Trasaturile de Personalitate Accentuate Si Gestionarea Conflictelor In Cuplu

LUCRARE DE LICENȚĂ

TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ACCENTUATE

ȘI GESTIONAREA CONFLICTELOR ÎN CUPLU

Cuprins

MOTIVAȚIA LUCRĂRII

CAPITOLUL I

1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE

1.1. Definiția și caracteristicile personalității

1.1.1. Definiția personalității

1.1.2 Caracteristicile personalității

1.2. Trasătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate

1.2.1 Trăsătura psihică

1.2.1. Laturile personalității psihice. Tipurile de personalitat

1.3. Laturile personalității psihice.

1.2.2. Factorii de personalitate

1.3. Teoriile personalității

1.3.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S. Freud

1.3.2 Orientarea psihodinamică în teoria lui C. Jung

CAPITOLUL II

2. TRĂSĂTURILE ACCENTUATE DE PERSONALITATE

2.1. Evaluarea aspectelor accentuate ale personalității

2.2. Trăsăturile accentuate ale firii omenești

2.2.1. Firea demonstrativă

2.2.2. Firea hiperexactă

2.2.3. Firea hiperperseverentă

2.2.4. Firea nestăpânită

2.2.5. Firea hipertimică

2.2.6. Firea distimică

2.2.7. Firea ciclotimică

2.2.8. Firea exaltată

2.2.9. Firea anxioasă

2.2.10. Firea emotivă

2.3. Evoluții și tablouri clinice ale unora dintre personalitățile accentuate

CAPITOLUL III

3.FUNDAMENTE TEORETICE ALE RELAȚIEI DINTRE STRATEGIILE DE ABORDARE A CONFLICTULUI ȘI STABILITATE ÎN CUPLU

3.1. Sensuri și semnificații teoretice ale cuplului conjugal

3.1.1. Cuplul: definiții și concepte

3.1.2. Implicarea în relație. Rolul fiecăruia în cuplu.

3.1.3. Stiluri interacționale conjugale

3.1.4 Factorii stabilizatori și destabilizatori în cadrul cuplului

3.1.5. Teorii explicative cu privire la cuplu și familie

3.2. Abordarea teoretică a conflictului

3.2.1. Abordarea conceptului de conflict în psihologie

3.2.2. Teorii explicative ale conflictului

3.2.3. Surse ale conflictului în cuplul conjugal

CAPITOLUL IV

4. STUDIU PRIVITOR LA IDENTIFICAREA TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE ACCENTUATE ȘI GESTIONAREA CONFLICTELOR ÎN CUPLU

4.1. Scopul cercetării

4.2. Obiectivul cercetării

4.3. Ipotezele cercetării

4.4. Descrierea eșantionului supus cercetării

4.5. Descrierea metodelor și tehnicilor de cercetare

4.6. Analiza datelor, prelucrarea și interpretarea rezultatelor

4.7. Concluzii generale

4.8. Recomandări

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

MOTIVAȚIA LUCRĂRII

La baza conflictului interpersonal stau dificultățile de ordin subiectiv privitor la armonizarea și adaptarea reciprocă în plan relațional. Gradul de tensiune și conflictualitate al unei relații devine cu atât mai mare, cu cât sunt implicate personalități mai puțin echilibrate neuro-emoțional, mai asimetric structurate în ceea ce privește raportul trăsăturilor polare antagonice (ex. introversie – extraversie, dependență – independență, dominanță – supunere, agresivitate -toleranță, sociofilie – sociofobie etc.) mai accentuate. De aceea cunoașterea tipologiilor de acest gen devine absolut necesar pentru gestionarea adecvată a conflictelor interpersonale ce izbucnesc atât în cadrul familiei, cât și în relațiile de muncă sau în alte împrejurări.

Întrucât tema cuplu – relație – familie reprezintă un subiect de foarte mare importanță în societate și studiul conflictualității și stabilității în cadrul cuplurilor maritale/nemaritale a fost și este abordat de foarte mulți autori, acest aspect m-a determinat să optez pentru dezbaterea acestei probleme și în lucarea mea de licență și m-am axat pe relația de cuplu și conflictul dintre parteneri din perspectiva diferențelor existente la nivelul trăsăturilor de personalitate a partenerilor, mai exact a acelei „nepotriviri de caracter” tot mai des invocate, venind cu soluții și metode de prevenire a acestor situații în cadrul acestei lucrări.

Cu toții știm că în relația de cuplu nu domnește doar fericirea. Aici se nasc cele mai multe conflicte. Ne certăm mai des cu partenerul decât o facem cu oricare altă persoană nu la fel de importante pentru noi. Certurile cu partenerul reprezintă însă situații dificile și stresante care consumă atât fizic, cât și psihic.

Fiecare cuplu se confruntă cu conflicte, însă unele conflicte pot fi rezolvate ușor, altele pot duce la despărțire.

Fericirea sau nefericirea în relație este condiționată de ceea ce facem, de propriile acțiuni și atitudini atât față de partener, cât și față de relație.

Întrucât nu există o educație sanitară de interes psihologic și practic nimeni nu ne învață ce să facem și cum să gestionăm un conflict, atunci să nu ne mirăm că nu suntem pregătiți pentru o relație sau că nu știm să-i facem față. Dacă ar exista astfel de cursuri de sănătate mintală din școală, acestea ar putea ajuta atât la dezvoltarea noastră personală, la autocunoaștere, dar și la gestionarea conflictelor care mai târziu pot fi de mare importanță în relația cu partenerul, cu copiii și cu ceilalți membri din familie.

Cunoașterea celuilalt este o activitate care caracterizează cuplurile fericite. Oamenii sunt creaturi foarte complexe și nimeni nu poate spera să îl cunoască pe celălalt complet și în scurt timp. Așteptările neîmplinite sunt cele care creează probleme și contribuie în mare măsură la scăderea satisfacției în relația de cuplu.

La baza conflictelor un alt factor incriminat este lipsa comunicării. În momentul în care încetăm să mai comunicăm cu partenerul, așteptările noastre continuă să fie necunoscute și nerostite.

O relație armonioasă de cuplu de lungă durată are nevoie de două persoane mature, independente, capabile să-și susțină dorințele și idealurile de-a lungul timpului.

Primele momente în formarea unui cuplu sunt deosebit de importante. Majoritatea dintre noi nu suntem conștienți de rolul pe care celălalt îl are în viața noastră.

Relația de cuplu poate fi teritoriul unde rănile nevindecate din copilărie pot ieși la suprafață, întrucât în modalitatea noastră de alegere a partenerului stă bagajul de valori, comportamente și sentimente acumulate cât și a modelelor parentale din copilărie.

Putem alege un partener conștient care ne place, are valori, interese și preocupări comune, ne simțim bine cu el și în prezența lui. Dar pe de altă parte putem face alegeri inconștiente. Este vorba despre aspecte de care nu suntem conștienți. Îl alegem pe celălalt pentru acel „ceva”, care nu poate fi verbalizat și fără să ne dăm seama acest „ceva” are legătură cu trecutul nostru, face parte din bagajul familiar, poate avea legătură cu istoria familiei sau secretele neîmpărtășite din familia noastră. La nivel inconștient există un puternic substrat care ne împinge către o anumită alegere.

Dacă un cuplu se formează pe considerente inconștiente, partenerul ne va arăta părți de care nu am ținut cont sau pe care nu am vrut să le vedem în momentul alegerii.

La un moment dat putem constata că trăim o viață asemănătoare părinților, scenariul se repetă și acest lucru se poate întâmpla întrucât partenerul ales are aspecte care ne-au atras și care ne erau familiare din copilărie. El vine să ne scoată la iveală partea din noi care se vrea vindecată.

În alegerea partenerului pot sta numeroase motive și faptul că de obicei ne implicăm într-o relație fără să cunoaștem cum este cel de lângă noi, sunt două aspecte care sfârșesc prin a ne implica într-o relație cu un partener nepotrivit. Când ești prea preocupat să te angajezi într-o relație, s-ar putea să pierzi din vedere câteva aspecte importante cum ar fi unele defecte ale partenerului peste care nu poți trece: dependența de muncă (înseamnă mai puțin timp petrecut împreună), flirtul cu alte persoane, dependența de alcool etc. De aceea insist pe cunoașterea partenerului și legătura care există între trăsăturile de personalitate și alegerea partenerului de viață.

Lucrarea mea își propune să evidențieze legătura dintre trăsăturile de personalitate accentuate a unuia sau ambilor parteneri de cuplu și conflictele din cuplu, venind cu propuneri de metode de gestionare a acestor genuri de conflicte în cuplu și nu în ultimul rând urmărind să demonstrez importanța criteriului trăsăturilor de personalitate accentuate în alegerea partenerului de viață pentru prevenirea acestor conflicte.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv lucrarea de față se împarte în 2 părți: o parte teoretică, în care se tratează tema personalității. În Capitolul 1 cu definiții, structură, organizare, teorii. Capitolul 2 tratează problemele trăsăturilor accentuate de personalitate, iar Capitolul 3 vorbește despre strategiile de abordare a conflictelor în cuplu cu definiții și concepte, teorii cu privire la cuplu și familie, factorii stabilizatori și destabilizatori în cadrul cuplului, teorii explicative ale conflictului și despre conflictualitatea în cadrul cuplului.

Partea de cerecetare urmărește studiul efectelor trăsăturilor accentuate de personalitate în relația de cuplu. Cercetarea a vizat un lot de 30 subiecți cu vârsta între 20-60 ani, în total 15 cupluri, din mediul urban, cu studii liceale și superioare cărora li s-a aplicat chestionarul Schmiescheck pentru evidențierea aspectelor unor structuri de personalitate accentuate.

Partea de cerecetare a urmărit studiul efectelor trăsăturilor accentuate de personalitate în relația de cuplu. Cercetarea a vizat un lot de 30 subiecți cu vârsta între 20-60 ani, în total 15 cupluri, din mediul urban, cu studii liceale și superioare cărora li s-a aplicat chestionarul Schmiescheck pentru evidențierea aspectelor unor structuri de personalitate accentuate.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

1.1. Definiția și caracteristicile personalității

Fiecare om, este o ființă unică și irepetabilă. Aceste caracteristici sunt determinate de personalitate.

Personalitatea fiecărui individ uman, apare ca o îmbinare dinamică și evolutivă a fondului nativ și al celui dobândit.

Definiția personalității

Personalitatea se definește ca fiind ansamblul unitar și individual, psihologic și fiziologic, rezultat din contopirea unor elemente înnăscute și a altora dobândite, care determină însușirile unei persoane.

Fondul nativ cuprinde totalitatea trăsăturilor somatice și psihologice înnăscute.
Principalele laturi ale fondului nativ sunt: temperamentul, inteligența, predispoziția corporală constituțională, sănătatea în sensul înnăscut (congenital și ereditar).

Fondul dobândit cuprinde totalitatea trăsăturilor somatice și psihologice care se nasc și se dezvoltă la confluența dintre individ și mediu. Principalele laturi ale fondului nativ sunt: caracterul, constituția fizică dobândită, sănătatea – în sensul dobândit.

Personalitatea este organizarea dinamica a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea si comportamentul caracteristic al individului. ( cf. G. W. Allport).

1.1.2 Caracteristicile personalității

Caracteristicile personalității sunt:

Caracterul unitar, integrator și sintetic. Personalitatea cuprinde însușirile psihofizice, structurile cognitive, structurile instrumentale (deprinderi, aptitudini, capacități), structurile atitudinale (caracterul), structurile afectiv-motivaționale etc. ce sunt caracteristice pentru un om sau altul.

Organizare dinamică. Personalitatea se formează în timp prin interacțiunea dintre înnăscut și dobândit și funcționează previzibil în realizarea afectivă a relației omului cu mediul extern și cu lumea interioară proprie.

Personalitatea asigură o integrare unică în mediul social.

1.2. Trasătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate

1.2.1 Trăsătura psihică

Sunt definitorii pentru personalitate acele trăsături care se caracterizează prin constanță și stabilitate, deci care se repetă în situații variate.

O trăsătură este o tendință generală, un mod de manifestare al persoanei. Stilul cognitiv de prelucrare a informațiilor este un exemplu de trăsătură de personalitate.

Pe baza experimentală, E. P. Torrance, B și W. Taggart au identificat următoarele patru stiluri de prelucrare a informațiilor, ca tendințe spre patru strategii:

– strategie specifică utilizării emisferei stângi, având următoarele caracteristici psihologice: activ, verbal, logic, convergent;

– strategie specificăe înnăscute și a altora dobândite, care determină însușirile unei persoane.

Personalitatea este organizarea dinamica a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea si comportamentul caracteristic al individului. ( cf. G. W. Allport).

1.1.2 Caracteristicile personalității

Caracteristicile personalității sunt:

Personalitatea asigură o integrare unică în mediul social.

1.2. Trasătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate

1.2.1 Trăsătura psihică

Sunt definitorii pentru personalitate acele trăsături care se caracterizează prin constanță și stabilitate, deci care se repetă în situații variate.

O trăsătură este o tendință generală, un mod de manifestare al persoanei. Stilul cognitiv de prelucrare a informațiilor este un exemplu de trăsătură de personalitate.

Pe baza experimentală, E. P. Torrance, B și W. Taggart au identificat următoarele patru stiluri de prelucrare a informațiilor, ca tendințe spre patru strategii:

– strategie specifică utilizării emisferei stângi, având următoarele caracteristici psihologice: activ, verbal, logic, convergent;

– strategie specifică utilizării emisferei drepte, având următoarele caracteristici psihologice: receptiv, spațial, intuitiv, divergent;

– strategie mixtă: combină caracteristici de stânga sau dreapta într-o abordare variabili și alternativă a situațiilor de procesare cognitivă;

– strategie integrativă: combină caracteristici de stânga sau dreapta în proporții egale în prelucrarea informațiilor.

O trăsătură se distribuie în populație pe o scală de la nivelul cel mai scăzut până la nivelul cel mai înalt. La majoritatea indivizilor, ea se manifestă la un nivel mediu; la unii, ea este prezentă la un nivel scăzut, iar la alții ea este la un nivel înalt. Descrierea matematică a distribuției trăsăturilor este exprimată prin curba normală a lui Gauss.

Pentru cei superiori se folosește termenul „inteligent” iar pentru cei inferiori se folosește termenul „lipsit de inteligență”. Cei mai mulți oameni se situează la nivel mediu.

1.2.1. Laturile personalității psihice. Tipurile de personalitate

Laturile personalității psihice.

Din punct de vedere psihologic, principalele laturi ale personalității sunt temperamentul care este înnăscut, aptitudinile care au o componentă înnăscută – talentul, de exemplu, și una dobândită prin exersare și caracterul care se formează în cea mai mare parte sub influența mediului.

Personalitatea psihologică, mai ales prin laturile sale persistente de-a lungul întregii vieți, constituie materia primă din care se construiesc diferite tipuri psihologice numite și biopsihotipuri.

Relația temperament – aptitudini – caracter determină câte un tip psihologic pentru fiecare individ uman.

Tipuri temperamentale (sangvinul, melancolicul, colericul, flegmaticul)

Temperamentul este o trăsătură psihică predominant înnăscută, deci dependentă de fondul nativ, care conferă fiecărui individ, prin personalitatea sa, unicitate și irepetabilitate. Temperamentul unui individ poate fi observat urmărindu-se reactivitatea motorie și afectivă al acestuia. Unele trăsături înnăscute ale personalității, așa cum este de pildă inteligența, prezintă autonomie față de temperament.

Fiecare tip temperamental, poate avea reprezentanți geniali sau retardați. Laturile care definesc temperamentul sunt: energia, dinamica, adaptarea (acțiunea și reacțiunea) la mediu.

Temperamentul sau latura dinamico-energetică a personalității, reprezintă cantitatea de energie de care dispune un subiect uman. Studii asupra voiciunii și dinamismului indivizilor și asupra modului în care aceștia își organizează conduita au fost făcute din cele mai vechi timpuri, constatându-se că în această privință oamenii sunt foarte diferiți. Astfel, „unii sunt hiperactivi, par să dispună de o energie inepuizabilă, rezistă la solicitări maxime și continue, iar alții sunt hipoactivi, conduita lor se situează la un nivel energetic inferior, sunt fără vlagă și obosesc sau se reprimă ușor; unii sunt foarte rapizi și tumultoși în mișcări, în vorbire, iar alții se mișcă lent și domol și nu pot fi scoși din acest ritm molcom […] unii sunt năvalnici, nerăbdători, impulsivi, nestăpâniți, iar alții își păstrează calmul, nu se înfurie și nu au izbucniri necontrolate, rămânând niște oameni cumpătați. Particularitățile de acest gen se cuprind în temperamentul persoanei.”

Temperamentul (firea omului) este cea mai accesibilă și cea mai ușor constatabilă latură a personalității; dacă urmărim un om, cu greu putem constata ce gândește și ce simte, însă destul de repede și de ușor putem spune dacă este energic, iute, cumpănit, domol etc. Încă din antichitate, Galenus și Hypocrates au clasificat temperamentele în coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic. Acest nomenclator s-a păstrat în ciuda faptului că modelul teoretic s-a dovedit a fi neîndemânatic și îndepărtat de realitate (cei doi au încercat să explice temperamentele după modul în care – credeau ei – sunt amestecate humorile organice, însuși termenul de temperament semnifică etimologic„amestec”).

Clasificarea lui Hippocrate

Preocupările legate de clasificarea temperamentelor după trăsăturile lor mai pronunțate sunt foarte vechi. Hippocrate (460-377 i.H.) a elaborat teoria conform căreia, diferențele dintre oameni se datorează dominanței mai mari a uneia dintre cele patru umori autonome care circulă prin organism. Cele 4 umori, după Hipocrate, determină funcții fiziologice, psihice și energetice. Ele sunt: sângele, bila neagră, bila galbenă și flegma (este vorba de umori, nu de secreții).

Tipurile psihologice ce rezultă din această clasificare sunt redate în tabelul de mai jos:

Tipologia lui Scheinder

Psihiatrul german K. Schneider a descris în 1923, mai multe tipuri psihologice:
1. Tipul hipertimic (hipomaniacal), care se caracterizează prin bună dispoziție constantă, prospețime permanentă, optimism, superficialitate, ignoranță, orgoliu și supraevaluare, inconstanță în conduită. Ca și sangvinul, cu care se aseamănă, inițiază simultan mai multe activități, pe care nu le finalizează.

2. Tipul depresiv, opus celui mai sus descris, este trist, pesimist, sceptic, sumbru, obosit, indecis, lipsit de idealuri, fără energie. Apare ca tipul de om dispus mereu să vadă doar jumătatea goală a paharului.

3. Tipul anakast (obsesiv-compulsiv) se caracterizează prin meticulozitate, obsesie pentru ordine și curățenie, nesiguranță continuă, perfecționism, spirit autocritic, presentimente neliniștitoare permanente.

4. Tipul fanatic (paranoic) este asemănător colericului, caracterizându-se prin orgoliu excesiv, supraevaluare, impulsivitate și vehemență în apărarea ideilor – de cele mai multe ori fixe și principiilor, rigiditate psihică, reactivitate senzitivă exagerată, deseori manifestată prin agresivitate.

  5. Tipul mitoman (histronic) se caracterizează prin volatilitate emoțională, atitudine teatrală și demonstrativă, tendință de a denatura realitatea, fantezii legate de calități sau realizări, nevoie continuă de afecțiune și de a fi în centrul atenției, rafinament vestimentar.
  6. Tipul megaloman este o formă excentrică a tipului mitoman, caracterizată prin dorința cronică de a părea mai mult decât este. Astfel, excentricitatea se combină cu mitomania și cu orgoliul. Megalomanului îi place în mod deosebit să se afișeze și să fie lingușit.
  7. Tipul instabil, după cum îi spune și numele, dă dovadă de o mare instabilitate a dispoziției și de labilitate comportamentală. La acest tip apare o predispoziție spre o conduită antisocială.

8. Tipul exploziv se caracterizează prin puseuri impulsive, primitive, violente. Reacția, deși de scurtă durată, este vădit disproporțională în raport cu intensitatea stimulului declanșator. Oriunde se fală, întrețin o atmosferă tensionată.

9. Tipul apatic este incapabil de compasiune, de empatie, de regret. Această paralizie sufletească se îmbină cu lipsa de onoare, demnitate și conștiință morală. Este rece în relații și nu se angajează în nimic dacă nu este absolut obligatoriu. În extremis, este capabil de acte brutale, efectuate cu „sânge rece”, deși amorțeala sufletească nu anticipează așa ceva.

10. Tipul abulic este lipsit de voință, influențabil, foarte reactiv la factorii negativi exteriori, indecis, cu o conduită schimbătoare, determinată din exterior.
11. Tipului astenic îi este caracteristică constituția fizică și psihică fragilă, din care rezidă o rezistență slabă la solicitările musculare sau mentale. Din acest motiv, tipul astenic nu are încredere în el, nesiguranța punându-și amprenta în conduită. Fiind foarte sensibil, își face mereu probleme de conștiință.

Clasificarea modernă a tipurilor psihologice – Clasificarea lui Jenkins

În 1979, David Jenkins și colaboratorii au publicat o lucrare, în care descriu 2 tipuri comportamentale și predispoziția acestora spre a manifesta anumite boli. Autorii au preluat și au îmbunătățit de fapt, o teză mai veche, publicată în 1940 (mai cunoscută după republicarea din 1959, după război n.a.) și semnată de Rosenman și Friedman.
Jenkins descria două tipuri majore de comportament:

tipul A (competitiv, foarte implicat în muncă, mereu în criză de timp)

tipul non A (delăsător, plictisit, lipsit de inițiativă și de interes)

La rândul ei, clasificarea lui Jenkins, a fost îmbunătățită și completată, luând forma actuală.

Pornind de la clasificarea lui Jenkins, după numeroase studii clinice (pe pacienți) s-a ajuns la tipologia actuală, care conține 4 tipuri (A, B, C, D).

Tip A – Portret psihologic: Indivizi care aparțin acestui tip, se caracterizează printr-o nevoie permanentă de succes și de a ține lucrurile sub control. De aceea ei sunt mereu tensionați, îndârjiți, profund implicați în muncă, permanent în criză de timp. Ei sunt extrovertiți, autoritari, irascibili sau chiar nevrotici, serioși. Vocea le este puternică, gravă, ritmată, iar gesturile se caracterizează prin amplitudine și rapiditate. Persoanele aparținătoare acestui tip au obiceiul să execute simultan mai multe lucruri. Deoarece nu cunoaște și nu acceptă modalități de relaxare, tipul A este expus neîntrerupt stresului.

Tip B: Tipul B reprezintă tipul non A din descrierea lui Jenkins, fiind opusul tipului A. Astfel, tipul B este nepăsător, delăsător, lipsit de ambiție, calm, neîngrămădit de timp.

Tip C: Indivizii din această categorie simt o nevoie permanentă de armonie, de bună înțelegere și de bună vecinătate. De obicei ei se subapreciază, în schimb supraapreciindu-i pe alții. Ei suferă de unele handicapuri sufletești, fiind incapabili de a savura bucuriile vieții și de a-și exterioriza emoțiile. Acest tip, se mai caracterizează prin lipsă de inițiativă, influențabilitate crescută, greutate în a decide, inconstanță mare în conduită.

Tipul D încadrează indivizi indeciși, evazivi, ezitanți, contradictorii în conduită, hazardanți în acțiuni. Rezistența la factorii stresori, la acești oameni, este foarte scăzută.

De obicei, clasificarea tipurilor de personalitate se face în funcție de nivelurile calitativ distincte la care ajunge personalitatea în evoluția ei.

Mielu Zlate în Fundamentele psihologiei desprinde următoarele tipuri de personalitate având în considerare unele aspecte structural-funcționale și altele ce vizează finalitatea adaptativă a personalității, astfel:

personalități imature psihologic și social, caracterizate prin simplitatea structurilor psihice componente, prin lipsa corelației logice dintre ele, printr-o funcționalitate neeficientă, situațională, imprevizibilă, inegală, în sfârșit, prin capacități adaptive extrem de scăzute la situațiile comune și mai ales la cele noi;

personalități mature psihologic și social ce se disting printr-o mare complexitate structural-funcțională, prin adaptarea lor suplă și flexibilă la cele mai diverse situații, prin eficiență sporită;

personalități accentuate, cu o serie de caracteristici ce ies din comun, mai acute față de media populației, care manifestă tendința de a aluneca în anormal, fără a deveni anormale, fapt care afectează serios capacitățile adaptative ale individului;

personalități restructurate, care se deosebesc total față de media populației, incapabile de a se adapta solicitărilor și împrejurărilor vieții.

Psihologii s-au centrat pe definirea și caracterizarea personalității maturizate, deoarece numai astfel, prin opoziție s-au putut desprinde caracteristicile personalității imature și chiar a celei accentuate care constituie, de altfel și un exemplu miniatural al personalității destructurate.

G.W. Allport, renumit personolog american sintetizând contribuțiile diverșilor autori (Marie Jahoda, E.H. Erikson etc.), consideră șase caracteristici ale personalității mature ce „par să ofere un echilibru rezonabil între distincțiile prea fine și cele prea grosiere.”

În cartea lui Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei cele șase caracteristici ale personalității mature sintetizate de Allport sunt redate comparativ cu cele ale personalității imature, astfel:

Concomitent cu maturizarea psihologică a personalității are loc și maturizarea ei socială. Aceasta se exprimă în umanizarea și socializarea indivizilor, în asimilarea modelelor sociocomportamentale definitorii pentru om, în bogăția și calitatea acțiunilor și interacțiunilor sociale, vizând cu precădere împlinirea vocațională a individului, implicarea lui nemijlocită în activitatea socială conform Mielu Zlate în lucrarea Fundamentele psihologiei.

Când procesul maturizării psihologice și sociale a personalității este împiedicat, asistăm fie la rămânerea ei în stadiile incipiente, fie la accentuarea sau chiar destructurarea ei globală.

Karl Leonhard (1979) va descrie magistral personalitățile accentuate din literatură și viață. Se accentuează, adică cresc în intensitate, astfel unele trăsături caracteriale ajungând astfel la personalități demonstrative, hiperactive, hiperperseverente, nestăpânite, unele trăsături temperamentale dau personalitățile hipertimice, distimice, labile, exaltate, anxioase, emotive sau orientări mai generale ale personalității, fapt care se soldează cu apariția personalităților extravertite și introvertite.

Personalitățile accentuate provin nu doar din natura psihică a trăsăturilor, ci și din numărul trăsăturilor ce se accentuează, din combinarea lor, ca și din semnificația acestei combinări. De exemplu, înclinația demonstrativă pentru prefăcătorie se accentuează numai dacă se asociază cu o activitate hipertimică. Acest lucru este valabil numai pentru vârsta copilăriei, nu și pentru cea adultă. Apoi, una și aceeași combinație duce, uneori, la efecte pozitive, alteori, la efecte negative.

Leonhard arată că asociația trăsăturii demonstrative cu hipertimia întărește aptitudinile pentru profesia de actor sau de ziarist, tot ea, însă, prezintă un pericol din cauza alcoolismului, hipertimicii, fiind sociabili, înclină să bea.

Combinarea trăsăturilor accentuate conduce la o multitudine de efecte: atenuarea lor reciprocă, fără a se obține o echilibrare perfectă, mai ales atunci când trăsăturile aparțin unor planuri total diferite; accentuarea specificului unor trăsături, ca urmare a unei însumări de anomalii; apariția unor grave prejudicii psihocomportamentale; răsturnarea efectelor terapeutice etc.

Deși personalitățile accentuate se situează în zona de trecere de la normal la patologic, se pare că ele sunt mai aproape de patologic decât de normal. Leonhard arată că zona personalităților accentuate apare situată în vecinătatea intensității patologice nevrotice și psihotice.

Trăsăturile accentuate, în condiții defavorabile de viață, sunt predispuse la manifestări patologice. De exemplu, personalitățile demonstrative, cu tendința lor de a se afla în centrul atenției cu ștrangularea sentimentelor, sau cu trăirea excesivă a prezentului, prezintă miniatura psihopatiei isterice; personalitatea hiperexactă caracterizată prin incapacitatea de a lua hotărâri rapide, chiar dacă dispune de toate premisele, poate fi ușor asemănată cu personalitatea paranoidă, hipocondrică, anancastă; personalitățile nestăpânite, dominate de impulsuri, sunt modelul personalităților epileptoide, impulsive, mitomane, perverse, etc.

Multe alte tipologii ale personalității, efectuate după diverse criterii, pot fi subsumate tipurilor prezentate mai sus. De pildă, tipul A și tipul B de personalitate, distinse după atitudini, scopuri, angajare în sarcină și în relații sociale, de capacitatea adaptativă la situațiile noi, ar putea fi încadrate în tipurile prezentate.

Tipul A, caracterizat prin centrarea pe reușita socială, printr-un mod de viață înalt competitiv, prin agitație motorie și nervoasă, prin tendința de a controla și a se impune permanent, prin desfășurarea activității sub presiunea timpului este un exemplu de personalitate imatură, sau, în anumite limite chiar accentuată. Persoanele care aparțin tipului A de personalitate sunt nervoase, iritate, frustrate de așteptare, de munca imperfectă a altora, nu se încred în alții de la care se așteaptă numai la ceva rău, se epuizează făcând totul singure, se tem de imprevizibil, în situațiile insolite cad în disperare și neputință, sunt surmenate, își împing organismul spre limitele lui fiziologice.

Tipul B, mai puțin ostil și agresiv, mult mai capabil de a se destinde, de a profita de viață, de relațiile cu alții, infinit mai ușor adaptabil la alții, cu comportamente suple, flexibile este un exemplu tipic de personalitate maturizată.

Tipologiile personalității au o semnificație educațională și terapeutică, ele atenționând asupra particularităților psihologice ce urmează a fi formate, dar și asupra celor ce trebuie evitate sau ameliorate.

1.2.2. Factorii de personalitate

Dezvoltarea personalității umane se realizează prin aportul concomitent a trei categorii de factori: ereditatea, mediul și educația.

a. Ereditatea. Conceptul „ereditate” provine de la cuvântul latin heres – moștenitor. Ereditatea poate fi definită ca însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generație la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului și individului. Deși foarte importantă, problema transmiterii pe cale genetică a însușirilor de la antecesori la descendenți a fost studiată doar indirect, datorită limitelor etice ale realizării unor experimente la nivelul speciei umane. Prezentăm în continuare, pe scurt, principalele rezultate ale cercetărilor genetice ce au relevanță pentru sfera fenomenului educațional:

Pe cale genetică sunt transmise un complex de predispoziții sau potențialități și nu trăsăturile antecesorilor.

Spre deosebire de caracteristicile morfologice și biochimice, ereditatea însușirilor psihice este rezultatul unei determinări poligenetice.

Diversitatea psihică a subiecților umani nu este rezultatul exclusiv al factorilor ereditari, ci și al factorilor de mediu.

Determinațiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârstă sau pot rămâne în stare latentă pe tot parcursul vieții individului în absența unor factori activizatori.

Unele aspecte ale vieții psihice sunt puternic determinate ereditar (temperament, aptitudini, emotivitate), iar altele mai puțin (caracter, voință, atitudini).

Ereditatea umană, spre deosebire de cea animală, conferă cea mai mică încărcătură de comportamente instinctive. Spre exemplu, copilul mic este singurul care își pierde specificitatea dacă în copilărie este asistat de membrii altei specii, el animalizându-se în ciuda eredității sale de tip uman. Astfel, specia umană are cea mai lungă copilărie, deoarece animalului îi este dat prin instincte tot ceea ce trebuie să știe pentru a supraviețui, pe când omul trebuie să învețe majoritatea lucrurilor necesare asigurării supraviețuirii. În ciuda perfecțiunii sale instinctuale, animalul este inferior omului tocmai datorită specializării sale excesive și incapacității sale de adaptare la variațiile condițiilor de mediu.

Concluzionând, putem spune că factorul genetic este o premisă naturală a dezvoltării, cu acțiune probabilistică, oferind fie o ereditate normală ce trebuie valorificată, fie o ereditate tarată, ce poate fi compensată în diverse grade.

b. Mediul. Mediul este constituit din totalitatea elementelor externe cu care individul interacționează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Distingem în acest context existența a două planuri majore în care factorii de mediu acționează asupra individului: planul factorilor natural-geografici și planul factorilor de ordin social. În rândul factorilor natural-geografici includem relieful, clima, temperatura, iar factorii de ordin social includ alături de educație, familia, grupul de prieteni, contextul cultural al existenței individului și sistemul relațiilor sociale în general.

Din punctul de vedere al tipului de influențe exercitate din partea factorilor de mediu, distingem influențe ale mediului proximal (persoane și situații cotidiene) și influențe ale mediului distal (mass-media, Internetul). Datorită progresului tehnologic, asistăm în prezent la o eliberare progresivă a individului de sub influențele mediului proximal, la o creștere a expunerii acestuia la fluxul informațional, nu întotdeauna benefic, al mijloacelor media, fapt ce implică exigente sporite în ceea ce privește dezvoltarea capacității de selecție și valorizare a subiectului uman. Factorii de mediu nu trebuie reduși însă la nivelul realității lor fizice, fiind necesară luarea în calcul a semnificației acordate de către subiectul uman acestora, știut fiind faptul că omul nu reacționează la evenimente, ci la modul în care acesta semnifică și interpretează evenimentele. Accentul se pune, astfel, nu pe simpla prezență sau absența a factorilor de mediu, ci pe măsura și modul de interacțiune al subiectului uman cu aceștia, în sensul că un factor de mediu prezent dar indiferent subiectului cu care se află în contact, este inert din perspectiva dezvoltării acestuia. Altfel spus, condiția dezvoltării este ca factorii de mediu să acționeze asupra subiectului uman, iar acesta să reacționeze prin intermediul unei activități proprii specifice. Concluzionând, putem spune că acțiunea factorilor de mediu, la fel ca și cea a eredității, este și ea una de factură aleatorie, probabilistică, putând fi în egală măsură o șansă a dezvoltării sau un blocaj al acesteia.

c. Educația. Ereditatea și mediul sunt prezențe obligatorii în dezvoltarea omului dar cu contribuții aleatorii, pozitive sau negative, asupra dezvoltării sale ontogenetice. În acest context, societatea umană a elaborat și perfecționat un mecanism de creștere a controlului asupra dezvoltării ontogenetice. Acest mecanism poartă numele generic de educație.

Din această perspectivă putem afirma că educația controlează și organizează influențele mediului asupra individului, adaptându-le la particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Altfel spus, educația face legătura și mediază între potențialitatea de dezvoltare, propusă de ereditate și oferta de posibilități ale mediului. Astfel, educația armonizează interacțiunea ereditate-mediu și creează un climat favorabil actualizării potențialităților genetice, fapt pentru care putem spune că educația este o activitate umană specializată în dezvoltare.

Rezultatele cercetărilor actuale în domeniu conduc, aproape fără excepție, la validarea experimentală a modelului interacționist al dezvoltării ontogenetice. Fără a nega importanța factorilor ereditari și de mediu, suntem totuși îndreptățiți să afirmăm că educația, care include un sistem complex de acțiuni și influențe de natură formativă și informativă, are un rol major în dezvoltarea psihică și în formarea personalității umane. Considerăm necesară în acest context precizarea că mediul, asemenea educației, influențează individul între limitele stricte pe care le trasează ereditatea.

Rezumând cele expuse anterior, personalitatea este o sinteză a modurilor stabile de reacție psihologică și comportamentală a unui individ. Personalitatea umană este unică, originală și irepetabilă. Ea apare și se formează în cadrele unui proces complex de asimilare și prelucrare de informații, proces ce poartă numele generic de învățare. Desfășurarea acestui proces se realizează la intersecția și sub auspiciile a două mari categorii de factori:

a. factori interni (biologici și psihologici)

b. factori externi (mediul și educația).

Factorii biologici includ ca și componente esențiale ereditatea, vârsta, gradul de dezvoltare fizică, starea de sănătate etc.

Factorii psihologici se referă în special la aspecte cum sunt cunoștințele, capacitățile operaționale, motivația, voința etc.

Factorii de mediu sunt reprezentați de mediul familial, mediul cultural, mediul socio-economic și mediul fizic în care se desfășoară existența individului.

Educația, așa după cum precizam anterior, optimizează raporturile interacționale ale factorilor ereditari cu ansamblul factorilor de mediu în vederea asigurării unor influențe cât mai benefice asupra devenirii și dezvoltării personalității umane.

Sintetizând, putem afirma că:

a. dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii complexe ereditate-mediu-educație;

b. educația este o forma organizată, sistematică și continuă de formare a personalității umane, educația optimizând, în măsura posibilităților, relația ereditate-mediu;

c. pentru dezvoltarea predispozițiilor ereditare și a personalității umane în general, este necesar un mediu prielnic;

d. prin exercițiu și învățare, trebuie dezvoltate calitățile psihice deja existente și, în același timp, trebuie stimulată formarea unor capacități psihice noi.

Educației îi revine rolul conducător în formarea și dezvoltarea personalității, deoarece:

educația organizează de o maniera optimă influențele factorilor de mediu;

educația depistează predispozițiile ereditare, le diferențiază și le grăbește intrarea în funcțiune suplimentându-le forța;

educația creează premisele interne favorabile acțiunii prielnice anumitor factori externi; formarea personalității este atât efect al acțiunii educative, cât și premisa pentru derularea acesteia.

1.3. Teoriile personalității

Vreme îndelungată, în perioada de constituire a psihologiei ca știință, o mare parte a preocupărilor sale erau îndreptate asupra înțelegerii personalității umane.

Din această perspectivă personalitatea a fost definită ca patern distinctiv și caracteristic al gândirii, afectivității și comportamentului, care definește stilul personal al unui individ și influențează interacțiunea acestuia cu mediul. În contextul dat psihologia personalității încearcă să descrie și să explice diferențele interindividuale și să sintetitizeze, într-o viziune integratoare asupra persoanei, numeroasele procese care pot influența interacțiunile individului cu mediul – interacțiuni biologice, de dezvoltare, învățare, gândire, afectivitate, motivație și interacțiune socială.

Trebuie de reținut că actualmente mulți dintre psihologi preferă o orientare eclectică: ei combină elemente provenind din abordări diferite, pentru a ajunge la o viziune integratoare proprie.

Teoria este un sistem de idei, principii și construcții mintale consonante, elaborate pentru a analiza și interpreta diversele manifestări ale individului uman. În context psihologic teoria personalității va cuprinde:

dezvoltarea personalității;

motivația;

structura personalității.

Astfel teoriile axate pe dezvoltare studiază fenomenul personalității prin prisma aspectelor dinamice ale comportamentului uman (E.Erikson, K.Rogers).

Cele axate pe motivație au în bază analiza proceselor de schimbare, modificare și transformare a aspectelor motivaționale ale individului (A.Maslow).

Personalitatea poate fi reprezentată și ca totalitate de trăsături, o categorie relativ independentă, calități ce condiționează comportamentul social al individului (G.Allport, R.Cattel, H.Eysenck, G.Jung).

1.3.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S. Freud

Teoria psihanalitică a lui S. Freud

Freud a definit instinctul ca fiind o reprezentare mentală a unui stimul de origine internă, organică. Instinctele sunt elementele de bază ale personalității, forțele motrice care conduc comportamentul și îi determină direcția. Instinctele sunt o formă de energie fiziologică transformată – care leagă nevoile corpului de dorințele mentale. Instinctul nu este o stare a organismului, ci mai degrabă este nevoia corporală (organică) transformată în stare mentală, este dorința.

Teoria lui Freud poate fi considerată „homeostatică” deoarece ea sugerează că noi suntem motivați în a păstra starea de echilibru fiziologic, sau balanță, de a păstra corpul liber de tensiuni.

Freud a grupat instinctele în două categorii: instinctele vieții (de supraviețuire: „Eros”) și instinctele morții („Thanatos”). Primele servesc scopul supraviețuirii individului și speciei prin căutarea satisfacerii nevoilor de hrană, aer, apă și sexuale. Ele sunt orientate în același timp spre creștere și dezvoltare. Energia psihică, manifestată prin instinctele vieții, este libidoul. Acesta poate fi atașat sau investit în obiecte, concept numit de Freud – catexie. Cel mai important instinct de supraviețuire, în concepția lui Freud, este pulsiunea sexuală, pe care o definește în termeni generali. El nu se referă doar la erotism, ci include aproape toate comportamentele și gândurile de plăcere.

În opoziție cu instinctele vieții Freud a pus instinctele de distrugere sau instinctele morții. O componentă a instinctelor morții este agresivitatea, dorința de moarte îndreptată către sine sau alte persoane și lucruri. Agresivitate ne îndeamnă să distrugem, să cucerim, să ucidem. Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea implică o anumită latură sexuală a naturii umane.

Pe scurt toată energia psihică de care personalitatea are nevoie, este direct derivată din instincte; acestea asigură energia, motivația și direcția pentru toate laturile personalității.

S. Freud considera că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore:

– inconștientul, preconștientul și conștientul sau mai târziu sinele – partea biologică a personalității; eul – partea psihologică a personalității; supraeul – partea morală a personalității, contribuția societății în formarea personalității.

Inconștientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman. El este sediul dorințelor și actelor refulate (reprimate), al instinctelor sexuale, al agresivității și al nevoilor primare.

Preconștientul conține toate gândurile, informațiile, deprinderile care nu sunt în prezent conștiente, dar care pot fi actualizate ușor în conștiință. Acest nivel al psihismului acționează ca un fel de „filtru” care permite accesul în conștiință doar acelor impulsuri și tendințe care sunt acceptabile pentru ea.

Conștientul este partea de la suprafață a aparatului psihic, iar conținutul lui este reprezentat de un flux continuu de percepții, sentimente, informații. Funcția lui principală este de a răspunde cerințelor realității, de a evita pericolul și de a menține un comportament acceptabil din punct de vedere social.

SINELE (id-ul). Pentru Freud, originea personalității este Sinele, cel mai vechi dintre cele trei sisteme. Sinele cuprinde tot ceea ce este dat omului la naștere. Se supune principiului plăcerii, ce vizează obținerea rapidă a trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea disconfortului, durerii și tensiunii. Sinele își satisface pulsiunile prin procese primare, care constau într-un flux continuu de evenimente, care cer o satisfacere imediată și directă. Sinele este un rezervor al instinctelor, forțe înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât și psihice (dorințele).

Freud considera cele trei componente ale personalității ca fiind rezultatul libido-ului definit ca „dorință fizică”, „tendință erotică”, „dorință sexuală”, „motiv al vieții sexuale”.

EUL (ego-ul). Se dezvoltă din Sine, însă, spre deosebire de acesta, Eul se supune principiului realității, care vizează satisfacerea nevoilor Sinelui într-un mod care susține autoconservarea. Ființele echipate doar cu Sine ar avea dificultăți în supraviețuire. Eul funcționează la un nivel mintal mai înalt decât Sinele, folosindu-se de procese intelectuale. Acestea implică operații intelectuale precum: gândirea, evaluarea, planificarea, luarea deciziilor. Eul menține legătura cu realitatea și cu conștiința, dar nu este în totalitate conștient. Eul este mai degrabă o „armă” a Sinelui decât o entitate independentă. Atunci când vorbea despre relația dintre Sine și Eu, lui Freud îi plăcea să folosească metafora “calului și a călărețului”: energia calului (Sinele) trebuie controlată de călărețul lui (Eul). La acțiunea nevoilor imperioase ale Sinelui, Eul răspunde uneori printr-o stare de anxietate, definită ca o stare neplăcută de disconfort emoțional. Eul urmărește micșorarea acestor stări de anxietate și menținerea controlului Sinelui prin mecanisme de apărare. Mecanismele de apărare protejează personalitatea, ținând în frâu ideile inacceptabile care tind să ajungă la nivelul conștiinței. În opinia lui Freud, aceste mecanisme de apărare intervin mai ales în nevroză (o formă de anxietate datorată unui supracontrol al instinctelor).

SUPRAEUL (superego-ul). Este rezultatul unei interiorizări a normelor și standardelor impuse de societate. Acționează în conformitate cu principiul moralității. Ca și Eul, se dezvoltă din energia Sinelui. Supraeul colaborează la realizarea controlului asupra impulsurilor Sinelui, prin direcționarea energiei spre inhibarea instinctelor sexuale și agresive. Conținutul fiecărui Supraeu este specific fiecărei persoane și rezultă din introspecție, un proces prin care personalitatea se conformează normelor și standardelor impuse de părinți sau de alte persoane (preoți, profesori), încercându-se o identificare cu aceștia. în cadrul personalității, Supraeul poate fi o forță relativ independentă și dominatoare. Poate acționa împotriva Sinelui și Eu-lui, conformând excesiv personalitatea la normele sociale. Rezultatul este reprezentat de tipurile de comportament anxios precum și de tendința de perfecțiune totală în absolut tot ceea ce facem.

Freud vede personalitatea ca un câmp de luptă interior, unde luptătorii sunt Sinele, Eul și Supraeul. Aceste structuri duc o luptă permanentă pentru dominarea personalității. Rezultatul este capturarea energiei unuia dintre cele trei sisteme de către celelalte două. Câștigătorul poate folosi această energie pentru scopurile proprii. Poate exista și un final temporar: alianța a două dintre cele trei sisteme.

Comparația celor trei sisteme ale personalității, identificate de Freud se poate de schematizat astfel:

Freud consideră că aceste trei instanțe care determină personalitatea unui individ se află într-un permanent conflict: Sinele încearcă să obțină satisfacerea impulsurilor, în timp ce Supraeul stabilește uneori standarde morale foarte înalte și greu de atins. Eul este cel care trebuie să asigure echilibrul între cele trei tipuri de exigențe care îi sunt impuse: de către Sine, de către Supraeu și de către realitate. Pentru a se proteja împotriva presiunilor exercitate de Sine și de Supraeu, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare: refularea, negarea, proiecția, raționalizarea, sublimarea.

1.3.2 Orientarea psihodinamică în teoria lui C. Jung

Teoria analitică a personalității

Desemnat de Sigmund Freud ca moștenitorul său spiritual, Jung a dezvoltat o teorie a personalității, care diferă în mare măsură de cea a predecesorului său. El a inițiat și a elaborat o nouă explicație a naturii umane, care nu seamănă cu o alta. Primul punct asupra căruia Jung nu a fost de acord cu Freud a fost rolul sexualității. Jung a lărgit definiția freudiană a libidoului prin redefinirea acestuia ca o forță dinamică mai generală a personalității care implica dimensiunea sexuală, dar nu se reduce la aceasta. A doua arie principală de diferențiere se referă la direcția forțelor care influențează personalitatea. Pe când Freud a văzut ființa umană ca prizonieră sau victimă a evenimentelor din trecut. Jung a arătat că suntem modelați de viitorul nostru ca și de trecut. Noi suntem afectați nu numai de ceea ce ni s-a întâmplat în trecut, în copilărie, dar și de ceea ce dorim să facem în viitor. Al treilea punct important de diferențiere vizează inconștientul. Jung nu a minimalizat rolul inconștientului așa cum au făcut-o alții, ci i-a acordat o atenție deosebită. El a sondat mai adânc în inconștient și i-a adăugat o nouă dimensiune, experiențele moștenite de la speciile umane și preumane (influența experiențelor moștenite primare), Jung făcând din aceasta elementul fundamental în sistemul său de personalitate. El a combinat idei din istorie, mitologie, antropologie și religie pentru a alcătui imaginea sa asupra naturii umane.

Unul din primele puncte ale diferențierii lui Jung de Freud s-a referit la natura libidoului: Jung nu era de acord că libidoul este strict de natură sexuală. El susținea că libidoul era o energie lărgită nediferențiată de viață. Să menționăm totuși că, pentru Jung, libidoul nu este, ca la Freud, de esență exclusiv sexuală. Este o noțiune mult mai largă, el este echivalentul totalității energiei unui subiect, din care sexualitatea nu reprezintă decât o parte.

Jung s-a folosit de principii din fizică pentru a explica funcționarea energiei psihice, care asigură mecanismele dinamice și resursele pentru operațiile personalității. El a propus 3 principii fundamentale: principiul contrariilor, principiul echivalenței și principiul entropiei.

Principiul contrariilor impregnează tot sistemul jungian. „În tot ceea ce se întâmplă văd jocul contrariilor” a scris. A notat existența opuselor sau polarităților în energia psihică, cum ar fi: cald-rece, înălțime-adâncime, evoluție-regresie. Așa este și cu energia psihică: orice dorință sau sentiment are opusul său. Această opoziție sau antiteză, acest conflict între polarități, este sursa principală de motivație a tuturor componentelor și sursa principală energetică a energiei totale.

Pentru principiul echivalentei Jung a aplicat evenimentelor psihice principiul fizic al conservării energiei. El a arătat că energia cheltuită pentru anumite condiții nu e pierdută ci e, mai degrabă, trecută în altă parte a personalității. Astfel, dacă valoarea psihică dispare sau slăbește, acea energie de „echivalență” implică faptul că noua arie spre care energia a fost transferată să aibă valoare psihică egală: aceasta înseamnă că ar trebui să fie egale ca dorință, ca necesitate, ca fascinație.

În fizică, principiul entropiei se referă la egalizarea diferențelor de energie. Jung a aplicat această lege la energia psihică și a inițiat ideea că există o tendință către echilibru în personalitate. Dacă două dorințe sau convingeri diferă foarte mult în intensitate sau valoare psihică, energia va trece de la elementul cel mai puternic către cel mai puțin puternic. În mod egal, personalitatea are o distribuție egală între toate aspectele sale, dar o stare ideală nu este niciodată atinsă.

Cât privește sistemul personalității acesta este compus din câteva subsisteme sau structuri distincte care se pot influența una pe alta. Principalele sisteme sunt: eul, inconștientul personal și inconștientul colectiv.

Cele două tipuri de atitudini: extraversiunea și introversiunea

Jung concepe viața ca pe o opoziție permanentă între forțe pozitive și forțe negative. Această viziune se regăsește de altfel în filosofiile chineză și hindusă. Aceste opoziții apar atât în noi înșine cât și în exterior: dragostea și ura, atracția și repulsia, binele și răul, viața și moartea, justiția și injustiția, lumina și umbra etc. Pornind de aici, Jung împarte umanitatea în două grupe fundamentale:

Extravertitul este spontan interesat de ființele umane și de lucruri. În viața socială se simte foarte bine, este un excelent agent de legătură și se adaptează repede și bine oricărei situații. Detestă solitudinea și fuge de introspecție, i se pare fără interes, chiar morbid, să se preocupe de viața lui interioară, în orice circumstanță.

Introvertitul este opusul extravertitului. Are o imagine foarte subiectivă asupra oamenilor și situațiilor. Deși departe de a fi strălucitor, ca extravertitul, el câștigă prin a fi cunoscut. Puțin timid și neîndemânatic, se refugiază bucuros în forul său interior, având tendința să trăiască în visare, să fie „cu capul în nori”. Temându-se de conflicte, introvertitul va face totul pentru a le evita.

În concluzie, orice ființă închide în ea amândouă posibilitățile de orientare a energiei sale, a libidoului său. De altfel, de-a lungul existenței, perioadele de introversiune pot foarte bine să alterneze cu faze de extraversiune. Totuși, în ansamblu, una dintre cele două atitudini predomină în comportament.

Am menționat deja că, pentru Jung, conștientul și inconștientul operează împreună un fel de balans permanent. Așadar, inconștientul tipului extravertit este introvertit și viceversa, în plus, atitudinea predominantă, cea care este conștientă și care determină tipul, este întotdeauna mai spontană, mai pozitivă și mai constructiva decât cealaltă. Atitudinea inconștientă, opusă, este deseori infantilă și primitivă. Această noțiune de opoziție, de contrast permanent și dinamic în sânul unei aceleiași personalități, este fundamentală în gândirea lui.

În sistemul jungian cele două niveluri ale inconștientului sunt: inconștientul personal și inconștientul colectiv. Inconștientul personal e nivelul superior, mai superficial, inconștientul colectiv e nivelul mai adânc, cu o influență mai profundă.

Inconștientul personal e similar cu concepția freudiană asupra preconștientului. E rezervorul materialului care a fost conștient dar a fost uitat sau reprimat deoarece s-a dovedit a fi trivial sau perturbator. Pe măsură ce adunăm tot mai multe experiențe în inconștientul personal, începem să le grupăm în ceea ce Jung numea complexe. Un complex e un model de emoții, percepții și dorințe organizate în jurul unei teme comune.

Cel mai profund și mai puțin accesibil nivel al personalității, inconștientul colectiv e cel mai neobișnuit și controversat aspect al sistemului lui Jung. El credea că așa cum fiecare din noi acumulează toate experiențele personale în inconștientul personal, tot așa face și colectivitatea umană ca specie, stochează experiențele speciilor și preumane in inconștientul colectiv.

Componentele inconștientului colectiv sunt numite arhetipuri de Jung, adică modele tipuri antice, forme preexistente care sunt înnăscute și reprezintă predispoziții psihice care conduc oamenii spre înțelegere, experiență și răspunsuri față de lume date în anumite moduri. Jung le-a explicat natura prin analogie cu instinctele biologice descrise de Freud, dar într-un mod mai psihologic. Existența arhetipurilor se datorează exclusiv eredității. Totuși, mintea unui nou născut nu este o tablă goală, ci este imprimată cu forme din experiența trecută a omenirii. Ceea ce se moștenește nu sunt anumite idei sau imagini, cât un potențial, tipuri generale ale structurilor.

Unul din arhetipurile sale marcante se apropie foarte mult de id-ul (sinele) freudian. Umbra este partea întunecată a personalității, inferioritățile unei persoane, care sunt de natură emoțională și prea neplăcute pentru a le dezvălui de bună voie. Jung credea că umbra este o problemă morală pentru Ego, pentru că poate opune rezistență unui control moral. Această rezistență poate fi subliniată prin proiecție – persoana vede câteva din propriile defecte în alți oameni. Umbra se manifestă ca partea crudă, capricioasă, imatură, incompletă din noi. Este ce avem mai „rău”; ne determină să facem ceea ce facem „când diavolul ne pune”. Umbra este importantă. Dacă sinele se dezvoltă din potențial în realitate, trebuie pe deplin conștientizat și luat în considerare conținutul umbrei, în aceeași măsură ca și ego-ul și persoana.

Arhetipurile se manifestă doar secundar, prin simboluri, imagini și comportamente. Nu au o formă concretă pură. Ele există doar ca premise și disponibilități, cum ar fi potențialul genetic. Când se manifestă inconștient nu sunt de fapt ele însele, ci doar reprezentări ale lor, care sunt prelucrate conștient. Este posibil ca arhetipurile să devină atât de puternice încât să constituie un sistem separat de personalitate, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul tulburărilor mentale.

Teoria personalității lui Jung privește către viitor: obținerea realizării de sine implică planuri și scopuri; prin urmare, Jung credea că personalitatea noastră este determinată de ceea ce sperăm să fim ca și de ceea ce am fost.

Viziunea lui Jung asupra naturii umane este destul de diferită de cea a lui Freud. Jung nu a susținut un punct de vedere determinist, dar a fost de acord că personalitatea poate fi parțial determinată de experiențele copilăriei și arhetipuri. Oricum Jung lasă loc în sistemul lui pentru liberul arbitru și spontaneitate, ultima avându-și rădăcinile în arhetipul umbrei. In problema raportului, natura umană – educație, Jung a adoptat o poziție moderată. Impulsul către individualizare și transcendență e înnăscut, dar poate fi dublat sau contrazis de învățare sau experiență. Scopul final și necesar al vieții e realizarea sinelui.

Conceptele de complexe psihologice și de personalitate introvertită versus cea extravertită sunt bine acceptate în psihologie astăzi și scalele de personalitate care testează măsura introversiunii și extraversiunii sunt în mare măsura folosite ca modalități de diagnostic în selecție.

Ideile lui Jung asupra individuației sau actualizarea sinelui au anticipat munca lui Abraham Maslow și a altor teoreticieni ai personalității. Jung a fost primul care a accentuat rolul viitorului în determinarea comportamentului, o idee adoptată de Alfred Adler. Porțiuni din teoria lui Henry Murray pot fi de asemenea regăsite printre ideile lui Jung.

CAPITOLUL II

2. TRĂSĂTURILE ACCENTUATE DE PERSONALITATE

2.1. Evaluarea aspectelor accentuate ale personalității

Activitatea de zi cu zi ne pune în contact cu alte persoane, acestea fiind percepute ca asemănătoare nouă, aparent, în esență însă destul de diferite. De aceea dacă am sa observam comportamentul celorlalți (de la cel mai banal la cel mai accentuat) am putea reflecta asupra personalității acestora. Totuși apare o oarecare barieră și anume abilitatea de a fi un bun observator, deoarece nu toți ne-am născut pentru a fi psihologi sau oameni ai științei psihologiei.

Tema aleasă de mine se axează în totalitate pe termenul „personalitate”. Așa cum am arătat în capitolul precedent, personalitate în sens larg reprezintă individul uman privit sub aspectul dezvoltării depline și unitare a însușirilor sale spirituale și al unității rolurilor sale sociale. În sens restrâns (folosit de K. Leonhard) înseamnă persoană cu aptitudini și însușiri intelectuale, artistice, morale deosebite, care aduce o contribuție importantă în viața politică, culturală sau științifică.

Karl Leonhard este un binecunoscut psihiatru german care a studiat din punct de vedere psihologic atât firi omenești ai vieții cotidiene cât și firi omenești din literatură.

Ceea ce îi deosebește pe oameni între ei este, în mare măsură, conform lui Karl Leonhard, este rezultatul dezvoltării lor diferite în cursul vieții, și nu felul lor de a fi înnăscut. Comportamentul lor diferă în funcție de familia în care au crescut, de școala la care au învățat, de profesia pe care o au și de oamenii cu care intră în contact. Două persoane cu firi înnăscute asemănătoare pot ajunge cu totul diferite una de cealaltă, în timp ce persoane foarte diferite ca structură psihică pot ajunge să semene una cu cealaltă.

Trăsăturile accentuate reprezintă acele însușiri care manifestă tendința de a aluneca spre anormal. Câte ceva din trăsăturile anancaste, isterice sau paranoide există în fiecare om, dar atunci când există într-un grad redus ele nu apar în mod manifestat în exterior. Când însă aceste trăsături ajung la o anumită intensitate, ele își pun amprenta pe personalitatea omului, iar când se accentuează și mai mult, ajung să perturbe structura personalității devenind astfel anormale. Personalitățile care pot fi considerate drept accentuate nu sunt deci anormale. Drept personalități anormale ar trebui să calificăm numai pe acei oameni care se deosebesc într-o măsură atât de mare de medie, încât chiar în lipsa unor împrejurări exterioare nefavorabile au dificultăți în a se adapta cerințelor vieții.

2.2. Trăsăturile accentuate ale firii omenești

Trăsăturile accentuate ale firii omenești sunt:

2.2.1. Firea demonstrativă

Esența firii demonstrative care, atunci când atinge grade mai înalte, devine fire isterică, rezidă în capacitatea anormală de refulare.

Noțiunea de refulare a fost întrebuințată înaintea lui Freud, dar s-a încetățenit în literatura psihiatrică datorita lui. Refularea poate fi considerată ca proces psihic universal, deoarece se afla la originea construirii inconștientului ca domeniu separat de restul psihismului.

Freud definește refularea ca fiind operațiunea prin care subiectul încearcă să respingă sau să mențină în inconștient reprezentări (gânduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune. Refularea se produce în cazurile în care satisfacerea unei pulsiuni – susceptibilă prin ea însăși să producă plăcere – riscă să provoace neplăcere în raport cu alte exigențe. În această situație se vorbește despre afect blocat. În cazul istericilor, afectul, în loc să fie legat de reprezentare, este convertit, realizându-se astfel o sciziune: există afect fără reprezentare și reprezentare fără afect.

O altă trăsătură caracteristică firii demonstrative este lauda. De obicei, oamenii nu se laudă singuri, chiar dacă adesea ar dori acest lucru, pentru că se tem de dezaprobarea celorlalți. Personalitatea demonstrativă poate înlătura asemenea inhibiții și deci se poate lauda singură, bucurându-se fără rezerve de aureola pe care singură și-a făurit-o. Laudei de sine ca activitate verbală i se adaugă, de obicei, activitatea practică în scopul de a se afirma, adică stăruința de a stârni interesul plin de respect al colectivității. Persoanele demonstrative refulează disconfortul atunci când sunt în centrul atenției generale, revendicând fără jenă pentru sine o situație aparte și sunt în stare să se bucure de ea fără rezerve. Această dorința de a fi cu orice preț în centrul atenției se încadrează în nevoia de recunoaștere socială.

La personalitățile demonstrative poate fi remarcată tendința de autocompătimire. Istericul își refuză inhibițiile privitoare la lamentările sale și își joacă nestingherit rolul de martir. Aceștia sunt oamenii care își găsesc în boală atât satisfacția directă, cât și pe cea indirectă. În acest sens Freud vorbește despre „beneficiul primar” și „beneficiul secundar” al bolii. „Beneficiul primar” este legat de însuși dinamismul simptomelor. În această situație se disting două parți: „partea internă a beneficiului primar” constă în reducerea de tensiune pe care o procură simptomul; acesta, oricât de dureros ar fi, are drept scop să-l scutească pe subiect de conflicte uneori mai neplăcute – este mecanismul așa-zisei „fugi în boală”. „Partea externă a beneficiului primar” ar fi legată de modificările pe care simptomul le aduce în relațiile interpersonale ale subiectului. Astfel, o femeie „oprimată de soțul ei” poate obține, mulțumită nevrozei, mai multă tandrețe și atenție, răzbunându-se în același timp pentru tratamentul aspru îndurat.

Dintre însușirile personalităților demonstrative face parte o bună capacitate de adaptare la alți oameni. Persoanele având o trăsătură isterică au adesea succes în acele profesiuni în care este necesara empatia. Acest talent al lor provine din faptul că ei pot să facă abstracție de propria lor fire și să joace acel rol care corespunde firii celuilalt sau se poate datora nevoii lor de a fi acceptați și apreciați de ceilalți. În felul acesta se explică, de fapt, darul pe care îl au personalitățile demonstrative de a se face iubite.

În psihanaliză se vorbește despre doua forme simptomatice: isteria de conversie, în care conflictul psihic este simbolizat prin simptome corporale dintre cele mai diverse, paroxistice sau durabile și isteria de angoasă, în care angoasa este fixată într-un mod mai mult sau mai puțin stabil la un anumit obiect exterior (fobii).

Specificitatea isteriei este căutată în prevalența unui anumit tip de identificare, a anumitor mecanisme (mai ales refularea, deseori manifestă), în emergența conflictului oedipian.

Istericii conservă emoția refulată, motiv pentru care se poate afirma că ei sunt bolnavi de emoție. Această emoție, declanșată de o circumstanță patogenă, nu poate fi exprimată în mod normal și astfel rămâne „blocată”. Aceste efecte blocate au un dublu destin: ele pot persista așa cum sunt și devin apăsătoare pentru întreaga viață psihică, față de cele care reprezintă o sursă de iritare permanentă, sau se transformă în procese corporale anormale, procese de inervație sau de inhibiție care nu sunt altceva decât simptome psihice ale nevrozei, de fapt conversie isterică.

În viața normală, o anume cantitate din energia noastră afectivă este întrebuințată în inervația corporală și produce fenomenul de exprimare a emoțiilor. Conversia isterică nu este altceva decât o expresie exagerată a emoției care se traduce prin mijloace neobișnuite. Prin urmare, procesul afectiv ocupă primul loc în cadrul isteriei.

Dorința istericului se referă întotdeauna la eludarea unei situații dificile, a unui conflict, evitarea unui efort.

Personalitățile demonstrative ar fi caracterizate, în opinia autorului Karl Leonhard, prin: lauda de sine, însoțită de obicei de un comportament specific cu scop de afirmare, tendința de autocompătimire, pripeală în decizii, capacitate de a se face iubite.

Patosul este considerat de Leonhard forma tipică a personalității isterice, un adevărat etalon. Firile demonstrative prezintă patetism în vorbire, gestică, mimică. Sunt subliniate, de asemenea, tendințele personalităților demonstrative și isterice de a înlătura din conștiință aspectele neplăcute care ar putea să stimuleze o gândire activă, subiecții menținându-se într-o atitudine detașată, lăsându-se în voia manifestărilor ce se desfășoară nestingherit, îmbogățind tezaurul fanteziei.

Egocentrismul acestui tip de individ, veritabila „sugativă afectivă”, își află rădăcinile în inadecvarea aprecierii valorilor umane și în incapacitatea de a-și reprezenta trăirile și dorințele celuilalt. Acestea se datorează imaturității și labilității emoționale evidențiate printr-o participare caleidoscopică la trăirile anturajului. Referitor la această labilitate, Janesch afirmă că istericul are o mie de simțăminte, dar nici un sentiment.

2.2.2. Firea hiperexactă

Firea hiperexactă este contrariul firii demonstrative și se distinge prin lipsa capacității de refulare. În timp ce istericii acționează sub impulsul momentului chiar și în cazurile în care ar trebui să mai reflecteze, anacaștii nu pot lua o hotărâre nici atunci când există toate premisele pentru acesta. Ei vor sa analizeze totul până la ultimele consecințe înainte de a acționa, nu pot elimina din conștiință nici cele mai mici posibilități de a găsi poate totuși o soluție mai bună, cu alte cuvinte nu sunt în stare să refuleze și, din acestă cauză, au dificultăți în activitatea lor. Astfel, pripeala isterică are la polul opus nehotărârea anacastă. Inhibarea devine dificilă numai în cazurile în care se conturează un pericol – acela de a proceda greșit, pricinuind astfel un rezultat neplăcut sau compromițând astfel o perspectivă plăcută. Chestiunile de mică importanță pot fi rezolvate lăuntric fără mare greutate, pentru aceasta nefiind vreo dificultate în luarea unei hotărâri nici chiar pentru un anacast.

În situația în care se ajunge la o nevroză, luarea hotărârilor importante rămâne o problema, dar pericolul care împiedică luarea unei hotărâri poate să diminueze.

Teama de îmbolnăvire, microbi, frecvența în nevrozele obsesive, ocupă un loc aparte: întotdeauna mai pot exista urme infime de murdărie, de microbi. Dacă posibilitățile reduse sau chiar infime de periclitare produc totuși efecte puternice, faptul indică o evoluție, expresie a unei legi psihologice. Potrivit acestei legi, tendințele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură, încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde. Această lege este prezentă și în cazul dezvoltărilor paranoice. În nevroza obsesivă, teama care face ca o primejdie minimă să apară așa de amenințătoare devine atât de puternică tocmai datorită nehotărârii permanente privitoare la faptul dacă există sau nu motiv de teamă. Din această frământare dominată de îndoieli, cu o veșnică oscilare între doi poli, ia naștere frica patologica a nevroticilor obsesivi, frica pe care ei înșiși o consideră neîntemeiată, dar pe care nu o pot învinge.

Anacastul încearcă să lupte împotriva obsesiei sale încă din perioada de dezvoltare a afectului; capacitatea sa de refulare fiind însă insuficientă, lupta împotriva obsesiei este tocmai ceea ce creează obsesia, deoarece alternanța sporește mai mult frica.

În cazul nevrozei, hiperexactitatea prezintă dezavantaje atunci când se manifestă cu o intensitate psihotică. Capacitatea de a lua hotărâri este în această situație atât de prejudiciată, încât munca nu mai poate fi efectuată în mod fluent. Permanent apar îndoieli, subiectul trebuie să verifice dacă ceea ce este deja făcut poate fi considerat în mod definitiv drept bun. În felul acesta, anacastul rămâne în urmă cu lucrul, meticulozitatea lui neputând avea decât în parte efect compensator. El recuperează de cele mai multe ori timpul pierdut prin ore suplimentare voluntare. După terminarea orelor de lucru, îi este greu să se îndepărteze de locul său de muncă; uneori se întoarce să vadă dacă a închis toate ușile și dacă a lăsat totul în ordine. Când nu cedează dorințelor de acest fel, în drum spre casă este probabil preocupat și neliniștiți de lucrările pe care le avusese de executat în timpul orelor de serviciu. Acest lucru se întâmplă în special atunci când are sarcini de răspundere. Adesea, momentele dinainte de a adormi sunt cel mai bun prilej de a se gândi din nou la activitatea profesională și, probabil, la muncă din ziua următoare și la modul în care ea ar putea fi făcuta cât mai bine.

O trăsătură definitorie a anacastului este nesiguranța prezentă atunci când pleacă de acasă. El se întoarce să vadă dacă nu a lăsat robinetul de gaz sau cel de apă deschis, dacă nu a uitat să stingă lumina sau să încuie ușa. Aceste verificări inutile reduc posibilitatea persoanei de a savura clipele fericite.

Când hiperexactitatea nu se manifesta decât sub forma unei însușiri accentuate, ea nu are aceste efecte negative. Tot ceea ce am descris mai sus poate să apară și la aceste persoane, dar numai într-o măsură care nu atinge limitele absurdului. În asemenea cazuri se evidențiază îndeosebi avantajele unei inclinații spre meticulozitate. Munca de răspundere sporește neliniștea, hiperconștiinciozitatea asigurându-le un bun renume, o bună apreciere la locul de muncă, de care se simt foarte legați.

Efectele acestor trăsături pot fi exprimate și pe planul grijii exagerate pentru propria bunăstare. Individul hiperexact se ferește de primejdii inutile, evită excesele, nu bea prea mult, nu fumează prea mult.

2.2.3. Firea hiperperseverentă

Substratul firii hiperperseverente, respectiv al celei paranoide, este perseverența anormală a afectului. Sentimentele care au tendința de a provoca reacții se estompează treptat după ce această reacție a avut loc. Dacă această reacție nu este posibilă, dar persoana respectivă își îndreaptă totuși gândurile spre alte probleme, afectul nu descrește decât foarte lent, însă în mod normal el dispare totuși după câtva timp. La personalitățile hiperperseverente această estompare a afectului are loc mult mai încet. Când asemenea persoane se gândesc la cele întâmplate, afectul corespunzător apare din nou, el continuând să fie mereu prezent. S-ar putea să nu dispară complet nici după săptămâni și luni de zile, cu toate că nu a fost alimentat de noi evenimente. În special afectele egoiste sunt cele care, datorită intensității care le este proprie, se pot manifesta într-un mod anormal.

Specificul firii hiperperseverente se manifestă întotdeauna atunci când sunt atinse interesele personale. De aceea se formează afecte contra unor prejudicii sau acte de opresiune, chiar dacă acestea sunt, obiectiv, neînsemnate.

Dacă un om înclină spre asemenea reacții, se poate vorbi de susceptibilitate. Un conținut similar îl are și predispoziția de a se simți cu ușurință jignit, dar aici este vorba mai ales de sfera onoarei personale, care se află de asemenea pe primul plan la oamenii care se simt lesne ofensați. Hiperperseverența este cel mai ușor demonstrabilă sub această formă, caci indivizii de acest tip sunt avizi de prestigiu personal. Dar și un prejudiciu adus altor interese – cele legate, de pildă, de posesia bunurilor materiale – este suportat greu. Când este lezat sentimentul de dreptate, sensibilitatea se manifestă mai puțin, deoarece afectele primare sunt aici mai puțin profunde decât în cazul sentimentelor egoiste. Dacă totuși oamenii hiperperseverenți devin adesea luptători pentru dreptate, această îmbracă la ei un aspect specific: revendicând de fapt un anumit drept pentru ei înșiși, ei generalizează această revendicare numai pentru a-i da mai multa forță.

Persoanelor hiperperseverente le sunt caracteristice sentimente egoiste mai intense decât altor oameni. În felul acesta se ajunge la un mai pronunțat sentiment al propriei valori.

Deoarece aspirațiile egoiste întâmpină obstacole îndeosebi din partea celorlalți oameni, întâlnim în cazul unui grad mai înalt de hiperperseverență – adică atunci când este vorba de o fire paranoică – trăsătură nu mai puțin caracteristică a atitudinii permanent bănuitoare. Neîncrederea hiperperseverentului este mai mult sau mai puțin generalizată. Ea nu depinde de anumite împrejurări exterioare, ci își are rădăcinile în însuși psihicul subiectului.

Repetarea experiențelor de viață, de un anumit tip, poate declanșa dezvoltarea paranoică, dar aceasta nu se poate explica doar printr-o simplă repetare și însumare. La un om care este permanent jignit de un alt om se va produce treptat o oarecare insensibilizare, firească față de lucruri care se întâmplă cu regularitate, astfel încât urmează o descreștere a afectului; în această situație nu ia naștere o dezvoltare paranoic. O intensificare neîntreruptă a afectului rezultă numai în cazul unei alternanțe între succes și insucces. Când cineva nu poate răspunde la jignire, dar nu obține decât un succes parțial – care este apoi anihilat de o contracțiune și când, în acest fel, succesul și eșecul trec alternativ pe primul plan, ia naștere afectul paranoic.

În afara sferei paranoice, putem observa dezvoltări paranoice cu caracter aproape delirant, în special gelozie.

Dacă ideile care se fixează în dezvoltarea paranoică nu sunt obsesive, ele sunt totuși prevalente. Un om poate fi atât de preocupat de gândul unui eventual prejudiciu sau de gândul obținerii unui mare succes, încât să piardă în mare măsură din vedere alte interese și alte țeluri. Se profilează astfel încăpățânarea personalităților paranoide.

Firea hiperperseverentă se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea anacasta și ca element comun poate fi amintită teama care este potențată. Dacă datorită unei situații obiectiv nedecise intervine o oscilație între speranța și teama, anxietatea se intensifică mai mult decât de obicei chiar la un om hiperperseverent, întrucât ea nu descrește în intervalele dintre șocurile afective. Rezultatul este că avem de a face cu o dezvoltare hipocondriacă; la persoanele hiperperseverente ea este similară celei ce se observă la persoanele hiperexacte, deși nu este la fel de frecventă ca la acestea din urmă.

În general, omul obține stima celorlalți numai dacă realizează ceva care să-l evidențieze. Istericii pot fi încântați de sine chiar fără motiv, căci prin defulări își pot crea în mod subiectiv iluzia unui respect de care în mod obiectiv nu se bucura. Personalitățile paranoide nu sunt capabile de o asemenea autosugestie; pentru a se simți mândre, ele au nevoie de aprecierea reală a celorlalți oameni. Aici apare clar conturat aspectul pozitiv de evoluție a acestor personalități. Acesta se concretizează în ambiția cu care ei se mobilizează pentru atingerea țelului propus, o adevărată forță motrice pentru realizările personale. Atunci însă când acești indivizi discreditează și chiar înlătură alți oameni pe care îi percep drept indivizi periculoși, hiperperseverența are efecte negative, care se izbește de rezistența colectivității.

Ambiția și susceptibilitatea favorizează instalarea sentimentului de prejudiciu și declanșarea unor reacții de ostilitate față de tot ceea ce se împotrivește pretențiilor subiecților.

2.2.4. Firea nestăpânită

Fire incapabilă să se stăpânească, prezintă o lipsă a controlului comportamentului emoțional ca o caracteristică definitorie. Există și alte caracteristici pe care Leonhard le grupează pentru aceste personalități accentuate, astfel: inclinația spre activitate fizică, ceea ce le permite să obțină în acest domeniu rezultate mai bune decât alte persoane; o susceptibilitate crescută față de perturbări.

Se poate constata, ca fenomen general, inconstanța în viață; acest lucru nu este datorat dorinței de a ocoli dificultățile, ci se datorează tendinței spre acte impulsive și indispoziției.

Când există ceva care nu le convine, renunță și încep altceva fără să persiste prea mult. Din această cauza, de exemplu, întrebați de motivele care i-au determinat să schimbe locul de muncă, tind să invoce motivații superficiale precum faptul că șeful nu a acceptat să-i satisfacă o anume dorință, atitudinea unor colegi i-a ofensat etc. Leonhard observa faptul că personalitatea de tip nestăpânit poate fi foarte capabilă de muncă, știută fiind plăcerea pentru efort fizic, însă inconstanța este determinată de lipsa de stăpânire în planul afectelor: „tristețea cauzată de o întâmplare care le pare împovărătoare poate duce la acțiuni nechibzuite, eventual chiar la o încercare de sinucidere”.

Le este caracteristică iritabilitatea necontrolată, care conduce spre izbucniri de furie. Mulți recunosc deschis iritabilitatea care, de altfel, este confirmată de cei care îi cunosc, membrii familiei, prieteni, colegi.

O altă tendință caracteristică este impresia pe care o creează altora; ea este legată de lipsa de agerime spirituală pentru că par să ia în considerare mai ales lucrurile care sunt ușor perceptibile. De asemenea, au un aer indispus, răspund monosilabic la întrebări, nu pentru că nu vor să fie prietenoși, ci datorită faptului ca le este neplăcut să răspundă la întrebări; mimica îi trădează cel mai adesea, astfel că, și dacă ar dori să fie agreabili, mimica pare a prezenta o față opusă.

Leonhard constata că atunci când tendința este foarte pronunțată se poate vorbi de un tablou clinic de tipul psihopatiei epileptoide; pot prezenta devieri de la viață socială, mai ales de tipul violențelor din perioadele când sunt dominați de accesele de furie. Alcoolismul cronic se instalează pe fondul duratei prelungite a perioadelor de indispoziție. Pot apare și conduite nestăpânite pe fondul excesului impulsurilor sexuale (la fete, mai ales în perioada post pubertății).

2.2.5. Firea hipertimică

Temperamentul hipertimic, a cărui accentuare este denumită tratament hipomaniacal este bine cunoscut în psihiatrie, datorită modului impresionant în care se manifestă. Ca și în cazul unei manii, dar într-o forma mai atenuată, găsim la temperamentul hipertimic o combinație a veseliei cu dorința de acțiune și cu nevoia de a vorbi, precum și cu o înclinație spre divagări, inclinație care uneori vizează chiar fuga de idei. Accentuarea hipertimică reprezintă o variantă pozitivă a temperamentului uman. Viața este privită mai mult sub aspectul ei plăcut, se trece cu mai multă ușurință peste neplăceri. Nevoia de acțiune poate genera realizări de valoare. Depresiunile gândirii sunt însoțite de bogăția de idei, ceea ce de asemenea poate stimula munca productivă. Bogăția de idei se alătură bogăției de sentimente, ceea ce are efecte stimulatoare atât în profesie, cât și în reuniunile sociale, unde hipertimicul este nucleul antrenant pentru crearea unei bune dispoziții generale.

Accentuarea acestor trăsături afectează vectorul pozitiv al acestor personalități. Veselia devine acum o primejdie; este prezentă o inerentă superficialitate manifestă atât pe plan acțional, cât și pe cel etic. Prin superficialitatea sa, un hipomaniac își pune în joc buna reputație și, destul de frecvent, își periclitează însăși situația materială, deoarece se lansează în acțiuni sau speculații care îi fac plăcere pentru moment, dar care, cu trecerea timpului, se vădesc a fi, în realitate, dezavantajoase sau chiar catastrofale. Nevoia de acțiune – dacă există într-o măsură excesivă – are ca rezultat o activitate febrilă, dar sterilă.

Individul devine „împrăștiat”, se apucă de multe și nu duce nimic până la capăt, iar rodnica sa bogăție de idei se poate transforma într-un joc – ce-i drept, plin de fantezie – cu idei nerealizabile.

Un alt dezavantaj apare atunci când există tendința ca veselia să se transforme în iritabilitate, fenomen relativ frecvent. Când acest lucru devine foarte evident, putem presupune că avem de a face cu o componentă paranoică.

Componentele psihologice ale temperamentului hipertimic care se referă la afectivitate, gândire și voință nu coexistă întotdeauna în același grad. Veselia poate fi predominantă sau poate ceda locul nevoii de a vorbi. În unele cazuri, tendința spre digresiuni în gândire este foarte pronunțată. În general, însă, cele trei trăsături sunt legate între ele și formează o unitate, ca în cazul maniei. Uneori putem avea dovezi directe ca firea hipomaniacală nu reprezintă decât o manie diluată, atenuată și anume în cazurile când subiectul în cauză sau una din rudele sale a suferit cândva de această boală. În principiu însă, nu este obligatoriu ca un astfel de temperament să aibă implicații maniacale.

2.2.6. Firea distimică

Temperamentul distimic devine, la un grad mai ridicat, temperament subdepresiv. Oamenii de acest tip, serioși din fire, sunt în mai mare măsură afectați de evenimentele triste ale vieții decât de cele vesele. Așa cum arată K. Schneider, pentru ei viața este „un fel de dragoste nefericită”. Evenimentele zguduitoare pot adânci condiția obișnuită de seriozitate gravă până la o depresie reactivă, ceea ce se întâmplă mai ales atunci când starea de depresie este foarte accentuată și de lungă durată. La oamenii cu temperament distimic, imboldul spre acțiune este diminuat, iar gândirea este mai lentă decât la ceilalți oameni. La reuniuni, personalitățile distimice nu participă decât puțin la conversație. Se poate afirma că participarea la viața grupului este redusă.

Aceste personalități sunt altruiste, sobre și lipsite de egoism. Predispoziția spre seriozitate are drept rezultat că pe primul plan apar sentimente contrare tendințelor egoiste. Așa se explică faptul că această seriozitate duce la o ținută etică serioasă. Însuși faptul că în ambele expresii revine noțiunea de „serios” atestă conexiunea dintre dispoziție și ținuta etică. Aici se manifestă latura pozitivă a temperamentului distimic. În schimb, diminuarea imboldului spre acțiune și încetineala gândirii au, când ating un anumit grad, efecte negative, scăzând randamentul.

Când temperamentul subdepresiv este foarte accentuat, ne putem gândi la o stare de melancolie, dar nu întotdeauna există o asemenea conexiune. Varianta de temperament distimică poate fi absolut normală.

Relația temperamentului distimic cu depresia endogenă nu se bazează pe o legitate precisă, acest tip de personalitate reprezentând una dintre variațiile normalității, deși indivizii din această categorie le apar celorlalți lipsiți de veselie, dominați de o oarecare deprimare, inerție și încetineală, impunerea pe plan social făcându-se, de obicei, cu oarecare dificultate.

2.2.7. Firea ciclotimică

Leonhard vorbește de personalități labile afectiv, constatând că atunci când această labilitate afectivă este foarte pronunțată, predomină exclusiv oscilațiile provocate de o cauză lăuntrică, caz în care este vorba de ciclotimie în sensul unei psihopatii.

Caracteristicile specifice labilului afectiv pot fi determinate și de situație, ca în cazul în care, într-o conversație se prezintă fie veseli și vioi, fie serioși și tăcuți, în funcție de modul în care este condusă conversația. Dar au mai ales o determinare interioară, în sensul că nu oscilează continuu intre doi poli, ci, pe fondul unei dispoziții hipertimice, pot reacționa, de exemplu, profund și exagerat depresiv la o împrejurare defavorabilă. Sunt gata să treacă de la un elan de entuziasm, la apatie și tristețe în momentul următor. Adesea este greu de specificat în ce măsură oscilațiile sunt determinate de împrejurări exterioare sau interioare.

Dispoziția afectivă a persoanei oscilează între extreme; ciclotimicii sunt ciclic depresvi și hipertimici. Această instabilitate a dispoziției afectează puternic persoana; afectiv, un astfel de om trece prin perioade în care se simte bine, este productiv, activ, vesel, perioadă când își asumă și sarcini sau responsabilități profesionale sau în viața socială; apoi dispoziția se schimbă fără ca această schimbare să poată fi controlată, iar locul optimismului este luat brusc de pesimism, viața psihică este invadată de o viziune sumbră, defensivă în raport cu viața, iar persoana manifestă o energie dramatic scăzută față de care toate angajamentele din faza anterioară devin o povară insurmontabilă, care provoacă suferință. Persoana poate lua decizii la fel de imprudente pe termen lung, deoarece tendința este de a refuza chiar oportunități. În timp, are loc și o trecere înspre o dispoziție normalizată, o stare de relativă1 exaltare.

2.2.8. Firea exaltată

Persoanele în a căror personalitate domina această tendință sunt de obicei vesele, manifestă o impresionantă dorință de a trăi, de a „gusta viața din plin”, pot manifesta o exaltare neobișnuită. Individul poate sa aibă o judecată inadecvată; concluziile pot fi pripite, prea puțin logice și critice. Adesea buna dispoziție obișnuită este întreruptă, neașteptat, de perioade de iritabilitate, mai ales cnd resimt frustrare.

Accentuarea înseamnă în același timp și tendința spre a fi revendicativ, centrat pe propriile dorințe, egoist.

Leonhard admite similitudini între personalitatea exaltată și personalitățile emotive și cele labile: toate aceste firi au tendința de a reacționa profund la diverse evenimente și de a trece imediat într-o stare generală depresivă, respectiv euforică. Deosebirea constă în faptul că personalitățile exaltate prezintă un exces în oscilația sentimentelor: pot cădea într-o disperare fără de margini la fel de repede și ușor ca în starea opusă, de fericire exaltată. Se pasionează pentru ceva sau cineva cu o puternică participare lăuntrică; iar disperarea în situația unor evenimente descurajante atinge lipsa de speranță totală. În spatele acestui patetism există însă sentimente autentice (nu, ca în situația istericilor, un joc teatral).

La astfel de persoane întâlnim frecvent interese artistice pronunțate. În situația în care exaltarea se manifestă predominant sub forma entuziasmului, avem firile care sunt marcate de tendința de a se entuziasma ușor, iar dacă predomina tendința contrară, avem firile care sunt marcate de disperări.

2.2.9. Firea anxioasă

Acest tip de persoane sunt tot timpul anxioși; stânjeniți în context social, se tem de critică sau dezaprobare, sunt neliniștiți de teama de a nu fi puși în încurcătură. Precauți față de noi exigențe, astfel că nu agreează întâlnirea cu persoane pe care nu le cunosc, își fac probleme legate de perspectiva unei situații neprevăzute sau necunoscute. Au foarte puțini prieteni apropiați, evită în genere obligațiile sociale sau, la serviciu, preluarea unor responsabilități.

Nu sunt reci emoțional (cum sunt de exemplu tipurile schizotime) și își doresc relații sociale, dar nu știu și nu se cred în stare să le obțină.

De multe ori, observa Leonhard, este posibil ca substratul să fie dat de o fire exaltată. La copii, de asemenea, apar destul de des manifestări accentuate în sensul fricii. În general, când se presupune o predispoziție pronunțată spre frică, se investighează perioada copilăriei: dacă există o manifestare exagerată a fricii de întuneric, de furtună, de animale etc. Când teama are ca substrat o nevroză obsesivă, răspunsurile la această anamneză sunt, de obicei, negative. De obicei, temerile și fobiile se formează pe un fond anacast.

Tendința accentuată spre frică poate lua proporții patologice, dar, de obicei, la adulți acest lucru se petrece pe fondul unei continui amenințări din exterior la care este supusă constant persoana respectivă.

2.2.10. Firea emotivă

Emotivii sunt impresionați doar de trăirile înseși, în timp ce dispoziția generală a labililor se schimbă în funcție de evenimentele exterioare. O persoană cu o fire emotivă este caracterizată de ceilalți, de obicei, prin faptul că are „o inimă bună”; că este impresionată profund de evenimente dureroase și nu poate trece ușor peste ele chiar dacă nu i se întâmplă lui personal. De asemenea, o astfel de fire se emoționează ușor și poate plânge la filmele sau întâmplările citite sau povestite care au desfășurări triste sau dramatice; de obicei, este „milos” – nu poate să vadă un copil care plânge fără să aibă tendința de a plânge el însuși de emoție.

Și evenimentele plăcute îi impresionează în egală măsură. Astfel de persoane resimt profund bucuria datorată unor întâmplări fericite sau operelor de artă. Mimica participă direct la exprimarea emoției și a sensibilității sufletești.

În situația când o astfel de fire prezintă o intensitate patologică și tinde să acapareze viața, interferând cu modul normal de a trăi realitatea ca atare, se poate vorbi de o psihopatie reactivă labilă. La astfel de persoane sunt frecvente depresiile reactive, uneori chiar cu tendința spre sinucidere.

2.3. Evoluții și tablouri clinice ale unora dintre personalitățile accentuate

Firile accentuate pot conduce, în anumite situații, spre comportamente simptomatice pentru un grad de patologie avansat. Sunt descrise în DSM diferite sindroame caracteristice pentru unele extremizări.

Histrionicul este prezentat de DSM ca incluzând un model de emoționalitate excesivă și de căutare a atenției, începând de timpuriu în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de cel puțin patru din următoarele: caută constant sau cere reasigurare, aprobare sau laudă; persoană improprie ca seducție sexuală în aspect sau comportament; persoană este extrem de preocupată de atracția sa fizică; își exprimă emoțiile cu o exagerare inadecvată, de exemplu, îmbrățișează cunoștințele întâmplătoare cu o abordare excesivă, plânsul este cu suspine, incontrolabil, are accese de furie; este deranjată de situațiile în care nu este în centrul atenției, prezintă o schimbare rapidă și o expresie superficială a emoțiilor, este autocentrată, acțiunile fiind orientate spre obținerea de satisfacție imediată, nu are nici o toleranță pentru frustrarea de o gratificație care întârzie; are un stil de a vorbi care este excesiv de impresionist și lipsit de detalii; de exemplu, când este pusă să-și descrie mama, persoana nu poate fi mai explicită decât cu !era o persoană foarte frumoasă”.

În condiții exterioare nefavorabile, comportamentul hiperexact poate fi originea unei dezvoltări hipocondrice. Nevrozele hipocondrice nu pot fi întotdeauna delimitate de nevrozele obsesive. Oamenii care au o cardiofobie pot avea în același timp și teamă de a ieși pe stradă, unde ar putea suferi un atac de cord. Această fobie a unor situații, care ține de nevrozele obsesive, este aici consecința nosofobiei, adică a temerii de a fi bolnav, pe când în alte cazuri reprezintă, desigur, tot frica de o vătămare, dar fără ideea unei boli fizice.

Anacaștii suportă bine disciplina severă din armată, reușind uneori și în viața civilă să-și impună o atare disciplină, dacă sunt susținuți psihoterapeutic corespunzător.

„Zgârcenia sentimentelor”, ca și rigiditatea morală, fac ca acești indivizi să fie percepuți de ceilalți ca formali și convenționali. Deși rezistenți la autoritatea celorlalți, ei cer o respectare strictă a propriei autorități.

În cadrul nevrozei obsesionale, conflictul psihic, în forma sa cea mai tipică, se exprimă prin simptome compulsive: idei obsedante, compulsie la comiterea de acte indezirabile, lupta contra acestor gânduri și tendințe, ritualuri de exorcizare etc. și printr-un mod de gândire definit prin, îndoială, scrupule și ducând la inhibiții ale gândirii și acțiunii.

Mecanismele de apărare descrise de psihanaliză, ce sunt specifice acestei structuri de personalitate, sunt: delăsarea afectului asupra reprezentărilor mai mult sau mai puțin depărtate de conflictul original, izolare, anulare retroactivă. Din punct de vedere al vieții pulsionale pot fi descrise ambivalența, fixația la stadiul anal și regresia. La personalitățile obsesionale se întâlnește frecvent o relație sadomasochistă interiorizată sub forma tensiunii dintre eu și un supraeu extrem de crud.

Această punere în evidență a dinamicii nevrozei obsesionale și, pe de altă parte, descrierea caracterului anal și a formațiunilor reacționale care îl constituie, permit adăugarea la nevroza obsesională a unor tablouri clinice în care simptomele propriu-zise nu sunt evidente la prima vedere.

Structurile obsesionale ajung să izoleze o idee sau un comportament în așa fel încât conexiunile lor cu alte idei sau cu restul existenței subiectului sunt întrerupte. Printre procedeele de izolare amintim pauzele în fluxul gândirii, formulele, ritualurile și în general toate măsurile care permit izolarea unei întreruperi în succesiunea temporală a ideilor sau actelor. Anumiți obsesionali se apără contra unor idei, impresii, acțiuni, izolându-se printr-o pauză în timpul căreia nimic nu mai are dreptul să se producă, nimic nu este perceput, nici o acțiune nu se realizează.

Izolarea obsesionalului poate fi comparată cu refularea la isteric; deși experiența traumatizantă nu este refulată în inconștient, ea este privată de afectul ei, iar relațiile ei asociative sunt reprimate sau rupte în așa fel încât persistă ca și cum ar fi izolată și n-ar fi reprodusă în cursul activității de gândire.

Accentul, interesul, intensitatea unei reprimări se pot detașa de acestea, pentru a trece la alte reprezentări originar mai puțin intense, dar legate de prima reprezentare printr-un lanț asociativ.

În cadrul categoriei obsesionalilor se remarcă eforturile pe care le fac subiecții pentru a anula retroactiv gânduri, cuvinte, gesturi, acte înfăptuite; ei folosesc în acest scop un gând sau un comportament cu semnificație opusă. Este vorba aici de o compulsie cu caracter „magic”. Actele compulsionale se realizează în doi timpi în care primul timp este anulat de cel de-al doilea. Adevărata lor semnificație rezidă în aceea că ele reprezintă conflictul a două tendințe opuse și de intensitate aproape egală; alteori un același act este repetat, dar cu semnificații, conștiente sau inconștiente, opuse; în alte cazuri, actul de anulare este contaminat de actul pe care încearcă să-l șteargă.

În dezvoltarea paranoidă a firii hiperperseverente, ambiția și lupta individului se canalizează spre o singură preocupare, care îl acaparează cu totul.

Melanie Klein vorbește despre poziția paranoidă pe care inițial a numit-o faza persecutivă. Trăsăturile prin care se caracterizează sunt următoarele: pulsiunile agresive coexistă de la început cu pulsiunile libidinale și sunt deosebit de puternice; obiectul este parțial și descompus în obiectul „bun” și obiectul „rău”; procesele psihice prevalente sunt introiecția și proiecția; angoasa intensă este de natură persecutivă. Așadar, în paranoia funcționează un mecanism de apărare de origine foarte arhaică, ce constă în operația de expulzare din sine și localizare în altul, persoana sau lucru, a calităților, sentimentelor, dorințelor și chiar a „obiectelor” pe care persoana nu le cunoaște sau le refuză în sine însăși. Altfel spus, proiecția apare ca o apărare primară, care constă într-o proastă utilizare a mecanismului normal de a căuta în exterior originea unei neplăceri. Paranoicul își proiectează reprezentările intolerabile care se întorc la el din exterior sub forma de reproșuri; conținutul rămâne intact, dar există o schimbare în amplasarea ansamblului.

DSM prezintă ca element esențial al tulburării de personalitate de tip paranoid o tendință pasivă și nejustificată de a interpreta delirant acțiunile altora ca fiind înjositoare și amenințătoare, tendința care începe de timpuriu în viața adultă și este prezentă printr-o varietate de contexte. Pentru a stabili diagnosticul este necesară prezența a cel puțin patru din următoarele: se așteaptă, fără bază suficientă, să fie exploatat sau nedreptățit de alții; are, fără nici o justificare, dubii în legătură cu loialitatea și sinceritatea amicilor sau a asociaților; vede intenții josnice sau amenințătoare ascunse în cele mai benigne remarci sau evenimente, de exemplu, suspectează că vecinul își scoate afară lucrurile dis-de-dimineață ca să-l agaseze pe dânsul; poartă ranchiună sau este implacabil la insulte sau la lipsa de respect; nu are încredere în alții din cauza teoriei nejustificate că informația va fi folosită contra sa; este ușor ofensat și prompt în a reacționa cu mânie sau contraatac; are, în mod nejustificat, dubii în legătură cu fidelitatea soției sau partenerei sexuale.

Pentru personalitatea distimică, decompensările survin chiar la eșecuri minore, putând îmbrăca forme severe ale depresiei ce pot ajunge rareori la suicid. Alcoolismul este complicația majoră a acestui tip de personalitate, deteriorarea produsă de toxicomanie dominând în timp tabloul psihopatologic.

DSM prezintă personalitatea de tip distimic ca având în centrul dezvoltării sale o predispoziție depresivă pentru cea mai mare parte a zilei, timp de mai multe zile, după cum indică fie relatarea subiectivă, fie observația altora, timp de cel puțin doi ani.

În timpul depresiei prezintă cel puțin două din următoarele: apetit redus sau exagerat; insomnie sau somnolență; energie redusă sau fatigabilitate; stimă de sine scăzută; concentrare redusă sau dificultate în a lua decizii; sentimente de disperare.

Tulburarea de tip ciclotimic este caracterizată de episoade care se repetă și în care nivele de dispoziție și activitate ale persoanei sunt perturbate semnificativ. Perturbarea include: unele episoade de exaltare a dispoziției, energie li activitate crescută (manie sau hipomanie), alături de alte episoade de scădere a dispoziției, energiei și activității, depresie. Frecvența episoadelor și modelul recăderilor și remisiunilor sunt foarte variate, cu tendința ca remisiunile să devină mai scurte, iar depresiile mai frecvente și mai prelungite.

Tulburarea de personalitate de tip anxios este caracterizată de sentimente persistente și generale de tensiune și îngrijorare. Persoana este dominată de sentimentul de inferioritate socială: este convinsă că este incapabilă în plan social, nu este atractivă și este inferioară celorlalți; acest sentiment o face să apară excesiv preocupată de critica sau respingerea socială, alături de dorința de a evita relațiile (cu excepția situațiilor în care are certitudinea ca este agreată). În viața personală domină restricții legate de nevoia crescută de securitate fizică. Din cauza temerii de respingere și hipersensibilității la respingere și critică, persoana evită activitățile sociale sau profesionale care o silesc să fie sau să intre în relație cu alte persoane.

Tulburarea emoțional-instabilă înseamnă tendința marcată de a reacționa impulsiv, fără a lua în considerare consecințele; de asemenea, este însoțită de instabilitate afectivă.

Scăderea la minim a capacității de a planifica anticipativ, exploziile de furie intensă pot duce la violență sau la „explozii comportamentale” care se petrec ușor când actele impulsive par sau sunt criticate de alții, sau sunt impiedicate.

Accentuarea impulsivității: caracteristică dominantă este instabilitatea emoțională și lipsa de control a impulsurilor. Explozii de violență sau de comportament agresiv apar în mod obișnuit, mai ales ca răspuns la critică.

Accentuarea instabilității – borderline conduce către o tulburare dominantă de tip borderline având caracteristici: instabilități emoționale însoțite de o tulburare și neclaritate la nivelul imaginii despre sine, despre țelurile și preferințele sale interne, inclusiv cele sexuale. De obicei intervine un sentiment cronic de gol interior, o tendință de a se implica în relații intense și instabile care poate conduce spre crize emoționale repetate și se poate asocia cu eforturi excesive de a evita abandonul și o serie de acte de suicid sau de auto-vătămare (acestea pot apare și fără declanșatori evidenți).

CAPITOLUL III

3.FUNDAMENTE TEORETICE ALE RELAȚIEI DINTRE STRATEGIILE DE ABORDARE A CONFLICTULUI ȘI STABILITATE ÎN CUPLU

3.1. Sensuri și semnificații teoretice ale cuplului conjugal

3.1.1. Cuplul: definiții și concepte

„Dragostea ii face pe oameni sa se simtă egali.” (F. Dostoievski)

Carl Gustav Jung, în articolul Căsătoria ca Relație Psihologică, publicat prima dată în 1925, vorbește despre relația de cuplu ca fiind „o construcție complicată […] alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având, indiscutabil, o natură foarte eterogenă”. Relația de cuplu ne obligă de cele mai multe ori să ne confruntăm cu aproape toate problemele de natură existențiala a ființei umane – bagajul familial cu care venim în acea relație, cum să punem bazele unei mai bune comunicări, personalitatea noastră, propria moralitate, întrebări legate de cine suntem și cine am dori să devenim, cum să ne angajam în acea relație, cum să ne depășim, până unde să cedăm etc.

Cuplul se prezintă ca o structură socio-umană contradictorie, bidimensională, în care partenerii – el și ea se satisfac, se completează și se susțin reciproc, se stimulează în devenirea individuală și comună, atât în plan biologic, psihologic, cât și social unul prin intermediul celuilalt.

Calitatea vieții de cuplu este determinată, aproape în totalitate, de calitatea personalității fiecărui partener și în mai mică măsură (deși nu neglijabilă) de mediul social în care cei doi își desfășoară activitatea. Pentru a se împlini, „dragostea trebuie să unească două personalități complete, două întreguri armonioase, din toate punctele de vedere, conștiente de ceea ce dau și primesc, de ce pot realiza printr-o răspundere și o îndatorire liber asumată” .

Vorbind despre iubire în relația de cuplu, Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan afirmă că „este creația comună a două personalități, una prin intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi unul cu celălalt, un mod complet de a conviețui prin intercomunicare, intercunoaștere și intermodelare, în sensul dezvoltării și împlinirii celor două persoane angajate, în completa lor ființare biopsihosocială.”

„Dragostea nu este o dată pentru totdeauna, ci ea se alimentează mereu din confruntarea dinamică, permanentă a celor două personalități, fiecare având dreptul de a fi gratificat, dar și obligația de a gratifica pe celălalt. […] Căsătoria apare astfel ca o adevărată școală a autocunoașterii și intercunoașterii psihologice, a formării și educării comportamentului relațional intersexe, a învățării științei și artei dialogului, negocierii și conviețuirii.”

În concluzie, relația de cuplu trebuie să simbolizeze uniunea a două personalități mature, cu calități și trăsături caracteriale complementare și să se bazeze pe sinceritate, comunicare, respect, încredere, responsabilitate, dăruire, înțelegere, curaj și, nu în ultimul rând, pe fidelitate.

3.1.2. Implicarea în relație. Rolul fiecăruia în cuplu.

Viața în doi este pentru individ, în același timp, cel mai mare avantaj, dar și cel mai mare dezavantaj. Rolul jucat de fiecare în cuplu și implicarea disproporționată în viața de relație sunt probleme care se întâlnesc în cele mai multe relații și se reflectă prin modul în care sunt marcate diferitele momente importante, prin atașamentul mai ridicat față de familia de proveniență decât față de partener, prin comportamentul față de alte persoane de sex opus, dar și prin așteptările partenerilor privind relația.

Colaborarea și compatibilitatea.

Colaborarea, în relația de cuplu, are două sensuri:

unirea forțelor și a eforturilor în vederea atingerii obiectivelor

unul ascuns (cu mult mai important în dezvoltarea calitativă a relației), mai apropiat de adaptare, de armonizare a dorințelor individului la cele ale partenerului.

„Din dragoste pentru celălalt, fiecare dorește să-i facă o favoare: să renunțe la un capriciu, la un obicei, la un gest, să înțeleagă o preferință care până atunci îi era străină, să încerce să creadă despre oameni altceva decât îl îndemnase propria-i conștiință.”

A fi compatibil cu cineva nu înseamnă a fi identic cu acea persoană, ci mai degrabă înseamnă că personalitatea unuia vine în completarea personalității celuilalt, astfel încât calitățile unuia să diminueze și să atenueze defectele celuilalt pentru ca rezultatele obținute să se aproprie cât mai mult de așteptările lor și să le satisfacă pe cât posibil nevoile și dorințele.

Particular, în relația de cuplu nu diferențele dintre parteneri stau în calea fericirii celor doi, ci incompatibilitatea trăsăturilor caracteriale și incapacitatea de a colabora pentru atingerea obiectivelor stabilite. Diferențele dintre sexe sunt universale și oricât de multe dezbateri pe tema egalității dintre femei și bărbați vor avea loc, ele tot nu se vor atenua și nu vor dispărea. Diferențele există, femeile sunt mai emotive, bărbații mai puternici, femeile sunt mai atrase de analiză, bărbații de concret, femeile au nevoie ca partenerul lor să fie responsabil și de încredere, bărbații au nevoie ca partenera lor să fie atrăgătoare și sociabilă.

„Colaborarea și compatibilitatea sunt într-o relație foarte strânsă cu preocupările mărunte, cu activitățile profesionale, cu idealurile și visele celor doi parteneri.”

3.1.3. Stiluri interacționale conjugale

Lederer și Jackson, analizând relațiile conjugale din perspectiva adaptării lor la modificările circumstanțiale, descriu așa-numita tipologie maritală a „categoriilor paralele", cuprinzând trei modalități interacționale:

relații maritale bazate pe interacomodarea comportamentelor în vederea atingerii unor scopuri comune, prin minimalizarea impasurilor și neînțelegerilor;

relații maritale bazate pe compatibilizare temporară, în sensul acceptării de către ambii soți, în mod similar, a scopurilor imediate și mai îndepărtate;

relații maritale vectoriale, bazate pe sincronizarea comportamentelor a căror direcție este schimbată de ambii soți mai mult în sensul unor interacțiuni de colaborare, decât conflictuale.

Cu alte cuvinte, cuplurile se diferențiază în adaptarea lor la situațiile de viață, prin strategia utilizată. Aceasta se axează fie pe urmărirea dominantă a unui scop comun, fie pe raportarea similară a soților la scopuri mai apropiate sau mai îndepărtate, fie pe sincronizarea interacțiunilor de colaborare în defavoarea celor de tip conflictual.

Specialiștii consideră că tipologiile maritale elaborate de cercetătorii contemporani, deși sunt emanația unor modele relaționale aparținând civilizației moderne industrializate, esența biopsihologică și interpersonală a actului căsătoriei este aceeași, indiferent de loc și de timp. Ea se păstrează și se rafinează de-a lungul timpului, filtrând și interiorizând influențele modelelor culturale, ideologice și sociale ale etapei istorice în care își desfășoară viața partenerii.

Acceptând acest punct de vedere, ni se pare esențial pentru cunoașterea și aprecierea evoluției fenomenelor familiale relevarea mecanismelor psihosociale interacționale specifice cuplului, care determină în ultimă instanță adaptarea sau inadaptarea sa la mediu, la timp și etapă, ca și satisfacțiile și insatisfacțiile sale.

3.1.4 Factorii stabilizatori și destabilizatori în cadrul cuplului

Rezolvarea conflictelor

Când în viața de relație intervin situații potențial problematice depinde doar de cei doi parteneri pentru a le depăși. În capitolul Familia… în Impas, Iolanda și Nicolae Mitrofan enumeră mai multe variabile de care depinde „stabilitatea cuplului:

capacitatea cuplului de a-și dezvolta și mobiliza resursele, de a face față satisfăcător stresurilor interne și externe cu care se confruntă; resursele și disponibilitățile intraadaptative ale fiecărui partener de a adopta și exercita funcțional-satisfăcător rolul conjugal: vârstă și nivel de normalitate psihică și somatică, caracteristici și nivel de maturitate a personalității;

capacități interaadaptative ale partenerilor în cadrul cuplului: nivel de intercomunicare, nivel de intercunoaștere, nivel de interdezvoltare, bazat pe atitudini maritale și creativitate interpersonală;

capacități extraadaptative ale cuplului în procesul integrării sale în societate, în lume, cu lumea și pentru lume, pe coordonatele etnoculturale, istorice, economice și politice ale societății în care evoluează și ale evenimentelor conjucturale cu care se confruntă;

capacitatea cuplului și a microgrupului familial de a asimila, adopta și dezvolta modele de cultură relațională și comportament socio-familial emergente cu progresul social în general. Societatea, în manifestările ei, se oglindește în fiecare familie, care devine micromodel de existență și anticipare a evoluției acesteia;

gradul de satisfacție resimțit prin intermediul coexistenței familiale de către fiecare membru al microgrupului familial, privind autorealizarea individuală și colectivă.”

În viața oricărui cuplu există momente critice (gelozia, teama de a nu fi abandonat, nevoia de independență, infidelitatea, probleme sexuale, neconcordanța între vis și situația reală) ce pot întări sau, dimpotrivă, zdruncina relația celor doi. Modul de rezolvare a conflictelor depinde de foarte mulți factori cum ar fi regulile și expectațiile societății, dificultățile materiale și interpersonale, educație, tradiție, condiții de mediu etc., dar în special de membrii cuplului, de temperamentul și personalitatea lor, de capacitatea de colaborare și comunicare și de simțul realității demonstrat de cei doi.

Condițiile reale de viață pot deveni situații ambivalente pentru cei doi membri ai cuplului punându-i în situația de a lua decizii pripite care nu se dovedesc întotdeauna a fi cele mai bune nici pentru partener și nici pentru cuplu.

Crosby descrie șase situații ambivalente:

ambivalența de creștere este determinată de coexistența dorinței de autorealizare și a celei de stabilitate și securitate;

ambivalența de identitate personală și cea de cuplu;

ambivalența de libertate (de gândire și de acțiune) – posesiune (apartenența la celălalt);

ambivalența dublului standard (ceea ce este valabil pentru ea nu este valabil pentru el);

ambivalența atragere – respingere (aceeași particularitate a partenerului este la un moment dat admirată și respinsă întru-un alt moment);

ambivalența transferului este determinată de sentimentele contrare ce pot apărea față de partener (pe de o parte iubire, pe de altă parte sentimentele de ură trăite în raport cu alte persoane și transferat asupra partenerului).

Astfel de situații cu potențial conflictual ridicat nu sunt nici unice și nici rare în viața familială, ele constituind în permanență o provocare pentru cei doi ca individualități și ca echipă.

„Cuplul marital nu mai este considerat rezultând din simpla însumare a doi indivizi, ci ca un organism viu cu o evoluție specifică ce parcurge etapele maturizării și cristalizării. Fiecare etapă, are perioadele ei critice ce pot întări sau zdruncina unitatea și viața cuplului. Fiecare criză este o ocazie de maturizare a cuplului și a fiecăruia din membri săi. Fenomenele patologice apar în momentul în care cuplul sau unul dintre membrii cuplului evită sau neagă criza. În cazul cuplurilor căsătorite există tentația de a menține imaginea idealizată a căsniciei, se invocă o autoritate superioară, regulile societății, perceptele bisericii, în loc să se încerce o înțelegere a situației prin dialogul deschis dintre parteneri sau cu ajutorul unui psiholog. Marile faze critice ale vieții în cuplu include teama de a nu fi abandonat, conflictul vis-realitate, infidelitatea, problemele sexuale etc.”

Modul de rezolvare al conflictelor nu este deseori la îndemâna părților implicate. „Când într-un cuplu lucrurile merg prost, cum se întâmplă în momentele de criză, partenerii consumă mult timp gândindu-se la aceasta, parțial pentru a găsi o explicație, parțial pentru a se proteja pe ei înșiși de efectul recunoașterii insuccesului. Partenerii de cuplu tind să se blameze unul pe altul, să atribuie conduitei celuilalt caracteristici de personalitate negative.” De exemplu: egoism, iresponsabilitate, infidelitate etc. În pragul unor neînțelegeri iremediabile, partenerii tind să retrăiască întreaga periadă de conviețuire, să puncteze cu rigurozitate nemulțumirile resimțite, gesturile și cuvintele care i-au rănit și în același timp sunt capabili să uite cu desăvârșire sentimentele care i-au unit și momentele cu adevărat fericite.

Marea provocare stă în rezolvarea conflictului și a restabilirii echilibrului între parteneri.

Comunicarea.

Unul din cele mai frecvente motive invocate de cei ce se despart este lipsa de comunicare care fie a intervenit pe parcurs, fie a fost prezentă de la început, dar au crezut că vor putea rezolva problema. Este un factor negativ în orice tip de relație cu atât mai mult într-o relație de cuplu. Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan, în lucrarea Elemente de Psihologie a Cuplului, vorbind de comunicare în cuplu afirmă că „alături de intercunoaștere, este principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor de rol familial. […] Pe parcursul dialogului familial, se utilizează zilnic toate modalitățile de comunicare posibile: înțelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau concilierea, intelectualizarea sau cerebralizarea, indiferența sau neutralitatea, uneori detașarea sau neimplicarea. Fiecare din aceste modalități pot să alterneze situațional la fiecare dintre membrii familiei, dar pot deveni și dominante prin frecvență lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau altuia din membrii familiei.”

Comunicarea depășește sfera limbajului. Comunicare înseamnă dialog, înseamnă ascultare, dar și răspuns. Mai mult decât în orice al tip de relație, în cuplu comunicarea presupune empatie, respect și capacitate de înțelegere a sentimentelor celorlalți. Nu există cuplu care să nu fi întâmpinat greutăți, așa cum nu există cuplu care să le fi depășit fără să-și comunice unul altuia ceea ce simt și resimt în urma unui anumit eveniment intervenit în viața lor. Dar nu numai comunicarea este importantă, ci și modalitatea de abordare a unui subiect, mai cu seamă când este vorba de subiecte delicat.

Măsura în care un individ se regăsește în ceea ce se exprimă sau nu în relația de cuplu influențează percepția de sine și percepția celuilalt, de aceea comunicarea este mediatorul principal între cei doi participanți la viața familială.

3.1.5. Teorii explicative cu privire la cuplu și familie

Familia ca realitate socială complexă este subiect și obiect a numeroase cercetări inter și multi-disciplinare dintre care le amintim pe unele din cele mai importante: psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie și psihopatologie. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de investigare, cu virtuți și limite, încearcă sa explice funcționalitatea familiei.

I. Mitrofan și C. Ciuperca fac următoarea clasificare în ceea ce privește cuplul și famila:

1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieții)

Teoreticienii dezvoltării tratează ciclurile vieții individuale și familiale în termeni de stadii specifice. Schema ciclurilor vieții familiale, elaborată de R. Hill (1970) precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei. Aceste stadii sunt următoarele:

stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii – cuplul este dominat de expansiunea dorinței de întreținere a confortului afectiv;

stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari este stadiul în care se (re)stabilesc regulile de baza ale vieții conjugale, zonele de toleranță și intoleranță în creșterea copiilor care sunt încă mici;

stadiul familiei cu copii de vârstă școlară reprezintă stadiul în care rolul de părinte al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în școală; este o perioada „propice” crizelor în cadrul relațiilor de cuplu, crize care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a cuplului;

stadiul familiei părăsită de copiii deveniți adulți – rolul parental devine mai complex prin plecarea copiilor din casa părintească; asistăm, de multe ori, și la o criză a identității profesionale datorată dezagregarii rolului profesional; în general, această perioadă este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate, anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei), fie prin liniște sufletească (reinstalându-se, la un nivel mai înalt, iubirea și tandrețea, pentru a înfrânge singurătatea și bătrânețea);

stadiul „familiei” omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de pierderea soțului/soției; în schimb, apariția nepoților reface echilibrul vieții.

Teoria dezvoltării analizează, așadar, schimbările la care se pot aștepta membrii familiei pe parcursul existenței lor.

2. Teoria structurală (dinamica rolurilor și a puterii)

Teoria structurală aduce în discuție problema schimbărilor care intervin în interiorul cuplului: tranziția cuplului de la structura de tip instituțional (tradițional) la cea de tip democratic (modern) cu deosebire, problema rolului fiecărui partener în cuplu ( rolul = comportamentele pe care ceilalți le așteaptă de la individul care ocupă o poziție socială determinantă, un statut social – Stoetzel, 1963).

Tranziția cuplului de la structura de tip tradițional la cea de tip modern a adus o serie de schimbări în ceea ce privește factorul afectiv. Familia tradițională era în primul rând o unitate de producție și reproducție și, nu în mod deosebit, afectivă. Ea constituia un mecanism de transmitere a proprietăților și a rangului social din generație în generație. Astăzi, ordinea acestor priorități s-a inversat. Legăturile cu lumea exterioară au slăbit, în timp ce relațiile dintre membrii cuplului s-au întărit. În societatea modernă, factorul afectiv primează atât în relația cu partenerul, cât și în relațiile dintre copii și părinți. Bărbații și femeile caută acum intimitatea iubirii, considerată extrem de importantă, esențială pentru supraviețuirea emoțională.

A trăi în cuplu este adesea în imaginea multora, o posibilitate de a-ți găsi fericirea, de a-ți realiza propria identitate, de a căuta veritabilul sens al vieții care să nu fie egoist. „Viața în doi” trebuie să compenseze, astfel, toate frustrările vieții, fiind locul unde omul se întărește afectiv, unde recâștigă forțe și unde găsește echilibrul.

Încă din deceniul al 4-lea al sec. XX, în psihologia socială americană, se încearcă explicarea armoniei/dizarmoniei cuplului conjugal prin magnitudinea diferențelor dintre „la ce s-au așteptat” partenerii privitor la viața de cuplu și „ceea ce-au găsit” ei în realitate, dintre rolurile expectate și rolurile efectiv performante. Problematica rolurilor, așteptărilor, aspirațiilor și percepțiilor de rol este profund prezentă în cuplul conjugal.

Cu privire la divizarea rolurilor în cuplu, unii cercetători au evidențiat tendința unei slabe diviziuni a rolurilor în familia modernă, mai ales datorită integrării femeii în viața profesională. De asemenea, structura rolurilor conjugale este condiționată și de nivelul instrucțional și cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi aparțin, dar și de relațiile exterioare ale nucleului conjugal cu familia extinsă, prieteni, vecini etc.

S-a pus problema în ce măsura cuplul cu dublă carieră, în care atât femeia cât și bărbatul au slujbe ce presupun o înaltă calificare și un nivel de responsabilitate comparabil, găsește modalități de a împacă exigențele profesionale cu cele domestice. Ce fel de compromisuri și strategii trebuie să adopte partenerii și cum să ajungă la o colaborare cât mai eficientă? În termeni de pierderi și câștiguri, cei doi parteneri angajați într-o asemenea încercare trebuie să țină seama de câteva aspecte:

a) beneficii obținute dintr-o formulă conjugală de dublă cariera, cu prețul supraîncărcării de rol (sarcini profesionale și domestice), ceea ce presupune a renunța la unele activități care par mai puțin importante;

b) rezolvarea unor dileme privitoare la schimbarea de mentalitate (care să fie obținute înlăturate). Atitudinea față de femeia care lucrează în afara gospodăriei este una dintre normele disputate;

c) menținerea identității personale este o altă problemă, întrucât dacă bărbatul și femeia exercită aceleași roluri se atentează la propria identitate a fiecăruia;

d) relevanța rolurilor și ciclurilor de rol: deoarece femeia și bărbatul sunt angajați concomitent în trei sisteme de roluri (sistemul profesional al unuia, sistemul profesional al celuilalt, sistemul conjugal al amândurora), este greu de îndeplinit la cote onorabile aspirațiile de rol.

R. Touzard (1965) enumera 9 tipuri de interacțiuni posibile ce definesc conduitele de rol în cadrul cuplului. Clasificarea este realizată pornind de la două variabile: autoritatea și puterea în cuplu, respectiv acțiunea și decizia.

1) Autonomia bărbatului (bărbatul acționează și decide).

2) Autonomia femeii (femeia acționează și decide).

3) Autocrația bărbatului (bărbatul decide, femeia acționează).

4) Autocrația femeii (femeia decide, bărbatul acționează).

5) Conducerea bărbatului (bărbatul decide, acționează împreună).

6) Conducerea femeii (femeia decide, acționează împreună).

7) Diviziunea sincretică a rolurilor (el acționează, decid împreună).

8) Diviziunea sincretică a rolurilor (ea acționează, decid împreună).

9) Cooperarea sincretică (acționează împreună, decid împreună)

Cuplul conjugal contemporan se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul decide, atât în privința hotărârilor care vizează viața conjugală, cât și a celor care privesc relația parentală, așa cum se întâmplă în tradiționalitate. Relația modernă surprinde reciprocitatea puterii și autorității, pe diferite nivele și în diferite intensități, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat, și tot mai des, pus în practică. Partea negativă a ideologiei egalitariste a societății noastre rezidă, însă, din faptul că orice diferență este văzută ca o sursă de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia eronată că toate sarcinile, toate rolurile pot fi îndeplinite atât de femeie, cât și de bărbat (Mendras, 1997). Există anumite elemente de specificitate care diferențiază cele două sexe; de asemenea, de la un cuplu la altul există deosebiri în ceea ce privește rolurile asumate, în funcție de particularitățile partenerilor implicați în relație.

Rolul conjugal se formează inițial prin imitația sau negarea (conștientă/inconștientă) modelelor de rol similar, deja cunoscute în familia consangvină. Dacă partenerul se sustrage de la rolul expectat, toate consecințele apărute în urma acesteia conduc la accentuarea unui sentiment de anxietate și frustrare. Și aceasta, deoarece partenerii se raportează unul la altul conform „normelor relaționale și funcționale ale comportamentului conjugal al părinților lor.”

Studiile susțin că familia se îndreaptă în general către relații de tip sincretic și că asistăm la elaborarea unui nou model cultural al structurii familiale: tendința semnificativă la egalizare a nivelurilor de participare a soților în munca domestică, educarea copiilor și repartizarea bugetului familial, în special la familiile tinere sau la cele în care soțul are un înalt nivel de pregătire. Efecte: conduitele de rol au fluență și stabilitate, este diminuat riscul disfuncționalităților, cu cât tendința de egalizare a răspunderilor celor doi soți este mai apropiată, cu atât gradul de satisfacție este mai mare. Unii autori apreciază că în aceste cazuri, frecvența satisfacției este de zece ori mai mare decât insatisfacția.

În strânsă legătură cu acest model se propun și noi modele culturale de rol familial, respectiv parental și filial. Astfel, modelul mamei moderne acordă întâietate asigurării suportului afectiv, creării unui climat tonic de încredere care să susțină creșterea și dezvoltarea copilului. Fără a neglija rolul menajer, ea este preocupată de dimensiunea instructiv-formativă a copilului, de pregătirea sa pentru viața profesională. Modelul tatălui modern asigură suportul economic, privește paternitatea ca pe un bun, ca pe un privilegiu care și-l asumă cu răspundere, se implică în creșterea și educarea copilului, față de care manifestă și severitate și înțelegere, îl disciplinează cu oarecare flexibilitate, urmărind realizarea scopurilor propuse. Se implică în problemele casnice. Modelul conduitei de rol a copilului modern – este considerat bun, copil care-și iubește părinții, dornic să învețe, are inițiativă, se adaptează afectiv, prezintă competență relațională.

3. Teoria funcțională (procesuală)

Această teorie pleacă de la premisa că familia (cuplul) trebuie să realizeze anumite funcții. În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcții, familiile (cuplurile) au fost clasificate în familii funcționale și familii disfuncționale. Clasificarea este relativă, având în vedere că anumite configurații familiale maximizează anumite funcții și minimizează altele.

Paradigma funcțională are implicații asupra a 4 abordări (acestea se raportează la funcționalism, dar ar putea să aibă și o existență de sine-stătătoare), și anume:

a) abordarea comunicațională;

b) abordarea interacționist-simbolică;

c) abordarea din perspectiva conflictului;

d) abordarea socială a schimbului.

a) Abordarea comunicațională

În cadrul paradigmei comunicaționale sunt elucidate tipurile, cantitatea și calitatea intercomunicărilor maritale. Astfel tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacțiuni specifice cuplului: senzual-senzitive, erotico-afective, de petrecere a timpului liber, socioeducaționale, decizionale, practic-menajere și de planificare a bugetului.

Cantitatea intercomunicării face referire la frecvența mesajelor emise și receptate pe diverse canale simultane și succesiv, în conformitate cu trebuințele și disponibilitățile individuale de relaționare.

Calitatea intercomunicării face apel la învățarea deprinderilor de a comunica. De modul în care se comunică depinde funcționalitatea familiei – să știi ce, când și cum să comunici în situația de parteneriat, constituie o disponibilitate esențială pentru continuarea vieții în cuplu și pentru corecția succesivă a stilului interacțional.

b) Abordarea interacționist-simbolică

Interacționismul simbolic a fost inspirat de pragmatismul filosofic. G. H. Mead, principalul susținător al acestei abordări, considera, la începutul sec. XX, că oamenii se sprijină pe simboluri împărtășite pentru a se adapta la mediu. Interacționiștii simbolici (E. Burgess, 1926, este primul care aplică punctul de vedere interacționist la studiul familiei, ca „unitate de personalități aflate în interacțiune”) studiază modul în care oamenii construiesc și comunică asemenea simboluri în cursul interacțiunii lor, în ce măsură reprezentările despre propria familie a tuturor membrilor ei sunt consensuale (ex: un cuplu ce provine din etnii/religii diferite descoperă că simbolurile pot fi nu doar diferite, ci și structural opuse; în acest sens, simbolurile pot ridica mari dificultăți în relaționarea de cuplu).

Așadar, conceptele fundamentale ale acestei paradigme sunt: interacțiunea, simbolul, semnificația. Ideea centrală este următoarea: cuplul oferă posibilitatea comunicării cu el însuși și cu ceilalți prin vehicularea de simboluri verbale/nonverbale. Membrii cuplului interacționează perpetuu între ei, dar prin intermediul imaginilor, al percepțiilor reciproce, al felului în care se definesc unul pe celălalt. Viața de cuplu este rezultatul acestei mereu construite și reconstruite realități simbolice.

După Sullivan, mecanismul funcțional al cuplului îl reprezintă sistemul de imagini pe care fiecare partener și-l construiește despre celălalt, și mai ales modul în care se combină aceste imagini, sistemul „eu si ea” cu sistemul „eu și el”. Dacă se combină sistemele de reprezentări compatibile, relațiile pot sau nu pot fi agreabile. Dacă se combină prin hazard, consecințele sunt foarte grave. Imaginea despre celălalt este instrumentul care dirijează și controlează viața de cuplu, relația dintre parteneri.

Din aceeași perspectivă interacțională, H. H. Wolf insista asupra semnificației noțiunii de identitate, desemnând acele trăsături psihologice individuale, dezvăluite în relațiile de cooperare cu alții și, în primul rând, cu propria familie. În acest sens, autorul consideră că respectul pentru propria identitate atrage după sine respectul pentru identitatea și nevoile partenerului și ale celorlalți, frânează pornirile nepermise și contribuie la soluționarea situațiilor de criză.

Interacționismul simbolic, cu toate variantele sale, a fost criticat, în general, pentru folosirea unor concepte vagi, centrarea pe ideile individului și nu pe emoțiile sale etc.

c) Abordarea din perspectiva conflictului

Aceasta își are originea în filosofia politică a lui Thomas Hobbes, în filosofia lui Hegel, în istoriografia dialectică a lui Marx și Engels și în sociologia lui Georg Simmel.

Teoriile conflictului pornesc de la premisa că acesta este normal în cadrul grupului, dar și între grupurile sociale, pentru că lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora. Conflictul depinde de structura grupului (mărime și compoziție), precum și de resurse, care încurajează fie competiția, fie cooperarea.

Se iau în discuție mai multe variante ale teoriei conflictului. De exemplu, teoriile structurale ale conflictului (Simmel) se centrează pe modul în care conflictul este afectat de mărimea și compoziția grupului. Teoria microsistemelor a lui Scanzoni explică cum poate apărea conflictul marital dintr-un schimb de resurse inițial echitabil, pentru că partenerii își reduc sau sporesc contribuțiile nonreciproc (de pildă, soțul care nu mai contribuie financiar sau soția care oferă mai mult financiar, dar nu-l poate determina pe soț să participe mai mult în gospodărie).

P. Iluț aduce în discuție 2 variante ale teoriei conflictului:

a) una de origine marxistă și care susține că familia este micromediul ce reflectă proeminent exploatarea omului și conflictul inerent prezent în societățile bazate pe clase cu interese opuse. Femeile sunt exploatate de către bărbați și copiii de către părinți. În această viziune, femeia este dublu victimizată: dacă este casnică, lucrează până la epuizare, fără ca munca ei să fie plătită, iar când intră în câmpul muncii, câștigă mult mai puțin decât bărbatul, chiar dacă are aceeași pregătire și experiență;

b) varianta marxistă și „apolitică”, larg împărtășită de aproape toți cei ce analizează și asistă familia, este ca între membrii familiei apar tensiuni inevitabile. Participanții la viața de familie au profiluri psihocomportamentale diferite, aspirații nonconsensuale, interese opuse, uneori, mai mult sau mai puțin majore. În societatea patriarhal-autoritară, resursele celorlalți membri, în afară de tată, erau limitate, astăzi însă, pe lângă legitimitate și bani – specifice părinților și mai ales tatălui – contează și alte resurse de putere: inocența copiilor, puterea dată de dragoste, calitățile psihointelectuale deosebite etc. Nu e de neglijat nici forța fizică, invocată de analiștii familiali, nu doar ca amenințare și agresivitate în rezolvarea conflictelor, dar și ca satisfacere a poftelor sexuale, ca viol al soțiilor și abuz sexual față de propriii copii, mai cu seama în cazul copiilor vitregi.

S-a construit o tipologie a conflictualității din punct de vedere al delimitării dintre normal-dinamogen versus patogen-dezorganizator. Această tipologie indică 8 tipuri de conflicte, în funcție de anumiți parametrii:

1) gradul de tensiune generat de natura conflictului (ridicat/moderat/scăzut);

2) forma de manifestare predominantă a conflictului (manifestă/latentă);

3) durata conflictualității (continuă/intermitentă), respectiv:

1) cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest, continuu, cu tensiune crescută;

2) cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută;

3) cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată;

4) cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată;

5) cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată;

6) cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută;

7) cupluri cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune moderată;

8) cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută.

Teoriile conflictului sprijină intervențiile – asistența socială, terapia și autoterapia – îndreptate către rezolvarea conflictului și îmbunătățirea abilităților de negociere, precum și acțiunile de diminuare a inechităților sociale extinse.

d) Abordarea socială a schimbului își are originea în utilitarismul filosofic și psihologic. Cel mai cunoscut teoretician al schimbului este sociologul Ivan Nye. Oamenii formează grupuri sociale, doar pentru că este în interesul lor să procedeze astfel. Indivizii sunt motivați de propriul interes; sunt calculatoare raționale ale recompenselor și costurilor. Acestea sunt principalele ipoteze ale teoriei schimbului.

În ceea ce privește familia, se pornește de la ideea ca relația interpersonală dintre parteneri se formează în scopul întâlnirii propriilor nevoi individuale. Relația intimă este redusă la o situație tranzacțională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii. În viața cotidiană, după această teorie funcționează legea reciprocității („ți-am dat” – „mă aștept să-mi dai”; „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”; „cât dai, atât primești” etc.). Se apreciază că o cauză majoră a disoluției maritale este percepția unei inegalități profunde în raporturile familiale.

Un exemplu de aplicare a teoriei schimbului este și analiza maximizării profitului în deciziile de divorț. Probabilitatea de divorț descrește odată cu acumularea de capital marital specific, cum ar fi proprietatea și copiii, a căror valoare ar descrește dacă familia s-ar dizolva.

Aceste teorii furnizează un cadru pentru terapeuții familiali, care pot să-i determine pe parteneri să transforme relația în una mai recompensatoare și mai puțin costisitoare pentru fiecare dintre ei. Totuși, accentuarea raționalității în detrimentul emoțiilor, ca bază pentru constituirea grupului familial, a condus și ea la numeroase critici.

4. Teoria sistemică (holistă)

Paradigma sistemică este o abordare comprehensivă a comportamentului sistemelor vii. Își are originea în organicismul lui H. Spencer, care căuta principiile generale și procesele care guvernează toate ființele vii, precum și în teoria modernă a informației. Perspectiva sistemelor a apărut în studiile despre familie inițial prin terapeuții de familie, cum ar fi Gregory Bateson și Don Jackson, iar mai târziu a apărut în formulări mult mai teoretice, cum ar fi funcționalismul lui Parsons și teoria generală a sistemelor a lui Buckley.

Teoreticienii sistemelor consideră că un sistem de părți interconectate este un model util pentru înțelegerea oricărui obiect. Datorită interconexiunilor, întregul înseamnă mai mult decât suma părților. Sistemele se află în relații dinamice cu mediul lor prin feedback, care transformă unele ieșiri ale sistemului în intrări. Conceptele cheie include sistemul, legăturile, regulile de transformare, feedback-ul, varietatea (flexibilitatea), echilibrul și subsistemele.

Din perspectiva teoriei sistemelor, cuplul reprezintă un sistem alcătuit din două personalități care interacționează, având la bază o structură, o funcționalitate, o serie de proprietăți și caracteristici. Paradigma se concentrează asupra caracteristicilor comportamentale ale fiecărui partener.

Din punct de vedere al funcționalității, se au în vedere efectele comunicării, calitatea și stabilitatea relației maritale. Satisfacerea necesităților Eul-ui în cadrul familiei este recunoscută ca o funcție de bază a familiei și devine argument important de combatere a teoriei dispariției familiei (R. Bell). Familia presupune, în acest sens, schimbul afectiv între soț și soție, între părinți și copii, empatia având un impact foarte puternic în funcționarea relațiilor interpersonale de tip afectiv.

Din perspectiva câmpului de proprietăți și caracteristici, paradigma sistemică se canalizează pe efectele mediului extern asupra relației conjugale, pe factorii economici, sociali, politici, culturali, de mediu fizic care alcătuiesc contextul situațional al familiei. Sunt cercetate probleme privind: separarea îndelungată a soților (condiții de război, de deplasare profesională, naveta pe distanțe mari etc.) și efectele acesteia.

Mc. Cubbin, Dahl și Hunter (1976) analizează fenomenul de separare a soților și consecințele lor disfuncționale în sânul familiei: manifestări depresive ale soției, anxietate, devitalizare, acte deviante, tulburări psihosomatice; capacitatea de adaptare la stresul provocat de cutremure, inundații, pierderea neașteptată a bunurilor, îmbolnăvirea irecuperabilă a unuia din membrii grupului familial etc.

Capacitatea familiei „de a face față”, de a se mobiliza, depăși și apăra de agenții stresori, a fost analizată și măsurată de numeroși autori: Hill, Burr, Mc.Cubbin, Dahl, Hunter, Benson, prin prisma teoriei stresului familial (Mc.Cubbin, 1979).

Burr (1973) prezintă familia dintr-o perspectivă dublă: reactor la stres și agent de focalizare a resurselor interioare pentru adaptare, combatere și depășire a stresului. Se dezvoltă, arată autorul, strategii de adaptare și apărare la stres cum ar fi: creșterea coeziunii intrafamiliale, creșterea tranzacțiilor și legăturilor cu comunitatea.

5. Teoria istoristă (intergenerațională)

Paradigma are ca specific folosirea metodei longitudinale, metoda ce se concentrează asupra microistoriei și genealogiei familiei. Arborele genealogic reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia se pot elabora ipoteze privind comportamentul și atitudinile generațiilor mai tinere prin raportarea la ascendenții lor.

3.2. Abordarea teoretică a conflictului

3.2.1. Abordarea conceptului de conflict în psihologie

Termenul de conflict a fost definit într-o mare diversitate de moduri.

L. A. Coser a avansat o definiție care a făcut carieră: „Conflictul este o luptă între valori și revendicări de statusuri, putere și resurse în care scopurile oponenților sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii”.

John Burton: „O relație în care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele și conduita celuilalt ca antitetice alor lui". (J. Burton, 1988).

Conflictul este „o situație în care oameni interdependenți prezintă diferențe (manifeste sau latente) în ceea ce privește satisfacerea nevoilor și intereselor individuale și interferează în procesul de îndeplinire a acestor scopuri”.

J. P. Folger, M. S. Poole și R. K. Stutman definesc conflictul ca fiind „interacțiunea dintre două persoane independente care percep scopuri incompatibile și interferența reciprocă în realizarea acelor scopuri.”

„O divergență de interese așa cum este ea percepută, sau credința că aspirațiile curente ale părților nu pot fi realizate simultan”.

Orice conflict se definește prin elementele următoare: existența a două sau mai multe „părți”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunități), existența unor trebuințe, scopuri, valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei părți sau unelor părți) diferite sau incompatibile reciproc și prezența emoțiilor (anterioare, însoțitoare, sau posterioare conflictului). Incompatibilitatea sau doar diferențele produc o tensiune care se cere eliberată, ceea ce conduce la conflict.

Structura conflictului.

Cel mai influent model al conflictului a fost propus de J. Galtung în 1969. El a vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicția (C), atitudinea (A) și comportamentul (B) în unghiuri. Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic în care cele trei componente se modifică permanent și se influențează reciproc.

C. Contradicția semnifică situația conflictuală, care include incompatibilitatea scopurilor.

A. Atitudinea cuprinde elemente afective (emoțiile), elemente cognitive (convingerile) și elemente conative (voința). Ea presupune percepțiile corecte și percepțiile eronate despre celălalt și sine, atât pozitive, cât și negative. Atitudinile sunt deseori influențate de emoții ca teama, furia, amărăciunea și ura.

B. Comportamentul poate include cooperarea sau coerciția, concilierea sau ostilitatea – ca extreme. Comportamentul violent în conflict este caracterizat de amenințări, coerciție și atacuri distructive.

Structura propusă de Bernard Mayer în anul 2000 este tot triadica. El definește conflictul ca pe un „un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepția situației conflictuale), o componentă afectivă (emoțiile și sentimentele) și o componentă comportamentală (acțiunea, inclusiv comunicarea).

Componenta 1: Percepția conflictului, modul în care îl înțelegem și cum îl evaluăm.

Percepția nu este totdeauna rezonabilă sau realistă, întrucât fiecare individ decodifică datele situației în funcție de: experiențe anterioare, cognații, capacitatea de analiză a situației, atitudini, dorințe, starea dispozițională momentană etc. Astfel, el poate vedea surse ale unui conflict acolo unde ele nu există. Conflictul începe prin a exista numai în imaginația unei sau mai multor persoane (stadiu în care încă mai vorbim de conflict imaginat), dar curând devine conflict real, prin diferie mecanismele psihologice între care cel mai important este autoîmplinirea profeției (dacă ești convins de ceva, te aștepți să aibă loc, pozitiv sau negativ, el se va adeveri). Ca atare, este suficient ca numai unul să creadă că există o incompatibilitate și el va transmite mesaje implicite sau chiar va acționa în consecință; rezultatul este că partenerul va fi implicat în conflict, chiar dacă nu împărtășește acea percepție, nu simte ceea ce crede celălalt și /sau nu are cunoștință de aceasta. Multe conflicte se dezvoltă din presupunerea despre ce ar putea să se întâmple dacă sau când una din părți va face ceva. În mare măsură ostilitatea interpersonală este provocată de conflictele imaginate. Utilitatea practică a acestei informații constă în atenția cu care vom cerceta percepțiile fiecărei părți cu privire la conflictul pe care îl acuză, sau a părții cu care ne confruntăm noi înșine, înainte de a face prima intervenție în direcția rezolvării. Ascultarea activă cu rol de informare este foarte indicată în acest scop.

Componenta 2: Afectivitatea în conflict (emoțiile și sentimentele). Emoțiile sunt inerente conflictului. Unele emoții (îndeosebi emoțiile-șoc de genul furiei, disperării, spaimei, urii, dar și tensiunea, frustrația, tristețea sau teama) și /sau unele persoane se cer cu prioritate detensionate fie direct în interacțiunea conflictuală, fie în exteriorul acesteia. În multe conflicte oamenii ajung să acționeze împotriva propriilor interese, arătându-se mai interesați să-și exprime sentimentele, decât să obțină satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor în conflict. Distingem astfel un aspect expresiv al conflictelor și unul orientat spre rezultat. Este ceea ce identifica L. A. Coser, în lucrarea sa clasică „Funcțiile Conflictului Social”: componenta nerealistă a conflictului (manifestarea emoțiilor) și componenta realistă (satisfacerea nevoilor, a interesului).
Eforturile de tratare a componentei expresive prin propunerea de soluții nu dau rezultate, dacă partenerul de conflict sau o terță parte nu-i oferă sprijin persoanei, ocupându-se de emoțiile sale. Adesea (deși nu întotdeauna), oamenii trebuie să găsească mai întâi un mijloc de a-și exprima emoțiile – uneori înainte de a se putea axa efectiv pe un rezultat care le va satisface nevoile. Și invers, este inutil să încurajezi exprimarea sentimentelor prin recunoașterea stresului pe care-l trăiește persoana, când ea vrea să te ocupi de rezultat ori acest lucru se impune.

Componenta 3: Acțiunea.

Comportamentul în conflict poate avea două roluri: exprimarea conflictului, a emoțiilor implicate și satisfacerea nevoilor. Acțiunile pot îmbrăca o largă diversitate de manifestare, de la încercarea de a face ceva în dezavantajul altuia, la exercitarea puterii, apoi la violență și distructivitate sau, dimpotrivă, la caracterul conciliant, constructiv și prietenos. Acțiunea poate avea un caracter constructiv /cooperant, ori dimpotrivă, distructiv /competitiv.

Cele trei laturi ale conflictului nu se corelează: creșterea sau reducerea intensității uneia nu ne dau nici o informație despre evoluția celorlalte. Această relativă autonomie de manifestare face uneori greu de înțeles și de anticipat comportamentul persoanei cu care te afli în conflict, „iraționalitatea” actelor sale ne derutează.

3.2.2. Teorii explicative ale conflictului

O teorie explicativă satisfăcătoare a conflictelor, aptă să ofere premisele conceperii și realizării activității practice de gestionare și rezolvare nu este posibilă fără dezvăluirea naturii și cauzelor acestora. Faptul că, în prezent, nu există un punct de vedere unitar dovedește cât de complexă este problema.

În stabilirea și definirea naturii conflictelor s-au impus și se confruntă trei teorii mari: biologică, psihologică și sociologică.

Teoria biologică își are originea în faimoasa expresie a filosofului englez Th. Hobbes „homo homini lupus est” și în teza darwinistă potrivit căreia, lupta intraspecifică este mai puternică și mai dură decât lupta interspecifică. Esența acestei teorii rezidă în aceea că, prin natura sa biologică, omul este o ființă conflictuală, fiind centrat pe satisfacerea trebuințelor sale primare și având genetic implantat în schema sa funcțională internă instinctul agresivității. În unele cazuri individuale, intensitatea acestui instinct poate deveni atât de mare, încât domină în mod absolut, persoanele respective ajungând să fie agresori și criminali înnăscuți. C. Lombroso a absolutizat această posibilitate, dezvoltând concepția potrivit căreia, orice criminal este înnăscut, el acționând exclusiv în virtutea determinațiilor sale biologice. Aceste determinații se obiectivează și în caracteristicile fizice externe (bioconstituționale), schițându-se astfel portretul fizic specific al criminalului înnăscut: frunte îngustă, sprâncene și arcade proeminente, buze groase, talie peste medie și musculatură puternic dezvoltată, mandibula mare și plată, fără scobitură la bărbie. În plan psihocomportamental, caracteristicile respective corelează semnificativ cu irascibilitate (crescută), rezistență scăzută la frustrații, autocontrol scăzut (impulsivitate), QI sub medie, absența fricii de pedeapsă, absența sentimentului de milă, absența sentimentelor morale, a mustrărilor de conștiință, lipsa respectului față de lege și autoritate.

Prezența acestor caracteristici condiționate eminamente biologic face ca relaționarea posesorilor lor cu cei din jur să fie din start conflictuală. Reprezentanții punctului de vedere biologic (Witkin 1976, Wilson și Henstein, 1984, Shelley, 1985) susțin că agresivitatea și conflictualitatea sunt înscrise în genomul uman, intensitatea și frecvența manifestării lor depinzând de dimensiunile (mărimea) genei purtătoare care, în plan individual, pot varia pe un registru valoric foarte întins.

Ideea că desfășurarea comportamentului uman se supune, în ultima instanță determinismului biologic, a fost preluată și dezvoltată în cadrul psihanalizei freudiene. În primul rând, S. Freud susține ideea naturii antagonic-conflictuale a omului, pe care-l consideră un domeniu de confruntare permanentă între eros (instinctul vieții) și thanatos (instinctul morții), între principiul plăcerii și principiul realității, între sine și super ego. În al doilea rând, el considera, în prima versiune a teoriei psihanalitice, că toate fenomenele psihice sunt rezultatul unui conflict de forțe întotdeauna pulsionale (adică instinctual-biologice). Întreaga dinamică a personalității este interpretată prin prisma ciocnirii, pe de o parte, dintre forțele pulsionale interne, iar pe de altă parte, dintre forțele interne și forțele lumii externe. Intensitatea conflictului este derivată din intensitatea energetică a forțelor pulsionale și din tensiunea ce se acumulează în cursul ciocnirii acestor forțe.

Tot în sfera teoriei biologice trebuie să includem și explicarea comportamentului pe baza trăsăturilor temperamentale determinate bioconstituțional sau fiziologic (Kretschmer, Scheldon, Pavlov, Eysenck, Strelau ). Temperamentul corespunzător tipului bioconstituțional atletic (mezomorf), puternic-neechilibrat-excitabil, sau tipului extravert este asociat cu un comportament mai conflictogen, mai agresiv, decât temperamentul corespunzător tipului astenic (ectomorf), puternic-echilibrat-inert sau tipului introvert. Fără a nega sau ignora importanța factorilor biologici și constituționali în condiționarea predispoziției spre conflictualitate, ei nu trebuie să fie absolutizați și transformați în cauză ultimă și unică a conflictelor.

Teoria psihologică. Spre deosebire de cea biologică, teoria psihologică pune accentul mai mult pe structura și factorii psihici ai personalității, pe rezultatele învățării și interacțiunilor psihosociale. În cadrul teoriei psihologice pot fi delimitate două direcții: analitică și psihosocială.

Direcția analitică a fost trasată de S. Freud prin postularea luptei dintre celei trei categorii de forțe – iraționale izvorâte din Id (sine), raționale izvorâte din Ego (Eu) si morale izvorâte din super ego (supra Eu). În toată opera sa, Freud a subliniat rolul conflictului intern, intrapsihic în dinamica personalității și în generarea conflictelor externe.

Din punct de vedere psihodinamic, toți oamenii posedă instinctul agresivității care induce conflictogen unii în raport cu alții, conflictualitatea devenind o trăsătură potențială a oricărei relații interpersonale. Un alt fapt psihodinamic fundamental care predispune la conflictualitate este complexul Oedip, dacă nu este rezolvat în mod eficient în cursul ontogenezei (conflictele dintre fii și tată sunt puse pe seama acestui complex). În fine, conflictualitatea este determinată de refularea și reprimarea pulsiunilor și dorințelor erotico-sexuale.

În cea de-a doua concepție a lui Freud despre topica personalității, în care sunt individualizate instanțele sine-lui, supra Eu-lui și Eu-lui, sunt evidențiate mai multe forme de conflicte potențiale, în care în calitate de protagonist apare Eul:

1) conflictul între Eu și lumea externă: eul poate să domine sau să fie dominat de lumea externă;

2) conflictul între Eu și Sine, între tendința pulsională de descărcare a tensiunilor și satisfacerea trebuințelor instinctuale, pe de o parte, și funcția de raționalizare a Eu-lui care filtrează aceste impulsuri și decide dacă finalizarea lor poate avea loc sau nu, pe de altă parte. Dacă decizia este favorabilă, atunci s-ar putea ca Eul să fie supus unor exigențe foarte serioase din partea supra Eu-lui, apărând stări de culpabilitate, rușine, dezgust (conflictul transformându-se în conflict Eu-supra eu);

3) conflictul între pulsiuni, în cazul în care una este preluată de Eu, iar cealaltă refuzată.

Contribuții importante la teoria psihologică a conflictelor au fost aduse și de continuatorii sau disidenții lui Freud: A. Adler, C. Jung, Karen Horney, E. Fromm.

A. Adler a legat conflictele de complexul de inferioritate și de reacția la un deficit fizic sau psihic, încadrându-l în logica legii compensației și supracompensației. În concepția lui, copiii își percep părinții ca fiind puternici și capabili și, în comparație cu ei, se simt slabi și inferiori. Începând cu aceste prime percepții, viața devine o luptă pentru a ne împăca cu fragilitatea noastră și a crea o fațadă a puterii și superiorității, care să ascundă sentimente de inadecvare.

C. Jung înțelege natura conflictului ca expresie a discrepanței sau opoziției dintre persona (masca pe care o arătăm celor din jur) și personalitatea autentică, precum și a diferențelor dintre așteptările interne și ceea ce primim de la ceilalți.

Karen Horney, situându-se pe o poziție contrară celei a lui Freud, recunoaște capacitatea omului de a-și rezolva propriile conflicte, definindu-și concepția ca fiind constructivistă, motivând că ea ne permite să atacăm și să rezolvăm disperarea nevrotică (1998, p. 17). După părerea autoarei, din punct de vedere genetic, conflictele își au originea în sentimentul de insecuritatea pe care l-a numit anxietate fundamentală. Acest sentiment este întreținut de perceperea lumii de către copil ca fiindu-i ostilă. O asemenea percepție este justificată de comportamentele autoritare, înjositoare, puternic coercitive ale unor părinți și adulți (agresiuni fizice sau psihice). Pe fondul unei asemenea ambianțe tensionate, copilul își va dezvolta strategii de întâmpinare, fiecare dintre ele antrenând un pattern specific de conduite și sentimente.

K Horney a identificat trei patterne principale:

orientarea spre oameni (moving to);

orientarea împotriva oamenilor (moving against);

îndepărtarea de oameni (moving away).

Persoanele care dezvoltă primul tip de pattern se caracterizează prin trebuința de aprobare, iubire, relații de prietenie și de cuplu, iar atunci când trebuința nu le este satisfăcută, explodează cu ușurință și devin „compulsive în mod nediscriminativ”, indiferent de calitățile și sentimentele reale ale persoanei vizate.

Teama de a nu primi aprobare și iubire le face docile, reconciliante, gata de sacrificii: se conving „pe sine că iubesc pe oricine, că toți sunt simpatici și demni de încredere” (1998, p. 47).

Persoanele care dezvoltă un pattern de al doilea tip se caracterizează prin convingerea că toți oamenii sunt ostili și printr-o agresivitate crescută, manifestă tendința de a exercita un control asupra semenilor și de a-i domina. „În timp ce tipul docil tinde spre împăciuire, tipul agresiv face orice l-ar putea pune în evidență ca un bun luptător” (1998, p. 56). Îi este foarte greu să suporte pierderile, preferă să-i acuze pe ceilalți decât să-și asume greșelile; este centrat pe interesele proprii; este egoist și egocentric.

Persoanele care aparțin celui de-al treilea tip de pattern trăiesc cu sentimentul că nu sunt înțelese, fapt pentru care preferă izolarea. Pun o barieră în relaționarea emoțională cu cei din jur, nu se implică în astfel de raporturi, deși la nivel formal „se înțeleg de minune”. Sunt montate defensiv, evitând presiunile, provocările, riscurile.

E. Fromm susține și el caracterul fundamental conflictual al personalității, care derivă din două opoziții principale:

a) opoziția între nevoia de libertate și nevoia de securitate și

b) opoziția între „a avea” și „a fi”.

Ca ființă conștientă omul tinde să-și rezolve conflictele interne, dar în forme nu întotdeauna adecvate sub aspect social: autoritarism, sadism, conformarea automată, pierderea sinelui, alienarea, singurătatea.

3.2.3. Surse ale conflictului în cuplul conjugal

Conflictul apare în cuplurile cu probleme, în cuplurile în care necomunicarea, lipsa timpului petrecut împreună și a intereselor și scopurilor comune s-au accentuat. Și aceasta situație prelungită adesea duce la o stare de nefericire, care ajunge să fie imputată de către unul dintre parteneri celuilalt. Deși fiecare dintre parteneri este absolut funcțional, dând dovadă de inteligență, eficacitate, finețe în afara cuplului, conflictul din cadrul cuplului pare să îi facă să-și piardă aceste calități, care sunt înlocuite de ostilitate și percepții eronate. Familia devine un câmp puternic încărcat afectiv, semnificațiile conflictului, ale comunicării și ale relaționării cu celălalt nemaifiind raportate la sine, considerate ca percepții subiective, ci fiind considerate obiective.

În general, conflictul în cuplu apare atunci când unul dintre parteneri sau amândoi au senzația că sunt prinși într-o capcană fără ieșire sau când cei doi încetează să-și mai aprecieze eforturile reciproce.

Nepotrivirile sexuale sau relațiile extraconjugale vin să acutizeze conflictul. Cei doi încep să se certe frecvent și explodează din orice lucru mărunt („Nu ai luat hainele de la curățat, asta înseamnă că nu vrei să te implici în problemele casei și ai încetat să mă mai iubești!”). De multe ori, partenerii încetează să mai facă acele mici lucruri plăcute menite să consolideze relația lor. Pe acest fundal apar neglijările, certurile și criticile frecvente. Multe dintre aceste interacțiuni negative sunt determinate de așteptările nerealiste ale partenerilor cu privire la celălalt sau de convingerile lor negative cu privire la relația în sine (de genul, „Relația noastră a eșuat complet și nu mai văd posibila nici o împăcare!”). Această gândire catastrofică nu face altceva decât să blocheze procesul de comunicare dintre parteneri și să genereze alte și alte conflicte.

Diferiți specialiști vorbesc despre o serie de cauze ale conflictelor în cuplu:

1. Lipsa iubirii conjugale. Această carență este cea mai importantă dintre cauzele care duc la conflictualitate în cuplu, datorită faptului că cei doi parteneri nu prezintă o comunitate la nivelul obiectivelor și intereselor.

2.  Diferența prea mare de nivel intelectual, de cultură, de opinii, de medii de origine. Devine dificil pentru parteneri (mai ales când este vorba despre conflicte de opinii politice, de credințe religioase, de sisteme de valori) să nu încerce să se convingă reciproc de adevărul propriilor credințe. Adesea se ajunge, pe această construcție, la cerințe exagerate ale unui partener față de celălalt, care trezesc adesea defense puternice.
3.  Incompatibilitatea de caractere, de personalități, de sisteme de așteptări.
4.  Dezacordul sexual. Cauzele acestui dezacord sunt numeroase, unele ținând de complexe personale (refuzul feminității, al maternității, teama de sex, frigiditate – la femeie, refuz al virilității, impotența sexuală – la bărbat), altele ținând de probleme având alta origine decât cea sexuală (insecuritatea afectivă a relației, inferioritate, angoasă). Dezacordul sexual se poate referi și la practici sexuale conjugale care ignoră diferența de trăire a sexualității la bărbat și la femeie, diferențele de apetit sexual și de ritm, stângăcii în actul sexual, teama de sarcina la femeie etc., care se completează cu o comunicare foarte deficitară.

5. Conflicte de rol. Vorbim aici despre dezacorduri asupra rolurilor conjugale, dar și de dezacorduri asupra rolurilor parentale.

6. Reproșul permanent, rostit sau perceput doar din comunicarea nonverbală.

Alte cauze ale conflictelor, considerate exterioare cuplului, dar cu influența majoră în apariția neînțelegerilor dintre perateneri, mai devreme sau mai târziu în evoluția cuplului sau familiei sunt considerate următoarele:

1. Căsătoriile precoce și cele forțate. Căsătoriile prea timpurii, de obicei în adolescență sau la o vârstă la care parteneri sau unul dintre ei nu au ajuns la maturitate emoțională, căsătoriile realizate la presiune socială sau morală, cele care reprezintă o soluție pentru alte probleme ca: apariția unei sarcini, o modalitate de a fugi de ceva sau de cineva, căsătoria din milă sau de compensare, bravadă etc., sunt – așa cum arată majoritatea statisticilor – surse sigure de dificultăți conjugale.

2. Boala mentală a unuia dintre parteneri. Vorbim aici despre situații în care boala mentală există înainte de căsătorie, fiind reactivată pe fondul stresului indus de preluarea noilor roluri conjugale sau de boală dobândită în interiorul cuplului.
3. Dificultățile socioprofesionale ale unuia dintre parteneri. Se cunoaște faptul că tensiunile provocate de insatisfacțiile personale sau eșecul pe care îl avem tind cel mai adesea să se descarce în agresivitate împotriva ființelor celor mai apropiate, cele cu care ne înțelegem cel mai bine. Astfel, cei mai apropiați și dragi nouă devin „țapii ispășitori” ai tuturor formelor de agresivitate imposibil de exprimat în altă parte.
4. Prezența unor terțe persoane. Intruziunea unei terțe persoane în existența cotidiană a cuplului poate deveni sursa de conflicte, datorită mai ales ruperii intimității. Acest lucru devine și mai grav, atunci când această persoană devine aliatul unuia dintre parteneri în lupta sa împotriva celuilalt.

Rezolvarea conflictelor

Pentru rezolvarea conflictelor este bine ca partenerii să privească relația lor drept un proces evolutiv. În general, cuplurile conflictuale au o viziune statică cu privire la relația lor („Nimic nu mai este de făcut!”). Niciodată nu este bine să aștepți ca celălalt partener să se schimbe. Conflictele în cuplu trebuie rezolvate împreună și necesită efort din partea ambilor parteneri. Întrebându-ți partenerul ce anume îi face plăcere în viața de zi cu zi vei putea descoperi noi fațete ale felului său de a fi. De asemenea, încearcă să îți analizezi propriile gânduri negative cu privire la comportamentul partenerului tău. De multe ori avem tendința de a exagera și de a interpreta comportamentul partenerului nostru într-o manieră catastrofizantă.

Ideal este ca partenerii să își rezolve singuri problemele pe care le au, însă constatăm adesea că acest lucru nu este posibil fiind nevoie de o persoana din exterior, neutră și specializată care să îi ajute. Resimțind nevoia unui ajutor, partenerii, sau doar unul dintre ei, apelează adesea la un membru din familia lărgită sau la un prieten, însă pentru aceștia rolul poate fi inconfortabil tocmai datorită relațiilor existente cu cei doi sau pot fi percepuți ca părtinitori de către unul dintre parteneri și efectele intervenției nu se văd. Tocmai de aceea cea mai bună soluție este solicitarea sprijinului către un specialist. Un psiholog este adesea cea mai indicată persoană pentru a oferi sprijin unui cuplu cu probleme.

Rolul psihologului este de a aduce la lumină ce se întâmplă în sufletele fiecăruia dintre cei doi parteneri, de a evidenția problemele din cadrul cuplului dintr-o poziție neutră și obiectivă. Se întâmplă că în acest proces să fie inclus doar unul dintre parteneri deoarece nu ambii manifestă disponibilitatea pentru rezolvarea problemelor. În rândul psihologilor se știe că cel care solicită sprijin este persoana care are suferința cea mai mare dar și cel care are disponibilitatea de a face schimbări. De aceea psihologul îl va sprijini pe acesta să găsească soluțiile cele mai potrivite pentru rezolvarea problemelor sale de cuplu.

O nevoie importantă este aceea de deblocare a capacității personale de a lua deciziile cele mai potrivite. Astfel, sprijinul se poate concentra într-o prima fază pe aspectele pozitive ale relației lor. Rememorarea momentelor în care s-au întâlnit, a situațiilor plăcute trăite împreună, a deciziei de a sta împreună ar putea veni în ajutorul depășirii conflictului actual. Reactualizarea sentimentelor de afecțiune și îmbunătățirea comunicării dintre parteneri reprezintă cele mai bune tehnici de rezolvare a conflictelor.

Un alt scop este dezvoltarea abilităților necesare pentru gestionarea conflictelor. Adesea obiectivul pe care se concentrează sprijinul psihologic se referă la identificarea nevoilor actuale, așteptărilor prezente și a paralelei dintre acestea și cele din trecut, atunci când partenerii au devenit cuplu și când au apărut neînțelegerile.

CAPITOLUL IV

4. STUDIU PRIVITOR LA IDENTIFICAREA TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE ACCENTUATE ȘI GESTIONAREA CONFLICTELOR ÎN CUPLU

4.1. Scopul cercetării

Scopul urmărit în studiu a fost de a evidenția importanța cunoașterii trăsăturilor accentuate ale firii partenerilor în contextul relațiilor de cuplu. Cunoașterea trăsăturilor de personalitate a partenerilor, a tipologiilor antagoniste, a trăsăturilor de personalitate accentuate devine absolut necesară pentru gestionarea adecvată a conflictelor interpersonale. Acest studiu poate fi de mare utilitate celor care intenționează să lucreze în domeniul serviciilor sociale de consiliere premaritală și maritală.

4.2. Obiectivul cercetării

Obiectivul principal al prezentului studiu a constat în identificarea trăsăturilor de personalitate accentuate ca principal factor favorizant a conflictului în cuplu și a particularităților specifice relației de cuplu și gestionarea conflictelor în cuplu.

4.3. Ipotezele cercetării

1. Trăsăturile accentuate ale personalității partenerilor influențează modul de comunicare în cuplu.

2. Presupunem că există diferențe în gestionarea conflictelor în cuplu, în funcție de trăsăturile de personalitate ale partenerilor.

3. Se presupune că trăsăturile accentuate ale personalității partenerilor sunt factorii principali răspunzători pentru disoluția cuplului.

4.4. Descrierea eșantionului supus cercetării

Eșantionul studiului este format dintr-un număr de 30 de persoane, 15 persoane (50%) de sex masculin și 15 persoane (50%) de sex feminin. Vârsta subiecților este cuprinsă între 20 și 60 de ani. Singurul criteriu de selecție a fost condiția de a se afla într-o relație de cuplu în momentul completării chestionarelor.

4.5. Descrierea metodelor și tehnicilor de cercetare

Pentru tema aleasă în cercetare s-a optat pentru utilizarea următoarelor instrumente de cercetare și anume:

1. Interviuri față în față, în general la domiciliul respondentului, dacă acesta nu și-a manifestat dorința ca întâlnirea cu operatorul de teren să aibă loc în altă parte. În cadrul interviului au fost aplicate 2 chestionare:

2. Chestionarul Schmiescheck (ANEXA 1) pentru a evidenția existența unor structuri de personalitate accentuate. Chestionarul își propune evidențierea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate, fiind un instrument subsumat tipologiei personalității clinice / accentuate dezolată de Leonhard. A fost construit în 1970 și studiul de traducere și experimentare îi aparține lui Nestor (1975).

Chestionarul cuprinde 88 de întrebări, prezentate amestecat, formând zece grupe (I-X), fiecare grupă urmărind explorarea/evidențierea unei anumite trăsături de personalitate „accentuate”:

Grupa I – 12 întrebări vizând firea demonstrativă

Grupa II – 12 întrebări vizând firea hiperexactă

Grupa III – 12 întrebări vizând firea hiperperseverentă

Grupa IV – 8 întrebări vizând firea nestăpânită

Grupa V – 8 întrebări vizând firea hipertimică

Grupa VI – 8 întrebări vizând firea distimică

Grupa VII – 8 întrebări vizând firea ciclotimică

Grupa VIII – 4 întrebări vizând firea exaltată

Grupa IX – 8 întrebări vizând firea anxioasă

Grupa X – 8 întrebări vizând firea emotivă

3. Un chestionar special realizat de noi (ANEXA 2), cuprinzând 19 întrebări, în scopul prezentei cercetări, pentru a scoate în evidență legătura dintre trăsăturile accentuate de personalitate și existența unor disoluții în cuplu pornind de la ideea că prezența acestor tipologiilor antagoniste influențează relația între parteneri. Au fost luați în calcul mai mulți itemi precum: vârstă, nivel de școlaritate și de standard material, satisfacția maritală, gradul de comunicare între parteneri, modul de rezolvare a situațiilor de conflict etc.

4. Metoda observației, astfel încât, în timpul desfășurării interviurilor, s-a colectat și înregistrat date cu privire la următoarele aspecte: comportamentul nonverbal – corelat cu nivelul educației; starea psihică generală a respondentului; expresivitatea feței; poziționarea corpului; aspectul fizic; starea psihică generală a respondentului; exprimarea diverselor emoții (frică, bucurie, dezgust, tristețe, silă, rușine, vinovăție, etc.); gradul de acceptare a situației actuale cu care se confruntă respondentul; urmărirea unei concordanțe între planul comunicațional și cel comportamental (sensibilitatea vizuală, acustică, tactilă, olfactivă).

5. Metode statistice de analiză, prelucrare și interpretare a datelor.

Aplicarea chestionarelor (Schmiescheck și a celui special creat cu itemi concepuți pentru cercetarea de față) s-a făcut prin interviuri față în față, în general la domiciliul respondentului, dacă acesta nu și-a manifestat dorința ca întâlnirea cu operatorul de teren să aibă loc în altă parte. Chestionarele au putut fi aplicate și prin autocompletare (acest lucru a fost utilizat mai ales în cazul persoanelor care n-au putut răspunde la chestionare față în față).

Pentru cotarea, corectarea, sintetizarea și interpretarea datelor strânse prin aplicarea acestui chestionar, s-au folosit grile și tabele speciale (ANEXA 3).

Înaintea începerii interviului, s-a explicat, în primă fază, scopului discuțiilor și apoi natura confidențialității. S-a păstrat confidențialitatea asupra datelor cu caracter personal al persoanelor intervievate ce au furnizat informațiile cuprinse în cercetare. De asemenea, s-a precizat că subiectul poate renunța oricând la a mai lua parte la interviu.

Activitatea de teren s-a desfășurat în luna mai 2014.

4.6. Analiza datelor, prelucrarea și interpretarea rezultatelor

Sunt diferențele dintre cei doi soți/parteneri răspunzătoare pentru disoluția cuplului? Aceasta este întrebarea la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

După aplicarea și analiza răspunsurilor date la chestionarul Schmiescheck de cele 15 cupluri cu vârsta între 20 și 60 de ani care au făcut parte din eșantionul studiului prezent s-au constatat următoarele:

Cuplul 1: Claudia (38 ani) + Florin (42 ani)

Rezultat Schmiescheck Claudia Rezultat Schmiescheck Florin

Cuplul Claudia și Florin prezintă în comun valori mari ale trăsăturilor de emotivitate, hipertimie, hiperperseverență și hiperexactactitate. Claudia prezintă un procent maxim la exaltare, fiind predispusă la pendularea între euforie și depresie; prezintă valori mari și egale de emotivitate și ciclotimie, fiind predispusă la perturbarea trăirilor afective, trecând brusc de la veselie la tristețe cu tăcere. Florin vine complementar, prezentând tendința severă la hiperexactitate, dovedind conștiinciozitate și seriozitate exagerate; prezintă de asemenea și valoare mare la hiperseverență, alături de Claudia, dovedind o ambiție extremă și o perseverență anormală a afectului, dar însoțită de o bună dispoziție verbalizată în mod exagerat (locvacitate).

Cuplul 2: Andreea (24 ani) + Andrei (23 ani)

Rezultat Schmiescheck Andreea Rezultat Schmiescheck Andrei

Se poate observa ca cei 2 parteneri au Se

Cuplul Andreea și Andrei au în comun valorile mari la hiperperseverență, dând dovadă de ambiție extremă și susceptibilitate, fiind însoțită, la Andrei, de conștiinciozitate și seriozitate exagerate, iar la Andreea de o seriozitate exagerată care seamănă cu o posomorâre permanentă. Tabloul acestui cuplu se completează cu tendința severă spre exultare și emotivitate, fiind predispusă la pendularea între euforie și depresie, cât și la perturbarea trăirilor afective, trecând brusc de la veselie la tristețe cu tăcere.

Cuplul 3: Claudița (33 ani) + Jean (27 ani)

Rezultat Schmiescheck Claudița Rezultat Schmiescheck Jean

Este de remarcat faptul că amândoi, Claudița și Jean, prezintă același scor la distimie și emotivitate. Astfel ei sunt predispuși la o posomorâre permanentă sau seriozitate exagerată, iar pentru ei viața este „un fel de dragoste nefericită” cum spunea K. Schneider, lucrurile complicându-se prin tendința de perturbare a trăirilor afective în funcție de evenimentele exterioare. În acest context, pe partea lui Jean, trăirile sale pot trece brusc de la veselie la tristețe, în mod tăcut, putând duce la stări de irascibilitate cu tendințe de furie , indispoziție sau devieri cum ar fi alcool, sex sau toxicomanie.

Cuplul 4: Mariana (30 ani) + Dragoș (34 ani)

Rezultat Schmiescheck Mariana Rezultat Schmiescheck Dragoș

La cuplul Mariana și Dragoș este de remarcat că amândoi prezintă scoruri mari la hiperperseverență, Dragoș prezentând tendința severă la hiperperseverență cu un scor de 22, iar Mariana încadrându-se la limita de dezvoltare a unei tendințe severe. Pe acest fond ei prezintă o ambiție extremă și susceptibilitate însoțită de perseverența anormală în zona afectului, care la Mariana se cuplează cu lipsa controlului comportamentului emoțional ce cauzează irascibilitate și indispoziție, iar la Dragoș, se cuplează cu perturbarea trăirilor afective, dar însoțită de hiperexactitatea sa manifestată printr-o conștiinciozitate și seriozitate exagerate.

Cuplul 5: Camelia (29 de ani) și Valentin (41 de ani)

Rezultat Schmiescheck Camelia Rezultat Schmiescheck Valentin

Acest cuplu este caracterizat în comun de tendința spre accentuare a hiperperseverenței, dând dovadă de o ambiție extremă și o susceptibilitate însoțită de perseverența anormală în zona afectului, cât și tendința de accentuare la distimie, manifestată printr-o seriozitate exagerată. Tabloul cuplului este completat, pe de o parte, de tendința maximă a Cameliei la hipertimie, caracterizată de o bună dispoziție însoțită de locvacitate, iar pe cealaltă parte, de atendița accentuată a lui Valentin la ciclotimie, caracterizată de labilitate afectivă prin treceri bruște de la veselie la tristețe cu tăcere.

Cuplul 6: Mihaela (43 de ani) și Marian (43 de ani)

Rezultat Schmiescheck Mihaela …………. Rezultat Schmiescheck Marian

La cuplul Mihaela și Marian remarcăm faptul că au în comun tendința la hipertimie, sever și respectiv accentuat, caracterizați fiind de pritr-o bună dispoziție exacerbată și însoțită de locvacitate; tendința accentuată la hiperexactitate și hiperperseverență, dovedind conștiinciozitate și seriozitate exagerate însoțite de ambiție extremă și perseveranță anormală în zona afectului. Mihaela mai prezintă în plus și tendința severă la exaltare, pendulând între euforie și depresie, cât și tendința spre accentuare la anxietate, având temeri și fobii pe fond anancast; ea mai prezintă o accentuare ușoară la demonstrativitate, fiind capabilă de teatralism, autocompătimire și dorința de a fi în centrul atenției.

Cuplul 7: Mihaela (36 de ani) și Mitică (44 de ani)

Rezultat Schmiescheck Mihaela ……………………….. Rezultat Schmiescheck Mitica

Cuplul Mihaela și Mitică au în comun tendința spre accentuare la demonstrativitate, fiind caracterizați de teatralism, autocompătimire și dorința de a fi în centrul atenției, cât și la ciclotimie, având valoarea identică de 62,5%, dovedind labilitate afectivă, trecând brusc de la veselie la tristețe. Ei mai au în comun tendința la emotivitate și hipertimie, el sever, iar ea accentuat, manifestate prin perturbarea trăirilor afective și o bună dispoziție exacerbată însoțită de locvacitate. De asemenea, Mitică mai prezintă tendința severă la hiperperseverență, dovedind ambiție extremă și perseverența anormală a afectului, iar Mihaela prezintă tendința severă la distimie, caracterizată prin seriozitate exagerată ce poate fi luată drept o posomorâre permanentă.

Cuplul 8: Elena (45 de ani) și Leonard (46 de ani)

Rezultat Schmiescheck Elena ……….. Rezultat Schmiescheck Leonard

Cuplul Elena și Leonard, prezintă în comun tendința severă la emotivitate și hiperperseverență, ea sever iar el accentuat, fiind predispuși la perturbarea trăirilor afective, o perseverență anormală a afectului, având o ambiție extremă. Mai au în comun și tendința la hipertimie, ea accentuat iar el sever, fiind capabili de o bună dispoziție exacerbată și „gălăgioasă”. Elena completează tabloul acestui cuplu, prezentând tendința spre accentuare la demonstrativitate, hiperexactitate și anxietate, fiind capabilă de autocompătimire și dorința de a fi în centrul atenției, conștiinciozitate exagerată, având temeri și fobii pe un fond anancast.

Cuplul 9: Daniela (42 de ani) și Marian (38 de ani)

Rezultat Schmiescheck Daniela ………. Rezultat Schmiescheck Marian

Cuplul format din Daniela și Marian, dovedesc a avea în comun un număr însemnat de tendințe severe: la hipertimie (unde Daniela are un procentaj de 100%) caracterizați de o bună dispoziție exacerbată și „gălăgioasă”; la emotivitate, fiind predispuși la perturbarea trăirilor afective; cât și la hiperexactitate și hiperperseverență, dând dovadă de conștiinciozitate și seriozitate exagerată, o ambiție extremă, perseverență anormală a afectului, dublată de susceptibilitate. Acest cuplu continuă imaginea prin tendința spre accentuare la Daniela, la distimie și anxietate, manifestată printr-o seriozitate exagerată, având temeri și fobii pe fond anancast, cât și accentuarea demonstrativității, caracterizată prin teatralism, autocompătimire și dorința de a fi în centrul atenției.

Cuplul 10: Nico (37 de ani) și Mădălin (40 de ani)

Rezultat Schmiescheck Nico ……………. Rezultat Schmiescheck Mădălin

Cuplul Nico și Mădălin este unul complex, prin multitudinea de trăsături accentuate de personalitate, cele mai multe avându-le în comun. De remarcat este faptul că amândoi prezintă scoruri mari și egale la emotivitate și nestăpânire (Mădălin are 100%), fiind caracterizați de perturbarea trăirilor afective, irascibilitate, indispoziție și devieri (ex. alcool, toxicomanie). Aceste trăsături sunt echilibrate de tendința severă la hiperperseverență, manifestată prin ambiție extremă și perseverență anormală a afectului. Accentuate la amândoi sunt și anxietatea și hipertimia, manifestate prin temeri și fobii pe un fond anancast, o bună dispoziție exacerbată și locvacitate. Nico prezintă, de asemenea, o tendință severă la exaltare, caracterizată de pendularea între euforie și depresie, cât și accentuarea distimiei și ciclotimiei, caracterizate printr-o seriozitate exagerată și labilitatea afectivă. Mădălin mai prezintă tendința severă la hiperexactitate, dovedind o conștiinciozitate exagerată.

Cuplul 11: Ioana (35 de ani) și Bogdan (33 de ani)

Rezultat Schmiescheck Ioana Rezultat Schmiescheck Bogdan

Cuplul format din Ioana și Bogdan, nu prezintă în comun nici-o trăsătură accentuată de personalitate, fiind unic în lotul de cupluri cercetat. Ioana prezintă tendința severă la hipertimie, caracterizată de o bună depoziție exacerbată verbalizată bogat, și o limită minimă a tendinței severe la demonstrativitate, capabilă fiind de teatralism, autocompătimire și dorința de a fi mereu în centrul atenției. De cealaltă parte a acestui cuplu, Bogdan prezintă tendința severă la hiperperseverență și distimie, caracterizate prin ambiție extremă, susceptibilitate și perseverență anormală a afectului, ajungând la o posomorâre permanentă și o seriozitate exagerată. El mai prezintă și o limită minimă de tendință severă la hiperexactitate, care se manifestă printr-o conștiinciozitate și seriozitate exagerată.

Cuplul 12: Ruxandra (34 de ani) și Alex (34 de ani)

Rezultat Schmiescheck Ruxandra Rezultat Schmiescheck Alex

Cuplul format din Ruxandra și Alex, prezintă în comun tendința la hiperperseverență, unde la ea este în sever, iar la el în accentuare, caracterizați fiind de ambiție extremă, perseverență anormală în zona afectului și susceptibilitate. Ruxandra completează „personalitatea” cuplului cu tendința sa spre accentuare la hiperexactitate, manifestată printr-o conștiinciozitate și seriozitate exagerată, iar Alex, cu tendința severă la emotivitate, caracterizată de perturbarea trăirilor afective în funcție de evenimentele exterioare, și cu o tendință severă la limita minimă pentru exaltare și hipertimie, însemnând pendularea între euforie și depresie, având o bună dispoziție exacerbată, însoțită de locvacitate.

Cuplul 13: Geanina (21 de ani) și Cristian (27 de ani)

Rezultat Schmiescheck Geanina Rezultat Schmiescheck Cristian

Geanina și Cristian formează un cuplu cu 3 trăsături accentuate în comun, respectiv: tendința severă la hiperperseverență, dovedind o ambiție extremă, o perseverență anormală a afectului, cât și susceptibilitate; tendința spre distimie, doar ea fiind la limita severului, dovedind o seriozitate exagerată și posomorâre permanentă; și un scor egal al tendinței spre accentuare la emotivitate, caracterizată de perturbarea trăirilor afective în funcție de evenimentele exterioare. Tabloul cuplului lor se conturează din partea Geaninei cu o tendință severă la limita minimă spre anxietate și accentuare la ciclotimie, dovedind temeri și fobii pe fond anancast, cât și o labilitate afectivă, trecând brusc de la veselie la tristețe cu tăcere. Pe partea lui Cristi, tabloul cuplului se încheie cu o tendință de accentuare la hiperexactitate, prezentând o conștiinciozitate și seriozitate exagerată.

Cuplul 14: Rodica (37 de ani) și Cristian (40 de ani)

Rezultat Schmiescheck Rodica Rezultat Schmiescheck Cristian L

Cuplul format din Rodica și Cristian, dovedește un număr de 4 trăsături accentuate pe care le au în comun, având scoruri foarte mari: tendința severă la hipertimie (Cristian are 100%), caracterizată de o bună dispoziție exacerbată, însoțită de o bogată verbalizare; tendința severă la hiperperseverență, la o limită minimă, dovedind o ambiție extremă, o perseverență anormală a afectului, cât și susceptibilitate; tendința severă la hiperperexactitate, la o limită minimă, caracterizată de conștiinciozitate și seriozitate exagerată; un scor egal la tendința de accentuare la emotivitate, caracterizată de perturbarea trăirilor afective în funcție de evenimentele exterioare. La acest cuplu, Rodica aduce și tendința sa de accentuare la ciclotimie, caracterizată în principal de labilitate afectivă.

Cuplul 15: Ema (46 de ani) și Radu (46 de ani)

Rezultat Schmiescheck Ema ………… Rezultat Schmiescheck Radu

Ultimul, dar nu „cel din urmă” cuplu din lotul cercetării noastre, prezintă un tablou complex, având nu mai puțin de 9 trăsături accentuate de personalitate, dintre care doar una o au în comun: tendința spre accentuare la hiperperseverență, caracterizată de ambiție extremă, o perseverență anormală a afectului, cât și de susceptibilitate. Ema prezintă tendința severă la emotivitate, caracterizată de perturbarea trăirilor afective, iar Radu are tendința severă maximă la exaltare, pendulând între euforie și depresie. Ema prezintă o limită minimă spre tendința severă la anxietate și hiperexactitate, fiind caracterizată de temeri și fobii pe un fond anancast, cât și de o conștiinciozitate și seriozitate exagerată; Radu prezintă o limită minimă de accentuare la ciclotimie, caracterizat fiind în principal de labilitate afectivă, cu treceri bruște de la veselie la tristețe. Tabloul acestui cuplu mai prezintă și o tendință a Emei spre accentuare la hipertimie, având o bună dispoziție exacerbată și bogat verbalizată, cât și spre demostrativitate, fiind capabilă de teatralism, autocompătimire, dorind să fie în centrul atenției. În final, mai observăm tendința lui Radu de accentuare a nestăpânirii, caracterizată de irascibilitate, indispoziție și uneori devieri (în alcool, sex, toxicomanie).

În urma analizării datelor înregistrate prin Chestionarul special conceput pentru această cercetare, au rezultat și alte caracteristici ale eșantionului prezentat:

Mediul de proveniență al partenerilor din cuplu:

7 cupluri au fost formate din parteneri născuți în mediul urban;

6 cupluri au fost formate din parteneri născuți fie el/ ea în mediul urban și celălalt partener din mediul rural;

2 cupluri au fost formate din parteneri născuți în mediul rural.

Nivelul educațional al partenerilor din cuplu:

7 cupluri au fost formate din parteneri cu studii fie EL/EA cu studii medii, fie EL/EA cu studii superioare. Din aceștia 5 cupluri au fost formate din EA cu studii superioare și EL cu studii medii;

6 cupluri au fost formate din parteneri cu studii superioare;

1 cuplu format din ambii parteneri cu studii medii;

1 cuplu format din EA cu studii primare și EL cu studii medii.

Starea civilă

Au fost 12 cupluri căsătorite și 3 cupluri care nu erau căsătorite sau locuiau în concubinaj.

Venituri medii. 10 cupluri care au declarat ca dețin locuința + mașina, 1 cuplu cu locuința, mașina cu teren, 2 n-au declarat, 1 cuplu doar locuința si unul fără, având doar mașina.

Copii prezenți la 9 cupluri, 6 fără.

De când sunteți căsătoriți/locuiți împreună?

În ceea ce privește durata conviețuirii a partenerilor împreună, în eșantionul selectat am avut parteneri care locuiau împreună de 20 zile – 24 de ani de căsătorie, cu o medie de 10 ani.

Familia de origine

7 cupluri au declarat că unul din partenerii lor au făcut parte dintr-o familie disfuncțională (divorț, părăsire, decesul unuia dintre părinți, infidelitate, consum de alcool, drog, jocuri de noroc), din care EA fiind cea care a făcut parte dintr-o astfel de familie a fost valabil pentru 6 cupluri și a existat doar un cuplu în care EA provenea dintr-o familie funcțională, EL din familie disfuncțională;

4 cupluri au declarat că provin amândoi din familii funcționale;

4 cupluri au declarat că provin amândoi din familii disfuncționale.

Prezenta in familia ei a afectivității intre mama și tata: Prezenta in familia lui a afectivității intre mama și tata:

Prezenta in familia ei a afectivității cu mama Prezenta in familia lui a afectivității cu mama

Prezenta in familia ei a afectivității cu tatăl Prezenta in familia lui a afectivității cu tatăl

Care a fost poziția părinților înainte de căsătorie, față de partener

Aprobare la 12 intervievate, 2 dezaprobări si o persoana care n-a răspuns.

La el au fost 11 aprobări, 3 indiferente si o dezaprobare.

V-ați dorit vreodată să nu vă fi căsătorit?

La aceasta întrebare au răspuns niciodată 11 cupluri, iar 4 au recunoscut ca uneori se gândesc la acest aspect.

Dacă ați lua viața de la capăt, credeți că v-ați căsători cu aceeași persoană?

13 cupluri au răspuns da, doar Ruxandra ( cuplul 12 ) care este căsătorita cu Alex de 11 ani si au 1 copil împreuna a zis nu știu, iar Ema ( cuplul 15 ), căsătorita cu Radu de 19 ani si au 2 copii împreuna a răspuns ca nu s-ar mai casatori.

Prieteni comuni

Aproape niciunul au afirmat 2 cupluri, 10 câțiva si 3 cupluri au menționat ca foarte puțin.

Comunicarea intre parteneri

11 cupluri au răspuns ca aproape întotdeauna discuta problemele pe care le are fiecare, doar 3 intotdeaua si 1 cuplu rar.

Obișnuiți să discutați cu soțul (soția)/ partenerul (a) problemele pe care le are fiecare?

Surse de neînțelegeri

În timpul neînțelegerilor cum vă comportați de obicei?

10 cupluri au afirmat ca se ridica tonul, 2 ajung la jigniri si doar 3 discuta calm

Ce faceți când apar neînțelegeri?

13 cupluri au afirmat ca cedează amândoi, ajungând la un compromis si doar 2 in care numai unul dintre soți/parteneri cedează.

Surse de neînțelegeri in cuplu

Pe primul loc sunt banii, urmați îndeaproape de sarcini gospodărești si petrecerea timpului liber. Restul surselor invocate sunt in ordine descrescătoare: relații sexuale, părinți, copii, religie, politica, prieteni, alcool. In cazul de fata nu a fost invocat nici un conflict de adulter.

4.7. Concluzii generale

Pentru a evidenția legătura dintre trăsăturile accentuate de personalitate și existența unor disoluții în cadrul cuplului, în urma certării pe lotul format dintr-un număr de 15 cupluri, s-a constatat că două din cele trei ipoteze se confirmă, una fiind infirmată în urma corelării datelor obținute prin aplicarea celor 2 chestionare. Astfel,

Se confirmă Ipoteza 1 privind faptul că trăsăturile accentuate ale personalității partenerilor influențează modul de comunicare în cuplu. Corelarea celor 2 chestionare a arătat că trăsăturile de personalitate accentuate ale partenerilor influențează puternic toate modurile de comunicare, atât din sfera limbajului, cât și modul de ascultare și răspuns. De de asemenea, am observat și o influență în sfera implicării în sarcinile vieții, acestea fiind o oportunitate constantă de comunicare în viața de cuplu.

Se confirmă Ipoteza 2 privind faptul că presupunem că există diferențe în gestionarea conflictelor în cuplu, în funcție de trăsăturile de personalitate ale partenerilor. Cercetarea făcută prin corelarea celor 2 chestionare a arătat că fiecare cuplu își gestionează conflictele în mod diferit, direct proporțional cu trăsăturile de personalitate, legat de factorii vieții de cuplu, cum ar fi: nivelul de afectivitate și satisfacție, nivelul de relaționare cu alții/alte cupluri, nivelul de comunicare, cât și resursele de care beneficiază cei doi parteneri.

Se infirmă Ipoteza 3 presupunând faptul că trăsăturile accentuate ale personalității partenerilor sunt factorii principali răspunzători pentru disoluția cuplului. Cercetarea noastră a arătat că pe lângă trăsăturile accentuate de personalitate ale partenerilor, mai există și alți factori răspunzători pentru anumite disoluții în cuplu. Acest lucru reiese din răspunsurile date de subiecți cu privire la: vârsta partenerilor, mediul de proveniență, nivelul educațional și material al partenerilor, numărul de copii, tipul de relație cu părinții, cât și tipul de familie de proveniență al partenerilor de cuplu.

4.8. Recomandări

În ceea ce privește gradul de satisfacție în cuplu, subliniez încă o dată importanța complementarității în cuplu, acest subiect fiind demn de cercetat într-o lucrare viitoare.

Analiza corelată a structurilor de personalitate și a comportamentului de rol marital, pe de o parte, cu aspectul armonic-dizarmonic al relațiilor conjugale, pe de altă parte, ne-a condus la unele interpretări privind raporturile de compatibilitate-incompatibilitate (funcționalitate-disfuncționalitate) din perspectivă interpersonală. Psihodiagnoza profilelor de personalitate intercorelate a relevat existența a două principii de coexistență și funcționalitate interpersonală: principiul complementarității (compensației interpersonale) și principiul similitudinii (identificării interpersonale).

Acest principiu caracterizează structurarea și calitatea evoluției unor cupluri, constând în interconectarea reciproc compensatorie a unor reacții, atitudini și comportamente. Astfel, unele trăsături și manifestări (adaptative și dezadaptative) ale celor două personalități se pot potența sau atenua prin mutualitate, ori se pot neutraliza într-un sens favorabil sau, dimpotrivă, defavorabil evoluției cuplului. Dacă procesul de interacomodare este facilitat, inițial, pe principiul dominare-dependență (activ-pasiv, ascendent-submisiv), manifestarea în exces a uneia dintre aceste trăsături la un partener (stimulată inconștient de manifestarea trăsăturii opuse, corespondente la celălalt partener) conduce la deficite de interacomodare și de asumare corespunzătoare a rolurilor conjugale.

Astfel, consorții ajung să se frustreze reciproc, transformându-și relația într-o uniune sadomasochistă. Potențarea reciprocă a unor trăsături de personalitate de sens opus pare să fie o „predispoziție” a cuplurilor constituite prin complementaritate. Pe de altă parte, se constată tendința ca o trăsătură cu potențial dezadaptativ (conflictual) a unui partener să fie atenuată (moderată) de o trăsătură complementară, moderatoare la celălalt partener. Astfel, impulsivitatea, hiperreactivitatea, explozivitatea, agresivitatea unui soț se poate modela prin echilibrul, calmul, tactul sau hiporeactivitatea celuilalt. Naturile active și agresive se exacerbează în preajma celor supuse, pasive, extroverții se „dilată” în raport cu introvertiții, curajoșii devin imprudenți și impulsivi în raport cu anxioșii.

Conflictul apare în fenomenul de bipolaritate a celor două personalități în actul interpersonal. Din acest motiv, un decalaj semnificativ între soți, în ceea ce privește calitatea și intensitatea manifestărilor de sens opus, devine un indice cu prognostic relativ nefavorabil în evoluția relației maritale la aceste cupluri. Aceasta nu înseamnă că, în general, cuplurile constituite pe principiul complementarității sunt predispuse la disoluție; ceea ce se poate afirma în cazul lor este doar un coeficient mai mare de dinamism interpersonal și o tendință spontană mai accentuată la exacerbarea unor trăsături psihice opuse, ceea ce sporește riscul conflictual și crește durata interacomodării maritale.

BIBLIOGRAFIE

Adler, A (1995). „Sensul vieții”, Editura IRI, București.

Adler, A (1995). „Cunoașterea omului”, Editura IRI, București.

Allport, G (1991). „Structura și dezvoltarea personalității”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Bădulescu, Galina (1967). „De Bună Voie și Nesilit de Nimeni”, Ed. Tineretului, București,

Cattell, R.B (1950). „Personality”, Mc Graw, New York.

Deculescu, Adriana (1971). „Dragostea”, Ed. Medicală, București

Golu, Pantelimon (1996)- articolul „Abilitatea Relaționării cu Ceilalți”, Revista psihologia, Nr. 5(33), An VI, Ed. Știință și Tehnică

Golu, Mihai, Dicu, Aurel (1972). „Introducerea In Psihologie”, Editura Științifică, București.

Golu, M (1993). „Dinamica personalității”, Editura Fundației România de Mâine, București.

Golu, M (2004). „Fundamentele psihologiei” (vol. II), Editura Fundației România de Mâine, București.

Jung, Carl Gustav (1994). „Puterea Sufletului”, partea a III a, Ed. Anima, București

Leonhard, Karl (1979). „Personalități accentuate în viață și literatură”, Editura Enciclopedică Română, București.

Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae (1996). „Elemente de Psihologie a Cuplului”, Ed. Șansa, București

Țuțu, M. Corina (2008). „Psihologia Personalității”, Editura Fundației România de Mâine, București.

Turliuc, Nicoleta (1993). articolul „Eu + Tu = Noi”, Revista psihologia, Nr. 2(12), An III, Ed. Știință și Tehnică

Zlate, Mielu (2000). „Fundamentele psihologie”i, Editura Pro Humanitate, București

http://www.psihomental.ro/index.php/articoleblog/articole-cuplurifamilie/73-conflictele-in-cuplu.html

Anexe

ANEXA 1

CHESTIONARUL SCHMIESCHECK

Răspundeți cu DA / NU la următoarele întrebări, după cum vă este caracteristic. Marcați printr-un "X" în foaia de răspuns varianta aleasă.

1. În general sunteți un om voios și fără griji?

2. În general sunteți sensibil(ă) la jigniri?

3. Vi se întâmplă să plângeți ușor uneori?

4. După ce ați terminat cu bine o sarcină oarecare vi se întâmplă să aveți îndoieli că ați finalizat-o cu bine și să verificați?

5. În copilărie considerați că ați fost la fel de îndrăzneț ca și ceilalți copii?

6. Vi se întâmplă să treceți ușor de la o bucurie mare la o tristețe mare?

7. De obicei într-o reuniune amicală sunteți în centrul atenției?

8. Sunt zile în care sunteți îmbufnat(ă) și iritat(ă) fără nici un motiv aparent?

9. Considerați că sunteți o persoană serioasă?

10. Vi se întâmplă să vă entuziasmați foarte tare?

11. Vă considerați întreprinzător/ întreprinzătoare?

12. Uitați ușor când cineva v-a jignit?

13. Sunteți milostiv(ă)?

14. Atunci când puneți o scrisoare în cutia poștală obișnuiți să controlați dacă scrisoarea a intrat complet în cutia poștală?

15. Aveți ambiția ca, la locul de muncă, să fiți cel(a) mai bun(ă)?

16. V-a fost vreodată frică de furtună sau de câini?

17. Credeți că unii oameni vă consideră puțin pedant(ă)?

18. Dispoziția dvs. depinde de întâmplările prin care treceți?

19. Sunteți întotdeauna simpatizat(ă) de cunoscuții dvs.?

20. Aveți uneori stări de neliniște și încordare puternice?

21. De obicei vi se întâmplă să vă simțiți deprimat(ă), apăsat(ă) de ceva?

22. Vi s-a întâmplat până acum să aveți crize de plâns sau crize nervoase?

23. Vă este greu să stați pe un scaun timp mai îndelungat?

24. Dacă cineva v-a făcut o nedreptate luptați pentru îndreptarea acesteia?

25. Sunteți capabil(ă) să sacrificați un animal?

26. Dacă perdeaua sau fața de masă sunt puțin strâmbe simțiți nevoia să le îndreptați imediat?

27. Când erați copil vă era frică să rămâneți singur(ă) seara în casă?

28. Vi se întâmplă adesea să vi se schimbe dispoziția fără motiv?

29. În activitatea dvs. profesională sunteți întotdeauna printre cei(cele) mai capabili(e)?

30. Vă înfuriați repede?

31. Vă simțiți din când în când cu adevărat vesel(ă), exuberant(ă)?

32. Puteți uneori să trăiți un sentiment de fericire deplină?

33. Sunteți de acord să participați la reuniuni vesele?

34. De obicei spuneți oamenilor deschis părerea dvs.?

35. Vă impresionează vederea sângelui?

36. Vă incită activitățile care presupun răspundere ridicată?

37. Sunteți înclinat(ă) să interveniți în favoarea celor cărora li s-a făcut o nedreptate?

38. Vă este teamă să intrați într-o cameră întunecoasă?

39. Preferați activitățile migăloase celor de viteză?

40. Vă considerați o persoană sociabilă?

41. La școală vă plăcea să recitați poezii?

42. Ați fugit vreodată de acasă când erați copil?

43. Considerați că viața e grea?

44. Vi s-a întâmplat să fiți atât de tulburat(ă) de anumite evenimente traumatice încât v-a fost imposibil să vă duceți la serviciu?

45. Este adevărat că nu vă pierdeți ușor buna dispoziție atunci când aveți un insucces?

46. Dacă v-a jignit cineva dvs. sunteți cel/cea care face primul pas spre împăcare?

47. Vă plac animalele?

48. Vi se întâmplă să vă întoarceți din drum pentru a vă asigura că ați lăsat totul în ordine (siguranță)?

49. Vă simțiți câteodată chinuit(ă) de frica nelămurită că dvs. sau cuiva drag i se va întâmpla ceva rău?

50. Considerați că dispoziția dvs. depinde de starea vremii?

51. V-ar displăcea să urcați pe o scenă și să vă adresați publicului?

52. Dacă cineva vă jignește profund și în mod intenționat ați fi în stare să vă ieșiți din fire și să provocați o altercație?

53. Vă plac petrecerile?

54. Sunteți profund descurajat(ă) de decepții?

55. Vă place munca de organizare?

56. În general vă urmăriți scopurile cu tărie chiar dacă întâmpinați rezistență?

57. Puteți fi emoționat(ă) până la lacrimi de vizionarea unui film?

58. Vi se întâmplă să nu puteți adormi reflectând la problemele zilnice sau de viitor?

59. Ca școlar le-ați permis colegilor să copieze după dvs.?

60. V-ar displăcea să traversați un cimitir pe întuneric?

61. Vă preocupă ca acasă fiecare lucru să-și aibă locul său?

62. Vi se întâmplă ca dimineața să vă treziți prost dispus(ă), stare care să dureze uneori câteva ore?

63. Vă adaptați ușor la situații noi?

64. Aveți uneori dureri de cap?

65. Râdeți des?

66. Vă puteți purta prietenos cu persoanele care vă displac astfel încât aceștia să nu fie conștienți de adevăratele dvs. sentimente?

67. Sunteți o persoană plină de viață?

68. Vă deranjează nedreptatea?

69. Sunteți un prieten al naturii?

70. Aveți obiceiul să controlați gazele, aparatele, etc. înainte de a vă părăsi locuința sau de a merge la culcare?

71. Vă considerați o persoană serioasă?

72. Consumarea alcoolului poate determina o schimbare a dispoziției dvs.?

73. Colaborați sau ați colaborat cu plăcere cu cercuri teatrale de amatori?

74. Vă este câteodată dor de depărtări?

75. În general vă priviți viitorul cu pesimism?

76. Suferiți de schimbări bruște și radicale ale dispoziției?

77. Vă este ușor să creați bună dispoziție într-o reuniune?

78. De obicei rămâneți multă vreme supărat(ă)?

79. Vă impresionează puternic suferința altor oameni?

80. Atunci când erați școlar obișnuiați să rescrieți o pagină pătată cu cerneală?

81. În prezența altor persoane preferați să vă arătați mai prudent(ă) și circumspect(ă)?

82. Vi se întâmplă să aveți coșmaruri?

83. Vă sperie câteodată ideea că, stând pe peronul unei gări, ați putea fi împins pe șine din greșeală?

84. În general, deveniți vesel(ă) într-un loc plăcut?

85. În general vă debarasați ușor de problemele apăsătoare?

86. Consumul de alcool vă face impulsiv(ă)?

87. În timpul discuțiilor sunteți mai de grabă rezervat(ă) decât vorbăreț(ă)?

88. Dacă ați colabora la o reprezentație teatrală v-ați intra atât de bine în rol încât să vă uitați adevărata identitate?

ANEXA 2

CHESTIONAR

1. Ce vârstă aveți?

2. Mediul de proveniență:

a. Rural

b. Urban

3. Nivel educațional:

a. studii primare

b. studii medii

c. studii superioare

4. Stare civilă:

a. Căsătorit

b. Necăsătorit/Concubinaj

5. De când sunteți căsătoriți/locuiți împreună?

6. Familia de origine:

a. Funcțională

b. Disfuncțională (divorț, părăsire, decesul unuia dintre părinți, infidelitate,

consum de alcool, drog, jocuri de noroc)

7. Arătați în ce măsura era prezentă iubirea între următoarele persoane înainte de a vă căsători?

Între mama și tatăl dvs.:

a. Deloc sau puțin

b. Moderat

c. Mult și foarte mult

Între dvs. și mama dvs.:

a. Deloc sau puțin

b. Moderat

c. Mult și foarte mult

Între dvs. și tatăl dvs.:

a. Deloc sau puțin

b. Moderat

c. Mult și foarte mult

8. Care a fost poziția părinților dumneavoastră, înainte de căsătorie, față de soțul (soția) dumneavoastră?

a. Aprobare

b. Indiferență

c. Dezaprobare

9. Aveți copii? Câți?

10. Care sunt veniturile dumneavoastră și ale soțului/ partenerului dvs.?

a. venituri scăzute

b. venituri medii

c. venituri mari

11. Bunurile deținute de familia Dvs./ împreună cu partenerul de viață

a. locuință

b. mașină

c. terenuri

d. casă de vacanță

12. V-ați dorit vreodată să nu vă fi căsătorit?

a. Adeseori

b. Uneori

c. Foarte rar

d. Niciodată

13. Dacă ați lua viața de la capăt, credeți că:

a. nu v-ați mai căsători

b. v-ați căsători cu altcineva

c. v-ați căsători cu aceeași persoană

14. Dumneavoastră și soțul (soția) dvs./ partenerul (a) aveți (ați avut) prieteni comuni?

a. Aproape niciunul

b. Foarte puțini

c. Câțiva

15. Obișnuiți să discutați cu soțul (soția)/ partenerul (a) problemele pe care le are fiecare?

a. Aproape niciodată

b. Când și când

c. Aproape întotdeauna

d. Întotdeauna

16. Surse de neînțelegeri

17. În familia dvs. cine se ocupa (se ocupă) mai mult de următoarele sarcini?

18. Ce faceți când apar neînțelegeri?

a. Cedează numai unul dintre soți/ parteneri

b. Cedează amândoi, ajungând la un compromis

c. Nu cedează niciunul, lăsând problema nerezolvată

19. În timpul neînțelegerilor pe care le aveți (le-ați avut cu soțul (soția)/ partenerul (a) dvs., cum vă comportați de obicei?

a. Discutăm calm

b. Ridicăm tonul

c. Ajungem la jigniri

d. Ajungem la violențe

ANEXA 3

CHESTIONAR SCHMIESCHECK

FOAIE DE RĂSPUNSURI

Numele și Prenumele _____________________________

Vârsta __________ Sex __________

Data examinării ________________

CORECTARE

Pentru facilitarea realizării acestei secvențe, redăm mai întâi, în tabelul de mai jos, cheia răspunsurilor simptomatice pentru fiecare din cele zece grupe (I – X), numerele din tabel referindu-se, deci, la numerele întrebărilor din chestionar.

Se preconizează că, la unele din întrebări, răspunsul NU este cel simptomatic, contând, deci, drept DA (simptomatic). El va fi, astfel înglobat printre răspunsurile pozitive (simptomatice). Numerele acestor întrebări (cu răspuns NU, dar contând DA) sunt menționate în tabel la rubrica NU (în dreapta):

Așadar, dacă la întrebările 5, 12, 25, 31, 36, 46, 51, 53, 59 și 65 subiectul subliniază/scrie NU, răspunsul este simptomatic și va fi socotit drept DA.

SINTEZĂ REZULTATE

COTARE

În vederea economisirii timpului și a raționalizării operației, am întocmit un tabel cu procentajele respective, plecând de la formula cea mai simplă. Dacă luăm, de pildă, grupa I (demonstrativitate), care are 12 întrebări simptomatice, un răspuns DA echivalează cu 8,3% (1 x 100 : 12 # 8,3), două răspunsuri DA echivalează cu 16,6% (2 x 100 : 12 # 16,6) ș.a.m.d.

TABELE CORELARE RĂSPUNSURI pe CUPLURI

Cuplul nr. : _______________ și ________________