semenovski, T. D. Gladkovâi, G. A. Țimacuridze, savantul criminalist român Valentin Sava ș.a. În aceste lucrări au fost soluționate întrebările ce țin de mecanismul de formare a urmelor, metodele de descoperire și cercetare a lor etc. [după 21, p.63].

Folosirea urmelor în descoperirea și cercetarea infracțiunilor nu putea avea loc fără clarificarea forței probatorii a acestora, fără reglamentarea procesuală, fără rezolvarea întrebărilor ce țin de tehnica și tactica lucrului cu ele. Încă din lucrările timpurii (sec.XVIII-XIX) ale procesualiștilor se acorda o mare atenție urmelor. Examenând teoria corpurilor delicte, profesorul A. Jireaev special s-a oprit la importanța forței probatorie a urmelor. Menționînd, că în unele legislații, de exemplu în codul Bavarian (anul 1813), se admitea concluzia despre prezența inculpatului la fața locului reeșind din prezența urmelor de picioare descoperite în acel loc, A. Jireaev comenta acestea în așa mod: “ Circumstanțele, recunoscute în acest caz ca corpuri delicte împotriva învinuitului, în ceea ce privește prezența lui la locul crimei în momentul săvârșirii ei, reflectă în așa măsură legătura cauzală cu fapta cercetată, încât aproape că pe deplin poate înlocui declarațiile martorilor oculari despre acest fapt”[după 27, p.44].

O atenție deosebită a început să fie acordată urmelor după jumătatea sec. XX. Către această perioadă mai des au început să apeleze la metodele științifice de cercetare a urmelor. Însă pînă la urmă în perioada cuprinsă între mijlocul sec. XIX începutul sec. XX nu numai lipsea o clasificare științifică a urmelor, sistema lor, dar și n-a fost complect cunoscut mecanismul de formare și importanța informațională a acestora.

În cea ce privește reglementarea procesuală a urmelor, încă în anul fost determinată natura lor pocesuală. În art. 70 al CPP URSS era menționat: “Corpuri delicte sunt: obiectele, care au servit la săvârșirea infracțiunilor, au păstrat pe sine urmele infracțiunii sau care au constituit obiectul acțiunilor infracționale ale învinuitului, precum și alte obiecte și documente, care pot servi ca mijloace de descoperire a infracțiunii și identificării vinovaților.” [27, p.45]. În aceeași redacție erau definite corpurile delicte și în art. 66 al CPP URSS, adoptat la 15 februarie 1923. În așa mod, legea procesuală împărțea corpurile delicte în patru grupe, una dintre care era urmele infracțiunii. Savantul criminalist rus P.I. Liubinskii comenta acet articol astfel : “a treia grupă a corpurilor delicte o constituia urmele infracțiunii, adică acelea modificări ale mediului produse de infracțiune, după care se poate stabili circumstanțele în care s-a săvârșit infracțiunea și persoana infractorului. Urmele lăsate de către infractor sau infracțiune, pot fi o varietate considerabilă: semnalmentele unei deteriorări, pete de sânge, poziția cadavrului etc. În ultimul timp o importanță deosebită au căpătat-o urmele, care sunt mai puțin vizibile dar cu toate acestea avînd o forță probatorie înaltă: urmele papilare, fibre de păr etc. Urma greu recepționată de către organele vizuale și de simț ale omului poate fi descoperită prin aplicarea anumitor metode speciale. De exemplu, descoperirea urmele de miros cu ajutorul cânelui nu poate fi o probă de sine stătătoare, dar o metodă de descoperire a urmelor de miros a infractorului, care nu poate fi nemijlocit recepționată de către om”[după 28, p.26].

Din cele spuse urmează că ca urme pot fi considerate un șir întreg de corpuri delicte, ce mărturisesc despre modificările infractorului produse în legătură cu acțiunile sale ilicite. Din punctul acesta de vedere chiar și mirosul îl atribuie la corpuri delicte, cu toate că descoperirea lui este posibilă numai cu ajutorul cânelui. Natura procesuală a urmelor în starea lor naturală nu era pusă la îndoială în perioada acesta, însă multe urme nu pot fi păstrate în starea lor naturală cum au fost descoperite la fața locului și apare necesitatea de a ridica copiile acestora prin diferite metode. Despre natura procesuală a acestor copii legea nimic nu spunea, iar literatura de specialitate trata această problemă diferit. Unii autori le considerau ca corpuri delicte, alții negau aceste afirmații, iar unii le considerau ca niște probe indirecte. După părerea savantului rus M.A. Celițov, esența corpurilor delicte trebuie de lărgit: ”Corpuri delicte urmează a fi considerate mulajele, impresiunile și înregistrările efectuate prin intermediul fotografierii, prin metode mecanice și alte metode, ce asigura precizia reproducerii acestora”[după 27, p.83]. Savantul rus I.D.Perlov considera, că în calitate de corpuri delicte pot fi în anumite cazuri nu numai originalele dar și copiile acestora. Acesta se referă numai la acelea cazuri, care nu puteau fi păstratrate în starea lor inițială pînă la momentul începerii dezbaterilor judiciare ale cazului penal. Autorul în legătură cu aceasta pune două condiții: 1) copiile să fie efectuate pe cale științifică, ce asigură o reproducere precisă a originalului; 2) respectarea la efectuarea copiilor a tuturor cerințelor procesuale. După părerea lui dacă sunt respectate aceste cerințe, e clar că aceste copii pot fi considerate corpuri delicate cu forță probatorie într-un caz penal”[după 26, p.153].

După părerea savantului rus V. D. Arseniev mulajele urmelor de picioare, amprentelor degetelor mânii ș.a. trebuiesc atribuite la documente deoarece prezintă niște obiecte a lumii materiale, artificial fixând informația despre anumite fapte. Însă aceste afirmații au fost supuse criticii în presa rusă și nu a fost recunoscută”[după 38, p.144].

Majoritatea savanților criminaliști erau mai mult de părerea, că totuși copiile ridicate de pe urmele descoperite la fața locului mai corect va fi să aparțină categoriei probelor indirecte.

Explicând esența probelor indirecte și caracterizând forța lor probatorie savantul rus M. P. Șalamov scria: “Corp delict indirect este un obiect, pregătit în corespundere cu prevederile legale de către anchetator sau expert pentru reflectarea acelor proprietăți, stări, calități a obiectului importante pentru cauza cercetată, care din anumite motive obiective nu poate fi ridicat și prezentat judecății în calitate de corp delict. Ca exemplu ne poate servi urmele de picioare lăsate pe zăpadă descoperite la fața locului nu poate fi păstrate, deacea de pe această urmă se va face mulajul din gips care va reda relieful acestea cu toate caracteristicile sale generale și individuale. Acest mulaj și va fi un corp delict indirect. Aici trebuie de menționat că ridicarea urmei de picioare prin mulajul de gips trebuie efectuată strict în conformitate cu metodele științifice, cu respectarea tuturor cerințelor procesuale” [după 27, p.41].

Urmele pot să dea o oarecare informație numai în rezultatul unor cercetări a acestora. La baza cercetării urmelor stă metoda comparativă de examinare a urmelor, folosirea căreia necesită modele de comparație, necesare pentru obținerea unor concluzii obiective. Dreptul ofițerului de urmărire penală de a obține modele de comparație reiese din art. 154 CPP a Republicii Moldova unde se scrie: «Organul de urmărire penală este în drept să dispună ca bănuitul sau învinuitul să prezinte o scriere cu mâna proprie sau alte probe necesare pentru comparație» [2].

Organul de urmărire penală are, de asemenea, dreptul ca martorul sau partea vătămată să prezinte o scriere cu mâna proprie sau alte probe grafice de comparație, dar numai în cazul când trebuie să se verifice, dacă aceste persoane n-au lăsat urme la locul unde s-a petrecut evenimentul s-au pe corpurile delicte.

Problema atribuirii modelelor de comparație la corpurile delicte, a apărut odată cu necesitatea prezenței acestora pentru a face o concluzie obiectivă în lămurirea unor întrebări ce țin de identificarea infractorului sau lămurirea unor circumstanțe în care a fost săvârșită infracțiunea.

Unii savanți ruși ca G.B. Karnovici, considerau modelele de comparație ca corpuri delicte, fiind niște obiecte ce pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiunii, identificarea vinovaților. Alții, precum savantul rus N.A. Selivanov le considera ca niște mijloace tehnice auxiliare, care de sine stătător nu au nici o forță probatorie, pe care o are doar rezultatul cercetării lor și comparării cu corpurile delicte. Negarea forței probatorii ale modelelor de comparație însă nu înseamnă negarea rolului pe care îl are în procesul aflării adevărului într-un caz penal. Totuși ele au rolul său într-un proces penal, însă el are un caracter auxiliar, și nu unul desinestătător [după 27, p.43].

Teoria criminalistică despre urme tradițional se numea prin termenul "Traseologie" pentru prima dată a fost folosit de către savantul sovietic M. N. Ghernet în anul 1936. În compartimentul numit Traseologie. Urmele infracțiunii M. N. Ghernet a inclus și literatura, destinată urmelor în sensul său larg, atît și în sensul îngust al cuvîntului) [după 27, p.48]. În prezent tzraseologia se consideră ca un compartiment al tehnicii criminalistice, ce are drept scop studierea urmelor obiectelor materiale, ce au legătură cauzală cu evenimentul cercetat; mecanismul lor de formare; mijloacele și metodele de descoperire, fixare, examinare și folosire în scopul descoperirii, cercetării și prevenirii infracțiunii.

Cu dezvoltarea bazei tehnico-științifice a criminalisticii obiect al studierii au mai devenit și alte categorii de urme, cum sunt urmele olfactive, microurmele și chiar “amprentele genetice ale omului”[7, p.361]. Deci, în final la cele expuse se observă, că teoria criminalistică despre urmele infracțiunii avea drept scop de a stabili concret ce poate fi considerat ca urmă a infracțiunii, cum pot fi ele fi folosite la cercetarea infracțiunilor, în ce condiții pot fi considerate ca probe, care ar fi fost clasificarea lor mai reușită ce ar permite cercetarea lor mai eficientă și ce rol pot să aibă acestea în procesul cercetării infracțiunii.

1.2. Noțiunea de urmă în doctrina criminalistică

Odată cu reglementarea procesuală a urmelor sau început un șir de discuții în jurul acestui termen, deoarece era necesar de stabilit concret ce este urmă, care este esența ei, pentru a o folosi într-un proces penal ca probă, în calitate de corp delict. În legătură cu aceasta a apărut necesitatea de a se defini acelea elemente ale lumii materiale, care pot fi incluse în acest termen.

În literatura criminalistică noțiunea de urmă a fost privită sub diferite aspecte. De exemplu, savantul german E. Anuschat (anul 1943) scria: "Urmă, este tot, ce un criminalist poate să recepționeze și să folosească în scopuri criminalistice" [după 27, p.44]. Reieșind din aceasta el atribuia la urme mirosul, sunetele, împrejurările caracteristice ale infracțiunii etc. Având așa părere, mulți autori includeau în categoria urmelor și schimbările stărilor psihologice ale persoanei, urmele memorie. Reieșind din așa concepție despre urme savantul german F.Merghen (1963) deosebea urme materiale și psihice [după 21, p.94]. La primele el le atribuia pe cele de sânge, papilare, de picioare etc. Urmele psihice le considera pe cele care constituiau retrăirile părții vătămate și infractorului, recepționările martorului etc. Tot el punea în discuție apartenența scrisului la urmele psihologice. El presupunea că scrisul prezintă o urmă psihică concretizată material.

Criticând viziunea lui E. Anuschat și a altor adepți ai teoriei sale despre urme în criminalistică, profesorul fostei RDG A. Kangher susținea, că o așa concepție despre urme nu este concretă și nu dă posibilitate de a separa și cerceta cea ce-i comun la toate urmele [după 21, p.96]. Numai luând în considerație mecanismul de formare a urmelor, care apar în urma interacțiunii între obiectul creator de urmă și obiectul primitor de urmă, poate să ofere această posibilitate. Importanța criminalistică a urmei după părerea D-lui constă în posibilitatea folosirii ei în identificarea obiectului creator de urmă. Bazându-se pe ideile sale despre urme A. Kangher a dat următoarea noțiune despre urmă: " Urma în accepțiunea criminalistică este reflectarea plastică negativă sau pozitivă a reliefului unei anumite părți ale obiectului de către o oarecare suprafață de contact, cu care interacționează. Această reflectare poate fi folosită la identificarea obiectelor” [după 21, p.95] Criminalistul ungar I. Kertes, la fel era de părere că trebuie de limitat noțiunea de “urmă”. El considera că acest termen de “urmă” trebuie să se limiteze numai cu cazurile reflectării formei a obiectelor creatoare de urme, referitor la urmele biologice și alte urme de caracter substanțial I. Kertes considera că ele trebuiesc numite ca “resturi de materie” [după 21, p.97]. Criteriul de separare a acestor două noțiuni servesc proprietățile anumitor obiecte, de care depinde caracterul și numărul informației criminalistice primite. De exemplu, o pată de sânge sau ulei este o urmă dacă reieșind din forma ei se stabilește direcția de deplasare, înălțimea de la care a căzut adică se stabilește mecanismul de formare a petei și o parte din mecanismul săvârșirii infracțiunii. Dar dacă informația pentru lămurirea cauzei este obținută pe calea cercetării chimice sau biologice a acestei pete de sânge atunci urma de sânge trebuie atribuită la “rest de materie” [27, p.44].

O altă viziune în cea ce privește esența termenului de “urme” a înaintat-o savantul criminalist rus I. N. Iakimov. Prin urme el înțelegea nu numai urmele ce reflectă relieful suprafeței de contact a obiectului creator de urmă, dar și acelea schimbări materiale, care sau produs în împrejurările locului infracțiunii, în mediul înconjurător și obiectele, ce au o legătură cauzală cu fapta ilicită. După cum ne mărturisește prof. Belkin R.S. în cartea sa «История отечественной криминалистики» М., 1999 [21], în 1935 I. N. Iakimov a încercat să dea o noțiune mai concretă a “urmei” în accepțiunea criminalistică: “…urma este amprenta lăsată de un obiect pe ceva, care permite de a judeca despre forma sau destinația acestuia” [31, p.114]. Din această definiție se observă că Iakimov încearcă să dea o definiție mai restrânsă a “urmei” cu toate că el continua să atribuie la urme și acelea amprente, care permit de a judeca nu despre forma obiectului creator de urmă, dar doar despre destinația lui.

De rând cu urmele reflectatoare care în special serveau în scopuri de identificare, atribuia și la urme și petele de sânge, praf și alte obiecte, descoperirea și cercetarea cărora permitea mai corect înțelegerea împrejurărilor și mecanismului evenimentului infracțional. Reieșind din aceste considerente se alcătuia capitolul, consacrat corpurilor delicte și urmelor în manualul de criminalistică editat în anul 1938 [27, p.49]. Discuțiile în jurul noțiunii de urmă a infracțiuni continuă până în prezent.

O mare parte din faptele ilicite sunt săvârșite cu prezența unui sau mai multor subiecți la locul săvârșirii infracțiunii, care prin acțiunile sale produc modificări în ambianța existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generală de urme.

Fiind într-o strânsă legătură nemijlocită cu fapta săvârșită, modificările produse ca urmare a activității infracționale a subiectului constituie elemente prețioase de multe ori unice, pentru aflarea adevărului.

În prezent în literatura criminalistică, noțiunea de urmă este prezentată în două accepțiuni: una în sens restrâns și alta în sens larg.

În sens larg, urmele sunt definite de unii autori ca „cele mai variate schimbări, care pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului”, iar de alții ca „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni”.

În sens restrâns, prin urmă se înțelege „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt obiect sau altă substanță”.

În practica criminalistică numeroasele modificări provocate în timpul săvârșirii unei infracțiuni apar sub două aspecte, ca rezultat al acțiunii fie a făptuitorului și a mijloacelor utilizate de el asupra compartimentelor structurii locului faptei, fie a diferitor părți componente ale locului respectiv asupra făptuitorului și mijloacelor pe care le folosește.

Savantul moldovean Gheorghe Golubenco, analizănd noțiunea de urmă, scrie că orice activitate ilicită presupune prezența criminalului la locul faptei și săvîrșirea de către acesta a celor mai variate schimbări în scena infracțiunii (apariția sau dispariția unor obiecte, imprimarea pe suprafața sau în masa acestora a unor amprente, modificarea poziției, stării acestora etc.) [10, p.49]. Prefacerile materiale, rezultate din activitatea infracțională a făptașului sunt cunoscute în criminalistică sub denumirea generică de urme.

De studiul lor se ocupă traseologia – ramură a tehnicii criminalistice, care studiază bazele teoretice ale mecanismului de formare a urmelor, legitățile apariției diferitelor modificări ca urmare a interacțiunii dintre făptaș, uneltele folosite de acesta și componentele cîmpului infracțional în scopul descoperirii faptei, identificării făptașului și lămuririi împrejurărilor cauzei. În continuare, el menționează că în literatura de specialitate majoritatea autorilor apreciază că noțiunea de urmă are două accepțiuni: – în sens larg – diverse semne materiale apărute la fața locului ca rezultat al comiterii unei infracțiuni; – în sens restrîns – orice manifestare remanentă, ce reprezintă structura exterioară a unui obiect pe suprafața sau în masa altui obiect [10, p.23].

Prin urmare, urmele privite în accepțiunea criminalistică, prezintă următoarele trăsături generale:

apar obligatoriu în procesul săvârșirii unei fapte penale;

crearea lor este rezultatul infracțiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii faptei;

în timp urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea valorii lor în procesul de identificare.

Reieșind din cele arătate mai sus rezultă că, în sens criminalistic, prin urmă se înțelege orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări, care exprimate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei.

Astfel, constituie urme tot cea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul infracțiunii de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălțămintea lui, de la vehiculele, armele, instrumentele sau materialele pe care le-a întrebuințat, obiecte sau fragmentele de obiecte de orice natură, abandonate sau pierdute de infractor la locul faptei, precum și tot aceea ce s-a atașat material, vizibil sau invizibil de la locul infracțiunii asupra acestuia. Totodată prin urme se înțeleg și schimbările poziționale ale obiectelor de la locul infracțiunii [18, p.221].

1.3. Clasificarea contemporană a urmelor în știința criminalistică

Necesitatea realizării unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidenței interdependențelor dintre diferitele categorii, grupe și subgrupe ale acestora conduce la utilizarea mai multor criterii de clasificare, care să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor și conținutului urmelor, calității și posibilității de utilizare a lor în procesul judiciar [32, p.118]. Calsificarea urmelor trebuie să fie științifică și tot odată simplă, deoarece această clasificare este destinată scopurilor practice, să ajute descoperirii și folosirii corecte a urmelor. Efectuarea unei așa clasificări este un proces foarte complicat, deoarece este greu de găsit așa caracteristici să fie comune pentru toate urmeler [27, p.52].

În legătură cu viziunile sale în ceea ce privește esența termenului de “Urme” toate urmele, care pot fi descoperite la locul infracțiunii I. N. Iakimov le împărțea în două grupe: a.) urmele omului; b) diferite urme.

În prima grupă erau incluse: – urmele de picioare ale omului; -Urmele papilare; -Urmele de dinți; -Urmele de unghii; – Pete de sânge; – Pete de spermă; – Păr; – Excreții.

În grupa a doua au fost incluse: – urmele de picioare a animalelor; – urmele diferitor părți rulante ale mijloacelor de transport; – urmele instrumentelor de spargere; – urmele armelor;

urme de la substanțele inflamabile și mijloacelor de aprindere;

f) urmele de falsificare și contrafacere a documentelor [27, p.47].

Din activitatea practică criminalistică și ca urmare a unor studii efectuate spre anul 1976 de către unii savanți și practicieni români a rezultat, că urmele pot fi clasificate după următoarele criterii: după factorul creator de urme, după factorul primitor de urme, după esența lor, după mărimea urmelor, după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării criminalistice.

A. În funcție de factorul creator, se disting următoarele grupe principale de urme: – urme ale omului; – urme ale animalelor; – urme ale vegetalelor; – urme ale obiectelor; – urme create de unele fenomene: incendii, explozii, catastrofe, folosirii radiațiilor, aspectul caracteristic scurtcircuitelor, semnele lăsate de scurgerile curenților de înaltă tensiune etc.

B. Potrivit factorului primitor de urme ele pot fi clasificate în:

urme primite de om – când corpul uman suferă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urmă și când contactul cu factorul creator se realizează prin intermediul procesului de percepție – memorizare;

urme primite de animale, care sunt modificări produse asupra corpului acestora (răni, intoxicații, împușcături etc.);

urme primite de vegetale – tăieturi, retezări, ruperi, urme imprimate pe suprafața plantelor (roților autovehicolului pe iarbă);

urmele primite de obiecte – modificări apărute pe acestea în urma contactului cu factorii creatori de urme.

C. După esența lor urmele pot fi:

urme formă – statice, dinamice, de adâncime, de suprafață (de stratificare, de destratificare), vizibile și invizibile, periferice, formate prin căderea diferitor substanțe de la diferite înălțimi și sub diferite unghiuri;

urme materie – produsele, substanțele sau particulele de natură anorganică sau organică apărute în procesul săvârșirii infracțiunii în urma interacțiunii subiectului cu mediul înconjurător;

urmele poziționale – ce reprezintă modificarea poziției inițiale ale obiectelor (masă răsturnată, sertar tras pe jumătate etc.).

D. După mărimea lor urmele se clasifică în:

macrourme – care pot fi examinate și percepute nemijlocit cu organele senzoriale umane – toate categoriile de urmă formă și materie;

microurme – acele urme formă și materie, mici sau foarte mici create în procesul săvârșirii infracțiunilor, pentru a căror descoperire, ridicare și examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilităților senzoriale umane sau utilizarea unor metode microanalitice.

E. După posibilitățile de identificare urmele se clasifică în:

urme ce furnizează elemente pentru lămurirea diferitor împrejurări ale săvârșirii infracțiunii;

urme care ajută la stabilirea apartenenței de grup;

urme care permit identificarea factorului creator de urmă [32, p.118-119].

Alți autori, raportându-se numai la criteriul valorii de identificare, clasifică urmele în urme indeterminante și în urme determinante. Primele pot fi de natură chimică, de natură biologică sau nebiologică (sol, vopsea, metale, etc.) și se caracterizează prin acea că nu indică relația cu autorul. Spre deosebire de această categorie de urme, urmele determinante, de natură fizică produse prin apăsare, smulgere sau frecare, conservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificarea acestea.

Trebuie de menționat și poziția criminalistului autohton Gheorghe Golubenco în această problemă. El socoate că în procesul de descoperire și cercetare a infracțiunilor se examinează trei ansambluri de urme infracționale [10, p.41-42]:

– urme-formă, care reflectă forma, dimensiunile, relieful suprafeței de contact a unui obiect imprimat pe suprafața ori în masa altui obiect (de mîini, de picioare, de dinți, de spargere etc.), sau oglindesc mecanismul apariției acestora (stropi de sînge, diferite legături și noduri etc.). Ele pot fi rezultatul apăsării, lovirii, frecării, tamponării etc. sau al unor procese termice, chimice, mecanice;

– urme-obiecte – diverse corpuri materiale cu structură și formă exterioară stabilă, apariția, starea sau spațierea cărora se poate afla într-o legătură cauzală cu fapta instrumentată (muc de țigară, cuțit, tub tras, plumb, lacăt, ciob de sticlă etc.);

– urme-materie – substanțe preponderent lichide, pulverulente, gazoase în mici cantități descoperite la fața locului, pe corpul sau pe obiectele vestimentare ale făptașului (pete de sînge, particule de praf, noroi, nisip, fibre, semințe etc.).

Privite sub aspect criminalistic, urmele apar obligatoriu în procesul comiterii infracțiunii și conțin informații ample despre incidentul consumat, preocupările făptașului și particularitățile obiectelor ce au acționat reciproc, dînd naștere urmelor și altor indici materiali de probă.

Interpretarea și examinarea preliminară a acestora oferă posibilități de stabilire a mecanismului infracțiunii, a diferitelor împrejurări privind modul de operare al făptașilor, sexul și numărul lor, unele particularități fizice și psihofiziologice ale acestora, precum și apartenența lor generică, iar în situații optime – identificarea făptașului – scopul principal al oricărei cercetări traseologice.

În procesul apariției urmelor-formă participă două corpuri. Cel care și-a imprimat structura exterioară în urmă este numit obiect creator, iar cel pe suprafața sau în masa căruia s-a format urma – obiect primitor. La formarea urmelor aceste obiecte se ating doar parțial, creînd așa-numita “suprafață de contact”, care furnizează informații despre factorul pricinuitor de urmă.

În funcție de condițiile și mecanismul de formare urmele infracțiunii se subdivizează tradițional în urme de adîncime și urme de suprafață, locale și periferice, statice și dinamice.

Urmele de adîncime (în volum) se formează din cauza deformării în profunzime a obiectului primitor. În locul de contact cu obiectul creator acesta capătă o altă formă ce reflectă construcția exterioară a părții de contact cu primul (urmă de spargere rămasă pe suprafața ușii, urmă de încălțăminte pe zăpadă, sol, nisip etc.).

Cu cît mai plastică și mai fină este structura obiectului primitor, cu atît mai fidel se imprimă microrelieful obiectului generator de urmă. Una din particularitățile urmelor de adîncime este reflectarea tridimensională (lungimea, lățimea și adîncimea) a obiectului creator în ele, fapt care permite a judeca mai amplu despre trăsăturile exterioare ale acestuia.

Urmele de suprafață – apar ca rezultat al unor modificări de suprafață (depuneri sau ridicări de substanță) pe corpurile primitoare și care practic nu schimbă forma acestora. Comparativ cu cele de adîncime, acestea reflectă două dimensiuni ale obiectului creator. În funcție de procesul formării urmele de suprafață pot fi de două feluri: urme de stratificare și urme de destratificare.

Urmele de stratificare rămîn în cazurile, în care corpul generator de urmă depune pe obiectul primitor un strat fin dintr-o substanță oarecare (urme digitale sudorale sau de sînge pe un ciob de sticlă, urme de praf pe asfalt la ieșirea unui vehicul de pe un drum de țară).

Urmele de destratificare se formează în cazul în care obiectul generator de urmă detașează (desprinde) de pe corpul primitor un strat din substanța care se află pe acesta. Spre exemplu, urmele de mîini pe pervazul unei ferestre acoperit cu un strat de praf sau proaspăt vopsit.

Urmele locale reprezintă modificări apărute pe corpul primitor în perimetrul de contact cu obiectul creator, adică acele prefaceri pe suprafața de contact a obiectelor care au reacționat reciproc (urmă de efracție pe obstacol, urmă de încălțăminte pe zăpadă, urmă lăsată de cauciucul roții mijlocului de transport etc.).

Urmele periferice – sunt acele schimbări ce iau naștere pe corpul primitor dincolo de marginile suprafeței de contact a obiectelor sub influența diverselor fenomene termice, chimice, a razelor de lumină și a altor factori degradanți (conturul unui covor sau tablou format pe peretele pe care acesta a fost atîrnat sau al unui obiect în jurul căruia s-a depus praf, zăpadă, umezeală etc.

Marea majoritate a urmelor-formă iau naștere datorită acțiunilor mecanice. În funcție de particularitățile acestor influențe, urmele pot fi divizate convențional în urme statice (amprente, urme de apăsare) și dinamice (urme de lunecare, de frecare, de tăiere, de sfredelire). În fond, orice urmă se formează ca rezultat al mișcării, și este în acest sens dinamică. Statica este un repaos, o fixitate. Orice obiect aflat pe sol, chiar imobil, se mișcă în jos sub influența greutății sale, formînd urmă în volum. Însă aceste două genuri de urme se deosebesc esențial, fapt ce justifică utilizarea convențională a expresiilor în cauză.

Urmele statice – se produc în cazurile în care momentul final al procesului de formare a urmelor se caracterizează printr-o stare de repaos, printr-o poziție statică a ambelor obiecte. În aceste urme suprafața de contact a obiectului creator își lasă ca și cum copia sa inversată după relief (dacă urma este de adîncime) și răsturnată (ca în oglindă) după aspect. Astfel, prin apăsare, unealta de spargere pătrunde la început în lemn și apoi se oprește, formîndu-se în acest mod urma statică.

Urmele dinamice se formează ca rezultat al interacțiunii a două forțe: una acționează ca și în cazul creării urmelor de apăsare, a doua – prin mișcarea pe suprafața corpului primitor. În urmele de lunecare, de tăiere, de frecare, sfredelire punctele reliefului obiectului generator nu se transmit sub formă de puncte ca în urmele statice, ci sub formă de striații, linii, șănțulețe născute de proeminențele suprafeței obiectului creator.

Urmele în traseologie pot fi clasificate și după factorul generator:

homeoscopice – toate urmele create de om (modificări, rezultate din contactul mîinilor,

picioarelor, altor părți ale corpului uman cu componentele cîmpului infracțional, resturile de natură biologică umană, urmele ce reflectă unele deprinderi ale persoanei ca subiect al activității infracționale);

mecanoscopice – urme formate prin reproducerea construcției exterioare a diferitelor unelte,

instrumente, mijloace de transport, mecanisme, precum și urmele ce reprezintă articole de larg consum (nasturi, frînghii, țigarete, cabluri, cuie etc.); urme ale animalelor (formate de gheare, copite, colți, fire de păr, produse biologice etc.); urme produse de unele fenomene (urmări ale unor explozii, incendii, scurtcircuite, catastrofe etc.).

Bineînțeles, clasificările acestea nu epuizează toate criteriile ce pot fi puse la baza lor. Fiecare grupă se subdivizează în subgrupe. Spre exemplu, urmele lăsate de om pot fi despărțite în urme ideale (rămase în memoria omului) și urme materiale, care la rîndul lor pot fi delimitate în urme-formă și urme-substanțe ș. a. m. d. Omul în cadrul activității infracționale, intrînd în contact cu elementele componente ale mediului și cu mijloacele utilizate, reprezintă cel mai informativ personaj, generînd cele mai multe urme și indici cuprinși în categoria de urme ale omului, utile pentru modelarea persoanei acestuia [10, p.39].

După părerea savantului criminalist român Emilian Stancu (dar și a dlui Mircea Ion [16, p.80-84]) clasificarea urmelor după diferite criterii nu este făcută decât în scopul creșterii gradului de precizie și claritate al cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale, organele de procuratură și de judecată, fiind chemate să vegheze la realizarea acesteia. Analiza de ansamblu a modalităților de clasificare a urmelor infracțiunii, raportată la necesitățile practice, l-a condus la concluzia, că în determinarea criteriilor principale de clasificare a urmelor se au în vedere:

1. Factorul creator. Alăturat acestui factor, în literatura de specialitate se mai întâlnește o clasificare după factorul primitor de urme. Această ultimă clasificare are mai curând o finalitate teoretică, întrucât atunci când se examinează, de pildă, urma unui proiectil ( în calitatea sa de factor creator de urme) în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în cea ce este denumit factor primitor.

2. Tipul sau natura urmei.

Potrivit acestui criteriu, în cadrul căruia clasificarea poate fi disjunsă în funcție de alte puncte de vedere, cum ar fi, de pildă, cel al vizibilității ori al mărimii, urmele se clasifică astfel:

urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de pildă, urmele de mâini, urmele de picioare, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.

urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte ( pete de sînge, fire de păr, praful, cioburi, pilitură, peliculă de vopsea, resturi de vegetale etc.), denumite generic și urme materie.

Urme sonore ( vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor și obiectelor), ele formînd o categorie aparte de urme, în care primele sunt condiționate de prezența la locul faptei a unui mijloc de înregistrare.

Urme vizibile și urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de pildă, în cazul urmelor de mâini.

Macro și microurmele, din prima categorie fac parte majoritatea urmelor așa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate de particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor [17, p.94].

Descoperirea acestor categorii de urme presupune utilizarea metodelor microanalitice.

3. După modul de formare. Acest criteriu are în vedere pe de o parte, raportul de mișcare în care se află la un moment dat obiectul creator și obiectul primitor de urmă, iar pe de altă parte locul pe care se fixează urma pe obiectul primitor (la suprafață sau adîncime). Astfel ele pot fi clasificate:

urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire fără a avea loc o deplasare a celor două suprafețe de contact una față de alta în momentul interacțiunii. Această categorie de urme este prețioasă prin caracterul său determinant, întrucît redau elemente caracteristice identificării, cum este cazul urmelor de mîini, de buze, de picioare etc.

urme dinamice, formate ca rezultat al mișcării de translație, de alunecare a unei suprafețe peste alta. Un exemplu tipic poate servi urma de frînare a unui autovehicol sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug. Deși asemenea urme nu redau cu fidelitate, în toate cazurile detaliile caracteristice, servind ca regulă numai la identificări de gen sau grup, în ipoteza celor specifice armelor de foc ele permit identificarea pe baza striațiilor create pe proiectil și tubul cartușului, ca și în cazul urmelor de spargere, în care striațiile servesc la identificarea unui levier, clește, cuțit, topor etc.

Urmele de suprafață, ce se pot prezenta în două variante: urme de stratificare, care se formează prin depunerea unui strat de substanță pe suprafața obiectului primitor de urme și urme de destratificare, create prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport.

Urme de adâncime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urme cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului creator de urmă [17, p.95].

4. Alte criterii de clasificare ale urmelor, pe lîngă criteriile enumerate mai sus se face distincție între urmele locale și urmele periferice, care redau conurul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia [17, p.96].

Din punctul de vedere al savantului criminalist din Republica Moldova S. Doraș, clasificarea urmelor menționată este o condiție indispensabilă procesului de cunoaștere a lor, deoarece cunoașterea unui fenomen fie din domeniul naturii, fie de gen social, are ca premiză stabilirea cărui sistem aparține. Clasificarea urmelor se impune, în primul rînd, din necesitatea aplicării în mod sistematizat a mijloacelor tehnico-științifice pentru cercetarea lor. Orice clasificare constă în repartizarea fenomenelor în grupe pe baza caracteristicilor lor comune. Deci depistarea acestor caracteristici comune este sarcina primordială a clasificării. În opinia sa, mai potrivită este clasificarea urmelor după patru criterii: natura urmelor, factorul creator de urme, nivelul de modificare a suportului și modul de formare a urmelor [9, p.125-128].

– După natura sa, urmele pot fi clasificate în urmă materie, ce pot apărea pe parcursul săvârșirii în formă de fragmente de obiecte, resturi de substanță etc., și urme formă, create prin reproducerea construcției exterioare a unui obiect în adâncimea sau pe suprafața altui obiect. Atât urmele formă cât și cele materie pot fi sub aspect macroscopic cât și sub aspect microscopic.

– Conform factorului creator, urmele frcvent întâlnite la fața locului se împart: în urme create de om și create de obiecte materiale. Acelea de om la rândul său sunt împărțite în urme ale părților anatomice (mâini, picioare etc. și urme biologice, sub diferite forme de substanțe biologice, aparținând corpului uman (fire de păr, pete de sânge, depuneri de salivă, spermă etc.). Urmele create de obiecte materiale reproduc construcția exterioară a obiectelor corpuri – solide.

– Potrivit nivelului de modificare a suportului, acestea fiind de adâncime, de suprafață și periferice.

– După modul de formare, prin care se înțelege raportul de mișcare în care se află obiectul creator și cel primitor la momentul final de creare a urmelor, acestea sunt clasificate în urme statice și urme dinamice.

Din punctul de vedere al unor savanți criminaliști ruși urmele pot fi clasificate după diferite criterii, fiecare dintre ele contribuind la cercetarea și cunoașterea particularităților lor. Însă mai importantă din punct de vedere practic și teoretic este clasificarea după următoarele criterii: după genul obiectelor creatoare de urme și după modul de formare.

– După genul urmelor creatore, ele pot fi clasificate în: – urme de mâini; – urme de picioare; – urme de dinți; – urme de încălțăminte; – urme ale transportului; – urmele instrumentelor.

După modul de formare, ele pot fi clasificate în urme : – de suprafață; – de stratificare și de destratificare (vizibile și invizibile); – de adâncime; – dinamice; – statice; – colorate; – fără culoare

Reieșind din acestea clasificări în criminalistică se elaborează diferite mijloace și metode de descoperire și fixare a urmelor, la fel și a metodicilor de efectuare a expertizelor criminalistice [20, p.221-222]. După cum se observă aici autorul clasifică numai urmele, care reflectă relieful părții de contact al obiectului creator de urmă, adică în sensul restrîns traseologic al urmelor.

Examinînd opiniile savanților din diferite state, descrise mai sus se observă că clasificarea urmelor are scopul său final de a contribui necesităților practice în cea ce privește descoperirea urmelor și folosirea acestora în vederea lămuririi împrejurărilor în care a fost săvîrșită infracțiunea, restabilirea tabloului desfășurării acesteia, identificării persoanelor implicate în șăvîrșirea acțiunilor ilicite. Reieșind din clasificările propuse au fost elaborate diferite metode de descoperire, fixare și ridicare a urmelor, a fost determinat caracterul cercetărilor pentru fiecare clasă de urme.

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR TRASEOLOGICE ȘI

ROLUL LOR ÎN ACTIVITATEA DE DESCOPERIRE ȘI CERCETARE A INFRACȚIUNILOR

2.1. Etapele de lucru cu urmele infracțunii

Formarea urmelor unui eveniment infracțional, devine posibilă și inevitabilă datorită unei așa proprietăți generale a materiei, ca reflectabilitatea. Procesul reflectării se supune anumitor legități, care se deosebesc în dependență de calitatea obiectului reflectator și obiectului reflectat și a condițiilor în care se realizează reflectarea. Studierea acestor legități constituie o parte componentă al obiectului de studiu al criminalisticii. O altă parte a obiectului criminalisticii este studierea legităților de lucru cu urmele infracțiunii în scopul aflării adevărului într-un proces penal, prin care se subînțelege activitatea persoanei ce efectuează cercetarea penală, ofițerului de urmărire penală, procurorului și judecății, precum și activitatea specialistului – expert criminalist, orientată spre descoperirea și cercetarea infracțiunii, identificarea infractorului și dovedirea vinovăției lui, respectându-se legislația procesuală, ce prevede strângerea probelor, examinarea, aprecierea și folosirea lor (Titlul IVal CPP RM) [2]. În articolele 93, 94, 95 al CPP Republicii Moldova se vorbește despre probe, însă pentru o concretizare vreau să menționez, că automat, conform articolelor 93 CPP al RM probe pot fi corpurile delicte, care include în sine și urmele infracțiunii. De aceea consider că etapele de lucru cu probele se referă și la etapele de lucru cu urmele infracțiunii în procesul cercetării ei. Aici ași vrea să menționez că în afară de aceea că urmele infracțiunii pot fi probe în calitate de corpuri delicte, acestea la rândul său pot servi ca izvor ai altei categorii de probe, cum sunt concluziile expertului.

Deci prima fază de lucru cu urmele infracțiunii este strângerea lor – un proces care este alcătuit din următoarele etape: – descoperirea urmelor, adică căutarea și evidențierea acestora din mediul înconjurător, concentrarea atenției asupra acelor date faptice, ce au importanță probatorie, selectarea acestor date; – fixarea urmelor, înregistrarea datelor faptice în corespundere cu legislația procesuală. Paralel cu aceasta, fixarea urmărește înregistrarea conținutului acestor date faptice și semnalmentelor particulare (referitor la corpurile delicte), – ridicarea urmelor, acțiune ce asigură posibilitatea anexării acestora la dosarul penal, precum și cercetarea lor.

Următoarea etapă de lucru cu urmele este examinarea preliminară a acestora – ce constă în cercetarea prin metode științifice, deosebite de cele juridice, cu scopul de a interpreta modul lor de formare, acțiunile infractorului sau identificării factorului creator de urmă, etc., rezultatele cercetărilor devenind probe în formă de concluzii a expertului. Această studiere poate fi făcută în cadrul unei expertize judiciare ordonate de către persoana, care examinează cazul penal. Pe lângă cercetarea în cadrul unei expertize judiciare urmele se supun unei examinări în vederea cunoașterii conținutului lor, verificării veridicității informației ce le conțin (mă refer la urmele reflectate în memoria persoanelor și concluziile specialistului-expert), care reflectă în genere informația ce se conține în urmele primite pentru examinare, stabilirea coerenței acestor informații ce se conțin în urmă cu alte probe strânse în procesul cercetării infracțiunii. Urmele examinate urmează a fi apreciate de către persoana care efectuează urmărirea penală, ceea ce constituie a treia etapă de lucru cu urmele [18, p.202].

Aprecierea rezultatelor examinării urmelor. Acesta prezintă un proces logic de determinare a posibilității folosirii urmelor în calitate de probe (legalitatea mijloacelor, procedeelor și alte condiții în care au fost obținute acestea) și forța probatorie a acestora (posibilitatea de a întemeia, dovedi, nega anumite circumstanțe ce urmează a fi dovedite), stabilirea importanței și căilor de folosire a urmelor în aflarea adevărului.

Folosirea urmelor – operarea cu acestea în procesul dovedirii și aflării adevărului într-un proces penal. Acest elementl poate fi ilustrat prin următoarele exemple [10, p.11].

În cadrul cercetării la fața locului într-un caz de furt din apartamentul cet. B., prin metoda pudrării, a fost ridicată o amprentă palmară. Examinarea preliminară a urmei a condus la stabilirea unor particularități ale desenului papilar, folosindu-le pe care lucrătorii poliției judiciare, cu concursul specialistului-criminalist au verificat un rînd de persoane bănuite, inclusiv și pe vecinul pătimitului. S-a dovedit că urma descoperită pe pervazul ferestrei a fost lăsată de vecin, fapt care a condus la descoperirea rapidă a infracțiunii.

Alt exemplu: În sesizarea parvenită la comisariatul de poliție de la administrația unei uzine se afirma că în unul din atelierele acesteia au fost demontate 6 strunguri utilate cu sisteme automatizate de dirijare, din care s-au extras detalii ce conțineau metale prețioase. Prejudiciul material depășea suma de 173 mii de lei. În procesul de cercetare a locului faptei de pe suprafața unei piese de masă plastică specialistul-criminalist a ridicat cîteva amprente digitale ce conțineau suficiente semne individuale.

În cadrul examinărilor comparative preliminare ale urmelor cu impresiunile digitale ale persoanelor bănuite a fost posibilă identificarea uneia din ele, fapt care a jucat un rol hotărîtor în descoperirea acestei infracțiuni pe urme proaspete.

2.2. Metode și procedee de descoperire a urmelor infracțiunii

Descoperirea urmelor presupune o cercetare sistematică și amănunțită a locului săvîririi infracțiunii prin observarea nemijlocită sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate.

Ea include în sine două activități distincte: căutarea urmelor și relevarea urmelor. Referindu-ne la relevarea urmelor subînțelegem punerea în evidență a urmelor invizibile (latente), căutarea cărora se efectuiază aplicînd diferite metode cu respectarea anumitor reguli despre care vom vorbi în continuare.

Căutarea urmelor infracțiunii este una dintre activitățile de bază ale cercetării la fața locului și se efectuiază după o cercetare prealabilă de orientare, de ansamblu asupra întregului tablou al locului cercetat [13, p.26]. Aici este necesar de clarificat ce s-a întîmplat în cazul examinat ( ce infracțiune este săvîrșită, caracterul acțiunilor infractorului etc.) cu scopul de a determina locurile posibile unde pot fi găsite urmele infracțiunii. Se impune de stabilit locurile de pătrundere a infractorului și drumul parcurs de el [23, p.69]. De regulă, când locul faptei prezintă mai multe încăperi sau o suprafață de teren mare se recomandă ca locul să fie sectorizat adică să se aleagă o anumită succesivitate de căutare. Altele reguli de căutare a urmelor sunt:

– nelimitarea anticipată în timp a cercetării locului infracțiunii,

efectuarea cercetării complete,

executarea organizată a căutării,

observarea comportamentului făptuitorului,

utilizarea mijloacelor tehnico- criminalistice etc.

Toate aceste reguli se referă la regulile tactice de căutare a urmelor, fiind numai o parte din ansamblul regulilor tactice de căutare a urmelor infracțiunii la fața locului.

Urmele infracțiunii însă pot exista și în afara locului infracțiunii, de unde apar și alte reguli tactice deosebite de cele aplicate la căutarea urmelor la fața locului, acestea contribuind la identificarea martorilor, căutarea corpurilor delicte etc., reeșind din locul, timpul, metoda săvîrșirii infracțiunii și urmele depistate la fața locului.

Regulile de descoperire a urmelor după cum am menționat mai sus nu se limitează numai la cele tactice. Ele sunt completate cu un șir de reguli tehnice fără de care anumite urme ar rămîne nedescoperite, dar fiind importante pentru cercetare, în unele cazuri, avînd o valoare probantă hotărîtoroare la luarea deciziei de înaintare a învinuirii.

Reeșind din apartenența urmelor la o clasă sau alta regulile de descoperire pot fi clasificate în: – reguli de descoperire a urmelor latente; – reguli de descoperire a urmelor vizibile; – reguli de descoperire a microurmelor.

De regulă urmele latente sunt lăsate de părțile anatomice ale corpului omenesc, care prezintă rezultatul contactului acestora cu diferite obiecte, lăsînd urme invizibile de suprafață, formate din grăsimile eliminate de porii pielii sau alte substanțe cu care sunt acoperite și de destratificare, care se formează prin depunerea pe pielea omului a unei părți al stratului de pe obiectele cu care a venit în contact.

Căutarea urmelor din această clasă se efectuiază respectîndu-se anumite reguli, care în general au drept scop de a evita distrugerea urmelor căutate și lăsarea urmelor proprii de către persoana ce efectuiază cercetarea. Aceasta se realizează prin ridicarea obiectelor cercetate de locurile unde nu pot exista asemenea urme din cauza suprafețelor nefavorabile pentru formarea lor și avînd mîinile înmănușate.

Metodele de căutare a urmelor latente sunt următoarele:

– prin reflexie ( cînd obiectul se examinează sub diferite unghiuri ale razelor incidente de lumină);

-prin transparență ( cînd obiectul primitor de urmă este transparent, sursa de lumină fiind amplasată în partea opusă a obiectului);

-prin pulverizare cu vapori de iod sau afumare aici fiind și relevate.

Odată fiind găsite urmele pot fi relevate prin metoda de prăfuire sau tratare cu substanțe chimice.

De regulă, urmele latente se relevă cu ajutorul coloranților. Aceștea acționează prin aderență față de grăsimile și transpirația conținute în urmele lăsate ori pot întra în reacție cu aminoacizii ce există în transpirația din care este formată urma. Înainte de a trece la relevarea urmei este necesar de studiat suportul pe care a fost găsită, în vederea constatării celui mai eficient procedeu de lucru [23, p.54].

Dacă obiectele pe care se pot găsi urmele latente se află în aer liber – în gheață sau zăpadă ele se vor dezgheța treptat, așezîndu-se într-un vas în așa fel ca apa provenită din topire să nu deterioreze urma. Înainte de a se întroduce obiectul purtător de urmă într-o încăpere se va răzui de pe el cu o mare precauțiune surplusul de zăpadă sau gheață. Urma se relevă numai atunci cînd este uscat în întregime obiectul. Obiectul umed se usucă cu un flux de aer la temperatura camerii. Ca regulă generală , nici într-un caz nu trebuie relevată o urmă pe un obiect rece.

O altă regulă de relevare a urmelor latente este necesar de a fi respectată la prăfuirea acestea, unde se cere ca repartizarea prafului pe urmă să fie uniformă fără a fi îmbîcșită urma cu praf sau atinsă cu pensula magnetică cea ce ar duce la deteriorarea ei [26, p.104].

Regulile de descoperire a urmelor vizibile țin mai mult de cele tactice despre care s-a vorbit anterior.

În cea ce privește descoperirea microurmelor – urmele greu vizibile cu ochiul liber, prezintă dificultăți în căutarea lor. Avînd un caracter identificatoriu, acestea pe lîngă regulile tactice de căutare necesită aplicarea unor mijloace tehnice de amplificare a posibilităților senzoriale umane – lupa, stereomicroscopul, surse de lumină, lămpi cu halogeni și sursele de infraroșu – pentru căutare [33, p.80].

Ca reguli procesuale de descoperire a urmelor infracțiunii sunt acele acțiuni de urmărire, fără de care descoperirea lor n-ar avea valoare probantă. Așa, urmele de la fața locului, urmele pe hainele și corpul persoanei, urmele de pe diferite obiecte duse de la fața locului sunt căutate corespunzător prin: – cercetarea la fața locului (art. 118 CPP RM), – percheziție corporală

(art.130 CPP RM), – examinarea corporală (art.119 CPP RM), – percheziție (art. 128 CPP RM), – examinarea cadavrului (art.120 CPP RM).

Prin urmare, descoperirea urmelor infracțiunii este prima etapă în strângerea lor într-o cauză penală. Următoarea etapă este fixarea acestora pe care o vom desfășura-o mai departe.

Reguli criminalistice de fixare și ridicare a urmelor infracțiunii

După ce urmele sau obiectele, care conțin sau poartă urme, precum și celelalte mijloace materiale de probă au fost descoperite la fața locului, se procedează la determinarea poziției și stării lor și la descrierea amănunțită în formele prevăzure de lege, folosindu-se pentru aceasta și mijloacele tehnico-criminalistice. Ansamblul activităților respective este cunoscut în criminalistică sub denumirea de fixare a urmelor și altor mijloace materiale de probă.

Fixarea urmelor nu trebuie confundată cu conservarea acestora, care presupune acele activități ce au drept scop păstrarea urmelor sau a obiectului purtător de urme în starea în care au fost descoperite și protejarea lor împotriva factorilor distructivi [34, p.20-21].

Procedeele de fixare a urmelor descoperite se realizează prin descrierea lor în procesul verbal de cercetare la fața locului și examinare corporală ( art.124 CPP RM), proces verbal de percheziție (art. 131 CPP RM ) și cu ajutorul mijloaceleor tehnico-criminalistice.

În procesul de fixare a urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă trebuie să se respecte următoarele reguli generale:

Întocmirea procesului verbal și folosirea mijloacelor tehnice în strictă corespundere cu prevederile legislației procesuale (art. 260 CPP RM);

Să se redea cu precizie locul descoperirii urmei sau a altui obiect, consemnîndu-se distanțele față de diferite repere;

Să se arăte precis poziția față de planul orizontal și vertical, precum și față de baza proprie (răsturnat, înclinat etc);

Să fie reproduse întocmai caracteristicile referitoare la dimensiuni, formă, culoare, calitate;

Să fie înregistrate datele care privesc modelul, marca, tipul, seria în dependență de clasa și natura urmei descoperite.

Să se consemneze starea urmei sau obiectului: deteriorat, în putrefacție, umed, uscat, murdar, curat, cu miros, fără miros, închis, deschis, armat, asigurat, blocat, uns, ars, decolorat, ș.a.

Se vor consemna cantitățile;

Să se descrie condițiile în care au fost descoperite: în încăpere umedă, întunecată, în apă, în gheață etc.

Să se precizeze starea timpului;

Să se descrie operațiile tehnico criminalistice executate la fața locului (metodele de relevare, de fotografiere, de măsurare etc.) [35, p.67].

Cînd se folosesc mijloace vizuale sau auditive, ca fotografia și videofilmul judiciar, se are în vedere și regulile proprii metodelor, procedeelor și tehnicilor de realizare a lor.

În procesul verbal de cercetare la fața locului se consemnează date privind: caracteristicile tehnice ale aparatului de fotografiat și materialelor fotosensibile folosite, ale videocamerii; parametrii de lucru; tehnica de iluminare folosită.

– Particularități în fixarea urmelor omului prin descrierea în procesul verbal

În cazul urmelor papilare în procesul verbal de cercetare la fața locului se menționează:

– amplasamentul pe obiectul purtător ( izolate sau sub formă de grupaj) precizîndu-se dacă sunt pe suprafața exterioară sau interioară a suprafeței;

metodele și substanțele folosite la descoperire;

descrierea tipului și subtipului a desenului papilar reprodus în urmă;

modalitatea în care au fost ridicate urmele.

În caz cînd nu este posibil de stabilit tipul, se va menționa zona desenului din care provine[36, p.35-36].

În cazul urmelor de picioare, descrierea în procesul verbal se referă în mod deosebit la următoarele: – proprietățile suportului; – genul urmelor, – numărul lor, – dacă sunt integrale sau numai fragmentate; – forma, conturul, relieful, dimensiunile și alte caracteristici care le individualizează, – caracteristicile substanței în cazul urmelor de stratificare și elementele caracteristice ale cărării de urme.

În cazul urmelor de dinți se consemnează în procesul verbal de cercetare la fața locului următoarele:

forma generală a ansamblului urmei lăsate de arcada dentară și conturul dinților ce au creat urmele componente;

dimensiunile urmei formate de arcada dentară, ale fiecărei urme de dinte în parte și distanța între ele ;

poziția urmelor pe obiectul purtător;

prezența unor urme de produse biologice sau patologice în urmă;

În cazul urmelor de buze se consemnează următoarele:

dacă urmele au fost lăsate de ambele buze, de buza superioară sau inferioară;

lungimea și lățimea fiecărei urme;

prezența în urme a unor substanțe [28, p.21].

În cazul urmelor de ureche se specifică elementele cele mai vizibil repreduse în urmă

(lobul, helixul, antehelixul, tragusul etc.) La urmele ridurilor feței: numărul șanțurilor flexoriale, forma lor, dimensiunile, poziția pe obiectul purtător, iar atunci cînd ele s-au format împreună cu unele elemente faciale poziția lor reciprocă [10, p.64].

În cazul urmelor de scris se consemnează în procesul verbal următoarele:

locul unde a fost descoperit suportul scrisului; – natura suportului; – dimensiunile suportului; – forma marginilor; – denumirea înscrisului; – conținutul textului integral dacă este scurt și cu primele și ultimele propoziții în cazul textelor mari; – dacă înscrisul a fost găsit întreg, rupt – în cîte fragmente, ars; – genul substanțelor și a instrumentelor scripturale folosite la redactarea textului; dacă prezintă ștersături, adăugări sau modificări vizibile cu ochiul liber; – precizarea că nu s-a făcut nici o înscripție pe înscris.

În cazul urmelor de sînge se înscriu numărul urmelor, dispunerea, forma dimensiunile, aspectul de suprafață, culoarea, conturul, integritatea, prezența de stropi secundari, axul și direcția de scurgere, forma sub care s-a acumulat în zone declive, aspectul marginilor, natura și proprietățile suportului.

În cazul urmelor de natură piloasă se consemnează:

numărul de fire (în cazul unei cantități mari "un grup"), forma, dimensiunile (max. și min. În cazul cantităților mari), aspectul exterior, culoarea, ondularea, varietățile de grosime și pigmentare, modul de dispunere pe suport;

descrierea suportului cu caracteristicile sale;

prezența de produse biologice sau patologice;

modalitățile de aderare a firului de păr la suport și condițiile de mediu la care au fost supuse.

În cazul urmelor de natură osteologică se consemnează: – dacă este schelet întreg sau oase separate; – aspectul, culoarea, conturul, integritatea, friabilitatea, prezența corpurilor străine aderente, forma reliefelor anatomice, urmele de violență, prezența de stări patologice, calcinarea etc; – locul în care au fost descoperite; – procedeele și instrumentele utilizate pentru îndepărtarea impurităților și eventualele degradări survenite în cursul operațiilor de descoperire, ridicare și ambalare.

Cu ajutorul mijloacelor tehnice.

În cazul urmelor de mîini, fixarea se realizează prin cel puțin două categorii de imagini: una redînd grupajul lor în raport cu obiectele înconjurătoare, iar cea laltă fiecare urmă în parte. Alături de fiecare urmă se atașează tăblițe cu numere indicatoare.

În cazul urmelor de picioare se obțin imagini din cel puțin două unghiuri:

unul din care să se vadă direcția de mers, cu punctul de început sau cel final al acestuia; al doilea situat într-un plan orizontal deasupra locului în care au rămas urmele, la înălțimea necesară pentru încadrarea întregii porțiuni ce ne interesează. Dea lungul cărării se așează o bandă metrică.

Sunt filmate izolat urmele din care sunt ridicate mulaje sau cele care în urma oricăror altor operațiuni ar duce la deteriorarea lor. Atunci cînd la fața locului există mai multe cărări de urme diferite care au direcții opuse sau se suprapun se întocmesc schițe unde cărările se desenează cu culori diferite.

În cazul urmelor de dinți, de buze, de urechi, și ale altor părți ale corpului, ele se fixează prin fotografierea obiectului purtător. În imaginea realizată trebuie să se cuprindă urma, obiectul purtător, precum și mijloacele cu care s-a făcut marcarea sau măsurarea ei.

În cazul scrisului, atunci cînd situația existentă nu permite cuprinderea întregului text în cîmpul unei singure imagini fotografice, se recurge la panoramarea liniară.

Cînd se folosește lampa cu fulger reflectorul acesteia nu se orientează direct pe înscris ci spre un obiect care ar asigura iluminarea indirectă.

Pentru fixarea urmelor biologice se folosește peiculă color, care redă fidel culoarea lor în funcție de natura și culoarea suportului. Dacă fotografia se face totuși în alb-negru, iar urmele de sînge se află pe suporturi de culoare închisă pentru o bună evidențiere a lor pe pozitiv se utilizează filtrele de lumină.

La efectuarea fotografiei de fixare se urmărește ca în cadrul imaginii să fie incluse atît urma biologică, cît și obiectele ce o înconjoară (cadavru, cuțit etc.) pentru a se reda legătura cu acestea.

– Particularități în fixarea urmelor obiectelor.

Prin descrierea în procesul verbal.

În cazul urmelor de încălțăminte se consemnează:

– lungimea totală a tălpii,

lățimea tălpii (în partea cea mai lată),

lungimea și înălțimea tocului, cu descrierea amănunțită a detaliilor și caracteristicilor vizibile în urmă.

În cazul cărării de urme se descriu și se menționează toate elementele acesteia, la fel ca în cazul urmelor de picioare. De asemenea se descrie amplasamentul acestora față de alte obiecte și dacă lîngă cărarea de urme sunt depistate diferite urme lăsate de diverse obiecte (baston, valiză sac etc.)

În cazul urmelor de îmbrăcăminte se descriu în mod deosebit, felul țesăturii imprimate și prezența diferitor particularități, cum ar fi: cusături, nasturi, catarame, clape de buzunar, cordon.

În cazul urmelor de instrumente se descriu: forma, dimensiunile, elementele particulare, starea și poziția lor în raport cu alte urme sau obiecte din spațiul infracțiunii, menționându-se cât mai exact distanțele între ele.

În cazul urmelor mijloacelor de transport se menționează: denumirea drumului public sau a șoselei pe care s-a găsit urmele; denumirea intersecțiilor și mobilelor apropiate care constituie principalele puncte de reper; lățimea benzilor carosabile și a benzilor de circulație, precum și a trotuarelor pe care se găsesc urmele; natura învelișului șoselei și starea de iluminare; repartizarea urmelor; distanțele dintre ele, precum și față de diferite repere fixe; dimensiunile, forma, culoarea și alte caracteristici generale sau individuale ale urmelor.

În cazul urmelor armelor de foc se precizează: aspectul și dimensiunile proiectilului și tubului trars; inscripțiile de pe tub; forma și aspectul orificiilor de întrare și ieșire; raza de răspîndire a alicelor pe țintă; prezența și caracteristicile urmelor secundare ale tragerii.

b) Cu ajutorul mijloacelor tehnice.

În cazul urmelor de instrumente, fixarea prin fotografiere se face prin imagini de localizare a urmelor pe obiectul primitor de urmă combinate cu imagini în detaliu, în ambele arătînd plăcuțele indicatoare.

Fixarea urmelor prin filmare se face în ordinea constatării acestora pe obiectele examinate, efectuîndu-se opriri prin transfocare de detaliu.

În cazul urmelor de transport se folosește fotografierea schiță încrucișată. Urmele de frînare sînt marcate cu substanțe pulverulente de culoare albă așa ca să nu deterioreze urmele. Cînd se folosește banda metrică, acestea va fi plasată între urmele de frînare.

– Particularități de fixare a urmelor de incendii și explozii

În cazul urmelor de incendii se menționează: focarul și urmările incendiului; obiectele incendiate (cu indicarea mărimii, culorii, urmelor de arsură, părților topite, scurgerilor de metal, sticlei topite, sparte, deformate etc.) La descrierea culorii se menționează culoarea inițială și după ardere, poziția obiectelor cum au fost găsite la fața locului, precum și a poziției ușilor, geamurilor, a oricării guri de vintelare.

În cazul urmelor de explozii se descriu: focarul și caracterul exploziei, sub aspectul formei (oval sau circular), al întinderii și conținutului, urmele formă și materie descoperite etc. Aceeași descriere se face și la alte urme descoperite în apropierea focarului și în zona maximă de acțiune a sulfului exploziei [10, p.118].

Prin ridicarea urmelor – în sens criminalistic – se înțelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora ori a obiectului sau înscrisului, care le poartă ori le conține, din locul săvârșirii faptei penale.

Atunci când ridicarea urmelor de la fața locului nu este posibilă, ca urmare a diferitor cauze (natura imobilă a subiectului, dimensiuni și greutăți mari, natura pulverulentă a corpului primitor etc.), se ridică imaginile lor prin diferite procedee tehnice (fotografiere, executarea de mulaje sau desene, filmare și altele). În astfel de cazuri, la dispoziția expertului ori la dosarul cauzei sunt puse nu înseși urmele sau obiectele care le poartă, ci imaginile acestora.

Principalele reguli ce se impun a fi respectate la ridicarea obiectelor purtătoare de urme sunt:

ridicarea să fie admisibilă, în sensul de a nu împiedica sau stânjeni procesul de producție, a nu prezenta pericol public, a nu determina distrugeri sau degradări etc.;

prin ridicare (apucare, prindere) să nu se distrugă urmele existente și, în același timp, să nu se creeze altele noi;

în situația când se ridică recipiente în care se găsesc substanțe sau alte produse ce constituie ele însele urme ce trebuie să fie identificate, necunoscându-se gradul acestora de toxicitate, în procesul manipulării lor (ridicare, cântărire, introducere în recipiente) se vor lua măsuri de protecție adecvate (se evită inhalarea sau înghițirea prafului ori a gazelor degajate, contactul pielii cu substanțe respective) [34, p.67].

a) Ridicarea urmelor materiale sub formă de cruste, pete, depuneri etc.

Tehnicile folosite pentru recoltarea acestora sunt următoarele:

– Desprinderea de sol ori de vopsele, a crustelor de sânge sau a oricăror alte pete ori depuneri. Răzuirea de pe suprafețele verticale sau obiecte se execută cu o lamă de cuțit, briceag, bisturiu sau cu coada lingurii de mulaj aflată în trusa criminalistică, după ce sub locul asupra căruia se acționează a fost lipită, cu ajutorul benzii adezive, marginea unei pungi de polietilenă.

– Solubilizarea cu tampoane de vată îmbibate unul în apă, iar altul în alcool etilic.

– Absorbirea cu seringa, pipeta.

– Absorbirea cu aspiratorul de praf a particulelor microscopice dintre cusăturile hainelor, buzunarelor, dintre crăpăturile podelei etc. Aspiratorul va fi prevăzut cu un set de filtre speciale pentru reținerea urmelor [30, p.225].

– Ridicarea cu spatula, șpaclul sau lopățică de carton, tablă, plastic a resturilor carbonizate din sobă, a stratului de sol sau de zăpadă pe care se găsesc pete de sânge, vopsea etc.

– Prinderea cu penseta, în cazul firelor de păr, fibrelor, tampoanelor de vată, resturilor textile, peliculelor de vopsea ș.a.

– Se are grijă ca penseta să aibă brațele plate îmbrăcate cu manșoane de cauciuc, pentru a nu distruge firele de păr, luându-se totodată măsuri pentru curățirea și sterilizarea ei după fiecare folosire, astfel încât să nu se transmită substanțe străine de fire, fibre, țesuturi, care pot denatura rezultatul examinărilor.

– Atragerea cu magnetul a piliturii și a celorlalte particule ale metalelor și aliajelor feromagnetice. Pentru depistarea ușoară a particulelor recoltate se plasează între magnet și particule o foae de hârtie [37, p.84].

Ridicarea urmelor prin transferare.

Se utilizează în cazul urmelor formă de suprafață care prin depunere de materii pulverulente sau secreții ale glandelor papilare relevate cu diverse pudre.

Transferarea se poate realiza cu ajutorul foliilor adezive (bandă, plan-film, hârtie foto etc.) sau al electricității statice.

În cazul folosirii foliilor adezive regulile de ridicare sunt: se taie o bucată de folie adezivă (special concepută pentru transferul urmelor), care să fie transparentă sau de culoare contrastantă și ceva mai mare decât dimensiunile urmei, și se aplică cu partea lipicioasă direct peste urmă, aplicându-se cu degetul astfel ca ea să se adere la urmă pe întreaga suprafață. În cazul urmelor cu suprafață mare, presarea folii se face cu un rulou. Apoi se desprinde folia adezivă, aplicându-se peste ea pelicula de protecție.

Tehnica cere precauții și nu se aplică decât dacă alte metode mai eficiente (ridicarea obiectului, fotografierea, mulajul etc.) nu pot fi folosite, pentru că nu asigură transmiterea tuturor particularităților existente în urmă și, în plus, o distruge. Trebuie, de asemenea, să se țină seama de faptul că urma se transferă în imagine inversată (ca în oglindă).

Urmele formă create de încălțăminte, picioare, mâni, etc.-prin depuneri de materii pulverulente pe covoare, linoleum sau țesături de mobilă – pot fi transferate cu ajutorul electricității statice pe un suport de culoare contrastantă, folosindu-se un aparat special construit în acest scop. După transferare, urma poate fi fotografiată metric în condiții optime.

O varietate a transferării este transvazarea, care se aplică în situațiile când la fața locului se descoperă lichide, făină, cereale, ciment etc. în cantități mari ce sunt suspectate că ar conține urme. Ele se pot descoperi în ambalaje sau vase mari, cum ar fi: rezervoare, butoaie, bazine, fântâni, silozuri, cisterne, saci, containere. Urmele se vor ridica atât de la diferite nivele ale recipientului, cât și după omogenizarea conținutului.

c) Ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, videoînregistrare. Fotografierea și filmarea în scop de ridicare au în vedere reproducerea și conservarea caracteristicilor generale și individuale exterioare ale urmei, spre deosebire de fotografierea și filmarea în scopul fixării când, în principal, se urmăresc situarea urmei în ansamblu locului faptei și raportarea ei față de obiectele vecine.

Urmele ce se ridică prin fotografiere pot avea forme diverse: plane fără relief, plane cu relief, cu forme și volum neregulate. În raport cu ele se aplică procedeele tehnice de fotografiere și filmare adecvată.

În cazul urmelor cu volum dereglat și mărginite de mai multe suprafețe, se procedează la fotografierea și filmarea fiecărei suprafețe în parte.

Mulajul. Acest procedeu constă în turnarea unei substanțe plastice în urma de adâncime. Masa plastică se întărește după un timp și ea forma negativă a urmei de adâncime. Mulajul reproduce în formă și în mărimea naturală obiectul care a creat urma descoperită.

Materialele folosite frecvent pentru confecționarea mulajelor sunt: pasta de ipsos, pasta de ceară, albul de zinc, rășinile sintetice, plastilina și parafina.

Regulile de realizare a mulajului din ipsos. În prealabil, cu penseta, urma se curăță de corpurile străine pătrunse în ea: petricele, paie, frunze, gunoaie, etc. Apoi, cu ajutorul unei benzi flexibile sau cu plăcuțe, se împrejmuiește urma la o distanță de 3- de marginea sa, pentru a nu se permite revărsarea pastei.

Concomitent, se pregătesc bețișoare ori sârme care vor fi introduse în mulajul încă moale al urmei pentru a crea o rețea de armare ce oferă o rezistență sporită a acestuia; de asemenea, se pregătesc etichete de carton prevăzute cu câte o sfoară cu capetele libere, ce se vor introduce în pasta moale a fiecărui mulaj. Pe etichete se vor consemna datele de identificare a mulajelor [34, p.64].

Apoi, se trece la pregătirea pastei de ipsos ce urmează a fi turnată în urmă. În acest scop sunt necesare următoarele materiale: ipsos, apă, cancioc și șpaclu sau spatulă.

În cancioc se toarnă apa (cca 2/3 din capacitatea sa), după care se toarnă pulbere fină și bine deshidratată de ipsos, până când se formează o moviliță ce iese cu vârful afară din apă. După o scurtă așteptare se amestecă ipsosul cu apa într-un singur sens, pentru a nu se crea bule de aer, până când se obține o pastă de consistența smântânei. În acest moment se procedează la turnarea amestecului în cavitatea urmei. Amestecul nu se toarnă de sus, ci cât mai aproape de fundul urmei pentru a nu se crea prin jetul de pastă un ”crater” în urmă. În acest scop este bine să se țină spatula aproape de fund și să se toarne amestecul prin scurgere pe ea.

Când urma este creată pe un plan înclinat, turnarea se începe de la punctul cel mai de jos al fundului ei [24, p.67].

De cele mai multe ori, canciocul fiind mic, pentru confecționarea unui mulaj nu ajunge o singură șarjă de pastă, ci trebuie preparate mai multe rânduri. Ca regulă, la prima turnare se va folosi un amestec mai fluid, care să pătrundă în toate caracteristicile urmei, apoi la celelalte turnări pasta de ipsos poate fi mai consistentă. Între turnările succesive, pasta anterior depusă în urmă se zgîrîie ușor la suprafață înainte de a se întări, pentru a se face priză cu stratul turnat ulterior, altfel va rezulta un mulaj al cărei straturi depuse succesiv se vor desprinde. De asemenea, în prima și în a doua turnare se introduc în mulajul moale bețișoare de armare, iar în ultimul strat depus capetele sforii de la eticheta de carton.

După turnarea cantității necesare confecționării mulajului se așteaptă 30-45 minute ca să se întărească pasta de ipsos. Momentul când mulajul s-a întărit destul poate fi controlat și astfel: din când în când, cu dosul palmei (care are o sensibilitate tactilă mai ridicată se controlează dacă aceasta s-a încălzit). După un timp, mulajul începe să se răcească și acest moment este considerat ca reprezentând definitivarea prizei ipsosului. El se scoate din urmă, iar după trecerea a 24 ore poate fi spălat cu grijă, sub un jet de apă rece.

Când urma se află în zăpadă sau gheață, tehnica executării mulajului de ipsos prezintă unele particularități. Astfel, atât apa cât și ipsosul trebuie să aibă o temperatură apropiată de pentru a nu topi suportul.

Când zăpada este afânată (proaspăt depusă) se cerne un strat subțire de ipsos (0,1 – ); peste el se pulverizează apă de la o oarecare distanță, așteptându-se să se întărească această pojghiță protectoare. Operația se poate repeta până la obținerea unei cruste de 1-, după care se toarnă un strat subțire de pastă.

Peste urma din zăpadă se poate pulveriza și o soluție de șerlac sau de colodiu care, la fel, poate da naștere unei pelicule protectoare [26, p.131].

Pentru urmele din materii pulverulente (praf, făină , nisip etc.) se procedează întocmai ca la urmele din zăpadă, fără a fi necesar însă să se țină apa și ipsosul la temperatura de .

În vederea obținerii mulajului urmei rămase pe lemn, înainte de turnarea pastei se unge suprafața acesteia cu ulei mineral, pentru a se desprinde ușor mulajul.

Tehnica realizări mulajului din rășini sintetice. Se folosește mai ales pentru urmele foarte fine (de dinți, de instrumente ș.a.), respectându-se tehnologia de lucru înscrisă în prospectele ce însoțesc flacoanele în care se livrează materialele respective de către firma producătoare. Înainte de prepararea pastei se omogeneizează pulberea de alginat; se dozează amestecul de pulbere și apă cu ajutorul unor măsuri speciale care se găsesc în trusele furnizate de la fabrică producătoare, utilizându-se o măsură de pudră și trei de apă la temperatura de 16-; se amestecă timp de un minut în cancioc cu ajutorul spatulei rigide, evitându-se formarea bulelor de aer și se aplică imediat. Priza este completă după câteva minute. Acest mulaj poate fi folosit numai la urmele aflate pe obiecte consistente: chit, argilă, lumânări [26, p.132].

Tehnica realizării mulajului din plastilină se folosește în cazul urmelor aflate pe suporturi verticale , unde este dificil să se toarne o pastă. Plastilina se frământă cu degetele până devine suficient de moale pentru a fi apăsată în urmă. Suportul trebuie să fie relativ dur, pentru a păstra forma urmei când se presează plastilina. În prealabil, urma se pulverizează foarte ușor cu pudră pentru a nu se lipi plastilina de suport. Mulajul se desprinde cât mai ușor, pentru a nu se deteriora. Această tehnică prezintă avantajul că, de regulă, nu distruge urma, ceea ce permite repetarea operației.

Desenarea urmelor se realizează pe hârtie de calc, pe sticlă ori pe hârtie milimetrică. Când se folosește hârtia de calc, se alege doi suporți mai înalți în părțile laterale ale urmei, peste care se pune o bucată de sticlă plană, transparentă și incoloră, apoi prin copiere în transparență se reproducere. Se poate reproduce urma, cu creion special, direct pe sticlă, fără a se mai utiliza hârtia calc [36, p.48].

d) Ambalarea și transportarea urmelor.

Ambalarea și transportarea urmelor pun probleme dificile mai ales când sunt fragile, secreții biologice, țesături organice, produse petroliere, alimente etc. ca regulă generală, orice urmă se ambalează separat, în funcție de locul unde a fost descoperită: de exemplu, dacă sunt mai multe fire de păr izolate, fiecare se ambalează separat, dacă se află în smoc mai multe fire de păr în smoc într-un singur loc, se ambalează laolaltă tot smocul, cadă sunt fragmente de hârtie se ambalează separat pe teancuri de fragmente, așa cum s-au descoperit.

Când urmează a se ridica mai multe sticle, borcane, pungi cu materiale, acestea se vor introduce în cutii rezistente, lăsându-se spații între ele, care se vor umple cu rumeguș, hârtie, material plastic, pentru a le feri de spargere.

Etichetarea și sigilarea urmelor sunt obligatorii.

Pe eticheta urmei se menționează: numărul de ordine, ce reprezintă, data și locul recoltării, calitatea, numele și semnătura celui care a ridicat-o și ale martorilor asistenți, viza organului de cercetare penală sau anchetă preliminară.

Ea trebuie să fie scrisă citeț și bine lipită.

Sigilul se aplică pe ambalajul fiecărei urme. În cazul când se face un colet cu mai multe urme ambalate în prealabil, se sigilează și coletul. Dacă este posibil, sigilul se aplică direct pe dopul recipientului. În situația când ambalajul este o cutie, sigiliul se aplică pe capetele sforii folosite pentru legarea acesteia [34, p.134-135].

2.4. Cercetarea criminalistică a urmelor în condiții de laborator

Orice examinare criminalistică presupune, aproape fără excepție, următoarele stadii sau etape principale: a) examenarea prealabilă, în care se constată dacă sunt întrunite condițiile de ordin legal și tehnic care să permită efectuarea expertizei; b) examenarea intrinsecă, în care se determină caracteristicile obiectelor identificării și modul lor de formare; c) examenarea comparativă, în care obiectele și caracteristicile lor sunt raportate unele la celelalte în vederea determinării asemănării și deosebirilor; d) evaluarea rezultatelor, în care constatările sunt interpretate și apreciate în vederea formulării concluziei de identificare.

Unii autori consideră că examenarea prealabilă nu reprezintă un stadiu al procesului de examinare criminalistică a urmelor, ceea ce socotim că este exact, dar nu este mai puțin adevărat că ea constituie o fază preliminară sau pregătitoare de care nu se poate face abstracție. Pe de altă parte, evaluarea rezultatelor examenării comparative nu este considerată de toți ca reprezentând un stadiu independent de examenare, motivându-se că sinteza este nemijlocit legată de analiză, care este specifică examenării intrinseci. În realitate, analiza și sinteza sunt prezente în ambele stadii; în primul se face sinteza analizei caracteristicilor fiecărui obiect, pe când în al doilea se face sinteza analizei caracteristicilor comparate ale obiectului identificării.

Referitor la periodizarea procesului de examinare a urmelor, este de arătat că alți autori au încercat să ridice la rangul de fază independentă operațiile incluse în fazele principale, cum ar fi experimentul sau studierea condițiilor de apariție a caracteristicilor, a stabilității și specificității lor, a interacționării acestora.

Parcurgerea stadiilor în ordinea menționată mai sus corespunde categoriilor analiză-sinteză și general-individual. În practică ea nu este întotdeauna riguros respectată. Adeseori expertul “pendulează” între obiectele analizate, într-un proces continuu de constatare și comparare a caracteristicilor generale și particulare. Mai mult decât atât, sunt cazuri în care faza examenării intrinseci se contopește cu cea a examenării comparative, cum ar fi examenarea obiectelor la microscopul comparator, analiza cromatografică a mai multor substanțe pe același suport sau studierea concomitentă a amprentelor proiectate pe același ecran.

Așa cum se observă, fazele se interpătrund, mai ales cele trei esențiale, astfel că delimitarea lor are mai mult un caracter didactic. Oricum, păstrarea în mare măsură a succesiunii indicate rămâne o prețioasă recomandare de ordin metodologic, rezultată dintr-o îndelungată practică de expertiză.

Examenarea prealabilă. Înainte de efectuarea propriu zisă a expertizei de identificare, specialistul procedează la o serie de verificări de natură a contura sarcinile care îi revin din actul prin care sa dispus expertiza, precum și cadrul organizatoric al activităților ce urmează să le desfășoare. În acest scop, ia cunoștință de întrebările organului judiciar, constată existența și starea obiectelor trimise spre examinare, apreciază suficiența materialelor de comparație, se informează asupra împrejurărilor cauzei, elaborează ipoteze de lucru, determină posibilitățile tehnice de examenare și planifică operațiile ce urmează a fi efectuate [12, p.99-100].

Dispunerea oricărei expertize și determinarea obiectivelor acestora se face, de regulă, prin ordonanța sau rezoluția motivată a organului de cercetare penală ori prin încheierea instanței de judecată.

Întrebările organului judiciar trebuie să fie clar și precis formulate, indicându-se explicit ce anume trebuie să se stabilească. Deși lucrul pare evident, se întâlnesc încă destule formulări confuze sau greșite din punct de vedere al identificării criminalistice.

În această situație, dacă expertul înțelege fără dificultăți despre ce este vorba, el poate, după părerea noastră, să reformuleze corect întrebarea în raportul său fără să-i modifice însă conținutul. Dacă are dubii, întrebarea organului judiciar fiind ambigue, expertul este obligat să ceară lămuriri. De altfel, chiar art. 88 CPP RM prevede dreptul expertului de a face observații cu privire la întrebările puse și de a cere modificarea sau completarea lor [2].

Obiectul de expertiză trebuie să se limiteze la întrebările de specialitate, de ordin tehnic, pe care juristul nu este în stare să le soluționeze singur. Întrebările cu caracter juridic nu numai că nu necesită cunoștințele unui specialist, dar, datorită poziției sale procesuale, acesta nu are dreptul să se substituie organului judiciar.

În legătură cu întrebările puse în practica judiciară și în literatura de specialitate – atât criminalistică cât și procesuală – s-a ridicat o problemă care a creat discuții, și anume dacă expertul poate să se pronunțe și asupra altor chestiuni decât acelea asupra cărora a fost întrebat sau investit. Stabilirea adevărului material în scopul descoperirii infracțiunilor și prevenirii lor primează, în această direcție îndreptându-se eforturile conjugate ale tuturor celor care lucrează direct în justiție sau aucziliari. Rolul activ al expertului nu privește atât aspectele formale ale activității de expertiză, cum ar fi formularea întrebărilor, ci aspectele de fond ale problemei. Astfel, considerăm că ori de câte ori expertul stabilește aspecte noi, față de cele pe care urma să le cerceteze potrivit ordonanței sau încheierii, el este obligat să le releve, să le explice și să le integreze în ansamblul celorlalte constatări, mai ales când sunt esențiale pentru stabilirea adevărului [2, art.88].

După luarea cunoștinței cu întrebările, expertul verifică obiectele care urmează a fi examenate și care uneori lipsesc. De exemplu, nu s-au trimis actele incriminate s-au din eroare s-au trimis altele, corpurile delicte au rămas și s-a înaintat numai dosarul.

La primire se examenează ambalajul în care au fost împachetate, pentru a se constata dacă aceasta nu a fost violat și obiectele substituite. De asemenea se verifică dacă obiectele nu au suferit modificări sau deteriorări în timpul transportării. Când există pericolul estompării în timp sau al ștergerii urmei se procedează de urgență la fotografierea lor. Dacă există mai multe urme ridicate de la locul faptei, este indicată trimiterea tuturor și nu numai a celor clare și complete, așa cum se întâmplă în practică, întrucât expertul poate descoperi elemente utile și în urmele fragmentare. De exemplu, numai după toate urmele digitale de pe un recipient de sticlă se poate determina modul în care a fost apucat și de câte ori, iar în ce privește autorul se poate identifica degetul creator chiar și pentru cele incomplet imprimate. De asemenea la urmele ce formează o cărare de pași este posibil ca la o urmă parțială să apară un detaliu caracteristic neimprimat la celelalte urme.

Obiectele, atât cele de identificat cât și cele identificatoare, trebuie puse la dispoziția expertului în original. Efectuarea expertizei după fotografii sau copii de orice fel, mai ales când se cere expertizarea actelor, este riscantă. În acest caz expertul nu are obligația să se pronunțe și poate refuza întocmirea lucrării, întrucât o copie oricât de fidelă ar fi, nu oferă posibilitățile de examenare a originalului. Astfel, fotografiile lipsesc pe examenator de perceperea nemijlocită a multor caracteristici, cum ar fi cursivitatea trăsăturilor grafice și intensitatea apăsărilor. În plus, nu se exlude ipoteza că ele să fi fost obținute prin trucaj. La fel, și copiile la plombagină, nu reflectă întotdeauna fidel originalul, datorită neuniformității stratului de carbon, pliurilor hârtiei sau neacoperirii în întregime a suprafeței scrise.

Odată cu piesele de expertiză trebuie să se înainteze și procesul-verbal de cercetare la fața locului, fotografiile și schițele întocmite cu această ocazie, actele medico-legale și în general, orice alte materiale utile expertizei [14, p.29].

În cadrul examenării prealabile, expertul ia cunoștință de împrejurările cauzei și de alte situații de fapt care au legătură cu expertiza. El este dator să se intereseze unde și cum au fost prelevate urmele, de cine și când sau ridicat corpurile delicte, dacă acestea au mai fost folosite între timp, cum au fost păstrate și transportate. Dacă au suferit modificări – intenționate sau accidentale – ele trebuie comunicate expertului de către organul judiciar, ceea ce din păcate constituie o excepție.

În cazul identificării armei cu care s-a tras, trebuie să se știe în ce condiții a fost conservată aceasta după comiterea faptei, dacă a fost curată și dacă unele piese, în special închizătorul, au fost schimbate. La identificarea unei mașini de scris interesează dacă a fost reparată, dacă s-au înlocuit semnele de pe tastă și s-a reglat jocul barelor. Pentru expertizarea unei probe de sol, vopsea, sticlă , etc., organul judiciar va trebui să indice de unde și cum au fost prelevate, în ce condiții se aflau la locul faptei sau la persoana de la care au fost ridicate. În expertiza grafică are importanță cunoașterea vârstei, stării de sănătate, pregătirii, profesiei presupusului autor, precum și a condițiilor în care s-a întocmit actul.

În ce privește materialele de comparație, regula este să fie trimise însăși obiectele creatoare (încălțămintea, instrumentele, anvelopele etc.). Desigur, există și unele excepții, cum ar fi cazul amprentelor digitale, ale căror relevare și ridicare se efectuează de specialiștii organelor de cercetare penală. Când se trimit numai copiile urmelor persoanelor bănuite –mulaje, înscrisuri etc. – trebuie să se precizeze cum au fost realizate urmele experimentale, cum s-au obținut mulaje și în ce material.

Pentru probele grafice date în fața organului judiciar, se vor indica condițiile de execuție. În plus, efectuarea expertizei grafice reclama specimene de scris anterioare, pe cât posibil dintr-o perioadă concomitentă sau apropiată de data actului incriminat. Această cerință este determinată de faptul că scrisul, prin natura sa este influențat de numeroși factori, în special de starea maladivă a subiectului. La bolile cronice scrisul se menține în limitele normale.

Examenarea intrinsecă. Înainte de a compara urmele în vederea stabilirii identității, ele sunt examenate separat în scopul determinării caracteristicilor generale și individuale proprii fiecăruia [12, p.101].

Examenarea intrinsecă începe, de regulă, cu obiectul sau urma de origine necunoscută (“în litigiu” sau “incriminată”) și se continuă cu ceea a obiectului de identificat (“de comparație”). Această ordine este indicată mai ales când avem de a face cu un singur obiect în litigiu și cu mai multe obiecte de comparație (de exemplu, o amprentă relevată la locul faptei și amprentele digitale recoltate de la mai multe persoane). Analiza cu prioritate a urmei în litigiu simplifică problema comparației, căci numai după câteva caracteristici sau numai după un singur element important se pot tria rapid și elimina o parte dintre suspecți, fără a mai fi necesară cercetarea detaliată a tuturor caracteristicilor.

Inversarea ordinii menționate se recomandă la expertizele cu mai multe obiecte în litigiu și un singur obiect de comparație (de exemplu, semnăturile pe numele mai multor persoane de pe state de plata fictivă și scrisul casierului). În acest mod raportarea caracteristicilor unicului obiect de comparație la multitudinea caracteristicilor diverselor obiecte incriminate este considerabil ușurată. Mai mult decât atât, există cazuri în care inversarea este chiar necesară. De exemplu, dacă se examenează mai întâi proiectilule obținute prin tragere experimentală și se stabilesc urmele lăsate de arma respectivă, se va putea evita eroarea de a socoti drept caracteristică identificatoare o microurmă izolată, produsă întâmplător pe proiectilul incriminat.

Cercetarea separată reprezintă faza statică a examenării, spre deosebire de cercetarea comparativă care constituie faza dinamică. Metoda de bază în examenarea intrinsecă este analiza, prin care se stabilesc caracteristicile obiectelor. Este vorba de o descompunere a unitarului, de separarea diverselor caracteristici al căror ansamblu alcătuiește însuși calitatea urmei cercetate [12, p.100].

Prin examenarea intrinsecă, caracteristicile sunt puse în evidență și descrie amănunțit, indiferent de importanța lor pentru identificare, atât la obiectul sau urma în întregime, cât și la părți ale acestora ( tăișul lamei, tocul încălțămintei, flancul anvelopei). Totodată, se înregistrează și aspectele legate de formarea urmei, cum ar fi inegalitățile de imprimare, prezența materialelor străine, anomalii ale marginelor.

Atunci când este posibil, caracteristicile se delimitează în funcție de momentul formării urmei: anterior, concomitent sau posterior. Tot prin sistematizarea caracteristicilor rezultate din examenarea intrinsecă se urmărește evidențierea acelor, care reflectă mecanismul formării urmei. Indiferent de criteriul de sistematizare adoptat, expertul este chemat să determine, prin examenarea directă a obiectului sau a urmei, care dintre caracteristicile observate provin din procesul de formare a urmei și care pot fi considerate străine acestuia. Primele definesc obiectul, fiind astfel caracteristici sau indici de identificare; secundele sunt întâmplătoare și nu au legătura cu formarea urmei.

Analiza caracteristicilor și a celorlalte elemente definitorii implică obligatoriu observația, realizată mai întâi ca o cunoaștere perceptivă directă a obiectului fără modificarea stării sale, urmată – dacă este cazul – de cercetări de ordin instrumental.

Examenarea separată și descrierea caracteristicilor începe cu cele generale (desenul benzii de rulare a anvelopei, lungimea și lățimea profilurilor etc.) și se continuă cu cele individuale (știrbituri, deformații, rosături) [12, p.100]. Pentru individualizarea corectă a obiectelor este important, în acest prim stadiu al examenării să nu să se omită nimic, în așa fel încât sfera caracteristicilor determinate să fie completă. Atunci când sau relevat mai multe urme din aceeași sursă, expertul va avea posibilitatea să verifice fregvența caracteristicilor, va putea deduce în ce condiții a avut loc imprimarea și ce schimbări au survenit.

Deci, în cadrul examenării separate sarcina principală este aceea de a stabili și reda cât mai fidel diferite caracteristici. Cercetându-se baza sintezei, adică a evaluării și comparării ulterioare. Datele rezultate din analiză trebuie sistematizate în vederea desprinderii celor care vor servi la identificare.

Examenarea comparativă. Comparația ocupă un loc central în procesul identificării. Ea se realizează prin confruntarea a două sau mai multor lucruri ori ființe în vederea stabilirii asemănărilor și deosebirelor dintre ele și, pe cale de consecință, a identității sau neidentității. Comparația este un complex care presupune o activitate de gândire analitică și sintetică, de abstractizare și generalizare, reprezentând remiza și totodată condiția identificării.

Dacă în cazul examenării intrinseci comparația joacă un rol ajutător, în etapa următoare ea devine metoda de bază. Esența, țelul și conținutul principal al examenării comparative în criminalistică constau în raportarea însușirilor obiectului de identificat (scop) la cele ale obiectului identificator (mijloc), respectiv a caracteristicilor urmelor lăsate cu ocazia săvârșirii faptei la cele ale obiectului sau ființei care se presupune că le-au generat.

Comparația se realizează – după caz – fie între urma în litigiu și obiectul care se presupune că a creat-o, fie între urma în litigiu și urma experimentală executată cu acel obiect. Nici unul dintre cele două procedee nu-l exclude pe celălalt, cu excepția cazurilor când nu se poate altfel. Recomandabil este să se apeleze la ambele, mai ales în traseologie: de exemplu, să se compare urma de încălțăminte direct cu talpa pantofului, precum și cu mulajul acestuia sau cu imaginea fotografică a acestuia. De asemenea se pot compara între ele atât mulajele cât și fotografiile.

Când confruntarea directă nu este posibilă (de exemplu, urma papilară cu degetul, striațiunile de pe proiectil cu interiorul țevii, înregistrările pe banda magnetică cu vocea omului, grafizmul cu deprinderile de scriere etc.), se va recurge la comparația imaginilor reflectate ale obiectelor [12, p.101].

Condiția esențială este aceea, ca obiectele să fie prin natura sa comparabile. Astfel, urmele de adâncime nu pot fi comparate cu urmele de suprafață și nici imaginile negative cu cele pozitive. Încălcarea regulii se poate solda cu erori, datorită faptului că elementele imprimate în urmă reprezintă negativul caracteristicilor obiectului creator (șanțurile corespund proeminentelor și invers). Dacă expertul compară imagini diferite (obiectul cu mulajul, amprente relevate cu praf alb cu amprente luate cu tuș negru etc.), el este obligat să “răstoarne în grad” una dintre imagini pentru a le aduce la un numitor comun. Lucru posibil pentru urmele având contur de dimensiuni apreciabile și dea dreptul imposibile pentru cele microscopice (striațiuni ) .

În afară de compararea fizică, sub ambele ei forme (directă și indirectă ), sunt și cazuri în care expertul are la dispoziție doar urma incriminată, iar organul judiciar întreabă care este natura ei, cu ce fel de obiect putea fi produsă și care sunt parametrii acestuia, sau să stabilească cine este autorul unui bilet anonim despre care nu se știe nimic, cercetându-se se determină după scris sexul, vârsta, gradul de cultură, naționalitatea, temperamentul etc. în aceste situații comparația se face de expert pe cale mintală. Prin examenare intrinsecă el stabilește caracteristicile obiectului de la care provine urma, pe care apoi le interpretează pe baza experienței sale, a datelor de ordin tehnic și a colecțiilor de referință (cerneluri, hârtii, timbre, chei, diverse instrumente etc.).

Analiza comparativă merge, ca și în faza examenării separate, de la general la particular și apoi la individual, în conformitate cu ordinea logică a cunoașterii, modul de realizare fiind influențat de specificul obiectelor comparate. Astfel, compararea caracteristicilor poate fi exprimată prin unități de măsură, prin dimensiuni, cum ar fi lungimea și lățimea tălpii, lățimea benzii de rulare a anvelopei, lungimea laturii patrulatere a toporului ) pasul mașinei de scris etc. O condiție importantă pentru concluderea rezultatelor este aceea ca măsurătorile să fie precise de unde necesitatea alegerii acelorași repere. Lucrul este mai ușor la urmele de formă regulată, cu linii drepte și unghiuri, și mai dificil la cele cu undulații și curburi. Pe de altă parte, precizia depinde și de claritatea urmei. Caracterul aleatoriu crește atunci când imprimarea este imperfectă, cum ar fi urma lăsată de o anvelopă plină de noroi.

De aceea, este indicat ca expertul să nu se limiteze la unități de măsură absolute, ci să verifice și proporția caracteristicilor dimensionale, adică raporturile dintre ele, de exemplu, dintre lungimea și lățimea unei urme de contur.

Pentru determinarea poziției unui detaliu la urmele de obiecte se poate lua ca element de referință o linie marginală sau o extremitate (de exemplu, la o urmă de picior – vârful degetului mare ) sau locul ocupat pe o linie de secțiune (de exemplu, ”linia lui Galon” care la o amprentă digitală unește centrul cu delta ) [9, p.91].

În criminalistică spre deosebire de alte domenii ale științelor exacte, comparația nu este și nu poate fi strict mecanică, întrucât urmele sau obiectele comparate iau naștere sau acționează în împrejurări diferite. Oricât ne-am strădui să reconstituim condițiile de formare în cadrul experimentelor, acest lucru nu este posibil . De aceea, compararea este însoțită de o permanentă interpretare a rezultatelor, chiar și a celor intermediare. Evaluarea constatărilor a asemănărilor și deosebirilor, are deci loc nu numai în faza finală a formulării concluziei, ci și în timpul efectuării comparației și chiar în faza incipientă a examenării separate. Cu alte cuvinte, în procesul examinării criminalistice a urmelor fazele se întrepătrund, nefiind riguros delimitate, constatare valabilă și pentru procedeele de examenare, respectiv observația și experimentul.

Cu privire la experiment remarcăm că rolul acestuia nu se reduce la furnizarea probelor de comparație, ci constituie parte integrantă a examenării comparative. De exemplu, leziunile de pe corpul victimei și urmele de pe hainele sale oferă numai elemente generale de apreciere a dinamicii procedurii lor și de identificare a obiectului vulnerat. Alegerea între mai multe ipoteze posibile privitor la poziția reciprocă a victimei și agresorului se realizează pe calea unui experiment în cadrul căruia se verifică loviturile aplicate sub diverse unghiuri și direcții.

Uneori expertul este pus în situația de a răspunde dacă urma sau acțiunea s-a produs în modul relatat de învinuit sau de martor. De exemplu, trimis în judecată pentru omor, inculpatul a invocat circumstanța atenuantă a provocării de către victimă, care l-ar fi atacat pe la spate cu cuțitul în timp ce era aplecat deasupra bicicletei căzute. Drept dovadă el a indicat pe corpul său două leziuni cicatrizate și urmele de tăiere de pe cămașă și maiou. În cursul anchetei această apărare a fost înlăturată, considerându-se că a fost vorba de o simulare realizată prin practicarea pe piele a unor tăieturi superficiale și apoi prin tăierea fiecărui obiect de îmbrăcăminte separat. Cu ocazia expertizei se înregistrează însă o concordanță deplină între tăieturi. Astfel, cicatricea din regiunea subscapulară dreaptă are aproximativ aceeași lungime și înclinare ca și tăieturile de pe maiou și cămașă; în plus, toate se “ proiectează” una în cealaltă. Pe de altă parte, cicatricea de pe fața posterioară a brațului drept se suprapune pe tăietura de pe mâneca cămașei la poziția aplecată a corpului, când mâneca aluneca ușor spre umăr, ceea ce explică aparența lor la poziția în picioare. Concluzia expertului, prin care s-a stabilit că tăieturile de pe corp și cele de pe maiou și cămașă au fost produse concomitent a confirmat versiunea inculpatului după care el a fost lovit pe la spate [15, p.128].Alt exemplu este adus în anexa proiectului dat.

Experimentul reprezintă așa dar o observație provocată, deci o activitate premeditată efectuată în scopul verificării unei ipoteze, care poate fi confirmată sau infirmată, după cum poate fi neconcludența. Infirmarea, respectiv nepotrivirea caracteristicilor urmelor incriminate și a celor create experimental, înseamnă de obicei excluderea obiectului verificat.

Un alt aspect al problemei examinării comparative îl constituie procedeele de comparare, care îndeplinesc nu numai rolul de tehnici de lucru, dar și acela de demonstrație vizuală a rezultatelor obținute. În practica de expertiză se recurge la trei modalități principale, în funcție de însușirile obiectelor și a reflectărilor acestora sub forma de urme, și anume juxtapunerea, suprapunerea și îmbinarea [12, p.101].

Juxtapunerea imaginilor este cea mai simplă și cea mai uzitată, fiind de fapt inerentă oricărui examen de identificare. Obiectele sau urmele de comparat sunt așezate în același câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt, fie direct, fie sub formă de fotografii executate la aceeași scară (urma incriminată și ceea obținută experimental, precum, spre exemplu, este arătat în anexa 2) Aparate de genul microscopului comparator sau dactiloscopului ușurează considerabil examenarea concomitentă.

Suprapunerea constă, așa cum o arăta și urmele, în așezarea lor una peste cealaltă, în vederea identității formale. Cum nu se pot suprapune chiar obiectele purtătoare de urmă și nici mulajele lor, operațiile se efectuiază cu ajutorul reproducerii peliculei foto, fotografiei transparente, desene pe hârtie de calc etc.

Microscopul comparator precum și alte aparate special concepute pentru examenările criminalistice permit suprapunerea optică a imaginilor, ceea ce conferă metodei rapiditate și un plus de exactitate. De asemenea, suprapunerea își găsește utilitatea și atunci când este vorba de a compara datele rezultate dintr-o analiză (spectre, curbe de absorbție etc.) [14, p.27].

Îmbinarea constă în unirea imaginilor în vederea obținerii continuității liniare: striațiunile de pe gloanțe, cartușe, urmele de tăiere și știrbirile instrumentelor vulnerate, structura danturii, crestele papilare a două amprente, desenele de pe bancnote, impresiuni de ștampilă etc. Continuitatea unui ansamblu de caracteristici morfologice constituite dovada absolută a identității [12, p.101].

Ca și suprapunerea, îmbinarea se poate obține la microscopul comparator prin translarea imaginilor, iar în lipsa acestuia, prin decuparea fotografiilor și juxtapunerea fragmentelor care redau zone învecinate.

Independent sau în completarea modelelor menționate, se poate proceda și la proiectarea concomitentă pe același ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse. Această metodă ca proiect are avantajul de a mări mult imaginile examinate și, în același timp, de a oferi posibilitatea studierii lor deodată de către mai mulți specialiști, cum ar fi cazul efectuării expertizei de către comisie.

Dacă la cele mai multe expertize proiectaea reprezintă unul dintre procedeele de lucru cu caracter complimentar, în altele el constituie metoda de bază a comparării.

Exemplul tipic în acest sens îl oferă identificarea persoanei prin suprapunerea proiectată a imaginii craniului sau capului unui cadavru necunoscut cu portretul fotografic al persoanei dispărute.

ÎNCHEIERE

Rezultatele analizei doctrinei criminalistice privind teoria traseoplogiei, permit a conchide:

1. În prezent există două noțiuni ale urmelor în sens criminalistic. Una, având un sens restrâns iar alta un sens mai larg. Însă, după cum se observă din art. 93 CPP RM ca probe pot fi considerate numai acele urme, care pot fi păstrate pe obiecte. Deci legea procesuală a Republicii Moldova prin acest articol delimitează termenul de urmă prin existența posibilității, ca acestea să poată fi păstrată pe obiecte. Făcând analiza esenței cuvântului obiect conform dicționarului explicativ, am ajuns la concluzia că ca probe pot fi considerate toate categoriile de urme cu excepția celor poziționale, deoarece ele însuși prevăd schimbarea poziției anumit obiect în raport cu altele ca urmare a acțiunilor infracționale. De aceea consider că totuși mai reușită este noțiunea în sensul ei general, deoarece corespunde în mare măsură cu urmele care sunt luate în considerație în procesul cercetării infracțiunii. Această concluzie rezultă și din ideea, că teoria criminalistică despre urme servește necesităților practice ce apar în procesul cercetării infracțiunilor. De aici și se explică tendința de a face această concluzie reieșind din legislația procesuală. Cu toate acestea totuși urmele poziționale își au rolul lor în cercetarea infracțiunii servind ca o sursă de informații orientative, ce permite interpretarea acțiunilor infractorului și restabilirea într-o măsură oarecare a tabloului săvârșirii infracțiunii.

2. Clasificarea urmelor în vederea elaborării metodelor și adaptării mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării lor consider, că ideea clasificării urmelor după proprietățile sale comune propusă de către savanții moldoveni S. Gh. Doraș, Gh.Golubenco o socotim mai adecvată deoarece permite elaborarea unor metode și aplicarea unor mijloace tehnice de cercetare a acestora în dependență de clasa la care aparțin urmele. De aici, clasificarea urmelor reieșind din această idee permite formarea unui tablou mai clar al modificărilor ce pot fi considerate ca urme, a sursei și modului lor de formare, caracteristicile acestora și caracterul cercetărilor necesare de a fi efectuate în condițiile de teren și laborator, aceasta după părerea mea cu mult ușurând procesul de studiere a teoriei criminalistice despre urme de către viitorii specialiști.

3. Odată cu cunoașterea mai aprofundată a lumii înconjurătoare, a anatomiei omului, proceselor fiziologice, care au loc în organismul uman apar noi informații argumentate științific despre natura, structura și mecanizmul de formare a unor categorii de urme, care de fapt fiind cunoscute, din cauza necunoașterii complete a caracteristicilor, proprietăților și structurii lor, persoanele ce efectuau cercetările diferitor infracțiuni nu puteau să aplice tot potențialul informațional pe care îl poseda o urmă sau alta în descoperirea infracțiunii și identificarea infractorului. Aici, spre exemplu, a-și menționa urmele de sânge, care inițial serveau la urmărirea infractorului, în zilele noastre la identificarea de grup a persoanei și în baza ultimelor descoperiri în domeniul geneticii la identificarea persoanelor.

4. Pornind de la aceste concluzii, propunem ca pe lângă faptul asigurării Centrului de medicină legală pe lângă Ministerul Sănătății cu mijloacele tehnice necesare pentru a efectua așa gen de cercetări, să fie formate baze de date în cadrul Direcției Informații și Evidență operativă a , unde s-ar păstra informația despre codul genetic al persoanelor ce comit infracțiuni sau sunt înclinate spre a le săvârși, începând cu vârsta majoratului. Aceasta va permite de identificat cu ușurință persoanele cui îi aparține urmele de sînge ridicate de la locul săvârșirii infracțiunii. Reieșind din faptul, că urmele infracțiunii în mare măsură pot fi strânse în procesul cercetării la fața locului, în final ași vrea să atrag atenția la necesitatea respectării regulilor și metodelor descrise în capitolul doi al prezentei lucrări în ceea ce privește recoltarea lor, fără a neglija unele dintre ele, întrucât orice urmă sau microurmă poate contribui prin expertizarea lor la descoperirea infracțiunii și aflarea adevărului în cauzele penale și nu numai.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07. 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p.1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003, p. 7-11. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?=view&view=doc&lang=1&id=33126

Legea Republicii Cu privire la expertiza judiciară nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 144 – 145/1056 din 16.11.2000.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077

Monografii, articole de specialitate

Alecu Gh. Criminalistică. : Ex Ponto, 2008. 465 p.

Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.

Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 630 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art, 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: F.E.P.Tip.Centrală, 2008. 215 p.

Golubenco Gh., Neicuțescu O. Expertiza criminalistică: realități și perspective. : Bistrița, 2009. 156 p.

Golubenco Gh., Gugu A. Cercetarea locului faptei în cazurile de furt din apartamente. : Rovimed Publishers, 2010. 92 p.

Golubenco Gh., Colodrovschi V. Asistența tehnico-criminalistică a descoperirii infracțiuilor. Chișinău: F.E.P.Tip. Centrală, 2010. 235 p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București:Editura Științifică. 1990. 246 p.

Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.

Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a V-a, revăzută și adăugită. București: Universul Juridic, 2010. 840 p.

Suciu C. Criminalistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.

Torwald J. Un secol de luptă cu delicvența. Iași: Junimea, 1981. 334 p.

Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. профессора Р.С.Белкина. Москва: НОРМА – ИНФРА,1999. 971 c.

Белкин Р. С. История отечественной криминалистики. Москва: Норма,1999. 486 c.

Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов, 3-е изд., дополненное. Москва: ЮНИТИ – ДАНА, 2001. 837 c.

Голдованский Ю.П. Изучение следов взлома на месте происшествия. Москва: Юридическая Литература, 1963. 73 с.

Грановский Г.Л. Основы трасологии. Москва: НИИ МВД СССР,1965. 165 c.

Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. Новое изд. переп. с изд.1908 г. Москва: ЛексЭст, 2002. 1116 c.

Kорниенко Н. Следы человека в криминалистике. Cанкт-Петербург:Питер, 2001. 339 c.

Kрылов И.Ф. Криминалистическое исследование следов. Ленинград: Издательство Ленинградского Университета, 1976. 160 с.

Ненашев С.И. Использование следов головы человека в раскрытии и расследовании преступлений. Барнаул: БССШМ, 1987. 41c.

Шевченко Б. И. Научные основы современной трасологии. Москва: Юридическая литература,1947. 149 с.

Яблоков Н.П. Криминалистика: 2 изд., перераб. и доп. Москва: Норма, 2008. 399 c.

Якимов И.Н. Криминалистика. Руководство по уголовной технике и тактике. Новое изд., перепеч. c изд.1925г. Москва: ЛексЭст, 2003. 496 с.

Culegeri de documente, practica judiciară

Tratat practic de criminalistică. București: Institutul de criminalistică, 1976. 418 p.

Настольная книга следователя. Тактические приемы проведения осмотра места происшествия и допросов при расследовании преступлений различной категории. Научно-методическое пособие. Под ред.А.И.Дворкина. Москва: Экзамен, 2006. 637 c.

Обнаружение, фиксация и изъятие следов. Под ред. Е.И.Зуева. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1969. 141 с.

Осмотр места происшествия. Практическое пособие. Под ред.А.И.Дворкина. Москва: Юристъ, 2002. 335 c.

Справочная книга криминалиста. Под ред. Н.А.Селиванова. Москва: НОРМА. 2000. 712 c.

Справочник по предварительному исследованию следов на месте происшествия: Учеб.пособие. А.Г.Жданов, А.М.Зинин, В.А.Ивашков и др. Под ред. В.Ф.Статкуса. Москва: ЭКЦ МВД России, 1995. 210 c.

Справочник по производству судебных экспертиз для экспертов и специалистов: науч.-практич. пособие. Под ред. Т.В.Аверьяановой, В.Ф.Статкуса. Москва: Издательство Юрайт, 2013. 720 с.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07. 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p.1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003, p. 7-11. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?=view&view=doc&lang=1&id=33126

Legea Republicii Cu privire la expertiza judiciară nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 144 – 145/1056 din 16.11.2000.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077

Monografii, articole de specialitate

Alecu Gh. Criminalistică. : Ex Ponto, 2008. 465 p.

Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.

Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 630 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art, 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: F.E.P.Tip.Centrală, 2008. 215 p.

Golubenco Gh., Neicuțescu O. Expertiza criminalistică: realități și perspective. : Bistrița, 2009. 156 p.

Golubenco Gh., Gugu A. Cercetarea locului faptei în cazurile de furt din apartamente. : Rovimed Publishers, 2010. 92 p.

Golubenco Gh., Colodrovschi V. Asistența tehnico-criminalistică a descoperirii infracțiuilor. Chișinău: F.E.P.Tip. Centrală, 2010. 235 p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București:Editura Științifică. 1990. 246 p.

Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.

Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a V-a, revăzută și adăugită. București: Universul Juridic, 2010. 840 p.

Suciu C. Criminalistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.

Torwald J. Un secol de luptă cu delicvența. Iași: Junimea, 1981. 334 p.

Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. профессора Р.С.Белкина. Москва: НОРМА – ИНФРА,1999. 971 c.

Белкин Р. С. История отечественной криминалистики. Москва: Норма,1999. 486 c.

Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов, 3-е изд., дополненное. Москва: ЮНИТИ – ДАНА, 2001. 837 c.

Голдованский Ю.П. Изучение следов взлома на месте происшествия. Москва: Юридическая Литература, 1963. 73 с.

Грановский Г.Л. Основы трасологии. Москва: НИИ МВД СССР,1965. 165 c.

Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. Новое изд. переп. с изд.1908 г. Москва: ЛексЭст, 2002. 1116 c.

Kорниенко Н. Следы человека в криминалистике. Cанкт-Петербург:Питер, 2001. 339 c.

Kрылов И.Ф. Криминалистическое исследование следов. Ленинград: Издательство Ленинградского Университета, 1976. 160 с.

Ненашев С.И. Использование следов головы человека в раскрытии и расследовании преступлений. Барнаул: БССШМ, 1987. 41c.

Шевченко Б. И. Научные основы современной трасологии. Москва: Юридическая литература,1947. 149 с.

Яблоков Н.П. Криминалистика: 2 изд., перераб. и доп. Москва: Норма, 2008. 399 c.

Якимов И.Н. Криминалистика. Руководство по уголовной технике и тактике. Новое изд., перепеч. c изд.1925г. Москва: ЛексЭст, 2003. 496 с.

Culegeri de documente, practica judiciară

Tratat practic de criminalistică. București: Institutul de criminalistică, 1976. 418 p.

Настольная книга следователя. Тактические приемы проведения осмотра места происшествия и допросов при расследовании преступлений различной категории. Научно-методическое пособие. Под ред.А.И.Дворкина. Москва: Экзамен, 2006. 637 c.

Обнаружение, фиксация и изъятие следов. Под ред. Е.И.Зуева. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1969. 141 с.

Осмотр места происшествия. Практическое пособие. Под ред.А.И.Дворкина. Москва: Юристъ, 2002. 335 c.

Справочная книга криминалиста. Под ред. Н.А.Селиванова. Москва: НОРМА. 2000. 712 c.

Справочник по предварительному исследованию следов на месте происшествия: Учеб.пособие. А.Г.Жданов, А.М.Зинин, В.А.Ивашков и др. Под ред. В.Ф.Статкуса. Москва: ЭКЦ МВД России, 1995. 210 c.

Справочник по производству судебных экспертиз для экспертов и специалистов: науч.-практич. пособие. Под ред. Т.В.Аверьяановой, В.Ф.Статкуса. Москва: Издательство Юрайт, 2013. 720 с.