Trasaturile Esentiale ale Infractiunii

CUPRINS

I. Introducere

II.  Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Cap.1.     –  Fapta prevazuta de legea penala

Cap.2.     –  Fapta săvârșită cu vinovăție

2.1.  –  Noțiune

2.2.  –  Formele vinovăției

2.3.  –  Intenția

2.4.  –  Culpa

2.5.  –  Intenția depășită (praeterintenția)

  Cap.3.     –  Fapta savarsita sa nu fie justificata

Cap.4.  –  Fapta sa fie imputabila persoanei care a savarsit-o

III.Concluzii

INTRODUCERE

Conceptul de infracțiune în știința dreptului penal este folosit sub mai multe accepțiuni.

Într-o accepțiune – infracțiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge
o normă imperativă, se aduce atingere (se vatămă ori se periclitează) unei anumite valori sociale și pentru care cel ce a săvârșit o astfel de faptă urmează să
suporte o pedeapsă. în această accepțiune infracțiunea îmbracă forme concrete
de: trădare comisă de x, ucidere comisă de y, furt comis de z etc.

Fapta săvârșită în realitatea socială este infracțiune numai în măsura în care corespunde normei (tiparului) prevăzute în legea penală, adică îndeplinește
condițiile cerute de norma de incriminare pentru a fi socotită, ca atare (infracțiune).

Într-o altă accepțiune, conceptul de infracțiune, desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune. Este accepțiunea ce o are în vedere legiuitorul care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.

În această accepțiune dată conceptului de infracțiune întâlnim un prim
grad de abstractizare, de generalizare, fiindcă legiuitorul creează noțiunile
diferitelor infracțiuni prin reținerea aspectelor comune și specifice ale faptelor
diverse ce se săvârșesc în realitatea socială.

În sfârșit, conceptul de infracțiune este examinat ca instituție fundamentală
a dreptului penal care alături de alte două instituții tot fundamentale – răspunderea penală și sancțiunile de drept penal – formează structura dreptului penal, „pilonii” dreptului

Penal.Instituția infracțiunii, în această accepțiune a fost considerată în doctrina penală, pe bună dreptate, ca „piatră de temelie” a oricărui sistem de drept penal.

Între accepțiunile conceptului de infracțiune nu se poate pune semnul
egalității, ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrâns ori mai întins de generalizare.

Definiția generală a infracțiunii

Noțiunea legală. Având în vedere importanța deosebită a instituției
infracțiunii în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noțiunea generală de infracțiune prin trăsăturile ei esențiale.

Potrivit art. 17 din vechiulCod pena. „Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală “.

Prin definirea noțiunii generale de infracțiune, legiuitorul nostru pune în
evidență aspectele: material, uman, social, moral-politic și juridic ale acesteia,
conferă cu alte cuvinte conceptului general de infracțiune un caracter realist, științific.

Întradevăr, infracțiunea ca fenomen ce se petrece în realitatea socială, îmbracă aspectele de a fi: material în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social căci privește, se îndreaptă împotriva relațiilor sociale; moral-politic, căci reprezintă atitudinea morală și politică a făptuitorului față de valorile sociale; juridic căci reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.

Prin definirea infracțiunii se stabilește regula de drept potrivit căreia
orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice
care o deosebesc de alte fapte (contravenții, abateri) care pot fi combătute prin
alte mijloace nepenale.

Noțiunea de infracțiune dată prin dispozițiile art. 17 vechiul Cod penal, reprezintă o maximă generalizare la care s-a ajuns prin abstragerea trăsăturilor fiecărei fapte
prevăzute în partea specială a codului penal.

In noțiunea de infracțiune se reține ceea ce este esențial pentru faptă: pericolul social, vinovăția și prevederea în lege.

Noțiunea generală de infracțiune dată de vechiul cod penal prezintă importanță
sub un întreit aspect:

a.      reprezintă o regulă de drept de care însuși legiuitorul se
folosește în stabilirea faptelor care urmează să fie trecute în legea penală (dupăvinovăție, grad de pericol social) ca infracțiuni, ca și pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai săvârșesc;

b.     servește la delimitarea infracțiunilor de alte fapte extra penale;

c.     pentru practician reprezintă un ghid de care se folosește în cadrul activității de aplicare a legii penale observând îndeplinirea (regăsirea), în fapta săvârșită a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, ori lipsa acestora cu consecința neconsiderării faptei respective ca infracțiune.

Noul cod penal, defineste infractiunea in art.15 alin.1 prin precizarea trasaturilor esentiale ale acesteia, renuntand la ideea ca infractiunea ar fi o fapta care prezinta pericol social, consacrand in acest fel o definitie formala a infractiunii. Asadar, in aceasta definitie sunt evidentiate cele patru trasaturi esentiale si comune tuturor infractiunilor, si anume:fapta sa fie prevazuta de legea penala, fapta sa fie savarsita cu vinovatie, fapta sa fie nejustificata, si sa fie imputabila persoanei care a savarsit-o.

II Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Capitolul I. Fapta prevazută de legea penală

In dispozițiile art.15 alin.1 c.penal este menționata prevederea faptei in legea penală pentru că, in mod firesc, legiuitorul , ori de câte ori apreciază ca o fapta de o anumită gravitate, care a fost savârsită in realitate și s-ar putea repeta, o incrimineaza in legea penală.

Cât timp regula de conduită descrisă de norma de incriminare este respectată, infracțiunea nu imbracă decat acest aspect formal și ipotetic; însă în momentul în care legea a fost nesocotită prin savârșirea unei fapte ce corespunde descrierii din textul incriminator aflat in vigoare atunci, infracțiunea devine un illicit concret, un fapt juridic real.

Infracțiunea concretă nu este altceva decât fapta savârșită, in mod efectiv, în condițiile cuprinse in descrierea incriminatoare a infracțiunii abstracte.

Având in vedere cele de mai sus, în doctrina penala s-a exprimat opinia potrivit căreia prevederea faptei in legea penală, ca trasatură esențiala a infracțiunii, exprimă existența a trei realitați, și anume:

. 1.existența unei norme incriminatoare, a unui model legal care interzice, sub sancțiunea penală, o anumită acțiune sau inacțiune;

2.savârșirea unei fapte concrete, de felul acelora descrise de legiuitor in norma de incriminare;

3.existența unei concordanțe între trăsăturile obiective ale faptei săvârșite cu cele ale faptei incriminate.

1. Nu se poate vorbi despre infracțiune, atat timp cât nu există o dispoziție legală care să interzică sau să declare ca ilicita o anumită acțiune sau inacțiune și să o sancționeze cu o pedeapsă.

Norma de incriminare cuprinde descrierea atât a trăsăturilor obiective ale faptei incriminate, cât și a celor subiective, intrucât fapta incriminată, lipsită de elementul subiectiv, nu ar avea semnificație pentru ordinea juridică.

Norma de incriminare a unei fapte, cuprinsă in codul penal, partea specială, in legi penale speciale sau in legi nepenale cu dispoziții penale, descrie conținutul legal al infracțiunii consumate săvârșite de autor și menționeaza infracțiunile la care tentativa se pedepsește. Prin urmare, norma de incriminare a faptei este o normă completă numai pentru forma consumată a acesteia săvârșită de autor. De exemplu, in art.228 este incriminat furtul care constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fară consimțământul acestuia, în scopul de a-l insuși pe nedrept; daca furtul este săvârșit numai de autor, norma aplicabilă în sancționarea acestuia este cea prevazuta în acest text de lege. Când fapta săvârșită de autor constituie tentativă la furt, acesta se pedepsește potrivit art.232 care se completează cu dispozițiile art.228, unde este incriminat furtul în forma consumată, dar și cu prevederile art.33 care stipulează că limitele de pedeapsă pentru tentativă se reduc la jumatate in raport cu cele ale infracțiunii consumate; tot astfel, dacă furtul a fost săvârșit în participație penală(coautorat, instigare, complicitate), art.228 vor fi completate cu cele cuprinse în Titlul II, capitolul VI, privitoare la participație. Așadar, modelul legal al faptei incriminate poate fi cel descris in norma penală specială in cazul faptei consumate săvârșite de autor, iar când fapta este săvârșită în forma imperfectă(tentativa, infracțiune fapt epuizat) sau în participație penală(coautorat, instigare, complicitate) modelul legal al faptei incriminate se completează cu dispozițiile cuprinse in Partea generală a Codului penal, care reglementează formele atipice ale infracțiunii și participația penală.

Conținutul faptei incriminate poate să fie descris într-o singură normă penală specială (ex.furtul simplu-art.228) sau prin îmbinarea mai multor norme de incriminare [ex.conținutul legal al infracțiunii de ultraj rezultă din imbinarea textelor care descriu conținutul infracțiunilor de amenințare(art.206), lovire sau alte violențe(art.193), vatămare corporală(art.194), lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte(art.195), omorul(art.188), omorul calificat(art.189), cu cel cuprins în art.257 c.pen.; conținutul infracțiunii de tâlhărie, varianta tip, rezultă din îmbinarea conținutului normelor de incriminare a furtului(art.228), a furtului calificat(art.229), a amenințării(art.206), a faptei de lovire sau alte violențe(art.193), cu cel cuprins in art.233)]

Este posibil ca o faptă să fie descrisă într-o normă specială de incriminare, dar și o normă generală de incriminare(de exemplu, in art.42 din OUG nr.59/2000 privind statutul personalului silvic, a fost incrimintă omorul săvârșit asupra personalului silvic, în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, dar fapta de omor este incriminată și în art.188 și 189 c.pen.). Asemenea situații(conflictul de legi penale) se rezolvă prin acordarea priorității normei speciale, norma generală cedând locul normei speciale. Dacă va fi abrogată norma specială, aceasta nu va însemna abrogarea faptei, deoarece va deveni operantă incriminarea din norma generală.

Unele norme de incriminare dintre cele care au sediul în Codul penal, Partea specială se completează în privința trăsăturilor obiective și cu dispoziții din alte ramuri de drept; de exemplu, norma de incriminare a faptei de abandon de familie din art.378 c.pen. se completează cu normele din dreptul familiei, care stabilesc persoanele care au obligația legală de întreținere si persoanele îndreptațite la întreținere; sau norma de incriminare privind abuzul în serviciu contra intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale persoanei juridice(art.297), ca și norma de incriminare a neglijenței în serviciu(art.298) se completeaza cu prevederile de drept administrativ și cu reglementarile din dreptul muncii privind îndatoririle de serviciu ale funcționarului public ca autor al acestor infracțiuni; ori norma de incriminare a nerespectării regimului materiilor explozive(art.346) se completează cu dispozițiile din Legea nr.126/1995 care reglementeză regimul juridic al materiilor explosive; tot astfel, norma de incriminare a faptei de exercitare fără drept a unei profesii sau activități (art.348) se completează cu normele de drept administrativ care reglementează condițiile de exercitare a diferitelor profesii sau activitați, cu trimitere pentru sancționarea la legea penală.

2.Cea de-a doua realitate de care trebuie să se țina seama în examinarea trăsăturii esențiale a prevederii faptei în legea penală este săvârșirea unei fapte concrete de tipul acelora descrise de legiuitor in norma de incriminare.

Existența unei fapte concrete presupune totdeauna o manifestare exterioară omului, susceptibilă, prin natura sa ori prin urmările sale, de a cădea sub percepțiunea simțurilor noastre.

Nu pot fi considerate fapte, în sensul legii penale, procesele psihice care nu sunt susceptibile de a cădea sub percepțiunea simțurilor noastre.

Simplul gând al unei persoane de a săvârși o fapta nu are relevanța penală; nici hotărârea de a săvârși o faptă incriminată nu poate avea semnificația de faptă concretă în sensul dreptului penal, atât timp cât nu este manifestată în afară printr-o acțiune de pregatire sau de punere în executare a ei. Tot astfel, simpla comunicare uneia sau mai multor persoane a hotărârii de a comite o faptă incriminată, dacă nu ia forma unei amenințari susceptibile să provoace o anumită temere sau daca prin aceasta nu se exprimă preocuparea de a căuta adepți pentru constituirea unui grup infracțional organizat, nu poate fi considerată o faptă care să intereseze dreptul penal. 0 faptă pe care legea penală o interzice sub amenințarea unei pedepse poate fi săvârșită in mod nemijlocit de autorul ei prin folosirea propriilor forțe sau a corpului sau prin punerea in mișcare a unei energii străine pe care o dirijează in vederea producerii anumitor consecințe, ori se folosește de instrumente neanimate, realizând astfel obiectivele dorite.

De asemenea, fapta poate fi săvârșită și prin abstențiunea, neacționarea sau nefolosirea propriei forțe sau a unei energii exterioare pentru a opri un curs cauzal declanșat în alt mod, prin care se poate pune în pericol sau vătăma o valoare sociala care constituie obiect de ocrotire penală și pe care era obligat să-l întrerupă sau să-l înlăture.

Prin urmare, orice faptă concretă poate fi săvârșită printr-o acțiune sau inacțiune a autorului acesteia.

Acțiunea ca modalitate de săvârșire a faptei cu relevanță penală presupune o consumare de energie prin care se lezează sau pune in pericol o valoare socială ocrotită de norma penală și se poate realiza în concret prin cuvinte sau expresii (de exemplu, propaganda pentru razboi -art. 405, care presupune răspândirea de știri tendențioase sau inventate în scopul provocării unui razboi de agresiune; instigarea publică – art. 368, care constă în fapta de a îndemna publicul verbal să săvârșească infracțiuni); ori prin scris (de exemplu, inducerea în eroare a organelor judiciare -art. 268, în care autorul sesizează în scris organele judiciare prin denunț sau plăngere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că aceasta nu este reală; marturia mincinoasă – art. 273, când martorul în depoziția sa descrie fapte sau imprejurări esențiale, neadevărate etc.); sau prin falsificarea de acte scrise (de exemplu, falsificarea unui înscris oficial ori sub semnatură privată, în vederea producerii de consecințe juridice); ori prin acte materiale, care cuprinde cea mai largă sferă (lovire, vătămare, luare, distrugere, falsificare, primire, transmitere, dobandire etc.).

Inacțiunea, ca modalitate de săvârșire a unei fapte concrete, constă într-o manifestare exterioară prin care autorul faptei adoptă o atitudine negativă, pasivă, în sensul că nu face ceea ce legea îl obligă să facă și în acest fel lasă câmp liber unei energii să activeze și să producă rezultatul pe care legiuitorul, prin interdicția faptei, urmarea să-l evite. Acela care se abține să execute ordinul descris în norma de incriminare nu participă nemijlocit la desfașurarea procesului cauzal al rezultatului, ci numai îl înlesnește, creează condițiile favorabile altor forțe care să producă rezultatul; aceste forțe ar fi fost ineficiente sau efectele lor ar fi fost anihilate dacă destinatarul normei de incriminare s-ar fi manifestat și ar fi împiedicat evoluția lor printr-o acțiune; omisiunea apare astfel ca fiind un antecedent indirect al procesului cauzal, care a condus la producerea rezultatului. Omisiunea nu intra în sfera răspunderii penale decât raportată la o obligație a subiectului de a acționa. Obligația poate să rezulte din prevederile legii, dintr-un contract, din anumite funcții exercitate de subiectul infracțiunii sau din unele împrejurări de fapt. Omisiunea este proprie când subiectul nu îndeplinește obligația legală. De exemplu, legea cere oricarei persoane care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, sa înștiințeze de îndată autoritațile. Dacă nu denunță, adică nu iși indeplinește aceasta obligație legală, va fi trasă la raspundere penală, potrivit art. 266 C. pen.

Omisiunea este proprie, ca în exemplul dat, când subiectul nu face ceea ce legea ordona, sau improprie, când faptuitorul realizeazâ printr-o omisiune comportarea pozitivă interzisă de lege (comitere prin omisiune); de pildă, mama nu ingrijește copilul, urmărind suprimarea vieții acestuia.

În doctrina penală, în privința infracțiunilor omisive proprii, s-au exprimat doua opinii; într-o primă opinie se susține că pot fi cazuri în care aceste infracțiuni să se comită

printr-o acțiune, de pildă, subiectul care nu vrea să denunțe o infracțiune gravă cunoscută face un denunț imprecis, contradictoriu, încât autoritățile nu pot lua nicio masura pe baza acesteia; într-o a doua opinie se apreciază că infracțiunea omisivă proprie nu se poate comite printr-o acțiune, pentru că ceea ce interesează din punct de vedere al infracțiunii omisive este doar faptul că subiectul nu a îndeplinit obligația legală, neavând relevanță împrejurarea că a mai comis și o acțiune alaturi de această omisiune. În plus, cu referire la infracțiunea de nedenunțare prin acțiune, se consideră, în această ultimă opinie, că acțiunea de a face un denunț imprecis, contradictoriu adresat autorităților, nu poate constitui un element constitutiv al nedenunțării, ci ar putea îmbrăca forma unei infracțiuni autonome – spre exemplu, inducerea în eroare a organelor judiciare, prevazută de art. 268 C. pen. Considerăm că a doua opinie corespunde mai bine vointei legiuitorului, în ceea ce privește caracterizarea infracțiunii omisive proprii.

Manifestarea exterioară a subiectului, în forma acțiunii sau inacțiunii, trebuie să aibă un caracter voluntar, să exprime voința sa liberă, să fie rezultatul autodeterminării autorului faptei. Se exclude din sfera acțiunilor sau inacțiunilor relevante penal atat actele reflexe, cât și actele comise sub imperiul constrângerii fizice, sau actele inconștiente.

C) Existența unei concordanțe între trăsăturile obiective ale faptei săvârșite cu cele ale faptei incriminate.

Pentru ca o fapta concreta sa aiba vocatia de infractiune, este necesar sa se constate ca trasaturile acesteia sunt identice cu cele ale faptei descrise de norma de incriminare sau ale modelului ori tiparului legal al acelei fapte.

Norma de incriminare cuprinde în conținutul său atat elementele obiective, cât și cele subiective ale faptei, dar conformitatea faptei concrete cu norma de incriminare vizează numai elementele obiective ale faptei săvârșite cu cerințele obiective din cuprinsul normei de incriminare. In ceea ce privește elementele subiective ale faptei și concordanta lor cu cele prevazute in norma de incriminare, sunt analizate in cadrul celei de a doua trasaturi esentiale a infractiunii, si anume vinovatia.

Prin urmare, examinarea concordanței modelului legal cu cel al faptei concret săvârșite, în cadrul prevederii faptei în legea penală ca trăsătură esențială a infracțiunii, se face numai sub aspectul elementelor de ordin obiectiv, adică a celor privitoare la obiect, subiect, locul și timpul săvârșirii faptei, precum și la latura obiectivă cu componentele sale: elementul material, cerințele esențiale, urmarea imediată și legatura de cauzalitate. În cazul în care fapta concretă este săvârșită în formă consumată de către autor, analiza concordanței elementelor obiective ale acesteia cu cele cuprinse în norma de incriminare, cu sediul în Codul penal sau în legi speciale, se face prin raportarea la tiparul legal descris de această normă.

În funcție de modul în care norma de incriminare descrie elementele obiective ale

faptei, putem distinge trei categorii de incriminari ale faptei consumate săvârșite de autor: incriminări (infracțiuni) cu conținut unic, incriminări cu conținut alternativ și incriminări cu conținuturi alternative.

În prima categorie se includ normele de incriminare la care elementul material și urmarea imediată au o forma unică, exclusivă, nesusceptibilă de mai multe modalități. Spre exemplu, bigamia (art. 376) se comite prin incheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită; omorul (art. 188) se săvârșește prin uciderea unei persoane; furtul (art. 228) se săvârșește prin luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia etc.

La aceste incriminări, concordanța între fapta concret săvârșită și modelul legal se raportează la această unică modalitate. În a doua categorie intră acele norme de incriminare care descriu un conținut alternativ al faptei, unde fie elementul material, fie urmarea imediată poate imbrăca modalități diferite. De exemplu, la infracțiunea de marturie mincinoasă (art. 273), elementul material poate consta fie în acțiunea martorului de a face afirmații mincinoase, fie în inacțiunea de a nu spune tot ceea ce știe în legatură cu faptele sau împrejurările esențiale, cu privire la care a fost întrebat; la infracțiunea de vătămare corporală (art. 194), urmarea constă în una dintre urmatoarele consecințe: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sanatații unei persoane care a necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de ingrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei.

La astfel de tipuri de incriminare există concordanța între fapta concret săvârșită și modelul legal, în cazul în care autorul a efectuat actul de executare în oricare dintre modalitățile acesteia, ori s-a produs oricare dintre urmările precizate în norma de incriminare.

Prin referire la exemplele de mai sus, fapta de marturie mincinoasă se va încadra în textul art. 273 C. pen., fie că a fost săvârșită numai prin acțiunea sau numai prin inacțiunea descrisă în acest text, fie că autorul a săvârșit atât acțiunea, cât și inacțiunea cuprinse în modelul legal; la fel, fapta de vătămare va fi încadrată în art. 194 C. pen., indiferent dacă s-a produs o singura urmare ori mai multe urmări dintre cele menționate în acest text de incriminare.

În a treia categorie se includ acele incriminari în care legiuitorul descrie, sub aceeași denumire, doua sau mai multe conținuturi de infracțiune, adică mai multe infracțiuni. Spre exemplu, în art. 315 C. pen., sub denumirea de „emiterea frauduloasă de monedă", sunt incriminate două fapte: confecționarea de monedă autentică în alte condiții decât cele legale [art. 315 alin. (1)] și punerea în circulație a monedei autentice confecționate în alte condiții decat cele legale [art. 315 alin. (2)]: în art. 287 C. pen., sub denumirea de „nerespectarea hotărârilor judecătorești", sunt incriminate șapte fapte distincte. La această categorie de norme de incriminare concordanța faptei săvârșite cu modelul legal se evidențiază în raport cu fiecare conținut de infracțiune în parte. De pildă, dacă o persoana a confecționat monedă autentică in condiții ilegale și punerea în circulație a unor astfel de monede, săvârșește doua fapte în concurs; la fel, daca aceeași persoană comite mai multe fapte prevazute în art. 287 C. pen.

Dacă fapta a fost săvârșită într-o formă atipică (tentativa, fapta epuizată) sau în participație, pe langă elementele obiective cuprinse în modelul legal în forma consumată săvârșită de autor, la stabilirea concordanței acesteia cu modelul legal se va verifica și în raport cu dispozițiile din normele generale de care trebuie să se țină seama la încadrarea juridică a faptei.

Nu este suficient, în toate cazurile, să se constate că fapta săvârșită corespunde modelului legal în privința elementelor obiective pentru a se aprecia că este realizată trasatura esențială de fapta prevazută de legea penală. De exemplu, dacă lipsește dubla incriminare în cazul săvârșirii faptelor în afara teritoriului țarii de către un cetațean român sau o persoană juridică româna, dacă pedeapsa prevazută de legea penală română este închisoarea de cel mult 10 ani [art. 9 alin. (2)], nu este îndeplinitî trăsătura esențială a prevederii faptei în legea penală.

Când din compararea faptei săvârșite cu modelul legal rezultă că îi lipsește unul dintre elementele obiective cerute de textul care prevede conținutul acelei fapte, înseamnă că este o fapta pe care legea nu o prevede.

Capitolul 2. Fapta săvârșită cu vinovăție

2.1. Noțiune. A doua trăsătură esențială a infracțiunii, potrivit art. 15 alin. (1)C. pen., este vinovăția.

Pentru ca o faptă săvârșită să fie considerată infracțiune, nu este suficient ca activitatea subiectului să corespundă numai din punct de vedere al elementelor de ordin obiectiv descrise în norma de incriminare, ci este necesar ca acesta să fi acționat cu acea poziție psihică de care legea penală condiționează existența unei infracțiuni.

În art. 16 alin. (1) C. pen. a fost instituită regula potrivit careia „fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală". Formele de vinovație în penal sunt: intenția, culpa și intenția depășită (praeterintenția). Din coroborarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) și cele ale art. 15 alin. (1) C. pen. rezultă că norma de incriminare, pe langă descrierea acțiunii interzise și a obligației impuse, a cerințelor acestora, precum și a urmării imediate trebuie să precizeze și forma de vinovăție cu care acea faptă se cere a fi comisă pentru a constitui o infracțiune.

Pentru stabilirea formei de vinovăție impusă de norma de incriminare ca un anumit tip de faptă să constituie infracțiune, noul Cod penal a consacrat, în art. 16 alin. (6), doua reguli de determinare a formei de vinovăție în conținutul normei de incriminare.

Prima regula [art. 16 alin. (6) teza I C. pen.], care stabilește că „fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție", ajuta la determinarea faptelor intenționate descrise în normele de incriminare.

A doua regulă [art. 16 alin. (6] teza II C. pen.], potrivit căreia „fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede in mod expres", servește la identificarea faptelor la care forma de vinovăție cerută de norma de incriminare este culpa.

În temeiul acestor reguli, ori de câte ori legiuitorul dorește să incrimineze o faptă comisivă sau omisivă când este săvârșită din culpă, în conținutul acelei fapte descrise în normă trebuie să se menționeze expres aceasta.

Vinovăția reflectă aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea
psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia.

Ca atitudine psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și față de urmările acesteia – vinovăția – este rezultatul interacțiunii a doi factori: conștiință și voință. În adevăr, vinovăția presupune o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al
rezultatului acestora, care este periculos și săvârșește cu voință aceste acțiuni
sau inacțiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.

In literatura juridică de specialitate se menționează ca o caracteristică a
vinovăției „preponderența factorului intelectiv asupra celui volitiv, conștiința
răsfrângându-se prin intermediul voinței asupra faptei și asupra urmărilor
acesteia”.

Voința de a săvârși fapta este determinată, cu alte cuvinte, numai după
reprezentarea în conștiința făptuitorului a urmărilor faptei.

Prezența atât a factorului intelectiv cât și a celui volitiv în săvârșirea unei
fapte este o condiție esențială a vinovăției.

Vinovăția nu poate exista, cu alte cuvinte, la săvârșirea unei fapte dacă
făptuitorul nu a voit acea faptă (fiind constrâns) ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui. Prevederile art. 16 C. pen. reproduc dispozițiile art. 19 C. pen. anterior, cu unele completări și modificări.

Dacă, potrivit Codului penal anterior, în art. 19 alin. (1) era definită vinovăția numai ca trăsătură esențială, în noul Cod penal s-a urmarit definirea vinovăției și în accepțiunea de subelement al laturii subiective, prin introducerea dispozițiilor art. 16 alin. (1) în care se prevede că fapta constituie infracțiune numai daca a fost săvârșită cu forma de vinovație cerută de legea penală". Conceptul de vinovăție ca trăsătură esențială în noul Cod penal este definit mai cuprinzator, întroducându-se în sfera infracțiunilor săvârșite cu vinovăție nu numai cele săvârșite cu intenție sau din culpă, dar și cele comise cu intenție depașită.

0 modificare esențială în materia vinovăției, adoptată în noul Cod penal, este cea referitoare la regula potrivit careia se identifica forma de vinovăție din formularea conținutului normei de incriminare, dupa cum fapta este comisiva sau omisiva. Conform art. 19 alin. (3) C. pen. anterior, „fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpa, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție". În noul Cod penal, potrivit art. 16 alin. [6], atât fapta constând într-o acțiune, cât și fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție; fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

Prin urmare, în concepția noului Cod penal, atât fapta constând într-o acțiune, cât și cea constând într-o omisiune constituie infracțiune numai când sunt comise cu intenție; fapta comisă din culpă, neavând relevanță dacă este comisivă sau omisivă, constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

În art. 16 alin. (5) C. pen. este definită intenția depășită, text inexistent în Codul penal anterior. Norma de incriminare descrie, pe de-o parte, cerințele de ordin obiectiv referitoare la fapta care formează modelul legal al acesteia, iar, pe de altă parte, cerințele cu privire la vinovăție, în special a formei sub care se poate infațișa, care constituie conținutul modelului legal al vinovăției.

Numai înscriind aceste cerințe în norma de incriminare, legiuitorul poate pretinde organelor judiciare să tragă la răspundere penală o persoană atât pentru că a comis o fapta ale carei trăsături obiective se suprapun cu cele ale modului legal, dar și pentru că a comis fapta cu o anumită poziție subiectivă, și anume cu aceea descrisă în modelul legal de vinovăție corespunzator faptei respective.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) C. pen., fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.

Forma de vinovăție, în norma de incriminare a faptei, este explicit prevăzută în cazul în care aceasta îmbracă forma culpei.

Identificarea modelului legal, la care forma de vinovăție este intenția, se face prin coroborarea conținutului obiectiv descris în norma de incriminare cu dispozițiile art. 16 alin. (6] teza I, care prevăd că ..fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție".

În concepția legii penale romane, vinovăția este privită ca un proces subiectiv compus din doi factori: factorul intelectiv sau de conștiința și factorul volitiv sau de voință

a) Factorul intelectiv sau de conștiința constă în reprezentarea faptei, a condițiilor de comitere, urmărilor și a legăturii de cauzalitate între acțiune sau inacțiune și urmarea imediată.

În conștiința faptuitorului apare ideea de a săvârși o faptă, cât și reprezentarea urmărilor ei. Tot în conștiința faptuitorului, în forul interior al acestuia, are loc deliberarea asupra motivelor care ar justifica săvârșirea infracțiunii, cât și asupra motivelor care ar impune abținerea făptuitorului. Rezultatul acestor deliberări (al cântăririi motivelor) este decizia luată de subiect, în sensul comiterii sau nu a faptei. Odată terminat procesul psihic cu luarea hotărârii de a acționa, factorul intelectiv sau de conștiința s-a realizat.

b) Factorul volitiv sau de voință presupune trecerea de la manifestarea de conștiința la manifestarea de voință prin care subiectul mobilizează energiile de care dispune, în vederea realizării actului de conduită exterioară.

Voința de a săvârși actul de conduită face ca acesta să îi aparțină, să-i fie imputabil persoanei care 1-a comis. Dacă această persoană a fost constrânsă, nu a acționat în mod liber, fapta nu-i aparține decat fizic, nu și psihic (de exemplu, dacă un funcționar public gestionar este amenințat cu arma să dea anumite bunuri pe care le gestionează, fapta lui de delapidare nu poate fi imputată decât fizic, nu și psihic, el nu a acționat cu vinovăție, ci sub imperiul unei constrângeri (morale).

Prin urmare, factorul volitiv există atunci când persoana, fiind stapână pe actele sale și lipsind orice constrângere exterioară, a acționat liber, având posibilitatea de autodeterminare, adică de a decide în mod liber asupra conduitei sale.

Pentru a vorbi de vinovăție, trebuie să se constate existența cumulativă a celor doi factori și concordanța lor în momentul săvârșirii faptei.

Dacă faptuitorul are o reprezentare greșită asupra activității pe care urmeaza să o desfașoare și a consecințelor acesteia, fiind în eroare asupra unor împrejurari de care depinde caracterul penal al faptei, nu va exista vinovație și, pe cale de consecință, fapta nu va constitui infracțiune (de exemplu, daca persoana pune in circulație o moneda falsificată, neștiind că moneda este falsă, nu va raspunde pentru infracțiunea de falsificare de monedă prin punerea acesteia în circulație).

Factorul de conștiință sau intelectiv are un rol primordial, întrucat contribuie la formarea reprezentărilor faptei și a urmărilor acesteia, care se răsfrâng asupra procesului volitiv, orientând și dinamizând voința subiectului în săvârșirea faptei.

Între factorul intelectiv și factorul volitiv nu există un zid desparțitor; cei doi factori interferează și se presupun unul pe celălalt. Desfașurarea procesului volitiv poate influența, la rândul său, asupra reprezentării faptei și a consecințelor acesteia, putând conduce chiar la revenirea asupra deciziei.

Deși factorul intelectiv precede pe cel volitiv, în cazul săvârșirii unei fapte prevazute de legea penală, la verificarea concordanțelor între cerințele privitoare la vinovație cu cele descrise de norma de incriminare, se stabilește, mai intai, daca fapta a fost voită de subiect, adică este urmarea autodeterminarii sale libere și apoi dacă acesta a avut reprezentarea pe planul conștiinței specifice a formei de vinovație cerute de modelul legal al acelui tip de faptă.

De subliniat că cei doi factori ai vinovației trebuie sa fuzioneze în momentul săvârșirii acțiunii (inacțiunii) și a producerii rezultatului faptei. Dacă o persoană a luat hotărârea de a săvârși o faptă, însă în momentul comiterii acesteia a acționat din culpă, răspunderea penală va fi determinată de această din urma poziție. De exemplu, dacă o persoană a luat hotărârea de a ucide victima contra careia avea o veche dușmanie și în acest sens, invita victima la o plimbare pe malul unui lac, cu intenția ca, la un moment dat, să o arunce in apă, cunoscând că victima nu știe să înnoate, dar, în timpul plimbării, persoana, din neatenție, se impiedică de o piatra și în cădere dezechilibrează victima, care cade în lac și se înneacă. În acest caz subiectul va fi tras la răspundere penală pentru ucidere din culpă, și nu omor, pentru care inițial luase hotărarea.

Noul Cod penal nu definește vinovăția, ci numai formele și modalitățile vinovăției în art. 16, ținând seama de variația conținutului, atât al factorului intelectiv, cât și al factorului volitiv. Potrivit prevederilor acestui text, vinovăția poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu vointă neconstransă o fapta prevazută de legea penală, a avut, în momentul executării, reprezentarea rezultatului acelei fapte pe care 1-a urmărit ori acceptat să se producă sau a socotit făra temei că nu se va produce, ori nu 1-a prevăzut, deși putea și trebuia să-1 prevadă.

În lucrările de specialitate se face observația că nu trebuie confundată vinovăția ca trăsătura esențială a infracțiunii cu vinovăția ca element subiectiv în conținutul normei de incriminare.

Ca trasatură esențială a infracțiunii, vinovăția există ori de cate ori se constată una dintre formele și modalitațile vinovăției, prevăzute în art. 16 C. pen. (intenție, culpa, intenție depășită). Dimpotrivă, pentru existența vinovăției ca element subiectiv al unui anumit tip de infracțiune, trebuie să se constate că elementele obiective (acțiunea, urmarea imediata, legătura de cauzalitate) au fost realizate cu acea formă de vinovăție care este cerută de modelul legal al acelei fapte. Ca urmare, este posibil să existe vinovăție ca trasătură esențială, dar nu ca și element subiectiv al faptei incriminate. Astfel, în cazul infracțiunilor pentru a căror existența este necesară vinovăția sub forma intenției, nu are nicio relevantă împrejurarea că fapta este săvârșită din culpă. De exemplu, pentru infracțiunea de violare de domiciliu (art. 224) se cere ca faptuitorul să acționeze cu intenție; dacă acesta a comis fapta din culpă, există vinovăție ca trasatură esențială, dar nu ca element subiectiv al faptei incriminate, astfel că fapta nu va genera răspundere penală.

2.2. Formele vinovăției. Ca trăsătură esențială a infracțiunii, vinovăția
îmbracă două forme principale: intenția și culpa. La acestea se mai adaugă și o
formă mixtă -praeterintenția sau intenția depășită specifică unor infracțiuni.

Intenția și culpa au fost reținute în codul penal și reflectă adoptarea de către legiuitorul penal român, dintre teoriile cunoscute în doctrina penală privind
conținutul vinovăției, a teoriei psihologice.

Factorul intelectiv al prevederii sau al reprezentării urmărilor faptei
cunoaște grade și intensități diferite și oferă criterii de diferențiere între formele vinovăției.

2.3. Intenția. Intenția, ca forma a vinovăției, este definită în art. 16 alin. (3) C. pen., în care se prevede: Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-1 urmărește, accepta posibilitatea producerii lui.

Din definiția legală dată intenției rezultă că aceasta se poate infățișa sub doua modalitați, și anume: intenția directa și intenția indirectă.

a] Intenția directă se caracterizează prin aceea că faptuitorul prevede rezultatul faptei sale (factorul intelectiv) ăi urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (factorul volitiv).

Factorul intelectiv, exprimat de legiuitor în art. 16 alin. (3) C. pen. prin termenul „prevede", se raportează doar la rezultatul faptei. În realitate, factorul intelectiv presupune cunoașterea de catre făptuitor și a celorlalte elemente de natură obiectivă descrise de modelul legal al acelei fapte.

Prin „a prevedea rezultatul" se înțelege, așadar, a avea reprezentarea acestuia, a-și da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acțiune sau inacțiune. Prevederea este cunoașterea dedusa din exacta și prealabila reprezentare a acțiunii sau inacțiunii ce se efectuează și a împrejurărilor în care are loc efectuarea acesteia. Când faptuitorul nu cunoaște sau cunoaște greșit acțiunea sau inacțiunea pe care o efectuează, implicit el nu mai prevede ceea ce va urma deci, datorită erorii de fapt privind acțiunea sau inacțiunea, nu va exista vinovăție sub forma intenției.

De asemenea, faptuitorul trebuie să-și reprezinte condițiile în care urmează să acționeze, existența și calitatea subiectului pasiv, locul și timpul acțiunii, obiectul material asupra caruia iși desfașoară activitatea interzisă, când acestea sunt descrise în conținutul incriminarii. De exemplu, în cazul comunicării de informații false trebuie să aibă reprezentarea caracterului fals al acestora; în materie de furt, trebuie să iși dea seama că bunul este al altuia, chiar dacă nu cunoaște cine este în concret acesta; în situația omorului, faptuitorul trebuie să știe că acționeaza asupra unei persoane în viață; în cazul infracțiunii de ultraj, trebuie să știe că victima este funcționar public care indeplinește o funcție ce implică exercițiul autoritații de stat, aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu ori fapta este în legatură cu îndeplinirea obligațiilor de serviciu etc.

Prin expresia „rezultatul faptei" se ințelege urmarea imediată produsă prin acțiunea (inacțiunea) efectuată de faptuitor și prevazută în norma de incriminare.

Rezultatul care trebuie să se afle în reprezentarea făptuitorului și de care depinde existența factorului intelectiv este prevăzut explicit sau implicit în norma de incriminare .

De regulă, norma de incriminare cuprinde un rezultat unic (de exemplu, furtul, înșelăciunea, omorul). În mod excepțional, norma de incriminare poate să cuprindă descrierea a două rezultate concomitente sau alternative (de exemplu, tâlhăria presupune rezultatul faptei de furt concomitent cu cel al faptei de violența; abuzul în serviciu descrie în norma de incriminare două rezultate alternative: o pagubă unei persoane fizice sau juridice ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice).

Rezultatul acțiunii (inacțiunii) incriminate se poate răsfrange asupra unei ființe sau bun. De exemplu, uciderea unei persoane (art. 188); vătămarea corporală (art. 194); furtul (art. 228); nepredarea unui bun găsit autorităților ori celui care 1-a pierdut (art. 243); sau se poate răsfrânge asupra unui obiect nematerial: de exemplu, cauzează o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice (art. 297); pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului (art. 197).

De asemenea, rezultatul acțiunii (inacțiunii) care se răsfrânge asupra unui obiect material poate constă într-o leziune, în sens de modificare a substanței sau a poziției obiectului (de exemplu, uciderea unei persoane – art. 188; vătămarea corporală – art. 194, delapidarea – art. 295 C. pen. etc.) ori de punere în pericol a obiectului (de exemplu, punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice a minorului – art. 197; vânzarea de alimente alterate, dacă sunt vătămătoare sănătății -art. 358; omisiunea de a da ajutorul necesar unei persoane găsite a cărei viața este pusă în pericol -art. 203 C. pen. etc.).

Factorul volitiv al intenției directe presupune existența voinței acțiunii (inacțiunii) și a voinței de a produce rezultatul aflat în reprezentarea subiectului. Celelalte elemente care formează conținutul obiectiv al faptei incriminate nu fac în mod necesar obiectul factorului volitiv.

La stabilirea în concret a intenției directe în săvârșirea unei fapte,. organul judiciar este obligat să stabilească, în fiecare caz, dacă faptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea acestuia. Cel mai adesea, intenția directă rezultă din materialitatea faptei (ex re), adică din modul și din împrejurările de comitere a faptei, din mijloacele folosite, cât și din conduita infractorului, anterior, concomitent și ulterior săvârșirii faptei. De exemplu, dacă făptuitorul folosește mijloace apte de a ucide și lovește asupra unor zone vitale ale corpului, iar loviturile sunt date cu intensitate, există prezumția că a avut reprezentarea rezultatului și a voit să-l producă. Această prezumție nu este absolută, ci relativă, faptuitorul putând face dovada contrară.

Fapta se consideră săvârșită cu intenție directă în toate cazurile în care producerea rezultatului constituie însuși scopul acțiunii (inacțiunii) subiectului (de exemplu, făptuitorul descarcă arma asupra unei persoane, în scopul uciderii; falsificând un înscris oficial pentru a ascunde o delapidare; folosește fară drept o calitate oficială pentru a induce în eroare victima de la care obține un folos material injust; sustrage documente secrete de stat în scopul transmiterii lor unei puteri straine etc.).

De asemenea, se reține existența intenției directe și în situația în care producerea rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoțitor inevitabil al rezultatului urmărit, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite sau voite de el. De exemplu, autorul, voind să ucidă o persoană aflată într-un lift, provoacă prabușirea acestuia, deși știa că în cabină se află încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea acesteia fiind un rezultat inevitabil al faptei sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul nu dorea suprimarea vieții acesteia.

În practica judiciară s-a decis că a savârșit fapta cu intenție directă acela care, intrând în locuința victimei cu consimțământul acesteia și profitând de un moment în care victima nu era de față, i-a sustras o suma de bani și fiind surprins de victima, a agresat-o în scopul păstrării sumei de bani, iar pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de tâlhărie a ucis-o; sau, dacă inculpatul, după amenințarea repetată a victimei cu moartea, se deplasează la domiciliul acesteia înarmat cu topor și cuțit, ucigând-o. Acționează cu intenție directă și acela care, după ce a fost condamnat anterior pentru infracțiunea de ultraj asupra victimei, o amenintă că o va ucide din cauza acestei condamnari, iar după liberarea din penitenciar a ucis-o; a acționat cu intenție directă și inculpatul care a stropit victima cu benzina și i-a dat foc, provocându-i arsuri pe 10% din suprafața corpului; trimiterea prin poștă a unui colet parții vătămate, conținând material explozibil și un mecanism de declanșare a exploziei, cu urmarea producerii, prin explozie a unor leziuni vindecabile în 5-6 zile de tratament medical, reflectă intenția făptuitorului de a ucide; a acționat cu intenție directa inculpatul care a sustras un vehicul pentru a transporta bunurile furate.

b) Intenția indirectă este cea de-a doua modalitate a intenției și se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (factorul intelectiv) și, deși nu-1 urmarește, accepta posibilitatea producerii lui (factorul volitiv).

La această modalitate a intenției, factorul intelectiv se particularizează prin aceea că faptuitorul are reprezentarea a cel puțin două rezultate: unul pe care îl dorește și care poate fi sau nu prevăzut de legea penală și un rezultat prevăzut de legea penală, pe care nu-1 dorește, dar a cărei producere apare ca fiind posibilă și este acceptat de făptuitor. În ceea ce privește factorul volitiv, făptuitorul acționează voit, dar numai prin acceptarea riscului producerii și a altor rezultate cu caracter penal decât cele urmărite de acesta.

Este o formă principală de vinovăție definită în art. 19 pct. 1 Cp. și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezutând din prevederea rezultatului faptei sale și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.

Intenția era cunoscută în doctrină și în legislație, inainte de intrarea in vigoare a noului cod penal, sub două modalități : directă și indirectă.

a)       Intenția directă (prevăzută în art. 19 pct. 1 lit. a Cp.) se caracteriza prin prevederea rezultatului faptei și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei.

Intenția directă cu care se săvârșesc unele infracțiunii se deduce din observarea împrejurărilor în care se săvârșește fapta, voința de a săvârși fapta, urmărirea rezultatului (motivația săvârșirii).

b)      Intenția indirectă (art. 19 pct. 1 lit. b Cp.) se caracteriza prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit ci acceptată eventualitatea producerii lui. Datorită specificului celor doi factori subiectivi ai intenției indirecte, aceasta este posibilă numai în cazul acțiunilor sau inacțiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi susceptibile de a produce, eventual, mai multe rezultate. Cel care urmarește unul dintre aceste rezultate, dar prevede ca posibile și celelalte rezultate și totuși efectuează acțiunea sau inacțiunea respectivă, inclusiv acceptă riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmarite.

În cazul acestei modalități a intenției, subiectul nu ia nicio masură pentru că cealaltă urmare, eventuală, să nu se producă, ci acceptă producerea ei ca preț al producerii primului rezultat.

Pentru stabilirea intenției indirecte, trebuie să fie făcute trei constatări, și anume: că faptuitorul a prevăzut ca rezultat posibil al faptei sale și un alt rezultat decât cel urmărit de el; că totuși a săvârșit acea faptă acceptând producerea eventuală a rezultatului neurmărit și că acel rezultat prevăzut ca posibil s-a produs efectiv.

În practica judiciară s-a decis că există infracțiunea de omor cu intenție indirectă dacă inculpatul care, după ce prin constrângere, a avut relații sexuale cu victima, în varsta de 50 de ani și în stare de ebrietate, a lăsat-o inconștientă în zăpadă, dezbrăcată și expusă înghețului, împrejurări din cauza cărora a decedat ; ori dacă inculpatul a aruncat, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de 8 etaje, în zona unei piețe intens circulate, două carămizi, producând moartea victimei care circulă pe stradă ; tot astfel, în cazul în care inculpatul a refuzat să oprească autovehiculul și a accelerat viteza, în ciuda protestelor victimei, determinând-o să sară din mers, cu consecințe mortale pentru victima, urmari pe care inculpatul le-a acceptat; constituie tentativă la infracțiunea de omor săvârșită cu intenție indirecta fapta inculpatului de a ingrădi un teren cu un cablu electric neizolat, pus sub tensiunea de 220 V, urmată de atingerea cablului de catre o persoană, cu consecința electrocutării acesteia și producerii unor grave leziuni, vindecate în urma unor intervenții medicale .

Deși legea penală nu prevede un tratament sancționator diferit a unei fapte, după cum aceasta a fost săvârșită cu intenție directă sau cu intenție indirectă, totuși este necesar ca în fiecare caz în parte să se stabilească în mod clar cu care dintre cele două modalități ale intenției s-a comis acea faptă, pentru că de aceasta trebuie să se tină seama in individualizarea pedepsei.

Din consultarea practicii judiciare publicate rezultă că în multe hotărâri instanțele judecătorești nu se preocupă de o corectă stabilire a modalității intenției, recurgând la o formulare imprecisă, de genul „procedând astfel, inculpatul a dorit sau cel puțin a acceptat producerea rezultatului" .

c) Alte modalități ale intenției. În afara modalitătilor normative ale intenției (directă și indirectă), în doctrina penală se evidențiază și alte modalități ale intenției, pe care le-am putea denumi modalități faptice sub care se pot înfățișa cele normative, a caror existență ar putea influența gradul de vinovăție și periculozitate a infractorului. Dintre acestea, amintim: intenția simplă, când făptuitorul prevede rezultatul și urmărește producerea lui prin săvârșirea faptei (intenția directă obișnuită) și intenția calificată, când făptuitorul urmărește producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma de incriminare (de exemplu, omorul săvârșit pentru a comite sau a ascunde săvârșirea unei alte infracțiuni); intenția inițială, când subiectul prevede rezultatul de la început și intenția supravenită, când autorul, în timpul desfășurării acțiunii, își modifică poziția subiectivă; dacă el continuă acțiunea, va răspunde pentru infracțiunea corespunzătoare acestei noi poziții; dacă modificarea poziției subiective survine după ce s-a executat acțiunea, noua modificare nu va avea nicio relevanța (de exemplu, făptuitorul a luat hotărârea de a săvârși un furt, în timpul executării faptei este surprins de o persoană și, pentru a păstra bunul, hotărăște să folosească violența; în acest caz el va răspunde pentru tâlhărie, și nu pentru furt; dacă făptuitorul a luat hotărârea de a comite furtul, execută pâna la capăt infracțiunea, însa ulterior îi vine în minte că putea să ucidă persoana care l-a vazut pe geamul locuinței, când sustrăgea bunul, această noua poziție subiectivă nu mai are nicio importanța, deoarece nu s-a materializat în acte de executare corespunzătoare]; intenția unică, aceasta există atunci când se urmărește săvârșirea unei singure fapte și intenția complexă, când subiectul a hotărât comiterea mai multor fapte sau producerea mai multor rezultate; intenția spontană există când executarea faptei are loc îndată ce s-a luat rezoluția infracțională și intenția premeditată, când survine un interval de timp de la luarea deciziei infracționale și până la punerea în executare, interval în care făptuitorul a meditat îndelung asupra modului și mijloacelor de comitere a faptei și, totodată, a efectuat unele acte de pregătire; intenția determinată, când făptuitorul are în reprezentarea sa un rezultat precis al faptei și intenția nedeterminată, când făptuitorul prevede posibilitatea mai multor rezultate, caz în care răspunderea acestuia se va stabili în funcție de rezultatul care s-a produs efectiv.

Ca formă a vinovăției intenția indirectă se întâlnește la săvârșirea unei
fapte ce poate produce cel puțin două rezultate. Față de un rezultat, poziția psihică a făptuitorului este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenția directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit; iar față de al doilea rezultat poziția psihică a făptuitorului este de acceptare a posibilității producerii lui (intenție indirectă). Datorită acestui aspect, că rezultatul, al doilea se poate produce, intenția indirectă, se mai numește și intenție eventuală. Față de acest
rezultat eventual făptuitorul are o atitudine indiferentă – de acceptare a producerii lui, dacă însă, rezultatul prevăzut de făptuitor apare ca inevitabil, intenția cu care se săvârșește o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârșirea faptei. Un exemplu în acest sens: Infractorul
dorind să ucidă pe rivalul său, care se afla într-un lift împreună cu alte persoane, provoacă căderea liftului, prin tăierea cablului de susținere.

Față de rivalul său acționează evident cu intenția directă, dar nu se poate susține că față de celelalte persoane care se aflau în lift are altă modalitate de vinovăție, fiindcă producerea morții și a celorlalte persoane este inevitabilă, din moment ce
toate victimele sunt supuse aceleiași acțiuni criminale. Uciderea și a celorlalte
persoane nu este eventuală – ci tot atât de sigură – așadar intenția este directă
față de toate victimele.

În literatura juridică de specialitate, pe lângă modalitățile normative ale
intenției (directă și indirectă) se mai face deosebire între: intenția simplă și intenția calificată; intenția spontană (repentină) și intenția premeditată; intenția
unică și intenția complexă; intenția inițială și intenția supravenită. Aceste modalități ale intenției sunt avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei fiindcă evidențiază grade deosebite de vinovăție cu răsfrângere asupra periculozității infractorului.

2.4. Culpa. Potrivit art. 16 alin. (4) C. pen., o faptă este săvârșită din culpa când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fară temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-1 prevadă. În temeiul acestor dispoziții, culpă se prezintă sub două modalități consacrate legal: culpa cu prevedere sau ușurința și culpa fară prevedere sau neglijenta.

a) Culpa cu prevedere sau ușurința există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (a urmării imediate), pe care însa nu îl acceptă, socotind fară temei că acest rezultat aflat în reprezentarea sa nu se va produce [art. 16 alin. (4) lit. a)]. De exemplu, conducătorul unui autovehicul, cunoscând că are sistemul de frânare defect, prevede că în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea, bazându-se pe experiența și calitătile sale, pe faptul că va circula cu viteză redusă, pe o distanță relativ mică etc., va evita producerea unui accident. În realitate, accidentul, care se soldează cu moartea unui pieton, se produce, evaluările sale dovedindu-se ușuratice. În acest caz, conducătorul autovehiculului va răspunde pentru ucidere din culpă a pietonului accidentat.

Pentru existența culpei cu prevedere sau ușurința, trebuie să fie întrunite două condiții:

– făptuitorul să fi prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activitații desfașurate, rezultat pe care să nu îl fi acceptat;

– făptuitorul să fi socotit fără temei ca rezultatul nu se va produce.

După cum se observă, culpa cu prevedere, sub aspectul factorului intelectiv, se aseamănă cu intenția indirectă, în sensul că făptuitorul prevede rezultatul posibil al faptei sale, cu deosebirea că în cazul intenției indirecte el acceptă rezultatul eventual, pe când în cazul ușurinței nu îl acceptă, socotind fără temei că îl va putea evita, însă în final se dovedește că aprecierea sa a fost ușuratică, deoarece rezultatul nu a putut fi evitat.

Specific culpei cu previziune este faptul că autorul se bazează pe anumite împrejurări obiective, reale, apreciate de acesta ca fiind suficiente pentru ca rezultatul să nu se producă, chiar dacă la o analiză obiectivă ele se dovedesc insuficiente. Dacă făptuitorul s-ar bizui pe întamplare sau pe noroc, ar atrage răspunderea sa pentru o faptă comisă cu intenție indirectă. Referindu-ne la exemplul de mai sus, dacă conducătorul unui autovehicul ar circula pe un drum public aglomerat, cu viteză excesivă și ar ucide o persoană, bazându-se pe noroc sau întâmplare fericită pentru a evita accidentul, el va răspunde pentru omor cu intenție indirectă.Ca formă a vinovăției culpa este definită prin dispozițiile art. 19 pct. 2 Cp. și constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-1 acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce,
ori nu prevede rezultatul faptei sale deși putea și trebuia să-l prevadă.

Culpa este cunoscută în doctrină și în legislație sub două modalități: culpa
cu prevedere și culpa simplă.

a) Culpa cu prevedere. Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-1 urmărește, nu-l acceptă și consideră
fără temei că acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumită în
doctrina penală, culpă cu previziune, sau ușurință ori temeritate.

Fapte săvârșite din culpă cu previziune întâlnim foarte des, în practica judiciară, în domeniul circulației pe drumurile publice. Exemplu clasic care se dă
pentru ilustrarea culpei cu previziune este fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea
unui accident (vătămarea ori uciderea unei persoane, avarierea autovehiculului
etc.) rezultat pe care nu-1 acceptă și consideră neîntemeiat că acesta nu se poate
produce, dar rezultatul se produce totuși. în astfel de situații conducătorul auto
a săvârșit fapta din culpă cu prevedere.

Prevederea rezultatului socialmente periculos, în cazul culpei cu prevedere apropie această formă de vinovăție de intenție (atât directă cât și indirectă).
Poziția psihică față de rezultat, diferențiază culpa cu prevedere de intenție, fiindcă dacă la intenția directă este urmărit rezultatul, la intenția indirectă era acceptat, în cazul ușurinței rezultatul nu este acceptat; infractorul a sperat în mod
ușuratic că aceasta nu se va produce.

Întrucât deosebirea între intenția indirectă și culpa cu prevedere se prezintă numai sub raportul poziției psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care ne pot conduce la stabilirea formei de vinovăție. în doctrina penală, pe bună dreptate s-a arătat
că în cazul intenției indirecte infractorul față de rezultatul pe care-l prevede, are
o atitudine indiferentă de acceptare a acestuia, întrucât acesta nu face nimic
pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămâne pasiv, iar în cazul culpei cu
previziune, rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea rezultând din
atitudinea făptuitorului care speră să-1 preîntâmpine bazându-se pe elementele
obiective ce țin de împrejurările în care are loc activitatea, proprietățile instrumeritului cu care se acționează (în exemplul citat: vizibilitate bună, aderență bună la carosabil, frâne bune ș.a.) ca și pe elemente subiective (în același exemplu: calități de bun conducător auto, experiență îndelungată în conducere ș.a.). Toate acestea se dovedesc insuficiente, apreciate greșit, fiindcă rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune fiindcă făptuitorul a apreciat greșit, superficial, posibilitățile de preîntâmpinare a rezultatului.

b) Culpa simpla sau culpa fără prevedere, ori neglijența sau greșeala
cum mai este denumită în doctrina penală, se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-1 prevadă.

Culpa simplă este singura formă a vinovăției în care făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului
s-a prevăzut obligația de a prevedea acest rezultat și posibilitatea prevederii
acestuia.

Aprecierea vinovăției sub forma culpei urmează a se stabili după observarea criteriilor prevăzute de lege, anume: dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul și dacă putea să-l prevadă.

Obligația de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori, din
actele normative care reglementează exercitarea anumitor activități (conducător
auto, electrician, medic, farmacist ș.a.).

Criteriu obiectiv care se propune în doctrina penală, în stabilirea obligației
de prevedere este cel al împrejurărilor în care se săvârșește fapta, pentru a observa dacă orice om normal și atent din categoria făptuitorului (pregătire, experiență de viață) avea în momentul săvârșirii faptei posibilitatea să prevadă
rezultatul. Dacă se stabilește că rezultatul nu era previzibil, așadar făptuitorul
nu trebuia să-l prevadă, fapta nu mai este considerată săvârșită cu vinovăție (din
culpă simplă) ci în caz fortuit. Dacă însă, se stabilește că rezultatul era previzibil, așadar făptuitorul trebuia să-l prevadă, se cercetează în continuare dacă
acesta putea să-l prevadă.

Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în funcție
de personalitatea acestuia, experiența de viață, pregătirea profesională, dezvoltare intelectuală ș.a. Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv se stabilește că făptuitorul putea prevedea rezultatul, atunci vinovăția sub forma culpei simple există. Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv de
mai sus – este negativ, în sensul că făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul –
vinovăția sub forma culpei nu poate fi reținută – „datorită imposibilității
subiective a făptuitorului de a-l prevedea”.

Culpa este cunoscută și sub alte modalități, decât cele prevăzute în art. 19
pct. 2 Cp., care au importanță în individualizarea răspunderii penale. Aceste
modalități ale culpei sunt mai degrabă, denumiri ale culpei cuprinse în conținutul unor infracțiuni, ca de ex.: „nebăgare de seamă”; „nedibăcie”; „nesocotință”; „nepricepere”. În practica judiciară s-a decis că există culpă cu prevedere când inculpatul, în timp ce conducea un autoturism, a observat pe trotuar un grup de copii, din care, la un moment dat, s-a desprins un copil în vârstă de 3 ani, care a încercat să traverseze strada și, pentru a evita lovirea acestuia, a redus viteza, dar și-a continuat deplasarea virând spre stânga, pe contrasens, cu intenția de a ocoli copilul angajat în traversare, însă acesta s-a întors brusc spre trotuar, fiind lovit cu partea din dreapta a mașinii și, ca urmare a impactului, a încetat din viața; tot astfel, în cazul inculpatului care conducea un utilaj auto care avea defecțiuni majore la motor, direcție și sistemul de frânare, sesizând prezența pe carosabil a unei femei și ca urmare a defecțiunilor sistemului de frânare, nu a putut evita acroșarea acesteia, care, în urma leziunilor suferite a încetat din viață; ori când inculpatul, aflându-se la volanul unui autoturism, a efectuat o manevră de depașire în mod imprudent și cu încălcarea regulilor de circulație rutieră, din care cauză a pătruns pe contrasens și a intrat în coliziune cu alt autoturism, rezultatul fiind vătămarea corporală a unei persoane aflate în acest din urmă autoturism; sau când inculpatul, conducător auto, nerespectând viteza în momentul intrării într-o intersecție, deși există un semnalizator care indică „cedează trecerea", a accidentat victima care conducea regulamentar autovehiculul său.

Datorită identității factorului intelectiv al intenției indirecte și al culpei cu prevedere, uneori, în practica judiciară, deși se reține aceeași stare de fapt, instanțele pronunța hotărâri cu soluții diferite. Astfel, s-a reținut în fapt că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, s-a urcat pe terasa blocului de 8 etaje în care locuia, situat în apropierea unei piețe agro-alimentare, cu scopul de a fixa suportul antenei TV; în timpul operațiunii, a aruncat peste marginea terasei două cărămizi și un suport metalic de antenă; una dintre cărămizi a lovit în cap un trecător, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral în urma căruia a decedat. Prima instanță și cea de apel au calificat fapta ca fiind ucidere din culpă cu prevedere. Instanța Supremă a considerat că în această cauză inculpatul, aruncând cărămizile în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de 8 etaje, într-o zonă circulată cum este piața agro-alimentară, se impune concluzia că inculpatul, pe plan subiectiv, a avut o atitudine de indiferență față de eventualitatea producerii morții unei persoane. Acest comportament, apreciază instanța supremă, caracterizează, în raport cu rezultatul eventual, intenția indirectă de omor, și nu culpa cu prevedere.

Într-o altă speță, prima instanță a hotarât că există infracțiunea de omor în cazul căderii victimei de la etajul 2, în timp ce încerca, ieșind pe fereastră, să se refugieze într-un apartament vecin, din cauza violenței inculpatei, care a patruns în locuință prin spargerea ușii și amenintând-o cu moartea.

Împotriva acestei hotărâri, inculpata a declarat apel, solicitand schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor în cea de ucidere din culpă. Apelul a fost admis, instanța procedând la schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de omor în aceea de ucidere din culpă.

Această decizie a instanței de apel a fost atacată cu recurs de către procuror, cu motivarea că încadrarea juridică dată de prima instanța este cea corecta.

Instanța de recurs reține că din probele administrate în cauză rezultă că, fată de modul cum a acționat, inculpata a prevăzut că acțiunile sale ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care 1-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârșit fapta cu intenția indirectă de a ucide. În consecință, a procedat la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de ucidere din culpa în infracțiunea de omor.

Pentru a se evita soluții neunitare in materia culpei cu prevedere, credem că esențial este de a stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi, dacă autorul faptei a avut în reprezentarea sa existența unor imprejurări obiective, reale pe care și-a format convingerea că rezultatul nu se va produce, însa în acel caz se evaluează în mod eronat; în ipoteza în care aceste împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o simpla speranță, va exista intenție indirectă.

b) Culpa fară prevedere sau neglijența există când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă [art. 16 alin. (4) lit. b)].

Ceea ce deosebește culpa fără prevedere de celelalte modalitați ale vinovăției (intenția, intenția indirectă, culpa cu prevedere] este faptul că subiectul nu are reprezentarea rezultatului, deși trebuia și putea să îl aibă.

Pentru existența culpei fără prevedere sau neglijența, trebuie întrunite cumulativ doua condiții.

Prima condiție este ca faptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul faptei. Aceasta înseamna că făptuitorul, deși a executat acțiunea sau inacțiunea datorită căreia s-a produs rezultatul descris în norma de incriminare, totuși el nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat, nu a realizat că acel rezultat s-ar putea produce.

A doua conditie constă în obligația (trebuia) și posibilitatea (putea) de a prevedea rezultatul.

Obligația de a se prevedea rezultatul poate fi o regulă de conduită descrisă sau cuprinsă într-un act normativ care reglementează exercitarea unor funcții, profesii, meserii sau alte ocupații.

Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activității în cadrul căreia s-a săvârșit fapta din culpa și în raport cu persoana celui care a comis-o.

Pentru stabilirea vinovației în modalitatea culpei fără prevedere, se folosesc două criterii: criteriul obiectiv, prin care se urmărește să se constate dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul și criteriul subiectiv, utilizat pentru a verifica dacă făptuitorul a avut, în momentul comiterii faptei, posibilitatea să prevadă acel rezultat.

Criteriul obiectiv presupune verificarea tuturor împrejurărilor și a condițiilor în care s-a comis fapta și dacă rezultatul trebuia prevăzut, în sensul că orice om normal și cu pricepere obișnuită ar fi fost în stare să prevadă acel rezultat.

Criteriul subiectiv constă în verificarea posibilității reale, efective a făptuitorului de a prevedea rezultatul în momentul săvârșirii faptei, în raport cu aptitudinile sale personale. Se au în vedere, în acest sens, particularitățile psihofizice, intelectuale, experiența și pregatirea făptuitorului, toate raportate la momentul și condițiile concrete de comitere a faptei.

Dacă se ajunge la concluzia că făptuitorul trebuia și putea să prevadă rezultatul acțiunii (inacțiunii) sale, există vinovăție sub forma culpei simple, în sens contrar nu există vinovăție, ci caz fortuit.

1 Nu se poate reține infracțiunea de ucidere din culpă în sarcina unui conducator auto, chiar aflat în stare de ebrietate, în cazul în care, în timp ce conducea autoturismul pe lângă un refugiu pentru pietoni, victima, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice și fiind îmbrâncită de o altă persoană de pe acel refugiu pe partea carosabilă a străzii, a apărut pe neașteptate la o distanță mai mică de 2 m în fața autovehiculului, care a lovit-o provocându-i moartea; în aceasta situație sunt aplicabile prevederile cazului fortuit, deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile și în nicio situație nu ar fi putut să fie evitată, indiferent de viteza de circulație și de starea conducătorului auto.

În practica judiciară s-a decis că săvârșește o faptă din culpă fără prevedere cel care a accidentat mortal o persoană care dormea pe partea carosabilă, fiind în stare de ebrietate, deși cu mai multa atenție ar fi putut evita accidentul; sau dacă a condus cu viteză excesivă (86 km/h) pe o vreme umedă și cu vizibilitate redusă, provocând deraparea autovehiculului și ciocnirea pe contrasens cu un altul care circula regulamentar, în urma accidentului fiind grav vătămate mai multe persoane; sau dacă circulând pe un drum înzăpezit și cu frâna defectă, a accidentat mortal victima care circula în sens contrar; ori când inculpatul, conducând pe drumul public un autocamion și observând unele defectiuni la motorul acestuia, a oprit într-o parcare de pe marginea șoselei, după care, deși nu avea vizibilitate, a efectuat o manevră de mers înapoi pe o distanța de 5 m, surprinzând o persoană peste corpul căreia a trecut cu roțile, cauzându-i moartea; ori dacă în timpul nopții, la întalnirea cu un autovehicul circulând din sens opus, este orbit de lumina farurilor acestuia, conducătorul de autovehicul trebuia să reducă viteza în așa măsură încât să evite producerea oricărui accident prin coliziune cu un vehicul sau o persoană aflată pe carosabil; dacă în aceste condiții se produce un accident, nu se poate reține cazul fortuit, ci, eventual, culpa comună sau culpa concurentă a altei persoane, dacă aceasta se inscrie in legătura de cauzalitate.

c] Alte modalitați ale culpei. În afara modalităților normative ale culpei, prevăzute explicit în art. 16 alin. (4) C. pen., doctrina penală mai face și alte distincții, în funcție de felul în care acestea pot fi deduse din fapta concret săvârșită, a căror existență poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.

Astfel, se face deosebire între culpa imediată (când comportarea culpabilă a autorului a produs imediat rezultatul) și culpa mediată (când rezultatul culpabil se produce prin intermediul comportării din culpa a mai multor persoane); culpa constând din imprudența (nesocotintă, adică prin modul superficial în care s-a acționat) din nepricepere, din nedibacie, din nerespectarea dispozițiilor legale, din nebăgare de seamă (lipsa de atenție), din indiferență (nepăsare), din temeritate etc.

Sub aspectul intensității, culpa poate să se înfațișeze ca o culpă gravă (culpa lata), când orice persoană cu un minimum de diligența ar fi prevăzut rezultatul; ca o culpă ușoară (culpa levis), când rezultatul putea fi prevăzut numai dacă depunea un efort mai mare; ca o culpă foarte ușoara (culpa levissima), când rezultatul nu putea fi prevăzut decât dacă se depunea un efort deosebit, se manifestă un simț de prevedere ieșit din comun.

În concepția legii penale române, culpa are relevanță penală oricât ar fi de redusă (nu se admite o dualitate a culpelor, în sensul că în cazul culpei levissima să existe numai o răspundere civilă).

2.5. Intenția depășită (praeterintenția) este o formă mixtă de vinovăție, ce cuprinde intenția și culpa reunite. Intenția depășită este forma de vinovăție ce se realizează prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu 1-a prevăzut,deși trebuia și putea să-1 prevadă.

Caracteristică pentru infracțiunile săvârșite cu
intenție depășită este, împrejurarea că făptuitorul săvârșește o faptă urmărind un
anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav și realizând
conținutul unei alte infracțiuni (ex. lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
– art. 183 Cp.), ori o variantă agravată a infracțiunii inițiale (ex.: tâlhăria care a
avut ca urmare moartea victimei – art. 211 al. 3 Cp). Este cea de a treia forma de vinovatie prevazuta de noul Cod penal in art. 16 alin. (5) si exista cand fapta, constand intr-o actiune sau inactiune intentionata, produce un rezultat mai grav, care se datoreaza culpei faptuitorului.

Dacă potrivit reglementărilor Codului penal anterior, intenția depașită este privită ca o formă mixta de vinovăție, rezultată din combinarea intenției și culpei, în noul Cod penal intenția depășită este tratată ca o formă de vinovăție autonomă, alături de cele două forme tipice de vinovăție (intenția și culpa), aceasta pentru a răspunde exigențelor principiului legalității incriminării, întrucât „prin prevederea faptei în legea penală" se întelege atât descrierea în norma de incriminare a elementelor obiective, cât și a formei de vinovăție.

Ținând seama de dispozițiile art. 16 alin. (5) C. pen., intenția depașită poate fi definită ca fiind o formă autonomă de vinovăție, care apare ca element subiectiv în conținutul normei de incriminare și există atunci când făptuitorul prevede și urmărește ori acceptă producerea unui rezultat, dar în realitate, datorită împrejurărilor în care se execută activitatea infracțională (acțiune sau inacțiune), rezultatul produs este mult mai grav decât cel prevăzut, urmărit ori acceptat, dar pe care făptuitorul 1-a prevăzut, nu 1-a acceptat, sperând fară temei că nu se va produce ori nu 1-a prevăzut, deși trebuia și putea sa îl prevadă.

Din definiția intenției depașite rezultă că, pentru a reține această formă de vinovăție în săvârșirea unei fapte concrete, trebuie verificat, mai întai, dacă la baza rezultatului mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a existat o acțiune (inacțiune) intenționată (neavând relevant dacă intenția este directă sau indirectă) prevăzută de legea penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este consecința acțiunii sau inacțiunii dorite de făptuitor.

Prin urmare, pentru a fi în prezența intenției depațite este suficient ca acțiunea (inacțiunea) de bază sa fie prevazută de legea penală, neavând importanță gravitatea concreta a acesteia. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute în art. 195 C. pen., acțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 193, la care textul de incriminare a faptei de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte face trimitere, poate consta în lovirea victimei cu palma, cu un obiect contondent, trântirea la pământ, târârea, îmbrâncirea etc., acțiuni intenționate care, în condițiile în care au fost săvârșite, au avut ca urmare moartea victimei, rezultat pe care făptuitorul nu 1-a prevăzut, deși putea și trebuia să-1 prevadă.

Dacă rezultatul mai grav, moartea victimei, nu poate fi prevăzut de autorul faptei intenționate, acestuia nu i se poate reține decât fapta de bază (lovirea sau alte violențe), comisă cu intenție.

De asemenea, este necesar să se verifice existența unei legături între fapta intenționată și rezultatul mai grav produs, care se datorează culpei făptuitorului, în sensul că acesta trebuie să fie consecința acțiunii care face parte din conținutul manifestării intenționate, altfel zis, că rezultatul mai grav apare ca o consecință strans legată de fapta incriminată.

Instanțele de judecată sunt consecvente în a constata această legatură. În acest sens, în practica judiciară s-a reținut că există o legatură stransă între moartea victimei și acțiunea de lovire sau alte violențe ori de vătămare corporală, în cazul în care inculpatul a îmbrâncit victima cu putere, lovind-o cu capul de un corp dur; în acest caz, inculpatul putea și trebuia să prevadă rezultatul mai grav (moartea victimei) al acțiunii sale; ori dacă inculpatul, îmbrâncind victima aflată pe trotuar cu spatele la partea carosabila a drumului, aceasta dezechilibrându-se și căzând sub roțile unui vehicul, fiind lovită mortal de mașină; sau dacă inculpatul, intervenind într-o discuție dintre mai multe persoane, a aplicat o puternică lovitură de pumn în fața victimei, care se afla într-o stare avansată de ebrietate, ca urmare s-a produs căderea și lovirea victimei de un plan dur, iar în final moartea etc.

Legea penală româna nu admite răspunderea obiectivă pentru rezultatul mai grav produs, întrucât în definirea legală a intenției depașite se face referire la culpa faptuitorului pentru acest rezultat.

Avându-se în vedere această realitate, în literatura de specialitate, în mod justificat, s-a criticat incriminarea cuprinsă în art. 197 alin. (3) C. pen. anterior, potrivit căruia dacă fapta de viol a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Se susține că numai în cazul violului care a avut ca urmare moartea victimei suntem intr-o ipoteza clasica de fapta savarsita cu intentie depasita – autorul aplica lovituri victimei cu intentia de a o determina la raport sexual si se produce un rezultat mai grav (moartea), pe care autorul nu 1-a prevazut, desi putea si trebuia sa-1 prevada – nu la fel stau lucrurile in cazul violului urmat de sinuciderea victimei, cand acesta s-a produs independent de actele de constrangere. In aceasta din urma situatie, nu exista legatura de cauzalitate ceruta de lege intre actiunea de constrângere și sinuciderea victimei, astfel că gestul acesteia nu poate fi imputat autorului faptei de viol, săvârșită în condițiile variantei tip.

Aceasta este motivația pentru care în noul Cod penal, în art. 218 alin. (4) nu s-a mai menținut și ipoteza în care violul are ca urmare sinuciderea victimei. În acest text se prevede „dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este inchisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi".

Noul Cod penal stabilește reguli de identificare în norma de incriminare a formei de vinovăție numai cu privire la intenție și culpă [art. 16 alin. (6)]. Pentru a evidenția cerința intenției depășite ca formă de vinovăție și a legăturii de cauzalitate între acțiunea (inacțiunea) intenționată și rezultatul mai grav produs din culpa făptuitorului, în norma de incriminare acest rezultat mai grav este precedat de expresia „dacă a avut ca urmare (…)" (de exemplu, în art. 195 se prevede că „dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 și 194 a avut ca urmare moartea victimei) ori „dacă faptele prevăzute în art. (…) au produs consecințe deosebit de grave (…)".

În doctrina penală se cunosc doua feluri de infracțiuni preterintenționate, și anume: infracțiuni praeterintenționate propriu-zise și infracțiuni cu urmări praeterintenționate.

Infracțiunea este praeterintenționata propriu-zisă când are un singur obiect juridic, producându-se un singur rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de faptuitor (de exemplu, vătămarea corporală – art. 194; lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195).

Infracțiunea este cu urmări praeterintenționate când reprezintâ o variantă calificată a unei anumite infracțiuni, constând într-o urmare mai gravă decât cea prevăzută, urmarită sau acceptată de făptuitor, ca, de exemplu, violul care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 218 alin. (3) lit. e)] ori moartea victimei [art. 218 alin. (4)]; agresiunea sexuală care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 219 alin. (2) lit. e)] sau moartea victimei [art. 219 alin. (3)]; tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 234 alin. (3)]; tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei (art. 236) etc.

În practica judiciară s-a decis că există infracțiune praeterintenționată de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte dacă inculpatul a lovit victima, pe care intenționa numai să o rănească, într-o zona a corpului care i-a cauzat o sângerare gravă și decesul, rezultat mai grav pe care inculpatul trebuia și putea să-1 prevadă; tot astfel, comite infracțiune praeterintenționată acela care, deși aplică victimei lovituri ușoare, aceasta moare, fiind suferindă de inima, situație cunoscută de inculpat, care, în aceste condiții, trebuia și putea să prevadă, in condițiile concrete în care a acționat, că ar putea produce un rezultat mai grav, și anume moartea victimei; de asemenea, s-a decis că inculpatul care a aplicat lovituri repetate victimei silind-o să fugă și să spargă un geam, lovindu-se în mod grav, vătămare care i-a produs moartea, răspunde pentru rezultatul mai grav pe care nu 1-a prevăzut, dar trebuia și putea să îl prevadă. Există viol care a avut ca urmare moartea victimei, dacă aceasta, opunându-se inculpatului, s-a lovit cu capul de o piatră, iar după viol a încetat din viața, întrucât violența a fost exercitată cu intenție de inculpat însă rezultatul mortal ii este imputabil cu titlul de culpă, deoarece moartea s-a produs ca urmare a violenței exercitate de inculpat pentru a o determina pe victimă la raport sexual.

Nu constituie infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte, ci infracțiunea de omor, în cazul în care inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu un băț victimei, urmată de aruncarea ei în pat, cu care ocazie a fost lovită la cap de marginea de lemn a acestuia, producându-i-se leziuni grave, din cauza cărora a decedat după puțin timp, întrucât relevă că inculpatul a avut reprezentarea că acțiunea sa violentă, îndreptată împotriva unui copil în vârsta de 3 ani, putea să-i cauzeze moartea și chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, totuși putea să prevadă eventualitatea ca el să survină ca o consecință a faptei sale. Dispoziții asemănătoare celor cuprinse în art 16 C. pen. există și în legislative penale străine.

Astfel, Codul penal francez, în art 121-3, prevede că nu există crimă sau delict fară intenția de a-1 săvârși. Există delict, când legea prevede, în caz de punere în pericol, în mod deliberat, a unei alte persoane, de imprudența, neglijența sau nerespectare a unei obligații de prudență sau de securitate prevăzută de lege sau de regulament, când se stabilește că autorul faptelor nu a facut demersurile normale ținând cont, la nevoie, de natura misiunilor sau funcțiilor sale, de competențele sale, precum și de puterea și mijloacele de care dispunea.

Codul penal german, în §15 prevede că este infracțiune fapta săvârșită cu intenție, dacă legea nu sancționează în mod expres și săvârșirea ei din culpă.

Codul penal italian prevede, în art. 42, că nimeni nu poate fi pedepsit pentru o acțiune sau o inacțiune prevăzută de lege ca infracțiune, dacă nu a comis-o cu știință sau voința. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de lege ca delict, dacă nu a comis-o cu intenție, în afară de cazul delictului praeterintenționat sau culpos, prevăzut în mod expres de lege.

Legea determină cazurile în care rezultatul este pus în alt mod în sarcina unei persoane, ca o consecința a acțiunii sau inacțiunii sale.

Același Cod, în art. 43, prevede că delictul este intenționat cănd rezultatul periculos sau dăunator, care a determinat urmarea acțiunii sau omisiunii de care legea face să depinda existența ilicitului, este prevăzut și voit de subiect, ca o consecință a propriei acțiuni sau omisiuni; delictul este praeterintenționat când, dintr-o acțiune sau omisiune, derivă un rezultat mai grav decât cel voit de subiect; delictul este culpos când rezultatul, chiar dacă este prevăzut, nu este voit de subiect și s-a produs din cauza neglijenței, imprudenței, nepriceperii, neîndemânării ori prin neobservarea legii, a regulamentului, a ordinelor sau regulilor de disciplină.

Codul penal spaniol, în art. 12, prevede că acțiunile sau omisiunile imprudente se pedepsesc numai când legea dispune aceasta în mod expres.

0 privire de ansamblu asupra codurilor penale străine, la care ne-am referit mai sus, conduce la concluzia că legea penală franceză, spaniolă și germane nu explică ce se înțelege prin intenție sau culpă, ci numai stabilește regula după care orice infracțiune (comisivă sau omisivă) se comite cu intenție, iar din culpă numai când legea prevede explicit aceasta.

Codul penal italian, spre deosebire de celelalte Coduri penale străine analizate, definește, ca și Codul penal roman, ce înseamna intenție, culpă și intenție depășită. Între modul cum definește Codul penal italian acest concept și Codul penal român, există însă deosebiri substanțiate. Codul penal italian pretinde, în cazul intenției, ca subiectul să prevadă și să voiască rezultatul, ca o consecință a propriei acțiuni sau inacțiuni, în timp ce Codul penal român cere să existe prevederea rezultatului și urmărirea lui, ceea ce introduce o nuanță suplimentară, deoarece voința rezultatului, fiind legată de urmarirea lui implică prezența unui scop al acțiunii. Pe de altă parte, definiția italiană a intenției nu are în vedere și intenția eventuală, deși doctrina penală italiană o admite.

Codul penal italian definește culpa cu previziune, iar culpa simplă nu este definită, ci numai exemplificată (neglijența, imprudența, nepriceperea, neobservarea legii, a regulamentelor, ordinelor și regulilor de disciplină]. Codul penal român conține o definiție completă a tuturor modalităților culpei.

Menționăm că în cazul praeterintenției făptuitorul acționează cu intenție
directă pentru producerea (obținerea) unui anumit rezultat, iar rezultatul mai
grav se produce din culpă. Existența acestei forme de vinovăție – culpa – în
producerea rezultatului mai grav distinge praeterintenția (intenția depășită) de
intenția indirectă sau eventuală pentru că în cazul în care făptuitorul a prevăzut
rezultatul mai grav ca posibil și totuși a acționat, infracțiunea mai gravă, realizată nu poate fi săvârșită decât cu intenție indirectă.

Capitolul 3. Fapta săvârșită să nu fie justificată

A treia trăsătură esențială a infracțiunii, în concepția noului Cod penal, este caracterul nejustificat al faptei săvârșite. 0 asemenea trăsătură esențială a infracțiunii nu a fost prevăzută în Codul penal anterior, întrucât acesta nu reglementa cauzele justificative și nu făcea nicio deosebire între aceste cauze și acelea care înlătură caracterul penal al faptei.

Prin includerea caracterului nejustificat al faptei săvârșite în categoria trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, legiuitorul a dat expresie solicitării doctrinei penale și a ținut seama de realitatea obiectivă care confirmă că pot exista fapte concrete ale caror elemente obiective și subiective, deși corespund modelului legal, în anumite condiții, aceste fapte sa nu constituie infracțiuni, dacă prin voința legii sunt declarate ca permise de ordinea juridică.

De exemplu, este justificată și, în consecință, nu constituie infracțiune fapta de vătămare corporală săvărșită împotriva agresorului, în legitimă apărare pentru a-1 neutraliza, iar apărarea este proportională cu atacul; tot astfel, nu constituie infracțiune, fiind considerată ca justificată, fapta de recoltare de sânge de la o altă persoană cu consimțământul acesteia [potrivit art. 39 lit. c) din Legea nr. 282/2005 constituie infracțiune recoltarea de sânge de la o persoană, fară consimțămăntul acesteia].

Faptele prevăzute de legea penală sunt permise de ordinea juridică, deci justificativă, numai în măsura în care o valoare socială superioară se opune celei ocrotite de legea penală, aceasta din urmă va ceda, astfel că fapta, deși corespunde modelului legal, este tipică, aduce atingere unor valori sociale, devine, prin voința legii, o faptă permisă. Prin trimiterea la exemplele de mai sus, faptele săvârșite în legitimă apărare sau în stare de necesitate ori cu consimțământul victimei, au vătămat valori sociale (integritatea corporală sau sănătatea persoanei, viața intimă privată] în schimbul unor valori sociale superioare precum viața, integritatea corporala a persoanei, de o gravitate mai ridicată decât cea vătămată, sunt permise de lege.

Autorul subliniază ca promovarea concepției tripartite referitoare la trăsăturile generale ale infracțiunii ar permite o mai corectă reglementare și aplicare a cauzelor care exclud caracterul penal al faptei, putând exista cauze care înlatura tipicitatea, cauze care înlatura antijuridicitatea și cauze care înlătură vinovăția.

Norma permisivă (cauza justificativă) poate să aparțină oricarei ramuri a dreptului. În temeiul unității sistemului dreptului, ea va opera independent de domeniul dreptului unde este prevăzută, fiind de neconceput ca o acțiune considerată licită de către o normă juridică să fie apreciată ilicită de o alta. Acest caracter al normei permisive (de a fi independent de orice normă a dreptului] face ca și norma permisivă prevăzută de legea penală să nu aparțină propriu-zis domeniului penal; ea are efect aleatoriu în raport cu ansamblul normelor juridice, cu întreaga ordine juridică. Drept urmare, o acțiune justificată nu va putea fi suspusă niciunei consecințe, indiferent că ar fi civilă, disciplinară administrativă.

În doctrina penală s-a facut observația că, în textul art. 15 alin. (1) C. pen., ilustrarea caracterului nejustificat al faptei nu este corect exprimat, întrucât termenul „nejustificat" are mai multe înțelesuri decât cel din text. Într-adevăr, potrivit Dictionarului explicativ al limbii române, cuvântul „nejustificat" poate avea mai multe înțelesuri, însă este greu de crezut ca, prin interpretarea textului art. 15 alin. (1) C. pen., am putea da acestuia alt înțeles decât lipsa unei cauze justificative dintre cele reglementate imediat după definiția generală a infracțiunii.

Capitolul 4. Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o

Este a patra trăsătură esențială menționată în textul care definește conceptul

general de infracțiune.

A imputa unei persoane săvârșirea unei fapte înseamnă a stabili că fapta aparține fizic și psihic acelei persoane.

0 fapta aparține fizic și psihic unei persoane, când aceasta a comis-o prin folosirea energiei fizice proprii sau prin folosirea unei energii exterioare (exemplu, un om a fost ucis prin lovirea cu pumnul sau cu un foc de armă); a avut reprezentarea acțiunii sau inacțiunii sale și a putut fi stăpân pe ele (nu a acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minoritații); a acționat potrivit propriei sale voințe (nu a fost constrans fizic sau moral) și a avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (nu s-a aflat în eroare).

Imputabilitatea, aprecia profesorul Dongoroz, este situațiunea juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat (în chip nelegitim).

III.CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

A.   JURISPRUDENȚA

1.    Constituția României – reeditată 2003

2.   Codul Penal Român – actualizat 01 octombrie 2008 Ed.Universul Juridic,ediție îngrijită de conf.univ.dr.,judecător Dan Lupașcu;

3.     Buletinul jurisprudenței, culegere de decizii ale Curții Supreme de  Justiție pe anul 1993”, Ed. Continent XXI și Universul, București, 1994;

4.    Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii ale Curții Supreme de  Justiție pe anul 1994” , Ed. Proema, Baia Mare,1995;

5.     „Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2004 – Înalta Curte de Casație și Justiție”, Ed.All Beck, 2005;

6.    Cristian Jora, „Culegere de practica judiciara „ Lumina Lex, 2005;

7.    Curtea de Apel București, „Culegere de Practică Judiciară în materie penală 1999, Drept Penal, Drept Procesual Penal”, Ed. Rosetti, București 2001;

8.    Curtea de Apel Brașov – „Culegere de practică juridicară 1994-1998. Ed.All Beck, 1999;

9.   Dongoroz V. și colectivul – „Explicații teoretice ale codului penal român-partea generală”, vol. I și II, Ed. Academiei Române – Institutul de Cercetări Juridice, București 1970;

10.    „Drept penal Partea generală – culegere de spețe pentru uzul studenților”, Ed. All Beck, București 2003;

11.    Dumitrescu Corina, Practica judiciara adnotata, Uniunea Juriștilor, 2005.

B. DOCTRINA

1.    Antoniu G. „Vinovăția penală”, Ed. Academiei Române, București, 1995;

2.     Antoniu G. „Infracțiunile săvârșite cu intenție depășită și tratamentul lor penal” –R.D.P. nr.3/2003;

3.    Antoniu G. „Reflecții asupra conceptului de infracțiune” – S.C.J. nr.2/1980;

4.    Antoniu G.”Codul penal comentat și adnotat „ Partea generală”- Ed.Științifică, București, 1995;

5.   Avrigeanu T. „Contribuții moderne la teoria infracțiunii” – R.D.P. nr.2/2001;

6.     Basarab M. „Drept penal. Partea generală vol.I, – Ed.Fundația „Chemarea”Iași, 1992;

7.    Boroi Al. „Drept penal” – Partea generală – Ed.C.H. Beck, București, 2006;

8.    Boroi Al. și Nistoreanu Gh. “Drept Penal, Curs Selectiv pentru examenul de licență”, Editura All Beck,  2002, București;

9.    Butiuc C. „Infracțiunea complexă”, Ed. All Beck,1999;

10.    Bulai C. – „Manual de drept penal. Partea generală. Ed.ALL    București, 1997;

11.   Bettiol G. – Diritto penale, Parte generale, ottava edizione, Cedam,  Padova, 1973;

12.    Decoeg A. – Droit pénal général, Armand Collin, 1971;

13.    Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi A., Pascu I., V.Lazăr, Molnar I.

14.   Giurgiu N.,  „Drept penal. Partea Generală. Doctrină, legislație, jurisprudență” , Ed. Cantes Iași, 2000;

15.   Mitrache C. – Drept penal român. Partea generală. Ed.Universul Juridic; București, 2005;

16.   Mantovani F. – Diritto penale, Parte generale, seconda edizione, Cedam, Padova, 1988;

17.    Michinici M.I. – Unele observații privind praeterintenția. R.D.P.nr.1/1996

18.    Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiță Mateuț, Constantin Butiuc – Codul penal comentat, vol.I, Editura Hamangiu, 2007;

19 .  Alexandru Boroi – Drept penal român, partea generală, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, 2008;

20 .   Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român, partea generală, ediția a VI-a prevăzută și adăugită – Editura Universul Juridic, București, 2007;

21.  Costică Bulai, Bogdan N.Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic București, 2007;

22.    Costică Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache,Lavinia Lefterache – Culegere de probleme din practica judiciară, ediția a  V-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic București, 2008;

 23.