Trasaturile Executarii Pedepsei Inchisorii

CAPITOLUL I RAPORTUL JURIDIC EXECUȚIONAL PENAL

SECȚIUNEA I CHESTIUNI PRELIMINARE

SECȚIUNEA A II-A NOȚIUNE ȘI TRĂSĂTURI SPECIFICE

1. Noțiune.

2. Trăsături specifice.

SECȚIUNEA A III-A ELEMENTELE CONSTITUENTE

1.Generalități.

2. Subiecții

3. Conținutul.

4. Obiectul.

SECȚIUNEA A IV-A FORMAREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA

RAPORTULUI JURIDIC EXECUȚIONAL PENAL

CAPITOLUL II TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE PEDEPSEI

ÎNCHISORII

SECȚIUNEA I GENERALITĂȚI

SECȚIUNEA A II-A TRĂSĂTURILE ESENȚIEALE ALE PEDEPSEI

ÎNCHISORII

1. Măsura de constrângere specifică.

2. Mijloc de reeducare.

3. Pedeapsa închisorii și executarea ei sunt prevăzute de lege.

4. Pedeapsa principală.

5. Pedeapsă divizibila și reversibilă.

SECȚIUNEA A III-A FELURILE PEDEPSEI ÎNCHISORII DUPĂ

DURATĂ

1. Generalități.

2. Închisoarea de scurtă durată.

3. Închisoarea de durată mijlocie.

4. Închisoarea de lungă durată.

CAPITOLUL III PROBLEME PE CARE LE RIDICĂ

EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII

SECȚIUNEA I GENERALITĂȚI

SECȚIUNEA A II-A UNELE DIFICULTĂȚI ALE EXECUTĂRII

PEDEPSEI ÎNCHISORII ÎN PENITENCIAR

SECȚIUNEA A III-A PROBLEME ALE EXECUTĂRII PEDEPSEI

ÎNCHISORII DE SCURTĂ DURATĂ

SECȚIUNEA A IV-A MODALITĂȚI DE EXECUTARE A PEDEPSEI

ÎNCHISORII

1. Generalități.

2. Cerințe și tendințe actuale.

3. Mod de executare închis și mod de executare deschis.

CAPITOLUL IV REGIMUL PENITENCIAR SEMILIBER

SECȚIUNEA I PRELIMINARII

SECȚIUNEA A II-A EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII ÎN REGIM

SEMILIBER

1. Munca fără pază în afara penitenciarului.

2. Supravegherea de către unii condamnați a altor condamnați la locurile

de muncă.

3. Muncă în colonii-penitenciare cu regim de semilibertate.

4. Elemente de drept execuțional penal comparat.

CAPITOLUL I

RAPORTUL JURIDIC EXECUȚIONAL PENAL

SECȚIUNEA I

CHESTIUNI PRELIMINARE

În literatura juridică, îndeosebi în lucrările de drept penal, discuțiile și cercetările referitoare la raportul juridic execuțional penal au fost limitate; executarea pedepselor și a altor sancțiuni de drept penal fiind considerată o parte a dreptului penal.

Într-o opinie se afirmă că: „Odată cu stabilirea sancțiunii pentru persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii s-a definitivat raportul juridic de conflict și, acesta, se va desfășura prin executarea sancțiunilor penale aplicate infractorului și că raportul juridic penal se stinge prin executarea sancțiunii aplicate infractorului ori prin intervenția unei cauze care o stinge”. În această opinie, executarea pedepsei este, deci, o parte a raportului juridic penal.

Fără a contesta veridicitatea acestei opinii, se impune a face observația că, după definitivare, deși raportul penal se desfășoară prin executarea sancțiunii penale, această executare nu este numai o înfăptuire materială a sancțiunii aplicate, ci ea îmbracă o formă juridică proprie, forma unui raport juridic special și anume a unui raport juridic de executare a sancțiunii aplicate, mai exact a unui raport juridic execuțional penal; raport derivat și subordonat într-adevăr raportului juridic penal, dar totuși deosebit de acesta.

Într-o altă opinie, s-a subliniat că raportul juridic penal parcurge mai multe etape și anume: a) cea a definitivării raportului juridic penal, prin intermediul raporturilor juridice procesuale penale, definitivare care se efectuează prin aplicarea sancțiunilor penale; b) cea a executării sancțiunilor penale, ce durează până la stingerea executării acestora prin vreun mod prevăzut de lege (executare, grațiere etc); c) etapa de după executarea sancțiunilor penale, când pentru cel condamnai mai sunt prezente interdicții, decăderi și care se sting prin obținerea reabilitării. Potrivit acestei opinii, acest raport se întinde de la etapa definitivării, prin aplicarea sancțiunilor penale (momentul de început), până la etapa terminării sancțiunilor penale (momentul final). În această opinie, deși se vorbește de etapa executării sancțiunilor penale, nu se merge mai departe și nu se arată că etapa executării sancțiunilor penale îmbracă forma unui raport juridic special, anume raportul juridic execuțional penal, raport subordonat raportului juridic penal.

În fine, într-o lucrare s-a afirmat că „întrucât dreptul execuțional penal reglementează relații sociale distincte de relațiile sociale de tragere la răspundere penală, relațiile sociale de executare a sancțiunilor penale și întrucât aceste relații sunt reglementate prin norme de drept execuțional penal, există implicit premisele nașterii și existenței unui raport juridic special, anume a raportului juridic execuțional penal. Raportul juridic execuțional penal are trăsături proprii care îl particularizează față de raportul juridic penal, el caracterizându-se prin existența unor subiecți speciali (conducerea administrativă a locului de deținere și condamnat), a unor obligații speciale pentru condamnat (disciplină, muncă etc.) și a unor drepturi speciale pentru conducerea penitenciarului.

SECȚIUNEA A II-A

NOȚIUNE ȘI TRĂSĂTURI SPECIFICE

1. Noțiune.

Din cele anterior enunțate, se desprinde concluzia că raportul juridic execuțional penal sau de executare a sancțiunilor de drept penal constă în relațiile sociale de executare a sancțiunilor de drept penal reglementate prin norme juridice execuțional penale, relații dintre anumite organe de stat și condamnat, potrivit cărora statul, prin organe speciale, are dreptul de a pune pe condamnat să execute pedeapsa ori altă sancțiune de drept penal, aplicată printr-o hotărâre judecătorească penală definitivă, iar condamnatul are obligația de a executa acea pedeapsă. Aceasta înseamnă că normele dreptului executării sancțiunilor penale, ca de altfel orice norme de drept, nu se pot realiza decât prin intermediul raporturilor juridice, adică reglementând anumite relații sociale, care devin, prin reglementare, raporturi de drept.

2. Trăsături specifice.

Raportul juridic execuțional penal prezintă unele trăsături proprii care îl caracterizează și delimitează de raportul juridic penal, chiar dacă acesta din urmă are un rol determinant pentru apariția și existența sa. Prin săvârșirea unei infracțiuni se naște un raport juridic de conflict, între stat, pe de o parte, și persoana care a comis infracțiunea, pe de altă parte, după care, oda ă stabilit raportul juridic penal de tragere la răspundere penală și stabilită sancțiunea de drept penal, în cadrul unui proces penal printr-o hotărâre judecătorească penală rămasă definitivă, acesta urmează să se desfășoare prin punerea în executare (momentul de început) a sancțiunii de drept penal și durează până când respectiva sancțiune este executată sau considerată ca executată în întregime (momentul final). Executarea sancțiunii de drept penal, în cadrul raportului juridic penal, capătă și ea forma unui raport juridic special, anume raportul juridic execuțional penal, determinat și derivat din raportul juridic penal.

Alte trăsături care mai caracterizează raportul juridic execuțional penal constau în aceea că are un obiect de reglementare propriu, constând în relațiile referitoare la executarea sancțiunilor de drept penal, relații sociale diferite de acelea de tragere la răspundere penală, care conduc la formarea raportului juridic procesual penal.

Pe de altă parte, deși unele aspecte ale raportului juridic execuțional penal se aduc la îndeplinire prin acte procesule proprii, spre pildă: punerea în executare a pedepsei închisorii ori a unei pedepse complementare se face după norme și de către organe anume prevăzute în Codul de procedură penală, privind executarea hotărârilor penale, cele două raporturi juridice nu se confundă, ele rămânând raporturi juridice distincte.

SECȚIUNEA A III-A

ELEMENTELE CONSTITUENTE

1.Generalități.

Ca orice raport juridic, raportul juridic execuțional penal, presupunând o anumită relație socială, odată reglementat prin norme de drept, capătă aspectul unei relații sociale, ridicată la rang de relație juridică, un raport juridic. Și cum raportul juridic este grefat pe o relație socială, raportul juridic de executare a unei sancțiuni de drept penal va avea o alcătuire și elemente proprii relațiilor sociale de executare a sancțiunilor de drept penal, adică va fi o relație între anumiți participanți, care, prin reglementare, sunt obligați la o anumită conduită ce devine obiectul unor drepturi și obligații. Altfel spus, elementele raportului juridic execuțional penal sunt: anumiți subiecți, anumite drepturi și obligații conținutul) și un anumit obiect la care se referă acele drepturi și obligații impuse prin reglementare juridică.

2. Subiecții.

Subiecții raportului juridic execuțional penal, având în vedere relația socială de executare a unei sancțiuni de drept penal, sunt: statul, prin organe speciale, pe de o parte, și condamnatul pe de altă parte. Astfel, în cazul executării pedepsei închisorii prin privare de libertate, organul de stat împuternicit cu executarea acestei sancțiuni penale este conducerea penitenciarului (locului de deținere), care acționează prin conducătorul său. În cazul pedepsei amenzii, organul de stat împuternicit cu executarea acestei sancțiuni penale este instanța de executare, în caz că amenda se execută de bunăvoie, iar în caz contrar unitatea care face plata retribuției (dacă persoana condamnată este încadrată cu contract de muncă) ori plata pensiei (dacă persoana condamnată este pensionară) etc.

Celălalt subiect al raportului juridic de executare a pedepsei sau a celorlalte sancțiuni de drept penal, subiectul pasiv, este persoana condamnată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă.

Precizăm că acești subiecți sunt specifici raportului juridic de executare a pedepsei și a celorlalte sancțiuni de drept penal și nu se regăsesc, cu aceste calități, în alte raporturi juridice. Organele de stat (instanțele de judecată sau organele administrative) apar ca subiecte de drept în diferite raporturi juridice, dar, în calitate de organ îndrituit cu executarea unei pedepse sau a unei alte sancțiuni de drept penal apar numai în raportul de executare a pedepselor, a măsurilor educative, a măsurilor de siguranță etc. Același lucru se poate spune și relativ la celălalt subiect (pasiv) al raportului juridic de executate, anume persoana condamnată, care, în această calitate, apare numai în acest raport juridic. Este adevărat că aceeași persoană apare mai întâi în raportul juridic penal, de această dată însă în calitate de subiect activ ca făptuitor, ca infractor, și ulterior ca subiect al răspunderii penale ca inculpat; în raportul de executare a sancțiunii de drept penal apare însă în altă calitate, aceea de subiect pasiv, de condamnat, pus să execute o sancțiune de drept penal, ceea ce este deosebit de calitatea pe care a avut-o în raportul juridic penal.

O multitudine de obligații, dar și unele drepturi, prevăzute în legea privând executarea pedepselor sau a celorlalte sancțiuni de drept penal, privesc pe cel condamnat; acesta trebuind să execute asemenea obligații, devine subiect al acestor raporturi juridice.

3. Conținutul.

Conținutul raportului execuțional penal este un element important și specific. Prin conținutul juridic al raportului de executare a pedepsei, a sancțiunilor de drept penal, se înțeleg drepturile și obligațiile specifice acestui raport juridic ce revin subiecților unui astfel de raport.

Primul element al conținutului raportului juridic de executare a pedepsei îl constituie dreptul, adică împuternicirea, pe care o acordă lege organului de executare a pedepsei, de a pretinde o anumită conduită celuilalt subiect al raportului juridic, adică persoanei condamnate. Organul de stat, administrația penitenciarului, are dreptul de a cere celeilalte părți, condamnatului, de a executa pedeapsa privativă de libertate, de a fi internat și de a rămâne în penitenciar. Mai mult decât atâta, în cazul închisorii, pe tot parcursul executării pedepsei, organul de conducere a locului de deținere exercită multiple drepturi: dreptul de a pretinde celui conortului juridic de executate, anume persoana condamnată, care, în această calitate, apare numai în acest raport juridic. Este adevărat că aceeași persoană apare mai întâi în raportul juridic penal, de această dată însă în calitate de subiect activ ca făptuitor, ca infractor, și ulterior ca subiect al răspunderii penale ca inculpat; în raportul de executare a sancțiunii de drept penal apare însă în altă calitate, aceea de subiect pasiv, de condamnat, pus să execute o sancțiune de drept penal, ceea ce este deosebit de calitatea pe care a avut-o în raportul juridic penal.

O multitudine de obligații, dar și unele drepturi, prevăzute în legea privând executarea pedepselor sau a celorlalte sancțiuni de drept penal, privesc pe cel condamnat; acesta trebuind să execute asemenea obligații, devine subiect al acestor raporturi juridice.

3. Conținutul.

Conținutul raportului execuțional penal este un element important și specific. Prin conținutul juridic al raportului de executare a pedepsei, a sancțiunilor de drept penal, se înțeleg drepturile și obligațiile specifice acestui raport juridic ce revin subiecților unui astfel de raport.

Primul element al conținutului raportului juridic de executare a pedepsei îl constituie dreptul, adică împuternicirea, pe care o acordă lege organului de executare a pedepsei, de a pretinde o anumită conduită celuilalt subiect al raportului juridic, adică persoanei condamnate. Organul de stat, administrația penitenciarului, are dreptul de a cere celeilalte părți, condamnatului, de a executa pedeapsa privativă de libertate, de a fi internat și de a rămâne în penitenciar. Mai mult decât atâta, în cazul închisorii, pe tot parcursul executării pedepsei, organul de conducere a locului de deținere exercită multiple drepturi: dreptul de a pretinde celui condamnat să fie disciplinat, să se califice în muncă, să muncească etc. Este lesne de observat că dreptul cuprins în conținutul raportului juridic de executare a pedepsei este, în realitate, un complex de drepturi. Rezultă că poziția organului de executare a pedepsei este o poziție juridică, dar și una de autoritate și că el are un drept, pe care îl exercită potrivit legii.

Cel de al doilea element al conținutului raportului juridic de executare a pedepsei privative de libertate este obligația, adică îndatorirea pe care legea o prevede cu privire la conduita persoanei condamnate, ca aceasta să desfășoare anumite acțiuni sau inacțiuni cuprinse în pedeapsa aplicată și pe care i Ie pretinde organul de executare a pedepsei. În concret, în caz de condamnare la pedeapsa închisorii, condamnatul trebuie să intre, să rămână și să muncească în penitenciar în vederea executării acelei pedepse. În caz de amendă, persoana condamnată trebuie să plătească suma de bani stabilită prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă. Tot astfel în cazul executării unei măsuri educative sau a unei măsuri de siguranță. Totodată, organul de executare a sancțiunii de drept penal are și obligații: de a cere executarea sancțiunii aplicate condamnatului și nu a alteia, de a cere ca pedeapsa să se execute în condiții legale etc.

Condamnatul are însă și drepturi. Astfel, cel condamnat la pedeapsa închisorii are dreptul să execute această pedeapsă numai pe durata la care a fost condamnat iar dacă prestează muncă să o facă în condiții legale; are de asemenea dreptul la hrană, dreptul la odihnă, dreptul ia asistență medicală, dreptul la corespondență ș.a. Aceeași situație în cazul unei măsuri educative sau al unei măsuri de siguranță care implică o restricție a libertății. Rezultă că obligația de a executa o pedeapsă sau o altă sancțiune de drept penal înseamnă în fapt un complex de obligații, cărora le corespund anumite drepturi.

4. Obiectul.

Obiectul raportului juridic execuțional penal coincide cu însuși obiectul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic al acestui raport. Cu alte cuvinte, prin obiectul raportului juridic de executare a pedepsei sau al celorlalte sancțiuni de drept penal se înțelege pedeapsa, măsura educativă, măsura de siguranță ce trebuie executată.

SECȚIUNEA A IV-A

FORMAREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA RAPORTULUI JURIDIC EXECUȚIONAL PENAL

Ca orice raport juridic, raportul juridic execuțional penal se formează, se modifică și se stinge. Aceste procese sunt însă strâns legate de existența unor fapte juridice execuțional penale, fiindcă drepturile și obligațiile, care alcătuiesc conținutul acestui raport juridic, nu se pot manifesta și exercita decât numai în prezența unor fapte juridice, adică fapte prin care ia naștere, se modifică sau se stinge raportul juridic execuțional penal.

Făptui constitutiv de raport juridic execuțional penal, adică faptul care dă naștere dreptului de a cere și impune executarea unei sancțiuni de drept pena! și obligația de a se executa o sancțiune de drept penal, este existența unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare la o pedeapsă sau la o altă sancțiune de drept penal. Hotărârea judecătorească definitivă de condamnare reprezintă temeiul de fapt și de drept (temeiul juridic) care generează drepturi și obligații în materie de drept al executării sancțiunilor penale. Un asemenea fapt juridic garantează legalitatea ) executării unei pedepse sau alte sancțiuni de drept penal. Acest lucru este valabil atât pentru executarea unei pedepse (principale, complementare, accesorii), cât și pentru executarea unei măsuri educative sau a unei măsuri de siguranță. Din punct de vedere procedural este nevoie de un act juridic ele punere în executare a unei asemenea hotărâri de condamnare, iar acest act (instrument juridic) este mandatul de executare care se emite de instanța de executare (art. 420 C. proc. pen.). Însă toate aceste acte sunt posibile fiindcă au la bază faptul juridic al existenței unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare (temeiul juridic).

Fapte modificatoare ale unei pedepse sau sancțiuni de drept penal sunt cele care, după cum arată denumirea, schimbă conținutul executării unei pedepse, făcând-o mai severă sau mai puțin severă, sau înlăturând-o. Este vorba de împrejurări, stări, fapte care preced, însoțesc sau succed executarea unei sancțiuni de drept penal și care au efecte asupra acelei executări. Așa spre pildă, un act de clemență al autorității competente, cum este o grațiere parțială, prin care se acordă o reducere de pedeapsă, adică o modificare a executării care are drept consecință executarea unei pedepse mai scurte. O situație diametral opusă apare prin comiterea de către condamnat a unei noi infracțiuni în termenul de încercare, în cazul liberării condiționate, care conduce la revocarea liberării condiționate.

Fapte extinctive de execuție a unei pedepse sunt faptele menționate de lege, prin care se stinge obligația și dreptul privind executarea unei pedepse. Este vorba de executarea efectivă și completă a pedepsei aplicate de instanță, de moartea condamnatului sau de unele acte de clemență precum amnistia, grațierea totală ori grațierea restului de pedeapsă.

CAPITOLUL II

TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE PEDEPSEI

ÎNCHISORII

SECȚIUNEA I

GENERALITĂȚI

Ca toate sancțiunile juridice, sancțiunile de drept penal sunt consecințele coercitive pe care legea le leagă de încălcarea preceptelor normelor penale. În esență ele sunt măsuri de constrângere specifice, pe care le atrage săvârșirea faptelor interzise de legea penală și care acționează ca mijloc de restabilire a ordinii de drept încălcate și de realizare a scopului reglementării juridice a relațiilor de apărare socială. În cadrul acestei reglementări, sancțiunile de drept penal apar în genere ca o consecință firească a răspunderii penale, fiindcă pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept nu este suficient să se constate existența răspunderii penale, ci este necesară aplicarea măsurii de constrângere corespunzătoare pentru asigurarea autorității legii penale și pentru împiedicarea încălcării ei în viitor.

În cadrul sancțiunilor de drept pena! un loc important ocupă pedeapsa care este singura sancțiune penală și este menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârșirea de infracțiuni.

Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanța judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Trăsăturile pedepsei, mai sus enunțate, se regăsesc și în definiția legală dată acesteia în textul art. 52 C. pen., potrivit căruia: „Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”.

Pedeapsa privativă de libertate, închisoarea, cum este denumită în Legea penală (art. 53 C. pen.) prezintă și ea aceste trăsături comune și celorlalte pedepse. Totodată, pedeapsa închisorii întrunește o seamă de trăsături specifice, care o caracterizează și individualizează față de celelalte pedepse și sancțiuni de drept penal. Evidențierea acestor trăsături proprii vor sublinia specificul pedepsei închisorii, de care se va ține seama în procesul de aplicare, dar mai ales în procesul de executare. De acest specific, trebuie să se țină seama în abordareea ei punerea în practicii a unei reglementări a executării pedepsei închisorii cât mai exacte și cât mai adecvate naturii și caracteristicilor acesteia.

SECȚIUNEA A II-A

TRĂSĂTURILE ESENȚIEALE ALE PEDEPSEI

ÎNCHISORII

1. Măsura de constrângere specifică.

Pedeapsa închisorii este o măsură de constrângere penală de un fel deosebit…; anume, este o măsură de constrângere, care, prin natura ei, prin obiectul ei aduce o atingere libertății persoanei, adică unei valori sociale (unui atribut) deosebit de importantă pentru ființa umană. Libertatea individului înseamnă posibilitatea de mișcare, de activitate fizică și psihică nestânjenită, posibilitatea de a hotărî și acționa, bineînțeles, în limitele impuse de regulile de conviețuire socială, adică prin neîncălcarea libertății semenilor. Or, pedeapsa închisorii implică o constrângere, care constă în aceea că aduce o lezare a acestei valori sociale și individuale, care este libertatea, ea implicând deținerea într-un penitenciar, izolarea de familie, de locul de muncă, precum și punerea sub pază și supraveghere continuă. Pierzând libertatea de mișcare și ajungând într-un penitenciar, condamnatul suportă o constrângere specială, care constă într-o privare de libertate și care este trăită cu o suferință fizică și psihică.

Din faptul că, în afară de constrângerea specifică, pedeapsa închisorii implică și o constrângere de durată, se degajă concluzia că pedeapsa închisorii este o constrângere specifică de durată, corespunzătoare gravității infracțiunii săvârșite și periculozității infractorului, căruia i se aplică pedeapsa închisorii pe care acesta trebuie să o execute. Această constrângere este însă necesară, întrucât ea ajută și la realizarea prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat și aceasta dacă este să observăm că, cel puțin, pe durata executării pedepsei, condamnatul fiind pus sub pază și supraveghere deosebite, posibilitățile acestuia de a mai comite alte infracțiuni sunt în mod substanțial diminuate.

Dată fiind natura specifică a pedepsei închisorii, aceea de pedeapsă privativă de libertate, pe planul executării ei se ridică multiple probleme specifice. Astfel, executarea pedepsei închisorii implică elementul de izolare, un loc de deținere a celui condamnat, iar regimul penitenciar pretinde anumite măsuri organizatorice, de stabilire a regimului de deținere etc.

Dreptului executării sancțiunilor penale îi revine misiunea să reglementeze juridic toate aceste probleme specifice.

2. Mijloc de reeducare.

Pedeapsa închisorii este nu numai o măsură de constrângere ci și un mijloc de îndreptare, de corijare a conduitei condamnatului, de reeducare socială a acestuia. Prin lege, pedepsei privative de libertate i s-a atribuit și funcția de reeducare a condamnatului; astfel, în definiția legală a pedepsei se prevede că aceasta este în același timp o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare (art. 52 C. pen.).

În cadrul executări; pedepsei privative de libertate, reeducarea este posibilă, în primul rând, datorită faptului că pedeapsa închisorii este o pedeapsă care se execută un timp mai îndelungat (luni ori ani), timp în care o asemenea funcție poate fi exercitată, condamnatul aflându-se la dispoziția organelor de executare. În al doilea rând, executarea pedepsei închisorii în condiții de ordine și disciplină, de muncă și disciplina muncii, de program de activitate zilnică, în condiții de încurajare și stimulare a conduitei bune și de descurajare a conduitei rele uneori prin aplicarea de sancțiuni disciplinare, poate să contribuie eficient la influențarea și schimbarea mentalității greșite și la corijarea unor deprinderi antisociale ale celor condamnați.

Între cele două fațete ale pedepsei, de a fi o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, există o concordanță deplină: „Constrângerea apare ca un mijloc sau un instrument de continuare în condiții speciale a procesului educativ”.

3. Pedeapsa închisorii și executarea ei sunt prevăzute de lege.

Prin prevederea în lege a pedepsei și a executării ei se dă expresie deplină principiului legalității și se exprimă implicit caracterul de constrângere statală ce se realizează prin pedeapsă și executarea ei.

4. Pedeapsa principală.

Pedeapsa închisorii este o pedeapsă principală, ea întrunind toate atributele juridice ale unei asemenea pedepse, adică ea este, mai întâi, o pedeapsă de bază, care joacă un rol esențial în lupta împotriva infracționalității, putându-se aplica și singură, independent de o altă pedeapsă. Chiar dacă ea este prevăzută, în cazul unor infracțiuni, alternativ cu o altă pedeapsă principală (detențiunea pe viață sau amenda), de aplicat se apucă o singură pedeapsă principală – închisoarea, detențiunea pe viață sau amenda, după caz.

Trebuie subliniat că pedeapsa închisorii este prevăzută pentru marea majoritate a infracțiunilor și că ea joacă un rol important și ca substitutiv ai altor pedepse principale; astfel în anumite cazuri, legea prevede că pedeapsa închisorii poate înlocui pedeapsa detențiunii pe viață. De asemenea, în cazurile când pedeapsa amenzii nu se execută cu rea-credință, potrivit legii, ea poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Fiind vorba de o pedeapsă principală, executarea acesteia, în condiții cât mai eficiente, pentru apărarea socială contra infracțiunilor și pentru corijarea conduitei condamnatului, trebuie să fie reglementată cu toată atenția, ceea ce se evidențiază pe deplin în Legea nr. 23/1969.

5. Pedeapsă divizibila și reversibilă.

Pedeapsa închisorii este o pedeapsă divizibilă, graduabilă, adică poate fi dozată (pe câteva luni sau pe câțiva ani), calitate datorită căreia ea se poate aplica atât pentru infracțiuni grave, cât și pentru infracțiuni mai ușoare, atât pentru infractori periculoși cât și pentru infractori mai puțin periculoși.

Ea este totodată o pedeapsă reversibilă, adică o pedeapsă care, odată aplicată, se poate retrage, revoca, mai ales în caz de eroare judiciară, însușire pe care nu o are pedeapsa capitală (odată executată). Datorită acestor caractere, pedeapsa închisorii a devenit o pedeapsă importantă în lupta de combatere a infracțiunilor, iar latura de executare propriu-zisă a pedepsei cu închisoarea constând în organizarea locurilor de deținere (penitenciare), regimul de deținere, ordinea și disciplina îndeosebi, rezolvarea multiplelor probleme privind munca condamnaților, individualizarea administrativă a executării pedepsei închisorii și multe alte laturi ale executării prezintă o mare importanță în realizarea corijării conduitei condamnatului și reeducării lui în vederea reinserției sociale a acestuia.

SECȚIUNEA A III-A

FELURILE PEDEPSEI ÎNCHISORII DUPĂ DURATĂ

1. Generalități.

Durata pedepsei privative de libertate, cuantumul acesteia, exprimă treapta de severitate a acestei pedepsei, ea depinzând de gradul de pericol social ai infracțiunii, de forma de vinovăție și de gradul de pericol social al infractorului.

După durată, pedeapsa închisorii este de trei feluri: de scurtă durată, de durată mijlocie și de lungă durată.

2. Închisoarea de scurtă durată.

Considerăm că închisoarea de la 15 zile la 2 ani sau 5 ani este o închisoare de scurtă durată, deoarece în lege sunt prevăzute infracțiuni cu sancțiuni între aceste limite și acestea sunt apreciate ca fiind infracțiuni ușoare, atât în doctrină, cât și în practică, închisoarea de scurtă durată este ușoară, întrucât:

– gradul de pericol social al infracțiunilor sancționate cu închisoarea între aceste limite este redus;

– pentru astfel de infracțiuni, legea prevede, de cele mai multe ori, pedeapsa închisorii până la 2 ani alternativ cu pedeapsa amenzii;

– în lege se mai prevede, în anumite condiții, posibilitatea pentru astfel de pedepse a suspendării condiționate a executării pedepsei ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau a executării pedepsei la locui de muncă, iar în cazul unui militar în termen executarea ei într-o închisoare militară.

3. Închisoarea de durată mijlocie.

Se consideră închisoare de durată mijlocie închisoarea de la 5 ani la 10 ani. Ea face trecerea de la închisoarea de scurtă durată spre cea de lungă durată și exprimă un pericol social de un grad mijlociu (mediu) a! infracțiunii. Executarea pedepsei cu închisoarea de durată mijlocie se efectuează în regim de deținere.

4. Închisoarea de lungă durată.

Detențiunea pe viață, 1 închisoarea mai mare de 20 de ani, precum și închisoarea de la 10 ani la 20 de ani sunt considerate închisoare de lungă durată. Astfel de pedepse se aplică pentru infracțiuni ce prezintă pericol social grav și deosebit de grav, precum unele infracțiuni contra siguranței statului, majoritatea infracțiunilor contra vieții, infracțiunile contra păcii și omenirii etc. Pedeapsa închisorii de lungă durată trebuie să se execute în regim închis, în penitenciar. Aceasta este o cerință atât a conștiinței juridice cât și a legii.

CAPITOLUL III

PROBLEME PE CARE LE RIDICĂ EXECUTAREA

PEDEPSEI ÎNCHISORII

SECȚIUNEA I

GENERALITĂȚI

Închisoarea (pedeapsa privativă de libertate), ca pedeapsă prevăzută de lege și aplicată de instanța de judecată, ridică multe probleme în ce privește executarea. În primul rând, închisoarea, prin natura ei, durează în timp (luni și, de cele mai multe ori, ani) și executarea ei trebuie urmărită, îndrumată și supravegheată pe toată această durată. În al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-un penitenciar, loc de deținere care este o instituție specială și complexă ce ridică multe probleme, începând cu asigurarea bazei materiale (clădiri și alte construcții speciale), continuând cu organizarea și structura ei specifică, cu probleme de pază și securitate, cu problema personalului și a specificului acestuia și terminând cu probleme ale activității și vieții de zi cu zi în penitenciar a deținuților. În al treilea rând, există multe probleme dificile legate de muncă, de instruire, de sănătate, de trebuințe etc, ale deținuților. Este vorba de așa-zisa „populație penitenciară”, populație instabilă, eterogenă, pestriță (ca vârstă, sex, personalitate, grad de cultură ș.a.), comunitate de oameni care trebuie supravegheată, controlată, îndrumată. Datorită acestor motive, executarea pedepsei închisorii prin privarea de libertate este o problemă complexă, cu multiple laturi, a cărei reglementare juridică implică multe dificultăți. Cele mai multe probleme izvorăsc din diversitatea și eterogenitatea condamnaților care execută pedeapsa închisorii într-un penitenciar. Între-altele, condamnații se deosebesc: a) după natura infracțiunii săvârșite (furt, tâlhărie, delapidare, înșelăciune, viol, omor, vătămare corporală, luare și dare de mită etc); b) vârstă (minori, tineri, majori, bătrâni); c) după sex (bărbați, femei); d) după durata pedepsei (condamnați la închisoare de scurtă durată, condamnați la închisoare de durată mijlocie, condamnați la închisoare de lungă durată); e) după numărul infracțiunilor comise (infractor primar, infractor recidivist etc); f) după starea de sănătate fizică și psihică (sănătoși, bolnavi, normali, impulsivi, violenți, agresivi etc).

Așadar, în activitatea complexă de executare a pedepsei închisorii prin privarea de libertate, o problemă importantă care se ridică este aceea a cunoașterii condamnaților puși să execute pedeapsa închisorii în penitenciar. Pentru a fi posibilă individualizarea sancțiunii, în procesul de executare a pedepsei privative de libertate este necesară o cunoaștere temeinică și sub toate aspectele a condamnaților, nefiind suficientă cunoașterea acestora după dosar, deși aceasta este necesară. Din dosar se pot afla: infracțiunea săvârșită, pedeapsa aplicată, vârsta, profesiunea, domiciliul, situația familială, dacă este infractor primar sau recidivist și alte câteva aspecte, dar nu se poate cunoaște suficient omul, condamnatul (caracterul, temperamentul, capacitatea, educația etc).

De aceea, pentru armonizarea legislației interne cu legislațiile statelor europene în materia sancțiunilor de drept penal se impune ca pe lângă conducerea fiecărui penitenciar să ființeze o comisie de specialiști formată din medic, psiholog, educator, sociolog, având ca atribuții speciale observarea și analizarea comportării fiecărui condamnat, folosind mijloace științifice corespunzătoare, cu consemnarea notărilor în fișele individuale ale condamnaților și pe baza cărora se fac recomandări de regim și tratament corespunzător, aspect care, de lege ferenda, a fost prevăzut în art. 28 alin.3 al Proiectului Legii privind executarea pedepselor din 1992.

SECȚIUNEA A II-A

UNELE DIFICULTĂȚI ALE EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII ÎN PENITENCIAR

În procesul de executare, pedeapsa privativă de libertate a scos la iveală o seamă de dificultăți, care trebuie avute în vedere atât sub aspectul aplicării, cât, mai ales, în procesul de executare.

Pedeapsa închisorii, prin natura ei este o pedeapsă severă. Atunci când ea constă în privarea de libertate a condamnatului, implică o izolare de familie, de societate, îndepărtare de mediul firesc de viață al omului, care sunt resimțite de condamnat ca o constrângere (represiune, aflicțiune). Închisoarea, prin privarea de libertate, înseamnă pe de o parte o despărțire de familie, iar pe de altă parte o sciziune de profesiune și de locul de muncă. Din aceste motive, mulți condamnați, după liberare, se încadrează greu în muncă, în cercul de prieteni, în viața socială și chiar în familie.

Când izolarea este de lungă durată, ea se răsfrânge ca o suferință fizică și morală îndelungată care poate duce la o stare psihică de înstrăinare, de alienare, de rupere de mediul social, de oameni, din care condamnatul nu mai poate ieși nici după liberarea definitivă.

Pentru evitarea unor astfel de consecințe, în anumite cazuri, executarea pedepsei închisorii de durată mai scurtă se face fără privare de libertate, anume la locul de muncă. Atunci când însă executarea pedepsei închisorii trebuie să se facă într-un loc de deținere, reglementarea executării cuprinde dispoziții prin care se caută a se evita asemenea consecințe negative, spre pildă menținerea contactului condamnatului cu familia etc.

Penitenciarul este uneori locul în care condamnații recidiviști exercită o influentă negativă asupra condamnaților primari, iar o evitare completă a acestei influențe este greu de realizat, oricâte măsuri s-ar lua. Nu întâmplător un autor afirma: „Credem că apărăm și răzbunăm societatea închizând pe delincvenți, dar, de fapt, le furnizăm mijloace (creăm posibilități) de a se asocia și de a se instrui reciproc în rău și chiar de a găsi în asta satisfacții adevărate”. În atare situație, reglementarea executării pedepsei închisorii într-un loc de deținere cuprinde dispoziții de separare a condamnaților recidiviști de ceilalți condamnați, separare care trebuie să meargă până la înființarea de penitenciare speciale pentru recidiviști. În această privință, măsura luată de legiuitorul nostru ca executarea pedepsei închisorii de către condamnații primari să se facă, pe căi posibil, fără privare de libertate, la locul de muncă, este o soluție corectă și științifică.

Cu toate neajunsurile, executarea pedepsei închisorii în regim privativ de libertate (penitenciar) este un mijloc de reeducare a celui condamnat și, dacă este condusă cu grijă și pricepere, o atare executare poale duce la rezultate pozitive. În acest sens, trebuie avut în vedere că educarea, ca și reeducarea, este un proces complex la care participă educatori și condamnați, primii fiind chemați a îngriji, îndruma, corija, forma, resocializa și moraliza pe ceilalți. Sub acest aspect întrucât numărul de educator de profesie este mic iar cel al condamnaților este mare, educatorii nu ajung să-i cunoască suficient pe condamnați. De aceea, munca de educatori într-un penitenciar trebuie să fie făcută nu numai de educatori de profesie, ci de întregul personal al penitenciarului, inclusiv personalul de pază și supraveghere, ceea ce nu-i ușor de realizat. În fine, un fapt relevat permanent în literatura de specialitate este acela că mediul penitenciar de multe ori nu-i propice activității educative, fiindcă educația presupune contacte, încredere și destindere între oameni; or în penitenciar există, în mod inevitabil, o atmosferă de încordare, relații de subordonare, disciplină severă, izolare etc, uneori tensiuni, conflicte culminând chiar cu răzmerițe. In acest sens, s-au relevat dificultăți, iar surmontarea acestora reclamă soluții și eforturi deosebite.

SECȚIUNEA A III-A

PROBLEME ALE EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII DE SCURTĂ DURATĂ

Prevederea în lege a pedepsei închisorii pe câteva luni sau până la un an ori doi ani produce un efect preventiv general, ea fiind menită a intimida și reține pe indivizi de la comiterea de infracțiuni. Un asemenea efect se produce fiindcă pedeapsa închisorii, fie și pe durată scurtă, este o pedeapsă severă și reține de ia comiterea de infracțiuni.

Dificultatea apare în executarea unei astfel de pedepse deoarece, într-o perioadă scurtă cum este cazul pedepsei închisorii pe câteva luni, un condamnat cu greu se poate corija, îndrepta și reeduca. În plus, mediul penitenciar nu este întotdeauna un mediu favorabil educării, cu toate măsurile ce se întreprind, dat fiind că în penitenciar sunt infractori de tot felul, îndeosebi cei cu deprinderi rele, iar contactul cu aceștia influențează în rău pe infractorii primari. Cercetările criminologice evidențiază faptul că respectul pentru om, respectul pentru muncă, pentru bunurile altuia și în general buna conduită în societate, se învață mai anevoie în penitenciar, care-i un mediu de izolare și de reprimare.

Pe de altă parte, executarea pedepsei închisorii de scurtă durată prin privare de libertate presupune organizare (localuri, personal ș.a.) și devine o executare costisitoare. Din aceste motive, se caută identificarea unor modalități de executare a pedepsei de scurtă durată care să înlăture astfel de dificultăți. Una din soluțiile salutare care dă rezultate bune este executarea pedepsei închisorii la locul de muncă, instituție introdusă inițial în dreptul penal și dreptul executării sancțiunilor penale prin Legea nr. 6/1973 și respectiv prin Legea nr.8/1973 și redefinită și reglementată prin Legea nr. 104/1992. În literatura de specialitate au fost propuse și alte soluții, ca spre pildă limitarea aplicării pedepsei privative de libertate și înlocuirea ei cu pedepse restrictive de libertate ori restrictive de drepturi.

SECȚIUNEA A IV-A

MODALITĂȚI DE EXECUTARE A PEDEPSEI ÎNCHISORII

1. Generalități.

O problemă care a suscitat multe discuții în doctrina dreptului penal, a dreptului executării sancțiunilor penale și a dreptului penitenciar, ca de altfel și în penologie și știința penitenciară, este cea a modalităților (sau a modurilor) de executare a pedepsei închisorii. La o primă vedere, dată fiind însăși semantica cuvântului închisoare, s-ar părea că executarea pedepsei închisorii se face într-un singur mod, anume într-un loc de deținere, în penitenciar, adică în regim închis prin privarea de libertate a condamnatului. Însă, legislația, teoria ți practica arată că pedeapsa închisorii se poate executa și în alte modalități și anume modalitatea regimului semiînchis (semiliber) și modalitatea regimului deschis (liber).

În cazul modalității executării pedepsei închisorii în regim închis (penitenciar) gradul de izolare sau privare de libertate este total; în cazul modalității executării pedepsei închisorii în regim semideschis, gradul de privare de libertate este parțial, iar în cazul modalității executării pedepsei închisorii în regim deschis (liber) nu există o privare de libertate. Dacă modalitatea executării pedepsei închisorii în regim închis pare firească și dacă modalitatea executării acesteia în regim semideschis pare plauzibilă, modalitatea executării pedepsei închisorii în libertate (regim deschis) pare, însă, cu totul neverosimilă (închisoare în libertate?!). Cu toate acestea, o asemenea modalități de executare a pedepsei închisorii există și ele sunt reglementate prin lege, cum este cazul suspendării condiționate a executării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau al executării pedepsei la locul de muncă. Asemenea modalități de executare a pedepsei închisorii au fost impuse de realitățile din țara noastră și de nevoile de politică penală.

2. Cerințe și tendințe actuale.

Diversificarea modalităților de executare a pedepsei închisorii și apariția altora, în afara regimului penitenciar, corespund unor cerințe și tendințe noi suficient de bine conturate. Explicația constă, în primul rând, în principiul, unanim admis în dreptul nostru penal, potrivit căruia scopul executării pedepsei constă nu în distrugerea sau eliminarea condamnatului, ci în îndreptarea și resocializarea lui, în reintegrarea lui socială. Executarea pedepsei trebuie să ajute și să conducă la corijarea conduitei condamnatului, la adaptarea socială a acestuia, la transformarea lui dintr-un element agresiv, parazitar ori ostil vieții sociale, într-un element care vrea să muncească și sa respecte regulile de conviețuire socială. Practica a demonstrat că un asemenea scop se poate atinge mai ușor prin înlocuirea executării pedepsei cu închisoarea de scurtă durată într-un loc de deținere cu executarea acesteia la locul de muncă, fără privare de libertate.

În al doilea rând, experiența și practica penitenciară, ca și teoria, au evidențiat faptul că reeducarea și îndreptarea condamnatului este un proces complex și anevoios, care se poate desfășura favorabil numai dacă se respectă un alt principiu, unanim admis de teoria și practica penitenciară, anume principiul individualizării executării pedepsei, mai exact principiul individualizării administrative a executării pedepsei, denumire sub care este cunoscut în teoria dreptului executării sancțiunilor penale și a dreptului penitenciar. Potrivit acestui principiu, în procesul de executare a pedepsei închisorii trebuie să se țină seama de personalitatea celui condamnat, de conduita acestuia, de sârguința în muncă de care dă dovadă etc. și, în cazurile în care aceste elemente sunt pozitive, după executarea unei fracțiuni din pedeapsă, să se acorde liberarea condiționată a condamnatului. Mai mult decât atât, în anumite cazuri, spre pildă în caz de infracțiune din culpă sau în caz că este vorba de un infractor primar condamnat la o pedeapsă mică (sub 5 ani) pentru săvârșirea unei infracțiuni cu un grad de pericol social scăzut, să se dispună, de la început, executarea pedepsei la locul de muncă sau alte modalități de executare fără privare de libertate.

3. Mod de executare închis și mod de executare deschis.

Potrivit doctrinei și legislației penale, modurile de executare a pedepsei închisorii sunt:

a) Executarea pedepsei închisorii într-un loc de deținere (penitenciar) sau mod de executare închis sau în regim închis; acesta ar fi modul general de executare, dată fiind natura acestei pedepse, aceea de pedeapsă privativă de libertate. În cadrul acestui mod de executare a pedepsei închisorii apare ca formă de executare munca tară pază în afara penitenciarului, care se acordă condamnaților care au executat fracțiunea de 1/5 din pedeapsă în penitenciar și care sunt disciplinați, stăruitori în muncă și dau dovezi temeinice de îndreptare; este așa-numita executare a pedepsei închisorii în regim semideschis sau de semilibertate. O altă formă, legată tot de modul de executare a pedepsei închisorii în regim închis este și liberarea condamnaților care au executat o parte din pedeapsă în penitenciar, urmând ca restul de pedeapsă să se execute în libertate, bineînțeles sub anumite condiții (să nu mai comită o nouă infracțiune înăuntrul termenului de încercare etc).

b) Un alt mod de executare a pedepsei închisorii, adoptat în ultima vreme, este acela în regim deschis în următoarele forme;

– suspendarea condiționată a executării pedepsei (art. 81-86 C. pen.);

– suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 861-866 C. pen.);

– executarea pedepsei ia locul de muncă, care este o formă de executare a pedepsei închisorii fără privare de libertate (art. 867-8611 C. pen.); executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară de către militarii în termen condamnați la pedeapsa închisorii de cel mult doi ani (art. 62 C. pen.).

CAPITOLUL IV

REGIMUL PENITENCIAR SEMILIBER

SECȚIUNEA I

PRELIMINARII

Regimul executării pedepsei închisorii într-un loc de deținere (penitenciar) sau în regim închis, expus mai înainte, este un regim sever, care implică pază și supraveghere continuă. Este apoi un regim care se efectuează într-un anume loc, într-un penitenciar, instituție specială, cu intrări și ieșiri controlate și păzite, de unde și denumirea de regim închis.

Acest regim de executare, dacă este pe deplin justificat în cazul condamnaților la închisoare de lungă durată ori a condamnaților recidiviști, este însă susceptibil de critică, sugerând necesitatea identificării de noi forme de individualizare a executării pedepsei închisorii, mai cu seamă în cazul condamnaților la închisoare de scurtă durată. S-a reproșat, pe drept cuvânt, regimului penitenciar închis și faptul că nu ține seama, în suficientă măsură, de diversitatea condamnaților. Dacă mulți infractori sunt condamnați fiindcă a| comis infracțiuni grave și se dovedesc periculoși, în schimb, există condamnații primari sau ocazionali care nu prezintă pericol social deosebit și care, până la comiterea infracțiunii, au dovedit o bună comportare și respect pentru regulile de conviețuire socială. Asemenea condamnați se pot îndrepta și într-un regim de executare a pedepsei mai puțin riguros și mai puțin închis. În sfârșit, executarea pedepsei închisorii în penitenciar este criticată nu numai pentru că este un regim închis, ci și pentru faptul că este prea închis și prea rigid. De aici tendința spre umanizarea acestui regim; o asemenea soluție este regimul semideschis sau semiliber.

În legătură cu căile de înlăturare a inconvenientelor de care suferă executarea pedepsei privative de libertate în regim închis, s-au emis păreri și s-au formulat soluții (unele fiind admise de lege) care au dus la moduri noi de executare, anume executarea pedepsei închisorii în regim semiliber. În esență, regimul semiliber constă în aceea că o parte din pedeapsa închisorii sau unele elemente ale acestei pedepse se execută în penitenciar și o altă parte sau elemente se execută în afara penitenciarului. O altă formă constă în aceea că unii condamnați execută pedeapsa închisorii prin supravegherea altor condamnați la muncă. Sau într-o altă formă, întreaga pedeapsă a închisorii se execută într-o instituție de deținere care este organizată pe un regim, care nu este cel din penitenciar, ci un regim de încredere, un regim în care semilibertatea este principiul de bază al executării pedepsei închisorii, bunăoară, o instituție-școală ori o instituție de muncă liberă, cum este, de exemplu, o colonie de muncă.

În teorie, legislația și practica penitenciară sunt menționate astfel forme ale modului executării pedepsei închisorii în regim semiliber. In legislația noastră execuțional penală, (Legea nr. 23/1969) și în art. 74 al proiectului de lege se prevede că: „condamnații la pedeapsa cu închisoarea… pot presta muncă fără pază în afara penitenciarului sau în colonii penitenciare, cu regim de semilibertate ori pot fi folosiți pentru supravegherea altor condamnați la locurile de muncă…”. De aceste prevederi nu pot beneficia condamnații recidiviști și nici cei ce-au comis infracțiuni grave. Așadar, în legislația noastră (proiect) s-au înscris astfel de forme de executare a pedepsei închisorii în regim semiliber; bineînțeles, în lege se cuprind și dispoziții potrivit cărora se pot realiza noi asemenea forme de executare.

SECȚIUNEA A II-A

EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII ÎN REGIM SEMILIBER

1. Munca fără pază în afara penitenciarului.

În legea nr. 23/1969, s-au înscris forme ale modului de executare a pedepsei privative de libertate în regim semiliber. Printre acestea, primul mod este munca fură pază în afara penitenciarului. Aceasta constă în aceea că unii condamnați, în anumite condiții, pot executa o parte din pedeapsă la muncă fără pază în afara penitenciarului, dar sub îndrumarea și controlul penitenciarului; apoi ea este limitată la anumiți condamnați – cei condamnați la o pedeapsă de scurtă durată și cei care îndeplinesc anumite condiții, îndeosebi, condiția să fi executat o parte din pedeapsă și să fi dat dovadă de bună purtare în penitenciar. Această modalitate de executare, în regim semiliber, este îndeaproape reglementată și se aplică pe o scară largă. De acest regim profită cei ce lucrează în echipe mici pe diferite șantiere de construcții, poduri, drumuri, ateliere, servicii pentru penitenciar (șoferi, cărăuși etc). Experiența arată că ea este utilă și este stimulatoare pentru buna conduită și îndreptare a condamnaților.

A. Condamnații care pot beneficia de muncă fără pază în afara penitenciarului Instituția executării pedepsei sub forma muncii fără pază în afara penitenciarului este astfel reglementată încât aplicarea ei să se facă în condiții cât mai adecvate (art. 31 al Legii nr. 23/1969). Reglementarea cuprinde elemente care arată care condamnați pot beneficia de ea, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească în momentul acordării, cât și obligațiile pe care și le asumă condamnatul pe tot timpul cât este în semilibertate.

Condițiile acordării regimului semiliber (libertății limitate), potrivit prevederilor din art. 31 din Legea nr. 23/1969 și al proiectului de lege privind executerea pedepselor, sunt:

a) să fie vorba, mai întâi, de condamnați la pedeapsa închisorii până la 5 ani și care au executat 1/3 din pedeapsă; aceasta este o primă categorie de condamnați; desigur acest termen până la 5 ani este un termen de limită maximă; în al doilea rând, poate să fie vorba și de condamnați până la 10 ani închisoare, care au executat 2/3 din pedeapsă; aceasta este o a doua categorie de condamnați care poate beneficia de semilibertate sub forma muncii fără pază în afara penitenciarului. Rezultă, așadar, că de semilibertate nu pot profita condamnații care nu au început și nu au executat o parte din pedeapsă sau care abia au fost internați în penitenciar. Mai întâi, executând o parte din pedeapsă, condamnatul ia cunoștință de severitatea pedepsei, de elementul ei coercitiv. Apoi, acordându-i beneficiul muncii fără pază, după executarea unei părți din pedeapsă, va ieși mai clar în evidență că acest beneficiu se acordă numai celor ce-au muncit mai întâi în penitenciar sub pază, fiind în măsură să prețuiască mai mult regimul de semilibertate. În plus, o asemenea condiție, reprezintă și un element de egalitate și dreptate, în sensul că, la început, toți condamnații sunt obligați la muncă în penitenciar, sub pază, în regim închis și numai cei ce-au muncit bine și s-au purtat bine în regim închis pot beneficia de semilibertate.

b) condamnatul să fi dat dovezi temeinice de îndreptare, stăruință în muncă și disciplină. Aceste condiții privesc conduita de până atunci a condamnatului în penitenciar, care trebuie să fie o conduită bună. Prin dovezi temeinice de îndreptare se înțelege o conduită care, în raport cu conduita din trecut, înseamnă o îmbunătățire, cum este renunțarea la unele deprinderi rele, o conduită bună față de personalul penitenciarului, o conduită bună față de alți condamnați, respectarea programului zilnic și așa mai departe. Toate aceste dovezi trebuie să ducă la convingerea conducerii penitenciarului că un asemenea condamnat poate fi lăsat la muncă fără pază în afara penitenciarului, că nu va abuza de aceasta și că va avea o conduită bună.

În lege (art. 31 alin. 2) se prevede că o categorie de condamnați nu poate beneficia de muncă fără pază în afara penitenciarului, anume condamnații pentru infracțiuni grave; infracțiuni contra statului, contra păcii și omenirii, infracțiunea de omor, infracțiuni care au produs pagubă importantă economiei etc. Se consideră că cei care au săvârșit asemenea infracțiuni, chiar dacă îndeplinesc condițiile admiterii la acest regim, dată fiind gravitatea unor astfel de infracțiuni, nu pot beneficia de un regim de semilibertate. De asemenea, nu pot\ beneficia de semilibertate condamnații recidivați. Și aici există o rațiune care justifică o asemenea excepție, anume că este vorba de condamnați care persistă în comiterea de infracțiuni, deoarece după executarea unei pedepse, au comis din nou infracțiuni. In această situație, chiar dacă în penitenciar au o conduită bună și îndeplinesc condițiile de semilibertate, acestea nu mai au vreo semnificație, persistența în infracționalitate este semnul evident al neîndreptării.

B. Acordarea regimului de semilibertate. Potrivit dispozițiilor din lege, stabilirea regimului de semilibertate se efectuează de către judecătorul pentru executarea pedepselor la propunerea comisiei din penitenciar, condusă de directorul penitenciarului (art. 28 alin. 3). Mai mult decât atât, cererea pentru acordarea acestui regim o poate face și condamnatul, fiind necesară iarăși opinia comisiei amintite. Este un element nou în reglementarea acestei forme de executare a pedepsei închisorii.

C. Obligațiile și drepturile speciale ale condamnaților în regim semiliber. În timpul muncii în afara penitenciarului, condamnatul are o serie de obligații și drepturi care îi conferă acestui regim caracteristici proprii.

Astfel, există obligații privind regimul de deținere, privind regimul de muncă și alte obligații legate de conținutul și modul de executare a pedepsei privative de libertate. În primul rând, condamnații se pot mișca liber până la locul de muncă, în timpul muncii și de la locul de muncă la penitenciar. În această lumină privarea de libertate a condamnatului apare mai puțin riguroasă, acesta bucurându-se de o oarecare libertate reală.

La locul de muncă, condamnatul are obligația de a munci, de a îndeplini norma de muncă, de a respecta disciplina muncii etc.

După terminarea muncii în afara penitenciarului, condamnatul are obligația să se întoarcă zilnic în penitenciar, unde va rămâne noaptea și în zilele nelucrătoare. Din punct de vedere juridic, condamnatul este considerat un deținut. Pentru munca în afara penitenciarului i se eliberează o adeverință de ieșire din penitenciar, acesta fiind actul de legitimare și justificare pe baza căruia circulă în afara penitenciarului.

Condamnatul, reîntors în penitenciar și pe timpul cât rămâne în penitenciar (noaptea și în zilele nelucrătoare) este obligat să se supună regulilor privitoare la ordinea și disciplina interioară din penitenciar, regulilor privind programul zilnic, orelor de masă, de dormit, regulilor sanitare și de igienă și așa mai departe. El este obligat să urmeze acțiunile educative și culturale din penitenciar. În sfârșit, condamnatului i se aplică, în caz de indisciplină, sancțiuni disciplinare. În astfel de situație, i se poate ridica și dreptul la muncă în afara penitenciarului.

Pe lângă obligațiile de mai sus, condamnatului îi revin și unele drepturi: dreptul de a circula. În afara penitenciarului, putând veni în contact, chiar dacă mai restrâns, cu lumea liberă, cu mediul social obișnuit, ceea ce, cel puțin din punct de vedere moral, este un avantaj condamnatul lucrând în afara penitenciarului capătă dreptul de a lucra fără pază, în mod liber, ceea ce , tot din punct de vedere moral, este o reală satisfacție. Este adevărat că și alți condamnați pot, de asemenea, să muncească în afara penitenciarului, pe diferite șantiere etc, dar aceștia se deplasează la locul de muncă sub pază și lucrează sub pază.

Este posibil ca cel ce beneficiază de munca liberă în afara penitenciarului, să beneficieze de lărgiri ale unor drepturi ce le are, bunăoară dreptul la vizite, la pachete, corespondență etc. Oricum, obținând dreptul la muncă liberă, înseamnă că este un condamnat care dă dovadă de bună purtare și deci se poate bucura și de alte drepturi.

Modalitatea regimului semiliber, chiar atunci când aplicarea ei se face cu toată grija, poate prezenta și unele inconveniente. Astfel, unii condamnați, influențabili ori slabi, în loc să vadă în acest regim un sprijin, o încredere și în loc să se poarte bine, pot profita de posibilitatea de mișcare în afara penitenciarului și pot săvârși noi infracțiuni. În această ipoteză, munca fără pază în afara penitenciarului trebuie revocată.

2. Supravegherea de către unii condamnați a altor condamnați la locurile de muncă.

O altă formă de executare a pedepsei privative de libertate în regim semiliber este supravegherea de către unii condamnați a altor condamnați la locurile de muncă. Această formă este apropiată de prima formă, aceea a muncii fără pază în afara penitenciarului. În lege se prevede: „condamnații care… pot presta muncă fără pază în afara penitenciarului sau pot fi folosiți pentru supravegherea altor condamnați la locurile de muncă” (art. 74). Este adevărat, că între cele două forme există multe puncte de asemănare; există totuși și câteva puncte de deosebire, pentru care ele sunt considerate forme separate ale executării pedepsei privative de libertate în regim semideschis.

Punctul de plecare pentru admiterea ideii de folosire a unor condamnați pentru supravegherea altor condamnați la locurile de muncă a fost, pe de o parte, numărul mare de deținuți într-un penitenciar și numărul mic al personalului de supraveghere, iar pe de altă parte, existența în masa deținuților a unora care au comis infracțiuni din imprudență ori accidental, deținuți care sunt oameni cinstiți, caractere în care se poate avea încredere. Asemenea deținuți sunt folosiți la supravegherea altor condamnați la locurile de muncă și experiența a dovedit că acest lucru este pe deplin posibil. Așa se explică existența acestei forme de executare ca fiind aparte între modalitățile de executare a pedepsei închisorii în regim semiliber.

A. Condamnații care pot fi folosiți la supravegherea altor condamnați la locurile de muncă. Textul de lege care prevede că această formă de executare a pedepsei este același care prevede și forma muncii fără pază în afara penitenciarului (art. 38 alin. 1). Rezultă că și condițiile de admitere a unor condamnați Ia supravegherea altor condamnați sunt aceleași, adică:

a) condamnații la pedeapsa închisorii până la 5 ani, care au executat 1/3 din pedeapsă și condamnații până la 10 ani, care au executat 2/3 din pedeapsă;

b) au dat dovadă de îndreptare și stăruință în muncă; la acestea trebuie să adăugăm,

c) condiția încrederii în condamnatul pus să supravegheze pe alți condamnați. Aici este vorba de o sarcină specială, supravegherea altor condamnați, care poate fi îndeplinită numai de oameni corecți și capabili. De aceea, alegerea unor condamnați pentru o asemenea sarcină trebuie făcută cu grijă. Acesta trebuie să fie eventual un inginer, un contabil, un tehniciar, un muncitor exemplar, priceput și cu autoritate morală asupra celorlalți condamnați.

B. Obligațiile condamnaților care supraveghează alți condamnați la locul de muncă. Aceștia au toate obligațiile unui condamnat la locul de deținere, obligații plivind ordinea și disciplina în penitenciar, obligații privind buna conduită față de conducerea penitenciarului, obligații privind respectarea programului zilnic și obligații privind buna conduită (exemplară) față de alți condamnați.

Dar ei mai au o obligație specifică, aceea de a supraveghea pe alți condamnați la locul de muncă. Această obligație constă în: a) să conducă pe alți condamnați la locul de muncă, Ioc care poate fi în incinta penitenciarului (de exemplu, într-un atelier) sau în afara penitenciarului (de exemplu, un șantier de lucru, un punct de lucru ); b) să țină evidența acestor condamnați la plecare, la locul de muncă și la întoarcere în penitenciar; c) să le supravegheze munca. Trebuie observat că acești condamnați-supraveghetori sunt conducătorii muncii grupului respectiv sub aspectul ordinii și disciplinei, al îndeplinirii obligației de muncă-prezență, efectuarea muncii, bună conduită etc. ei sunt oameni de ordine ai grupului și pentru aceasta ei răspund în fața conducerii penitenciarului. De altfel, ei sunt împuterniciți și printr-un document (adeverință de ieșire-intrare în penitenciar).

În lege mai există o dispoziție (art. 11) în care se prevede că acești condamnați sunt retribuiți altfel decât ceilalți condamnați care muncesc și anume: cu retribuția minimă tarifară stabilită pe economie și care revine în întregime condamnatului. Condamnații supraveghetori sunt asimilați unor persoane care ajută conducerea penitenciarului în organizarea executării pedepsei privative de libertate în regim închis și în regim semiînchis. În această lumină, drepturile condamnaților care supraveghează alți condamnați pot fi sporite, bunăoară, dreptul Ia corespondență cu familia, dreptul Ia vizite din partea familiei sau dreptul la pachete etc. Mai mult decât atât, după o perioadă de îndeplinire a sarcinii de supraveghere a altor condamnați, condamnatul supraveghetor poate fi liberat condiționat înainte de termen, munca și conduita acestuia justificând o asemenea măsură.

3. Muncă în colonii-penitenciare cu regim de semilibertate.

A. Preliminarii. În cazul condamnaților la muncă fără pază în afara penitenciarului, s-a văzut, după terminarea zilnică a muncii, condamnatul se întoarce în penitenciar unde rămâne noaptea și în zilele nelucrătoare. Aici reintră în viața obișnuită a locului de deținere, în regim închis (pază, ordine, disciplină, program etc). Acest regim începe ca regim închis, iar condamnatul accede la regim semiliber după ce el a executat în penitenciar o parte din pedeapsă, timp în care se poate exercita influența nefavorabilă a regimului penitenciar închis. Practica penitenciară a căutat mereu soluții de a se ajunge de la început la un regim penitenciar semideschis, regim mai larg și mai puțin represiv, regim în care să prevaleze munca fără pază, reeducarea, recalificarea profesională, resocializarea condamnatului și pregătirea pentru reintegrare socială după liberare definitivă. S-a mai observat că un asemenea regim semideschis nu poate să se desfășoare cu succes în penitenciarele închise, în penitenciarele construite pentru condamnații la închisoare de lungă durată, cu pază și supraveghere strictă etc. Aceste penitenciare sunt necesare, dar ele sunt destinate condamnaților pentru infracțiuni grave, condamnaților periculoși, recidiviști etc.

Regimul de semilibertate se poate dezvolta mai bine în alte tipuri de penitenciare, cum sunt: penitenciare-școală, penitenciare de calificare profesională, colonii de muncă, centre de reeducare. Cu alte cuvinte, regimul semiliber implică organizarea unor penitenciare speciale, penitenciare de semidetențiune. Apoi regimul penitenciar semiliber este destinat condamnaților la pedepse de scurtă durată și de durată mijlocie, condamnaților primari ori de ocazie, pentru care un asemenea regim este mai adecvat. Pentru acești condamnați sunt necesare penitenciare speciale, penitenciare de semidetențiune sau chiar penitenciare deschise.

În plus, regimul semiliber reclamă penitenciare de capacitate mai mică (200-300) cu arhitectonica unei clădiri obișnuite, clădiri și pavilioane asemănătoare cu cele întâlnite în școli, spitale, internate și care să fie plasate în localități (în orașe, orășele), adică în societate și nu izolate de societate (fostele mănăstiri, fostele cetăți etc). În sfârșit, regimul semiliber trebuie să fie adaptat unor categorii de condamnați care trebuie reeducați, tratați, obișnuiți cu munca și cărora li se poate acorda încredere și resocializare. Așa s-a ajuns și în unele legislații la executarea pedepsei prin muncă în colonii-penitenciare cu regim de semilibertate.

Prin proiectul de lege, în art. 26 pct. 5, în sistemul penitenciar s-a înscris un nou tip de penitenciar, intitulat „colonie penitenciară, cu regim de semilibertate”, iar în Regulamentul pentru executarea pedepselor, în art. 24 s-a prevăzut modul de executare a pedepsei închisorii prin „muncă în colonii penitenciare în regim de semilibertate”. În art. 24 s-au înscris dispoziții privind condițiile de executare a pedepsei închisorii în aceste colonii penitenciare, regimul de detenție, obligații și drepturi, precum și alte aspecte.

B. Condiții de acordare. În proiect se prevede că pot beneficia de executarea pedepsei prin muncă în colonii penitenciare: a) condamnații Ia închisoare până la 5 ani și care au executat 1/3 din pedeapsă și condamnații la închisoare până la 10 ani care au executat 2/3 din pedeapsă; de observat că, aceleași condiții sunt puse la toate trei formele de execuatre în semilibertate; b) în lege se mai prevede că, în fracțiunea de pedeapsă ce trebuie executată, se include și timpul considerat executat prin muncă prestată; c) condamnații să dea dovadă de oameni „disciplinați și stăruitori în muncă”. Aceasta rezultă din disciplina în muncă, efectuarea reală a muncii încredințate și din respectarea obligațiilor prevăzute în regulamentul de ordine interioară în colonia penitenciară.

Totodată, în lege se prevede că de muncă în colonii penitenciare nu pot beneficia condamnații recidiviști care au fost condamnați pentru infracțiuni grave și foarte grave (infracțiuni contra statului, omor, lovituri cauzatoare de moarte, tâlhărie, viol și evadare, chiar dacă îndeplinesc condițiile de mai sus (executarea unei părți din pedeapsă, disciplină).

C. Acordarea regimului de semilibertate. În privința aceasta, se prevede că această hotărâre are dreptul să o ia judecătorul pentru executarea pedepselor. Propunerea de acordare a acestui regim revine comisiei de specialiști de pe lângă directorul penitenciarului formată din specialiști (educator, medic, psiholog, pedagog) care posedă dosarul de penitenciar al fiecărui condamnat, în care se găsește tot materialul științific necesar (observații, analize și caracterizări ale condamnaților) cuprinse în fișele individuale ale acestora. Potrivit legii, comportarea fiecărui condamnat, este observată și calificată. Fișele se completează, se înnoiesc trimestrial, iar datele respective sunt ținute la zi. Propunerea de trecere a unui condamnat într-o colonie penitenciară cu regim semiliber o poate face și condamnatul, dar trebuie și în acest caz să se ia avizul susnumitei comisii (art. 24 alin. 4).

D. Regimul de deținere. Simpla mențiune că-i vorba de regim de semilibertate în care se desfășoară executarea pedepsei închisorii indică un regim propriu. Potrivit dispozițiilor din art. 24 al Regulamentului pentru executarea pedepselor, condamnații au un regim de deținere caracterizat prin: a) prestare de muncă fără pază; condamnații depun muncă în diferite puncte de lucru, conform programului de lucru, unde aceștia se deplasează liber, fără pază, iar la terminarea zilei de muncă se întorc la penitenciar fără pază; b) beneficiază de pachete, vizite, țigări, corespondență fără nici o restricție. Spre deosebire de ceilalți condamnați, care beneficiază de asemenea drepturi, în anumite cantități și la anumite intervale de timp, în cazul regimului din colonia penitenciară, nu există asemenea limite; c) beneficiază de permisiile prevăzute Ia art. 77 alin.l lit. d (de 24 ore în localitatea de reședință a locului de deținere) și de învoirile prevăzute de art. 52 (în caz de deces sau boală gravă a unui membru al familiei); d) condițiile de viață ale condamnatului sunt ameliorate față de cele ale condamnaților deținuți în alte categorii de penitenciare; aceasta privește condițiile de cazare, de hrană, de igienă și sănătate, de corespondență și altele.

La drepturile și „beneficiile” de mai sus, în conținutul regimului de deținere într-o colonie penitenciară cu regim de semilibertate se adaugă o seamă de obligații și restricții, elemente componente ale oricărei executări de pedeapsă a închisorii. Astfel, în colonia penitenciară există un regulament de ordine interioară, care implică obligația privind: a) respectarea dispozițiilor conducerii și personalul coloniei; b) disciplina muncii, și obligația muncii, îndeplinirea și respectarea programului de activitate pe toate planurile (curățenie, igienă corporală etc); c) există, de asemenea, o seamă de interdicții (neintroducerea de obiecte de atac, necostituirea de grupe între condamnați și altele). Încălcarea unor obligații sau interdicții atrage unele sancțiuni disciplinare.

În colonia penitenciară se pune un accent deosebit pe instrucție, ridicarea nivelului cultural și reeducarea deținuților. Aceasta cu atât mai mult când este vorba de colonii penitenciare pentru minori ori tineri-adulți, de condamnați pentru infracțiuni mai ușoare contra patrimoniului public sau personal. De aceea, activitățile culturale și reeducative sunt importante, iar condamnații trebuie să participe la ele și să ia toate măsurile pentru îndreptarea lor.

E. Revocarea executării pedepsei într-o colonie penitenciară. Executarea pedepsei închisorii prin muncă într-o colonie penitenciară în regim de semilibertate constituie un regim de executare mai ușor, mai puțin închis și mai puțin sever. Respectarea unor norme de bună comportare este obligatorie. Dacă condamnatul se conformează acestora, el ajunge la liberarea definitivă. Dimpotrivă, dacă condamnatul nu respectă condițiile de bună executare, potrivit dispozițiilor din lege (art. 24 din Regulament) regimul de semilibertate poate fi revocat; în aceste dispoziții se prevede că atunci când „condamnatul nu respectă obligațiile impuse la locul de muncă ori prin regulamentul de ordine interioară sau are o conduită necorespunzătoare, regimul de semilibertate poate fi revocată.

4. Elemente de drept execuțional penal comparat.

A. Arestul la sfârșit de săptămână. O altă formă de executare a pedepsei privative de libertate de scurtă durată în regim semideschis este arestul la sfârșit de săptămână, formă apărută în Belgia și în țările nordice (Suedia, Danemarca).

Această modalitate constă în aceea că pedepsele privative de libertate de scurtă durată, anume până” la două luni, se execută în penitenciar la sfârșit de săptămână, adică în zilele de sâmbătă și duminică (de sâmbăta ora 14 până luni la ora 6): o zi executată contează ca două zile executate din pedeapsă. Condamnatul are obligația să se prezinte la penitenciar la atâtea sfârșituri de săptămână, câte sunt necesare pentru acoperirea întregii pedepse. În cazul zilelor de sărbătoare care preced și care succed acestor zile, adică în zilele de vineri și luni, pedeapsa se va executa și în aceste zile, ajungându-se a se considera 3 sau 4 zile deodată, ceea ce va duce la reducerea sfârșiturilor de săptămână necesare executării pedepsei.

Modalitatea de executare a pedepsei privative de libertate sub forma aceasta se aplică, după cum menționam, pentru pedepsele de scurtă durată, anume de până la 2 luni. Ea are avantajul că, pe de o parte, pedeapsa, se execută efectiv, prin privare propriu-zisă de libertate, pe de altă parte, se evită o întrerupere a activității profesionale în care este încadrat (condamnatul nu-și pierde locul de muncă), se evită o rupere de familie și alte consecințe inerente executării pedepsei privative de libertate în penitenciar. Este adevărat că, în această modalitate, pedeapsa privativă de libertate se execută numai prin pierderea libertății și că nu se depune și o muncă; însă aceasta este suficient în cazul unei pedepse de scurtă durată.

B. Alte aspecte de drept comparat. În legătură cu cele. de mai sus, trebuie reținut faptul că în ultimele decenii s-a ajuns în cadrul diversificării penitenciarelor, la penitenciare cu regim de semilibertate și penitenciare cu regim de încredere, în funcție de diferitele categorii de condamnați. Astăzi există: a) penitenciare-școală pentru minori ori tineri-majori; b) școli speciale de muncă și reeducare; c) centre de calificare ori recalificare profesională; d) centre ori institute de reeducare tot pentru minori și tineri-majori; e) centre sau institute medico-editcative; f) colonii industriale și colonii agricole de muncă, pentru condamnații de scurtă durată, dar care sunt receptivi la muncă și au o comportare bună; g) alte modalități de executare a pedepsei în regim semi-deschis destinat pentru alți condamnați (de exemplu, bolnavi, vagabonzi).

În dreptul penitenciar al unor țări (ungar, francez, suedez etc), problema regimului executării pedepsei privative de libertate este privită și soluționată și în alte modalități. De pildă, executarea pedepsei privative de libertate de scurtă durată de către anumiți condamnați tineri-adulți, infractori primari poate avea loc nu numai în penitenciar, ci și în stabilimente speciale.

Astfel, în dreptul penitenciar francez, executarea pedepsei privative de libertate se face și în stabilimente de semidetențiune, în stabilimente de încredere, cum sunt anumite colonii de muncă, centre de tratament medical sau psihologic etc. Astfel de stabilimente nu se pot confunda cu penitenciarele, deoarece nu sunt plasate în clădiri fortificate și întărite, cu elemente de mare securitate.

Trebuie observat că ele se numesc, în parte, impropriu, stabilimente deschise, fiindcă nu sunt total deschise, deoarece există o ordine și un control, iar condamnații sunt internați în mod oficial și există o evidență. Mai mult, stabilimentul nu poate fi părăsit decât după executarea pedepsei. Dar, în comparație cu penitenciarele-cetăți, asemenea instituții pot fi denumite deschise și de încredere.

Acest regim este potrivit pentru: a) condamnați la închisoare de scurtă durată (de la câteva luni până la 1-2 ani); b) pentru condamnații despre care se apreciază că vor avea conduită bună, aceasta impune o bună selecționare a acestora; c) condamnații să fie apți de muncă și să desfășoare o atare activitate; d) se înclină a se admite numai tinerii-majori care au nevoie și de un regim de educație prin muncă; nu se admit condamnații recidiviști, infractori din obișnuință, infractori violenți, infractori periculoși etc.

Acest regim este criticat, fiindcă: nu-i destul de intimidant, nu se exercită destul funcția de prevenire generală a pedepsei și se facilitează prea multe contacte cu lumea exterioară, contacte care facilitează evadarea sau comiterea de noi infracțiuni. S-a răspuns că, în acest regim, sunt totuși mai puține evadări sau încercări de evadare decât din penitenciar, iar funcția de prevenire se exercită totuși, fiindcă există o condamnare, o internare într-un loc de deținere, este o despărțire de familie și o pierdere a locului de muncă.

BIBLIOGRAFIE

C. Bulai, Drept penal, parte generală, vol. I, II, III;

C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, 1997 ;

C-tin Crișu și Ș Crișu, Ghidul juristului, Ed. Argessis, Curtea de Argeș,

1996 ;

4. C. Mitrache, Drept penal român, partea generală, ed. a III-a revăzută și

adăugită, Ed. Șansa, București, 1997;

5. Gh. Nistoreanu, A. Boroi și colab., Drept penal, partea generală, Ed.

Europa Nova, București, 1999;

6. I. Neagu, Drept procesual penal român, vol. I, partea generală, 1979;

7. I. Oancea, Explicații teoretice ale codului penal român, partea generală,

vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1969;

I. Oancea, Drept penal, partea generală, Ed.Didactică și Pedagogică,

București, 1971;

9. M. Basarab, Drept penal, parte generală, Ed. Didactică și Pedagogică,

București, 1983;

M. Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. III, Ed. Fundației

Chemarea, Iași, 1993;

11. Nicolae Anghel Nicolae, Dreptul executării sancțiunilor penale, Ed.

Universității Titu Maiorescu, București, 2002;

Nicolae Anghel Nicolae, Drept penal. Parte generală, vol. II, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2003;

N. Costin Mircea, Răspunderea juridică în R.S.R., Cluj, Ed. Dacia, 1974;

N. Giurgiu, Drept penal general-doctrină-legislație-jurisprudență, Ed.

Sunset, Iași, 1997;

15. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, ediția

a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Paideia, București;

16. Pop Traian, Drept procesual penal, vol. I, Cluj, 1946;

17. Pop Traian, Drept penal, vol. IV;

18. R. Merle, A.Vitu, Traite de droite criminel, Ed. Cujas, Paris, 1967 ;

19. T. N. Buzea, Infracțiunea penalăși culpabilitatea;

20. V. Dongoroz, Drept penal, 1939;

21. V. Dongoroz, I. Oancea și colab., Explicații teoretice ale codului penal

român, Ed. Academiei Române, 1971;

22. V. Dongoroz, Codul penal comentat și adnota;

23. V. Papadopol, Comentariu I;

24. V.Rămureanu, Comentariu I;

23. Codul penal.

Reviste și publicații:

1. R.R.D. 5/1967;

2. R.R.D. 7/1967;

3. R.R.D. 8/1967;

4. R.R.D. 3/1968;

5. R.R.D. 7/1968;

6. R.R.D. 3/1969;

7. R.R.D. 5/1969;

8. R.R.D. 6/1969;

9. R.R.D. 2/1970;

10 .R.R.D. 5/1970;

11. R.R.D. 7/1985;

12. R.D. 1/2003;

13. R.L.P. 2/1955;

14. R.L.P. 7/1956;

15. R.L.P. 7/1959;

16. R.L.P. 2/1961;

17. R.J.N. 12/1964;

18. R.J.N. 11/1965;

19. R.J.N. 7/1966;

20. Tribunalul Suprem, C.D. 1960 ;

21. Tribunalul Suprem, C.D. 1962.