Trasaturile de Personalitate Si Sistemul Valoric al Kinetoterapeutului în Recuperarea Pacienților cu Accident Vascular Cerebral

=== 178bc88011963d71db75ca1b3a7144e4f9f9e843_32946_1 ===

CAPITOLUL 1

DEFINIREA SI CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CONCEPTE UTILIZATE IN LUCRARE.

1.1.Personalitatea în general

În accepțiunea cea mai largă,termenul de personalitate denumește ființa umană considerată în existența ei social și înzestrarea ei culturală.

Potrivit lui Paul Popescu Neveanu,personalitatea integrează în sine ( ca sistem) organismul individual,structurile psihice umane și totodată,relațiile sociale în care omul este prins ca și mijloacele cultural de care dispune.

Personalitatea este , la nivelul omului integral ,un sistem bio-psiho-socio-cultural ,ce se constituie fundamental în condițiile existenței și activității din primele etape ale dezvoltării individuale în societate.

Personalitatea este elemental stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiează de o altă persoană.

După aprecierea lui G.Allport,cea mai relevant definiție a termenului persona a fost formulată de Boethius (sec.VI):Persona este substantia individual rationalis nature (persoana este o substanță individual de natură rațională).

Fiecare individ are particularitățile sale intelectuale,affective și conative ( cu referire la voință,la temperament),al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Singularitatea sa,fracțiunea cea mai original a Eului său,constituie esența personalității sale.

După unii autori,aceasta ar fi determinată de constituția fizică,ereditară (E.Kretschmer ,W.H.Sheldon),după alții de influențele sociale. În realitate,ansamblul structural al dispozițiilor înnăscute (ereditate,constituție) și dobândite (mediu,educație și reacțiile la aceste influențe) este acela care determină adaptarea original a individului la anturajul său.

Această organizare se elaborează și se transform continuu sub influența maturizării biologice (vârstă,pubertate,menopauză) și a experiențelor personale ( condiții socioculturale și afective).

Definirea conceptelor psihologice prezintă un grad crescut de dificultate , deoarece ele depășesc aria unei singure științe având o valoare de generalizare deosebită în argumentarea materialist-dialectă despre omul bolnav .Ființa vie dispune de o anumită plasticitate ,datorită căreia îi este cu putință să rămână în acord cu mediul său și să mențină echilibrul său interior .Raporturile dintre psihologie și medicina generală sunt însoțite de rezolvarea problemei fundamentale:

●viața psihică depinde de somatic, (atitudine somatopsihică)

●somaticul depinde de viața psihică (atitudine psihosomatică.)

Ca știință a omului aflat în suferință ,psihologia a preconizat întotdeauna necesitatea abordării individuale și comprehensibile a ființei umane;privit inițial ca un deziderat ,acest mod de abordare prin continuă și constant aplicare ,a devenit un postulat care a călăuzit gândirea clinică și practica medicală de-a lungul întregii sale istorii .În ultimele decenii implicațiile psihologice asupra kinetoterapiei au devenit axiomatice , rolul psihologiei fiind recunoscut , nu numai în relația terapeutică și motivația de vindecare a bolnavului,ci și în faptul că medicii au devenit conștienți de existența unor factori emoționali asociați cu boala.Acest fapt este acceptat de toți cercetătorii în domeniu,deoarece independent de caracterul specialității sale,orice materie care abordează o boală,analizând particularitățile evoluției sale,studiază totodată și starea psihică a bolnavului:Conștiința ;Dispoziția ;Conduita;Atitudinea față de boală

1.2.Dimensiuni ale personalității

În epoca modernă psihologia clinică ,bazată pe tradițiile sale integrative și înalt umanitare ,pune în centrul preocupărilor sale omul aflat în suferință ,abordându-l într-o viziune dinamică și comprehensivă ,în istoria dezvoltării psihoindividuale și sociale ,din care se desprind semnificații esențiale ,care-i permit orientarea realistă asupra stării prezente și perspectivelor sale .

Prin natura sa ,psihicul este o formă specifică de reflectare,adică de recepționare și prelucrare de către organismul animal al stimulilor ( semnalelor) mecanici-fizici,chimici ,din mediul extern și intern .La om, psihicul atinge nivelul cel mai înalt de dezvoltare.

El se caracterizează,în primul rând,printr-o mare diversificare a componentelor și prin creșterea complexității conținutului reflectoriu .Funcțiile psihicului ca funcții informaționale,atribut al unei materii superior organizate ,realizează interdependența dialectică dintre substanță , energie și informație ,existentă la toate nivelele de organizare ale materiei . Suportul de substanță al funcțiilor psihice este reprezentat de substratul anatomic ,histologic și biochimic al sistemului nervos uman .

Organizarea acestui sistem atinge cel mai înalt grad de complexitate existent în scara biologică a evoluției materiei vii .Substratul anatomofiziologic al sistemului nervos creează condiția funcțională necesară dar nu și suficientă a formării psihicului.

Psihologia ca , practică socială își găsește justificarea în obiectivul său central,major de vindecare sau stăpânire a suferinței umane .Bineânțeles această comparație are un rol plastic sugestiv,în cazul de față nefiind vorba de energii în sine ,ci de un câmp informațional ,cu un alt aspect și structură calitativă. Analiza științifică a acestui fenomen ,cu pondere fundamentală în activitatea umană ,este posibilă într-o incidență interdisciplinară ,în care medicina și psihologia beneficiează de aportul metodologic al informației . ,,Există adaptare ,spune J.Piaget ,atunci când organismul se transformă în funcție de mediu ,-iar acesastă variație are ca efect un echilibru al schimburilor între mediu și el, favorabil conservării sale . Potrivit lui Piaget , viața psihică ,ascultă de aceleași legi structurante ca viața organică Principiul reflectării și modelării informaționale reclamă considerarea oricărui proces psihic ca ,,imagine,, sau ca model informațional,,de natură ideală (lipsit de propietăți substanțiale sensibile) al obiectului extern.

Obiectul există independent de imaginea lui psihică și o precede ; imaginea ( psihică) are un caracter secund ,producerea ei presupunând obligatoriu prezența obiectului și acțiunea lui asupra organelor de simț. Ca formă ideală de reflectare ,psihicul are caracter subiectiv .Prin aceasta trebuie să se înțeleagă următoarele :

a.Orice proces psihic particular aparține unui individ concret,neexistând psihic în sine,exterior sau detașat de o organizare individual vie ;

b. Orice proces psihic particular are un caracter activ,el elaborându-se:

●pe baza acțiunilor directe ( măsurare ,sortare,descompunere , recompunere , transformare) ;

●sau mintantale ( comparare ,analiză,sinteză,clasificare ) ale subiectului asupra obiectului.

c.Modul și nivelul de realizare al oricărui proces psihic sunt influențate de ansamblul condițiilor psihofiziologice interne ale individului :

●particularitățile structural- funcționale ale creierului ;

●organizarea psihică elaborată până în acel moment ;

●starea general a organismului .

d.Orice proces psihic poartă în sine pecetea individualității și ,,unicității,, subiectului căruia îi aparține ,neexistând doi indivizi , care puși în aceeași situație obiectivă ,s-o reflecte absolute identic sub toate aspectele .

Atât conținutul informațional extras ,cât și trăirile emoționale și atitudinile diferă mai mult sau mai puțin de la un individ la altul ,în funcție de vârstă,sex ,nivel de instruire,profesie,experiență anterioară ,stările de motivație sau necesitate.Se consideră că există nivele calitative diferite de organizare a informației ,în cadrul cărora sistemul psihic constituie cel mai înalt grad de complexitate .Dar ,la fel cum materia are nivele diferite de organizare și informația realizează,urmează,structuri diferite calitativ ,similare nivelelor de organizare ale substanței și energiei. Deoarece orice boală ,indiferent de natura sau gravitatea sa , constituie o experiență negativă particulară ,de cele mai multe ori unică și dramatică,participarea psihică a celui în cauză este profundă și totală.

Dacă reacția psihologică a pacientului este constantă în orice afecțiune cronică ,orientarea medicului asupra stării psihice a pacientului trebuie să comporte o valoare axiomatică.

Dacă psihologia se ocupă cu studierea psihicului uman ,atunci trebuie definit psihicul uman ca fiind construit din procese ,activități și însușiri psihice care se desfășoară în mai multe faze și este specializat prin funcția pe care se sprijină și mai ales prin modul de operare și conținutul său informațional.

Cu alte cuvinte , psihicul este o formă specifică de reflectare,adică de recepționare și prelucrare de către organism care îndeplinește două funcții adaptative fundamentale și anume : funcția informatică și funcția reglatorie .

La om ,psihicul atinge nivelul cel mai înalt de dezvoltare.El se caracterizează,printr-o mare diversificare a componentelor și prin creșterea complexității conținutului reflectoriu.

Personalitatea este noțiunea psihologică care implică ansamblul tuturor proceselor psihice într-o integrare complex ,dinamică și armonioasă. În cadrul personalității ,diversele funcții și procese psihice nu sunt juxtapuse ci fuzionate intim între ele ,cu largi și multiple interinfluențe ,realizând un tot unic funcțional ,o adevărată configurație structurală. Personalitatea dă măsura individului,ea fiind cel mai bine reprezentată de stilul fiecărei persoane ,de amprenta particulară pe care acesta o lasă în toate manifestările sale. Freud consideră că personalitatea umană este compusă din trei părți :

Sinele este prima parte a personalității care se dezvoltă conținând toate imboldurile lăuntrice,pulsiunile ,instinctele.asainele este în întregime egoist,manifestându-se numai pe baza principiului plăcerii de satisfacere imediată a dorinței . De asemenea sinele are reacții foarte extremiste .Cu alte cuvinte ,se poate spune că personalitatea exprimă ansamblul caracteristicilor temperamentale ,caracteriale și voliționale ale fiecărei persoane în parte ,ca rezultat al interacțiunii dinamice dintre primul și al doilea sistem de semnalizare ,determinând atitudinea liber-conștientă față de lume și propria persoană.

Personalitatea rămâne în tot cursul vieții o noțiune potențială și supusă transformărilor.Dinamica persoanei înseamnă ,de fapt, tocmai această suplețe ,această capacitate permanentă de transformare în noi și variate forme care păstrează în același timp în ele un sistem de referințe propiu și particular la care se întoarce și prin care se compară pe cei din jur.În personalitate se dovedește elocvent unitatea în diversitate ,această coeziune a specificului în continuă solicitare a ambianței.

Bazele fundamentale ale personalității sunt axate pe identitatea care dă trăirii omului impresia de tot armonic și plastic organizat ,prin care învinge greutățile și își creează condițiile unei existențe corespunzătoare dezideratelor sale esențiale . Concordanța reactivității bolnavului cu realitatea (dispoziție , mimică ,modul de a intra în relație cu cei din jur ;acuzele preocupările și conducția în mediu) permite o primă orientare nosologică,ca diagnostic de aspect ,care se completează cu datele anamnestice, relatările anturajului și aprofundarea studiului funcțiilor psihice :Afectivitate ;Cunoaștere ;Personalitate În psihologia contemporană unitatea de bază este acțiunea care pornește dintr-un impuls lăuntric ,este orientată către un țel și este definită prin modul ei de organizare.

O boală ,indiferent de natura ei,poate fi privită în ansamblu în funcție de personalitatea bolnavului .Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice și,astfel să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește ,simte și se comportă. Personalitatea integrează ca sistem în sine organismul individului ,structurile psihice umane și relațiile sociale în care omul este prins .

1.3.Personalitatea din perspectiva lui C.Jung

Carl Gustav Jung, psiholog și psihiatru elevețian. Născut la Keliwil , a făcut studii de medicină general și psihiatrie la Basel , a fost professor șa Facultatea De Medicină din Yurich și Medic șef la clinica psihiatrică universitară Burgholzi. S-a consacrat în psihoterapia clinică ,și teoretice psihoterapiei clinice și , concomitant ,cercetării experimentale și teoretice .

Acesta este încă văzut de mulți, împreună cu Sigmund Freud, ca unul dintre părinții fondatori ai psihologiei moderne. Teoria lui “tipurile psihologice” propune ca oamenii sunt diferiți, atât în ​​ceea ce privește modul în care văd lumea și preiau informații, precum și modul în care acestia iau decizii. Briggs și Myers au crezut că aceste idei au fost atât de utile încât au vrut să le facă accesibile unui public cât mai larg.

Aceste tipuri reies din teoria lui Carl Gustav Jung, deși psihologul elvețian nu le-a evidențiat în mod special.Acestea ne ajută să avem o privire de ansamblu complet asupra teoriei lui Jung și sunt legate în mod direct de interpretarea Myers Briggs și echivalențele aferente acestor tipuri (pentru echivalențele respective Myers Briggs a utilizat două dimensiuni adiționale:

Judecativ – Perceptiv, pentru a determina dominanța între cele două tipuri funționale preferate, după atitudinile introvertit sau extravertit).

Extravertit este tipul psihologic definit de C. G. Jung,tip a cărui trăsătură esențială constă în deschiderea față de lumea exterioară.

Atitudinea extravertită este caracterizată printr-o revărsare exterioară ,prin interesul față de evenimente ,oameni și lucruri ,prin relația cu acestea și dependența de ele ;când această atitudine îi este propie unui individ ,Jung îl descrie ca fiind un tip extravertit .Acest tip este motivat de factori din afară și este în măsură influențat de mediuExistă patru funcții ,consideră Jung, funcții pe care individul le folosește în orientarea lui :

●Senzația ,care este percepția prin simțurile acestuia ;

●Gândirea ,care are o semnificație important pentru individ ;

●Sentimentul ,care cântărește și evaluează ;

●Intuiția ,care aduc în discuție posibilele informații despre atmosfera care înconjoară întreaga experiență.

Când o reacție este obișnuită se poate vedea un anume tip de tulburări.Un exemplu elocvent poate fi acela că există:

●oameni care în mod evident gândesc mai mult decât alții;

●oameni care nu fac distincția între credință și realitate ;

●oameni care își folosesc gândirea spre a lua decizii ;

Nu trebuie exclusă ipoteza că sunt oameni cărora le place să-și imagineze lucrurile și care privesc gândirea ca pe cel mai important atribut al ființelor omenești deoarece când viața unui om este guvernată , în principal, de gândire și acțiunile sale sunt de obicei rezultatul unui motiv luat în considerare .

Psihanaliza a făcut încercări complexe de a trasa conexiunile dintre trăirea psihologică și suferințele fizice , dar în general atât psihologia cât și medicina au avut rețineri în interpretarea acestor conexiuni .

Introvertit – retragere în sine.Subiectul introvertit are tendința de a se dezinteresa de mediul ambient și de a-și căuta toate satisfacțiile în lumea sa interioară.Nu prea are prieteni,pare meditative,taciturn și stângaci în societate.

Constatarea existebnței introversiei și extraversiei a permis mai întâi să se distingă între două grupuri mari să se distingă între două grupuri mari de individualități psihologice.

Dar această împărțire este atât de superficial și de general ,încât ea nu ăngăduie decât diferențieri la fel de generale.

O cercetare amănunțită a psihologiilor individuale care cad într-o grupă sau în alta arată de îndată că există diferențe mari între indivizii ce ce aparțin aceleiași grupe13.

1.Extravertit Reflexiv Senzorial – ET(S)

2.Extravertit Reflexiv Intuitiv – ET(N)

3.Extravertit Afectiv Senzorial – EF(S)

4.Extravertit Afectiv Intuitiv – EF(N)

5.Extravertit Senzorial Reflexiv – ES(T)

6.Extravertit Senzorial Afectiv – ES(F)

7.Extravertit Intuitiv Reflexiv – EN(T)

8.Extravertit Intuitiv Afectiv – EN(F)

9.Introvertit Reflexiv Senzorial – IT(S)

10.Introvertit Reflexiv Intuitiv – IT(N)

11.Introvertit Afectiv Senzorial – IF(S)

12.Introvertit Afectiv Intuitiv – IF(N)

13.Introvertit Senzorial Reflexiv – IS(T)

14.Introvertit Senzorial Afectiv  IS(F)

15.Introvertit Intuitiv Reflexiv – IN(T)

16.Introvertit Intuitiv Afectiv – IN(F)

Trebuie, prin urmare , să facem un pas mai departe , spre a preciza în ce constau deosebirile dintre indivizii aparținând aceleaiși grupe.Potrivit experienței mele,pot spune că,în mod foarte general,indivizii se deosebesc nu numai după diferența universal dintre extraversie și introversie , ci și după diferitele funcții psihologice fundamentale.Aceasta respective funcțiile care se deosebesc atât genunin, cât și esențial- a gândi,a simți , a avea senzații , a iubi.Dacă predomină comportamental una din aceste funcții , apare tipul corespunzător.Motiv pentru care deosebesc: tipul gândire,tipul simțire,tipul senyație și tipul inaniție.Fiecare din aceste tipuri poate fi deasupra introvertit sau extravertit ,potrivit cu atitudinea sa față de obiect .

1.4.Cele 16 tipologii de combinatii conform lui Myers-Briggs

Instrumentul celebru “Myers-Briggs” este încă puternic și în mod constant îmbunătățit. Instrumentul de MBTI are o istorie lungă și prestigioasă, toate acestea conducând la succesul său imens astăzi, ca instrument de personalitate cel mai utilizat pe scară largă și recunoscut din lume.

Katharine Briggs și Isabel Myers: creatorii

Chestionarul MBTI, publicat pentru prima dată în 1943, a fost inițial dezvoltat în Statele Unite ale Americii de Katharine Cook, Briggs și fiica ei Isabel Briggs Myers. Katharine Briggs a fost inspirată pentru a începe cercetarea teoriei de tip de personalitate, atunci când ea a întâlnit pentru prima dată viitorul sot al fiicei ei- Isabel, Clarence Myers. În timp ce Clarence a fost un partener foarte eligibil pentru fiica ei, Katharine a observat că el a avut un alt mod de a vedea lumea cu ea și familia ei. Ea a fost destul de intrigată de acest fapt, pentru a începe o revizuire extensivă a literaturii, bazată pe înțelegerea temperamentelor diferite. A fost la scurt timp după publicarea lui Carl Jung a “tipurilor psihologice” (1921, 1923, în limba engleză), iar atunci Katharine și-a dat seama de asemănarea teoriilor si de faptul ca a reusit sa le dezvolte pe cele ale lui C.G.Jung.

Iată care sunt, pe scurt, cele 16 tipuri de personalitate Myers-Briggs.

1.Personalitatea ISTJ – Inspectorul .ISTJ este cel mai comun tip de personalitate, fiind caracteristic unui procent de 12% din populație. Oamenii cu acest tip de personalitate sunt foarte buni organizatori, fiind ordonați, atât la nivel mental, cât și în viața de zi cu zi. Sunt de încredere, deoarece nu se abat de la norme (fie ele ale unor instituții sau pur și simplu normele bunei cuviințe). Chiar dacă sunt introvertite, aceste persoane nu se izolează. Cuvintele care descriu cel mai bine acest tip de personalitate sunt: calm, stabilitate, precautie si conservatorism. 

2.Personalitatea ISFJ – Protectorul .Acest tip de personalitate se întâlnește predominant printre femei. Persoanele de tipul ISFJ sunt pragmatice și pline de compasiune, orientate către protejarea celorlalți. Simțul răspunderii și dorința de a fi de folos celorlalți le face să fie de mare încredere. Le place să lucreze din umbră și să își ducă metodic la bun sfârșit treaba.

3.Personalitatea INFJ – Consilierul .Oamenii cu acest tip de personalitate sunt foarte creativi, au o integritate personală dezvoltată și tind să îi ajute pe ceilalți să își atingă potențialul. Cu o empatie deosebită, personalitățile de tipul INFJ își doresc legături semnificative cu ceilalți oameni, păstrând, totuși, o rezervă în exprimarea

gândurilor intime. Adesea sunt destul de greu de înțeles din cauza firii complexe. Această personalitate este cel mai rar întâlnită, reprezentând doar 2% din populație.

4.Personalitatea INTJ – Mintea stralucită .Personalitățile de tipul INTJ au o capacitate deosebită de rezolvare a problemelor și de a găsi posibilități de îmbunătățire a situației. Adesea intelectuali, oamenii cu acest gen de personalitate iubesc raționamentele logice și analiza, fiind adesea prinși în propriile procese mentale. Se simt intimidați de sfera emoțională, care li se pare instabilă și imprevizibilă. 

5.Personalitatea ISTP – Meșterul.Cei cu această personalitate sunt artizani atenți la detalii, dornici să înțeleagă mecanismele înconjurătoare și să le repare, atunci când e cazul. Sunt independenți și adaptabili, fiind capabili să reacționeze rapid și să răspundă la urgențe. Acest tip psihologic este mult mai întâlnit în rândul bărbaților și acoperă 5 % din populația generală.

6.Personalitatea ISFP – Artistul .Spontani și flexibili, oamenii cu acest tip de personalitate se bucură de momentul prezent, cautând în permanență frumusețea din mediul înconjurător. Cu simțul estetic foarte dezvoltat, cei de tipul ISFP sunt înclinați în mod natural către artă. Ei alcătuiesc 9 % din populația generală.

7.Personalitatea INFP – Vindecătorul .Idealiști plini de imaginație, cei cu personalitate de tipul INFP sunt interesați în mod special de dezvoltarea personală a lor și a celorlalți. Sunt într-o permanență căutare a adevărului și sunt convinși că fiecare trebuie să își urmeze propria cale. 

8.Personalitatea INTP – Arhitectul .Alcătuind 3 % din populația generală, oamenii cu personalitate de tipul INTP sunt inventatori, fascinați de proiectare și de găsirea legii universale din spatele oricărui sistem. Au minți complicate și active și vor merge până în pânzele albe pentru a găsi soluții ingenioase la diverse probleme.

9.Personalitatea ESTP – Dinamicul .Dinamici și mereu în căutare de senzații tari, cei cu tipul psihologic ESTP au un simț al umorului ieșit din comun și sunt de obicei în centrul atenției. Cu toate că sunt foarte sociabili, nu sunt în aceeași măsură sensibili din punct de vedere emoțional, preferând o atmosferă jucăușă și neserioasă în detrimentul uneia serioase.

10.Personalitatea ESFP – Interpretul .ESFP este profilul specific celui care iubește să se afle pe scenă și să distreze grupuri mari de oameni. Spontani, energici și entuziasti, cei cu acest tip de personalitate adoră să fie în centrul atenției și sunt foarte ancorați în plăcerile senzoriale.

11.Personalitatea ENFP – Campionul .Cei cu acest profil psihologic sunt creativi, energici si pasionali, avand o latura artistica puternic dezvoltata. Capacitatile lor de comunicare sunt excelente si pun mare pret pe libertatea personala si pe exprimarea deschisa. Adesea nu observa detaliile, fiind prea preocupati de imaginea de ansamblu. 

12.Personalitatea ENTP – Vizionarul .Deschiși la minte și mereu gata să analizeze totul în detaliu, cei cu personalitate de tipul ENTP iubesc să jongleze cu ideile. Ei sunt energizați de provocari și se bazează pe ingeniozitate pentru a ieși din situațiile dificile. Sunt considerați excentrici, deoarece pun normele sub semnul întrebării și adesea le ignoră complet.

13.Personalitatea ESTJ – Supraveghetorul .Oamenii cu personalitatea de tipul ESTJ sunt traditionaliști, muncitori și dornici să preia conducerea. Le place organizarea bine pusă la punct și prețuiesc munca mai mult decât distracția, fiind convenționali și ancorați în realitate. Din acest motiv, locul ideal de muncă pentru cineva cu această personalitate este instituția publică, unde obține, cel mai adesea, rolul de conducător.

14.Personalitatea ESFJ – Furnizorul .ESFJ este profilul oamenilor constiincioși, care doresc să ajute și sunt sensibili la nevoile celor din jur. Aceștia pun mare preț pe loialitate și traditii, având un cod moral după care se ghidează în interacțiunile cu ceilalti. Le place să se implice în problemele celorlalți și să ajute pe cât posibil rolul de organizatori.

15.Personalitatea ENFJ – Educatorul .Cei cu acest tip de personalitate sunt organizatori idealiști, a căror dorință este de a-i ajuta pe cei din jur să își atingă potențialul, folosindu-și carisma pentru a-i convinge să urmeze o anumită direcție. Sunt ambițioși, dar această ambiție nu este îndreptată către sine, ci mai degrabă către crearea unei lumi mai bune.

16.Personalitatea ENTJ – Liderul .Profilul ENTJ este specific conducătorilor strategici, capabili să pună la punct planuri complexe pe termen lung. Au o logică impecabilă și le place să ocupe poziții influente, datorită dorinței de a organiza.Sistemul Myers-Briggs este cel mai complex de acest gen, acoperind toate tipurile de personalitate cu care am putea avea de-a face. Cunoașterea însușirilor psihologice ale personalității tale și ale celor din jurul tău te poate ajuta să îți faci viața mai frumoasă și să ai mai mult succes pe toate planurile.

1.5.Profilul de personalitate al kinetoterapeutului

Aptitudinea de a practica profesia de kinetoterapeut ,spre deosebire de alte categorii de aptitudini, nu poate fi depistată cu ajutorul testelor psihologice (teste de inteligență, teste de atenție,teste de memorie),deoarece,deși se bazează,pe asemenea procese și funcții psihice,nu se rezumă doar la buna funcționalitate a acestora.Aceste date de observație trebuie completate cu un studiu riguros care să se bazeze nu atât pe testelede recuperare ,cât pe o serie de probe specifice,deoarece, anticipând puțin rezultatele cercetărilor din literatura de specialitate în această direcție,rezultatele la testele de recupere nu sunt suficient de relevante pentru nivelul de structurară și funcționalitate al aptitudinii empatice în desfășurarea profesiei de kinetoterapeut, pe când probele speciale și specifice sunt mult mai relevante deoarece ele se apropie mai mult de specificul solicitărilor activității.

Ideal , terapeutul trebuie să corespundă cererii emoționale a bolnavului , încercând să realizze ceea ce Dely și Pichot ( 1962) denumesc cu termenul de comunitate cultural dintre terapeut și pacient , care determină ( în mare măsură)- atitudinea terapeutului față de pacient și invers .

După părerea autorilor ,personalitatea terapeutului determină un stilul său de muncă,care se manifestă nu numai în cadrul deciziei terapeutice,ci și în cadrul tuturor relațiilor cu bolnavii .

Majoritatea autorilor sunt de accord asupra marii importanțe a formării psihologice a terapeuților , unii vorbind despre importanța cunoașterii motivației și multiplelor manifestări affective din comportamentul bolnavilor , alțioi despre importanța formării psihoterapeutice a terapeuților , ceea c ear trebui să implice însăși modificarea personalității lor .

Din acest punct de vedere , unii autori subliniează calitățile minimale ale terapeuților ( Cucu , C.I. 1980) ca fiind :

– putere de înțelegere față de bolnavi ;

-posinbilitatea de a fi înțeles,respectat și chiar iubit datorită comportamentului său ;

-experiență de viață ,suficientă maturizare deplină a personalității;

– cunoștințe psihologice și ale comportamentului uman ,alții calasificându-le în calități relaționale ,care faciliteayă relația terapeut – pacient și calități etice…

1.5.1.Necesitatea studiului aptitudinii empatice din perspectivă socială și psihosocială în ceea ce privește profesia de kinetoterapeut

Pătrunderea perspectivei psihosociale în practicarea profesiei de kinetoterapeut determină o reconsiderare și o reinterpretare a modului de desfășurare a acestei activități,precum conturarea unor noi metode și tehnici pentru formarea aptiutdinilor și capacităților necesare decurgerii acestui tip de activitate .Așa cum voi arăta , în continuarea acestui subcapitol ,pe linia condițiilor de desfășurare (fizice și sociale) există deosebiri între profesia de kinetoterapeut și alte profesii

Astfel,profesia de kinetoterapeut se desfășoară atât individual dar mai ales în interiorul grupului, constituit special pentru această formă de activitate .Pe parcursul carierei , kinetoterapeutul poate constata că în interiorul grupului de pacienți apar o serie de fenomene psihosociale specifice ,care pot să influențeze procesul de recuperare a pacienților.Analiza profesiei de kinetoterapeut, este insuficientă , deoarece acțiunea se desfășoară în condițiile confruntării mai multor subiectivități.Profesia de kinetoterapeut impune acestuia o multitudine de sarcini a căror îndeplinire el trebuie să desfășoare un evantai corespunzător de comportamente16.

De aceea pentru fiecare kinetoterapeut nu este suficientă doar cunoașterea propiilor sale îndatoriri,ci este necesar să cunoască tipurile de comportamente prin intermediul cărora să realizeze aceste îndatoriri.Eficiența comportamentelor solicitate de o anumită situație educativă este condiționată și de o serie de capacități psihosociale,cum ar fi:

– capacitatea de a stabili ușor și adecvat relații cu pacienții pe care îi are;

-capacitatea de a influența ușor pacienții izolați;

-capacitatea de a comunica ușor și eficient cu fiecare pacient în parte ,în vederea unei recuperări eficiente;

-capacitatea de a adapta ușor diferite exerciții.

Apare întrebarea dacă se poate interveni în procesul de formare a kinetoterapeutului pentru a dezvolta asemenea capacități.Pentru a răspunde la această întrebare și , mai ales pentru a înlătura eventualele neânțelegeri voi încerca să realizez o disociere în interiorul conceptului de statut al kinetoterapeutului:

●Statutul moral rezultă din interacțiunea exigențelor, prescripțiilor,îndatoririlor legate de conduita etico-morale și ansamblul de comportamente,atitudini,motivații ale persoanei ce deține această profesie;

●Statutul profesional-științific ce rezultă din interacțiunea exigențelor ,prescripțiilor ,îndatoririlor de ordin strict profesional și ansamblul de cunoștințe,priceperi ,deprinderi,aptitudini,motivații ce aparțin acestei profesii16.

●Statutul psihosocial ce rezultă din interacțiunea exigențelor,prescripțiilor ,îndatoririlor legate de relaționarea umană (modul de a stabili relații cu pacienții,de a acționa în grup și prin grup,de a influența grupul de pacienși) și ansambluri de cunoștințe.

Între aceste componente există o strânsă interdependență,relații de mediere reciprocă,însă această disociere o consider necesară pentru a evidenția atât caracterul complex și multidimensional al profesiei de kinetoterapeut ,cât și pentru a decela căile și mijloacele specifice pentru formarea capacităților solicitate de sistemul de cerințe asociate statutului de kinetoterapeut.În cadrul procesului de formare a statutului de kinetoterapeut nu se poate acționa global,nediferențiat,deoarece ,în cazul unei disfuncționalități pe linia triadei statut-rol-comportament,este dificil de stabilit cauzele și , în consecință, de a stabili mijloacele ameliorative.Această afirmație este valabilă atât pentru kinetoterapeuții cu o anumită vechime cât și pentru kinetoterapeuții în formare.

1.5.2.Valori profesionale

Capacitate de comunicare asertiva,.Comunicarea argumentează ideea că tematica deciziei, și mai ales a deciziei în condiții de incertitudine, dezvoltată la „marginea” științelor clasice – psihologie, psihologie socială, sociologie – va putea produce schimbări de structură în aceste științe prin asimilarea ei organicNoțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate,fiind mai general și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării.Comunicarea presupune o procesualitate circular,care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care,la rândulei,o modelează.De altfel,timpul pare să fie un element relevant,cu un puternic character informant în anumite context discursive.Temporalitatea se poate converti într-un agent semiotic suplimentar pentru profesorul care stăpânește arta prefacerilor prin limbaj ale coordonatelor trecut-prezent-viitor.

Empatia este o introiecție a obiectivului.Din punct de vedere psihologic ,este un proces de asimilare. Ferenczi a definit noțiunea de introiecție ca fiind opusă celei de ,,proiecție ,,, anume ca înglobare a obiectului în cercul de interese subiective,în vreme ce ,,proiecția ,, semnifică o transpunere a conținuturilor subiective în obiect.,, Primul mecanism este o proiecție,ultimul o introiecție.Introiecția este un fel de ,,proces de dilatare ,, , o ,,lărgire a cercului de interese,, .După Ferenczi ,introiecția este in proces normal.Din punctul de vedere al literaturii de specialitate ,empatia este un proces de extravertire ,deoarece pentru a asimila obiectul este necesară empatia-în genere, investirea obiectului.Deosebim o introiecție pasivă de una activă;de primă formă țin procesele de transfer care se produc sub durata tratamentului nevrozelor,în genere toate cazurile în care obiectul exercită asupra subiectului o atracție necondiționată;de ultimă formă ține empatia ca proces de adaptare.Cu alte cuvinte empatia este abilitatea de a fi în pielea celuilalt, de a ne transpune în locul altei persoane și de a înțelege modul în care aceasta gîndește, simte și se comportă. Empatia se manifestă prin ascultare activă, comunicare verbală și nonverbală, prin utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicareaAtitudinile, mimica, tonul vocii, privirea trebuie să fie convergente în ceea ce privește înțelegerea spuselor celuilalt. Ele facilitează empatia.Trebuie evitat moralizarea pacientului , întreruperile dese, abuzul de sfaturi, judecarea, întrebările închise care blochează comunicarea

Pornind de la aceste aspecte,consider că în abordarea aptitudinii empatice în profesia de terapeut , trebuie avut în vedere următoarele coordonate de definiție:

-procese și funcții psihice (nucleul său psihologic);

– nivelul de funcționalitate al proceselor și funcțiilor psihice;

-modul de organizare al proceselor și funcțiilor psihice în elemente (sau factori) ale aptitudinii corespunzător structurii activității externe a pacientului ;

-geneza elementelor componente ale aptitudinii (proveniența lor din acțiuni și operații interiorizate);

-modul de organizare și funcționalitate a elementelor componente în cadrul aptitudinii ca formațiune psihologică complexă;

-dinamica specific elementelor componente ale aptitudinii (procese de transfer generalizări);

Comportament eficient reprezintă un concept frecvent utilizat . Comportamentul care implică respectarea demnității pacientului implică :

-să i se spună persoanei pe numele pe care vrea să-l folosească,dacă există această solicitare,în caz contrar adresarea va fi ,,dumneavoastră,, ;

-să fie ajutat pacientul vârstnic să aibă cea mai bună înfățișare ;

-să se asculte întrebările,gândurile,preocupările pacientului ;

-să fie tratat cu respectful cuvenit unei persoane umane.

Pe tot parcursul cooperării trebuie să se stabilească o relație de respect în ambele sensuri,impunerea respectului față de terapeut fiind făcută prin profesionalismul acestuia și prin evitarea familiarismelor cu pacientul ( nterapeutul nu are nevoie de destăinuiri față de pacienți,el fiind suportul moral pentru pacient și nu un membru al familiei).Sentimentele individuale trebuie acceptate ca reale,fără a le judeca drepte sau greșite și fără a încerca a le influența în vreun fel.

Individualizare.

Pacientul are dreptul să se aștepte ca îngrijirea să-i redea maximul de independență posibilă.Terapeuții pot susține acest drept printr-o multitudine de modalități și în oricare moment al procesului nursing,atunci când pacientul solicit acest lucru.

Dreptul de a se plânge și a obține modificarea îngrijirilor. Pacientul are dreptul să reclame o îngrijire care nu este de calitate pentru a obține modificări care să amelioteze calitatea îngrijirii.În acest scop, pacientul are nevoie să știe ce este aceea o bună îngrijire.Furnizându-li-se cunoștințe , pacienții v devin mai puternici și mai stăpâni pe ei.

Obiectivitate Abordarea unui fenomen de pe o poziție descriptivă,exterioară duce în mod inevitabil la o serie de opinii contradictorii,uneori speculative și eronate.Numai în măsura în care terapeuții se apropie de structura intimă a acestuia,de procesualitatea constituirii lui,de dinamica și specificul lui,atunci când fenomenul se află în plină desfășurare,intervenind din afară pentru a verifica, relua cu,,încetinitorul,,fiecare secvență a sa,ci pot să afirme că au reușit să-l cunoască,deși nici atunci în totalitate. Prin obiectivitate se are în vedere:

Raportarea la lumea externă (lumea materială a lucrurilor, lumea persoanelor, lumea relațiilor și a valorilor).

Reglarea operațională. Această componentă a conștiinței individuale poate fi caracterizată ca integrarea socială-activă a persoanei prin desăvârșirea mecanismelor de cunoaștere, evaluare.

Reglarea cognitivă privește atât aspectele de priză de informații, cât și pe cele de prelucrare logică a acestora. Importante sunt reglările de tip anticipativ, predictiv, precum și necesitatea învățării tehnicilor de rezolvare a problemelor atât algoritmic (după reguli, scheme), cât și euristic, creator.

Reglarea afectivă cuprinde două niveluri: reglarea emoțiilor și reglarea sentimentelor. Esența ei o constituie formarea și condiționarea de reacții și atitudini eficiente.

Reglarea motivațional-atitudinală cuprinde sistemul complex de orientări, tendințe, aspirații, precum și atitudinile de tip cognitiv, afectiv, conativ și axiologic.

Autodeterminarea constă în a da dreptul pacientului de a accepta sau refuza orice aspecte de îngrijire. Terapeuții care oferă îngrijiri trebuie să furnizeze informații suficiente pentru a permite pacientului să ia o decizie înțelegând în mod adecvat toate consecințele acceptului ( refuzul tratamentului respectiv).Pacientul este liber oricând să se răzgândească privitor la procedeul inițial sau să refuse orice aspect al îngrijirilor pe baza acordului încheiat.Un factor ce trebuie luat în considerație este reprezentat de situația sănătății curente a pacientului .Sunt situații când luarea deciziilor este împărtășită între pacientul și terapeutul care îl îngrijește .Împreună, terapeut și pacient,vor examina progresele pe care le-a făcut acesta în a învăța cum să procedeze pentru propria îngrijire și vor cădea de accord asupra momentului când își poate asuma singur această responsabilitate,când nterapeutul consideră că bolnavul are cunoștințele ( capacitățile) necesare propriei îngrijiri,iar pacientul consideră că este gata să-și assume această sarcină.

Accesul la resurse. Culegerea de date – este primul pas de a culege informații despre pacient.Datele pot fi subiective sau obiective și ajută cadrele sanitare să ia decizii inteligente în legătură cu diagnosticul .Culegerea de date se desfășoară comform unui plan :colectarea de informații obiective sau subiective despre pacient ;verificarea datelor obținute ;comunicarea informațiilor obținute prin culegerea de date .

Informațiile culese despre pacient pot fi stabile ( nume , prenume , vârsta , sex , buletin ) și instabile sau variabile ceea ce înseamnă acele date care se află într-un proces de continuă schimbare ( temperatură , tensiune arterial, diureză , durere , infecții ) .

Raspundere, Modelul medical a impus maniera de investigație și cunoaștere a bolii ,demersul inductiv călăuzind analiza clinică ,orientată spre concluzia că un atribut exiomatic este ca un țel inerent al cunoașterii bolii .Variabilitatea semnificației simptomelor și investirea ca diagnostic a unei fenomenologii clinice este mai puternic implicată în stările patologice de mai mică aplitudine clinică ,în perioadele de debut sau în fazele de remisiune ale diverselor afecțiuni Sesizarea și distincția elementelor patologice ale acestor condiții au o importanță bine cunoscută ,știut fiind că semnificația de diagnostic a unei fenomenologii clinice nu este în relație cu intensitatea manifestării sau cu dramatismul prezentării saleacceptare-tolerare. Concordanța reactivității bolnavului cu realitatea (dispoziție , mimică ,modul de a intra în relație cu cei din jur ;acuzele preocupările și conducția în mediu) permite o primă orientare nosologică,ca diagnostic de aspect ,care se completează cu datele anamnestice, relatările anturajului și aprofundarea studiului funcțiilor psihice

Recunoasterea si acceptarea emotiilor,În momentul când bolnavul se confruntă cu boala ,l refuză să accepte realitatea . Făcând referire la negarea finală a cauzalității psihologice, Jung profesează o concepție de extracție neotomistă cu privire la determinism.Admițând o cauza prima ,este logic ca Jung să respingă cauzalitatea naturală ,care nu ar face decât să provoace tot felul de deviații și perturbații în sistemul vectorial.Existența sau apariția unei boli cronice , poate influența total sau parțial funcționarea globală a unui individ ,în așa măsură încât acesta nu va putea de unul singur sau nici chiar cu sprijinul aparținătorilor să se adapteze la cerințele unei vieții armonioase în societate.In această situație bolnavul trebuie îndrumat spre îngrijire profesională psihiatrică temporară sau permanentă capacitate de mobilizare si de motivare a pacientului, Reacțiile de adaptare ale in pacientului la aflarea diagnosticului sunt extrem de numeroase și variate odată deoarece odată cu trecerea timpului acestea se perfecționează tot mai mult și se modifică în funcție de starea acestuia . Apariția unei boli cronice poate duce duce la ,ciocniri și conflicte , nemulțumiri reciproce , jigniri ,iritare ,tot ceea ce-i împiedică să trăiască ,să lucreze și să se odihnească normal ,tot ceea ce provoacă sentimente penibile ,tristețea , supărările ,dezamăgirile ,suspiciunile , neâncrederea în providența divină, și teama reprezintă În unele boli cronice se produc tulburări grave caracteriale,când bolnavul ,deși cu toate sferele conștiinței ,păstrate,poate avea o conduită incompatibilă cu normele morale și sociale .În aceste situații ,el poate să se manifeste fie impulsiv ,fie se retrage în el ,sau se revolt pentru ceeace i s-a întâmplat , deși el consideră că nu s-a abătut de la religia și credința sa .

Sustinere morala,Folosirea termenului de ,,morală,, înseamnă,în general,conformarea cu reguli de bună purtare definite de un grup social anume.Moralitatea este un mod de reglare social a comportamentului .În unele domenii ,moralitatea și legea sunt similar.În altele,variația mai largă a comportamentului este influențată cultural.Etica medicală furnizează concept și un limbaj care poate fi folosit pentru a identifica aspectele specific profesiei,pentru a reflecta asupra lor și pentru a genera pozițiile etice pe care ne plasăm.Conceptual este o exprimare abstract cu character de generalizare a unei observații clinice.Oricât de necesară și important este explicația morală și permanentă a automodelării spirituale a omului , în general ,ea rămâne insuficient de convingătoare dacă i se ignoră motivele,rațiunle sale personale de a acționa în acest sens .În majoritatea cazurilor în care organismul unui om este bolnav ,nesănătos ,sub raport somatic și mai ales psihic ,capacitatea sa de efort și de control va fi redusă dacă nu chiar absent.În acest din urmă caz el va fi lipsit de posibilitatea stăpânirii de sine , fapt ce va face ca multiplicitatea manifestărilor sale să nu aibă unitatea necesară.

Respectarea la intimitatii si demnitatii persoanei, a confidentialitatii.În momentul când bolnavul se confruntă cu boala el crede că traiectoria sufletului și convingerile lui sunt ghidate doar de revelațiile refuzând să accepte realitatea .Cei care se ocupă de îngrijirea pacienților trebuie să fie bine pregătiți și competenți din punct de vedere professional .Aceasta înseamnă că pacientu va primi o îngrijire sigură.În acest scop, terapeuții trebuie să aibă aceleași standard de pregătire și practică a profesiunii .Un pacient nu poate și nu trebuie să accepte o îngrijire de proastă calitate .Nerespectarea ,conștientă sau nu , a acestor drepturi,cu repercursiuni de diferite grade asupra sănătății sau vieții ,se vor sancționa corespunzător pe cale legală, judecătorească.

1.6.Tipuri de pacienți și de terapeuți

Pentru a evidenția importanța acestui subcapitol ,trebuie să pun în evidență câteva idei din cartea ,,De Arte Gymnastica,, a lui Hieronymus Mercrialis ,profesor la Padova,care a influențat tot ce s-a scris vreodată despre sănătatea și recuperarea omului :

-orice individ sănătos trebuie să-și execute regulat exercițiile ( ideea profilaxiei);

-pentru bolnavi trebuie alese exerciții care să nu agraveze boala ( ideea selecționării exercițiilor);

-exercițiile sunt deosebit de utile în perioada convalescenței bolilor ( ideea recuperării funcționale);

-exercițiile se vor prescrie fiecărui individ în parte

( ideea individualizării gimnasticii);

-pentru sedentari ,exercițiile sunt obligatorii ( ideea profilaxiei );

-exercițiile trebuie făcute pentru fiecare parte a corpului ( idea unității de mișcare a organismului).17

1.Tipuri de kinetoterapeuți:

Cu οrіentare ѕpre ѕіne . Profesia de kinetoterapeut este o formațiune psihologică și psihosocială complexă care , bazată pe o îmbinare specifică a diferitelor procese și funcții psihice,nu poate fi analizată,studiată, surprinsă din perspectiva factorilor săi psihologici subordonați,pentru că,procedând în acest fel,se pierde specificul acestui gen de aptitudini și se surprind anumite caracteristici,anumiți parametri ai unor procese și funcții psihice care s-ar putea să nu fie relevanți pentru scopurile cercetării intreprinse.

Cu οrіentare ѕpre ѕuferіnță. Fiind vorba în primul rând de relații interpersonale,nu poate fi ignorată componenta perceptivă, simpatetică și comunicativă,a acestor relații care își pun amprenta asupra pacientului.Încercând o sistematizare ,consider că principalele modificări pe care le-a adus în analiza profesiei de kinetoterapeut, noua viziune sunt următoarele:

-trecerea de la atenția centrată pe pacient la atenția centrată pe grup;

-trecerea-în privința comunicării-de la modul de comunicare la un mod de comunicare bilaterală și multilaterală;

-deplasarea centrului de greutate de pe sondarea și formarea atitudinilor empatice ,necesare în profesia de kinetoterapeut.

Cu οrіentarea іnteracțіunіі. Fiecare kinetoterapeut își desfășoară activitatea fiind continuu în relație cu pacienții,deci analiza capacităților lui profesionale trebuie făcută și din perspectiva acestei relaționări și a particularităților sale.În relație directă cu pacientul caută să finalizeze diferite acțiuni,una din cele mai adecvate metode de studiu este observația sistematică și mai ales atunci când se organizează în așa fel încât prezența acestuia să nu afecteze cu nimic desfășurarea reală a relației dintre el și pacient.

Cu οrіentare іnѕtabіlă. În momentul când pacientul se confruntă cu boala el crede că traiectoria sufletului și convingerile lui sunt ghidate doar de revelațiile sale divine refuzând să accepte realitatea. Kinetoterapeutul se va axa ,în activitatea sa , pe consecințele stării de boală ,pacientul fiind ajutat să-și regăsească modul de funcționare normală întrucât ,în cazul pacienților cronici suportul medical va fi permanent.

2.Tipuri de pacienți:

Dependent de rοl.Poate exista dependență față de care se face uz pentru disiparea unei indispoziții; pacientul dispune de o stare adaptativă ce are drept consecință apariția tulburărilor fiziologice;

Cοmbatіvul. Pentru diagnosticul unei boli,o caracteristică ,privită adesea drept o particularitate este izolarea pacientului ceea ce înseamnă o înstrăinare de sine ,adică față de experiența emoțională ,incertitudinea cu privire la cee ce este , urăște ,speră ,se ofensează și se teme.

Ιncurabіlul poate fi stigmatizat dar depinde și de contextul social prezent ,deoarece atributul care apare ca fiind anormal sau deviant poate fi diferit de la o situație la alta și de la un bolnav la altul .

Personalitatea bolnavilor incurabili este alterată de boală ,de stigmatizarea societății și a persoanelor din jur. Tulburările și destructurările conștiinței, chiar în forma lor mai simplă , afectează profund buna adaptare și integrare a bolnavului în mediul ambiant , reclamând din partea terapeutului o permanentă activitate de supraveghere și ajutorare .Toată atitudinea pacientului incurabil care este convins că ,credința este ,,colacul său de salvare spre lumea interioară,, este un refuz general și teamă de ceea ce va deveni. Interferența terapeutică a bolilor incurabile reduce durata puseelor, schimbă conținutul fenomenologic în sensul unei egalări sau schematizări geometrice, rezultând amplificări esențiale ale tabloului clinic.

Pățіtul ѕau cunοѕcătοrul. La acești pacienți automedicația și autocunoașterea este frecvent întâlnită,favorizată fiind de reclamele medicamentelor,de recomandările din presă sau numai de dorința de cultură medicală a diferiților pacienți

Reѕemnatul.Pacientul se obișnuiește cu existența bolii și încearcă să își însușească toate informațiile medicale pentru a-și îmbunătăți sau ameliora starea Accesul stărilor psihice din bolile cronice reprezintă o amplă modificare patologică ce se repercutează asupra tuturor funcțiilor organismului. Reacțiile de adaptare ale individului la aflarea diagnosticului sunt extrem de numeroase și variate deoarece odată cu trecerea timpului acestea se perfecționează tot mai mult și se modifică în funcție de starea acestuia .

Fatalіѕtul.Pacientul crede că ceea ce i se întâmplă , nu mai are nici o rezolvare întrucât variabilitatea semnificației simptomelor și investirea ca diagnostic a unei fenomenologii clinice este mai puternic implicată în stările patologice de mai mică aplitudine clinică ,în perioadele de debut sau în fazele de remisiune ale diverselor afecțiuni. Patologia conțtiinței nu este legată însă numai de starea de vigilitate , ci și de modul cum este reflectată realitatea exterioară .În central preocupării pacientului , față de boală stau :procesele psihice ,comportamentul ,personalitatea pacientului cu particularitățile ei.

Motivantul.Lucrările neurofiziologilor (K.S.Lashley) și ale etologilor (K.Lorenz ,N.Tinbergen) au demonstrate că comportamentul pacientului depinde de modificările interne ( neuroendocrine) și de excitații externi ( mediu) care acționează asupra creierului.

Psihologia clasică face distincție între motive ,primele fiind cauzele intelectuale ale pacientului,iar celelalte cauzele affective.Această diferențiere este însă artificial și iluzorie .De fapt ,la originea conduitelor nu stă numai o cauză ,ci un ansamblu indisociabil de factori conștienți și inconștienți ,fiziologici,intelectuali ,afectivi,sociali care sunt într-o interacțiune reciprocă.

1.7.Relatia terapeut-pacient

Analizând boala și problemele sale psihologice ,psihologia medical consideră că în determinarea bolii participă elemente foarte variate,ceea ce face ca aceasta să aibă diferite expresii .

În cadrul bolii se pot găsi atât manifestări legate direct de organicitate ,dar și manifestări funcționale , biochimice și, mai ales , suferința subiectivă,prima care preocupă pe bolnav.

În acest fel, boala poate fi considerată ca o sinteză , realizată de bolnav,a turturor senzațiilor sale pe care le trece prin filtrul psihicului său și care , din acest motiv , reprezintă o reflectare fidelă a procesului fizio-patologic.

În cadrul acestui context interpersonal,terapeutul și bolnavul nu se găsesc pe poziții similar ; bolnavul este cel mai dezavantajat,aflându-se sub influența suferinței fizice și morale,a reacției psihologice create de această situație , resimțind o stare de nesiguranță.

Relația terapeut –pacient se materializează ,în majoritatea cazurilor , printr-o relație de tip special , un , în majoritatea cazurilor , printr-o relație de tip special , un anumit tip de relații affective.

Relația marcată de un atașament afectiv particular al bolnavului față de terapeut a fost denumită transfer, iar atitudinea terapeutului ( de obicei negativă) față de bolnabv a fost denumită cotransfer.

Una dintre problemele cele mai importante în cadrul relației terapeut-oacient –mai ales la început , dar nu numai-este aceea a comunicării, care se găsește îngreunată de factori ca starea de anxietate a pacientului , ignoranța sa ,circumstanțele în care cere ajutor terapeutului ,îmbogățirea acesteia fiind esențială , mai ales pe seama comunicării verbale interpersonal , care este mai efficient decât o informație vizuală scrisă

Relația terapeut și pacient este o întâlnire dintre două personalități diferite,care stau pe poziții diferite și care are loc în etape diferite motiv pentru care- pe parcursul desfășurării relației tendința trebuie să fie de echilibrare prin adaptarea ideilor expectanțelor ale fiecăruia dintre părți la cele ale celeilalte părți.

Eхіѕtența înțelegerіі empatіϲe. Dacă aptitudinile constituie subsistemul executiv al personalității, atitudinea se prezintă ca ,,invariat vectorial al conduitei,exercitând o funcție direcțională și evalutivă,și nu una instrumental lucrativă.Astfel spus ,atitudinea reprezintă poziția relativ constantă pe care o manifestă pacientul în raport cukinetoterapeutul.La rândul său,manifestând atitudini pozitive față de un anumit domeniu de activitate ,kinetoterapeutul se caracterizează printr-un înalt grad de deschidere față de acel domeniu,manifestând interes ,atașament,pasiune pentru el.Mult timp ,s-a considerat că rolul dominant îl dețin aptitudinile,reducându-se activitatea la nivelul de funcționalitate și productivitate al acestora.Importanța funcției reglatorii a trăsăturilor atitudinal-relaționale sau caracteriale a fost evidențiată cu ocazia multiplelor cercetări experimentale care au avut drept obiectiv evidențierea relațiilor existente între atitudini și aptitudini ,precum și a implicațiilor acestor relații asupra comportamentului.Desigur,relațiile atitudini-aptitudini nu trebuie privită numai în sens unilateral,adică prezența atitudinilor influențează pozitiv aptitudinile,ci și în sens invers,adică eficiența aptitudinilor,favorizează dezvoltarea atitudinilor pozitive față de profesia de kinetoterapeut ,sporește apropierea și atașamentul atât față de profesia pe care o desfășoară cât și față de pacienți.Așadar,privită din perspectiva cerințelor specifice unei anumite activități,relația atitudini –aptitudini empatice,dintre pacient și kinetoterapeut, ne apare ca un ansamblu complex de interacțiuni, interdependențe și medieri reciproce între cele două compartimente ale personalității,respectiv,ale personalității kinetoterapeutului.

Eхіѕtența reѕpeϲtuluі pοzіtіv necοndіțіοnat. Profesiunea de kinetoterapeut este una din profesiunile deosebit de complexe,cu multiple componente între care există relații strânse de interdependență ,cum ar fi:pregătirea morală,pregătirea de specialitate,pregătirea generală,pregătirea psihosocială.Toate aceste componente,dezvoltate la un nivel optim,asigură nivelul de competență profesională a kinetoterapeutului,competență apreciată de pacient,conștient fiind de starea lui.De aceea,dacă una din aceste componente nu este corespunzător și suficient dezvoltată,nivelul de competență profesională este afectat în mod direct .

Cοngruența prοprіe terapeutuluі. Un foarte bunterapeut ,trebuie,să ,,construiască,, capacitățile diminuate ale pacienților ,să dezvolte strategii rezolutive, atitudini și convingeri,trăsături de caracter , etc, și nu doar să transmită informația ca atare,fără să cunoască și să urmărească efectele ei la nivelul destinatarului.

Eхіѕtența uneі relațіі pοzіtіve. Studiind literatura de specialitate , am constatat că , profesiuunea de terapeut se deosebește de alte categorii de profesiuni prin faptul că include relația om-om .Fiind considerată o relație intersubiectivă.

Ca atare ,pe prim plan apar acele cerințe psihologice necesare pentru buna desfășurare a relației terapeut –pacient ,a relației interpsihologice în vederea atingerii scopurilor propuse.Cercetările experimentale au conturat ca fiind absolut necesare ,pentru buna desfășurare a activității de terapeut ,următoarele capacități speciale:

-capacitatea de înțelege suferința pacientului, (deci capacitatea de ,,dedublare,, posibilitatea de a se orienta atât asupra intervențiilor,influențelor sale ,cât și asupra pacienților ,înțelegând situațiile și dificultățile întâmpinate de aceștia);

-capacitatea de a adopta un rol diferit;

-capacitatea de a stabili ușor și adecvat relații cu pacienții care îi solicită ajutorul.;

-capacitatea de a comunica ușor și deficit cu pacientul ;

-capacitatea de a adopta ușor diferite stiluri de conducere .

Nivelul de funcționalitate al acestor factori condiționează în mod fundamental nivelul de eficiență al activității de terapeut.

Аѕіgurɑreɑ ϲοmunіϲărіі efіϲіente. Comunicarea eficientă reprezintă trecerea informației de la o persoană la alta . Cu alte cuvinte ,comunicarea eficientă este un proces bidirecțional între terapeut și pacient.Comunicrea eficientă între terapeut și pacient trebuie înțeleasă ca un proces deosebit de complex ,în aparență simplu dar care trebuie tratat ca un factor vital în atingerea obiectelor individuale. Nu doar alegerea cuvintelor este importantă în comunicarea eficientă ;au importanță și tipurile de propoziții pe care le kinetoterapeutul le formulează .De asemenea,în profesia sa , kinetoterapeutul descoperă deseori că oamenii reacționează diferit la boală,în funcție de modalitățile de utilizare a cuvintelor.

Centrarea pe aplіcarea terapіeі fοrmatіve. O schiță a metodelor terapeutice ,în cazul pacienților este dată de teoriile existente în literatura de specialitate care joacă un rol deosebit de important pentru recuperarea acestora.Aceste teorii sunt:

●proliferarea terapiilor –pacienții,trebuie să-și depășească starea;

●neadecvarea unui singur sistem teoretic de recuperare la toți pacienții ;

●factorii socio-economici externi ;

●popularitatea în creștere a tratamentelor de recuperare pe termen scurt și centrate pe problema concretă .

●oportunitățile pentru terapeuți de a observa și încerca diferite tratamente de recuperare;

●Insuficiența eficienței diferențiale în răndul terapiilor;

●Recunoașterea faptului că elementele commune ale terapiilor au un rol major în determinarea rezultatului acestora.

Eхіѕtențɑ uneі bune ϲɑpɑϲіtățіі de reɑlіzɑre ɑ trɑnѕpοzіțіeі dіdɑϲtіϲe . Complexitatea procesului recuperării comportă analize pe toate coordonatele sistemului,cu implicații de detaliu asupra elementelor comune și specifice și variante de soluții pentru sporirea eficienței procesului recuperator ,de la problemele determinării diferitelor categorii de pacienți până la cele privind încadrarea aacestora în viața socială activă.

Centrɑreɑ pe ɑutοϲunοɑștereɑ prοprііlοr ɑtіtudіnі. Atitudinile, mimica, tonul vocii, privirea trebuie să fie convergente în ceea ce privește înțelegerea spuselor celuilalt. Ele facilitează empatia.Trebuie evitat moralizarea pacientului , întreruperile dese, abuzul de sfaturi, judecarea, întrebările închise care blochează comunicarea .În profesia de kinetoterapeut trebuie să existe o corelație între aptitudine și atitudine.Acestea pot fi :

●Atitudinile kinetoterapeutului .Reluând categoriile lui Porter,Guy Palmade le-a sistematizat în raport cu funcțiile interne ale kinetoterapeutului,care sunt :producerea ,facilitarea și reglarea .El propune fără nici un scop de manipulare,într-o perspectivă care favorizează viața autonomă a grupurilor .

●Între atitudinile de decizie ,care propun un model în funcție de presiunea mai mare sau mai mică a kinetoterapeutului,se pot distinge sugestia sau sfatul.Acestea sunt atitudinile dominante ale kinetoterapeutului în legătură cu munca centrată pe recuperarea pacientului.

●Atitudinile de evaluare ,care subântind o judecată asupra a ceea ce face,gândește sau simte pacientul .Vlorile pe care se bazează un asemenea raționament pot fi de ordin moral și etic.

Centrɑreɑ pe ϲunοɑștereɑ pɑϲіențіlοr. Atenția acordată pacienților , pe lângă aspectele comune recuperării în general, are și unele aspecte particulare, deoarece ceea ce caracterizează un bolnav, este imposibilitatea de se obișnui cu existența bolii. Observarea pacientului i- presupune o capacitate intelectuală deosebită de a sesiza prin intermediul simțurilor, detaliile lumii exterioare. Observarea este un proces mintal activ. Kinetoterapeutul trebuie să se ferească de subiectivism, de judecați preconcepute, de rutină și superficialitate și de lipsa de concentrație și continuitate.

Elemente eѕențіɑle, ϲɑre defіneѕϲ relɑțіɑ kіnetοterɑpeut –pɑϲіent: Diverse le situații prezentate,care nu pretind să ofere un tablou exhaustiv,relevă munca care trebuie s-o realizeze kinetoterapeutul pentru a-și analiza propria implicare.Kinetoterapeutul însoțește analiza realității psihice ,obiectului și a semnificației sale,în ele înseși și pentru pacient,dacă este de orientare clinică.Atitudinea kinetoterapeutului permite alegerea unei orientări.Aceasta este o orientare clinică.Este important ,în acest stadiu al referinței,să dezvolte distincția propusă de Jean Dubost între datele clinice și datele nomotetice.Într-adevăr ,pentru kinetoterapeut,nu există o metodă clinică,așa cum există o metodă experimentală;este vorba de o abordare care nu exclude câtuși de puțin momentele de măsură,momentele de experimentare sau momentele de interpretare.Totuși,în ceea ce-l interesează aici pe kinetoterapeut,adică descoperirea pacienților pertinenți pentru analiza problemelor specific legate de acțiune și de angajarea în acțiune,datele clinice trebuie să fie analizate cu atenție;ele permit kinetoterapeutului să reflecte,pornind de la observații empirice.

Evɑluɑreɑ perѕοnɑlіtățіі kіnetοterɑpeuțіlοr șі pɑϲіențіlοr ϲu ϲɑre ɑϲeștіɑ іntră în relɑțіe. Deși preocupat de boală,terapeutul nu rămâne la nivelul fenomen al acesteia ,ci elaborează în mod primordial pacientul aflat sub incidența suferinței,cu emoțiile ,anxietățile ,frustrațiile,cu trăirile și reacțiile pe care boala le dezvoltă. Totodată ,cunoașterea autentică a pacientului care prezintă acest proces ,a structurii psihismului său,succeptibil de a condiționa și influența toate componentele bolii ,de la cele etiopatogenice la cele spiritual și evolutiv prognostice ,se înscriu în dezideratul cunoașterii integrale ,comprehensive ,totale. Marile schimbări sociale ,ca și remarcabilele progrese ]n domeniul kinetoterapiei,au ipostazat raporturi noi,particulare,concretizate prin axe directoare :bolnav-bolnav-recuperare,bolnav-societate. Agravarea ,ca și cronicizarea ,sunt apreciate ca eventualități ,probabile,care sunt corelate cu natura sau severitatea afecțiunii ,apelând la un component profesional și orientări terapeutice adecvate sau inspirat .

Evaluarearea pοzіțіlοr de vіață cu care kіnetοterapeutul șі pacіentul іntră în relațіe; Diferențierea în atitudine adesea pare să înceapă foarte de timpuriu în viață ;de fapt,există temeiuri să se considere că ea poate fi înnăscută. Existența sau apariția unei boli cronice , poate influența total sau parțial funcționarea globală a unui pacient,în așa măsură încât acesta nu va putea de unul singur sau nici chiar cu sprijinul aparținătorilor să se adapteze la cerințele unei vieții armonioase în societate,ceea ce face ca de multe ori el să apeleze la ajutorul terapeutului.In această situație bolnavul trebuie îndrumat spre recuperare profesională temporară sau permanentă. Kinetoterapeutul se va axa ,în activitatea sa , pe consecințele stării de boală ,pacientul fiind ajutat să-și regăsească modul de funcționare normală ,deoarece în cazul bolnavilor cronici suportul medical va fi permanent . Apelarea bolnavului la kinetoterapeut se poate face odată cu diagnosticarea unor boli din punct devedere medical ,ceea ce îl face să aibă de multe ori o stimă de sine scăzută.

Evɑluɑreɑ dοmіnɑnțelοr ѕtărіі ѕіneluі șі ɑ ѕіѕtemuluі de reprezentărі, ϲu referіre lɑ kіnetοterɑpeut șі pɑϲіent;Datele clinice după care kinetoterapeutul se poate ghida,în vederea elaborării unui plan de recuperare sunt considerate totalități complete și complexe,în singularitatea lor istorică și idiosincratică (ținând seama de specificitatea subiectului).Cunoașterea este particularizată,pusă în relație cu condițiile ei de producere și cu subiectul cercetărilor;dimensiunea fenomenologică este mereu prezentă,este vorba de o cunoaștere-experiență și nu de o cunoaștere-obiect.Mecanismele mai generale nu sunt căutate decât ulterior,printr-o analiză asupra muncii realizate.Poziția kinetoterapeutului în raport cu pacientul.:Procesul ia în calcul cererile exprimate de către pacienț și se construiește în colaborare

Evɑluɑreɑ ϲɑnɑlelοr de ϲοmunіϲɑre fοlοѕіte de kіnetοterɑpeut șі pɑϲіent în ϲɑdrul relɑțіe.Interacțiunile de orice tip depind de capacitatea kinetoterapeutului de a comunica cu pacientulComunicarea prin cuvinte este cunoscută sub denumirea de convorbire verbală și permite kinetoterapeutului să controleze interacțiunea socială într-o manieră foarte complexă.De exemplu,poate alege cuvinte emoționante pentru a descrie ceva,influențând astfel atitudinea pacientului. Kinetoterapeutul este conștient de faptul că nu doar alegerea cuvintelor este importantă în comunicarea verbală cu pacientul; au importanță și tipurile de propoziții pe care le formulează și felul în care le comunică.De asemenea,descoperă deseori că pacienții reacționează diferit în funcție de modalitățile de utilizare a cuvintelor.Comunicarea non-verbală constă în orice modalitate de comunicare ce nu conține cuvinte sau simboluri care le înlocuiesc.În comunicarea non-verbală,privirea este actul psihofizic ;ea vrea să devină cuvânt;planurile vizualului se interferează,obiectivul se mută din exterior în interior,fiecare încercând să descifreze trăsăturile afective ale interlocutorului.

Privirea vioaie,tristă,obosită,neliniștită, toate acestea dau informații despre relațiile interpersonale,despre haloul afectiv al comunicării.

Privirea are facultatea de a culege imagini,de a descoperi relații între obiecte,de a exprima trebuințe,emoții,sentimente, atitudini,de a descifra stările afective ale interlocutorului.

Ea are rol vector (direcționarea ei spre partener,intensificarea ei în raport cu creșterea motivației sociale a interacțiunii)rol expresiv (asigură dialogul, exteriorizează trăsăturile și atitudinile,în raport cu partenerul) și rol receptor (captarea caracteristicilor psiho-sociale,cognitive și afective ale relațiilor interpersonale).

Comunicarea augumentativă și alternativă .Un sistem de comunicare augumentativă și alternativă este un grup integrat de componente,incluzând simboluri,auxiliare de comunicare,strategii și tehnici folosite de individ pentru sprijinirea comunicării;această definiție accentuează utilizarea de multiple modalități și componente în comunicare.AAC subsumează orice dispozitiv,sistem,metodă,care îmbunătățește capacitatea de a comunica a unei persoane care are o deficiență de comunicare .Unii pacienți nu posedă nici o modalitate convențională de a comunica și uneori își exprimă nevoile și dorințele într-un mod acceptabil din punct de vedere social,de exemplu,prin acțiuni agresive,distructive,de auto-stimulare sau perseverative. AAC poate să înlocuiască aceste forme inacceptabile prin modalități de comunicare convenționale.Pacienții cu deficiențe de comunicare au nevoie de sisteme AAC care să înglobeze mai multe modalități de comunicare,deoarece comunicarea multimodală asigură următoarele:

-crește eficiența și rapiditatea comunicării;

-permite pacientului să utilizeze variate metode de comunicare în același timp;

-permite pacientului să continue să-și îmbunătățească vorbirea,în timp ce i se oferă și alte metode de comunicare;

-descrește bazarea pe un singur sistem de comunicare,lucru important,deoarece dispozitivele,capacitățile motorii se pot deteriora,etc;

-oferă pacientului posibilitatea de a-și alege mijlocul de comunicare cel mai eficient;

-este o modalitate naturală de comunicare;

Descrește cerințele privind selectarea vocabularului în cadrul utilizării unei singure metode de comunicare. (Ballinger,Ruth,1999) .Comunicarea totală se bazează pe filosofia și conceptul incluziunii,în care comunicarea este privită ca un drept fundamental al omului.

Mai mult,este considerată mai degrabă un proces decât un produs,în care toți cei din jurul pacientului trebuie să învețe despre utilizarea comunicării totale (care include gesturi,simboluri,semne) . AAC îi oferă posibilitatea de a-și crește calitatea vieții prin capacitatea de a dobândi un control din ce în ce mai mare asupra mediului înconjurător.

CAPITOUL 2

NOTIUNI GENERALE DESPRE ACCIDENT VASCULAR CEREBRAL –NOTIUNI GENERALE30

2.1.Definitia si prevalenta la nivel international si

national, comorbiditate

Accidentul vascular cerebral rezultă din restricția sanguină către creier și cauzează leziunea neuronilor și deficit neurologic. Accidental vascular cerebral prezintă tulburarea gravă a circulației cerebrale cu mod de instalare brusc , sub formă de ictus- lovitură apoplectic – apoplexie . AVC survine în urma ruperii peretelui vascular care se caracterizează printr-o revărsare difuză de sânge în interiorul parenchimului cerebral .Un accident vascular cerebral apare atunci când un vas de sânge care furnizează sânge la nivelul unei zone a creierului se sparge sau este blocat de un gheag sanguine.

Eptiopatogenia accidentului vascular cerebral este una din principalele cauze ale mortalității, atât în România cât și în întreaga lume. Dincolo de deces, accidentul vascular cerebral cauzează handicapuri fizice sau mentale permanente. Accidentul vascular cerebral este a treia mare cauză de deces în țările industrializate. Anual, aproximativ 750 000 de oameni prezintă un accident vascular cerebral. Un sfert dintre ei mor iar jumătate dintre supraviețuitori rămân cu sechele pe termen lung. Probabilitatea de a suferi un AVC crește odată cu înaintarea în vârstă, riscul dublându-se la fiecare 10 ani, după împlinerea vârstei de 35 de ani. 5% din populația peste 65 de ani a avut deja un accident vascular cerebral.

2.2-Cauze

Cauzele accidentului vascular cerebral AVC este cauzat de un cheag de sange care blocheaza circulatia sangvina a creierului.

Cheagul de sange se poate dezvolta intr-o artera ingustata care iriga

30.E. Câmpeanu-Tratat de neurologie,Editura Medicală,București,2004,pg.360

reierul sau poate ajunge in arterele din circulatia cerebrala dupa ce a migrat de la nivelul inimii sau din orice altă regiune a organismului .

Cheagurile sangvine apar de obicei ca rezultat al altor defecte din organism care determina afectarea circulatiei sangvine normale, cum ar fi:

– rigidizarea peretilor arterelor (ateroscleroza). Aceasta este cauzata de tensiunea arteriala crescuta, de diabetul zaharat si de nivelul crescut al colesterolului sangvin ;

– fibrilatia atriala sau alte aritmii cardiace (ritmuri cardiace neregulate)

– anumite afectiuni ale valvelor cardiace, cum ar fi o valva cardiaca artificial o valva cardiaca reparata, o boala cardiaca valvulara precum prolapsul de valva mitrala sau stenoza îngustarea orificiului valvular ;

-infecția valvelor cardiac ( endocardita ) ;

-un foramen ovale patent, care este un defect cardiac congenital
-tulburari de coagulabilitate a sîngelui ;

-inflamatie a vaselor sangvine (vasculită)

– infarctul miocardic .

Cauzele accidentului vascular cerebral hemoragic

Accidentul vascular cerebral este cauzat de o sangerare in interiorul creierului (numita hemoragie intracerebrala) sau in spatiul din jurul creierului (numita hemoragie subarahnoidiana).

Sangerarea in interiorul creierului poate fi rezultatul unei valori crescute pe un timp indelungat a tensiunii arteriale. Sangerarea in spatiul din jurul creierului poate fi cauzata de ruperea unui anevrism sau de tensiunea arteriala crescuta care nu a fost ținută sub control a fost ținută sub control .

Alte cauze de AVC hemoragic, mai putin frecvente, sunt:

-inflamatia vaselor sangvine, care poate aparea in sifilis sau tuberculoza

-tulburari de coagulabilitate ale sangelui, precum

– leziuni ale capului sau gatului care afecteaza vasele sangvine din aceste regiuni

-iradierea terapeutica pentru cancere ale gatului sau creierului

– angiopatia amiloidica cerebrala (o tulburare degenerativa a vaselor sangvine).

2.3-Factori de risc31

Factori de risc pentru un accident vascular cerebral pot fi modificati sau nu. Anumite afectiuni pot creste riscul de AVC. In cazul in care aceste afectiuni pot fi tinute sub control ,riscul de AVC poatre scădea .

-factorii de risc care pot fi controlați sînt :

-tensiunea arterială crescută ( hipertensiunea) este al doilea factor de risc ca importanță după varstă ;

– diabetul zaharat. Aproximativ un sfert din persoanele cu diabet decedeaza prin AVC. Prezenta diabetului creste de 2 ori riscul de accident vascular cerebral din cauza afectării circulației care apare în această boală ;

– nivelul crescut de colesterol din sange poate duce la afectiuni ale arterelor coronare si la infarct miocardic, care la randul lor determina lezarea musculaturii inimii (miocardului), iar aceasta la randul ei poate determina cresterea riscului de AVC

– afectiuni ale arterelor coronare, care pot determina aparitia unui infarct miocardic și a unui accident vascular cerebral ;

– alte afectiuni cardiace, precum fibrilatia atriala, endocardita, afectiuni ale valvelor cardiace ;

-fumatul inclusive , fumatul pasiv ;

– lipsa activității fizice ;

-obezitatea ;

-folosirea unor medicamente, cum sunt anticonceptionalele orale – in special la femeile care fumeaza sau care au avut pana in prezent tulburari de coagulare – si anticoagulantele sau corticosteroizii. Se pare ca la femeile aflate in menopauza, terapia de inlocuire hormonala are un risc mic de accident vascular cerebral
– consumul crescut de alcool.

Persoanele care consuma excesiv alcool, in special cele care au intoxicatii acute cu alcool (betii) au un risc mare de AVC.

Betia alcoolica se defineste prin consumul a mai mult de 5 pahare de alcool intr-o perioadă scurtă de timp .

– folosirea de cocaina sau de alte droguri ilegale.

31.E. Câmpeanu-Tratat de neurologie,Editura Medicală,București,2004,pg.362

Factorii de risc care nu pot fi modificați sunt :

– varsta. Riscul de accident vascular cerebral creste cu varsta. Riscul se dubleaza cu fiecare decada dupa 55 ani. Cel putin 66 de procente din toate persoanele cu AVC au vîrsta de 65 de anis au mai mult .

– rasa. Americanii negri si hispanici au un risc mai mare decat persoanele de alte rase. In comparatie cu albii, americanii negri tineri, atat femeile cat si barbatii, au un risc de 2 -3 ori mai mare de a face un AVC ischemic si de a deceda din această cauză .

– sexul. Accidentul vascular cerebral este mai frecvent la barbati decat la femei pana la varsta de 75 ani, dar dupa aceasta varsta femeile sunt mai afectate. La toate varstele, mai multe femei decat barbati decedeaza din cauza unui AVC
– istoricul familial. Riscul de AVC este mai mare daca un parinte, un frate sau o sora a avut un accident vascular cerebral sau un accident ischemic tranzitor
– prezenta in trecut a unui accident vascular cerebral sau a unui accident ischemic tranzitor.

2.4-Simptomatologie32

Manifestări clinice. Din punct de vedere clinic accidentele vasculare cerebrale determină tulburǎri masive ale circulației într-un teritoriu arterial important cu aspect ischemic, hemoragic sau edemul cerebral hipertensiv (encefalopatia hipertensivǎ ).În funcție de artera afectată

a.Artera cerebrală medie:

●paralizia de partea controlaterală a feței ;

●paralizia de partea controlaterală a brațului și piciorului;

●diminuarea sensibilității în aceeași arie;

●afazie motorize și central;

●surditate verbală;

●agnozie digital

●agrafie senzitivă;

●acalculie, alexie, dezorientare stânga-dreapta, hemianopsie omonimă = Sd. Gerstmann

b.Artera cerebrală anterioară:

32.Dr. G. Dtricut -Tratat de Neurologie ,Editura Medicala , Bucuresti , 2011,pg.462

●paralizia plantei și gambei de partea opusă leziunii pierderea coticală a sensibilității degetelor de la picioare , plantă și gambă;

●incontinență urinară și rigiditate paratonică ;

●abulie(mutism akinetic) și tulburări de mers și de menținere a poziției ;

●dispraxia membrelor stâng și afazie tactilă în membrele stângi

c.Artera coroidă anterioară:

●hemiplegie controlaterală

●hemianestezie și hemianopsie omonimă

d.Artera carotidă internă-dacă sunt afectate ambele origini ale cerebralelor anterioare și mijlocii în prezența unui poligon Willis incomplet.

●Abulie stupor cu hemiplegie; ●hemianestezie; ● afazie sau anozognozie.

e.Artera cerebrală posterioară31:

●Teritoriul periferic(localizarea leziunii în segmentul postcomunicant);

●hemianopsie omonimă controlaterală;

cecitate corticală, acromatopsie;

●halucinații vizuale elementare;

●dislexie verbală

●sindrom Balint: ataxie optică și oculară;

●tulburări de memorie și dezorientare topografică;

●halucinații complexe

e.Teritoriul central(localizarea leziunii în segmentul precomunicant al arterei cerebrale posterioare sau în ramurile sale penetrante):

●sindrom talamic al lui Déjerine și Roussy: pierderea controlaterale a sensibilității unui hemicorp superficială(termică, dureroasă) și profundă(proprioceptivă, tactilă), durere, disestezii spontane, coreoatetoză, tremorul intențional, mișcări spasmodice ale mâinilor ;

●sindrom talamo-perforat: ataxie cerebeloasă încrucișată cu paralizie de nerv III ipsilateral;

●sindrom Weber: paralizie de nerv III și hemiplegie controlaterală;

●sindrom. Claude: paralizie de nerv III și ataxie controlaterală;

●tremor intențional ataxic, ritmic controlateral postural;

●hemiplegie controlaterală;

●hemibalism controlateral.

f.Arterele vertebrale și cerebrale posteroinferioare:

●sindrom bulbar medial;

●de partea leziunii: paralizia cu atrofie a unei jumătăți de limbă.

g.De parte opusă leziunii:

●paralizia mâinii și piciorului(respectare feței);

●scăderea sensibilității tactile și proprioceptive pe hemicorp

●Sindrom bulbar lateral:de partea leziunii: durere, pareză, sensibilitate scăzută pe hemifaciesataxia membrelor cădere spre partea leziunii ,nistagmus, vertij;

●de parte opusă leziunii: sensibilitate termică și dureroasă diminuată pe

Hemicorp;

●Sindrom de arteră bazilară: paralizia sau pareza tuturor extremităților și a musculaturii inervate la nivel bulbar.

Dar principalele ale accidentului vascular cerebral simptome rămân:

●senzația de slăbiciune sau paralizie a feței, brațului sau piciorului, existentă

deseori pe o singură parte a corpului ;

●pot să apară, totodată, deficitul brusc de coordonare a membrelor;

●ierderea bruscă a vederii sau vederea dublă;

●dificultatea de vorbire sau de înțelegere a celorlalți ;

●instalarea bruscă a unei stări severe de amețeală;

●pierderea echilibrului și apariția cefaleei severe (durere puternică de cap).

Simptomele pot progresa sau fluctua în cursul primelor două zile după debut.Această situație poartă numele de atac cerebral în evoluție. Dacă nu se mai produce nici o deteriorare, situația este considerată un atac cerebral constituit.

2.5-Mecanism fiziopatologic

Sistemul arterial cerebral.Irigatia emisferelor cerebrale este asigurata de arterele magistrale ale capului,reprezentate de arterele carotid interne si de arterele vertebrale ,care unite la baza creierului formeaza poligonul lui Wills.Emisferele cerebrale cuprind un sistem vascular format din artere,capilare și vene.În creier nu există vase limfatice.Sistemul.Irigația emisferelor cerebrale este asigurată de arterele magistrale ale capului,reprezentate de arterele carotid interne și de arterele vertebrale ,care unite la baza creierului formnează poligonul lui Wills.

1.Arterele carotide interne iau nastere din arterele carotid primitive,la nivelul marginii superioare a cartilajului tiroid.Ele patrund in cutia craniana prin canalele carotidiene din stanca temporal,trec prin sinusul cavernos si ajung in dreptul marginii externe a chiasmei optice unde iau nastere arterele oftalmice.În continuare arterele carotid interne urmează un traiect ascendant până la scizura Sylvius,unde se continuă prin:

a.Arterele cerebrale anterioare,care prin ramurile lor sauperficiale asigura vascularizatia portiunii superioare a fetei externe a emisferelor,precum si fata interna pana la scizura perpendicular interna si lobul orbitar de pe fata inferioara.Ramurile profunde merg la nucleul caudat și corpul calos.

b. Arterele cerebrale mijloace sau salpigiene ,a caror zona superficial cuprinde fata externa ,afara de teritoriul din portiunea superioara si de polul occipital.Zona lor profunda vascularizeaza capsula interna,palidul si corpul striat.

c.Arterele coroidiene anterioare,care iriga corpii genunchiati externi,palidul,capsula internă,corpul lui Luys.

d.Arterele comunicante posterioare trimit ramuri la thalamus,hipotalamus,capsula interna,corpul lui Luys si pedunculii cerebrali.

În traiectul lor ,carotidele prezintă flexuozități,care au rol de a modera presiunea sanguină.Remarcăm faptul că la nivelul sinusului cavernos,areterele carotid interne au forma unui S ,porțiunea denumită,,sifonul carotidian,, .Totodată, literature de specialitate menționează faptul că în partea lor inițială arterele carotid interne suferă o dilatare denumită sinusul carotidian,zonă reflexogenă sensibilă la modificările presiunii sanguine34.

2.Arterele vertebrale pleacă din subclaviculare și pătrund în craniu prin gaura occipitală .La nivelul marginii inferioare a protuberanței,cele două artere vertebrale se unesc formând trunchiul bazilar ,care are un traiect ușor ascendant ,fiind situate în șanțul median al protuberanței.Sistemul arterial basilar vertebrao-bazilar asigura vascularizatia cerebelului prin arterele cerebeloase si a trunchiului cerebral prin:arterele paramediene ,arterele circumferentiale scurte , arterele circumferentiale lungi.

34 .I.C.Petricu , I. C. Voiculescu-Anatomia si fiziologia omului,Editura medicala , Bucuresti, 2000 , pg.235

Trunchiul basilar,ajungand lamarginea superioara a protuberantei,se bifurca si formeaza arterele cerebrale posterioare,care prin colaterale vascularizeaza mezencefalul,hipotalamusul si talamusul,iar prin arterele terminale iriga partial lobii occipital si temporali. Și sistemul vertebra-bazilar este prevăzut cu mai multe flexuozități,având rol în reglarea presiunii sanguine.

3.Poligonul lui Wills de la baza creierului este format din ramuri arteriale ale sistemelor carotidian si vertebra- bazilare,realizand importante anasomoze intre cele doua formatiuni vasculare.Poligonul lui Wills cuprinde :

-artera comunicantă anterioara , care face legatura intre arterele cerebrale anterioare;

– arterele cerebrale anterioare;

-arterele comunicante posterioare,care unesc cele doua sisteme vasculare,carotidian si vertebra – bazilar.

– arterele cerebrale posterioare.

Poligonul lui Wills permite o distributie corespunzatoare in irigatia creierului ,asigurand supleante circulatorii prin arterele care leaga sistemul carotidian de cel vertebra-bazilar sau prin anastomozele din acelasi sistem. Cele trei perechi de ramuri majore: cerebrale anterioare,mijlocii și posterioare,realizează fiecare câte două teritorii vasculare.

1.Teritoriul arterial superficial cuprinde ramurile ce formează o rețea vasculară situată în pia mater,în componența căreia intră ramificațiile aceleiași artere cerebrale și ramificațiile arterelor învecinate.Din această rețea vasculară superficial pleacă două feluri de ramuri:

a.Arterele corticale-scurte,care realizează în scoarța cerebrală o rețea vasculară fină și bogată în anastomoze.

b.Arterele subcorticale-lungi ,care asigură vasculariyația substanței albe; numărul lor este mai mic,iar anastomozele sunt mai rare.

2.Teritoriul arterial profund este reprezentat de acele artere care răspund de irigația nucleilor cenușii de la baza creierului.între teritoriul vascular superficial descries mai sus și cel profund există, în substanța albă,o zonă mai puțin vascularizată,săracă în anastomoze și posibilități de supleere circulatorie care este sediul unui mare număr de ramolismente cerebrale .

Sistemul capilar cerebral.Capilarele cerebrale se caracterizeaza prin faptul ca sunt acoperite cu un strat de fibre elastic,care limiteaza schimbarile lumenului capilar,in sensul dilatatiei sau contractiei.De aceeac ele nu asigură transudația și absorbția ,aceste funcții fiind preluate de precapilare și postcapilare.

Sistemul venos cerebral.Sângele venos este cules de venele jugulare înterne,care sunt alimentate din două teritorii ale creierului.

1.Teritoriul superficial,reprezentat de o rețea venoasă corticală și subcorticală,care se revarsă în sinusurile venoase periferice ( sinusul longitudinal superior și sinusurile de la bază)

2.Teritoriul profund reprezentat de o rețea venoasă care prin venele lui Galien ajung la sinusul drept.Din datele prezentate,reținem faptul că emisferele cerebrale dispun de o bogată rețea arterio-venoasă,cu multiple posibilități de supleere.Acest lucru este justificat,deoarece creierul are cel mai activ metabolism din organism.Din datele prezentate,reținem faptul că emisferele cerebrale dispun de o bogată rețea arterio-venoasă,cu multiple posibilități de supleere.Acest lucru este justificat,deoarece creierul are cel mai activ metabolism din organism.Din datele prezentate,reținem faptul că emisferele cerebrale dispun de o bogată rețea arterio-venoasă,cu multiple posibilități de supleereAcest lucru este justificat,deoarece creierul are cel mai activ metabolism din organism.35

Sunt suficiente 10 secunde de încetare completă a circulației cerebrale pentru pierderea cunoștinței.Din aceste motive debitul circulator cerebral trebuie să asigure o cantitate constant de sânge în interiorul creierului.Dupa John L Patersson valoarea debitului circulator cerebral este determinate de :

-presiunea de perfuzie reprezentata de diferenta dintre presiunea arterial sic ea venoasa in creier

-rezistenta vasculara cerebral care depinde de tonusul musculaturii netede a vaselor si de elasticitatea peretelui vascular,de presiunea intracraniana si de modificarile structural ale vaselor secundare unei boli si vascozitatea sangelui.

Potrivit literaturii de specialitate în reglarea circulației cerebrale și intervenția factorilor chimici și în primul rând rolul concentrației oxigenului și a bioxidului de carbon.Oxigenul scade tensiunea arterială și produce vasoconstricție capilară,în timp ce bioxidul de carbon are o acțiune inversă.De asemenea și ph-ul sanguin joacă un rol în controlul circulației cerebrale

35 .I.C.Petricu , I. C. Voiculescu-Anatomia si fiziologia omului,Editura medicala , Bucuresti, 2000 , pg.235

2.6.Consecinte

În foarte multe cazuri, paralizia este însoțită și de tulburări de percepție temporo-spațială, de echilibru etc

●În primul rând, pacientul nu mai este conștient de prezența părții din corp pe care nu o mai simte, aceasta fiind percepută ca o persoană străină, ca un „intrus” care trebuie ignorat.

Anumite gesturi de care un om sănătos nici măcar nu este conștient, acestea fiind facute în mod reflex (mersul, așezatul pe un scaun, mestecatul, apucarea unui obiect, etc), pentru pacientul care a suferit un AVC devin lucruri necunoscute, pe care trebuie sa le invete.Deoarece creierul este afectat și nu mai recunoaște acțiunile pe care trebuie să le facă, terapia aplicată bolnavului ,urmărește stimularea apariției unei reacții de răspuns la anumite senzații, care vor fi apoi asociate mișcărilor sau gesturilor aferente.

2.7-Tratament

Tratamentul accidentelor vasculare cerebrale variază considerabil. În cazul ictusului ischemic unica măsura terapeutică disponibilă și aprobată la moment este tromboliza cu t-PA Însă din anumite considerente (prezența contraindicațiilor, depăsirea ferestrei terapeutice, lipsa specialiștilor si utilajului necesar) aceasta nu este o optiune pentru toti, in restul cazurilor tratamentul fiind simptomatic si axandu-se pe monitorizarea si corectarea a patru indici de baza: tensiunea arteriala, glicemia, temperatura corporala si oxigenarea. In cazul accidentelor cerebrale hemoragice un loc de frunte îl ocupă tratamentul chirurgical, dat fiind că eliminarea colecțiilor hemoragice este măsura care este în stare sa anuleze cele mai multe verigi patogenetice a hemoragiilor intracerebrale. In restul cazurilor, combaterea edemului cerebral și administrarea blocantelor canalelor de calciu (nimodipina) cât și monitorizarea tensiunii arteriale, este o tactica abordată de cei mai mulți specialiști36.

36 .Dr. G. Dtricut -Tratat de Neurologie ,Editura Medicala , Bucuresti , 2011,pg.465

2.8.Impactul bolii asupra starii pacientului(fizica/psihica) si asupra familiei37

Cercetările actuale cu privire la impactul depresiei asupra unui AVC ,merg dincolo de simpla estimare a prevalenței, a severității simptomelor și a complicațiilor, și includ studii care încearcă să stabilească modul în care depresia influențează calitatea vieții pacientilor afectati.

Evaluarea calității vieții la pacienții cu AVC poate dezvălui diferențe între grupurile de pacienți cu depresie și cele de control, modificări ale scorului de calitate a vieții, pe măsură ce tratamentul își face efectul și poate furniza informații suplimentare cu privire la îmbunătățirea funcționării psihosociale, care poate avea un ritm diferit față de ameliorările celorlalte simptome depresive.

In AVC, depresia poate fi o complicație a bolii somatice, un factor de agravare a evoluției acesteia sau o coincidență. Simptomele depresiv-anxioase influențează în sens negativ calitatea vieții pacienților cu AVC , atât prin impactul simptomatologiei propriu-zise asupra funcționalității socioocupaționale, cât și prin impactul psihologic al diagnosticului de AVC. Pacienții cu AVC au rate mai mari de tulburări depresive și anxioase, comparativ cu populația generală.

Impactul psihologic al diagnosticului de AVC ,poate fi caracterizat de lipsă de speranță, idei de culpabilitate, frică de moarte, de dependență, de modificarea imaginii personale, de scăderea sprijinului social, și de disconfort.

37.V..D.Popescu- Psihologie clinica, Editura Polirom, Iasi ,2009,pg,186

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1.Obiective

Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece tratarea acestei afecțiuni trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate , care vizează inițial menținerea și readucerea pacienților într-o stare fizică și psihică satisfăcătoare.La astfel de pacienți se impun o serie de exerciții în vederea unei recuperări cât mai eficiente .

Obiective specifice:

1.Redobândirea capacității funcționale a mâinii

2.Educarea și reeducarea prizelor normale

3.Educarea și reeducarea prizelor compensatorii

4.Îmbunătațirea ADL-urilor

5.Menținerea forței musculare a întregului membru superior

6.Reintregrarea socio-profesională.

Obiectivele specifice :

●Combaterea durerii

●Educarea și reeducarea penselor digitale

,●scăderea spasticități

●creșterea mobilității articulației

●tonifierea musculaturii hipotone

●corectarea si ameliorarea atitudinilor vicioase și compensatorii

●educarea și reeducarea penselor digitale

●educarea și reeducarea opoziției policelui

●îmbunătățirea abilităților manuale.

3.2.Ipoteza cercetării

Lucrarea își propune să dovedească următoarele ipoteze:

●În ce măsură aplicarea tratamentului precoce recuperator prin kinetoterapie asigură optimizarea rezultatelor și scurtarea timpului de refacere;

●Dacă prin aplicarea unui program de recuperare, conceput special , putem obține o scurtare a timpului de tratament în AVC

●În ce măsură aplicarea precoce a tratamentului kinetoterapeutic poate influența evoluția parametrilor de mișcare (mobilitate, forță, stabilitate).

3.3.Scopul cercetării

Scopul acestei lucrări a fost de a verifica ipotezele formulate pe baza rezultatelor obținute de a contribui la îmbunătățirea procesului recuperator în sensul reducerii timpului de recuperare și creșterea eficienței sale.

Așadar scopul fundamental a fost dublu :

●alcătuirea unui model de evaluare clinic-funcțională;

●alegerea unui program terapeutic optim,bazat pe kinetoterapie;am încercat să stabilesc aportul exercițiilor kinetice aplicate precoce și corect pentru recuperarea acestui tip de patologoie.

3.3.Mijloacele și metode

●Medicamente antialgice și antiinflamatorii: aspirina

●Masaj: efectuarea tehnicii de efeuraj și fricțiune pentru degetelor și mână.- 10-15 min

●Termoterapie: fricțiuni cu prosop cu apa caldă, comprese-10-15 min

●Electroterapie: curenți în impulsuri, ultrasunetul -10-20 min

3.4. Desfălurarea cercetării

În cadrul cercetării am prezentat studiul unui pacient de 57 de ani ,diagnosticat cu boala cerebro-vasculara, AVC ischiemic stang, sechele AVC, hemiplegie dreapta, htae 2, ateromatoza carotidiana si dislipidemie, care a efectuat tratament recuperator sub urmărirea personală și a echipei interdisciplinare din cadrul Spitalului de Recuperare și s-a derulat timp de 3 luni.

Fișa de observație

NUME:

PRENUME:

VÂRSTA:

PROFESIE:

DIAGNOSTIC CLINIC:

DATA INTRĂRII ÎN EVIDENȚĂ:

DATA IEȘIRII DIN EVIDENȚĂ:

LOCUL DESFĂȘURĂRII TRATAMENTULUI:

ANAMNEZĂ:

DIAGNOSTIC FUNCȚIONAL:

EXAMEN FUNCȚ EXAMEN FUNCȚIONAL:

Ca urmare a evaluării pacientul a avut mobilitate redusă după cum urmează:

●rotație externă-300

● rotație internă-500

● amplitudinea în abducția brațului-700

●extensia brațului-100

●flexia brațului-1000

Recuperarea kinetic in perioada precoce de reabilitare –faza subacuta

Recuperarea kinetică în perioada sechelară

Recuperarea activităților funcționale în perioada precoce (faza subacută AVC)

TESTAREA MOBILITATII ARTICULARE

Scala:

1 = nu poate realiza mișcarea

2 = efectuează mișcarea cu mare dificultate

3 = efectuează mișcarea aproape normal

4 = mișcare normală

Articulația interfalangiană proximală

Articulația interfalangiană distală

Testarea mobilității articulare – Police:

Articulația metacarpo-falangiană

Testarea mobilității articularela nivelul pumnului

Testarea mișcării de prehensiune:

Programul de recuperare a prehensiunii în urma testării inițiale: Exercițiul

Subiectul în poziția șezând (poziția de pronosupinație) cu antebrațul așezat pe o masă ,kinetoterapeutul efectuează flexia – extensia pasivă a degetelor.

Greșeli posibile:

●Intensitatea prea mare a moblizărilor.

●Aplicarea unor prize greșite.

●Executarea mișcăreii în direcții greșite.

Exercițiul 2. Subiectul în poziția șezând (poziția de pronosupinație) cu antebrațul așezat pe o masă ,kinetoterapeutul efectuează abducția – adducția pasivă a degetelor.

Greșeli posibile:

●Intensitatea prea mare a moblizărilor.

●Aplicarea unor prize greșite.

●Executarea mișcăreii în direcții greșite.

Exercițiul 3. Subiectul în poziția șezând (poziția de pronosupinație) cu antebrațul așezat pe o masă ,kinetoterapeutul efectuează rotația pasivă a degetelor.

Greșeli posibile:

●Intensitatea prea mare a moblizărilor

●Aplicarea unor prize greșite.

●Executarea mișcăreii în direcții greșite.

Exercițiul 4. Subiectul în poziția șezând (poziția de pronosupinație) cu antebrațul așezat pe o masă ,kinetoterapeutul efectuează flexia – extensia pasivă a pumnului, cu degetele în semiflexie.

Greșeli posibile:

●Intensitatea prea mare a moblizărilor.

●Aplicarea unor prize greșite.

●Executarea mișcăreii în direcții greșit

CAPITOLUL 4

REZULTATE ȘI DISCUȚII

După examinarea clinică completă am constatat faptul că la acest caz prezentat programul de kinetoterapie a constituit un adevărat tratament de fond.

Țin să menționez faptul că oricare ar fi metodele folosite, programele de kinetoterapie le-am sistematizat, astfel:

● Prima dată i-am explicat pacientului în ce constă defectul lui și prin ce mecanisme se poate corecta.

● Am aplicat sistematic programe de gimnastică (adoptarea de posturi de corecție în raport cu un plan fix, apoi fără reper).

În ultima etapă, programele de kinetoterapie le-am axat pe readaptarea funcțională la gesturile uzuale, fiind vorba de:

● o adevărată schimbare de stil a mișcării;

●o reeducare neuromotorie;

●o reeducare kinestezică și stereognozică.

La toate acestea, pacientul a fost nevoit să învețe să-și ,, simtă,, diversele grupe musculare.

Pentru pacient, metodele de kinetoterapie a dominat programele de reeducare funcțională .

În alegerea exercițiilor de gimnastică pe care le-am executat cu pacientul, am ținut cont de :

● localizarea înaltă sau joasă a leziunii;

●stadiul evolutiv al puseului respectiv;

●intensitatea sindromului dureros;

● dacă exercițiile pe care le-am impus exagerează sau nu durerile spontane acuzate de pacient.

Vizavi de exercițiile aplicate am încercat să elaborez o serie de programe de exerciții reeducative specifice, individualizate în funcție de gradul reductibilității deformației.

Datele menționate în tabelele de mai sus au rezultat în urma evaluărilor inițiale, intermediare și finale realizate în perioada spitalizării celor doi pacienți

Interpretarea rezultatelor a constat în reprezentarea grafică și analiza rezultatelor obținute în urma evaluărilor precum și evoluția fiecărei variabile.

Articulația interfalangiană proximală

Din graficul mai sus situat, se observă o ușoară ameliorare a parametrilor testați .

Valuarea cea mai mare este înregistrată pe mișcarea de flexie de către medius

Articulația interfalangiană proximală

Din graficul mai sus situat, se observă o ușoară ameliorare a parametrilor testați .

Valuarea cea mai mare este înregistrată pe mișcarea de extensie de către medius

Articulația interfalangiană distală

Din graficul mai sus situat, se observă o ușoară ameliorare a tuturor parametrilor testați

Testând bilanțul articular și muscular al pacientului ,ținând cont și de diagnosticul precoce și tipul de deformație sau tendința de deformație ,am încercat, cu ajutorul metodelor prezentate ,să elaborez programe de kinetoterapie obținând rezultate bune în recuperarea acestui pacient.

Totodată, am încercat să evidențiez principalele tipuri de exerciții, care s-au dovedit a avea o valoare practică mai mare.

Pentru mobilizările active analitice, pacientului i s-a recomandat efectuarea unor mișcări active, totdeauna în aceeași succesiune.

Mobilizările active au fost efectuate ,,analitic,, eliminând pe cât a fost posibil mișcările asociate din articulațiile vecine.

Mișcările au fost făcute lent, amplu, fără menținerea pozițiilor extreme.

I-am adus la cunoștință pacientului că aceste mobilizări nu trebuie confundate cu exercițiile reeducative propriu –zise, care reprezintă sinteze ale mai multor mișcări active analitice.

Pentru exercițiile de reeducare propriu – zise, a fost vorba de mobilizări active reprezentând sinteze ale mai multor mișcări analitice.

În sectorul extrem al amplitudinii mișcării respective s-a putut menține contracția 2-3 secunde, evitând însă apariția de crampe musculare .

Combinațiile diverselor mișcări analitice a permis o varietate de exerciții reeducative.

De la începerea primelor ședințe de recuperare ,pacientul a simtit o ameliorare a durerilor ,suportabilitate crescută în realizarea activităților.Până la finalizarea tratamentului recuperator ,starea pacientului s-a îmbunătățit.

Mobilitatea a cresut ,astfel încât :

●la finalul tratamentului flexia brațului este de 1800

●rotația internă 700

●rotație externă-750

● adducția brațului-1650

●extensia brațului-450

Stabilitatea și forța umărului a crescut astfel încât la sârșitul programului pacientul a reușit să aibă un control asupra mișcărilor

Tratamentul de recuperare s-a efectuat zillnic pe toată perioada spitalizării , cu recomandarea de a continua și după externare

Efectele masajului au fost de activare circulatorie,troficitate,contracturare , sedare.

CUPRINS

Ca o concluzie la cele spicuite în această lucrare trebuie menționat faptul că este important ca reabilitarea bolnavilor cu AVC să se realizeze printr-un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate , care vizează inițial menținerea și readucerea pacienților într-o stare fizică și neuropshică satisfăcătoare , și apoi în mod progresiv și sistematic, recuperarea motorie și readaptarea motorie și psihică, urmată a bolnavilor cu diverse infirmități.

La astfel de bolnavi se impun o serie de responsabilități medicale, în sensul îngrijirii bolnavilor cu astfel de disfuncții neuropsihice și invalidități psihice, încât programul de reabilitare să reducă dependența acestor bolnavi de alte persoane , și pe cât posibil, să permită pacienților să devină independenți . Prin gravitatea , frecvența și urmările lor , accidentele vasculare reprezintă cel mai important capitol din patologia creierului .

Bolnavii cu afecțiuni vasculare necesită o investigare complexă și modernă în servicii de specialitate și o asistență medical calificată

Cercetările lui Whisnant ( 1986- reeditată în 2006) au arătat că supraviețuirile în decurs de 30 de zile după debutul unui accident vascular cerebral s-au observat la 82 % din cazurile cu tromboze , la 48 % din cazurile cu hemoragii subarahnoidiene și doar la 16 % din cazurile cu hemoragii intracerebrale .

De cele mai multe ori , reabilitarea la domiciliu nu este posibilă deoarece se mai adaugă marea incidență a altor probleme medicale coexistente cum ar fi afecțiunile cardiace , diabetul care fac dificilă aplicarea metodelor de reabilitare și contribuie în plus la izolarea social și la creșterea dependenței.Mortalitatea post accident vascular se încadrează astăzi între 20 și 30%.

Pacienții care supraviețuiesc unui accident vascular prezintă adesea simptome persistente ca: paralizia unor funcții motorii, deficite senzoriale, deficite de percepție, de echilibru, afazie, depresie, demență sau alte deteriorări ale funcțiilor cognitive.Aceste date sugerează că AVC-ul constituie o reală problemă de sănătate, nu numai prin rata ridicată a mortalității ci și prin consecințele asupra performanțelor motorii și cognitive ale supraviețuitorilor.

BIBLIOGRAFIE

Paul Popescu Neveanu-Psihologie,Editura Didactică și Pedagogică,1998

Mielu Zlate,Tinca Crețu-Psihologie,Editura Medicală, București,2007

Norbert Sillamy-Psihologie,Ed. Univers Enciclopedic, București

Mihai Golu-Bazele Psihologiei Generale, Ed.Universitară,București,2010

Norbert Sillamy-Psihologie,Ed. Univers Enciclopedic, București

Rodica Ciurea Codreanu -Elemente de Psihologie ,Editura All,București,2005

Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu – Introducere în psihologia personalității, Editura Humanitas,Bucure;ti ,2006

C.J.Yung- Tipuri psihologice , editura humanitas,1997

https://www.opp.com/en/tools/MBTI/Myers-Briggs-history

Prof., Univ.Mârza Dănilă Doina- Relația Terapeut –Pacient,Editura AlMamater , 2009

B.Zorgo,I.Radu-Autoformarea profesională,Editura Coloseum,București,2005

Nicolae Mitrofan , Aptidudinea de a fi kinetoterapeut în epoca contemporană,Editura ,All, 2010

Tudor Sbenghe-Kinetologie profilactică terapeutică și de recuperare ,Editura Medicală, București,1999

Frieda Fordham -recuperarea pacienților în diferite afecțiuni-Editura IRI,București,2010

Prof., Univ.Mârza Dănilă Doina- Relația Terapeut –Pacient,Editura AlMamater București, 2009

Anton Nicolau – Recuperarea prin terapie a bolnavilor,Editura Medicală, București,2009

Doru Vlad Popovici-Comunicare medicală,Editura Universitară,București,2005

E. Câmpeanu-Tratat de neurologie,Editura Medicală,București,2004

H. marcovici , A. Zolog .Accidentul vascular cerebral , Clinică și Terapie , Editura IRI,București,2006

Dr. G. Dtricut -Tratat de Neurologie ,Editura Medicala , Bucuresti , 2011

V..D.Popescu- Psihologie clinica, Editura Polirom, Iasi ,2009

.I.C.Petricu , I. C. Voiculescu-Anatomia si fiziologia omului,Editura medicala , Bucuresti, 2000

=== 178bc88011963d71db75ca1b3a7144e4f9f9e843_32946_2 ===

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT, OVIDIUS, CONSTANȚA

SPECIALIZAREA : KINETOTERAPIE, RECUPERARE SI REEDUCARE MOTRICA

TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ȘI SISTEMUL VALORIC AL KINETOTERAPEUTULUI ÎN RECUPERAREA PACIENȚILOR CU ACCIDENT VASCULAR CEREBRAL

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2016

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT, OVIDIUS, CONSTANȚA

TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ȘI SISTEMUL VALORIC AL KINETOTERAPEUTULUI ÎN RECUPERAREA PACIENȚILOR CU ACCIDENT VASCULAR CEREBRAL

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2016

CUPRINS

Introducere în problematica cercetării

Actualitatea temei

Motivarea alegerii teme

CAP. 1.Definirea si caracterizarea principalelor concepte utilizate in lucrare……….1

1.1.Personalitatea în general ……………………………………………………….1

1.2.Dimensiuni ale personalității …………………………………………………….2

1.3.Personalitatea din perspectiva lui C.Jung …………………………………………6

1.4.Cele 16 tipologii de combinatii conform lui Myers-Briggs ………………………9

1.5.Profilul de personalitate al kinetoterapeutului …………………………………..12

1.5.1.Necesitatea studiului aptitudinii empatice din perspectivă socială și psihosocială în ceea ce privește profesia de kinetoterapeut ………………………………………13

1.5.2.Valori profesionale ……………………………………………………………15

1.7.Relatia terapeut-pacient ………………………………………………………….23

CAP. 2.Notiuni generale despre accident vascular cerebral –notiuni generale………32

2.1.definitia si prevalenta la nivel international si national, comorbiditate………….32

2.2-Cauze……………………………………………………………………………. 32

2.3-Factori de risc ……………………………………………………………………34

2.4-Simptomatologie ………………………………………………………………35

2.5-Mecanism fiziopatologic……………………………………………………….. 37

2.6.Consecinte ……………………………………………………………………….40

2.7-Tratament ………………………………………………………………………..41

2.8.Impactul bolii asupra starii pacientului(fizica/psihica) si asupra familiei ……42

CAP. 3.Organizarea și desfășurarea cercetării………………………………………43

3.1.Obiectivele cercetarii ……………………………………………………………43

3.2.Ipoteza cercetării …………………………………………..……………………44

3.3.Scopul cercetării……………………………………………………………… 44

3.4. Desfălurarea cercetării ………………………………………………………….44

CAP. 4.Rezultate și discuții …………………………………………………………51

Cuprins …………………………………………………………………………………………………………55

Bibliografie ………………………………………………………………………….57

INTRODUCERE

Majoritatea bolilor neurologice centrale și periferice lasă pentru o perioadă lungă de timp sau definitiv , sechele disfuncționale de gravitate variabilă mergând până la handicapuri indelebile .

Deși infirmitățile determinate de leziunile neurologice sunt relativ monotone ( afectarea motricității ), a sensibilității , a vorbirii , a coordonării , etc ) incapacitățile și handicapurile bolnavului neurologic pot fi complexe și grave cum ar fi incapacitatea de locomoție , de autoângrijire , de comunicare , de comportament , etc . sau handicapul de independență fizică , ocupațional , de orientare , de integrare social , economic .

Accidentul vascular cerebral (AVC) este o afecțiune neurologică acută, gravă, rezultată în urma blocarea irigării cu sânge a unei zone cerebrale sau prin hemoragie cerebrală.

Cu alte cuvinte, AVC este un sindrom clinic produs prin leziunile substanței cerebrale ca urmare a unor evenimente vasculare de natură ischemică sau hemoragică.

Asistența unui bolnav neurologic este un proces îndelungat , dacă nu chiar continuu , pentru toată viața .

Desigur că cea mai mare parte a acestei asistențe se va desfășura la domiciliu pacientului cu concursul membrilor de familie , pe baza indicațiilor date de medicul neurolog și medicului recuperator .

Pentru un sechelar neurologic ( un hemiplegic după un accident vascular cerebral , un monoplegic printr-o mononeuropatie simplex , un paraplegic după un traumatism vertebral ) problema propriu zisă de recuperare se vor pune doar atîta timp cît există încă semen și speranțe de ameliorare funcțională sau cîștigare de compensări . definitivarea deficitului funcțional nu înseamnă însă abandonarea pacientului căci în această situație , pierderea restantului funcșional obținut cu greu este aproape regula .

La nivel mondial, accidentul vascular cerebral reprezintă una din cauzele principale de morbiditate și mortalitate (Lopez AD, et al, 2006) deoarece anual ucide cinci milioane de oameni și provoacă dizabilități severe altor cinci milioane. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății în anul 2001 s-au înregistrat 5,5 milioane de decese prin accidente vasculare cerebrale și anual circa 15 milioane de persoane supraviețuiesc unui accident vascular cerebral. Letalitatea prin accidente vasculare cerebrale este de 11% pentru femei si 8,4% pentru bărbați.

Deci întreținerea prin continuarea unui anumit program de recuperare este obligatori și ea se face mai ales la domiciliul bolnavului .

Actualitatea temei

Lucrarea de față are un caracter unicat sub aspectul abordării inedite a metodelor de intervenție în AVC și rolul acestuia pe care îl joacă în recuperarea pacientului

Este important ca reabilitarea bolnavilor cu AVC să se realizeze printr-un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate , care vizează inițial menținerea și reducerea pacienților într-o stare fizică și neuropshică satisfăcătoare , și apoi , în mod progresiv și sistematic , recuperarea și readaptarea motorie și psihică , urmată de inserția socioprofesională a bolnavilor

În această lucrare am încercat găsirea unor modalități de aplicare precoce și sistematică a mijloacelor și procedurilor kinetoterapeutice prin care să se restabilească pe deplin capacitățile funcționale diminuate sau pierdute în urma diagnosticării cu AVC .

Motivarea alegerii teme

Lucrarea oferă un volum impresionant și inedit de informații care se adresează personalului medical angajat în activitatea de recuperare funcțională și, în egală măsură, studenților secțiilor de kinetoterapie deoarece aici sunt abordate o paletă largă de manifestări patologice, care oferă o bogată documentare teoretică și practică despre unele aspecte mai puțin dezvoltate în literatura de specialitate.

Motivul acestei lucrări este :

●Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților

de diagnostic și tratament ;

●Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în recuperarea pacienților

diagnosticați cu AVC cu ajutorul cunoștințelor acumulate ;

●Realizarea evaluării inițiale, aplicarea tratamentului de recuperare și

evaluare finală;

●Analiza diferențelor existente între datele de referință, din literatura de

specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu.

Apare deci necesitatea tratării ,printr-o acțiune concertată, fizioterapeutică care să realizeze o recuperare locală pentru a preveni apariția recidivelor și a tulburărilor .