Trasaturile Si Elementele Contraventiei

CUPRINS

INTRODUCERE

Prezenta lucrare, cuprinde 5 capitole în care am încercat să definim, prin intrepretările și ideile a mai mulți autori, fapta ilicită cunoscută sub numele de contravenție. Primul capitol, definește contravenția și istoria acesteia, amintind și schimbările semnificative suportate de aceasta în timp.

Pentru a putea fi privită ca o faptă ilicită, contravenția trebuie să fie prevăzută prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor statului. Contravenția, este privită de mulți autori, ca o infracțiune care într-un moment dat de dezvoltare socială și culturală este resimțită ca mai puțin gravă, iar elementele constitutive ale unei contravenții nu pot fi diferite decât cele ale unei infracțiuni, respectiv: subiectul, obiectul, latura obiectivă și latura subiectivă. De aceea, în capitolul 2, am încercat să prezentăm detailat elementele constitutive ale contravenției

De la începutul instituției contravenției și până în zilele noastre, reglementările în materie contravențională au fost neschimbate în menținerea ilicitului contravențional în sistemul normativ al faptelor ce prejudiciază valorile sociale și relațiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării, întâmpinând dificultăți de configurare a identității răspunderii contravenționale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravențional.

Fiind o faptă distinctă de illicit și constituind unicul temei al răspunderii contravenționale, contravenția se individualizează față de alte fapte de ilicit prin definiția sa legală. În capitolul 3, am prezentat asemănările și deosebirile dintre fapta ilicită numită contravenție, și celelalte fapte ilicite prezente și reglementate de dreptul român.

Cele mai importante criterii de diferențiere sunt sistemul sancționar și procedura aplicabilă constatării și sancționării contravențiilor, care diferă de procedura aplicabilă în cazul sancționării altor fapte ilicite. În capitolul 4 al acestei lucrări, am analizat și prezentat atât sancțiunile contravenționale, cât și constatarea, aplicarea acestora, și agenții constatatori competenți pentru a aplica sancțiuni.

Elementul esențial al contravenției, fără de care nu ar exista, deci nu ar putea fi sancționată ca atare, este vinovăția. Exista situații, în care aceasta lipsește, deci poate fi înlăturat caracterul contravențional al faptei. Ultimul capitol al acestei lucrări, este constituit din cauzele care pot înlătura caracterul contravențional al faptei, acestea fiind descrise și explicate atât teoretic cât și cu ajutorul practicii judiciare.

I. CE ESTE CONTRAVENȚIA?

1.1 Definiția generală a contravenției

Prin abordarea tradițională a dreptului penal, prin împărțirea tripartită a acestuia,în codul penal francez de la 1791 si 1810 s-au consacrat, alături de crime, delicte, si contravențiile. În țara noastră o diviziune trihotomică a dreptului penal a fost prevăzută de Regulamentele Organice (art.262, 416, 317 pentru Țara Românească și art. 342, 345 pentru Moldova), precum si in Condica Criminala din 1841 si Condicile penal Știrbei din 1850 , care împărțeau infracțiunile în trei categorii: abateri, vini, si crime. Codul Calimach a consacrat o diviziune bipartita a infracțiunilor, fără a se reține însă termenul de contravenție, la fel ca în reglementările ce consacraseră o viziune tripartită.

De la debutul instituției contravenției și până în prezent, reglementările în materie contravențională au fost constante în menținerea ilicitului contravențional în sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale și relațiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării, creând dificultăți de configurare a identității răspunderii contravenționale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravențional. Din acest punct de vedere, materia contravențională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative din domeniul penal, în sfera abaterilor cu caracter administrativ. Această translație, deși a menținut unele apropieri și similitudini cu instituții aparținând dreptului penal, a impus definirea, din punctul de vedere al ramurii de drept aparținătoare – dreptul administrativ – a conceptului de contravenție și a răspunderii contravenționale. Întreprindere nelipsită de dificultăți datorită specificității răspunderii administrative asimilatoare cât și a posibilelor identități cu abaterea administrativă.

Ca natură juridică, contravenția este o faptă juridică, fiind un tip de activitate neconvenabilă deoarece vătămează și periclitează drepturile și interesele societății sau ale unor persoane particulare. Termenul „contravenție” are trei sensuri, pe planul dreptului contravențional, dintre care unul concret și două abstracte.

În abstract, contravenția poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau pentru delimitarea diferitelor specii de ilicit contravențional .Văzută lato sensu și abstract, contravenția este o faptă descrisă de legea contravențională. Normele care stabilesc contravențiile au ca rațiune supoziția că fapta interzisă s-ar putea repeta, contravenția fiind, la fel ca infracțiunea o specie de ilicit ipotetic.In concreto, contravenția este o faptă a unei persoane, săvârșită cu vinovăție, prin care se încalcă o normă ce interzice fapta, calificând-o contravenție. În acest sens, contravenția este o faptă realizată în lumea înconjurătoare ce poate fi încadrată în tiparul legii contravenționale.Din punct de vedere social, contravenția este o faptă prin care se cauzează o vătămare unui subiect de drept sau se pune în pericol ordinea socială.Din punct de vedere natural, contravenția apare ca o deviere de conduită a unui membru al societății, care este lipsit de respect față de ceilalți componenți ai grupului din care face parte. Din perspectivă morală, contravenția apare ca o activitate contrară conștiinței etice minime a societății.

Ilicitul contravențional a fost consacrat legislativ în Codul Penal român din 1865, care diviza ilicitul penal în trei categorii: crime, delicte și contraventii, având drept criteriu de distincție între acestea sancțiunea aplicată. Regimul juridic al contraventiilor se încadra în următoarele reguli: contravențiile erau fapte neintenționate, indiferent de actul normativ care le consacra; subiecte ale contravenției erau numai persoanele fizice; contravențiilor li se aplicau circumstanțele atenuante, cauze de exonerare de răspundere, recidiva; tentativa și complicitatea la săvârsirea contravențiilor nu se pedepseau; ca sistem sancționator existau pedepsele constând în amendă si închisoare; se putea lua măsura confiscării, după regulile stabilite de cod; amenda se pronunța singură sau însoțită de închisoarea polițienească, iar în caz de insolvabilitate a condamnatului amenda se putea înlocui cu închisoare stabilită ca durată de judecatorie; exista posibilitatea stabilirii contravențiilor prin legi ale organelor administrative, acestora revenindu-le un rol însemnat în constatarea, sancționarea și executarea contravențiilor.

Codul Penal român din 1936 definește contravenția în art.579 și 580 și aduce ca noutate în reglementarea sancționării contravenționale instituirea răspunderii în situația săvârșirii contravenției în baza raportului de prepusenie sau, în cazul în care subiectul contravențional se găsea sub îngrijirea altei persoane, prin art.581 .

Sistemul instituit prin Codul Penal din 1936, cu modificările ulterioare, a fost dezincriminat prin Decretul 184/1954, decret care a abrogat dispozițiile din Codul penal si din legile speciale privind sancționarea faptelor ce constituie contravenții. Încadrarea contravențiilor în cadrul ilicitului penal alături de crime si delicte dispare odată cu Decretul nr..184/1954, când contravențiile încep a fi abordate ca fapte cu un pericol social redus, simple abateri administrative. Acesta este momentul în care știința dreptului administrativ devine aceia îndreptățită a defini elementele esențiale ale răspunderii contravenționale. Decretul, care a fost republicat la 28 mai 1955, a consfințit pentru prima dată în istoria țării noastre, regulile esențiale ale constatării faptelor contravenționale, aplicării sancțiunii, executării căilor de atac și executării sancțiunii, care în linii mari, au fost reluate și în Legea 32/1968. Adoptarea legii 32/1968 a adus o perfecționare în materia reglementării contravențiilor ducând la o întărire a legalității, la o limitare a actelor normative în care erau cuprinse contravențiile, la o stabilire mai riguroasă a faptelor considerate contravenționale.

Acesta a fost momentul legislativ care a marcat trecerea contravenției din sfera faptelor penale în domeniul abaterilor de natură administrativă, cu regimul juridic sancționator administrativ.

În fundamentarea conceptului de contraventie, nici legiuitorul din 1954 nu a găsit un alt criteriu de delimitare a contravenției de infracțiune decât criteriul cantitativ (grad mai redus de pericol social), adăugând însă și un al doilea criteriu, cel al sancțiunilor specific administrative: avertismentul și amenda contravențională, care îsi păstra natura juridică administrativă, neputând fi transformată în muncă corecțională în libertate sau într-o pedeapsă privativă de libertate, instituție aparținând dreptului penal.

Devenit lege cadru în materie contravențională, Decretul 184/1954 a prefigurat atât partea generală, cât și partea procedurală contravențională.

Ulterior, Legea nr.32/1968, deși a preluat în linii mari reglementarea anterioară, a reprezentat un evident progres în reglementarea contravențiilor, demonstrat și de faptul că a continuat să se aplice până în anul 2001, chiar dacă unele legi sau ordonanțe ale Guvernului de după 1989 au modificat sau au stabilit unele rezerve la anumite dispoziții ale legii.

În prezent sediul materiei îl constituie O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care a abrogat Legea nr.. 32/1968. Desigur, actuala reglementare conține elemente de noutate, dar cel mai important aspect îl reprezintă punerea de acord a prevederilor sale cu principiile Constituției din 1991.

Potrivit art. 1 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, contravenția era definită ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi și alte acte normative. Remarcăm că în prezent, Legea nr.32/1968 care constituia legea cadru în materia răspunderii contravenționale, a fost abrogată prin O.G. nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor, iar abordarea normelor cuprinse în acest act normativ trebuie să se facă în înțelesul și cu respectarea dispozițiilor Constituției României din 1991 revizuită.

Potrivit O.G. nr.. 2/2001 contravenția este definită ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București. Prin Legea de aprobare nr.. 180/2002, O.G. nr.. 2/2001 i s-au adus anumite modificări și completări care îmbunătățesc unele din textele inițiale. În art. 1 teza I-a din O.G. nr.. 2/2001 se stipulează că legea contravențională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.

Trebuie subliniat că nu numai în legislația românească contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale, ci șitravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale, ci și în legislațiile altor țări: Germania, Cehia, Slovacia. Curtea Constituțională din țara noastră a arătat că „în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni”. Nu putem vorbi de contravenție fără a defini răspunderea contravențională ca reprezintă principala formă a răspunderii administrative, care intervine numai în situația săvârșirii unei fapte calificate expres de lege drept contravenție.

Această definiție nu mai conține referirea la pericolul social al contravenției, care ar fi mai redus ca cel al infracțiunii, așa cum prevedea art.1 din Legea nr..32/1968. Prevederea conținută în vechea lege avea la bază concepția potrivit căreia unica distincție între contravenții și infracțiuni o reprezenta pericolul social al faptei. Această concepție s-a reflectat în majoritatea actelor normative care prevedeau și sancționau contravenții, care conțineau formule de genul „Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții, încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni”. Referirea la pericolul social ca element fundamental de distincție între contravenții și infracțiuni a fost criticată de mai mulți autori, considerându-se că aceasta „cuprinde germenii unor situații confuze, ai unei abordări neștințifice și ai unei practici legislative neadecvate”. Potrivit acestui autor, confuzia era cauzată de faptul că textul vechii legi nu arăta expres dacă este vorba de pericolul social generic sau de pericolul social concret. În măsura în care este vorba de pericolul social generic, este de neînțeles de ce anumite contravenții sunt sancționate mai grav decât multe infracțiuni, astfel încât criteriul pericolului social nu este de natură să ajute la deosebirea contravențiilor de alte fapte antisociale. Eliminarea din definiția contravenției a referirii la gradul de pericol social a fost apreciata de unii autori care consideră că în acest mod definiția contravenției este mai aproape de un concept științific. Alți autori consideră că „eliminarea sintagmei referitoare la gradul de pericol social este inoportună, întrucât practica Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul în care contravenția ține de domeniul penal al statului, chiar dacă dreptul național nu o prevede”

În limbajul curent, prin termenul de contravenție se înțelege orice faptă ilicită, adică orice acțiune sau inacțiune prin care se incalcă o regulă juridică sau de altă natură. De asemenea, contravenția este o faptă care încalcă o norma juridică, în timp ce regulile extrajuridice care reglementează anumite activități sportive, culturale sau de altă natură, revin nu numai sferei contravențiilor, ci oricărei categorii juridice.

Definiția legală generală a contravenției este utilă deoarece constituie un instrument pe care practicienii îl folosesc cu prilejul aplicării legii contravenționale. Totodata, definiția legală a contravenției, reflectă unele dintre principiile dreptului contravențional sau anumite laturi ale acestora. De asemenea, cu ajutorul noțiunii generale a contravenției se poate mai ușor diferenția sfera ilicitului contravențional de domeniul celorlate specii de ilicit, adica sfera contravențiilor de cea a infracțiunilor, a delictelor civile, a abaterilor disciplinare, etc.

Dintre toate celelalte specii de fapte ilicite- infracțiuni, delicte civile, abateri disciplinare,etc., contravenția se asemamănă cel mai mult cu infracțiunea. Această apropiere se datorează originii comune a celor două forme de ilicit. În reglementarea actuală, legiuitorul nu definește contravenția prin compararea pericolului său social cu cel al infracțiunii, cum o făcea în cuprinsul Legii nr.. 32 1986 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, ci numai prin trei elemente, respectiv: latura obiectivă,elementul legal și latura subiectivă.

1.2 Trăsăturile contravenției

În definiția dată de art.1 din Legea nr.. 32/1968, se analizau trei trăsături ale contravenției: fapta săvârșită cu vinovăție, fapta care prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea și fapta prevăzută de actele normative emise de organele competente. Din definiția legală a articolului 1 al O.G. nr..2/2001 aprobată prin Legea nr..180/2002 se desprind tot trei trăsături, care după părerea mai multor autori permit diferențierea mai ușoara a contravenției față de alte forme de ilicit. Aceste trăsături sunt fapta care aduce atingere unor valori sociale, fapta săvârșită cu vinovăție și fapta prevăzuta și sancționată de legi si alte acte normative expres determinate prin lege.

Ca și legiuitorul din 1968, și legiuitorul actual reține ca primă trăsătură a contravenției faptul că este săvârșită cu vinovăție, ceea ce determină concluzia că „răspunderea contravențională este o răspundere bazată pe culpă, neputând fii vorba despre o răspundere obiectivă” adică vinovăția există numai atunci când fapta ilicită este săvârșită cu intenție sau din culpă.

Trăsătura comună a celor două definiții este fapta săvarșită cu vinovăție. Ca orice altă faptă ilicită, contravenția are relevanță juridică doar dacă este săvârșită cu vinovăție. Legislația contravențională nu stabilește clar vinovăția, deci conform Codului penal, există vinovăție atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă. Contravenția este săvârșită cu intenție directă atunci când făptuitorul prevede urmările faptelor sale și urmărește producerea lor prin comiterea acelei fapte, sau prin intenție indirectă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și deși nu urmărește să se producă, acceptă posibilitatea producerii lui. Contravenția este savărșită din culpă în momentul în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il acceptă, gândindu-se fără garanții că el nu se va produce sau când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia să îl prevadă.

În oricare dintre forme, vinovăția exprimă o anumită atitudine psihică a făptuitorului față de faptă și urmările sale. Făptuitorul comite fapta deși cunoaște urmările sale sau ar trebui să le cunoască și să își dea seama ca fapta sa este contrară legii și că ar putea produce urmări periculoase.

Fapta săvârșită cu vinovăție este o trăsătura comuna majorității faptelor ilicite. În materia contravențională, gradele vinovăției nu sunt importante, întrucât potrivit legislației în vigoare, răspunderea contravențională se angajează indiferent dacă fapta este săvârșită cu intenție sau din culpă. În practica judecătorească contravențională s-a precizat că în situația în care se invocă lipsa discernământului, instanța este obligată să verifice aceasta pe calea expertizei de specialitate. În cazul în care se face dovada celor susținute, persoana în cauză este apărată de răspundere. Spre deosebire de infracțiune, contravenția se sancționează indiferent de forma vinovăției însă în cazul în care fapta produsă cu vinovăție lipsește, acea faptă nu va fi considerată contravenție, iar făptuitorul nu va fi tras la răspundere. Aceste cazuri le întâlnim în situațiile în care se acționează cu legitimă apărare sau când făptuitorul nu prevede rezultatul acțiunilor sale. Contravenția, așadar, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane, adică un act al omului aflat sub controlul voinței și rațiunii sale.

O altă trăsătura comună celor două definiții, ar fi că contravenția este fapta prevăzută și sancționată de legi și alte acte normative expres determinate prin lege, conform O.G. nr..2/2001 sau o altă exprimare a acestei trăsături, confom art. 1 din Legea nr.. 32/1968 , contravenția este prevăzuta și sancționată prin acte normative.

O persoană poate fi trasă la răspundere contravențională pentru o anumită faptă, numai dacă această faptă este prevazută și sancționată ca atare în mod expres, într-un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens. Cu alte cuvinte, existanța unei contravenții si a răspunderii contravenționale sunt excluse dacă fapta nu este calificată astfel și nu este slabilită sancțiunea în ipoteza săvârșirii ei. În răspunderea contravențională, se pot aplica cu succes cele două sentințe caracteristice dreptului penal: nullum crimen since lege(nicio infracțiune nu există în afară de lege) și nulla poena sine lege(nicio pedeapsă nu există în afară de lege). Conform art. 1 din Legea 32/1968, contravenția era prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin alte acte normative ale organelor arătate prin legea de față.Acest text avea in vedere sistemul normativ statornicit prin Constituția din 1965, în care, după lege, ca forță juridică urmau decretele Consiliului de Stat. După 1991, potrivit noii Constituții, decretele sunt emise de Președintele României și nu au caracter normativ, deci ele nu pot stabili și sancționa contravenții. La nivel central, contravențiile se pot stabili prin legi ordinare, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului iar pe plan local, pot fi stabilite contravenții prin hotărâri ale consiliilor locale, inclusiv județene, iar in situații excepționale, prin dispoziții ale primarilor.

Fapta prevăzută și sancționată de legi și alte acte nornative expres determinate prin lege, trăsătura a definiției legale, conform art.1 a O.G. 2/2001 permite, de asemenea, delimitarea contraveției de alte forme de ilicit juridic. La fel ca în materia penală, în dreptul contravențional operează principiul legalității stabilirii și sancționarii contravențiilor. Pentru a putea fi în prezența unei contravenții este necesar ca printr-un text expres să fie descrisă activitatea care constituie contravenție. De asemena, norma juridică trebuie să prevadă și o sancțiune aplicabilă persoanelor care săvârșesc fapta descsrisă.Art.3 din O.G. nr.. 2/2001, prevede că „Actele normatice prin care se stabilesc contravenții cor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancțiunii cu amendă se vor stabilii limita minimă sau maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; se pot stabili și tarife de determinare a despagubirilor pentru pagube pricinuite prin săvârșirea contravențiilor. Sub aspectul modului în care se intâlnesc normele de sancționare contravențională în dreptul obiectiv, putem vorbi de norme contravenționale care formează obiectul unui act normativ și norme contravenționale cuprinse în acte normative ce reglementează anumite domenii de activitate, adică majoritatea actelor ce conțin dispoziții cu caracter contravențional.

Datorită acestei trăsături a contravenției se poate face distincție de alte forme de ilicit juridic, care nu necesită descrierea amănunțită a conduitei ilicite. Astfel, în materie civilă, fapta ilicită înseamnă orice faptă care, aducând atingere dreptului obiectiv, produce un prejudiciu unei persoane. De asemenea, spre exemplu, în cazul unei abateri disciplinare nu este necesară descrierea în parte a fiecărei conduite ilicite, încălcarea obligațiilor din contractul de muncă sau din actele normatibe care reglementează acest domeniu putând constitui abatere disciplinară. Această trăsătura a contravențiilor ajută și la delimitarea contravenției de infracțiune. Spre deosebire de sistemele de drept în care contravenția este o formă a ilicitului penal și care presupune stabilirea contravențiilor prin acte nornative specifice dreptului penal, în țara noastră se pot stabili și sancționa contravenții printr-o sumedenie de acte normative, în timp ce, în materie penală, incriminarea se produce întotdeauna prin lege organică, conform Constituției. Potrivit definiției legale din O.G. nr..2/2001, contravențiile se pot stabili și sancționa prin lege, ordonanță, hotărâre a guvernului sau, după caz, prin hotărârea consiliilor comunale, locale, județene, al municipiilor, al municipiului București ori a Consiliului General al Municipiului București. Art.2 al O.G. nr. 2/2001 conferă competență anumitor organe ale statului de a reglementa contravenții, numai aceste organe putând să emită acte normative de stabilirea și sancționare a contravențiilor. Astfel, dacă Parlamentul și Guvernul au competență generală în a emite acte normative în materie contravențională pe întreg cuprinsul țării, consiliile județene, locale și Consiliul General al Municipiului București au o competență specifică având trei restricții: nu pot stabili contravenții decât în legătură cu atribuțiile pe care le au stabilite prin lege, nu pot stabili contravenții în domenii în care sunt sancționate contravenții prin lege, ordonanță sau hotărâre de guvern și, evident, nu pot stabili contravenții decât pentru raza lor de competență teritorială.

Numărul mare de organe competente să emită acte normative de stabilire și sancționare a contravențiilor este de natură să conducă la o contravenționalizare excesivă. Prin numărul mare de organe care au competența de a emite acte normative contravenționale, cât și prin posibilitatea ca unele fapte să fie considerate contravenții doar în unele părți ale țării, se aduce atingere celor două caracteristici care trebuie să stea la baza sancționării contravențiilor: accesibilitatea și previzibilitatea. Accesibilitatea presupune posibilitatea reală a celui interesat de a cunoaște norma sancționatorie, în timp ce previzibilitatea presupune posibilitatea subiectului interesat de a presupune că fapta pe care ar săvârși-o ar fi sancționată de legea penală sau legea contravențională. După părerea mai multor autori, potrivit reglementării actuale cele două cerințe nu sunt îndeplinite. Multe dintre contravențiile prevăzute în diferite acte ale autorităților administrative locale sunt greu de cunoscut de către locuitorii acestor unități administrative, cât despre cetățenii care locuiesc în alte zone ale țării le este imposibil cunoașterea acestora. Pentru a asigura o minimă accesibilitatea cu privire la norma contravențională, art.4 al O.G. nr.2/2001 prevede că „ Dispozițiile din actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravențiile intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării, iar îm cazul hotărârilor consiliilor locale sau județene, punerea în aplicare se face și cu respectarea condițiilor prevăzute la art.50 aliniatul (2) din Legea administrației publice locale nr..215/2001.

În a treia trăsătură, privind definiția dată de art.1 din Legea nr.32/1968, se observă schimbarea data de O.G. din anul 2001. Aici se pune accentul mai mult pe pericolul social prezentat de contravenție. Totuși este vorba despre un pericol social redus, față de pericolul social regăsit în infracțiune. Este expusă ca fiind acea trăsătură esențială, care indică măsura în care fapta contravențională aduce atingere uneia dintre valorile sau relațiile sociale ocrotite printr-un act normativ și pentru care legea prevede necesitatea aplicării unei forme de constrîngere, respectiv cea a sancțiunii contravenționale. Spre deosebire de infracțiune, contravenția prezintă un grad de pericol social mai redus. Acest grad de pericol, se stabilește de către legiuitor, atunci când reglementează unele fapte ca fiind infracțiuni, iar altele ca fiind contravenții. El are in vedere acel pericol social abstract sau generic al faptei, în funcție de obiectul ocrotirii, persoana făptuitorului, împrejurările săvârșirii faptei, etc.

În literatura juridică de specialitate se arată că dacă „pericolul social” este un criteriu calitativ, gradul de pericol social apare ca o apreciere cantitativă. Pericolul social, era luat în considerare la elaborarea și adoptarea actului normativ prin care se stabilesc contravențiile respective, prevăzându-se ca atare numai faptele considerate „in abstracto” că prezintă asemenea însușire, dar într-un grad mai redus decât infracțiunea. Odată stabilită contravenția, existența pericolului social nu trebuia dovedită.

După intrarea în vigoare a noii legi, unii autori nu mai rețin pericolul social ca trăsătură a contravenției, în timp ce alții consideră că nu se poate renunța la această trăsătură, desi legea nouă nu o mai prevede în mod expres. Totuși, fapta care aduce atingere unor valori sociale este trăsătura analizată de majoritatea autorilor.

Alături de infracțiune, contravenția este singura faptă ilicita care aduce atingere unor valori sociale generice, respectiv, prin săvărșirea unei contravenții, se aduce atingere unor valori care interesează întreaga comunitate. Dacă prin alte forme de ilicti se aduce atingere, în general, unor relații sociale care reglementează buna desfășurare a activității într-un anumit domeniu sau unor drepturi subiective ori interese legitime, prin săvârșirea unei contravenții se lezează valori care sunt ale întregii comunități. Spre exemplu, răspunderea civilă se angajează prin săvârșirea unei fapte ilicite care produce un prejudiciu unei persoane; în cazul abaterii disciplinare se aduce atingere unor relații care ocrotesc raporturile de muncă; răspunderea administrativ disciplinară a funcționarului public se declanșează de asemena, în cazul comiterii unei fapte care aduce atingere raporturilor de serviciu; aplicarea unei amenzi judiciare de către instanță de judecată prevăzute de Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală are loc în condițiile în care se încalcă regulile care reglementează desfășurarea în bune condiții a procesului civil sau a procesului penal. Când o faptă este prevăzută într-un text legal, ca fiind contravenție, se consideră că acea faptă aduce atingere unor valori sociale generice.

De aceea, în doctrină, a fost criticată tendința de a se sancționa contravențional multe fapte care aduceau atingere doar unor relații sociale cu privire la încălcarea raporturilor de muncă, fapte care constituiau clar, abateri disciplinare.

Curtea Europeană a drepturilor Omului apreciază că prin săvârșirea unei contravenții se aduce atingere unor valori ale întregii comunități, atâta timp cât dispoziția încălcată prin săvârșirea contravenției are un caracter general și nu se adresează unui grup de persoane determinat, ci tuturor cetățenilor. Această prevedere stabilește un anumit comportament, iar prin sancțiunea atrasă de nerespecatare ei se încearcă în același timp atât să se prevină cât și să se reprime.

Deci reiese că această trăsătura a contravenției o reprezintă atingerea adusă unor valori aparținând întregii comunități. Numai o faptă care aduce atingere unor relații sociale care interesează comunitatea în ansamblul ei poate fi considerată contravenție, în sens contrar fiind în prezența unei alte forme de ilicit, astfel încât, datorită acestei trăsături se poate face distincția între contravenție și alte fapte ilicite.

II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE

CONTRAVENȚIEI

Contravenția, ca formă conduită ilicită, presupune îndeplinirea mai multor elemente, în lipsa cărora aceasta se situează în afara sferei dreptului contravențional și nu poate constitui temei ai răspunderii contravenționale. Elementele concrete, indispensabile existenței contravenției, sunt înscrise în normele contravenționale care reglementează faptele ce constituie contravenții.

În știința dreptului se face distincție între conținutul juridic sau componenta juridică, care cuprinde condiția privitoare la existența faptei prevăzută de lege sau care îi determina gravitatea, adica prevederea faptei într-un act normativ, elementul legal, și conținutul constitutiv sau componenta obiectivă, care cuprinde totalitatea condițiilor necesare pentru existența contravenției și pe care le realizează făptuitorul, fapta exteriorizată. Acestea sunt componentele contravenției, privite din punct de vedere abstract și ele reprezintă părțile componente ale contravenției care o particularizează, deosebind-o de celelalte fapte ilicite.

Deși contravenția se prezintă ca o unitate, ea are în conținut anumite elemente extrinseci sau intrinseci. Fiind o faptă umană, contravenția este atribuită unei persoane, adică subiectul activ, este orientată către sau împotriva unei valori sociale, obiectul, care la rândul lui aparține altei persoane, subiectul pasiv. Contravenția este o descărcare de energie pe planul relațiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman, adică aspectul obiectiv al faptei, și elementul subiectiv este exteriorizarea față de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare sau elementul moral ori vinovăția. Manifestarea exterioară de voință a făptuitorului se axează uneori pe o situație premisă, se desfășoara în spațiu și timp și presupune folosirea unor mijloace sau instrumente.

În domeniul conduitei umane, nu pot intra evenimentele naturale (cutremurul, inundațiile, moartea, etc.) sau reacțiile animalelor. Dincolo de controlul uman nu poate exista contravenție. Pentru a îmbrăca haina contravenției, comportamentul uman trebuie sa fie exteriorizat, ceea ce înseamnă că este necesar să depășească limitele gândului, deoarece simplul cuget contravențional nu este și nu poate fi considerat periculos pentru valorile sociale. Pe de altă parte, este necesar ca activitatea umană exteriorizată să provină de la o persoană cu discernământ, care beneficiază de libertatea de voință și acțiune. Fapta săvârșită cu vinovăție, este necesar să fie prevăzută și sancționată de un act normativ dintre cele enumerate de art.1 din O.G. nr.2/2001.

Elementele constitutive ale contravenției se referă la o faptă contravențională concretă. La fel ca infracțiunea, se caracterizează prin patru elemente: subiectul, obiectul, latura subiectivă(vinovăția) și latura obiectivă(fapta).

În activitatea de prevenire, constatare și sancționare a contravențiilor, o importanță deosebită o are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a vedea dacă sunt întrunite sau nu elementele constitutive ale unei anumite contravenții, respectiv trăsăturile specifice privind obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă.

2.1 Obiectul

Întrucât contravenția este, alături de infracțiune, singura formă de ilicit care aduce atingere unor valori sociale aparținând întregii comunități, obiectul generic al contravenției îl reprezintă relațiile sociale ocrotite de norma de drept contravențional. Fiecare contravenție are însă și un obiect specific, subsumat celui generic, ce rezultă din textul actului normativ ce o prevede. De regulă, contravențiile sunt grupate în actele normative potrivite obiectului lor juridic. Și în materia contravențională operează distincția între obiectul juridic și obiectul material. Majoritatea contravențiilor nu au obiect material, fiind fapte de pericol.

Obiectul contravenției îl constituie valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de drept administrativ cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârșită. Este valoarea socială și relațiile sociale generate de aceasta, vătămate prin acțiunea sau inacțiunea interzisă de norma contravențională. În cazul contravenției, vătămarea sau periclitarea valorilor sociale, bunurilor, intereselor legitime, în jurul cărora și datorită lor există aceste relații sociale. Fiecare contravenție, are un obiect specific, ce rezultă din textul actului normativ pe care o prevede. Obiectul contravenției se deosebește de cel al infracțiunii prin aceea că valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin norme de drept administrativ au o importanță socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor ce realizează administrația publică în anumite domenii de activitate sau rpivesc unele raporturi sociale de o rezonanță mai redusă, pe când obiectul infracțiunii vizează valorile fundamentale ale statului. Spre exemplu, infracțiunea constând în deținerea ilegală a unei arme de foc are ca obiect relațiile sociale care apără viața și integritatea oamenilor, persoanelor, ordinea și liniștea publică deci valori fundamentale ale societății, pe când contravenția constând în neprezentarea titularului permisului de armă de vânătoar pentru a i se aplica viza anuală de către poliție, are ca obiect relațiile sociale privind evidența armelor și munițiilor.

Dreptul contravențional ocrotește relațiile sociale importante care nu sunt protejate de legea penală. Obiectul contravenției este o entitate preexistentă săvârșirii acesteia, deoarece are ființă anterioară actului de conduită, ceea ce înseamnă că obiectul trebuie să existe. De exemplu, lipsa obiectului de la locul unde credea făptuitorul că se află are ca efect rămânerea faptei în stadiul de tentativă. Cunoașterea exactă a obiectului contravenției este importantă din perspectiva încadrării juridice a faptei ce constituie contravenție, în special în cazul unor norme contravenționale asemănătoare. Obiectul material al contravenției nu se confundă cu instrumentele sau mijloacele materiale cu ajutorul cărora a fost comisă contravenția și nici cu lucrurile produse prin contravenție. Valorile sociale ce formează obiectul contravenției pot fi vătămate în cele mai diverse forme. Astfel,în cazul valorilor sociale neexprimate fizic, vătămarea constă într-o stare de tulburare a relațiilor sociale privind aceste valori, iar în cazul valorilor sociale ce au aspect material, vătămarea poate consta fie într-o lezare fizică, fie numai într-o stare de periclitare a acestora.

Obiectul juridic al contravenției este reprezentat de valoarea socială ocrotită și relațiile sociale generate de aceste. Obiectul material al contravenției este entitatea fizică împotriva căreia este îndreptat elementul material al contravenției. De exemplu, în cazul contravenției de construire fără autorizație, obiectul material îl constituie edificiul realizat de către contravenient. Important este de menționat că numai obiectul juridic este o condiție preexistentă, generală a contravenției, în timp ce obiectul material este o condiție specifică numai anumitor contravenții. Au obiect material numai contravențiile ce vizează valori sociale exprimate fizic sau care au și un aspect fizic. De exemplu, nu au obiect material contravențiile referitoare la circulația pe drumurile publice. În unele cazuri, se poate spune că obiectul material rezidă în obiectul sau persoana împotriva căreia este orientat elementul material al contravenției. Majoritatea contravențiilor nu au obiect material. În cazul contravențiilor ce au obiect material, acesta trebuie cercetat pentru a se constata urmările pe care acțiunea sau inacțiunea le-a produs. Pe de altă parte, în cazul contravențiilor cu obiect material trebuie să verifice existența și starea acestuia la momentul săvârșirii faptei, deoarece dacă obiectul nu există fizic la acel moment, fapta se situează în afara dreptului contravențional, iar dacă acesta suferise deja o vătămare fizică, fapta va fi apreciată prin luarea în considerare a acestei vătămări.

Majoritatea contravențiilor, au un singur obiect juridic, excepție făcând contravențiile complexe care pot avea două sau mai multe obiecte juridice specifice. Obiectul juridic complex este specia de obiect al contravenției ce curpinde două sau mai multe obiecte juridice specifice reunite. Dintre aceste obiecte unul este principal, iar celălalt sau celelalte sau secundare. Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau secundar se face ținând seama de obiectul juridic generic al contravenției respective.

În cazul anumitor contravenții, legiuitorul prevede necesitatea realizării unor condiții referitoare la obiectul contravenției. Spre exemplu, una dintre condițiile contravenției de împiedicare sau obligare, prin amenințări sau prin alte violențe, a unui salariat sau a unui grup de salariați să participe la grevă ori să muncească în timpul grevei, are ca obiect material persoana asupra căreia s-a exercitat activitatea de împiedicare de a participa la grevă. Dacă norma care prevede contravenția impune condiții privitoare la obiectul contravenției, acestea trebuie îndeplinite, deoarece, în caz contrar, fapta nu este contravenție sau va realiza conținutul altei contravenții.

2.2 Subiectul contravenției

Potrivit articolului 5, aliniatul 2 din Legea nr..32/1968, subiectul contravenției este persoana fizică ce comite fapta contravențională. Contravenția, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligația de conformare.Pentru ca o asemenea persoană să poată fi subiect al unei contravenții trebuie să aibe vârsta de cel puțin 14 ani. Unele acte normative derogă de la aceasta prevedere, ridicând limita minimă de vârstă. De exemplu, în Legea nr..61/1991, potrivit Constituției, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială prevede că sancțiunea închisorii contravenționale poate fi aplicată minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani. Cu exepția minorilor sub 14 ani și a iresponsabililor permanenți, toți membrii societății sunt susceptibili de a săvârși contravenții. Stabilirea unei vârste minime este justificată de faptul că această calitate de subiect al contravenției presupune aptitudinea psihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului administrativ, precum și capacitatea de a-și stăpîni și dirija în mod conștient actele de conduită în rasport cu aceste norme. În afară de vârstă, o altă condiție referitoare la subiectul contravenției este responabilitatea. Ea presupune atât un factor intelectiv, care constă în capacitatea persoanei de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte, de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv, care constă în puterea ei de de a se conduce și de a fi stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora le lipsesc asemena însușiri nu pot fi considerate ca subiecți ai contravenției, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziție conștientă , astfel că sancțiunea nu ar fi în măsură să le îndrepte. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor și din această cauză ea se prezumă, că există la orice persoană. Iresponsabilitatea fiind excepție, trebuie sa fie dovedită.

O altă condiție legată de subiectul contravenției este libertatea de hotărâre și acțiune. O persoană, chiar dacă îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitatea, pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenții trebuie să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată. În cazul în care ea a fost constrânsă de o forță exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă contravențională, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare, lipsindu-i vinovăția subiectului.

Pot avea calitatea de subiect activ al contravenției nu numai persoanele fizice, ci și persoanele juridice. Pe de altă parte, toate subiectele de drept sunt titulare de valori sociale care pot fi vătămate prin contrevenții. Așadar, fie activ, fie pasiv, subiectele de drept pot fi angrenate în săvârșirea unei contravenții.

Subiecții contravenției sunt contravenientul, subiectul activ, persoana vătămată și subiectul pasiv sau victima. Noțiunea de subiect al contravenției nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept contravențional, deoarece aceasta din urmă constituie genul proxim al speciei subiect al contravenției. Diferența specifică o reprezintă subiectele raporturilor contravenționale de conformare. O problemă discutată în practica judiciară este aceea determinată de situația în care este sancționat proprietarul unui autovehicul aflat în legătura cu săvârșirea faptei. Opinia că prezumția de la care pornesc organele constatatoare este relativă, iar nu absolută, deoarece nu pot exista prezumții absolute de răspundere juridică, cel puțin nu în materia dreptului contravențional și al dreptului penal. Dacă s-ar admite teza opusă, ar putea fi sancționat contravențional inclusiv proprietarul unui autotorism furat, deci cel care a comis contravenția este hoțul, ceea ce pare a fi inadmisibil în materie contravențională. Din punctul de vedere al sarcinii probei, proprietarul sancționat , dacă nu este el cel care a săvârșit contravenția este necesar, și totodată suficient, să probeze că nu el a comis-o.

2.2.1 Subiectul activ – persoana fizică

Subiectul activ al contravenției este persoana ce săvârșește o faptă prevăzută de legea contravențională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci, contravenientul este persoana fizică ce participă la săvârșirea unei contravenții în calitate de autor, instigator sau complice, dacă aceeastă faptă este consumată. Persoana fizică poate fi un cetățean român, un cetățean străin sau apatrid, fără a interesa domiciliul acestuia. De la principiul generalității răspunderii contravenționale, legea face două excepții, anume:

– militarii în termen, cărora nu li se aplică sancțiuni contravenționale, ci sancțiuni administrative-disciplinare, în cazul în care au săvârșit contravenții. Astfel, conform art.44 din O.G. nr..2/2001, procesul-verbal de constatare se trimite comandantului unității din care face parte contravenientul pentru a i se aplica, dacă procesul-verbal este întemeiat, măsuri disciplinare.

– minorii între 14-18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, care se răsfrânge și în domeniul răspunderii lor contravenționale. Ei răspund contravențional pe jumătate, în sensul că minimul și maximul amenzii se reduc la jumătate din minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârșită.

Subiectul activ al contravenției nu se confundă cu făptuitorul deoarece calitate de făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute și sancționate de legea contravențională, care poate sau nu să fie contravenție. Făptuitorul devine contravenient numai dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condițiile obiective și subiective de existență a contravenției. Corelația între noțiunea de făptuitor și cea de contravenient este una gen-specie. Prin art.10 alin.1 din actul normativ-cadru se prevede că dacă aceeași persoană a săvârșit mai multe contravenții, sancțiunea se aplică pentru fiecare contravenție în parte. Astfel, se reglementează pluralitatea de contravenții, atunci când o persoană a săvârșit mai multe fapte de același gen, în același timp și constatate de agentul constatator în același timp.

O contravenție poate fi comisă și de mai multe persoane, fiind vorba despre instituția participației, a pluralității de contravenienți. Art.10 alin.3, stabilește că atunci când au luat parte mai multe persoane, sancțiunea urmează să se aplice fiecărei persoane în mod separat. De asemena, subiectul activ al contravenției nu trebuie confundat cu subiectul de drept contravențional care curpinde toate persoanele implicate în raporturi juridice contarvenționale, respectiv subiectele active și pasive ale raporturilor juridice contravenționale de conformare și conflict.

Pentru ca o faptă prevăzută de legea contravențională să fie contravenție este necesar ca făptuitorul să fi împlinit vârsta de 14 ani și să aibe discernământ. Nu are capacitate juridică contravenientul care a decedat după săvârșirea contarvenției. În acest caz, actul constatator este lovit de nulitate virtuală, deoarece moartea contarvenientului nu este menționată expres printre cauzele de nulitate.În nicio situație nu poate fi acceptată teza ca obligația de plată a amenzii aplicate anterior decesului contravenientului s-ar transmite la moștenitori, deoarece răspunderea contravențională are caracter personal.

O altă condiție a subiectului activ al contravenției este cea referitoare la existența responsabilității acestuia. Responsabilitatea este starea psihofizică a unei persoane de a avea capacitatea reprezentării conduitei sale și a urmărilor acesteia, orientându-și în mod voit energia sa fizică în raport cu această conduită. Din perspectiva dreptului, responsabilitatea există sau nu, dar din punct de vedere medical ea poate avea mai multe grade de intensitate. Omul perfect normal fiind o excepție, cvasitotalitatea oamenilor au unele deficiențe psihofizice. Eventualele alterări ale facultății mintale ale contravenientului care nu abolesc discernământul vor fi apreciate cu ocazia individualizării sancțiunilor aplicabile, dar ele nu produc niciun efect referitor la existaența responsabilității sale. Sunt anumite legislații care consideră diminuarea responsabilității o cauză de atenuare a răspunderii. Responsabilitatea, condiție a subiectului activ al contravenției, nu se confundă cu responsabilitatea juridică sau răspunderea juridică, deoarece prima este o categorie psihologică ce vizează capacitatea psihofizică a omului de a realiza semnificația acțiunilor sau inacțiunilor sale și a consecințelor acestora, asupra cărora el are controlul. În această accepțiune, responsabilitatea este opusă iresponsabilității, caracterizare ce reiese din interpretarea articolului 48 al Codului Penal.

Responsabilitatea și capacitatea făptuitorului persoană fizică sunt necesare pentru dobândirea calității de contravenient, dar ele nu sunt și suficiente. Pe lângă cerința responsabilității și a condiției capacității juridice, mai trebuie îndeplinită una, și anume libertatea de voință și de acțiune. Ca și celelate condiții, nici cea privind existanța libertății de voință și acțiune nu este prevăzută expres de lege, dar ea se desprinde din art.11 al O.G., care face referire la art.46 din Codul penal, care reglementează constrângerea fizică și morală drept cauze de inexistență ale vinovăției. Legiuitorul, uneori, din rațiuni de politică judiciară sau datorită particularităților unor categorii de subiecți activi ai contravenției, impune și îndeplinirea unor condiții speciale referitoare la subiectul activ al acesteia. Subiectul activ al unei asemenea contravenții este numit în doctrină subiect calificat.

De exemplu, în practica judiciară a fost anulat un proces verbal de sancționare a unei persoane fizice care nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege.

Nerespectarea obligației de a păstra și a prezenta acte contabile și registrele contabile.

O.G nr.15/1996 art.9 lit.b)

Obligația de a păstra și de a prezenta actele contabile revine angajaților cu atribuții în domeniul contabilității sau administratorului, care are obligația de a organiza contabilitatea firmei. În aceste condiții aplicarea amenzii prevăzute de art. 9 lit.b) din O.G nr.15 1996 contestatoarei care, potrivit fișei postului și contractului de muncă, nu are astfel de atribuții este nelegală.

Furnizarea de lămuriri în momentul întocmirii procesului-verbal și semnarea acestui act fără obiecțiuni, nu echivalează cu o renunțare la dreptul de a formula contestație în măsura în care ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicarea sau înmânarea actului persoana sancționată ajunge la concluzia că procesul verbal este nelegal.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA a –VIII-a , DECIZIA

CIVILĂ NR.2850 DIN 15 DECEMBRIE 2005

„Prin sentința civilă nr.5034/19.09.2005, Judecătoria Sectorului 4 București a admis plângerea formultă de petenta G.M și a anulat procesul-verbal de contravenție seria E nr..0050504 din data de 09.05.2005 întocmit de intimata Garda-Financiară-Comisariatul General.Pentru a hotărâ astfel, prima instanță a reținut că prin procesul verbal de contravenție atacat a fost sancționată cu amendă de 1000000 lei vechi numita G.M angajată la SC.D.S.2000 SRL pentru încălcarea normelor prevăzute de art.9 lit.b) din O.G. nr. 15/1996 reținându-se că nu păstrează și nu prezintă la sediul social declarat documentele justificative care stau la baza înr.egistrărilor în contabilitatea și a registrelor contabile legale.

Din contractul de muncă și din fișa postului contestatoarei nu rezultă că aceasta ar avea atribuții în domeniul financoar-contabil în cadrul instituției controlate astfel încât nu putea fi persoana vinovată de neregulile depistate. Prima instanță mai reține și faptul că semnarea procesului verbal fără obiecțiuni nu echivalează cu o renunțare la dreptul de a formula contestație. Înpotriva sentinței a declarat recurs intimata.

În susținerea recursului, recurenta a arătat că activitatea pentru care s-a aplicat sancțiunea nu este în legătură cu Legea nr.82/1992 iar contestatoarea a fost întrucât s-a prezentat ca reprezentantă a societății și a dat lămuriri agenților constatatori semnând proceul verbal fără obiecțiuni.

Analizănd materialul probator administrat în cauză, Tribunalul constată că recursul este nefondat.

Prima instanță a reținut în mod corect că din contractul de muncă și din fișa postului persoanei sancționate nu rezultă că aceasta ar fi avut atribuții în ceea ce privește păstrarea și prezentarea actelor solicitate de organele de control. Chiar dacă nu este vorba de o sancțiune întemeiată pe legea nr..82/1992, prima instanță a reținut în mod corect că, fiind vorba de acte contabile, gestionarea lor se face de către angajații cu atribuții în domeniul contabilității sau de către administrator, care are obligația de a organiza contabilitatea firmei iar contestatoarea nu face parte din categoria aceasta, atribuțiile sale în cadrul firmei neavând legătură cu gestionarea actelor contabile.

Cât privește faptul că a furnizat agenților constatatori lămuriri și a semnat procesul-verbal fără obiecțiuni, prima instanță a reținut în mod corect că acest fapt nu echivalează cu o renunțare a dreptului de a formula contestație în măsura în care ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicare sau înmânarea

actului, persoana sancționată ajunge la concluzia că procesul-verbal este nelegal.

Față de aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Tribunalul va respinge recursul ca fiind nefondat”

Calitatea subiectului activ este fie o cerință esențială, fie un element circumstanțial de calificare. În practia juridică, dacă se constată faptul că a fost sancționată o altă persoană decat cea care potrivit legii putea avea calitatea de contravenient, actul constatator este anulat. Astfel, în această speță , instanța a anulat procesul-verbal de contravenție încheiat pe numele administratorului societății comerciale, considerând că obligația de a elibera bon foscal revine operatorului aparatului de marcat electronic fiscal, iar nu altei persoane fizice sau juridice. În virtutea regulii personalității răspunderii contarvenționale, de asemena, instanțele consideră că nu poate fi sancționat un club de fotbal pentru faptele comise de suporteri.

Subiect activ al contravnției. Nelegalitatea sancționării unui club de fotbal pentru faptele contravenționale ale suporterilor

O.U.G. nr.2/2001, art. 13 alin. (1), art.26, alin.(3

În procesul-verbal de contravenție se reține că suporterii echipei au scandat sloganuri prin care au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare, ofensatoare la adresa suporterilor echipei adverse.

Nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei contestatoare pentru faptele suporterilor săi în condițiile în care în procesul verbal nu a fost reținută decât fapta suporterilor, și nu a S.C F.C.S. S.A

Având în vedere modalitatea în care a fost încheiat, procesul verbal conține neconcordanțe între persoana care a săvârșit contravenția și cea amendată, Tribunalul constată că acesta este lovit de nulitate.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI, SECȚIA a-VIII-a, DECIZIA

CIVILĂ NR..2565 DIN 3 NOIEMBRIE 2005

Prin sențința civilă nr..4092/17.06.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr.. 5584/2005 a fost admisă expceția nulității absolute a procesului-verbal de contravenție seria CND 2003 nr..0000090 din 11.05.2005, cu consecința admiterii plângerii contravenționale formulate de petenta S.C.F.C.S București SA împotriva procesului – verbal de contravenție și a exonerării acesteia de plata amenzii contravenționale de 40.000.000 milioane lei vechi.

S-a reținut sancționarea petentei ca urmare a scandării de sloganuri prin care au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare și ofensatoare la adresa suporterilor echipei F.C.R , prin utilizarea frecventă, în sens sugestiv, a termenului „țigan”,lozinci ce au fost scandate în mod organizat, dirijat de către șefii galeriei S.

Instanța a reținut că prin procesul verbal de contravenție nu s-a stabilit săvârșirea de către petentă a contravenției de a nu lua măsuri pentru stoparea manifestărilor discriminatorii ale galeriei astfel că nu s-a putut pune problema responsabilității petentei pentru această faptă-nereținută în procesul verbal de contravenție – cu toate că agentul constatator a dezvoltat în întâmpinare ipoteza responsabilității petentei pentru neimplicarea sa în stoparea acestor manifestări.

În al doilea rând, s-a reținut că procesul verbal de contravenție a fost încheiat în data de 11.05.1005 pentru o faptă săvârșită în data de 13.04.2005, nu numai în lipsa contravenientei, dar și fără ca aceasta să fie înștiințată despre încheierea unui proces-verbal, încheind procesul-verbal fără știrea contravenientului, acestuia fiindu-i încălcat dreptul de a formula obiecțiuni.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, invocând nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile pronunțată de instanța fondului, faptul că instanța de fond a făcut greșită aplicarea a dispozițiilor art.47 din O.G. nr.2/2001, acestea fiind incidente doar pentru aspectele juridice ce nu sunt reglementate de legea speciala, or O.G. nr. 2/2001 reglementează expres posibilitatea încheierii procesului-verbal de contravenție în lipsa contarvenientului, prin formularea de obiecțiuni la contestarea procesului-verbal de contarvenție, iar cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale, recurenta menționează că această măsură se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, conform art. 13, alin.(1) din O.G. nr.2/2001, iar in conformitate cu cu art.26 alin.(3), în cazul în care contravenientul nu este prezent, sau, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia precum și a înștiințării de plată se face de către organul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 și art. 304 C.proc.civ.

La dosar au fost depuse acte. Analizând probele administrative în cauză, Tribunalul constată că recursul nu este fondat.

Instanța de recurs constată că în mod corect a fost reținută nelegalitatea procesului-verbal de către instanța de fond, în condișiile în care actul de constatare și sancționare a contravențiilor nu conține descrierea faptei săvârșite de către S.C. F.C.S București SA.

Astfel, conform mențiunilor din procesul verbal, la data de 13.04.2005 cu ocazia desfășurării meciului de fotbal dintre F.C.S. și F.C.R, suporterii echipei S. au scandat sloganuri prin care au creat o atmosfera ostilă, degradantă, umilitoare la adresa suporterilor echipei F.C.R,prin utilizarea frecventă în sens sugestiv al termenului„țigan”. Lozincile au fost scandate în mod organizat, dirijat de către șefii galeriei echipei S.

Se constată că agentul constatator face referire la suporterii echipei S. și nu la SC F.C.S București SA.

Tribunalul apreciază că nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei contestatoare pentru faptele suporterilor săi în condițiile în care procesul-verbal nu a fost reținută decât fapta suporterilor și nu cea SC F.C.S. SA.

Având în vedere că, modalitatea în care a fost încheiat procesul verbal conține necorcondanțe între persoana care a săvârșit contravenția și cea amendată, Tribunalul constată că acesta este lovit de nulitate.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.(1) C.proc.civ, Tribunalul va respinge recursul constatând că celelalte motive invocate nu vor fi analizate, față de nelegalitatea actului de sancționare reținută în analiza primului motiv.”

2.2.2 Subiectul activ – persoana juridică

Persoana juridica, așa cum prevede Ordonanța nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, poate răspunde contravențional în cazurile și condițiile prevăzute de actele normative in materie.

Persoanelor juridice care au săvârșit abateri administrativ – contravenționale li se pot aplica unele sancțiuni care nu pot fi aplicate persoanelor fizice sau funcționarilor publici, cum ar fi: închiderea unității, retragerea licenței sau avizului pentru anumite operațiuni sau pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv. Trebuie precizat însă că persoanelor juridice nu li se poate aplica sancțiunea obligării la o activitate in folosul comunității.

Potrivit unui punct de vedere exprimat în doctrina recentă, din concepția greșită privind natura juridică a răspunderii contravenționale s-a ajuns la răspunderea contravențională a persoanei juridice, deși fosta lege cadru în materia contravențiilor – Legea nr.32/1968 – nu instituia o astfel de răspundere. Dispoziția care a permis o astfel de abordare a fost art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968, care stabilea că amenda pentru contravenții poate fi aplicată și persoanei juridice, dacă se prevede astfel într-un act normativ de nivelul legii. Rațiunea textului, de natură exclusiv procedurală, a fost supralicitată, adoptându-se acte normative care fac din persoana juridică subiect activ al contravenției. Această „trecere” de la aspectul procedural al aplicării amenzii contravenționale persoanei juridice la aspectul de fond, specific dreptului contravențional, s-a operat expres prin O.G. nr.23/1992 privind modificarea unor sancțiuni contravenționale care, modificând Legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, a introdus în art.20 alin.1 ipotezele unor fapte noi (literele d, e, f), sancționându-le în cazul în care au fost săvârșite de persoane juridice.

Un pas mai departe în abordarea greșită a problemei a fost făcut prin actele normative, cu precădere din perioada post-decembristă, în care amenzile contravenționale aplicabile persoanelor juridice au fost fixate în cuantum sensibil majorat față de cele prevăzute pentru persoana fizică, fără să se abroge textul care prevedea că în cazul aplicării amenzii persoanei juridice, aceasta trebuie să recupereze suma prin decizie de imputație emisă împotriva persoanei fizice vinovate de săvârșirea contravenției. În acest mod, contrar oricărei logici, persoana fizică putea fi sancționată contravențional cu amendă, de exemplu, până la 50.000 lei, dacă sancțiunea i se aplica în mod direct, sau până la 5 milioane lei, dacă sancțiunea era aplicată prin intermediul persoanei juridice. Astfel, prin H.G. nr.127/1994 privind stabilirea și sancționarea unor contravenții la normele pentru protecția mediului înconjurător s-a distins de plano între limitele amenzilor prevăzute pentru persoanele fizice și cele prevăzute pentru persoanele juridice, cele din urmă fiind sensibil mai mari față de cele dintâi, iar H.G. nr.922/1995 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor în domeniul îmbunătățirilor funciare s-a referit în art.4 la persoanele juridice vinovate de săvârșirea faptelor contravenționale.

Un exemplu pregnant îl oferă Legea nr.169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, prin care modificându-se art.90, s-a prevăzut că sancțiunile contravenționale pot fi aplicate și persoanelor juridice, dar în cuantum majorat de 10 ori față de cele aplicabile persoanelor fizice. Legea modificatoare necuprinzând însă nicio dispoziție cu privire la art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968 referitor la acțiunea în regres a persoanei juridice împotriva persoanei fizice vinovate, limitele maxime, astfel majorate, ale amenzii pentru persoanele juridice erau, în fapt, aplicabile persoanei fizice.

De altfel, trebuie menționat și faptul că sub legea cadru anterioară persista și o anumită confuzie între autorul contravenției – persoană fizică și autorul contravenției – persoană juridică. Astfel, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (abrogată în prezent) prevedea în art.38 că amenzile contravenționale pot fi aplicate atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, părând a reglementa un fel de coautorat al acestora în săvârșirea contravenției. O dispoziție similară a fost inserată în O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice (abrogată în prezent), în art.99 alin.2. În O.G. nr.47/2000 privind stabilirea unor măsuri de protecție a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial s-a distins însă între persoana fizică și cea juridică, prevăzându-se în art.12 alin.3 că sancțiunile contravenționale se aplică persoanelor fizice și persoanelor juridice, după caz, potrivit legii, ceea ce trebuie apreciat ca fiind mai aproape de sensul juridic al răspunderii contravenționale.

Toate aceste observații, pe deplin întemeiate în opinia noastră, sunt acum de domeniul istoriei legislației. Prin art.3 alin.2 al O.G. nr.2/2001 a fost instituită răspunderea contravențională a persoanei juridice.

Una dintre condițiile răspunderii contravenționale a persoanei juridice este existanța capacității juridice a acesteia.Conform art. 35 din Decretul nr.. 31/1954: „ Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși. Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit atât față de persoana juridică , cât și față de cel de-al treilea.”

Persoanele juridice care sunt supuse înr.egistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, de la data actului de dispozitie care le înființează, de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de legea care reglementează persoana juridică în cauză. Răspunderea contravențională a persoanei juridice este directă și personală, ceea ce înseamnă ca eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva presupusului său excede raportului juridic contravențional de conflict. Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea contravenției este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale. Entitățile fără personalitate juridică nu răspund contarvențional. De exemplu, consiliul local, formele de organizare a unor profesii liberale care nu au personalitate juridică, etc.

Conform art. 3, alin.(2) din O.G. nr.2/2001, persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele nornative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții. De pildă, potrivit art. 50 alin(2) din O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, sancțiunile contravenționale prevăzute de alin(1) al aceluiași articol se pot aplica și persoanelor juridice.

În practica judiciară, în aplicarea art.26 alin(1) lit.i și a art.26 alin(5) din Legea 50/1991, s-a decis că este nelegală sancționarea instituției în care lucrează funcționarul „responsabil de verificarea documentațiilor care stau la baza emiterii certificatului de urbanism și a autorizațiilor de construire sau de desființare(…)”. Într-o asemenea situație trebuie sancționat funcționarul în cauză, nu instiuția. Răspunderea contravențională a persoanei juridice nu este exclusă de o eventuală răspundere a persoanei fizice, dar nici nu o exclude pe aceasta, astfel că cele două pot coexista cu privire la una și aceeași faptă.

2.2.3 Subiectul pasiv al contravenției – victima

Subiectul pasiv al contravenției este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin contravenție. Astfel spus, subiectul pasiv al contravenției este victima acesteia sau persoana vătămată. Spre deosebire de contravenient, subiectul pasiv nu trebuie sa îndeplinească nici o condiție generală, decât aceea de a i se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin contravenție. Nu trebuie însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori este așa, persoana vătămată prin contravenție cu persoana prejudiciată prin aceasta. Persoana prejudiciată este cea are a suferit un prejudiciu material sau moral prin contravenție. Această persoană este subiect de drept civil, adică titulatura acțiunii civila ce rezultă din săvârșirea contravenției. De exemplu, în cazul contravențiilor prevăzute de art.83 din Legea nr.137/1995 privind protecția mediului, subiectul pasiv al contravenției este statul, iar subiectul de drept civil este persoana fizică sau juridică prejudiciată prin activitatea contravențională.

În cazul contravențiilor la care nu identificăm un subiect de drept lezat, altul decât statul, acesta din urmă are calitatea de subiect pasiv al contravenției (de exemplu, în cazul unor fapte contravenționale constând în nesocotirea regulilor de circulație). Așa cum am precizat, subiectul pasiv al contravenției nu trebuie să îndeplinească condiții generale, dar unele norme de stabilire și sancționare a contravențiilor impun, pentru existența contravenției sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul pasiv să aibă anumite calități sau însușiri. De pildă, pentru existența contravenției prevăzută de art. 276 alin.1 lit.c din Codul muncii, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de salariat.

Așa cum am văzut, subiectul activ al unei contravenții poate fi orice persoană fizică sau juridică (regulă), iar subiect pasiv o persoană fizică, o persoană juridică sau statul. În cazul răspunderii contravenționale, subiectele acestei forme de răspundere administrativă sunt persoanele fizice și juridice.

Sancțiunile contravenționale se aplică persoanelor fizice sau juridice care au săvârșit contravenții. Persoana fizică sau persoana juridică sunt socotite subiect pasiv al răspunderii, adică cel asupra căruia se aplică sancțiunea juridică de către subiectul activ.

Subiectul activ al răspunderii contravenționale este, de regulă, o autoritate a administrației publice centrale sau locale, adică fie o autoritate de stat, fie o autoritate a comunității locale. S-a arătat că subiectul activ al răspunderii contravenționale poate fi, în condițiile legii, și o persoană juridică de drept privat, dacă este implicată în realizarea unui serviciu public.

Dacă pe baza fostei reglementări, persoana fizică era, de regulă, subiectul pasiv al contravenției, conform actualei legi-cadru, calitatea de subiect pasiv poate să o aibă și o organizație nestatală sau chiar cu caracter statal, un agent public, în funcție de subiectul nemijlocit al contravenției.

2.3 Latura obiectivă

La fel ca și în cazul infracțiunilor, contravențiile se pot comite fie prin acțiune, fie prin omisiune. Acțiunea constă în realizarea a ceea ce norma contravențională interzice, iar inacțiunea constă în abținerea de a efectua o acțiune pe care legea pretinde a fi îndeplinită, încălcându-se în acest fel o normă onerativă. Contravențiile săvârșite prin acțiune sunt contarvenții comisive, în timp ce contravențiile săvârșite prin omisiune se numes contravenții omisive. De asemenea, la fel ca în dreptul penal, putem vorbi de categoria contravențiilor omisive improprii. În măsura în care contravenția are un obiect material, aceasta se consumă în momentul în care este lezat acest obiect, întrucât legea contravențională nu sancționează tentativa la contravenții. De regulă, însă, contravențiile fiind fapte de pericol, se consumă în momentul în care se realizează acțiunea sau inacțiunea sancționată de norma contravențională. Dacă fapta descrisă în procesul-verbal nu întrunește elementele laturii obiective a unei contarvenții, instanța va dispune anularea procesului-verbal contravențional.

Latura obiectivă a contravențiilor este aspectul exterior al acesteia, adică acea parte a contravenției care se poate observa de către ceilalți și constă în acțiunea sau inacțiunea descrisă și interzisă de norma prin care este stabilită contravenția, rezultatul produs și raportul cauzal între acestea. Latura obiectivă a contravenției este alcătuită din mai multe elemente. Elementele oricărui act de conduită sunt: elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată. Latura obiectivă mai poate fi denumită latura fizică, perioada externă, conținutul constitutiv obiectiv sau aspectul fizic. Perioada externă a contarvenției se poate realiza în întregime, poate rămâne în stare de tentativă sau numai în faza actelor preparatorii.

Una dintre componentele aspectului obiectiv al contravenției este acțiunea sau inacțiunea interzisă de norma ce prevede contravenția. Descrierea activității interzise este făcută de norma contravențională printr-o expresie care poartă denumirea de verbum regens. Acțiunea sau inacțiunea se poate realiza prin acte materiale, prin cuvinte sau în scris.

În conținutul anumitor contravenții, legiuitorul prevede două sau mai multe modalități normative de producere a faptei,care pot forma alternativ conținutul obiectiv al aceleiași contravenții. În aceste cazuri, relizarea elemntului material, în una sau mai multe dintre modalitățile alternative, nu influențează unitatea contravențională, ci numai, eventual individualizarea răspunderii contarvenționale.

Nu se confundă, însă, contravențiile ce au mai multe modalități normative, cu cele complexe, care au un element material plural. În cazul contravențiilor complexe, elementul material este alcătuit din două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, lipsa uneia având ca efect excluderea existenței contravenției complexe.

Acțiunea este o activitate a unei persoane prin care aceasta face ceea ce este interzis de legea contravențională. Inacțiunea este activitatea unei persoane, care nu face ceea ce legea contravențională o obligă să facă. Contravențiile al căror verbum regens obligă destinatarul să nu aibe o anumită conduită se numesc contravenții comisive, deoarece cel obligat desfășoară o activitate oprită de lege, iar contravențiile al căror verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate și să îndeplinească o anumită activitate sunt denumite contravenții omisive.

În cazul unor contravenții, legiuitorul impune ca acțiunea sau inacțiunea să întrunească unele cerințe, în lipsa cărora fapta nu este contravenție. Atașarea cerințelor esențiale elementului material poate privi comiterea faptei într-un anumit loc, într-un anumit timp, prin anumite mijloace, etc. Cerințele esențiale sunt, de fapt, condiții ale elementelor constituive obiective, fără de care actul de conduita nu poate realiza conținutul juridic al contravenției. Dacă instanța constată că acțiunea sau inacțiunea descrisă de norma contravențională nu a fost efectuată, va anula actul constatator pentru lipsa elementului legal, care este un element constitutiv al contravenției.

Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în consecința pe care acțiunea sau inacțiunea a produs-o valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată. Valoarea socială ocrotită poate fi lezată sau numai periclitată, în funcție de împrejurarea dacă aceasta are sau nu o existență materială. Rezultatul faptei, component al laturii obiective a conținutului contravenției, este impus atât de realitate, cât și de definiția vinovăției, care trebuie să fie raportată la o anumită consecință sau urmare. Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente ale contravenției. Urmarea imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde ființa contravenției, în timp ce consecințele următoare sunt doar elemente circumstanțiale, cu caracter accidental, care pot fi prezentate sau pot lipsi. Lipsa acestor elemente circumstanțiale va avea ca efect doar excluderea existanțeoi conținutului agravat asu calificat al contravenției. În cazul contravențiilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă deoarece altfel fapta nu va fi contravenție sau va rămâne în stare de tentativă. Aceste contravenții sunt numite și contravenții de rezultat. În schimb, dacă legea nu impune producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi contravenție fără ca în lumea înconjurătoare să aibă loc o modificare fizică. Aceste contravenții sunt numite contravenții formale sau de pericol. Determinarea momentului producerii urmării imediate este foarte importantă, întrucât la data survenirii sale contravenția s-a consumat sau epuizat. Sunt contravenții la care momentul consumării nu coincide cu cel al epuizării. O asemenea formă de contravenție este contravenția continuă care se epuizează în momentul în care agentul a realizat acțiunea sau inacțiunea și s-a produs umarea imediată specifică acelei contravenții. Apoi, stabilirea momentului producerii rezultatului este importantă pentru incidența sau nu a unor cauze de inexistanță a contravenției. De regulă, data apariției rezultatului este cea în funcție de care se determină incidența unor acte de clemență, aplicarea legii contravenționale în timp și spațiu, incidența instituției minorității, aplicarea instituției prescripției, calcularea unor termene substanțiale, etc.

Anumite instituții de drept contravențional au incidență în funcție de momentul încetării acțiunii sau inacțiunii, chiar dacă epuizarea are loc la o perioadă de timp foarte îndelungată de la realizarea acțiunii sau inacțiunii. De exemplu, dacă un minor comite o contravenție înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, iar rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste, minorul nu va răspunde contravențional indiferent dacă a avut sau nu discernământul activității sale.

Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este o componentă a laturii obiective ce constă în relația de la cauză la efect ce trebuie să existe între aceste două elemente ale laturii obiective. Deși legiuitorul nu prevede expres acest element în cadrul laturii obiective a conținutului contravenției, existanța sa este dedusă din normele de stabilirea și cele de sancționare a contravenției care, mai ales în cazul contravențiilor ce produc vătămări fizice, impun implicit acaestă componentă. Relația cauzală este acel raport între două fenomene în care unul precede și determină pe celălalt. Primul fenomen poartă de numirea de fenomen-cauză, iar cel de-al doilea este denumit fenomen-efect.

Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de independență și nici cu raportul de condiționare. Raportul de interdependență este acea specie de legătură între două fenomene, ce presupune că unul dintre acestea este dependent de celălalt. Raportul de condiționare este acea relație între două fenomene, în cadrul căruia unul dintre cele două fenomene, favorizează apariția celuilalt fenomen. Cu toate că legătura de cauzalitate este un element indispensabil oricărei contravenții, problema stabilirii acesteia apare relevantă pragmatic numai în cazul contravențiilor de rezultat. Legătura de cauzalitate trebuie cercetată numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori sociale ce au existența materială, deoarece în cazul contravențiilor ce aduc atingere unor valori sociale neexprimate fizic ea rezultă din săvârșirea faptei. Stabilirea raportului de cauzalitate în majoritatea cazurilor nu ridică dificultăți, dar sunt unele spețe care pun problema determinării existenței acestuia datorită condițiilor speciale în care sunt săvârșite anumite fapte. Există raport de cauzalitate chiar dacă între momentul realizării elementului material al conținutului contravenției și data survenirii rezultatului a trecut o perioadă de timp mare, dacă rezultatul se datorează în mod obiectiv acțiunii sau inacțiunii făptuitorului. Indiferent de numărul și diversitatea cauzelor, legătura de cauzalitate trebuie stabilită exclusiv între activitățile de natură umană și rezultatul acestora. Cauzalitatea în drept se stabilește diferit față de alte domenii ale științei, cum ar fi stiințele naturii sau filozofia. În multe spețe cercetarea legăturii de cauzalitate se realizează ușor. Sunt însă, și cazuri atipice, neobișnuite, în privința cărora este foarte greu de stabilit legătura de cauzalitate. Pe de altă parte, sunt unele cazuri foarte complexe, care solicită mai mult eforturile practicianului pentru determinarea cauzalității. Aceste situații au determinat formularea mai multor teorii asupra cauzalității doar în măsura în care poate controla activitatea sau utilizează energiile sale în sensul producerii rezultatului antisocial.

Teoria și doctrina au demonstrat că toate concepțiile referitoare la cauzalitate au unele neajunsuri, deoarece nu acoperă întreaga paletă de situații ivite în cazuistică. De aceea, probabil stabilirea legăturii de cauzalitare este o sarcină a organului care transpune în realitate legea. Organele implicate în aplicarea legii vor lua în considerare scopul edictării normei juridice încălcate prin fapta ilicită. Practic, pâna la urma, stabilirea relației cauzale este o problemă lăsată la înțelepciunea organului care aplică legea.

Deci, latura obiectivă o formează acțiunea sau inacțiunea producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau care amenință anumite valori sociale și urmarea imediată sau rezultatul faptei

2.4 Latura subiectivă

Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului față de fapta săvârșită și urmările sale. Elementul principal al laturii subiective este vinovăția , care constă în poziția contravenientului din punct de vedere al dorinței și voinței sale cu privire la fapta săvârșită și consecințele acesteia. La majoritatea contravențiilor acest element are forma de intenție, însă la unele fapte putem întâlni și culpa. Aceste forme de vinovăție pot influența gravitatea contravenției, nu însă și existența sa ca atare. Desigur, este de la sine înțeles că săvârșirea faptei cu intenție prezintă un pericol social mai ridicat decât atunci când aceasta se comite din culpă. Practic, este greu să se stabileasca întotdeauna forma de vinovăție cu care a acționat făptuitorul deci legiuitorul nu face nici o diferență între intenție și culpă. Organul constatator va trebui să țină seama de forma de vinovăție cu care a acționat făptuitorul cu ocazia individualizării și aplicării sancțiunii contravenționale.

Aspectul subiectiv al conduitei contravenționale este desemnat prin termenul de vinovăție. Potrivit articolului 1 din O.G. nr.2/2001, contravenția este o faptă săvârșită cu vinovăție. În lipsa vinovăției nu poate exista răspundere contravențională. În concepția reglementării actuale, vinovăția presupune ca activitatea ilicită a persoanei să se bazeze pe convingerea acesteia și libertatea sa de deliberare și rezoluție. Ca orice activitate umană, contravenția apare întâi de toate în mintea persoanei care o va săvârși. Într-adevăr, chiar dacă s-a săvârșit o faptă periculoasă social, nu este suficient ca aceasta să fie caracterizată contravenție, ci mai trebuie ca ea să fie imputabilă unei persoane, deoarece contravenția nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci un act de conduită reprobabil. Vinovăția contravenientului constă în totalitatea condițiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului, pentru că acea faptă să constituie contravenție. Conținutul contravenției nu este realizat decât, dacă, alături de aspectul obiectiv al contravenției, coexistă și aspectul moral, latura subiectivă a faptei, adică laboratorul unde a fost concepută și hotărâtă săvârșirea contravenției. Chiar dacă latura subiectivă poate ființa fără latura obicetivă, în lipsa acesteia din urmă rămâne fără niciun efect pe planul dreptului contravențional. Pe de altă parte, existența obiectivă a unei fapte este nerelevantă contravențional, dacă nu are corespondență morală, pentru că fapta ce constituie contravenție nu este o simplă degajare sau descărcare de energie, ci este o activitate conștientă și voită. Anumite norme contravenționale pretind că latura subiectivă a contravenției să mai cuprindă unele cerințe, respectiv un anumit mobil sau un anume scop. În toate cazurile în care lipsește vinovăția, o faptă prevăzută de legea contravențională nu poate fi considerată contravenție.

Vinovăția este atitudinea psihică a persoanei ce comite fapta contravențională, care se manifestă fără constrângere pe planul relațiilor sociale, de prevedere a rezultatului faptei sale ori de posibilitatea reprezentării acestuia. Pentru ca o faptă să fie contravenție nu este suficientă săvârșirea acesteia, chiar dacă este prevăzută de legea contravențională, ci mai trebuie realizată o cerință, respectiv ca făptuitorul să fi avut la momentul săvârșirii faptei reprezentarea conduitei sale și a rezultatului produs de fapta sa. Altfel, oricât de reprobabil ar fi gândul unei persoane, dacă nu se exteriorizează, rămâne fără relevanță pe planul răspunderii contravenționale. Stabilirea existenței sau inexistanței vinovăției făptuitorului presupune cercetarea gândului cu care acesta a săvârșit fapta. Un făptuitor va fi considerat contravenient numai dacă a comis fapta având reprezentarea că face ceva negativ sau a avut o conduită neglijentă ori ușuratică, în cazurile când legea pretinde subiecților să fie prudenți și chibzuiți. Întrucât nu se poate pătrunde în mintea persoanei pentru a se putea detemina direct care a fost atitudinea acesteia față de elementul material, latura subiectivă a actului de conduită va fi dedusă din examinarea datelor și împrejurărilor cauzei. Însă, sunt cazuri atipice în care aspectul obiectiv al faptei nu coincide cu cel subiectiv, situație ce face mai complicată operațiunea de stabilire a vinovăției. În aceste situații, dacă ar fi luate în considerare numai aparențele, s-ar ajunge la erori judiciare. Pentru evitarea acestor neajunsuri, organele competente trebuie, mai întâi, să constate săvârșirea faptei, iar dacă această operațiune va avea un răspuns pozitiv, ele sunt obligate să determine vinovăția făptuitorului. Vinovăția este atitudinea făptuitorului față de elementele laturii obiective. Elementul moral al contravenției, în cazul celor mai multe contravenții, nu trebuie sa îndeplinească nicio cerință specială. Există unele contravenții în conținutul cărora legiuitorul a prevăzut anumite cerințe pe care elementul moral trebuie să le îndeplinească. Aceste cerințe pot privi fie o finalitate specială urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivație a acestuia. Știința dreptului numeșste finalitatea specială vizată de agent cu termenul scop, iar motivației speciale existente în mintea făptuitorului i-a atribuit termenul mobil. În cazurile când scopul și mobilul sunt cerințe ale normei de stabilire și sancționare a contravenției, ele capătă calitatea de cerințe ale normei de stabilire și sancționare a contravenției. Contravenția, ca faptă a omului, cuprinde și alte elemente subiective, cum ar fi motivul sau scopul Faptele omului sunt determinate în general de anumite necesități, dorințe, interese, emoții, sentimente, pasiuni,care, în anumite situații, devin adevărate motive sau mobiluri ale faptei ilicite.

Mobilul este o condiție accidentală a elementului moral al contarvenției, ce constă în cauza psihică a actului de conduită. Nicio activitatea umană, dacă provine de la o persoană cu discernământ,nu este efectuată fără o cauză internă, fără un impuls interior. Deși prezent la orice faptă, cu excepția celor comise de iresponsabili, mobilul nu face parte decât rar din conținutul contrevanției. Dar o corectă individualizare a răspunderii și a sancțiunilor contravenționale presupune analiza persoanei contravenientului și, implicit , a mobilurilor care au stat la geneza săvârșirii faptei sale. Mobilul nu trebuie ignorat din analiza personalității contravenientului, deoarece s-ar ajunge la consacrarea unui drept contravențional abstract. Legea poate atribui mai multe funcții mobilului contravenției, respectiv de condiție esențială, de condiție circumstanțială sau de circumstanță.

De multe ori, printr-o faptă ilicită se urmărește un scop, care devine călăuză a întregii atitudini a contravenientului.

Scopul contravenției este o condiție accidentală a vinovăției ce constă în obiectivul actului de conduită. De regulă, finalitatea contravenientului este de a produce o anumită schimbare în lumea înconjurătoare.

Obiectivele contraveniențelor pot fi însă și de natură morală, situații în care nu are loc nicio mutație în realitatea obiectivă. Ca și mobilul, scopul apare numai accidental în conținutul unor contravenții. Deși este strâns legat de mobil, scopul nu se confundă cu acesta, pentru că în timp ce mobilul este de regulă, irațional, scopul este factorul psihic conștient și rațional, care constă în reprezentarea de către subiect a obiectivului pe care îl urmărește prin realizarea actului. Scopul poate fi imediat și final(mediat). Scopul imdiat al contravenției este finalitatea vizată de făptuitor în raport de norma contravențională, care nu este decât o etapă pentru realizarea scopului imediat. Scopul final este obiectivul urmărit, cel mai îndepărtat în timp, și care dă satisfacție impulsului ce a determinat săvârșirea contravenției. La fel ca și mobilul, scopul trebuie luat în considerare cu prilejul individualizării răspunderii contravenționale și a sancțiunilor de drept contravențional.

Vinovăția făptuitorului poate avea grade diferite de intensitate, legiuitorul penal a reglementat două forme și patru modalități ale acesteia, respectiv intenția și culpa. Alături de formele reglementate, doctrina susține existența unei a treia forme de vinovăție, dedusă din anumite norme de stabilire și sancționare a contravențiilor, si anume intenția depășită. Toate aceste forme pot fi preluate și de către dreptul contravențional. Atenția acordată formelor și modalităților vinovăției se datorează în primul rând, împrejurării că trebuie delimitată zona unde încetează vinovăția de ce a fortuitului. În al doilea rând, se impune departajarea elementului moral al contravenției de anumite cauze care-l exclud., cum ar fi: minoritatea, eroarea de fapt, iresponsabilitatea, beția etc. Nu în ultimul rând, sunt unele contravenții la care elementul subiectiv trebuie să îmbrace forma intenției, determinată de scop.

Intenția este o formă a vinovăției ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevedea rezultatul faptei sale, pe care îl urmărește sau îl acceptă. Intenția presupune ca făptuitorul să-și dea seama de efectele pe care le cauzează elementul material și urmărește aceste consecințe sau numai acceptă eventualitatea survenirii lor. Din definiția intenției reiese că aceasta poate avea două modalități: intenția directă și intenția indirectă. Intenția directă este când făptuitorul urmărește producerea rezultatului și cea indirectă când făptuitorul acceptă eventualitatea survenirii rezultatului. Din punct de vedere cantitativ, intenția poate fi premeditată, repentină sau afectivă și obișnuită sau simplă. Când făptuitorul comite fapta cu detașare psihică și după o prealabilă pregătire a acesteia, intenția este premeditată. Intenția este când făptuitorul ia decizia spontană de a comite fapta deoarece se află sub influența unei tulburări sau a unei emoții puternice. Provocarea este o specie de intenție repentină. Intenția este obișnuită atunci când făptuitorul comite fapta netulburat și nestăpânit de emoție, dar fără o pregătire a comiterii acesteia. În funcție de existența sau nu a unui scop, în norma de incriminare, intenția este simplă și calificată. Intenția este simplă atunci când agentul prevede și urmărește survenirea rezultatului, fără ca norma de incriminare să vizeze existența unui anumit scop. Intenția calificată există când făptuitorul dorește producerea rezultatului în vederea realizării unei anumite finalități înscrise în norma ce prevede contravenția. În raport de momentul reprezentării, intenția este inițială și supravenită. Intenția este inițială când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la început și intenția este supravenită dacă reprezentarea urmării a apărut pe parcursul săvârșirii faptei. În funcție de numărul faptelor pe care urmează sp le comită făptuitorul, intenția este: unică și complexă.

O altă formă a vinovăției este culpa, ce constă în atitudinea făptuitorului de prevedere a rezultatului faptei fără ca acesta sa-l urmărească, apreciind nefondat că acesta nu se va produce, ori de neprevedere a rezultatului faptei, deși trebuia sa-l prevadă. În cazul culpei, făptuitorul trebuie să fie conștient de împrejurarea că prin efectuarea acțiunii sau inacțiunii sale există un risc substanțial și nejustificat al apariției unor vătămări ale valorilor sociale. Riscul ivirii rezultatului poate fi prefigurat, dar neacceptat, sau poate fi neprezentat, deși făptuitorul avea această obligație.

Culpa are doua modalități normaative: culpa cu prevedere și culpa simplă. Culpa cu prevedere este o modalitate a culpei ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevedea rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmărește, socotond fără temei că el nu se va produce. În cazul culpei cu prevedere, delicventul precepe riscul, dar îl ignoră. Culpa simplă este acea modalitate a culpei ce constă în în atitudinea făptuitorului de a nu prevedea rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă. Această modalitate a culpei este aplicabilă, de regulă, în cazul persoanelor care desfășoară anumite activități reglementate, iar datorită neatenției celor care le desfășoară, activitățile respective cauzează anumite rezultate periculoase.

Ultima formă a vinovăției, o reprezintă praeterintenția sau intenția depășită. Praeterintenția este o formă de vinovăție ce cuprinde în conținutul său atât intenția cât și culpa. Intenția depășită este singura formă de vinovăție nereglementată în general, dar legiuitorul face acpclicații ale acesteia în cazul anumitor contravenții. În cazul praeterintenției, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, îl urmărește sau îl acceptă, dar peste acest rezultat se produce un alt rezultat mai grav, pe care, deși l-a prevăzut, nu l-a acceptat sau pe care nu l-a prevăzut, deș trebuia și putea să îl prevadă. În unele opinii, se susține că praereintenția poate reuni numai intenția și culpa simplă. Această opinie nu se regăsește în practică instanței supreme, fiind contestată de unii autori.

III. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE CONTRAVENȚIE SI ALTE FORME DE ILICIT

Contravenția, fiind o formă distinctă de ilicit și constituind unicul temei al răspunderii contravenționale, se individualizează față de alte fapte ilicite prin trăsăturile sale generale care se desprind din definiția legală și prin particularitățile de reglementare în dreptul obiectiv. Importante criterii de diferențiere sunt sistemul sancționar și procedura aplicabilă constatării și sancționării contravențiilor, care diferă de procedura aplicabilă în cazul sancționarii altor fapte ilicite.

În continuare, vom încerca să prezentăm cele mai importante și semnificative diferențe între contravenție si alte fapte ilicite cu care aceasta se aseamănă, cum ar fi infracțiunea, fapta prevăzuta de legea penală care nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracțiuni și abaterea disciplinară.

3.1 Contravenția și infracțiunea

Potrivit Codului Penal, infracțiunea este definită ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. În sensul său cel mai gerenal, infracțiunea, la fel ca și contravenția, este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancțiune specifică, care este pedeapsa.

Atât contravenția, cât și infracțiunea sunt fapte ilicite comise cu vinovăție, care prezintă pericol pentru societate și fiecare dintre ele constituie temeiul angajării uneia din formele răspunderii juridice. Contravenția este temeiul răspunderii contravenționale și infracțiunea temeiul răspunderii penale. Spre deosebire de infracțiune, care prezintă un pericol social mai ridicat, cu consecințe mai grave și care dăinuie în timp, la contravenție, acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai răstrânse. Criteriile generale de deosebire între infracțiuni și contravenții pot fi intrinseci sau extrinseci, după cum țin de însăși natura faptelor sau sunt exterioare acestora. Printre criteriile intrinseci se înscriu în primul rând valoriile și relațiile sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin săvârșirea faptei. Astfel, faptele îndreptate împotriva relațiilor sociale legate de valori de care depinde însăși existența comunității, prezintă cel mai înalt grad de pericol social. De aceea, față de ele legiuitorul reacționează prin mijloacele dreptului penal. În comparație cu acestea, faptele prin a căror săvârșire se pun în pericol valori de care nu depinde însăși existanța societății și a componentelor sale, ci funcționarea normală a unui domeniu sau altul de activitate, sunt contravenții.

Pe lângă obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social trebuie avute în vedere și urmările faptei, respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă sau doar o stare pericol. Este de remarcat că unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori esențiale; ele constituie infracțiuni numai atunci când se săvârșesc într-un anumit mod ori în anumite condiții. În lipsa acestor împrejurări, fapta constituie contravenție.

Un alt criteriu intrinsec privește rezonanța socială diferită pe care o provoacă în rândul colectivității cele două categorii de fapte antisociale. Faptele care vatămă viața, libertatea, integritatea și sănătatea persoanei umane, faptele de furt, tâlhărie, delapidare, trădare, acte de diversiune, atentat, evadare, falsificare de monedă, trafic de stupefiante sau arme, au o vie rezonanță socială, provoacă o evidentă stare de neliniște, de nesiguranță socială. Dimpotrivă, faptele care pun în pericol valori de mică însemnătate, au o rezonanță restrânsă și nu provoacă tendința membrilor societății de a reacționa represiv, ca de pildă în ce privește circulația rutieră, pescuitul, etc.

Ultimul criteriu intrensec se referă la posibilitatea de restaurare a relațiilor sociale vătămate, de restabilire a ordinii dereglate, prin comiterea acelei fapte. În cazul infracțiunii, este necesar să se aplice o pedeapsă, uneori cu executarea în penitenciar, pe când la contravenție se va aplica o sancțiune mult mai ușoară, făcându-se apel la simțul de răspundere al făptuitorului.

Criteriile extrinseci de diferențiere a infracțiunii de contravenție sunt o consecință și reflectă diferența de grad de pericol social dintre cele două categorii de fapte antisociale. Se numără printre criteriile extrinseci: sursa legislativă, adică sediul normelor juridice care prevăd cele două genuri de ilicit, felul sancțiunilor și modul de aplicare și executare al acestor sancțiuni. În privința faptelor penale, actele normative care le prevăd nu pot emana decât de la organele supreme ale puterii legislative. Dimpotrivă, contravențiile pot fi stabilite nu numai prin legi, ci și prin hotărâri și ordonanțe ale guvernului, precum și, în anumite condiții, limite și materii, prin hotărâri ale organelor locale. Referitor la modul de sancționare, sancțiunile contravenționale nu vizează decât excepțional, în cazuri limitate și pe scurtă durată libertatea persoanei.

În comparație cu sancțiunile penale, cele contravenționale, chiar când sunt formal asemănătoare, sunt totdeauna mai ușoare, modul lor de executare mai puțin aspru ori consecințele produse sunt mai reduse. Specific pedepselor, este faptul că acestea nu pot fi stabilite și aplicate decât în instanțele de judecată, pe când sancțiunile contravenționale se constată și se aplică de anumite persoane și organe din cadrul puterii executive. Și procedura diferă; la contravenții există reguli mult mai simple și o operativitate sporită în instrumentarea cauzelor. Întrebarea care se pune frecvent este cine determină în concret gradul de pericol social, adică cine stabilește dacă o anumită faptă ilicită constituie contravenție sau infracțiune. Această posibilitate aparține organului competent să constate asemenea fapte, care trebuie să dea dovadă de discernâmănt în aprecierea pe care o face. În acest sens este seminicativ art.10 din Legea 61/1991, potrivit căreia în cazul în care agentul constator apreciază că sancțiunea amenzii este îndestulătoare, aplică amenda procedând potrivit dispozițiilor Legii nr..32/1968. În caz contrar, procesul verbal de constatare se trimite de îndată judecătoriei competente care va hotărâ asupra sancțiunii contravenționale ce urmează a fi aplicată. Pe de altă parte, atunci când organul constatator apreciază că fapta a fost săvârșită în astfel de condiții încât potrivit legii penale ea constituie infracțiune, va sesiza organul de urmărire penală. Aplicarea unei sancțiuni contravenționale nu înlătură răspunderea penală, atunci când se constată ulterior că această faptă este infracțiune.

Într-o asemenea situație, răspunderea penală ia locul răspunderii contravenționale. Dimpotrivă, în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracțiune și ulterior s-a stabilit prin rezoluție sau ordonanță a procurorului, ori prin hotărâre judecătorească, că ea ar putea constitui contravenție, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreuna cu copia ordonanței sau a hotărârii se trimit organului în drept sa aplice sancțiunea. Într-un astfel de caz, răspunderea contravențională înlocuiește răspunderea penală. Soluția se impune în ambele ipoteze, deoarece răspunderea penală și cea contravențională nu pot coexista. Într-adevar, nu este posibil să se aplice pentru aceeași faptă o pedeapsă și o sancțiune contravenționlă, întrucât printr-o asemenea faptă s-a adus atingere aceleiași relații sociale ocrotite de lege.

În problematica diferențierii contravenției de infracțiune trebuie pornit de la faptul că, până la dezincriminarea contrevențiilor ce a avut loc prin Decretul nr..184/1954, acestea reprezentau în dreptul românesc a treia categorie de ilicit penal considerat a fi cel mai puțin grav. Prin reglementarea actuală a contravenției, această remarcă nu mai poate fi susținută, atâta timp cât multe contravenții sunt sancționate mai sever decât unele infracțiuni. În următoarele rânduri, vom încerca sa prezentam principalele diferențe între contravenție și infracțiune. Nu se poate porni această analiză, fără a arăta că nu se poate face abstracție de natura penală a contravenției și de multiplele asemănări care există între aceste forme de ilicit.

Așa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe spețe, contravenția, chiar dacă este reglementată în dreptul intern ca o formă distinctă de ilicit, prezintă o latură penală care nu poate fi ignorată. În esență, s-a stabilit în practica Curții că pentru o faptă să aparțină domeniului penal, trebuie avute în vedere trei criterii: calificarea faptei potrivit dreptului național, natura faptei incriminate și natura și gravitatea sancțiunii. Aceste criterii nu este neapărat a se aplica cumulativ, fiind suficient ca fapta să fie una penală din punct de vedere al Convenției ori să fie expus făptuitorul la o sancțiune care prin natura și gravitatea sa aparține sferei penale, astfel încât, chiar dacă fapta este reglementată în dreptul intern drept contravenție, ea poate fi calificată ca aparținând materiei penale datorită naturii sale juridice și a sancțiunii aplicate, neputându-se recunoaște unui stat posibilitate de a sustrage anumite fapte aplicării prevederilor art.6 al Convenției. Cele trei criterii au fost folosite constant în jurisprudența Curții.

Această practică a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost receptată în câteva decizii ale Curții Constituționale. Din păcate, în alte decizii ale judecătorului constinuant, natura penală a contarvenției nu este analizată corespunzător, pronunțându-se anumite decizii care ignoră caracterul penal al contravenției. Mai mult, deși CEDO a pronunțat o hotărâre de condamnare a statului român tocmai în considerarea „naturii penale” a contravenției, Curtea Constituțională, ulterior acestei decizii, își menține practica în sensul ignorării „caractrului penal” al acesteia. Spre exemplu, prin Decizia nr..727/2008, Curtea a apreciat că cele reținute de instanța europeană în decizia Anghel împotriva României nu sunt incidente în speță, arătând că spre deosebire de instanța europeană, Curtea Constituțională nu procedează la examinarea în fond a elementelor de fapt ce au general cauza, atunci când este învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate. Atribuții precum interpretarea și aplicarea corectă a legii revin în exclusivitatea instanțelor de judecată, care, de asemena sunt investite, potrivit legii cu soluționarea căilor de atac împotriva unor acte administrative ori jurisdicționale pretins a fi nelegale. Aceste aprecieri ale Curții sunt însă în totală contradicție cu unele hotărâri ale instanțelor judecătorești, care ulterior pronunțării CEDO au dispus anularea proceselor-verbale de contravenție tocmai în virtutea prezumției de nevinovăție, element care caracterizează „materia penală”. În esență, între contravenție și infracțiune există și alte asemănări decurgând din originea comună și natura juridică apropiată, care justifică ceea ce CEDO denumește latura penală pe care o prezintă contravenția. Astfel, ambele fapte presupun lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc atingere unor asemenea valori și implică vinovăția autorului lor. Sub acest al doilea aspect, trebuie remarcat că infracțiunea presupune de regulă intenția ca formă a vinovăției, în cazul contravenției fiind irelevant gradul de vinovăție. Și în ceea ce privește contravenția își are aplicabilitatea principiul legalității stabilirii și sancționarii contravenției, identic, ca esență cu principiul legalității incriminării consacrat de dreptul penal. Spre deosebire însă de dreptul penal, unde se poate incrimina doar prin lege organică, în materie contravențională se pot stabili și sancționa contravenții și prin anumite acte administrative normative prevăzute expres de legea cadru. Atât contravențiile cât și infracțiunile sunt fapte expres reglementate prin anumite norme juridice. De aceea, nu se poate considera că o faptă care este prevăzută într-o normă penală ca infracțiune ar putea deveni contravenție datorită condițiilor concrete în care ea a fost săvârșită, sau că o contravenție, prin modul în care a fost comisă, să devină infracțiune. În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală prezintă în concret un grad de pericol social redus, se va putea angaja răspunderea specifică prevăzută în art. 18 al Codului penal, iar în ipoteza în care contravenția prezintă o gravitate ridicată se va putea aplica o sancțiune contravențională orientată spre maximul special. Astfel, nu se justifică problema ridicată în doctrină potrivit căreia ar trebui să se găsească un răspuns la întrebarea „cine apreciază, cine determină în concret gradul de pericol social, adică cine stabilește dacă o anumită faptă ilicită constituie contravenție sau infracțiune?”, ajungându-se la concluzia că această competență revine agentului constatator care trebuie să dea dovadă de discernământ în ceea ce face.

Majoritatea autorilor consideră că nici agentul constatator, nici vreun alt organ adminitrativ sau jurisdicțional nu poate să facă această apreciere, întrucât, potrivit principiului legalității, doar actele normative de incriminare sau de stabilire a contravenției indică cu exactitate ce fapte constituie infracțiuni și ce fapte constituie contravenții. Dacă fapta se încadrează în textul de incriminare, vom fi în prezența unei infracțiuni, iar dacă această faptă realizează latura obiectivă a unei contravenții se va angaja răspunderea cntravențională a persoanei care a săvârșit-o. Agentul constatator, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie doar să verifice dacă fapta săvârșită reprezintă o infracțiune sau o contravenție, pericolul social neputând constitui un criteriu în aprecierea în concret a unei fapte ilicite.

De aceea, autorul Mircea Ursuța susține că nu există deosebiri de natură intrinsecă între contravenție si infracțiune, întrucât nu poate fi justificată o diferență calitativă între aceste fapte ilicite. După părerea sa , toate deosebirile între aceste două forme de ilicit au un caracter extrinsec.

În anumite cazuri, nu este ușor de încadrat în concret o anumită faptă ilicită datorită unor asemănări între conținutul unor infracțiuni și al unor contravenții. De asemenea, în multe situații, diferența între o contravenție și o infracțiune este dată de un criteriu cantitativ cum ar fi valoarea prejudiciului, de anumiți indici de valoare sau de repetarea unei fapte care ar prezenta conținutul unei contravenții. De aceea, avându-se în vedere că, în unele cazuri, este greu a se face o încadrare a faptei săvârșite, fie contravenție, fie infracțiune, O.G. nr.2/2001 admite posibilitatea ca agentul constatator, dacă apreciază că fapta a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale constituie infracțiune, să sesizeze organul de urmărire penală competent. Această sesizare este necesară mai ales în ipoteza în care nu se poate determina cu exactitate în momentul constatării faptei dacă acea faptă este contravenție sau infracțiune. De exemplu, în ipoteza în care unui conducător auto i se recoltează probe biologice care atestă o alcoolemie în sânge care ar face ca fapta sa fie infracțiune, agentul constatator va trebui să sesiseze organul de urmărire competent. În urma administrării unei expertize medico-legale se va putea ajunge însă la concluzia că alcoolemia era, la momentul săvârșirii faptei sub limita infracțională, astfel încât fapta constituie contravenție. În situația încălcării unei reguli de circulație pe drumurile publice soldate cu vătămări corporale ale unei persoane, până ce nu se constată că victima are nevoie de mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale și dorește să formuleze plângere penală, nu se poate cunoaște cu certitudine dacă este vorba de infracțiunea de vătămare corporală din culpă sau de o contravenție, astfel încât agentul constatator nu va încheia proces verbal, ci va înainta dosarul organului de urmărire penală. Ca asemănare, remarcăm și faptul că legislația contravențională a preluat din dreptul penal cauzele care fac ca fapta să nu fie contravenție, respectiv: legitima apărare, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția involuntară completă și eroarea de fapt, adăugând la acestea infirmitatea, cauza exoneratoare specifică dreptului contravențional.

Principalele diferențe între contravenție și infracțiune constau în sistemul sancționar și procedura aplicabilă. Nu trebuie omise și alte particularități pe care le prezintă reglementarea actuală a contravențiilor, cum ar fi: în materie contravențională nu este sancționată nicio altă formă de participație în afară de de autorat, tentativa nu se sancționează niciodată, concursul de contravenții presupune regula cumulului aritmetic cu anumite limitări și recidiva contravențională nu este prevăzută de legea cadru.

Prescripția în materie contravențională presupune, de asemenea alte forme și termene decât răspunderea penală, reprezentând o instituție specifică dreptului contravențional. În ceea ce privește sistemul de sancțiuni, în materie penală, sancțiunile se numesc pedepse și sunt: detențiunea pe viață, închisoarea și amenda penală, în timp ce săvârșirea unei contravenții poate fi sancționată cu avertisment, amendă sau prestarea unei activități în folosul comunității. Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.108/2003 s-au abrogat dispozițiile cu privire la sancțiunea închisorii contravenționale, avându-se în vedere prevederile art.23 alin. 13 din Constituția României Revizuită potrivit cărora „Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. Și în ceea ce privește pedepsele complementare, ele diferă în dreptul contravențional față de cel penal. Prin art.8, alin.1, al O.G. nr.2/2001 s-a menținut caracterul administrativ al amenzii contravenționale prevăzut pentru prima dată de Decretul nr.184/1954, prin aceasta considerându-se că se diferențiază amenda penală de amenda administrativă. În realitate însă, chiar menținandu-se caracterul administrativ al amenzii, nu putem vorbi de o sancțiune mai ușoară decât amenda penală, întrucât, așa cum a arătat Curtea Europeană a drepturilor Omului, pe lângă natura sancțiunii un criteriu de diferențiere îl constituie și gravitatea ei și că, în esență, este o „realitate incontestabilă” că amenda este o sancțiune cu caracter patrimonial, foarte multe contravenții fiind sancționate cu o amendă în cuantum mai ridicat decât amenda penală.

Cea mai importantă diferență între infracțiuni și contravenții considerăm că decurge din procedura de constatare și sancționare a acestor fapte ilicite. Dacă în materie penală se aplică normele procesual penale, care asigură anumite garanții procesuale persoanei acuzate, iar o pedeapsă se aplică întotdeauna de o instanță independentă și imparțială, în domeniul contravențional există o procedură sumară, efectuate de persoane din sfera administrației publice, iar sancțiunile se aplică, în marea majoritate a cazurilor, de către organele administrative, această procedură completându-se, cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

Prin procedura reglementată de dreptul internațional nu se asigură garanțiile elementare de care ar trebui să beneficieze persoana acuzată de săvârșirea unei contravenții. În momentul în care o persoană sancționată contravențional atacă cu plângere la instanța judecătorească competentă procesul-verbal de sancționare contravențională, această persoană are cea mai dificilă poziție procesuală din dreptul românesc deoarece, aplicându-se normele procesual civile, ea va avea poziția unui veritabil reclamant, trebuind să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură procesul-verbal, sarcina probei revenindu-i potrivit prevederilor art.1169 al Codului Civil.

Ca un ultim aspect, decurgând din diferențierea celor două forme de ilicit, întrucât ambele fapte care aduc atingere unor valori sociale, doctrina consideră, în mod întemeiat, că o faptă concretă nu poate constitui , în același timp, infracțiune și contravenție.

3.2 Contravenția și abaterea disciplinară

Spre deosebire de infracțiune, între contravenție și abaterea disciplinară nu există asemănări esențiale. Totuși analiza comparativă a acestor forme de ilicit este prilejuită doar de faptul că în societatea socialistă, datorită tendinței de dezincriminare a unor infracțiuni care se consideră că prezintă un pericol social mai redus, unele dintre aceste au fost calificate contravenții iar altele abateri disciplinare. Pe de altă parte, a existat tendința „contravenționalizării” abaterilor disciplinare, în sensul în care foarte multe fapte, care prin natura lor, constituiau veritabile abateri disciplinare au fost prevăzute și sancționate drept contravenții. Diferențele notabile constau în diferențele existente în valorile ocrotite, sistemul sancționar și procedura aplicabilă.

Potrivit Codului Muncii, abaterea disciplinară este definită astfel: „încălcarea cu vinovăție de către cel încadrat în munca-indiferent de funcție sau postul pe care îl ocupă-a obligațiilor sale, inclusiv normelor de comportare”. Abaterea disciplinară reprezintă condiția necesară-unicul temei pentru declanșarea răspunderiidisciplinare, după cum contravenția este temeiul declanșării răspunderii contravenționale. Atât abaterea disciplinară cât și contravenția sunt fapte ilicite, antisociale, care prezintă pericol social, comise cu vinovăție. Însă, spre deosebire de contravenție, abaterea disciplinară prezintă o periculozitate cantonată, prin însăși conținutul său, la câmpul raporturilor de muncă dintr-o anumită unitate. Contravenția, chiar dacă se săvârșește într-o societate comercială de către personalul său, are o rezonanță mai largă depășind cadrul acesteia.

În primul rând, contravenția aduce atingere unor valori sociale generice, în timp ce abaterea disciplinară lezează doar anumite relații sociale referitoare la disciplina muncii. Datorită acestei trăsături a contravenției, în doctrină se admite cumulul răspunderii contravenționale cu răspunderea disciplinară. Este important de menționat că este posibil cumulul răspunderii contravenționale cu cea disciplinară fără ca astfel să se încalce principiul non bis in idem adica principiul care nu mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care există o hotărâre definitivă. Rațiunea acestei soluții se află în sfera de relații sociale diferite ocrotite de fiecare din cele două categorii de norme. Sancționarea contravențională a unei persoane pentru o faptă determinată nu înlătură sancționarea aceleiași persoane, pentru aceeași faptă, cu o sancțiune disciplinară

Spre deosebire de actele normative care prevăd și sancționează contravențiile, descriind, în mod explicit aceste fapte ilicite, legislația muncii ca regulă, nu cuprinde enumerarea abaterilor disciplinare.Abaterile disciplinare sunt determinate doar implicit prin arătarea obligațiilor de serviciu ale salariaților. Ca urmare, pentru a stabili dacă o anumită faptă constituie abatere disciplinară este necesar să se vadă dacă sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii și apoi să se analizeze prin prisma trăsăturilor generale ale faptei și în ordinea firească a cauzalității, dacă urmările dăunătoare asupra relațiilor de muncă din acea unitate sunt efectul direct al faptei salariatului, precum și în măsura în care efectul dăunător prezintă gradul de intensitate minim care să justifice declanșarea răspunderii disciplinare.

Sub aspectul laturii obiective, atât în cazul răspunderii disciplinare, cât și în cazul cele contarvenționale suntem în prezența unei fapte ilicite, contrară unor norme juridice, dar diferită sub aspectul gravității, al periculozității urmărilor pe care le produc, adica a gradului de perturbare a relațiilor sociale. Aceeași faptă poate constitui în funcție de o seamă de elemente cum ar fi importanța obiectului ocrotit, împrejurările în care a fost comisă fapta, felul și intensitatea vinovăției, scopul urmărit, importanța faptei, etc., fie abatere disciplinară, fie contravenție sau și una și alta. Gravitatea și periculozitatea socială a rezultatului faptei constituie în ultimă analiză elementul laturii obiective care exprimă cel mai bine diferențele de grad, de intensitate, situând o anumită faptă concretă deasupra sau dedesubtul pragului care separă cele două răspunderi și determină dozarea gradată a sancțiunii înăuntrul fiecăruia dintre ele. În același timp, în funcție de acest indice de periculozitate, reflectat în urmările ei directe, fapta se situază dedesubtul sau deasupra limitei minime a reglementării și a răspunderii juridice, în general. O faptă al cărei efect dăunător este imperceptibil , apare ca vădit lipsită de importanță și nu angajează niciun fel de răspundere. Trebuie precizat că subiectul unei abateri disciplinare este întotdeauna determinat, circumstanțiat, calificat și anume un salariat sau angajat pe baza unui contract de muncă, pe când un contravenient, chiar autor al unei contravenții prevăzută în cazul personalului societăților comerciale poate să nu aibă această calitate. Într-adevăr, administratorii societăților comerciale, de exemplu, fie ei asociați sau neasociați își exercită funcția de multe ori în baza doar a unui raport civil(contract de mandat). Într-o asemena ipoteză, un astfel de administrator nu va răspunde disciplinar, ci conform regulilor mandatului și bineînțeles, când este cazul contravențional.

O altă deosebire esențială decurge din modul în care aceste fapte sunt prevăzute în dreptul obiectiv. Dacă în ceea ce privește contravenția operează principiul legaltății stabilirii și sancționării contravențiilor, abaterile disciplinare nu sunt prevăzute expres într-o normă juridică, ele constituid, încălcări ale legislației muncii. Astfel, se consideră că răspunderea disciplinară intervine ori de câte ori persoana încadrată în muncă încalcă prin fapta sa, săvârșită cu vinovăție, obligația de a respecta disciplina muncii instituită în unitatea în care îsi desfășoară activitatea.

Dacă sancțiunile contravenționale principale sunt avertismentul, amenda și prestarea unei activități în folosul comunității, fiind prevăzute în legea cadru, sancțiunile disciplinare sunt mai variate putând fi prevăzute inclusiv în anumite acte specifice cum sunt statutele de personal sau regulamantele interne. În ceea ce privește procedura aplicabilă, dacă în materie disciplinară angajatorul este competent să constate încălcările legislației muncii care constituie abatere disciplinară, contravențiile sunt constatate întotdeauna de agenții constatatori competenți, prevăzuți în actul normativ special de stabilire a contravențiilor.

3.3 Contravenția și fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni

Legea prevede că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă (neinsemnată) adusă uneia dintre valorile apărate de lege prin conținutul ei concret este lipsit în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. În urma analizei și evaluării pericolului social concret al infracțiunii se poate stabili că fapta, deși prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune și nu atrage răspunderea penală deoarece lipsește una dintre trăsăturile sale esențiale, respectiv pericolul social. În astfel de situații procurorul sau instanța de judecată aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de lege. Sub aspect procesual, când fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind unul dintre cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată, se dipune, după caz, scoaterea de sub urmărire penală în faza urmăririi penale, sau achitarea, în cursul judecății. Este util a prezenta asemănările și deosebilire care caracterizează aceste două forme de ilicit, întrucât, în ipoteza în care se săvârșesc asemenea fapte, se angajează două tipuri de răspundere diferite: răspunderea contravențională în cazul contravenției și o răspundere specifică, sui generis, în cazul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracțiuni. În sens contrar, s-a considerat că aceste fapte ar constitui abateri sau contravenții. Nu se poate spune cu exactitate dacă această opinie este bună, deoarece nu se poate considera că o infracțiune poate deveni contravenție sau abatere prin simplul pericol social mai redus, deoarece astfel s-ar produce atingere principiului legalității incriminării.

Această răspundere sui generis a fost calificată în doctrină inclusiv ca o formă a răspunderii adminitrative, diferită de răspunderea contravențională. Mulți autori nu pot fi de acord cu această opinie, apreciind că se află în prezența unei răspunderi de sine stătătoare, care nu poate fi calificată nici ca formă a răspunderii penale, nici ca formă a răspunderii adiminitrative. Pe de altă parte, nu se poate considera că, prin săvârșirea unei asemena fapte, s-ar aduce atingere unui raport adminitrativ de subordonare, atâta timp cât se realizează latura obiectiva a unei fapte penale, aducându-se atingere unor valori sociale generice.
Instituția prevăzută de art.18 din Codul penal reprezintă una dintre instituțiile cele mai controversate în doctrina românească, putând fi considerată „un specific al dreptului penal român”. Ea a fost introdusă, pentru prima dată, prin Decretul nr.212/1960 prin modificarea art. 1 al vechiului Cod Penal, fiind justificată de faptul că dreptul socialist considera pericolul social ca unic criteriu de delimitare al infracțiunilor de alte forme de ilicit. În măsura în care nu se poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere extrapenală prin efectul unei legi de dezincriminare, s-a considerat că o evaluare a pericolului social va putea fi făcută și pe cale judiciară. Această instituție nu a mai fost prevăzută în forma inițială a Codului Penal din 1969, fiind introdusă prin Legea nr.1/1973, într-o formă îmbunătățită față de precedenta reglementare. Faptele care atrag această răspundere sui generis, sunt practic faptele prevăzute de legea penală, care se apreciază că nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni. De aceea, multe dintre asemănările și deosebirile dintre contravenție și infracțiune sunt și asemănări și deosebiri între contravenție și fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. Spre exemplu, cu privire la faptele prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni se aplică prescripția specifică dreptului penal, pe când răspunderea contravențională se va prescrie potrivit normelor dreptului contravențional. Sancțiunile prevăzute de lege cu privire la aceste două tipuri de ilicit sunt asemănătoare. Săvârșirea unei fapte care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracțiuni este sancționată cu una dintre sancțiunile prevăzute în art.91 al Codului penal, care nu au caracterul unei pedepse, respectiv mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1000 lei. Spre deosebire de legislația contravențională, unde se precizează că doar amenda are caracter administrativ, art.18 al Codului Penal prevede că toate sancțiunile prevăzute în art.91 au caracter administrativ. Trebuie remarcat cuantumul redus al limitei maxime a amenzii prevăzute de art.91 al Codului penal întrucât, datorită acestui cuantum redus, în practică se poate ajunge la situații injuste. Astfel, presupunând că se săvârșește o faptă care întrunește cerințele laturii obiective a unei fapte prevăzute de legea penală, dar care se apreciază că nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, i se va aplica făptuitorului o amendă, conform prevederilor art.91 al Codului Penal, al cărei cuantum nu va putea depăși1000 lei. Dacă, prin aprecierea unui criteriu cantitativ sau de valoare, fapta este prevăzută în actele normative drept contravenție, va fi aplicată o sancțiune contravențională, care va putea fi mult mai mare decât 1000 lei. Spre exemplu, prin aplicarea art. 18 la o faptă prevăzută de art.97 din Codul Silvic, o persoană ar putea fi sancționată cu maxim 1000 lei în timp ce, dacă fapta ar putea fi considerată contravenție prin cuantumul prejudiciului de sub 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, realizându-se latura obiectivă a contravenției prevăzută de art.1 litera din Legea nr.31/ 2000 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, limita minimă ar fi de 1000 lei, sancțiunea aplicată putând ajunge pănâ la 3000 lei.

Din punct de vedere procedural, sancțiunile specifice răspunderii pentru fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni sunt aplicate fie de instanța penală, fie ca o caracteristică specifică acestei forme de ilicit, de către procuror , în condițiile Codului de procedură penală, în timp ce sancțiunile contravenționale sunt aplicate fie de agentul constatator, fie de un alt organ administrativ, fie de instanța de judecată conform dispozițiilor O.G. nr.2/2001 și a legilor speciale, aceste acte normative completându-se cu dispozițiile Codului de procedură civilă. Distincția inițială între cele două forme de ilicit constă în modul în care ele sunt prevăzute în actele normative. Întotdeauna, în măsura în care lipsește pericolul social al unei fapte prevăzute de legea penală, vom fi în prezența acestei instituții specifice dreptului penal, fapta neputând constitui în niciun caz contravenție. O faptă este contravenție doar atunci când acțiunea sau inacțiunea unei persoane se circumscrie condițiilor stabilite printr-un act normativ de stabilire a contravenției. În măsura în care acea acțiune sau inacțiune este prevăzută de legea penală, fapta va putea constitui după caz, fie infracțiune, fie o faptă prevăzută de art.18 al Codului Penal. Evident, răspunderea specifică, prevăzută de art.18 din Codul penal nu se poate cumula cu răspunderea contravențională. O acțiunea sau inacțiune ilicită va putea atrage fie aplicare unei sancțiuni contravenționale, fie aplicarea unei sancțiuni prevăzute în art.91 din Codul penal.

3.4 Concluzii

Din analiza naturii juridice și a trăsăturilor contravenției, rezultă că aceasta reprezintă o faptă ilicită care are o individualitate proprie, constituind unicul temei al unei forme distincte a răspunderii juridice- răspunderea contravențională. Alături de infracțiune, contravenția este singura formă de ilicit juridic care aduce atingere unor valori sociale generice. Chiar dacă este incontestabil că fapta contravențională are o latură penală, decurgând din asemănările ce caracterizează aceste fapte ilicite, considerăm că dezvoltarea socială nu ar mai permite revenirea contravenției în sistemul dreptului penal, fiind necesară o procedură mai rapidă de constatare și sancționare contravențională. Așa cum am arătat, nu se poate susține nici apartenența contravenției la dreptul administrativ, astfel încât, este necesară recunoșterea unei noi ramuri de drept- dreptul contravențional. Pe de altă parte, nu se poate susține că reglementarea actuală este în afara oricăror critici, legislația în materie fiind de multe ori confuză și lăsând posibilitatea legiuitorului să stabilească, pe baza unor criterii pur subiective, ce fapte sunt infracțiuni și ce fapte sunt contravenții. De asemenea, în legea cadru există anumite prevederi care fac extrem de dificilă stabilirea naturii juridice și a trăsăturilor contravenției. Pentru înlăturarea acestor dificultăți, este imperios necesar elaborarea unui Cod Contravențional, ale căror prevederi trebuie corelate cu prevederile legislației penale. Se consideră că denumirea de Cod Contravențional este mai potrivită decât cea de Cod al Contravențiilor, întrucât confirmă existența unei noi ramuri de drept-dreptul contravențional și indică faptul că acest cod reprezintă ceva mai mult decât gruparea într-un act normativ unic a principalelor contravenții. Este o utopie să se considere că în partea specială a acestui cod se vor putea regăsi toate contravențiile, întrucât și în materie penală există numeroase legi speciale, dar sistematizarea legislației contravenționale ar conduce la o mai bună accesibilitate și previzibilitate în această materie.

Considerăm că acest Cod Contravențional ar trebui sa aibă valoarea unei legi organice, pentru ca să nu se poată deroga, prin legi ordinare, în special de la prevederile părții generale și a dispozițiilor de procedură. Deoarece, contravenția nu reprezintă teoretic decât o infracțiune care, într-un moment dat de dezvoltarea socială și culturală, este resimțită ca mai puțin gravă, sancțiunea contravențională nu ar trebui sa depășească ca gravitate limita minimă a pedepsei legale.

IV. SANCȚIUNILE CONTRAVENȚIONALE

Contravenția are ca geneză diverși factori sociali, psihologici, biologici, economici, culturali, politici, etc. Din totalitatea contravențiilor care se săvârșesc în societate numai o parte sunt cunoscute de organele competente, celelate rămânând necunoscute.

Față de Legea 32/1968, O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor a introdus un sistem nou sancționator, diversificat, mai suplu și, cel puțin teoretic, mai funcțional, s-a apreciat în doctrina recentă.

Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea trei tipuri de sancțiuni (avertismentul, amenda și confiscarea administrativă), Ordonanța are o concepție modernă, stabilind în art. 5(1) că sancțiunile contravenționale sunt principale și complementare.

Statul, prin organele specializate, trebuie să se preocupe atât de faptele contravenționale relevante, cât și de cele necunoscute. Reacția socială contra faptelor ilicite pentru a fi eficientă, trebuie să se desfășoare pe mai multe planuri, respectiv politic, educațional, economic și juridic. Dintre diversele tipuri de reacție socială, un loc important îl ocupă aplicarea sancțiunilor juridice persoanelor care nu-și conformează comportamentul normelor juridice. Pentru restabilirea ordinii, legiuitorul a delegat organelor competente atribuția de a aplica sancțiuni destinatarilor care încalcă preceptele normelor contravenționale. Sancțiunea contravențională este o măsură de constrângere și reeducare, care se aplică contravenientului în scopul îndreptării acestuia și a prevenirii săvârșirii contravențiilor. Scopul dreptului contravențional se realizează atât prin înscrierea faptelor în legea contravențională, cât și prin aplicarea sancțiunilor persoanelor care încalcă normele care sancționează contravențiile.

Sancțiunile contravenționale se împart în două ramuri, cele principale și cele complementare. Contravențiile principale sunt avertismentul, amenda contravențională, prestarea unei activități în folosul comunității și închisoarea contravențională, abrogată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.108/2003 și sancțiunile contravenționale complementare sunt confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții, suspdendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic, retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitv, și desființarea lucrărilor și aducerea terenului în stare inițială. Prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare și ele trebuie să fie proporționale cu gradul de pericol social al faptei săvârșite și ele se aplică în funcție de natura și gravitatea faptei. Pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe complementare.

Legalitatea sancțiunilor contravenționale, prin principiul legalității sancțiunilor contravenționale, presupune stabilirea oricăror sancțiuni de această specie exclusiv printr-un act normativ dintrece cele enumerate în art.1 din O.G. nr.2/2001. Determinarea legală a sancțiunilor contravenționale nu trebuie înțeleasă în mod absolut, ci în sensul că legea prevede felurile sancțiunilor, limitele acestora și criteriile lor de individualizare. Organele care aplică sancțiunile contravenționale nu pot aplica alte sancțiuni decât cele prevăzute în legea contravențională și numai în limitele prevăzute de această lege. Pentru a fi pe depline eficiente, sancțiunile contravenționale trebuie să fie agreate de societate, atât din perspectivă juridică, cât și din punct de vedere moral. Stabilirea unor sancțiuni pe care majoritatea membrilor societății să le agreeze este un aspect al umanismului dreptului contravențional. Având în vedere marea diversitate de modalități practice în care poate fi săvârșită o contravenție, dar și particularitățile diverșilor contravenienți, este necesar ca legiuitorul să stabileasca pedepse ușor adaptabile. Dând eficiență acestui principiu, legiuitorul a stabilit, pentru multe dintre contravenții, sancțiuni alternative. De aseemenea, cu prilejul aplicării sancțiunilor, practicianul va individualiză sancțiunile contravenționale în limitele prevăzute de lege și ținând seama de periculozitatea contravenientului și a contravenției. Fiind în atribuția statului, aplicarea sancțiunilor contravenționale nu se poate extinde asupra altor persoane decât cele care au calitatea de contravenienți, indiferent de relația care există între cei în cauză. Sancțiunea contravențională se aplică doar persoanei care a nesocotit norma contravențională și se execută, de asemenea, tot de către aceasta. La moartea contravenientului persoană fizică, sau la încetarea existenței contravenientului persoană juridică, în modurile prevăzute de lege, se stinge și executarea sancțiunilor contravențioanale. Deci, sancțiunile contravenționale nu se transmit pe cale succesorală sau prin reorganizare.

Organul competent să aplice sancțiunea, indiferent dacă este vorba de agentul constatator sau de către o altă persoană stabilită prin actul normative special, trebuie să se țină cont la individualizarea sancțiunii de criteriile prevăzute în alin.3 al art.21 al O.G. nr.2/2001. Aceste criterii de individualizare sunt asemănătoare cu cele prevăzute în art.72 al Codului penal, ceea ce este pe deplin normal, întrucât contravenția, sub aspectul naturii sale juridice, nu este altceva decât o infracțiune resimțită ca mai puțin gravă, diferențiindu-se de faptele prevăzute de legea penală, în special prin procedura aplicabilă. Sancțiunea contravențională va fi aplicată între limita minimă și maximă a sancțiunii prevăzute de lege. Spre deosebire de dreptul penal, legea contravențională nu lasă posibilitatea persoanei care aplică sancțiunea de a aplica fie o sancțiune sub minimul special, fie peste maximul speical, ca urmare a reținerii unor circumstanțe agravante. Aceasta, deoarece se consideră că, fiind în prezența unei fapte de o gravitate mai redusă decât infracțiunea, nu se impune o putere de apreciere atât de largă a persoanei competente să aplice sancțiunea. Ca atare, persoana competentă are trei posibilități: să aplice avertismentul în situația în care consideră, potrivit celorlate criterii de individualizare, că acesta ar fi suficient pentru ca sancțiunea contravențională să-și atingă scopul, să aplice amenda între limita minimă și limita maximă, să sesizeze instanța de judecată, în situația în care consideră că se impune aplicarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, iar această sancțiune este prevăzută în actul normativ de stabilire a contravenției.

4.1 Sancțiunile contravenționale principale

Având în vedere criteriile stabilite de lege pentru individualizarea sancțiunilor, persoana competentă va individualiza sancțiunea principală ce va fi aplicată. Potrivit dispozițiilor O.G. nr.2./2001, sancțiunile principale contravenționale sunt: avertismentul, amenda și prestarea unei activități în folosul comunității. Dintre cele trei sancțiuni contravenționale principale, două-avertismentul și amenda-pot fi aplicate oricărui contarvenient, iar prestarea unei activități în folosul comunității, numai contravenienților persoanelor fizice.

4.1.1 Avertismentul

Conform art.7 din O.G. nr.2/2001, avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă și el se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune.

Avertismentul este cea mai blândă sancțiune contravențională principală. S-a constatat că în practică, agenții constatatori abuzează prin aplicarea de amenzi contravenționale chiar și celor mai neînsemnate contravenții cu toate că ar fi mai indicat să uzeze mai mult de sancțiunea contravențională, după părera mai multor autori. S-a constatat o exigență sporită în ceea ce privește aplicarea sancțiunilor contravenționale și se merge chiar spre limita maximă a amenzilor nicidecum spre aplicarea avertismentului. De aceea, se impune ca organele competente să înțeleagă că orice sancțiune juridică, inclusiv cea contravențională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie ca în toate cazurile să se aplice sancțiunea amenzii. Sancțiunile juridice constituie nu mijloace de răzbunare a societății, ci de prevenire a săvârșirii lor.

Sancțiunea contravențională nu prezintă un scop în sine, ci un mijloc de ocrotire a relațiilor sociale si de formare, a unui spirit de responsabilitate . Avertismentul este, ca natură, o sancțiune pur morală aplicabilă unor contravenții ce prezintă un grad de pericol social redus, iar contravenienții o periculozitate scăzută. În cazul unor plângeri contravenționale prin care se invocă netemeinicia aplicării sancțiunii amenzii contravenționale, instanța poate dispune înlocuirea acesteia cu avertismentul. Avertismentul este o variantă modernă a sancțiunii mustrării, sancțiune morală aplicată în dreptul român, în dreptul canonic și în dreptul medieval. Avertismentul se adresează oral, atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenției, și este aplicat de agentul constatator. În celelalte cazuri, avertismentul se socotește executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției, cu rezoluția corespunzătoare.

Avertismentul constă în atragerea atenției contravenientului asupra pericolului faptei sale și în recomandarea ca pe viitor să se respecte dispozițiile legale. Prin natura sa intrisecă, avertismentul este o sancțiune morală, el se deobsebește de amendă care este o sancțiune pecuniară. Practic, avertismentul constă în dojenirea, dezaprobarea făptuitorului pentru ceea ce a săvârșit, arătarea pericolului social al faptei comise, a urmărilor provocate, sfătuirea contravenientului să se îndrepte, să aibe o conduită mai bună. Avertismentul mai constă în atragerea atenției acestuia că dacă pe viitor va mai săvârși o altă contravenție, i se va aplica o sancțiune mai aspră. Așadar, pe lângă elementul de mustrare, el cuprinde și pe acela de atenționare cu privire la conduita ce trebuie avută ulterior. El se poate aplica și atunci când actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune. Este o derogare de la principiul potrivit căruia stabilirea și sancționarea contravențiilor se aplică numai dacă sunt prevăzute în actul normativ respectiv. Dispoziția citată lasă un câmp larg de apreciere organelor competente să aplice sancțiunea, care vor putea să decidă dacă este cazul ori nu să substituie avertismentul amenzii. Aprecierea se face ținând seama de persoana contravenientului, de comportarea sa anterioară, de atitudinea acestuia față de faptă, de angajamentul că pe viitor nu o va mai repeta, de împrejurările în care a fost comisă contravenția, de urmările ei, etc. Prin însăși natura și scopul său educativ, avertismentul se adresează oral contravenientulului la constatarea faptei. Avertismentul poate fi aplicat și dacă actul normativ special nu prevede această posibilitate. Cu toate acestea, pot fi întâlnite și decizii greșite prin care se apreciază, eronat, că instanța nu poate aplica avertismentul,dacă acesta nu este prevăzut în actul normativ special.

Dispozițiile care reglementează executarea sancțiunii avertismentului sunt prevăzute de art.28 al O.G. 2/2001. Avertismentul poate fi executat fie oral, fie în scris în funcție de actul prin care se aplică și prezența contravenientului. Astfel, avertismentul se aplică oral de către agentul constatator când sunt îndeplinite două condiții: sancțiunea se aplică pe loc de către agentul constator și contravenientul este prezent la constatarea contravenției. În toate celelalte situații, legea reglementează executarea în formă scrisă a avertismentului. Astfel, dacă sancțiunea este aplicată în lipsa contravenientului, avertismentul se consideră executat prin comunicarea procesului-verbal contravențional prin care această sancțiune a fost aplicată. În ipoteza în care agentul constatator aplică sancțiunea amenzii, sau sesizează instața de judecată pentru aplicarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, apreciază că se impune aplicarea sancțiunii avertismentului, avertismentul se consideră executat prin comunicarea hotărârii instanței. În doctrină s-a apreciat că, deși alin.3 al art. 38 prevede că executarea avertismentului în acest caz se face prin încunoștiințare scrisă, nu este necesară redactarea unui înscris, altul decât sentință instanței.

Executarea sancțiunii avertismentului poate însă produce anumite situații extrem de problematice. În ipoteza în care agentul constatator execută oral sancțiunea avertismentului, iar ulterior persoana sancționată atacă actul de sancționare, iar instanța dispune anularea procesului-verbal, față de persoana respectivă s-a executat în mod nelegal o sancțiune contravențională. În situația în care agentul constatator aplică amenda, iar instanța de fond aplică avertismentul, acesta se consideră executat prin comunicare sentinței. Dacă însă petentul formulează recurs, iar instanța de control judiciar admite recursul și anulează procesul verbal rezultă că sancțiunea contravențională a fost executată în mod nelegal. Dacă se admite recursul intimatului și se menține procesul verbal, practic contravenientul va executa două sancțiuni: sancțiunea avertismentului prin comunicarea sentinței primei instanțe și sancțiunea amenzii dispusă prin procesul-verbal confirmat de instanța de recurs. În situația în care prima instanță menține sancțiunea amenzii dispusă prin procesul-verbal, dar instanța de recurs admite recursul petentului și dispune înlocuirea amenzii cu avertisment, această sancțiune nu va fi executată, deoarece hotărârile irevocabile nu se comunică.

Unii autori propun ca pentru a fi înlăturate aceste situații, avertismentul să fie executat astfel: oral, numai în situația în care nu se aplică sancțiuni complementare, iar în scris prin încunoștinșare scrisă în situația în care procesul verbal nu a fost atacat sau după rămânerea irevocabilă a hotarării judecătorești.

4.1.2 Amenda

Cea mai întâlnită sancțiune contravențională este amenda. Amenda contravențională este o sancțiune pecuniară ce afectează contravenientul prin diminuarea patrimoniului acestuia, fapt pentru care a fost denumită sancțiune patrimonială. Amenda contravențională constă în luarea silită din patrimoniul contravenientului a unei sume de bani și trecerea acesteia în patrimoniul statului sau al unităților administrativ teritoriale. Potrivit art. 8 din O.G. nr. 2/2001, amenda contravențională are caracter administrativ. Limita minimă a amenzii contravenționale este de 25 lei, iar limita maximă nu poate depăși sumele maxime stabilite în funcție de organul care a stabilit și sancționat caontravenția. Indiferent de gravitatea faptei sau de particularitățile făptuitorului, limitele amenzii, stabilite prin art.8 din O.G. nr. 2/2001 nu pot fi depășite decât dacă această depășire este prevăzută expres într-o lege sau ordonanță. Sumele provenit din amenzi se fac venit la bugetul stat, cu excepția celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităților administrației publice locale, care se fac venit la bugetul local, precum și a celor pentru care legea prevede astfel. Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în conformitate cu legislația în vigoare se fac venit integral la bugetele locale. Din punct de vedere fiscal, amenzile contravenționale sunt creanțe fiscale. În prezent, amenda contravențională nu mai poate fi transformată în închisoare contravențională. Potrivit art. 23 alin.(13) din legea fundamentală, sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce înseamă că atâta timp cât contravențiile rămân în afara dreptului penal, închisoarea nu poate fi aplicată pentru contravenții.

Sarcina individualizării amenzii revine organului competent să aplice sancțiunea, care va aprecia de la caz la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în funcție de împrejurările în care fapte a fost săvârșită, urmările ei, persoana contravenientului, etc. În plus, uneori se va ține cont la stabilirea amenzii și de alte considerente. De exemplu, art.90 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prevede că „la aplicarea sancțiunii, lângă împrejurările prevăzute de lege, se vor avea în vedere și mărimea suprafeței, categoria de folosință și clasa de fertilitate a terenului afectat”. Individualizarea sancțiunii, fiind o obligație legală pentru agentul constatator, ea este cenzurabilă de organele care soluționează plângerea împotriva sancțiunilor aplicate.

Amenda are un caracter legal. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o sancțiune într-un cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza altor criterii decât decât cele reglementate. Mai trebuie precizat ca amenda contravențională spre deosebire de cea penală nu atrage decăderi sau interdicții pentru persoanele sancționate și nici nu constituie antecedent care să influențeze asupra unei eventuale sancționări viitoare.

Spre deosebire de celelalte sancțiuni contravenționale, principale sau complementare, sancțiunea amenzii contravenționale, care constă în plata unei sume de bani, poate fi executată benevol de către contravenient, chiar înainte de a exista un titlu executoriu. Deci, sancțiunea amenzii contravenționale poate fi executată în două moduri: voluntar sau prin executare silită.

Amenda poate fi achitată voluntar de către contravenient în mai multe ipoteze. Contravenientul achită pe loc agentului constatator jumătate din minimul amenzii în situația în care actul normativ special prevede această posibilitate sau contravenientul poate achita în maxim 24 de ore de la înmânarea procesului-verbal jumătate din limita minică a amenzii cu condiția să existe această posibilitate legală. De asemenea, contravenientul poate achita amenda dispusă prin procesul verbal sau hotărârea judecătorească oricând înainte de începerea executării silite .

În situația executării voluntare a amenzii contravenționale, pentru a fi încunoștiințat organiul de executare și pentru a se înceta orice urmărire, contravenientul trebuie să predea o copie de pe chitanța care atestă plata amenzii organului din care face parte agentul constatator sau să o trimită prin poștă cu confirmare de primire.

Dacă persoana sancționată contravențional nu achită voluntar amenda contravențională, se procedează la executarea silită a acesteia. Art.39, alin.1 din O.G. nr.2/2001 prevede că:„punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale se face astfel: a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției în termenul prevăzut de lege;b) de către instanța judecătorească, în celelalte cazuri”.

Aceste organe au obligația de a comunica, din oficiu, titlurile executorii organelor competente să efectueze executarea silită în termenul prevederilor Codului de procedură fiscală, în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul, executarea silită a amenzii urmând a fi făcută de aceste organe în condițiile Codului de procedură fiscală, amenzile contravenționale constituind creanțe bugetare potrivit alin.3 al art.39 al O.G. nr.2/2001. Primind titlurile executorii, organele de executare fiscală vor proceda la executarea silită a sumelor datorate cu titlu de amenzi în condițiile prevăzute de Codul de procedură fiscală. Trebuie menționat că în conformitate cu dispozițiile art.141 alin.7 din Codul de procedură fiscală, netransmiterea titlului executoriu în termen de 90 de zile organelor de executare silită, conduce la anularea acestuia. Întrucât executarea silită a acestor sume nu diferă de executarea altor creanțe bugetare, acestea sunt reglementate de dreptul financiar. O precizare se impune cu privire la executarea silită a amenzilor contravenționale. Printr-o decizie recentă a Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.12 al O.G. nr.2/2001, constatându-se că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care prin sintagma “nu se mai sancționează” prevăzută din text se înțelege doar aplicarea sancțiunii contravenționale, nu și executarea acesteia. În acord cu această decizie a Curții Constituționale urmează ca de fiecare dată când “decontravenționarea” faptei intervine înainte de finalizarea executării silite, amenda sau restul de amendă neexecutat să nu se mai execute. Pentru identitate de rațiune, apreciem că această situație este aplicabilă și în cazul celorlalte sancțiuni contravenționale principale sau complementare. Prescripția executării amenzii contravenționale, confom art. 128 din Codul de procedură fiscală operează în termen de 5 ani de a data de 1 ianuarie a anului următor celui în care procesul-verbal sau hotărârea judecătorească devin titluri executorii.

Potrivit art.113 alin.5 din Codul de procedură fiscală: “pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mjloacelor de transport, contribuabulii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să ateste achitarea tuturor obligațiunilor fiscale locale datorate autorității administrației publice locale pe a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respective mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor prezentului alineat, sunt nule de drept”. Practic, această prevedere legală reglementează o nouă formă de executare a amenzilor contravenționale care poate fi denumită “executare atipică” pentru faptul că nu reprezintă nici o executare benevolă și nici o executare silită a amenzii contravenționale. Nu poate fi executare benevolă atâta timp cât contravenientul este condiționat în încheierea unor acte juridice de plata amenzii contravenționale și nici executare silită, atâta timp cât executarea se face la inițiativa contravenientului. Reglementarea este criticabilă, atât din punct de vedere al constituționalității, cât și din punct de vedere al situațiilor absurde pe care le poate genera în practică.

În primul rând, aceste dispoziții aduc atingere exercitării dreptului de proprietate, în opinia multor autori acestea fiind neconstituționale. Și exercitarea dreptului de proprietate poate fi suspus unor limitări și restricțiii, dar este la fel de adevărat că aceste limitări trebuie să fie proporționale cu situația care le-a creat și nu pot afecta însăși ființa dreptului de proprietate. Or, în prezența situație, organul de executare poate oricând să procedeze la executarea silită a amenzii contravenționale, astfel că limitarea atributului dispoziției juridice, ca element al dreptului de proprietate apare ca fiind neconstituțională. Atâta timp cât contravenientul deține clădiri, terenuri sau mijloace de transport, este absurd ca organul de executare să nu recurgă la executarea silită, ci să aștepte ca persoana sancționată contravențional să încheie acte juridice, aceasta fiind condiționat la încheierea acestor acte juridice de achitarea amenzii contravenționale. Pe de altă parte, neachitarea unei amenzi contravenționale nu poate reprezenta o situație care să conducă la o limitare a exercitării dispoziției juridice, ca atribut al dreptului de proprietate. Din punct de vedere al situațiilor care pot apărea în practică, art.113 alin.5 din Codul de procedură fiscală poate provoca mari neajunsuri. Astfel, se poate întampla ca un proces-verbal să nu fie comunicat în mod legal persoanei sancționate, dar să fie trimis organelor de executare silită, în conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. 2 din O.G. nr.2/2001. În această situație, persoana va afla de existența sancțiunii doar în momentul în care va obține certificatul de atestare fiscală, fiind nevoită să promoveze fie o plângere contravențională, fie o contestație la executare, în acest timp neputând înstrăina nici un teren construcție sau autotorism ce se află în patrimonial său. Pe de altă parte, se poate întâmpla, datorită necorelării legislative, să se comunice către organele de executare procese-verbale care au fost atcate în termen, ipoteză în care petentul nu va putea să înstrăineze nici un bun dintre cele enumerate în textul legal, până la soluținarea irevocabilă a contestației la executare.

O altă situație absurdă se poate ivi în ipoteza în care în certificatul de atestare fiscală ar apărea creanțe fiscale constând în amenzi care se fac venit la bugetele locale, creanțe care a căror executare ar fi prescrisă conform dispozițiilor art.128 din Codul de procedură fiscală.În această situație, contravenientul este forțat practic să execute o sancțiune care nu mai putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Acestei afirmații i s-ar putea obiecta faptul că persoana a cărei creanțe s-au prescris ar avea la dispoziție calea contestației la executare. Evident că aceasta este soluția legală, dar, pe de altă parte, este extrem de probabil că foarte puține personae vor prefera să aștepte soluționarea unei asemena contestații, ci vor achita amenzile, chiar prescrise, pentru a putea încheia actele de înstrainare a bunului.

4.1.3 Prestarea unei activități în folosul comunității

Prestarea unei activități în folosul comunității poate fi stabilită numai prin lege și numai pe o durată ce nu poate depăși 300 de ore. Sancțiunea prevăzută la alin.1 se stabilește alternativ cu amenda. În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenietului la prestarea unei activități în folosul comunității, ținându-se seama de partea de amendă care a fost achitată. La primul termen de judecată, instanța, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul comunității, cu acordul acestuia. Hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea prestării unei ativități în folosul comunității este supusă recursului.

Obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul colectivității este o sancțiune contravențională recent introdusă între sancțiunile contravenționale. Inițial, această sancțiune a fost prevăzută de Legea nr.82/1999 privind înlocuirea închisorii contravenționale cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, care a fost abrogată prin O.G. nr.55/2002 privind regimul juridic al sancțiunilor prestării unei activități în folosul comunității și închisorii contravenționale. Sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității poate fi prevăzută numai în legi sau ordonanțe ale Guvernului prin care se stabilesc și se sancționează anumite fapte ce constituie contravenții.

Această sancțiune contravențională se aplică numai persoanelor fizice. Sancțiunea obligării contravenientului la prestarea activității în folosul comunității trebuie să fie prevăzută întotdeauna alternativ cu sancțiunea amenzii contravențională și poate fi aplicată numai de instanță. De asemenea, sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității poate fi aplicată numai dacă există consimțământul contravenientului. Activitatea în folosul comunității se prestează în domeniul serviciilor publice, pentru întreținerea locurilor de agreement, a parcurilor și a drumurilor, păstrarea curațeniei și igienizarea localităților, desfășurarea de activități în folosul căminelor pentru copii și bătrâni, al orfelinatelor, creșelor, grădinițelor, școlilor, spitalelor și al altor așezăminte social-culturale. Sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității se execută după programul de muncă, ori, după caz, programul școlar al contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50 de ore și 300 de ore, de maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore pe zi. În cazul în care contravenientul are posibilitatea să execute sancțiunea în fiecare zi din cursul săptămânii, iar autoritățile publice locale, prin persoanele împuternicite, pot asigura supravegherea activității contravenientului, durata maximă de lucru nu poate depăși 8 ore pe zi. În cazul în care contravenientul este de accord cu aplicarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, instanța judecătorească pronunță o hotărâre în acest sens. În toate situațiile, după luarea consimțământului contravenientului, instanța, prin hotărâre, stabilește natura activităților ce vor fi prestate de acesta în folosul comunității, pe baza datelor communicate de primarul localității în care contravenientul își are domiciliul sau reședința, ținând seama de aptitudinile sale fizice și psihice, precum și nivelul pregătirii profesionale. Datorită faptului că sancțiunea închisorii contravenționale a fost eliminată dintre sancțiunile contravenționale, ca urmare a revizuirii Constituției, obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității a devenit practic inaplicabilă. Cei care săvârșesc sancțiuni nu sunt de acord să presteze activități în folosul societății, știind că dacă nu plătesc amenda nu riscă o sancțiune mai severă.

Potrivit art.6 din O.G. nr. 55/2002 “în cazul contravențiilor pentru care legea prevede sancțiunea amenzii alternative cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, dacă agentul constatator apreciază că sancțiunea amenzii este îndestulătoare, aplică amenda procedând potrivit dispozițiilor O.G. nr. 2/2001. Dacă în raport cu gravitatea faptei, se apreciază că amenda nu este îndestulătoare, agentul constatator încheie procesul-verbal de constatare a contravenției și îl înaintează, în cel mult 48 de ore, instanței competente”. Competența aparține judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția, termenul se fixează de urgență, cu citarea contavenientului și a agentului constatator. Completul de judecată este format dintr-un singur judecător. Contravenientul poate fi asistat de apărător. În cazul în care contravenientul este minor, asistența juridică este obligatorie. Instanța dispune citarea părților sau a reprezentanului legal al minorului. Participarea procurorului este obligatorie. În urma judecății instanța apreciază asupra legalității și a temeiniciei procesului-verbal și pronunță una dintre următoarele soluții: aplică sancțiunea amenzii, aplică sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, cu consimțământul contravenientului, dacă apreciază că aplicarea amenzii contravenționale nu este îndestulătoare ori contravenientul nu dispune de mijloace materiale și financiare pentru plata acesteia sau anulează procesul-verbal.

Dacă o persoană a săvârșit mai multe contravenții, constatate prin același proces-verbal, în cazul în care pentru toate faptele sau numai pentru unele dintre ele se prevede sancțiunea pretării unei activități în folosul comunității, sancțiunile se cumulează fără a putea depăși maximul general stabilit de lege.
După rămânerea definitivă a sancțiunii, o copie de pe dispozitivul hotărârii însoțită de mandatul de executare se comunică primarului și unității de poliție în raza cărora își are domiciliul contravenientul. Mandatul de executare se întocmește în 4 exemplare și cuprinde: denumirea instanței care l-a emis, data emiterii, numărul și data hotărârii care se execută, datele privitoare la persoana contravenientului: numele, prenumele, data și locul nașterii, domiciliul și reședința, dacă este cazul, și codul numeric personal, precum și durata și natura activității ce urmează sa fie prestată de contravenient. Primarul este obligat să aducă la îndeplinire mandatatul de executare stabilind, de îndată, conținutul activității ce urmează să fie prestată de contravenient, condițiile în care acesta execută sancțiunea, precum și programul de lucru, încunoștințând despre măsurile luate unitatea la care se va presta activitatea. La stabilirea conținutului activității ce urmează să fie prestată de contravenient, primarul va avea în vedere pregătirea profesională și starea sănătății acestuia. Este interzisă stbilirea pentru contravenient a prestării de activități în subteran, în mine, metrou ori în alte asemenea locuri cu un grad ridicat de risc în prestarea activității, precum și în locuri periculoare ori care, prin natural or, pot pricinui suferințe fizice sau pot produce daune sănătății persoanei.

În situația în care contravenientul nu se prezintă,cu rea voință, la executarea sancțiunii, art.21 al O.G. nr.55/2002 reglementează posibilitatea înlocuiirii sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității cu sancțiunea amenzii. Potrivit articolului 21 din O.G. nr. 55/2002, “în cazul în care contravenientul, cu rea-voință, nu se prezintă la primar pentru luarea în evidență și executarea sancțiunii, se sustrage de la executarea sancțiunii după începerea activității, sau nu își îndeplinește îndatoririle ce îi revin la locul de muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a unității de poliție sau a conducerii unității la care contravenientul avea obligația să se prezinte și să presteze activitatea în folosul comunității, poate înlocui această sancțiunea cu sancțiunea amenzii.” Art.9 din O.G. nr. 2/2001 prevede și posibilitatea înlocuirii amenzii cu prestarea unei activități în folosul comunității. Potrivit textului menționat, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, ținându-se seama de partea amenzii care a fost achitată. La primul termen de judecată, instanța, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda la termenul stabilit, instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul comunității, cu acordul acestuia. Hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității este supusă recursului.

În conformitate cu art.21 din O.G. nr.55/2002 astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.108/2003 pentru desființarea închisorii contravenționale, executarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității se prescrie în termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a aplicat sancțiunea.

Dacă până la punerea în executare a mandatului de executare a sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității sau dacă în timpul executării sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, cu executare, sancțiunea contravențională nu se mai execută.

Împotriva măsurilor luate cu privire la conținutul activității, la condițiile în care se realizează, precum și la modul în care se exercită supravegherea, contravenientul poate face plângere, care se depune la primar, sau la unitatea de poliție de care aparține agentul însărcinat cu supravegherea activității. Plângerea împreună cu actul de verificare a aspectelor sesizate se înaintează , în termen de 5 zile de la înregistrare, judecătoriei în a cărei circumscripție se execută sancțiunea. Plângerea se soluționează în termen de 10 zile, iar dacă este considerată întemeiată se dispune, după caz, schimbarea activității sau a măsurilor de supraveghere.

4.2 Sancțiunile contravenționale complementare

Sancțiunile contravenționale complementare prevăzute de O.G. nr.2/2001 sunt: confiscarea bunurilot destinate, folosite sau rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității afentului economic, retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni sau pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea lui inițială.

În situația în care actul normativ special prevede că se aplică și anumite sancțiuni complementare, persoana competentă va aplica una sau mai multe sancțiuni complementare. Sancțiunile complementare sunt prevăzute în legea cadru, precum și în actele normative speciale de sancționare a unor contravenții. În ipoteza în care actul normativ special de stabilire a contravențiilor impune aplicarea unei sancțiuni complementare alături de o sancțiune principală, persoana competentă să dispună sancțiunea va trebui sa dispună prin procesul-verbal sau prin rezoluție pe procesul-verbal și aplicarea acestei sancțiuni complementare. Atâta timp cât o sancțiune complementară nu a fost dispusă prin procesul-verbal, deși era obligatoriu a fi dispusă, ea nu va putea fi executată, contravenientul putând invoca acest aspect pe calea plângerii contravenționale, fie pe calea unei contestații la executare.

În privința executării sancșiunilor contravenționale complementare, O.G. nr.2/2001 este extrem de lapidară prevăzând în art.40 că: “Executarea sancțiunilor contravenționale complementare se face potrivit dispozițiilor legale”. În doctrină s-a afirmat că această prevedere este “ în cel mai bun caz inutilă”. Rezultă așadar că reglementarea executării sancțiunilor contravenționale complementare se face prin actele normative speciale care prevăd aplicarea acestor sancțiuni.

4.2.1 Confiscarea bunurilot destinate, folosite sau rezultate din contravenții.

Confiscarea este sancțiunea complementară contravențională ce constă în trecerea silită a unui bun în proprietatea statului. Reglementarea sancțiunii confiscării suferă din cauza lipsei unor mențiuni referitoare la condițiile în care se poate dispune. În opinia mai multor autori, trebuie introduse anumite norme care să stabilească în mod detailat regimul juridic al acestei sancțiuni, care pot fi similare cu cele care există în dreptul penal în privința măsurii de siguranță a confiscării speciale, legea penală putând fi o sursă de inspirație pentru legiuitor.

Potrivit art. 112 din Codul penal: “(1) Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

(2) În cazul prevăzut în alin.(1) lit.b) și c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.

(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) lit. b) și c), dacă bunurile nu pot fi confiscate întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor alin. (2).

(4) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârșite prin presă.

(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin.(1) lit.b) – e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării precum și bunurile produse de acestea, cu excepția bunurilor prevăzute în alin.(1) lit.b) și c).”

Confiscarea bunurilor destinate ori folosite la săvârșirea contravențiilor se dispune de către agentul constatator, prin același proces-verbal de constatare a contravenției, odată cu aplicarea sancțiunii amenzii. Confiscarea bunurilor constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea privată a statului a bunurilor ce au legătură cu săvârșirea contravenției. Aplicarea sancțiunii confiscării este în competența agentului care constată contravenția și aplică sancțiunea principală. În cazurile în care agentul constatator nu are și atribuția aplicării sancțiunii confiscării, el va ridica bunurile supuse confiscării și le va remite organului competent să ia măsura confiscării bunurilor. Agentul constator este obligat să individualizeze bunurile supuse confiscării, prin consemnarea particularităților acestora în procesul-verbal, astfel încât ele să poată fi identificate ulterior. De asemenea, în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, trebuie înscrise datele de identificare a persoanei prorpietarului bunurilor confiscate, cu excepția cazurilor în care o asemenea operațiune nu este obiectiv posibilă. Bunurile confiscate sunt supuse prevederilor O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Conform art. 3 din O.G. nr. 14/2007 “(1) Bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei ordonanțe emise de procuror sau al unei hotărâri judecătorești definitive-irevocabile prin care se dispune valorificarea acestora.(2)În cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatării și sancționării contravențiilor pe bază de proces-verbașl în care acesta nu a fost contestat în termenul legal sau dacă a fost contestat și contestația a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.”

Până în anul 2002, în aplicarea dispozițiilor Legii nr.12/1990, privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, instanțele de judecată nu au avut un punct de vedere unitar, soluționând în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la art.1 din această lege. Au fost pronunțate soluții diferite cu privire la problema dacă, în cazul aplicării sancțiunii confiscării, pentru imposibilitatea dovedirii legale a provenienței mărfurilor, această probă poate fi făcută și ulterior. Unele instanțe au respins plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, menținând amenda aplicată și măsura confiscării mărfii, chiar dacă contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc proveniența licită a bunurilor, motivând că documentele justificate trebuie să însoțească permanent marfa. De asemenea, se preciza că în toate cazurile în care bunurile sunt însoțite de documente de proveniență, acestea urmează a fi confiscate.

Alte instanțe au menținut sancțiunea amenzii contravenționale, dar au considerat că bunurile confiscate trebuie restituite. Au fost și instanțe care, dimpotrivă, fiind sesizate cu plângere împotriva actelor de constatare și sancționare a unor astfel de contravenții, în cazul prezentării ulterioare, de către cei sancționați, a documentelor prin care se justifică proveniența mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenției, au exonerat contravenientul de plata amenzii și au restituit bunurile confiscate. Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Curtea Supremă de Justiție, în Secții Unite, prin Decizia nr.1 din 18 februarie 2002, a considerat că ultimele instanțe au procedat corect. S-a motivat, că, dacă cel sancționat contravențional dovedește ulterior, în fața instanței căreia i s-a plans împotriva actului de constatare și sancționare, că documentele de justificare a provenienței mărfurilor existau la data întocmirii procesului verbal de constatare a contravenției și că nu a avut posibilitatea să le prezinte în momentul efectuării controlului, condițiile de existență a contravenției nu sunt îndeplinite și sancțiunea nu poate fi menținută.

Instanța e obligată conform Codului de procedură civilă, să încuviințeze administrarea tutror dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, printer care și documnetele de proveniență a bunurilor comercializate. Nu mai este justificată nici menținerea sancțiunii amenzii contravenționale, nici cea a măsurii confiscării mărfurilor. Această soluție este impusă și de reglementarea articolului 41 alin.ul (2) din O.G. nr..2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, prin care se stabilește că în caz de anulare sau de constatare a nulității procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepția celor a căror deținere sau circulație este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscprii au fost, între timp, valorificate potrivit alin.(3) din același articol va trebui să se dispună, de către instanță achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulație.

În consecința, Curtea Supremă de Justiție a decis că “în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la art.1 lit. e) din Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate.”

Nu pot fi confiscate doar bunurile destinate, sau rezultate din contravenții. În doctrină, s-a arătat că posibilitatea de a fi confiscate bunurile unui terț aduce atingere dreptului de proprietate așa cum este reglementat de art.44 din Constituție și Protocolul Nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât măsura confiscării este o măsură complementară ea nu poate fi dispusă decât alături de o sancțiune principală. Dacă fapta sancționată prin procesul-verbal nu este contravenție, evident măsura confiscării este nelegală întrucât bunurile confiscate nu au fost destinate, folosite sau rezultate dintr-o faptă ilicită calificată de lege drept contravenție. Așadar, ori de câte ori instanța de judecată dispune anularea procesului-verbal de contravențional nu va putea menține măsura confiscării. Cu toate acestea există decizii ale practicii judiciare prin care s-a menținut măsura confiscării bunurilor, cu motivare că bunurile nu aparțin contravenientului, iar proprietarul bunurilor nu a formulat plângere contravențională, deși a fost admisă plângerea contravențională formulată de către contravenient și s-a dispus anularea procesului-verbal contravențional datorită inexistenței contravenției.

Aceste soluții sunt nelegale, în lipsa unei contarvenții neputând fi dispusă confiscarea, deoarece s-ar încălca dispozițiile imperative ale art. 44 alin.8 și 9 din Constituția României revizuită. Indiferent cui aparțin bunurile confiscate de la contravenient, în lipsa contravenției acestea trebuie restituite persoanei de la care au fost ridicate, raporturile juridice dintre acesta și proprietarul bunurilor rămânând în afara raportului de drept contravențional.

Deși plângerea contravențională suspendă executarea sancțiunilor dispuse prin procesul-verbal, în cazul confiscării, înregistrarea plângerii nu conduce la restituirea bunurilor confiscate, fapt ce ne face să afirmăm că plângerea contravențională nu suspendă executarea acestei sancțiuni contravenționale complementare. În realitate, plângerea suspendă doar procedura de valorificare a bunurilor confiscate. Conform art.6 alin.6 al O.G. nr.14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, anumite categorii de bunuri confiscate cum ar fi, spre exemplu, alimentele perisabile, plantele și animalele vii, sau bunurile a căror garanție expiră înainte de pronunțarea unei hotărâri irevocabile, se valorifică după o procedură rapidă, în aceste situații, în caz de anulare a procesului verbal, petentul urmând a fi despăgubit conform art.6 alin.8 din același act normativ. În același sens, art.41, alin.3 al O.G. nr.2/2001, prevede că dacă bunurile confiscate au fost valorificate, instanța va dispune să se achite proprietarului bunurilor confiscate o despăgubire stabilită în raport cu valoarea de circulație a bunurilor. În doctrină s-a afirmat că ar fi vorba de o dispoziție “bizară” a legii, atâta timp cât formularea plângerii ar conduce la suspendarea procedurii de valorificare a bunurilor confiscate.

În celelate situații, bunurile confiscate trec în proprietatea statului fie la data la care expiră termenul de formulare a plângerii contravenționale, fie la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, fiind valorificată după o procedură prevăzută de O.G. nr.14/2007. În măsura în care se constată nelegalitatea măsurii confiscării , bunurile vor fi restituite, cu excepția situației în care deținerea acelor bunuri este interzisă de lege.

În trecut, confiscarea însoțea sancțiunea principală, de obicei amenda sau închisoarea contravențională. Potrivit art.8 din Legea nr.32/1968, erau supuse confiscării lucrurile produse prin contravenție, lucrurile care au servit la săvârșirea contravenției dacă sunt ale contravenientului și bunurile dobândite prin săvârșirea contravenției, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate.

4.2.2 Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului, sau a autorizației de exercitare a unei activități.

În cazul acestei sancțiuni complementare pot fi întâlnite două situații. Dacă sancțiunea este dispusă de organul care a emis acordul, avizul sau autorizația de exercitare a activității respective, tot acel organ va proceda și la punerea în executare a sancțiunii contravenționale complementare. Spre exemplu, retragerea avizului de comercializare a aparatelor electronice de marcat fisele se face tot de agenții Gărzii Financiare după o procedură reglementată de art.12 al Hotărârii de Guvern nr.479/2003 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.28/1999. Dacă sancțiunea a fost dispusă de un alt organ decât cel care a emis avizul, acordul sau autorizația de exercitare a activității, organul care a aplicat sancțiunea va înainta titlul executoriu către organul care a emis aceste acte, care va pune în executare sancțiunile, cu excepția situației în care prin actul normative special, organul care a aplicat sancțiunea nu are și competența de a o pune în executare.

Sancțiunea complementară examinată poate fi dispusă în cazul în care pentru derularea unei activități sunt necesare avize, acorduri sau atorizații. De exemplu, potrivit Legii nr.107/1996, legea apelor, pentru efectuarea unor lucrări prevăzute de această lege sunt necesare anumite avize sau acorduri. Această sancțiune este prevăzută și de art.273 din legea nr.297/2004, privind piața de capital.. Potrivit art.273, săvârșirea contravențiilor prevăzute la art.272 se sancționează, alături de alte sancțiuni, cu suspendarea autorizației și retragerea acesteia. Anularea sau retragerea permisului de armă poate fi dispusă în temeiul art.133 din Legea nr.295/2004 privind regimul armelor și munițiilor.

Există și alte acte nornative care prevăd sancțiunea complementară analizată. De exemplu, art.105 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori, prevedere că în caz de săvârșire cu intenție sau din culpă prin comisiune sau omisiune a vreuneia din contravențiile stabilite de art.104 din aceeași lege, sancțiunile ce se aplică sunt: amenda, retragerea autorizației, anularea autorizației și interzicerea temporară sau definitivă, pentru persoanele fizice sau juridice, a intermedierii de valori mobiliare pentru o categorie, pentru unele sau pentru toate categoriile de oprețiuni pe care aceasta le include. Amenda poate fi aplicată cumulativ cu oricare dintre aceste sancțiuni. La rândul lor, retragerea și anularea autorizației se aplică cumulativ cu interzicerea temporară sau definitivă a exercitării intermedierii de valori mobiliare.

De asemenea, art.33 din O.G. nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea și utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor în agricultură și silivicultură prevede anularea definitivă sau suspendarea pe perioada cuprinsă între 1 și 6 luni a autorizației de comercializare, a autorizației de utilizare, a autorizației de prestări servicii cu produse de uz fitosanitar, în următoarele situații: când aceasta est cerută de către personalul împuternicit cu atribuții de control din partea inspectoratului județean pentru protecția muncii și a altor unități competente, în cazul săvârșirii repetate, în decurs de 2 ani, a uneia dintre contravențiile reglementate de actul nornativ respectiv, când autorizația a fost obținută pe baza unor informații false care au indus în eroare, când agentul economic autorizat nu anunță emitentul, în termenul prevăzut, că în documentația depusă la autorizare au intervenit modificări. Potrivit art.7, alineatul final din Hotărîrea Guvernului nr.181/1992, comiterea unei contravenții la regimul jocurilor de noroc conduce automat la anularea autorizației și încetarea activității respective. Retragerea autorizației de a efectua operațiuni bancare este prevăzută de Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară.

4.2.3 Închiderea unității

Această sancțiune complementară constă în închiderea unui punct de lucru al contravenientului și poate fi dispusă în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, în cazul unor unități de alimentație publică.

Punerea în executare a acestei sancțiuni complementare se face prin transmiterea de către organul care a aplicat sancțiunea a unei copii a procesului-verbal către structura teritorială a Oficiului Registrului Comerțului la care este înregistrată societatea respectivă. Dacă este vorba de o altă persoană de drept privat sau de o entitate fără personalitate juridică(de exemplu o unitate deținută de o persoană fizică autorizată), copia de pe procesul-verbal sau hotărârea judecătorească va fi transmisă instituției la care această structură este înregistrată.

4.2.4 Blocarea contului bancar

În vederea executării acestei sancțiuni, organul din care face parte agentul constatator care a aplicat sancțiunea va comunica unității bancare la care contravenientul are deschis contul bancar, o copie a procesului-verbal sau a hotărârii judecătorești. Blocarea contului bancar poate fi dispusă în cazul contravențiilor privind activitatea bancară sau financiară. Blocarea contului bancar poate dura de la 10 zile la o lună.

Această sancțiune se poate lua, în temeiul art.3 din Hotărârea Guvernului nr.569/1991, în caz de abateri repetate de la Regulamentul operațiunilor cu numerar emis de Banca Națională a României. Această măsură echivalează practic cu suspendarea sau chiar cu încetarea activității agentului economic, pentru că închiderea contului crează imposibilitatea desfășurarii acestei activități.

Nu se poate deduce un termen pentru care se închide contul, de unde se poate deduce că măsura nu este definitivă. Din dispozițiile textului citat, rezultă că închiderea contului este obligatorie în caz de abateri repetate. Dar, numărul acestor abateri nu este specificat, el rămânând la aprecierea organului competent să dispună sancționarea.

4.2.5 Suspendarea activității agentului economic

Această sancțiune complementară se aduce la îndeplinire de organul care a și aplicat-o. Spre exemplu, conform art.13 al Hotărârii de Guvern nr. 479/2003 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 28/1999, unitatea va fi sigilată, afișându-se la loc vizibil și un anunț care indică motivul suspendarii. Pe parcursul acestei perioade, organele care au aplicat sancțiunea sunt obligate să verifice respectarea sancțiunii.

De exemplu, potrivit art.3 din Legea nr.61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuie socială, a ordinii și liniștii publice republicată, suspendarea activității agentului economic poate fi luată în cazul în care se comite fapta de servire cu băuturi alcoolice a unor consumatori în alte condiții decât cele legale.

Legea nr.30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii Financiare prevede că în cazul repetării contravențiilor de la art.8 literele a și b din aceeași lege, respective nepunerea la dispoziția organelor de control a registrelor și a altor documente supuse controlului, precum și neprezentarea valorilor gestionate sau aflate în păstrare, se poate lua măsura suspendării activității agentului economic pe o perioadă de până la 6 luni. De asemenea, conform art.3, alin.2 din Legea nr.61/1991, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, în cazul săvârșirii contravențiilor prevăzute la art.2, se poate dispune și suspendare activității localului public pe o perioada între 10 și 30 de zile. În acest caz este vorba de servirea de băuturi alcoolice consumatorilor aflați în stare de ebrietate și a minorilor, precum și refuzul resposabilior sau patronilor localurilor publice de a acorda sprijin organelor de poliție în restabilirea ordinii publice.

O primă constatare ce se despinde din cele de mai sus, este aceea că suspendarea activității agentului economic constituie o sancțiune complementară pe lângă cea principală. Cea dea două, este aceea că măsura respectivă nu este obligatorie, ci facultativă. Ca urmare, organul competent să aplice sancțiunea va aprecia dacă este cazul sau nu să dispună suspendarea și va stabili, în cadrul limitelor prevăzute și durata concretă a acesteia.

4.2.6 Retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv

Această sancțiune reprezintă săvârșirea unor contravenții la regimul activităților de import și export. Și în cazul acestei sancțiuni, de regulă este competent să o aducă la executare organul care a emis licența sau avizul, din oficiu, dacă a aplicat sancțiunea contravențională, sau la cererea organului sancționar. Art.16 din Hotărârea de Guvern nr. 340/1992 prevede că, în cazuri deosebite, odată cu sancțiunea contravențională principală, aplicată pentru nerespectarea normelor la regimul de import al deșeurilot și reziduurilot de orice natură, precum și al altor mărfuri periculoase, pentru sănătatea populației și a mediului înconjurător, Ministerul Comerțului și Turismului, la propunerea Ministerului Mediului, este autorizat să refuze agentului economic în cauză eliberarea licenței de import pe o perioadă de la 2 ani la 10 ani, ori după caz, să-i retragă avizul acordat de a efectua operațiuni de comerț exterior.

4.2.7 Desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială

Această sancțiune complementară nu poate fi dispusă decât de către instanța de judecată la sesizarea autorității administrative care a aplicat sancțiunea contravențională, în conformitate cu prevederile art.32 din Legea nr.5/1991, fiind executată de primar, cu sprijinul organelor de poliție, pe cheltuiala contravenientului. Prin excepție, construcțiile realizate fără autorizație pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului vor putea fi desființate și pe cale administrativă, fără a fi nevoie de încuviințarea instanței.

Executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare. Autorizația de construire sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil – teren și/sau construcții – ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desființare, în condițiile prezentei legi. Construcțiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, emisă în condițiile prezentei legi, și a reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor. Autorizația de construire se emite în temeiul și cu respectarea prevederilor documentațiilor de urbanism, avizate și aprobate potrivit legii.

Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii, să fie considerate infracțiuni: executarea sau desființarea, totală ori parțială, fără autorizație a lucrărilor prevăzute la art.3, executarea sau desființarea, cu nerespectarea prevederilor autorizației și a proiectului tehnic, a lucrărilor prevăzute la art.3, aprobarea furnizării de utilități urbane, ca urmare a executării de lucrări de branșamente și racorduri la rețele pentru construcții noi neautorizate, menținerea după expirarea termenului prevăzut prin autorizație sau după terminarea lucrărilor autorizate ori adaptarea în alte scopuri față de cele prevăzute în autorizație a construcțiilor, lucrărilor și amenajărilor cu caracter provizoriu, neaducerea terenului la starea inițială de către investitor, după terminarea lucrărilor prevăzute la art.3 lit. c), precum și nerealizarea lucrărilor de curățare, amenajare ori degajare, după caz, a amplasamentului și/sau a terenurilor adiacente ocupate temporar pe durata execuției, o dată cu încheierea lucrărilor de bază, împiedicarea ori sustragerea de la efectuarea controlului, prin interzicerea accesului organelor de control abilitate sau prin neprezentarea documentelor și a actelor solicitate, neanunțarea datei începerii lucrărilor de construcții autorizate, în conformitate cu prevederile art.7 alin. (8), precum și depășirea termenului legal prevăzut la art.7 alin. (1), emiterea de certificate de urbanism incomplete ori cu date eronate, care nu conțin lista cuprinzând avizele și acordurile legale necesare în raport cu obiectivul de investiții, sau eliberarea acestora cu depășirea termenului legal, emiterea de autorizații de construire/desființare, neorganizarea și neexercitarea controlului privind disciplina în autorizarea și executarea lucrărilor de construcții de către compartimentele abilitate din cadrul aparatului propriu al consiliilor județene și al primăriilor, în unitățile lor administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor art.27 alin.(3) și (4), precum și neurmărirea modului de îndeplinire a celor dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcții, potrivit dispozițiilor art.29 alin.(3), neîndeplinirea, la termenul stabilit, a măsurilor dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcții la controlul anterior, refuzul nejustificat sau obstrucționarea sub orice formă a accesului persoanelor fizice sau al reprezentanților persoanelor juridice la documentele prevăzute la art.34 alin.(7), și depășirea termenului de 15 zile pentru emiterea avizelor și acordurilor necesare în vederea autorizării lucrărilor de construcții, conform prevederilor art.7 alin. (20).

4.3 Constatarea contravenției, aplicarea sancțiunilor contravenționale, agenții constatatori ai contravenției și executarea sancțiunilor contravenționale

Dreptul contravențional substanțial se realizează prin intermediul acțiunii contravenționale, instrument juridic prin care organele competente constată, sancționează, sau pun în executare sancțiunile contravenționale, iar contravenienții își exercită drepturile prevăzute de lege. Normele juridice care prevăd faptele antisociale cuprind instituționalizarea aducerii conflictului născut prin săvârșirea contravenției înaintea organelor competente. Ca orice acțiune, acțiunea contravențională există virtual în norma juridică contravențională, ea devenind concretaă și putând fi folosită numai în momentul în care această normă a fost încălcată prin comiterea faptei ce constituie contravenție. Se poate spune că „acțiunea contravențională nu se naște din comiterea contravenției, deoarece ea era în ființă în acel moment. În momentul săvârșirii contravenției se realizează numai condiția exercitabilității”.

Activitățile desfășurate în cadrul procesului contravențional constau în acte proceduale și procesuale. Procesul contravențional are 3 faze procesuale: faza constatării contravenției și aplicării sancțiunii contravenționale, faza de judecată și faza punerii în executare a sancțiunilor contravenționale. Fazele procesului contravențional sunt momente sau diviziuni ale acestuia, în cadrul cărora anumiți aubiecți desfășoară activități succesive prevăzute de lege.

4.3.1 Constatarea contravenției

Faza constatării contravenției și aplicării sancțiunii contravenționale este prima fază a procesului contravențional și constă în activitatea de stabilire a existenței contravenției și dispunerii sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege pentru aceasta. În această fază procesuală participă, de regulă, următoarele persoane: agentul constatator, contravenientul și martorii. În ceea ce privește participanții la prima fază procesuală contravențională, agentul constatator și contravenientul sunt cei mai importanți. Deși s-ar putea spune că agentul constatator trebuie să surprindă direct săvârșirea contravenției, se apreciază ca o asemenea teză nu poate fi primita fiind contrară legii. Faza de judecată constă în ansamblul actelor procesuale și procedurale care pot fi desfășurate în fața instanței de judecată, începând cu formularea plângerii contravenționale și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței. Faza punerii în executare a sancțiunilor contravenționale constă în activitățile efectuate după ce actul de aplicare a sancțiunilor contravenționale dobândește caracter irevocabil, respectiv executarea silită a sancțiunilor contravenționale. Constatarea contravenției se face printr-un proces – verbal încheiat de persoanele prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite, agenți constatatori. Dacă o persoană săvârșește mai multe contravenții constatate în același timp, de același agent constatator, se va proceda la încheierea unui singur proces–verbal.Putem aprecia că procesul–verbal de constatare a contravenției este un act administrativ prin care se individualizează fapta ilicită și contravenientul și nu un act administrativ jurisdicțional.Problema stabilirii naturii juridice a procesului–verbal de constatare și sancționare a contravenției s-a aflat în mod constant în atenția specialiștilor.

Astfel, într-o opinie, acesta a fost calificat ca un act administrativ cu caracter jurisdicțional urmând ca, în perspectiva unui drept contravențional, să constituie un act procesual contravențional.Reprezentanții Școlii de la Cluj consideră, dimpotrivă, că procesul – verbal de constatare a contravenției este un simplu act administrativ, prin care se individualizează fapta ilicită și contravenientul.În doctrina administrativă întâlnim și opinia potrivit căreia procesul – verbal de constatare a contravenției reprezintă o operațiune tehnico – materială, realizată în forma scrisă, constatatoare a faptului illicit.

Procesul – verbal de constatare a contravenției trebuie să cuprindă: data și locul unde a fost încheiat;numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator;datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă al contravenientului;descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția;indicarea societății de asigurări în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație;posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;termenul de exercitarea căii de atac și organul la care se depune plângerea. Când contravenientul este o persoană juridică, procesul – verbal va cuprinde mențiuni cu privire la: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în registrul comerțului și codul fiscal al acesteia, precum și datele de identificare ale persoanei care o reprezintă. Lipsa unuia dintre elementele pe care trebuie să le cuprindă procesul – verbal considerate de lege esențiale, atrage nulitatea actului respective. De la regula formei scrise în care se încheie procesul – verbal de constatare este doar o singura excepție: avertismentul sub forma atenționării verbale, în cazul în care agentul constatator apreciază că această măsură este suficientă, fără a se mai încheia act constatator.

4.3.2 Aplicarea sancțiunilor contravenționale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire și sancționare a contravențiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică și sancțiunea.

Dacã agentul constatator aplică și sancțiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta și înștiințarea de plată se înmânează contravenientului, pe bază de semnătură de primire. În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia se face de către agentul constator în termen de cel mult o lună de la data încheierii. Comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin poștă, cu aviz de primire sau prin afișare la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei juridice contraveniente; operațiunea de afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor.. Dacă, potrivit actului normativ de stabilire și sanctionare a contravenției, agentul constatator nu are dreptul să aplice și sancțiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancțiunea. În acest caz sancțiunea se aplică prin rezoluție scrisă pe procesul-verbal. Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurarile în care a fost săvârșita fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal. În cazul în care prin săvârșirea contravenției s-a cauzat o pagubă și exista tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancțiunea stabilește și despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând mențiunea corespunzătoare în procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei persoana vătămată își va putea valorifica pretențiile potrivit dreptului comun. Persoana împuternicită să aplice sancțiunea dispune și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții. În toate situațiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării și va lua în privința lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând mențiunile corespunzătoare în procesul-verbal. În cazul în care bunurile nu se găsesc contravenientul este obligat la plata contravalorii lor. Agentul constatator are obligația să stabileasca cine este proprietarul bunurilor confiscate și, dacă acestea aparțin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menționa datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă. Procesul-verbal se va înmana sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului și, dacă este cazul, părții vătămate și proprietarului bunurilor confiscate. Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancțiunea, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.

În situația în care contravenientul a fost sancționat cu amendă, precum și dacă a fost obligat la despăgubiri, o dată cu procesul-verbal, acestuia i se va comunica și înștiințarea de plată. În înștiințarea de plată se va face mențiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la instituțiile abilitate să o încaseze, potrivit legislației în vigoare și, după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită.

Dacă agentul constatator aplică și sancțiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta și înștiințarea de plată se înmânează contravenientului, făcându-se mențiune în acest sens în procesul-verbal. Contravenientul va semna de primire.

În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia, precum și a înștiintării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.

Comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin posta, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operațiunea de afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor.

Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând mențiune despre această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a contravențiilor această posibilitate trebuie menționată în mod expres. Termenele statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopții zilei următoare, iar termenul care se sfârseste într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi pănă la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

Amenzile care se cuvin bugetului de stat pot fi achitate la Casa de Economii și Consemnațiuni – C.E.C. – S.A. sau la unitățile Trezoreriei Statului, iar amenzile cuvenite bugetelor locale se achită la Casa de Economii și Consemnațiuni – C.E.C. – S.A. sau la casieriile autorităților administrației publice locale ori ale altor instituții publice abilitate să administreze veniturile bugetelor locale, indiferent de localitatea pe a cărei raza acestea funcționeaza, de cetățenia, domiciliul sau de reședința contravenientului ori de locul săvârșirii contravenției, precum și la ghiseul unic din punctele de trecere a frontierei de stat a României. O copie de pe chitanță se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poșta organului din care acesta face parte.

Amenzile contravenționale pot fi achitate și prin intermediul instrumentelor de plată electronică în cadrul Ghișeului virtual de plăți, proiect-pilot coordonat de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, parte a Sistemului e-guvernare, din cadrul Sistemului Electronic Național. În acest caz achitarea unei amenzi contravenționale se dovedește prin prezentarea extrasului de cont al plătitorului sau a dovezii de plată emise de Ghișeul virtual de plăți, aceasta specificând data și ora efectuării plății, se elimină obligativitatea pentru plătitor de a preda o copie de pe extrasul de cont sau de pe dovada de plată emisă de Ghișeul virtual de plăți către agentul constatator sau organul din care acesta face parte.

Dacă persoana împuternicita să aplice sancțiunea apreciază că fapta a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, constituie infracțiune, sesizează organul de urmărire penală competent.

În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracțiune și ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanța ca ea ar putea constitui contravenție, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreuna cu o copie de pe rezoluția, ordonanță sau, după caz, de pe hotărârea judecatorească, se trimite de îndata organului în drept să constate contravenția, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii. Termenul de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii începe de la data sesizării organului în drept să aplice sancțiunea.

Aplicarea sancțiunii contravenționale reprezintă a doua fază a procedurii contravenționale. În lipsa aplicării sancțiunii, procesul-verbal de constatare a contravenției nu produce nici un efect juridic față de contravenient, fiind necesar a i se comunica acestuia un process-verbal prin care se dispune și o sancțiune, conform art.25 din O.G. nr.2/2001. Legea cadru în materie, respctiv O.G. nr.2/2001 stabilește, ca regulă generală, aplicarea sancțiunii contravenționale de către agentul constatator . Totuși, alin.2 al art. 21 al legii cadru, lasă posibilitatea legiuitorului ca, prin actele normative speciale de stabilire și sacționare a unor contravenții, să prevadă ca sancțiunea să fie aplicată de către o altă persoană. De asemenea, prin actul normative special, se poate stabili competența altei persoane, fie pentru a dispune atât asupra sancțiunii principale, cât și asupra sancțiunilor complementare, fie sancțiunea principală este aplicată de către agentul constator, urmând ca o altă persoana să dispună numai asupra sancțiunii complementare. În cazul unor contravenții rutiere, sancțiunea principală se dispune de agentul constator iar sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice se dispune, după caz, de către șeful poliției rutiere a județului sau a municipiului București ori de șeful poliției rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române sau adjunctul acestuia, conform articolului 96 alin.1 din Codul Rutier.

În aceste situații, agentul constatator este obligat să înainteze de îndată, procesul-verbal de constatare a contravenției organului sau persoanei competente să aplice sancțiunea, sancțiune care va fi aplicată prin rezoluție pe procesul-verbal de constatare a contravenției. Este evident că, și în cazul aplicării sancțiunii de către altă persoană decât agentul constatator, este imperios necesar a se respecta normele imperative cu privire la competență, aplicarea unei sancțiuni de către un organ material sau teritorial necompetent atrăgând nulitatea absolută a procesului-verbal.

O altă situație de excepție, în care agentul constator nu are dreptul de a aplica sancțiunea contravențională este aceea când, potrivit actului normative de stabilire și sancționare a contravenției, prestarea unei activități în folosul comunității este prevăzută ca sancțiune contravențională alternativă cu amenda, iar persoana competentă să aplice sancțiunea apreciază că se impune aplicarea sancțiunii contravenționale a prestării unei activități în folosul comunității. În această situație, sancțiunea contravențională, indiferent dacă va fi prestarea unei activități în folosul comunității sau amenda, va fi aplicată numai de către instanța de judecată. De asemenea, în cazul anumitor contravenții, sancțiunea contravențională, alta decât aplicarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, va putea fi aplicată numai de instanța de judecată, care este sesizată de către agentul constatator prin înaintarea procesului-verbal de constatare a contravenției.

4.3.3 Agenții constatatori ai contravenției

Stabilirea existenței contravenției și aplicarea sancțiunii contravenționale sunt activități pe care le desfășoară anumite persoane investite de lege cu această competență. Legislația românească desemnează persoane competente să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare prin expresia „agenți constatatori”. În doctrină a fost criticată această denumire și s-a propus ultizarea expresiei „agenți administrativi”. Contravențiile se constată de către persoane anume prevăzute în actul normative care stabilește și sancționează contravenții, persoane denumite, agenți constatatori. Conform art.15 alin.2 al O.G. nr.2/2001 sunt competenți să constate contravenții: primarii, ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitați, persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, precum și alte personae prevăzute în legi speciale.

Ofițerii și agenții din cadrul Ministerului Internelor și Reformei administrative, constată contravenții privind: apărarea ordinii publice, circulația pe drumurile publice, regulile generale de comerț, vânzarea, circulația și trasportul produselor alimentare și nealimentare, țigărilot și băuturilor alcoolice, alte domenii de activitatea stabilite prin lege sau prin hotărâri alea Guvernului.

Conform art.61 din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale republicată, primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, ale prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor de Guvern, a hotărârilor consiliului local, dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilr cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților administrative publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean, în condițiile legii. Primarii au în competență constatarea și sancționarea contravențiilor în domenii foarte diverse, de exempu, în domeniul apărării ordinii și liniștii publice, actelor normative ale autorităților locale, executarea lucrărilor edilitare, prevenirea și combaterea epidemiilor, întreținerea drumurilor, etc.

Conducătorii anumitor instituții sau autorități publice au competența de a împuternici anumite persoane să constate și să sancționeze contravenții. Autoritățile publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele competente să constate și să aplice sancțiunile în cazul contravențiilor săvârșite de cadrele militare și de angajații civili în legătura cu serviciul. Persoanele care mandatează alte persoane să fie agenți constatatori, pot fi la rândul lor agenți constatori, potrivit argumentului qui potest plus, potest et minus.

Spre deosebire de vechea lege cadru, Legea nr.32/1968, care reglementa o competență generală pentru primar și organele de poliție cu privire la constatarea oricărei contravenții, O.G. nr.2/2001, nu mai reglementează o competență generală a acestor agenți constatatori, întrucât, potrivit prevederilor art.15 alin.1 din ordonanță, actul normative special de stabilire a contravențiilor trebuie să prevadă în mod expres care sunt agenții constatatori competenți a constata contravențiile prevăzute și sancționate de actul normativ special.

Alin.3 al art.15 din O.G. nr.2/2001 reglementează o competență destul de largă a ofițerilor și subofițerilor din Ministerul de Interne, respectiv aceștia sunt competenți să constate contravenții privind: apărarea ordinii publice, circulația pe drumurile publice, regulile generale de comerț, vânzarea, circulația și transportul produselor alimentare și nealimentare, țigărilor și băuturilor alcoolice, alte domenii de activitate stabilite prin lege sau hotărâri ale guvernului. Conform opiniei exprimate în doctrină, potrivit căreia niște agenți constatatori sunt competenți numai dacă actul normativ special nu stabilește o competență exclusivă în favoarea altor persoane, iar acest act normativ special are cel puțin forța juridică a unei legi ordinare. Asadar, O.G. nr. 2/2001 stabilește categoriile de persoane care pot avea calitatea de agent constatator.

Normele de competență cu privire la agenții constatatori sunt norme de ordine publică, astfel încât nerespectarea competenței este sancționată cu nulitatea absolută a procesului verbal, nulitate care poate fi invocată și din oficiu de către instanță. Chiar dacă nu ne aflăm în prezența unei nulități exprese, cum sunt cele prevăzute de art.17 O.G. nr.2/2001, avându-se în vedere faptul că normele de competență sunt norme procedurale imperative, ocrotind un interes general, se consideră că încălcarea acestra atrage nulitatea absolută a actului încheiat. Or, în materie contravențională, actul încheiat de către agenții constatatori este procesul-verbal contravențional. Sancțiunea nulității absolute se aplică atât în cazul nerespectării normelor de competență materială, cât și în situația nesocotirii competenței teritoriale a agentului constatator. În măsura în care acest process-verbal este încheiat de către agenții constatatori cu nesocotirea regulilor imperative de competență, petentul va putea invoca pe calea plângerii contravenționale acest aspect, având ca finalitate anularea procesului-verbal de sancționare contravențională. De exemplu, în practica judiciară s-a constatat un astfel de caz:

Legea nr.50/1991, 26 alin(1), art.27 alin (3)

O.G. nr. 2/2001, ar.t 19

Constatarea contravențiilor prevăzute de art.26 alin. (1) din Legea nr.50/1991 este de competența agenților constatatori din subordinea consiliului local de sector, nu a agenților constatatori din subordinea Consiliului General al Municipiului București.

Întocmirea unui proces verbal de către un organ constatator necompetent se sancționează cu nulitatea absolută, normele legale ce reglementează competențele de emitere a autorizațiilor de construcție și de sancționare a contravențiilor fiind imperative și edictate pentru protejarea unui interes public, nu numai privat.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI, SECȚIA A VIII-a DECIZIA

CIVILĂ NR..1671 DIN 7 IULIE 2005

„Prin sentința civilă nr.289 26.01.2005, pronunțată în dosarul civil nr.39/2005, Judecătoria sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a plângerii introduce de petentul P.S.D împotriva intimatei Primăria Municipiului București, reținându-se că fapta contravențională a fost săvârșită pe teritoriul administrativ al sectorului 4 București, și nu 5, cum în mod eronat a menționat intimata.

Urmare a acestei declinări, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sun numărul de dosar 1163/2005.

Prin sentința civilă nr.1923/01.04.2005, pronunțată în dosarul civil nr.1163/2005, Judecătoria sectorului 4 București a admis plângerea introdusă de petenetul P.S.D împotriva intimatei Primăria Municipiului București și a anulat procesul verbal de contravenție nr.6349 05.11.2004 întocmit de intimată, exonerând totodată petentul de obligația de plată a amenzii contravenționale aplicate. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin procesul-verbal de contravenție nr.6349 05.11.2004 întocmit de intimată, petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 100.000.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art.26 alin.(1) din Legea nr..50/1991, reținându-se că aceasta a amplasat pe pastila verde din mijlocul B-dului Unirii, în dreptul numerelor 15, bloc 3 și 14, bloc 6, sector 5 București, fără avizul Direcției Urbanism și amenajarea a Teritoriului din cadrul primăriei Municipiului București, un balon electoral de culoare albastră.

Instanța de fond a reținut că procesul-verbal de contravenție a fost încheiat de un organ constatator necompetent, reținându-se că fapta a fost săvârșită pe raza sectorului 4 București și că sancțiunea trebuia aplicată de către reprezentanții Primăriei Sectorului 4 București, și nu de cei ai Primăriei Municipiului București, potrivit art.227 alin.(3) din Legea nr.50/1991.

Împotriva acestei sentințe civile, intimate a introdus recurs, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a în data de 03.06.2005, afirmând că pentru amplasarea balonului electoral, petenta avea nevoie de avizul Direcției Urbanism și Amenajarea a Teritoriului din Cadrul Primăriei Municipiului București. În drept, recursul a fost întemeiat pe art.304, pct.9 și 10 C.procesul civil. Intimata nu a depus întâmpinarea în dovedirea recursului, recurenta nu a propus probe.

Analizând recursul civil de față, atât prin prisma motivelor invocate de recurentă, cât și a celor prevăzue de art.304 C. proc.civ, instanța constată următoarele:

Prin procesul-verbal de contravenție nr. 6349 05.11.2004 întocmit de intimată, petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 100.000.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art.26 alin.(1), lit.1) din Legea nr.51/1991, reținându-se că aceasta a amplasat pe pastila verde din mijlocul B-dului Unirii, în dreptul numerelor 15, bloc 3 și 14, bloc 6 sector5, București, fără avizul Direcției Urbanism și Amenajarea a Teritoriului din cadrul Primăriei Municipiului București, un balon electoral de culoare albastră.

Instața constată că organul constatator a apreciat că fapta ilicită săvârșită de către petenta constă în contravenția prevăzută de art.26, alin(1), lit a)din Legea nr.50 1991.

Potrivit art.27 alin.(3) din același act normativ, contravenția prevăzută de art.26, alin.(1), lit.a) din Legea nr.50/1991, se constată și se sancționează de către organele de control ale consiliilor locale, ale sectoarelor municipiului București, pentru faptele săvârșite în teritoriul administrativ al sectoarelor municipiului București, potrivit competențelor de emitere a autorizațiilor construire-desființare.

În aceste condiții, întocmirea procesului-verbal de contravenție trebuia realizată de agenții constatatori din subordinea Consiliului Local al Sectorului 4 București, în teritoriul administrativ căruia a fost săvârșită contravenția, și nu de ce din subordinea Primăriei Municipiului București.

Întocmirea unui process verbal de către un organ constatator necompetent se sancționează, după cum în mod concret a reținut prima instanță, cu nulitatea absolută, normele legale ce reglementează competențele de emitere a autorizațiilor de construcție și de sancționare a contravențiilor fiind impretive și edictate pentru protejarea unui interes public, nu numai privat.

În consecință, instanța constată că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care urmează a respinge recursul, ca neîntemeiat.”

Avându-se în vedere faptul că în dreptul public s-a susținut în mod argumentat existanța unei sancțiuni diferite de nulitatea absolută, respective inexistanța actului administrative, se ridică întrebarea dacă nu cumva sancțiunea care se aplică, ca urmare a nerespectării competenței, ar fi inexistanța procesului-verbal de constatare a contravenției? Răspunsul poate fi afirmativ, însă problema trebuie nuanțată. Astfel, actul inexistent a fost considerat de doctrină a fi acel act care este lovit de vicii atât de vizibile, încât o persoană cu inteligență mijlocie nu îi poate recunoaște nici măcar o singură clipă caracterul obligatoriu. Așadar, în măsura în care procesul-verbal de constatare a contravenției este încheiat de un agent constatator care, în mod evident, nu ar putea fi considerat de nici o persoană că ar putea avea competența de a dresa un asemenea act, sancțiunea ar fi inexistanța procesului verbal. În cazul proceselor-verbale inexistente, persoana interesată va putea cere instanței, chiar și după expirarea termenului de 15 zile, să constate inexistanța acestora întrucât, fiind întocmite cu încălcarea grosolană a legii nu beneficiază nici un moment de prezumția de legalitate. În majoritatea situațiilor însă, întrucât este destul de greu de imaginat că în practică, s-ar putea întocmi procese-verbale inexistente, sancțiunea nerespectării competenței agentului constatator este nulitatea absolută a procesului-verbal de constatare a contravenției. Agenții constatatori care îndeplinesc condițiile de competență reglementate de legislația contravențională, potrivit unei opinii exprimată în doctrină, trebuie să îndeplinească condițiile esențiale de moralitate și profesionalism.

V. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
CONTRAVENȚIONAL AL FAPTEI

Este fără nici o îndoială că o faptă capătă caracter contravențional prin voința legiuitorului. Prin aceeași voință poate fi înlăturat un caracter atare și să se prevadă că o faptă sau o categorie de fapte, reglementate drept contravenții, dacă sunt săvârșite în anumite condiții, nu constituie totuși fapte ilicite și deci temei ai răspunderii contravenționale. Legea admite că în prezența anumitor stări, situații, cazuri, împrejurări, etc., caracterul contravențional obisșnuit al unei fapte să fie în mod excepțional îndepărtat. Este vorba de cauzele care înlatură caracterul conatrvențional al unor fapte ilicite. Potrivit legii, nu constituie contravenție fapta săvârșită în stare de legitimă apărare, din cauza unei întâmplări ce nu putea fi prevăzută sau înlăturată, precum și aceea săvârșită din constrângere, eroare de fapt sau îm stare de necesitate. Tot astfel, nu constituie contarvenție fapta săvârșită de o persoană care din cauza stării mintale sau vreunei infirmități nu poate răspunde de fapta imputată.

Așa cum se arată pe bună dreptate în literatura juridică, cauzele care înlătură răspunderea contravențională sunt, în principiu, aceleași ca în situația răspunderii penale. Potrivit doctrinei, trebuie deosebite două categorii de cauze care determina inexistența sau nerealizarea elementelor raportului contravențional de constrângere, și anume: cauze care împiedică realizarea premisei raportului contravențional de conflict, cauze care împiedică realizarea elementelor raportului contravențional de conflict. Cauzele din prima categorie sunt cele de inexistență a contravenției, determinând lipsa temeiului unic al nașterii raportului penal de constrângere. De exemplu, înainte de condamnarea definitivă, contravenientul a decedat sau este adoptat un act de clemență, etc. Cauzele care opresc întrunirea unuia dintre elementele raportului contravențional de constrângere pot fi denumite cauze de inexistanță a răspunderii contravenționale sau cauze de nesancționare. Cauzele de inexistență a răspunderii contravenționale nu trebuie confundate niciodata cu cauzele de inexistență a contarvenției, deoarece primele nu exclud alte forme de răspundere, în timp ce, de regulă, inexistanța contravenției atrage și inexistanța altor forme de răspundere. În cazul cauzelor de inexistanță a contravenției lipsesc toate elementele raportului contravențional de conflict, cât timp în situația incidenței cauzelor de inexistanță a răspunderii lipsește numai unul sau două dintre elementele acestui raport.

Art.11 al O.G. nr.2/2001 prevede anumite cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei și anume: legitima apărare, starea de neceitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția volunată completă, și eroarea de fapt. Faptele realizate in oricare dintre conditiile precizate nu vor constitui contraventii pentru ca le lipseste un element esential – vinovatia .

Aceste cauze sunt identice cu cele prevăzute de Codul Penal în articolele 44-51, cu excpeția infirmității, care însă a fost considerată ca un caz particular de constrângere fizică, astfel încât doctrina le-a analizat pe baza definițiilor prevăzute în legea penală.

Art.11 alin.5 al O.G. nr.2/2001 prevede că aceste cauze se constată numai de instanța de judecată, deși nu se întelege care este rațiunea acestei prevederi, atâta timp cât instanța trebuie să anuleze procesele-verbale prin care se aplică sancțiuni contravenționale, în ipoteza intervenției unei cauze justificative. Având în vedere faptul că legiuitorul a considerat că agentul constatator nu ar putea avea capacitatea de a constata intervenția unei cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei, se consideră ca trebuia să se prevadă că, în aceste situații, agetul constatator să nu încheie procesul-verbal, ci să sesizeze instanța competentă care să se pronunțe asupra acestui aspect.

5.1 Legitima apărare

În cadrul relațiilor socale se pot ivi anumite situații de conflict, care, uneori îmbracă forme destul de grave. În asemena situații, persoana care consideră că interesele și drepturile sale legitime sunt pe nedrept lezate sau puse în pericol, simte instinctiv pornirea de a răspunde la violență prin diferite forme de autoapărare. În statul de drept, interesele ordinii juridice interzic justiția privată, impunând ca orice situație să se rezolve numai de către organele statului abilitate în acest sens. Deci, nimănui nu-i este îngăduit să-si facă singur dreptate recurgând la acte și procedee contrare ordinii de drept pentru a-și apăra drepturile și interesle legitime lezate prin acțiunea altei persoane.

Expresia „legitimă apărare” în înțelesul obișnuit are seminificația situației în care, fiind ținta unei agresiuni, o persoană are dreptul să riposteze pentru a se apăra. Într-un atare caz, riposta în apărare este legitimă, corespunzând sentimentului general de dreptate și siguranță personală. În înțelesul tehnic, potrivit legii, poate invoca stare de legitimă apărare persoana care comite o contravenție pentru a înlătura un atac material, direct, imeidat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, atac ce pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

Spre exemplu, este în legitimă apărare o persoană agresată, care în timpul nopții, tulbură liniștea publică prin strigăte de ajutor. De asemenea, se află în legitimă apărare o persoană care aruncă asupra unui agresor substanțe iritante lacrimogene.

Deși, de regulă, nimeni nu-și poate face singur dreptate, totuși legiuitorul permite, în cazul unor situații excepționale, ca persoanele fizice să înlăture orice atac care pune în pericol valorile sociale referitoare la viața persoanei, integritatea sa coroprală, sănătatea sa, ori la interesele publice. Sâvârșirea unor fapte în stare de legitimă apărare nu a fost niciodată sancționată, în decursul istoriei, deoarece o asemenea faptă nu reprezintă altceva decât înlăturarea unei agresiuni ce vizează valori sociale importante. Nu poate fi sancționată o conduită care nu prezintă pericol sau care, dimpotrivă, prezintă utilitate social.

Legitima apărare este o ripostă la un atac îndreptat împotriva celor mai importante valori sociale, ripostă determinată de nevoia apărării acestor valori. Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu este contravenție.

Codul penal reglemetează detailat toate condițiile în care fapta prevăzută de norma de lege este caracterizată ca fiind săvârșită în stare de legitimă apărare. Condițiile legitimei apărări au menirea de a împiedica subiectivismul, arbitrariul sau abuzul organelor competente ori al destinatarilor legii penale. Din prevderile art.44 ale Codului penal reiese că, pentru existanța legitimei apărări , trebuie îndeplinite două categorii de condiții: condiții referitoare la atac și condiții referitoare la apărare. Condițiile atacului sunt: să fie material, direct, imeidat și injust, să fie îndreptat contra drepturilor unei persoane sau unui interes general, să pună în pericol drepturile vizate sau interesul general. Condițiile atacului sunt: să fie necesar, să fie orientat împotriva agresorului, să fie proporțională cu gravitatea pericolului, să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală.

5.1.1 Atacul

Atacul poate fi definit ca o activitate ofenisvă violentă a unei persoane fizice îndreptată spre valorile sociale ocrotite de legea contravențională. Numai omul poate declanșă un atac, ceea ce înseamnă că animalele sau alte enitități nu pot determina agresiuni, care să dea dreptul la o apărare legitimă.În acest caz, se are în vedere numai reacția neinfluențată, liberă, a animalelor, deoarece dacă omul folosește animalul ca pe un instrument nu mai vorbim de fapta animalului, ci de fapta omului. Există atac și în cazul în care două persoane au impresia reciprocă și concomitentă că sunt agresate una de către cealaltă. În acest caz, riposta fiecăreia dintre cele persoane este justificată, dar legitima apărare intră în conexitate cu eroarea de fapt. Există atac chiar dacă acesta provine de la persoana care inițial a fost victimă, în situațile în care riposta victimei originare are loc după consumarea atacului ce a vizat-o.

Atacul este material când se îndreaptă împotriva aspectului fizic al valorii sociale. Legitima apărare este incidentă numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori sociale care pot fi lezate prin acte fizice, întrucât doar aceste valori sociale pot fi atacate material. Faptele săvârșite în scris, prin gesturi, sau verbal cu toate că insuflă în multe cazuri temeri sau afectează demnitatea persoanei nu pot îmbrăca deregulă, forma unui atac în sensul legii penale. În cazuri speciale, insulta poate să se concretizeze și într-o agresiune ce justifică o ripostă pe căi de fapt. De exemplu, se obiectivizează prin anumite gesturi cum ar fi scuipături, aruncarea cu diverse lichide, etc. Dacă o persoană reacționează la atacuri imateriale, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală, în funcție de datele și împrejurările ripostei, ea va putea beneficia de efectele unor circumstanțe atenuante. Atacul este material și atunci când agresorul își orientează energia fizică împotriva bunurilor unei persoane, fie prin punerea în executare a hotărârii de a le distruge, fie prin acțiunea de trecere în stăpânirea sa. Relațiile dușmănoase dintre agresor și victimă nu constituie un atac împotriva primului. De asemenea, un conflict verbal nu poate da dreptul la o ripostă ce ar punea în pericol viața victimei. În toate cazurile, atacul nu poate fi material dacă se concretizează prin cuvinte sau în scris.

Atacul este direct când se îndreaptă asupra unei valori sociale, chiar dacă nu are un contact fizic cu valoarea socială împotriva căreia este orientat. Atacul nu este direct dacă între victimă și agresor se află un obstacol material, care a împiedicat victima să acționeze și să pericliteze viața persoanei care a ripostat. Condiția analizată presupune existența unei relații cauzale între agresiune și pericol, iar nu neapărat contactul fizic între actele ofensive violente ale agresorului și valoarea periclitată.

Când este imitent sau actual, atacul este imediat. După gradul său de realizare poate fi: eventual, viitor, iminent, actual și consumat. Dintre aceste cinci forme, numai a treia și a patra sunt vizate de lege. Atacul are caracter eventual dacă nu este sigur că se va declanșa, adică are un caracter nesigur în ceea ce o privește. Când atacul este îndepărtat, atunci se poate numi atac viitor. Un asemenea atac nu este luat în considerare pentru că lipsește relația de cauzalitate dintre agresiune și pericol. Până la momentul iminenței urmează să mai aibă loc și alte descărcări de energie. Dacă durata de timp până la declanșarea este aproape imperceptibilă și atacul este pe cale să apară, atacul este iminent. Îndepărtarea în timp și spațiu a unui atac declanșat nu acordă dreptul la o ripostă legitimă cât timp pericolul nu este iminent, deoarece un atac iminent, dar lipsit de un pericol identic, nu primejduiește valoarea socială vizată. Atacul este actual când a început și se desfășoară, dar și în acest caz trebuie realizată cerința iminenței sau existenței pericolului. Atacul este consumat în momentul când a încetat și nu mai există iminența reluării acestuia de către agresor.

Atacul nu mai este actual sau iminent dacă agresorul a fost dezarmat definitiv. De asemenea, atacul nu este iminent dacă nu era pe cale să se producă. În toate cazurile, cât timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care să întrunească cerințele prevăzute de lege, nu se poate reține că fapta a fost săvârșită în legitimă apărare, pentru că atacul nu era iminent. În concluzie, un atac eventual, un atac viitor, sau un atac consumat nu dau dreptul la ripostă, deoarece în cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur că va surveni, în cazul atacului viitor acesta nu crează un pericol iminent, iar în ipoteza agresiunii consumate valoarea socială nu mai este pusă în pericol. Dacă atacul a luat sfârșit, riposta nu mai poatea avea loc, pentru că ea ar realiza conținutul unei răzbunări, care își pierde caracterul de apărare, deoarece se transformă într-o agresiune.

Atacul este injust când se efectuează împotriva legii. Injustețea atacului poate îmbrăca haina infracțiunii sau cea a altor forme de ilicit. Atacul nu este injust dacă agresiunea are loc în cadrul unui joc sportiv ce se desfășoară potrivit regulilor sale de desfșăurare sau când organele statului intervin pentru restabilirea ordinii și a liniștiii publice, respectând toate condițiile legale necesare unei asemenea intervenții. Atacul unui iresponsabil este un atac ce nu poate fi calificat ca fiind injust. Dacă totuși cel ce ripostează nu cunoaște starea de iresponsabilitate, legitima apărare va fi incidentă, dar în concurs cu eroarea de fapt. În situația inversă, când o persoană iresponsabilă respinge un atac provenit de la o persoană responsabilă, riposta primei persoane nu este în legitimă apărare, ci în stare de iresponsabilitate deoarce acesteia îi lipsește voința de a se apăra. În stare de necesitate se va afla și cel care va reacționa la un atac ce emană de la o persoană aflată sub incidența celorlalte cauze ce determină inexistanța contravenției, deoarece în atare situații atacul nu poate fi apreciat ilicit. Agresiunea exercitată de o persoană pentru a imobiliza un infractor, în cazul infracțiunilor flagrante, este o activitate permisă de lege.

O altă condiție a atacului este să fie îndreptat împotriva unei persoane, drepturile acesteia sau împotriva unui interes general. Valorile sociale împotriva cărora este îndreptat atacul sunt cele mai importante: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, drepturile persoanei ori vreun interes public. Sfera valorilor sociale contra cărora este orientată agresiunea poate fi împărțită în umătoarele două categorii: drepturile persoanei fizice și interesele generale. Persoana fizică este protejată împotriva oricăror atacuri ce privesc dreptul la viață, dreptul la integritate corporală, dreptul la sănătate, dreptul la libertate, dreptul la demnitate și drepturile patrimoniale. Legiuitorul a inclus în categoria valorilor sociale ce pot fi lezate de atac întreg catalogul drepturilor subiective și al intereselor publice. Deși orice drept ar putea forma ținta unei agresiuni, totuși, datorită obiectului specific al unor drepturi, unele sunt de principiu excluse din sfera atacului, pentru că ocrotirea lor se poate realiza prin alte modalități decât prin utilizarea mijloacelor particulare de ripostă, pentru rațiunea că reacția privată este o excepție de la principiul conform căruia aceasta trebuie realizată de stat prin organele sale. Dacă atacul agresorului vizează bunuri neimportante, nu se poate riposta în legitimă apărare prin comiterea unei fapte îndreptate împotriva agresorului. Nu poate fi vorba de interes public dacă fapta agresorului viza furtul unor bunuri publice obișnuite.

Ultima condiție a atacului, este să pună în pericol grav drepturile persoanei sau interesul general. Cu toate că orice drept subiectiv sau interes public pot fi agresate, nu orice atac le pune într-un pericol grav care să legitimeze o ripostă pe căi de fapt. Nu orice pericol justifică o reacție prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea contravențională, ci numai un pericol grav. Gravitatea pericolului se apreciază în raport cu valoarea primejduită, de persoana făptuitorului și de împrejurările cauzei. Pericolul este grav dacă este de natură să producă o vătămare iremediabilă sau greu de înlăturat, dacă pericolul nu ar fi fost oprit. În lipsa unui pericol grav, agresorul inițial nu este îndreptățit la o ripostă de natură să pericliteze viața victimei. După cele amintite mai sus, pericolul trebuie sa fie iminent sau actual, ceea ce înseamnă că un pericol evetual, viitor sau consumat nu poate justifica o ripostă. În toate cazurile, împrejurările ce sunt luate în considerare la aprecierea pericolului sunt cele contemporane existenței pericolului. Cerința gravității pericolului nu este necesară printre condițiile legitimei apărări, întrucât este imposibil de cântărit gravitatea consecinței pe care pericolul ar fi produs-o, dacă aceasta nu a survenit Această dificultate are ca efect soluții eronate și arbitrarii, dar condiția gravității pericolului este și inutilă, cât timp legea pretinde respectarea proporției între reacție și pericol.

5.1.2Apărarea

Apărarea folosită pentru a înlătura un atac care întrunește condițiile analizate anterior se materializează sub forma unei reacții firești contrar unei agresiuni ce periclitează valorile sociale. Prin urmare, apărarea în cazul legitimei apărări este o faptă prevăzută de legea contravențională prin care o persoană anihilează un atac material, direct, imediat, injust și periculos, orientat împotriva drepturilor unei persoane sau a interesului general. Riposta poate lua forma oricărei fapte prevăzute de legea contravențională, indiferent de încadrarea juridică a acesteia. Reacția poate fi individuală sau colectivă și poate proveni de la victimă sau orice altă persoană, interesată sau nu. Pentru a fi legitimă, reacția la atac, adică apărarea, trebuie să respecte unele condiții analizate în următoarele rânduri.

Apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului și ea devine necesară când se impune față de natura și condițiile atacului, adică este o reacție firească și proporțională cu natura agresiunii. Condiția necesității apărării pentru înșăturarea atacului este una care trebuie analizată în concreto pentru ca intensitatea apărării este privită în raport cu gravitatea atacului. Apărarea este necesară și în cazurile în care cel agresat putea să evite agresiunea prin alt mijloc, deoarece ex post este de multe ori greu sau imposibil de stabilit dacă victima atacului putea sau nu să-l evite. În cazurile în care atacul putea fi evitat și acest lucru se poate stabili cu certitudine, apărarea este necesară, deoarece curajul, demnitatea și solidaritatea socială sunt virtuți care imprimă ripostei caracter necesar. A accepta contrariul ar însemna să admitem umilința, lașitatea sau egosimul. Pe de altă parte, fuga nu se confundă cu retragerea demnă din fața agresiunii. Necesitatea se apreciază în raport cu valoarea socială vizată, intensitatea actului, caracterul imediat al atacului, locul atacului, timpul atacului și persoana făptuitorului. Așadar, apărarea este necesară chiar dacă victima avea și altă cale de a înlătura atacul. Astfel spus, victima unei agresiuni ce realizază cerințele legii are dreptul să înfrunte pericolul determinat de atac. În cazul faptelor comise în domiciliul persoanei, legiuitorul a instituit o prezumție de existanță a legitimei apărări sub toate condițiile sale, inclusiv condiția necesității. Conceptul de necesitate, în cazul legitimei apărări, se desprinde dub realizarea condițiilor instituite de lege referitoare la pericolul atacului, în timp ce, la starea de necesitate, necesitatea este pretinsă de inevitabilitatea îndepărtării pericolului. Riposta victimei sau a terțului care acționează pentru apărarea victimei, nu-și pierde caracterul necesar nici în cazurile în care mijloacele acestora sunt insuficiente pentru a îndepărta agresiunea. În cazul legitimei apărări, riposta nu trebuie să fie indispensabilă. Activitatea de apărare poate fi exercitată de către victimă sau orice altă persoană care dorește să intervină în sprijinul victimei și independent de existența sau nu a vreunei legături, de orice natură, între victimă și terța persoană. De altfel, în cazul apărării interesului general, întotdeauna riposta pornește de la o terță persoană. Terțul poate să intervină, chiar dacă victima nu-i cere ajutorul, inclusiv în cazul în care victima n-ar dori acest lucru. Uneori, ca urmare a ripostei, cel care sare în ajutorul victimei sau pentru apărarea interesului public poate ajunge în postura de victimă, caz în care sunt create condițiile unei noi apărări, pe care o poate derula aceasta din urmă sau un terț. Însă, ca și victima, terții care efectuează activitatea de apărare trebuie să respecte toate cerințele apărării,inclusiv proporționalitatea ripostei cu agresiunea.

Pentru a se încadra în condițiile cerute, apărarea trebuie să se îndrepte împotriva atcatorului sau a mijloacelor folosite la atac. Reacția prin care se urmărește anihilarea unei agresiuni trebuie orientată contra agresorului sau mijloacelor folosite ca atare. Dacă, din eroare, riposta este orientată asupra altei persoane decât atacatorul, legitima apărare intră în concurs cu eroarea de fapt. În acest caz, trebuie îndeplinite atât condițiile legitimei apărări, cât și ale erorii de fapt. Pe de altă parte, în cazul în care agresiunea provine de la mai multe persoane, riposta poate fi nedeterminată dacâ agentul nu are posibilitatea identificării agresorului. În acest caz, legitima apărare este concurentă cu starea de necesitate. Riposta făptuitorului nu poate fi îndreptate niciodată împotriva bunurilor agresorului, dacă acestea nu au nici o legătură cu atacul, în sensul că nu au fost utilizate și nici nu urmează a fi folosite de către atacator. Dacă prin reacția asupra bunurilor agresorului nu se urmărește paralizarea atacului și nici nu se putea realiza în concret un asemenea efect, riposta îmbracă arma răzbunării.

Apărarea trebuie să fie proporțională cu gravitatea pericolului și ea presupune existența unui raport de proporționalitate între apărare și atac.Aprecierea proporționalității apărării cu gravitatea atacului se face printr-o echivalare relativă. Cântărirea proporției se face cu luarea în calcul a tutror datelor și împrejurărilor cauzei, dându-se pondere diferită unora dintre ele comparativ cu altele. De pildă, derularea atacului pe timp de noapte, existanța unui conflict anterior între părți, disproporția de forțe între agresor și victimă, etc, relativizează condiția proporției apărării cu pericolul determinat de atac. Pe de altă parte, proporționalitatea apărării cu efectul posibil al pericolului nu înseamnă asemănarea sau echivalența mijloacelor, pentru că mijloacele în sine nu sunt relevante. Ceea ce are importanță este efectul ultilizării mijloacelor, pentru că cel ce reacționează la un atac, de regulă surprinzător, este prins nepregătit și nu acționează absolut liber. Reacția are loc, așadar, prin folosirea mijloacelor aflate la îndemână și sub stresul atacului. Cel care ripostează la o agresiune poate să-și aleagă mijloacele cu care se opune atacului, fără ca apărarea sa să fie considerată disproporționată. În esență, evaluarea proporției dintre atac și apărare se face prin măsurarea aproximativă a gravității pericolului și a împrejurărilor în care a avut loc atacul. Pentru existența depășirii limitelor legitimei apărări este necesar ca agentul să reacționeze la un atac care întrunește condițiile necesare și legale, deoarece depășirea înseamnă trecerea peste barierele legitimei apărări. Mai mult, depășirea limitelor legitimei apărări presupune, pe lângă condițiile atacului și realizarea cerințelor apărării, mai puțin cea referitoare la proporția dintre atac și ripostă. Dacă nu sunt întrunite oricare dintre celelalte condiții, cu excepția condiției proporționalității, nu poate fi vorba de depășirea limitelor legitimei apărări. În asemenea cazuri poate fi incidentă vreo altă cauză de inexistanță a contravenției, poate fi incidentă provocarea sau pur și simplu riposta rămâne fără nici un efect pe planul existanței contravenției sau al individualizării răspunderii contravenționale. Prin urmare, excedul de apărare nu se poate concretiza decât din punct de vedere al intensității reacției, iar nu și prin alte modalități, cum ar fi riposta întârziată sau prematură. Dacă riposta este exagerată, adică depășeste limitele comparabile cu efectele agresiunii, apărarea devine și ea un atac ce acordă dreptul la o reacție legitimă. Acest lucru este posibil, deoarece persoana care ripostează în mod disproporționat se situează în afara limitelor dreptului la apărare, încâlcând legea ceea ce are seminificația unui atac ce legitimează o reacție. Excesul de apărare este de două feluri: justificat și scuzabil. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără încalcă regula proporționalității între gravitatea actului și consecințele apărării datorită unei alterări a facultăților sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parțiale a controlului energiei fizice. Sunt cazuri în care, deși este vorba de o depășire a limitelor legitimei apărări, cel ce riposetază nu este totuși subiect activ al unei contravenții, deoarece excesul de apărare se datorează apariției, în momentul ripostei, a unei stări de iresponsabilitate. În asemena ipoteze, inexistanța contravenției se datorează alterării totale a facultăților mintale ale celui ce reacționează. Cazuri de exces de apărare, ce determină inexistanța contravenției, sunt și acelea în care riposta este disproporționată din cauza reprezentării false, de către agent, a altor date ale realității contemporane momentului reacției. În aceste cazuri depășirea limitelor legitimei apărări întră în conjuncțiune cu eroarea de fapt.

Excesul de apărare este scuzabil când depășirea proporției dintre apărare și atac nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului. Riposta este scuzabilă numai dacă se grefează pe o situație de fapt ce întrunește toate condițiile legitimei apărări, mai puțin proporției dintre apărare și atac. Numai excesul justificat este asimilat de legiuitor cu legitima apărare și constituie cauza de inexistanță a contravenției. Excesul este scuzabil, deoarece, riposta este într-o disproporție vădită față de atac, deși sunt întrunite toate condițiile atacului. Acesta însă nu trebuie confundat cu provocarea, circumstanța atenuantă ce constă în săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă. Depășirea limitelor legitimei apărări, în mod scuzabil, se diferențiază de provocare prin aceea că se grefrează pe existența tutror condițiilor de aplicare a legitimei apărări, cu excepția condiției proporției, și lipsa tulburării sau temerii, în timp ce provocarea are ca premisă preexistența unei tulburări sau emoții, dar îi lipsește una sau mai multe dintre condițiile pe care le presupune depășirea limitelor legitimei apărări..

Constatarea legitimei apărări sau a excesului justificat are ca efect inexistanța contravenției. O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Legitima apărare este o cauză ce exclude caracterul ilicit de orice natură: contravențional sau extra contravențional al faptei. Această cauză, deși nereglementată decât în materia răspunderii penale, este împrumutată în toate ramurile dreptului, condițiile de incidență prevăzute de lgea penală sunt aceleași în toate ramurile dreptului, inclusiv în materia răspunderii contravenționale. Dacă anterior agresiunii cel care s-a apărat îl provocase pe agresor, atunci victima va suporta prejudiciul suferit proporțional cu gradul vinovăției sale. Excesul justificat de apărare exclude caracterul ilicit al faptei, excluzând și răspunderea civilă. Însă, în cazul excesului scuzabil, răspunderea civilă va fi înlăturată numai proporțional cu prejudiciul produs până în momentul depășirii echivalenței agresiunii. Legitima apărare poate intra în concurs cu alte cauze de inexistanță a contravenției. Cel mai adesea legitima apărare poate coexista cu stare de necesitate sau cu eroarea de fapt. Legitima apărare este o cauză de inexistanță a contravenției și produce efecte in rem, ceea ce înseamnă că, dacă s-a probat existanța legitimei apărări, conscințele sale se vor extinde asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei. Efectele legitimei apărări sunt generale, adică determină inexistanța oricărei forme de ilicit, contravențional penal, civil, disciplinar, administrativ, etc.

5.2 Starea de necesitate

Se află în stare de necesitate persoana care comite o contravenție pentru a salva de la un pericol iminent, și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, sau a altuia, precum și un interes public. Comiterea unei contravenții în asemenea condiții este caracteristică stării de necesitate. În această situație pericolul inevitabil și iminent face ca titularul valorii amenințate, sub presiunea constrângerii, să sâvărșească o faptă necesară, indispensabilă pentru salvarea acestor valori. În momentul apaiției pericolului, făptuitorul este obligat, pentru a apăra valoarea socială amenințată, să sacrifice o valoare socială de mai mica importanță. Existența pericolului inevitabil și imminent constrânge pe contravenient să comită o faptă ilicită, dar necesară salvării valorii amenințate. Conceptual de necesitate este legat de ideea de inevitabilitate, de constrângere și nu de ideea utilității raportului de valori aflate în joc. Pentru a exista starea de necesitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:fapta contravențională să se săvârșească ca urmare a unui pericol neprevăzut, pericolul să fie iminent și inevitabil, fapta să fie săvârșită numai în scopul de a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului, a altei persoane, un bun material al său, al altuia ori un interes public și prin contravenția comisă să nu se producă, în mod conștient urmări mai grave decât dacă nu se intervenea.

Starea de necesitate nu se confundă cu starea de asediu, sau cu starea de urgență, deși ambele pot fi surse ale stării de necesitate. Cel care intervine în stare de necesitate apără de la un pericol iminent valori sociale deosebite-viața, integritatea corporală sau sănătatea, un bun important sau un interes public. Acțiunea de salvare poate aparține atât persoanei titulare a valorii sociale periclitate, cât și a altei persoane interesate sau neinteresate și chiar împotriva voinței persoanei aflate în pericol. Sursele pericolului pot fi dintre cele mai diverse, cum ar fi: fenomene naturale, fapte ale unor personae iresponsabile, reacții ale animalelor, activități umane, defectarea unor instalații tehnice, etc.

Un exemplu potrivit pentru a prezenta starea de necesitate, ca fiind o cauza care înlătură caracterul contravențional al faptei, reiese din următoarea speță:

Situația medicală de urgență. Starea de necessitate.

O.U.G. nr. 195-2002, art.90 lit.e)

O.G. nr. 85-2003, art.231 lit. h)

O.G. nr.2-2001

Urgența cu care recurentul-petent a acționat pentru a ajunge în timp util la spital cu o pacientă pe care o trasporta, ceea ce a determinat imposibiiitatea prezentării la organele de poliție în vederea anunțării accidentului ca și în împrejurarea că la momentul producerii evenimentului rutier celălat conducător auto implicat a declarat că nu ar aprecia că care pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea recurentului că nu ar exista în fapt pagube pentru anunțarea cărora să fie necesară anunțarea organelor de poliție, constituie elemente care, coroborate, conduc spre reținerea în favoarea recurentului a unor cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei, prevăzute la art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, respective starea de necessitate în care s-a aflat recurentul-petent.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A – VIII-a,

DECIZIA CIVILĂ NR.700 DIN 17 MARTIE 2005

Prin sentința civilă nr.6 12.01.2005, pronunțată în dosarul nr.9523/2004, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte plângerea contravențională formulată de contestatorul I.I împotriva procesului verbal de contravenție seria AU nr.003441 12.09.2004 încheiat de intimata M.A.I–D.G.P.M.B, a înlăturat măsura reținerii atestatului profesional seria CTPX nr.02046 eliberat de MTCT-Autoritatea Rutieră Română, obligând intimatie să restituie atestatul contestatorului, și a menținut celelalte dispoziții ale procesului verbal.

Pentru a hotărâ în acest sens, prima instanță a reținut că fapta petentului constituie contravenția prevăzută de art.160 alin.(1) din H.G. nr.85/2003, neexistând niciunul din motivele de nulitate absolută a procesului-verbal prevăzute de O.G. nr.2/2001 și a constatat că procesul-verbal este legal și temeinic în ceea ce privește aplicarea sancțiunii amenzii.

Instanța de fond a apreciat că în mod correct a fost reținut permisul de conducere însă în ceea ce privește reținerea permisului profesional a constatat ca s-a realizat cu încălcarea art.236 alin.(1) din H.G. nr.85/203, potrivit căruia reținerea atestatului se poate realiza doar atunci când se constată că valabilitatea acestuia a expirat, ori atesatul petentului era valabil până la data de 17.12.2008.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a la data de 23.02.2005 sub nr. 1604/CV/2004.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că în mod greșit s-a reținut în procesul-verbal, și ulterior, de către prima instanță că a condus autotorismul B-53-XPA pe Calea Vitan pentru că în realitate evenimentul rutier a avut loc în parcarea-Policlinicii “Sf. Ioan” și că nu a fost vorba de o manevră greșită, ci de o alunecare înspre spatele mașinii, determinată de înclinarea terenului.

Recurentul a mai arătat că faptul de a nu se fi prezentat la unitatea de poliție pentru anunțarea accidentului care a avut ca urmare pagube materiale s-a datorat urgenței în care se afla, fiind nevoit să însoțească la policlinică clienta pe care o avea și care se afla într-o stare gravă, ceea ce a necesitat și operarea ei.

Potrivit susținerilor recurentului, hotărârea de a nu se prezenta la organul de poliție a luat-o în comun accord cu celălalt șofer implicat în accident, care a acceptat să meargă cu recurentul la târg, în vederea cumpărării unei bare cu care să fie înlocuită cea care a crăpat în momentul atingerii, situație în care acesta nu a apreciat că ar fi fost păgubit.

Intimata, deși legal citată nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare.

În cadrul probei cu înscrisuri, care a fost admisă la cererea recurentului, au fost depuse la dosarul cauzei adeverința nr. 594/15.10.2004 eliberată de SC B.T. SRL, care confirmă absolvirea de către recurent a cursurilor de siguranță rutieră organizate conform prevederilor art.242 din H.G. nr.85/2003, chitanța și factura fiscală cu care s-a achitat contravaloarea cursului de siguranță rutieră, o schiță a locului accidentului și o scrisoare medicală eliberată după consultarea clientei care se afla în autotorismul condus de recurent în momentul producerii accidentului

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile art.304 C proc.civ., Tribunalul apreciază că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor prezenta în cele ce urmează. Se reține în primul rând faptul că prin procesul-verbal de contravenție contestat recurentul-petent a fost sancționat cu amendă contravențională de 2.000.000 lei în baza art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, raportat la art. 226 lit.a) din H.G.R. nr. 85/2003.

Totodată, în baza articolului 231 lit.h) din O.G. nr.85/2003, s-a dispus reținerea permisului de conducere și a atestatului profesional a petentului, faptele reținute în sarcina acestuia fiind aceea de a nu se fi asigura la schimbarea direcției de mers, ceea ce a avut drept consecință tamponarea vehicului B-13-NSK care se afla staționat- și aceea de a nu se fi prezentat în termenul stabilit de lege pentru anunțarea accidentului.

Așa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-petent nu s-a asigurat corespunzător că poate să pornească din loc fără a pune în pericol ceilalți participanți la trafic, astfel că în mod corect s-a dispus sancționarea sa contravențională cu amenda pentru această faptă prevăzută la art.160 alin. (1) din H.G. nr.83 2003.

În ceea ce privește însă cea de-a doua faptă constatată, neprezentarea termenului prevăzut de lege la unitatea de poliție pe raza căruia s-a produs accidentul de pe urma căruia au rezultat numai pagube materiale, se cuvine a fi reevaluat întreg materialul aflat la dosarul cauzei.

Se reține că recurentul a recunoscut săvârșirea faptei ce i se impută, însă pe lângă această recunoaștere, în baza probatoriilor administrate se conturează și împrejurările săvârșirii faptei.

Urgența cu care recurentul-petent a acționat pentru a ajunge în timp util la spital cu o pacientă pe care o trasnporta, ceea ce a determinat imposibilitatea prezentării la organele de poliție în vederea anunțării accidentului, ca și împrejurarea că la momentul producerii evenimentului rutier celălalt conducător auto a declarat că nu ar aprecia că are pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea recurentului că nu ar exista pagube pentru anunțarea cărora să fie necesară anunțarea organelor de poliție, constituie elemente, care ccoroborate, conduc spre reținerea în favoarea recurentului a unor cause care înlătură caracterul contravențional al faptei prevăzute la art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, respectiv stare de necesitate în care s-a aflat recurentul petent.

Se reține totodată, așa cu corect a apreciat și instanța de fond, că măsura reținerii atestatului profesional a fost nelegal aplicată, nefiind îndeplinită în cauza condiția prevăută la art. 236 alin. (1) din H.G. nr.85/2003, respectiv valabilității atestatului.

Pentru aceste motive și în raport de condițiile reținute, situația în care s-a aflat recurentul la data producerii faptei prevăzute de art.90 lit.e) din O.G. nr.195/2002, conduc spre reținerea în favoarea acesteia a stării de necesitate, ca o cauză de înlăturare a răspunderii contravenționale, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.”

Constatarea existenței stării de necessitate are ca efect excluderea caracterului contravențional al faptei prevăzute de lege și, pe cale de consecință, imposibilitatea tragerii la răspundere specifică, deoarece numai contravenția este temeiul răspunderii contravenționale. În unele cazuri, activitatea de salvare desfășurată în stare de necesitate lezează valori sociale ale unor personae fără nicio implicare în declanșarea pericolului. Valoarea socială salvată aparține de cele mai multe ori făptuitorului, dar sunt și cazuri când valoarea socială salvată aparține unui terț. Starea de necesitate poate intra în concurs cu legitima apărare dacă două sau mai multe persoane se află în stare de necesitate comună și sunt nevoite să-și îndrepte acțiunea una împotriva alteia. Dacă o persoană aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul, această cauză intră în concurs cu eroarea de fapt. Dacă făptuitorul și-a dat seama, la data săvârșirii activității de salvare, că produce efecte mai grave decât cele care ar fi avut loc în ipoteza în care rămânea în pasivitate, deși nu beneficiază de efectele stării de necesitate, este recunoscută totuși în favoarea sa circumstanța atenuată privind depășirea limitelor stării de necesitate. Starea de necesitate poate intra în concurs cu toate celelalte cauze de inexistență ale contravenției.

5.3 Constrângerea fizică sau morală

Fapta săvârșită din cauza unei constrângeri exercitate asupra făptuitorului de către o altă persoana nu constituie contravenție. Contravenția poate fi comisă datorită unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, sau din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințarea cu un pericol grav pentru persoana sa, ori alteia și care nu putea fi înlăturată decât prin comiterea faptei respective. Deci, există constrângere fizică și contrângere morală, cunoscută și sub denumirea de amenințare.

În accepțiune juridică obișnuită, constrângerea este o împrejurare exterioară, excepțională, imprevizibilă și de neînlăturat, ce determină comiterea unei fapte antisociale. În cazul incidenței constrângerii, conduita făptuitorului se situează în afara controlului acestuia, datorită unei energii străine lui, care îl determină să acționeze sau să rămână imobilizat. În momentul săvârșirii faptei, făptuitorul trebuie să aibă voința liberă, să nu fie supus niciunei forțe exterioare, care să-i paralizeze factorul volitiv. Pentru a fi cauză ce exclude vinovăția, energia străină făptuitorului trebuie să determine în exclusivitate fapta antisocială. Dacă energia exterioară nu a fost singura cauză a rezultatului, ci a intrat în conjuncțiune cu alte energii, este necesar să se stabilească gradul de contribuție cauzală al fiecăreia dintre energiile cu rol cauzal.

Ambele forme constituie cauze care pun persoana făptuitorului în imposibilitatea de a-și determina liber voința și ca atare, prezența lor exclude caracterul contravențional al faptei. Motivul care înlătură acest caracter constă în lipsa trăsăturii esențiale a contraveției–vinovăția-corelată cu lipsa libertății de voință și acțiune a făptuitorului, condiție indispensabilă subiectului oricărei contravenții.

Pentru a fi vorba de constrângere fizică trebuie îndeplinite următoarele condiții: fapta comisă să fie prevăzută și sancționată drept contravenție într-un act normativ, contravenția să fie săvârșită datorită unei acțiuni exterioare de constrângere fizică exercitată asupra făptuitorului prin care este paralizată capacitatea contravenientului de

a-și dirija liber voința și acțiunile sale, constrângerea fizică exercitată trebuie să fie de natură a paraliza libertatea de voința și acțiune a făptuitorului care nu poate întreprinde alte măsuri decât comiterea contravenției respective. Deci, făptuitorul devine un instrument care este pus în mișcare sau oprit să acționeze de un factor exterior căruia el nu-i poate rezista în niciun fel. Dacă se stabileșste că persoana față de care s-a exercitat constrângerea avea posibilitatea să opuna rezistență ori să se sustragă acestei constrângeri nu se poate reține existența acestei cauze de înlăturare a caracterului contravențional.

Constrângerea morală există atunci când persoană comite o sancțiune prevăzută și sancționată de un act normativ, datorită unei amenințări cu un pericol grav pentru persoana sa ori a altuia, pericol ce nu poate fi înlăturat în alt mod. Ca și constrângerea fizică cea morală este ca o cauză care răpește persoanei constrânse posibilitatea de a-și putea determina și dirija liber voința fapt ce exclude existența vinovăției și pe cale de consecință, înlătură caracterul contravențional al faptei. Pentru existența constrângerii morale trebuie îndeplinite următparele condiții: să se exercite asupra psihicului făptuitorului o acțiune de constrângere de către o altă persoană prin amenințare. Există constrângere morală atunci când o persoană se află sub presiunea unei temeri puternice provocată de amenințarea venită din partea altei persoane care o constrânge să acționeze în sesnul dorit de cel care amenință. Persoana expusă unui pericol poate fi făptuitorul ori altă persoana indiferent dacă între ele există vreo legatura de rudenie, prietenie, etc. De asemenea, este necesar ca între răul cu care se amenință și cel care ar rezulta din săvârșirea contravenției să existe o anumită proporție. În același timp se consideră că pericolul cu care se amenință să fie grav, adică să se refere la un rău ireparabil sau greu de remediat fiindcă numai teama de un astfel de rău va justifica existența constrângerii. Această constrângere va avea efecte pe linia înlăturării caracterului contravențional al faptei, numai în măsura în care pericolul pe care îl vizează amenințarea este actual sau iminent, pe cale să se producă și dacă are un caracter injust. O altă condiție a constrângerii morale este ca pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea unei contravenții prevăzută și sancționată de un act normativ, impusă de cel care amenință. Cu alte cuvinte, cel constrâns nu are o alta posibilitate, decât cel mult să suporte producerea răului cu care este amenințat, ceea ce nu reprezintă o soluție de salvare.

5.4 Cazul fortuit

Cazul fortuit este acea cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea conatravențională, al cărui rezultat este consecința unei forțe a cărei intervenție nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecințe, fără ca vreunei persoane să i se poată reține vinovăție. Cazul fortuit începe acolo unde încetează culpa și sfârșeste acolo unde începe forța majoră. Cazul fortuit afectează fie factorul intelectiv fie factorul volitiv, deoarece făptuitorul nu prevede rezultatul faptei ori îi lipsește manifestarea de voință. Cazul fortuit este o întâmplare imprevizibilă, care nu poate fi stabilită decât ex post iar nu și ex ante, întrucât accidentalitatea unei împrejurări este o problemă ce se analizează in concreto. Conform art. 47 Codul penal: „Nu constituie infracțiune fapta prevăzutaă de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.”

Din prevederile legale rezultă că pentru existența cazului fortuit, trebuie îndeplinite anumite condiții, prima dintre ele constând în cerința ca rezultatul faptei să fie consecința unei împrejurpări imprevizibile.

Imprevizibilitatea împrejurarii de care depinde caracterul contravențional al faptei trebuie să fie obiectivă, adică nici o altă persoană, aflată în locul făptuitorului, să nu fi avut posibilitatea prevederii survenirii întâmplării și efectelor acesteia. În caz contrar, rezultatul faptei este previzibil, iar agentul înseamnă că a acționat din culpă, situație în care fapta prevăzută de legea contravențională va fi contravenție dacă legiuitorul o sancționează. În rândurile următoare, vom prezenta o speță reprezentând situația de mai sus.

„Lucrări de demolare a unor pereți ai construcției în afara autorizației de construire. Caz fortuit. Lipsa dovezii.”

Legea nr.5/1991, art.26 alin.(1) lit.a) O.G. nr.2/2001, art. (1) alin. 1)

Chiar dacă în urma decopertării imobilului s-ar prăbuși porțiuni din pereții mansardei și etajului 1, petentul nu era în drept să procedeze la îndepărtarea integrală a acestora, în mod voluntar, cât timp riscul de prăbușire iminentă nu a fost dovedit.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA a VIII DECIZIA CIVILĂ nr.2408 din 13.10. 2005

Prin plângerea înregistrată pe rolul judecătoriei secotului 1 București, sub numărul 10093/2005, petentul C.I., în contradictoriu cu intimata Primăria Sectorului 1 București, a solicitat anularea procesului –verbal nr.33/10.03.2005 întocmit de intimată.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că decopertarea pereților în vederea executării lucarărilor conform autorizației de construire, etajul superior și mansarda s-au prăbușit, fiind necesară desființarea acestora pentru a nu periclita persoane ori bunuri învecinate.

Prin sentința civilă nr. 7160/11.07.2005 Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravențională, având în vedere că fapta îi este imputabilă petentului în condițiile în care o parte din pereți au fost desființați voluntar de către petent, astfel cum a confirmat martorul audiat.

Petenetul a formulat recurs împotriva acestei sentințe invocând oral motivul prevăzut de art.304 pct.9c.proc.civ. susținând că prăbușirea a avut loc din cauza stării imobilului, iar îndepărtarea porțiunilor rămase neprăbușite era necesară pentru a nu pune în pericol vieți omenești.

Analizând actele și lucrările dosarului, Trobunalul reține următoarele:

Prin procesul–verbal nr.33/10.03.2005, întocmit de intimată, s-a aplicat recurentului o amendă de 100.000.000.lei pentru săvârșirea faptei prevăzute de art.26, alin.(1) lit.a) din Legea nr.50 1991, reținându-se că a efectuat lucrări de dezafectare la un imobil fără autorizație de desființare.

Apărările recurentului privind netemeinicia procesului-verbal sunt apreciate și de către Tribunal ca neîntemeiate. Astfel, chiar dacă în urma decopertării imobilului s-au prăbușit porțiuni din pereții mansardei și etajului 1, totuși recurentul a procedat la îndepărtarea integrală a acestora, în mod voluntar deși nu poseda autorizație de desființare respectiv de construire pentru aceste lucrări, ci numai pentru consolidare și supraetajare. Necesitatea desființării pereților pentru a nu pune în pericol persoane sau bunuri înnvecinate, deci incidența unui caz fortuit ca împrejurare care înlătură răspunderea contravențională prevăzut de art.11 alin.1 din O.G. nr.2/2001 nu a fost dovedită nici la fond și nici la recurs.

Punctul de vedere exprimat extrajudiciar de un expert tehnic nu probează iminența producerii unor pagube pentru a justifica dezafectarea pereților înainte de obținerea autorizației. Nici obținerea autorizației de desființare, după data întocmirii procesului-verbal nu prezintă relevanță fiind necesar ca aceasta să existe înainte de începerea lucrărilor.

Prin urmare, este legală și temeinică soluția instanței de fond de respingere a plângerii ca neîntemeiată, Tribunalul urmărind să respingă recursul ca nefondat, conform art. 312C. proc. civ”.

Sursele cazului fortuit sunt diverse, spre exemplu: starea maladivă a unei persoane, o energie naturală, tehnicizarea activității, comportarea unei persoane, reacția animalelor, etc. Imprevizibilitatea, în situația cazului fortuit, se referă la intervenția împrejurării ce determină rezultatul, iar nu la însuși rezultatul produs.

O altă condiție necesară pentru existența cazului fortuit este ca împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncțiune cu fapta cărei consecință a determinat-o.Viteza excesivă, defecțiunile la sistemul de frânare, neatenție inculpatului și reacția tardivă a acestuia sunt elemente care exclud cazul fortuit, chiar dacă și victimei i se poate imputa faptul că a traversat strada în fugă și printr-un loc nepermis. Dacă accidentul este imputabil exclusiv victimei, existența unei îmbibații alcoolice în sângele făptuitorului nu are vreo influență cu privire la la excluderea caracterului infracțional al faptei, atâta vreme cât stare de ebrietate nu are niciun rol cauzal.

Ultima condiție pentru a avea loc cazul fortuit în cadrul dreptului contravențional este ca fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea contravențională. Numai fapta prevăzută de legea contravențională poate constitui premisa discutării incidenței sau neincidenței cazului fortuit, cauză care determină inexistența contravenției. Se poate spune ca imprevizibilitatea, în situația cazului fortuit, este obiectivă și ține de limitele cunoașterii, Dacă împrejurarea imprevizibilă a fost produsă de o persoană, fapta nu va fi contravenție în privința făptuitorului a cărui activitatea a produs rezultatul, dar va fi contravenție referitor la cel care a determinat împrejurarea imprevizibilă.

Cazul fortuit este o cauză care exclude caracterul contravențional al faptei prevăzute de legea contravențională. Cazul fortuit este o cauză reală, ceea ce înseamnă că efectele sale se vor extimde asupta tuturor participanților.

5.5 Iresponsabilitatea

Potrivit legilor în vigoare, fapta săvârșită de o persoană care din cauza stării mintale sau vreunei infirmități nu poate să răspundă de fapta imputată nu este contravenție. Iresponsabilitatea datorită stării mintale a făptuitorului constituie o cauză de înlăturare acaracterului contravențional al faptei comise, deoarece ea nu este săvârșită de un subiect responsabil. O asemenea persoană nu posedă însușirile mintale necesare pentru a înțelege de ce anumite acțiuni sau inacțiuni prezintă pericol social și de ce au ele caracter ilicit. Aceste însușiri mintale sunt reprezentate de discernământ, inteligență, conștiință și rațiune.

Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa acelor facultăți psihice ale persoanei datorită unor anomalii sau boli mintale(schizofrenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală, psihoză, etc.) care nu-i permit să înțeleagă natura și semnificația actelor sale de conduită sau să fie stăpână pe ele. În raport cu aceste cauze și cu efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fi determinată sau temporară.

Pentru ca fapta prevăzută de legea penală să fie contravenție, făptuitorul trebuie să fie în deplinătatea facultăților psihice, adică să aibă capacitatea reprezentării actului său de conduită și rezultatului acesteia. În lipsa aptitudinii bio-psiho-fizice, persoana fizică nu poate fi subiect pasiv al raportului contravențional de constrângere, deoarece este o persoană anormală, iar legea sancționează exclusiv persoanele cu un comportament firesc. Prin fire normală nu se înțelege idealul, ci tipul de om care își poate conștientiza activitatea și dirija voința. Lipsa vreunuia dintre cei doi factori psihici –intelectivi și volitivi- înseamnă incapacitate, fiindcă aceste persoane nu realizează caracterul ilicit al faptelor lor sau nu se pot stăpâni. Incapacitatea intelectivă sau volitivă a persoanei este datorată alienației mentale sau altor cauze. Acastă cauză de excludere a vinovăției nu trebuie confundată cu alte incapacități prevăzute de lege și ea poate fi înnăscută sau apărută după naștere. În esență, incapacitatea penală a persoanei fizice se datorează fie stării de incoștiență, fie imaturității acesteia. Bolile mintale sunt foarte diverse, dar ceea ce este relevant în această problemă este efectul bolilor, care este necesar să abolească discernământul făptuitorului.

Încă din trecut, în antichitate, iresponsabilii erau trași la răspundere civilă, dar nu erau sancționați penal. În Evul Mediu, bolnavii psihici erau apreciați ca persoane „posedate de diavol”, calificare ce atrăgea sancțiuni mult mai severe decât în cazul oamenilor sănătoși psihic. Sub influența ideilor umaniste, generată mai tarziu, a apărut nesancționarea iresponsabililor, datorită lipsei discernământului. Foarte important de știut este că la unele boli mintale, discernământul nu este înlăturat în întregime sau este prezent doar cu caracter pasager. Dacă fapta este săvârșită în momentele de luciditate, agentul va răspunde contravențional. Starea de hipnoză trebuie asimilată cu iresponsabilitatea, deoarece făptuitorul care se găsește în această stare nu are capacitatea de a realiza conduita sa și consecințele acesteia.

Pentru ca starea mintală a unei persoane să determine înlăturarea caracterului contravențional al unei fapte este necesar ca incapacitatea psihică să fie constatată de un organ medical de specialitate. Constatarea iresponsabilității are loc pe baza unei expertize de specialitate, întocmită de o comisie de medici legiști, care va trebui să decidă dacă făptuitorul a avut sau nu discernâmânt în momentul comiterii faptei. În practică sunt luate în considerarea și alte acte medicale.

Iresponsabilitatea trebuie să îndeplinească anumite condiții, printre care amintim că făptuitorului trebuie sa îi lipsească unul dintre cei doi factori, intelectivi sau volitivi și lipsa celor doi factori, sau a unuia dintre ei, să existe în timpul comiterii contravenției, starea de iresponsabilitate nu este determinată de beție, minoritate sau eroare de fapt, ea având propriile ei caracteristici, și ultima condiție, deși cea mai importantă este ca fapta comisă în stare de iresponabilitatea să fie prevăzută de legea contravențională.

Iresponabilitatea constatată legal are ca efecte înlăturarea caracterului contravențional al faptei prevăzute de legea contravențională. Dacă la săvârșirea contravenției, alaturi de persoana iresponsabilă s-au aflat și persoane responsbile, acestea vor răspunde contravențional. Pentru a exclude contravenția, iresponsabilitatea trebuie să fie totală. Lipsa parțială a discernământului nu are ca efect lipsa capacității psihofizice a făptuitorului. Aceasta va putea totuși să fie luată în considerare, la individualizarea judiciară a sancțiunilor, ca o circumstanță atenuată judiciară. Survenirea stării de iresponsabilitate, într-un moment ulterior săvârșirii faptei, nu exlcude infracțiunea sau contravenția, ci va pune problema suspendării procesului penal sau a amânării ori suspendării executării pedepsei. În cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte dintre care unele în stare de normalitate, iar altele în stare de incapacitate, tratamentul juridic va fi diferit, în funcție de atitudinea bio-psiho-fizică a făptuitorului. Astfel, pentru fapta sau faptele săvârșite în stare de anormalitate este exclusă răspunderea contravențională, iar pentru faptele ori fapta comisă în stare de normalitate făptuitorului i se vor aplica sancțiunile corespunzătoare unei persoane capabile din punct de vedere contravențional. Faptul că achitarea s-a dispus pentru iresponsabilitate, nu constituie o cauză pentru nerezolvarea acțiunii civile, lipsa descernământului având ca efect numai excluderea răspunderii penale nu și a celei civile.

5.6 Beția

Beția este o stare psihico-fizică anormală în care se găsește o persoană datorită efectelor pe care le are asupra organismului sau asupra facultăților mintale anumite substanțe excitante sau narcotice consumate de acea persoană sau introduse în corpul său. Cea mai frecventă formă de beție este beția alcoolică sau intoxicația etilică. După cum se cunoaște, beția provoacă devieri specifice de la starea psiho-fizică normală, aceste devieri duc la diminuarea, uneori chiar anihilarea a capacității psiho-fizice a persoanei, punând-o în imposibilitatea de a-și da seama și de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale. După atitudinea față de provocarea stării de beție se face distincție între beția accidentală provocată independent de voința persoanei și beția volunatară. Singura care înlătură caracterul contravențional al faptei este beția accidentală completă.

Beția este acea cauză care exclude vinovăția datorită împrejurării că făptuitorul se afla în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea contravențională în stare de beție involuntară totală produsă de alcool sau alte substanțe. Sub denumirea de beție, Codul penal acoperă mai multe forma de intoxicare. După gradul de intoxicație, beția poate fi totală sau parțială. Beția totală, este de trei feluri: psihopatică, epileptică și totală. Primele forme de beții intră în sfera psihopatologiei și țin de incapacitate sau iresponsabilitate, deoarece sunt specii de alienație mintală.Beția completă este singura forma care intra în sfera cauzei de înlăturare a vinovăției analizate.

Ca și celelalte cauze care înlătura caracterul contravențional al faptei, beția presupune căteva condiții. Trebuie să fie accidentală, adica persoana în cauză să fi ajuns în stare de beție datorită unor împrejurări mai presus de voința sa. Persoana care ajunge voit în stare de beție, pentru prima oară în viață, nu beneficiază de această cauză de excludere a caracterului contravențional al faptei, întrucât starea nu a fost provocată de cauze independente de voința sa. Beția trebuie să fie completă, adica energia psihică a persoanei să fie paralizată în totalitate. Nu poate fi reținută beția, chiar dacă este completă, atâta timp cât făptuitorul a ajuns cu voia sa în stare de beție. Beția patologică nu constituie cauză de excludere a caracterului contravențional al faptei dacă făptuitorul consumă voluntar alcool. Beția nu este completă ori de câte ori făptuitorul a avut coerență în vorbire. Beția trebuie să existe în momentul comiterii faptei prevăzute de legea contravențională, existanța sa după sau înaintea momentului săvârșirii faptei constituind contravenție. Numai fapta prevăzută de legea contravențională realizează premisa discutării incidenței sau neincidențeo beției, cauză care exclude caracterul contravențional al faptei.

Beția este o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei, numai dacă este complet involuntară. În schimb, dacă este voluntară, persoanele consumând alcool din obișnuință, nu numai ca nu beneficiază de un tratament sancționar mai blând, ci li se reține circumstanțe agravante.

5.7 Minoritatea

Conform art.50 din Codul penal: „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.” Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude vinovăția, datorită faptului ca acesta nu a împlinit, la data comiterii faptei, vârsta minimă prevăzută de lege. Dintre cele patru etape ale vietii, copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea, numai ultimele trei sunt cuprinse în sfera subiecților activi ai contravenției, deoarece copilăria este o incapacitate bio-psiho-fizică normală, firească.

Adolescența este etapa ce debutează cu apariția discernământului și se finalizează cu desăvârșirea acestuia. Prima parte a adolescenței este denumită adolescență primară, iar cea de-a doua adolescență secundară. În dreptul penal adolescenții primari beneficiază de prezumția relativă de lipsă a discernământului. În schimb, adolescenții secundari sunt prezumați relativ că au discernământ. Din punct de vedere al dreptului contravențional, calitatea de subiect pasiv al raportului penal de constrângere o poate avea, fără nicio deosebire, orice persoană fizică matură sau ajunsă la vârsta senectuții.

Pentru a exclude caracterul contravențional al faptei, minoritatea trebuie să îndeplinească câteva condiții. Dacă în momentul săvârșirii faptei minorul împlinise vârsta de 14 ani, acesta va răspunde contravențional, chiar dacă vârsta a fost împlinită în timpul efectuării elementului material al faptei.Numai fapta prevăzută de legea contravențioanală realizează situația discutării incidenței sau neincidenței minorității, cauză care exclude vinovăția. Pe de altă parte, nu în toate minorul sub vârsta de 14 ani este lipsit de capacitatea de reprezentare activității sale. Astfel, este posibil ca un minor să nu răspundă contravențional, deși el a săvârșit fapta cu vinovăție.

Fapta săvârșită de un minor care nu îndeplinește condițiile pentru a fi subiect activ al contravenției nu constituie contravenție. Minoritatea este o cauză personală de inexistanță a contravenției și ea nu se răsfrânge asupra celoralți participanți decât dacă și aceștia se află în stare de minoritate. Minorul care nu răspunde contravențional va răspunde civil, ori de câte ori acesta a acționat cu discernământ. De asemenea, alături sau pentru minor, vor răspunde civil și părinții acestuia.

5.8 Eroarea

Această cauză exoneratoare de răspundere presupune necunoașterea sau cunoașterea greșită de către făptuitor, în momentul comiterii contravenției, a existenței unei stări de fapt, situații sau împrejurări de care depinde caracterul contravențional al unei fapte. Dacă el ar fi cunoscut în mod corect realitatea nu ar fi săvârșit contravenția. Eroarea de fapt se caracterizează prin accea că făptuitorul, deși are capacitatea fizică și psihică, în momentul comiterii contravenției, își reprezintă greșit realitatea obiectivă, deoarece nu cunoaște anumite stări de fapt, situații sau împrejurări în momentul respectiv, ori le cunoștea greșit, deformat, astfel încât, în ambele există o discorcondanță între această realitate obiectivă și imaginea pe care și-o face acea persoană despre realitate. Această contradicție între realitatea obiectivă și reprezentarea sa subiectivă îl pune pe contravenient în imposibilitatea de a-și da seama de caracterul ilicit al faptei comise și în consecință de a-și putea dirija voința și acțiunea în mod conștient. De subliniat este faptul că eroarea de drept, adică necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii, nu înlătură caracterul contravențional al faptei pentru că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii, nemo censetur ignorare legem. În dreptul contravențional numai eroarea de fapt este socotită cauză care exclude vinovăția făptuitorului. În sensul afirmațiilor ce preced, practica judiciară este fermă pe poziția că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Astfel, într-o speță a fost respinsă apărarea unui conducător auto care a invocat faptul ca nu avea cunosștință despre obligația sa de a anunța organele de poliție în cazul accidentelor de circulație

„Eroare de drept. Inadmisibilitatea invocării necunoașterii legii.

O.G. nr.2/2001, art.11

Necunoașterea obligației conducătorului auto implicat într-un accident de circulație soldat cu pagube materiale de a se prezenta la organele de poliție pentru anunțarea accidentului nu constituie motiv de exonerare de răspundere. Nici lipsa petentului din localitate nu se încadrează în prevederile art.11 din O.G. nr.2/2001.

Tribunalul București, Secția a VIII-a,

Decizia civilă nr.1764 din 21 iulie 2005

Prin sentința civilă nr.2283/22.04.2005, Judecătoria Sectorului 2 Bucurețti a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul P.I. împotriva procesului-verbal de contravenție seria AU nr.0109858 01.01.2005, încheiat de intimata Brigada de Poliție Rutieră.

Instanța a reținut că petentul a fost sancționat contravențional cu amendă și reținerea permisului în baza art.223 lit.c) din H.G nr.85/2003 deoarece nu s-a prezentat la organele de poliție în termenul de 48 de ore de la producerea accidentului în care a fost implicat. Instanța a mai reținut că procesul-verbal de contravenție este legal întocmit, iar susținerea petentului în sensul că a fost plecat din localitate în interes de serviciu nu constituie cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei și nu poate servi drept temei pentru reducerea perioadei de suspendare a permisului.

Petentul a declarat recurs împotriva sentinței, fără a formula motivele în scris. În ședința publică din 21.07.2005 a arătat că nu avea la cunoștință de conținutul legii și anume că trebuie să se prezinte la organele de poliție în termen de 48 de ore și oricum era plecat din localitate în interes de serviciu.

Analizând actele dosarului în raport cu susținerile petentului, Tribunalul constată că recursul este nefondat, întrucât necunoașterea legii nu poate fi invocată ca temei pentru înlăturarea răspunderii contravenționale, nefiind menționată printre cauzele care înlătură răspunderea contravențională, prevăzute de art.11 din O.G. nr.2/2001.

Nici faptul că recurentul a fost plecat din localitate în perioada în care trebuia să anunțe accidentul nu este în măsură să-l exonereze de răspunderea contravențională, deoarece nu se înscrie în prevederile textului legal citat mai sus.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că va respinge ca nefondat recursul, în baza art.312 C.proc.civ.”

.

În practică, se pot întâni și situații când deși făptuitorul se află în eroare de fapt, acest lucru nu înlătura caracterul contravențional al faptei. Una din aceste situații este întâlnită în cazul contravențiilor îndreptate împotriva persoanei, eroarea făptuitorului cu privire la identitatea victimei(eror in personam) nu înlătură caracterul ilicit al faptei deoarece normele de legalitate nu apără viața, integritatea corporală, sănătatea sau alte atribute ale unei anumite persoane, ci ale oricărei ființe umane.

5.9 Alte cauze de inexistență a contravenției

5.9.1 Scoaterea faptei din sfera contravențiilor

Condorm art.12 alin(1) din O.G. nr. 2/2001, „dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenție, ea nu se mai sancționează, chiar dacă a fost săvârșită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”. Practica judiciară este în acest sens.

„Principiul aplicării legii contravenționale mai favorabile. Dezincriminarea faptei după momentul sancționării.

O.G. nr.2/2001, art.32,

O.U.G., nr.158/2001, art.27 alin.(2)

Devreme ce principiul aplicării legii penale și contravenționale mai favorabile se întinde până în momentul executării, este firesc să își găasească aplicare momentul judecării cauzei privind legalitatea și temeinicia sancțiunii aplicate.

De altfel, potrivit art.32 din O.G nr.2/2001 în soluționarea plângerii contravenționale, instanța hotărește asupra acțiunii în cadrul acestui proces fiind avute în vedere și cauzele ce înlătură caracterul contravențional al faptei, respectiv răspunderea contravențională.

Tribunalul București, Secția a VIII-a a, decizia civilă nr.1347 din 26 mai 2005.

Prin sentința civilă nr.6841/17.12.2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în dosarul nr.11497/2003 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a S.C P.O.C. SRL, admise plângerile formulate de I.O.Y, prin mandatar P.D. și cea formulată de S.C P.O.C. SRL împotriva procesului verbal de contravenție nr 0095718/6.11.2003, întocmit de G.F. București a fost admisă cerea de intervenție accesorie formulată de C.I., anulat acest proces-verbal al Gărzii Financiare București și exonerată petența S.C P.O.C. SRL de plata amenzii și a sumei confiscate.

Instanța a reținut de la data de 06.11.2003 contestatatorul I.O.Y. a fost sancționat cu amendă în cuantum de 1.500.000.000 lei în baza art.56 lit.(m) din O.U.G. nr.58/2001 constatându-se că S.C P.O.C. în calitate de importator de uleiuri minerale, a comercializat aceste produse în ultimele 6 luni, obținând venituri în valoare de 1.256.356.602 lei fără a utiliza facturi fiscale cu regim special pentru vânzarea uleiurilor pentru motoare auto.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale ative a SC P.O.C. SRL- în conformitate cu dispozițiile art.31 alin.(2) din O.G. nr.2/2001, având în vedere că suma de 1.256365.602 lei a fost confiscată de la această contestatoare și numai amenda în cuantum de 1.500.000.000 lei a fost aplicată contestatorului I.O.Y., văzând și dispozițiile legale sus-menționate, astfel că SC P.O.C. SRL are calitatea procesuală activă în ceea ce privește amenda ce i-a fost aplicată.

Instanța a constatat că fapta contravențională a fost ulterior dezincriminată, la data de 1.01.2004 intrând în vigoare Legea nr.571/2003, care a abrogat O.U.G. nr.158 2001 privind regimul accizelor, contravenția prevăzută de art.56 lit.m) nemaifiind preluată de noul Cod Fiscal. Dispozițiile art.12 din O.G. nr.2/2001 au fost implicit modificate prin Legea nr.429/2003 de revizuire a Constituției, care, în art.15 alin.(2) consacră expres principiul retroacțivității legii penale, dar și al celei contravenționale mai favorabile, dispozițiile dezincriminatoare aplicându-se atât faptelor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a acestora, dar nesancționate, relevant fiind doar momentul pronunțării soluției în plângerea contestatorului împotriva actului de constatare nelegal și nu în momentul constatării și sancționării faptei de către agentul constatator.

A fost reținută, de asemenea, și declarația martorului C.I, care a arătat că, în calitate de contabil al SC P.O.C. SRL a fabricat o adresă din partea Administrației Financiare prin care se autoriza folosirea temporară a facturilor fiscale comune pe economie, martorul arătând că nu au fost efectuate cercetări penale de către organele abilitate și că dosarul penal pentru infracțiunile de fals și uz de fals fiind soluționat prin sancționarea sa administrativă, astfel că instanța a reținut ca dovedită existanța erorii de fapt, necunoscută contravenientului și de care depinde caracterul contravențional al faptei.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Garda Financiară-Comisariatul Regional București, criticând motivarea instanței de fond, care a adoptat soluția aplicării principiului retroactivității legii mai blânde în timp, la data de 6.11.2003-când a fost întocmit procesul verbal de contravenție- neputându-se aplica acest principiul întrucât legea mai blândă nu exista.(Legea nr.571/2003 a intrat în vigoare la data de 1.01.2004)

La data soluționării contestației împotriva unui act de sancționare deja întocmit, instanța de fond s-a substituit organului constatator și a aplicat cu de la sine putere acest principiul, ca și când la data pronunțării sentinței recurate s-ar fi constatat săvârșirea faptei, rolul acesteia fiind de a se pronunța asupra situației existente, respectiv dacă la data întocmirii actului contestat(6.11.2003) organele constatatoare au aplicat corect legea și principiu retroactivității legii mai blânde în timp, și nu de a-l aplica ea însăși.

Un alt punct de vedere al recurentei constă în faptul că administratorul societății, chiar dacă este cetățean străin, trebuie să răspundă de cunoașterea legii țării unde este înregistrată firma și de obținerea tuturor documentelor necesare bunei desfășurări a activității, respectiv autorizații, documente legale de vânzare, etc.

Intimații SC P.O.C. SRL și I.O.Y formulează întâmpinare în cauză solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, numitul C.I formulează întâmpinare la recursul Gărzii Financiare-Comisariatul Regional București, în calitatea sa de intervenient accesoriu.

Analizând recursul dedus judecății prin prisma dispozițiilor art.304-304 C.proc.civ. cât și a criticilor formulate, Tribunalul îl constată nefondat și îl va respinge, având în vedere considerentele de mai jos:

Instanța de fond a făcut în cauză aplicarea corectă a dispozițiilor art.27 alin.(2) din O.U.G. nr.158 2001, reținând că subiect activ al contravenției nu poate fi decât o persoană juridică sau persoană fizică autorizată, și nu administratorul societății comerciale.

Pe de altă parte, Tribunalul înlătură susținerile recurentei în sensul că în mod greșit Judecătoria a reținut că fapta a fost dezincriminată.

În aplicare principiului constituțional al retroactivității legii contravenționale mai favorabile, fapta nu se mai sancționează, chiar dacă a fost săvârșită anterior intrării în vigoare a noului act normativ iar dacă a fost aplicată o sancțiune, aceasta nu se mai execută.

Este adevărat că în speță fapta a fost sancționată înaintea intrării în vigoare a actului normativ ce dezincriminează contravenția, dar sancțiunea nu este definitivă.

De vreme ce principiul aplicării legii penale și contravenționale mai favorabile se întinde până în momentul executării, este firesc să își găsească aplicare în momentul judecării cauzei privind legalitatea și temeinicia sancțiunii aplicate.

De altfel, potrivit art.32 din O.G. nr.2/2001, în soluționarea plângerii contravenționale „instanța hotărește asupra samcțiunii”, în cadrul acestui proces fiind avute în vedere și cauzele ce înlătură caracterul contravențional al faptei, respectiv răspunderea contravențională

Având în vedere aceste considerente, față de prevederile art.312 alin.(1) C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.”

Scoaterea unei fapte din domeniu contravențiilor nu exclude însă incidența celorlalte forme de răspundere juridică-civilă, disciplinară, etc. De asemenea abrogarea unei fapte din rândul contravențiilor prevăzută de o normă specială nu determină excluderea caracterului său contravențional ori de câte ori această este cuprinsă de o normă generală. Înlăturarea unei contravenții din legislație nu se confundă cu desuetudinea, care este o cauză de neaplicare a legii datorită dispariției relațiilor sociale pe care le disciplină. Dacă relațiile sociale reapar, legea căzută din desuetudine se aplică din nou, deoarece ea nu a fost abrogată.

5.9.2 Infirmitatea

Conform art.11 din O.G. nr.2/2001, fapta nu constituie contravenție dacă făptuitorul se află în stare de infirmitate ce are legătura cu fapta săvârșita. Infirmitatea este un defect fizic congenital sau survenit în uma unui accident, unei boli sau alte cauze

care determină săvârșirea unei fapte prevăzute de legea contravențională. Pentru a fi incidență, această cauză de inexistanța a vinovăției este necesară ca starea de infirmitate să existe în momentul săvârșirii contravenției și fapta să se datoreze acestuia.

Practica judiciară consemneză cazuri în care a fost reținută infirmitatea. De exemplu, din actele medicale depuse la dosarul unei cauze a rezultat că „petentul a avut probleme psihice încă din anul 2000, suferind de psihoză reatcivă, tulburări dizarmonice de personalitate, tulburări de comportament. În cursul lunii septembrie 2003, petentul a fost internat la Spitalul Județean Târgu-Jiu secția psihiatrie pentru o tulburare de dispoziție, reținându-se cu ocazia internării că acesta are cel puțin capacitatea de raționament redusă.”

Potrivit O.G aprobată prin Legea nr.180/2002 caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul iresponsabilității precum și al infirmității dacă are legătură cu fapta săvârșită. Astfel , având în vedere tulburările de comportament ale petentului din perioada săvârșirii contravenției, instanța constată că în speță lipsește caracterul contravențional al faptei.

5.9.3 Ordinul autorității ierarhice

Una din obligațiile administratorilor, ale salariaților și subordonaților în general, este de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaților, deciziile consiliului de administrație sau ordinile șefilor ierarhici.

În mod normal, oricare dintre aceștia primind un ordin legal – în fond sau aparență- nu este ținut, ba chiar mai mult, nici nu are dreptul de a-l cenzura sub aspectul utilității și oportunității lui și de a condiționa executarea lui de concluziile sale personale asupra acestor aspecte, întrucât de ele răspunde superiorul care a emis ordinul. Promovarea unei soluții contrare ar interzice ideea de disciplină. Dacă astfel săvârșește o contravenție, el se poate apăra invocând ordinul autorității ierarhice.

Cu toate acestea, când apare vădit pentru oricine, la nivelul de pregătire cerut pentru o anumită funcție, că o dispoziție este greșită – sub aspect tehnic, economic, organizatoric, etc – și deci este inoportună, cei în cauză au datoria să se opună la aducerea ei la îndeplinire, și în orice caz, să preîntâmpine urmările ei păgubitoare. În asemenea situații-limită, care se apreciază în concret, de la caz la caz, persoana respectivă va răspunde contravențional pentru săvârșirea faptei ilicite, consecință a executării ordinului vădit neoportun.

Dacă ordinul este vădit ilegal, fie numai sub aspectul conținutul său, fie, mai ales atunci când ordinul, ilegal în conținut, este dat de un organ necompetent și în alt formă decât cea prevăzută de lege, cel care l-a executat nu va putea fi apărat de răspundere. Chiar ordinul emis de organul competent și în formele prescrise de lege trebuie considerat totuși vădit ilegal sub aspectul conținutului ori de câte ori apare inadmisibil ca cel căruia i-a fost adresat să nu fi observat ilegalitatea lui.

Potrivit art.45 din legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată, intrată în vigoare la 1 iunie 2007, funcționarii publici răspund de îndeplinirea atribuțiilor de serviciciu ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate. Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de funcționarii cu funcții publice de conducere cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. În asemena cazuri, funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această situație, dispoziția va fi executată de cel care a primit-o. În cazul în care fapta funcționarului public este contravenție, acesta nu va mai răspunde contravențional, deoarece a executat ordinul conducătorului ierarhic superior direct. În schimb, fapta conducătorului funcționarului public va realiza conțintului instigării la contravenția respectivă.

Acordul unității se aseamănă cu ordinul de serviciu, constituind o cauză de exonerare în cazul când unitatea, prin organele sale, autorizează un salariat să procedeze la acțiuni care ar putea constitui contravenții. Ca și în cazul ordinului de serviciu, acordul unității exonerează de răspundere numai dacă este vădit ilegal. Spre deosebire de ordinul de serviciu, care poate emana de la orice superior ierarhic, în cazul acordului unității consimțământului poate o dat numai de persoana care are calitatea de organ al persoanei juridice. De asemenea, acordul unității reprezintă o încuviințare, pe când ordinul de serviciu obligă la executarea lui.

5.9.4 Consimțământul victimei

Consimțământul victimei este o cauză de inexistanță a contravenției, ce presupune acordul persoanei vătămate cu privire la desființarea activității care realizează conținutul contravenției, dacă putea legal să dispună de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Dacă victima contravenției este de acord cu săvârșirea faptei care apoi îi cauzează un prejudiciu, cel care l-a cauzat nu va răspunde civil. Făptuitorul nu va răspunde nici contravențional, deoarece consimțământul victimei este cauză ce determină inexistența contravenției. În acest caz, de fapt, suntem în prezența unei convenții de răspundere. Deși admisibilitatea convenției de nerăspundere este controversată, unii autori cred ca o asemenea înțelegere este valabilă dacă ea a avut loc anterior comiterii faptei.

CONCLUZII

După apariția Ordonanței Guvernului nr.2/2001 și în special în ultimii ani, în domeniul contravențional s-au produs numeroase transformări. Reglementarea actuală a sancțiunilor contravenționale a introdus un regim sancționator nu numai diversificat, dar mai ales mult mai suplu, mai funcțional și mai eficient. Cu toate acestea, unii doctrinari susțin că aceasta nu este analizată si elaborată suficient, lăsând loc de interpretări greșite și unele confuzii.

Sfera sancțiunilor contravenționale putem spune că este una vastă, termen justificat prin dispoziția cuprinsă în art. 5 alin.(4) al O.G. nr. 2/2001, ce prevede: „prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare”. Din perspective noastră, un inconvenient ar fi acela că în privința unor sancțiuni (cu precădere avertismentul), rămâne acea flexibilitate a agentului constatator de a hotărî necesitatea aplicării sancțiunii unei sancțiuni cu alta, spre exemplu, aplicarea amenzii în locul avertismentului, din simplu exces de zel. În cadrul social actual acest lucru duce, în practică, la ivirea unor abuzuri nejustificate, care adesea rămân nesesizate, deoarece, mai ales în cazul sancțiunilor pecuniare minore, contravenientul preferă să plătească jumătate din minimul amenzii în termen de 48 de ore, decât să sesizeze organul competent cu o plângere, și să piardă această posibilitate ,de a plăti, practic, mai puțin, chiar și animat de convingerea că nu va mai fi nevoit să o plătească deloc. Acest lucru este un fenomen des întâlnit în cazul sancțiunilor cu o valoare pecuniară mică și datorită neîncrederii totale a cetățeanului de rând în sistemul justiției, sau, poate și mai grav, a unei insuficiente informări a populației cu privire la drepturile sale.

Constatarea și aplicarea sancțiunilor contravenționale, cu eficiență și rigurozitate, ori de câte ori este necesar, duce spre o ameliorare a comportamentului contravenientului, în cele mai multe cazuri, cu privire la săvârșirea unor noi contravenții

Majoritatea problemelor întâlnite în practica judiciară, își au originea în insuficienta reglementare a fenomenului contravențional. În opinia noastră, reglementarea acestora poate fi făcută doar prin elaborarea unui Cod Contravențional care pe lângă o parte generală și una specială, să includă și o parte procedurală.

Bibliografie

1. Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Lazăr Valerică, Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, București, 1997.

2. Drăganu Tudor, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

3. Hotca Mihai Adrian, Drept contravențional, Partea generală, Ed. Editas, București, 2003.

4. Hotca Mihai Adrian, Regimul juridic al contravențiilor, Editura C.H. Beck, București,2008

5. Iorgovan Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, București, 2002.

6. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck, București, 2005.

7. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj –Napoca, 2004.

8. Podaru Ovidiu, Chiriță Radu, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al contravențiilor.Comentată și adnotată, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.

9. Poenaru Iulian, Noul regim al contravențiilor, ordonanța nr. 2/2001, in Revista „Dreptul” nr.12/2001 (internet).

10. Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenții, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

11. Poenaru Iulian, Regimul juridic al contravențiilor, Ed.Lumina Lex, București, 2002.

12. Severin Daniel, Răspunderea contravențională, Practică judiciară,Ed.Hamangiu, 2007.

13. Țiclea Alexandru, Tărăcilă Ioan Doru, Stan Ion Niță , Rujoiu Constantin, Corbu Marin, Răspunderea contravețională, Ed. Atlas Lex, Bucuresti,1996.

14. Țiclea Alexandru, Reglementarea contravențiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

15. Ursuța Mircea, Procedura contravențională,Universul Juridic București, 2008.

16. Codul penal 2008, Meteor Press, București, 2008.

17. Monitorul Oficial, Arhiva Monitorului Oficial, Internet.

18. www.echr.coe.int.

19. www.contabilul.ro

20. Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor – actualizată la data de 27.04.2007