Trasaturile Contenciosului Administrativ Roman
Trăsăturile contenciosului administrativ român
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Noțiunea de contencios administrativ
Contenciosul administrativ în dreptul comparat
Definirea conceptului de contencios administrtaiv
CAPITOLUL II FORME ALE CONTENCIOSULUI ADMINISTERATIV
Categorii de contencios administrativ
Considerații introductive
Contenciosul obiectiv
Subiecți de sezină
Prefectul
Avocatul Poporului
Ministerul Public
Agenția Națională a funcționarilor publici
Contenciosul subiectiv
Contencios in anulare
Puterile judecătorului în materie de contencios administrativ
Contencios administrativ de plină jurisdicție
Trăsăturile generale ale contenciosului jurisdicțional reglementat de
Legea nr. 554/2004
Condițiile de adminisibilitate a acțiunii în contencios de plină jurisdicție
Subiecții de sezină
Obiectul acțiunii
Instanțele de contencios administrativ
Procedura în contencios administrativ
Controlul exercitat de instanțele de drept comun
Controlul exercitat de organele de jurisdicție administrativă
CAPITOLUL III CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
C. proc. fisc. – Codul de procedură fiscală
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.P.C. – Noul cod de procedură civilă
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G – Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. – numărul
op.cit. – opere citate
p. – pagina
urm. – următoarele
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a unei dintre cele mai importante instituții ale dreptului respectiv contenciosul administrativ.
Structurată în trei capitole, lucrarea debutează, în cadrul primului capitol, cu un scurt istoric al reglementării contenciosului administrativ de-a lungul legislației noastre interne.
Și pentru că lucrarea are ca obiect analiza principalelor trăsăsturi ale acțiunii în contencios administrativ, cel de-al doilea capitol, respectiv al treilea realizează o analiză detaliată a ceea ce presupune acțiunea în contencios administrativ, așa cum se regăsește aceasta reglementată prin Legea nr. 554/2004.
În dorința de a oferi o înțelegere cât mai corectă a acestei instituții, în cadrul celui de-al patrulea capitol am prezentat practică judiciară, tocmai pentru a evidenția și practic acțiunea în contencios administrativ.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept adminsitariv, drept procesual civil.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția contenciosului administrativ astfel cum se regăsește acesă instituțiea reglementată prin Legea nr. 554/2004.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului administrativ, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ reglementări privind procedura contestării actelor administrative.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;
cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin modalitatea de constatare a actelor administrative.
cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru evindețierea numărului de dosare, ce au ca obiect constatarea actelor administrative;
cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Noțiunea de contencios administrativ
Cuvântul ,,contencios’’ provine din limba franceză contentieux și din cuvântul latinesc contentiosus (certăreț ) și semnifică : conflict, dispută, confruntare.
În sens juridic, cuvântul contencios are două accepțiuni:
Prima de activitate care are menirea să soluționeze un conflict de interese, un conflict juridic si;
A doua, de organ competent care soluționează conflicte juridice. Acest organ mai desemnează și oficiile juridice încadrate cu juriști cu atribuții de a acorda asistență juridică persoanelor juridice în care funcționează acestea.
Organele competente de contencios administrativ se împart în două categorii:
organe de contencios judiciar, competente să soluționeze toate conflictele juridice ce
le-au fost date prin lege ;
organe de contencios administrativ competente să soluționeze, potrivit legii, conflictele în care cel puțin una dintre părți este un serviciu public administrativ.
În lume au existat mai multe sisteme în ceea ce privește soluționarea litigiilor dintre particulari și administrație cum ar fi:
a) sistemul administratorului judecător, existent în Franța până la revoluția din 1789, în care organe din sânul administrației însăși erau investite cu soluționarea acestor litigii ;
b) sistemul francez, al instanțelor speciale și specializate de contencios administrativ, al tribunalelor administrative în fruntea cărora se află Consiliul de Stat ca instanță supremă de contencios administrativ ;
c) sistemul anglo-saxon, în care litigiile de acest gen sunt soluționate de instanțele de drept comun.
România este calificată expres prin art.1 (3) din Constituția României ca “stat de drept”, în care prima valoare declarată supremă și garantată este “dreptatea”.
La ora actuală în România, activitatea de contencios administrativ se desfășoară potrivit Legii nr.554 din 02/12/2004, publicată in Monitorul Oficial Partea I nr.1154 din 07/12/2004.
În perioada interbelică, termenul de contencios administrativ a fost folosit în două sensuri :
lato sensu-prin care se evocau toate litigiile din sfera administrației publice, indiferent de autoritatea care le soluționa ;
stricto sensu-prin care se evocau exclusiv litigiile care intrau în competența de soluționare a instanțelor judecătoresti.
Activitatea desfășurată de instanțele de contencios administrativ este aceea de a soluționa cu putere de adevăr legal, un conflict juridic în care, cel puțin una dintre părți este un serviciu public administrativ.
Organele care înfăptuiesc această activitate special create, fac parte din sistemul organelor judecătorești, al puterii judecătorești. Obiectul acțiunii de contencios administrativ îl constituie anularea sau modificarea unui act administrativ de autoritate, obligarea autorității administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege și repararea pagubei ce a fost cauzată prin emiterea actului administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Contenciosul administrativ în dreptul comparat
Este cunoscut faptul că jurisdicția administrativă a fost organizată încă din secolul al VIII-lea de la revoluție (în Franța), prin înființarea a două grade de jurisdicție și anume consiliile de prefectură în fiecare departament, ca primă instanță, și Consiliul de Stat, atât ca instanță de fond, cât și ca instanță de recurs
Consiliile de prefectură soluționau, la început, doar conflictele juridice născute din aplicarea impozitelor, din vânzarea bunurilor de stat, la care se adaugă mai apoi acele rezultate din alegerile organelor locale. Consiliile de prefectură au fost remaniate prin Decretul-lege din 6-26 septembrie 1926, înființându-se 22 de consiliii interdepartamentale ce funcționau autonom.
Prin reforma din 30 septembrie 1953 au fost înființate tribunalele administrative interdepartamentale, ca organe de jurisdicție administrativă de drept comun, desființându-se totodată, consiliile de prefectură.
În afara sistemului tribunalelor administrative, în Franța sunt organizate și funcționează o serie de altze organe de jurisdicție administrativă cum sunt:
Curtea de Conturi- cu atribuții administrative ( de control) și atribuții jurisdicționale;
Curtea de disciplină bugetară și financiară- compusă din membrii ai Consiliului de Stat și ai Curții de Conturi și competentă să sancționeze încălcările dișciplinei bugetare și financiare săvârșite de agenții civili și militari de stat;
Consiliul Superior al Magistraturii- care aplică sancțiuni disciplinare magistraților;
Jurisdicții în materia educației nationale, formate din consilii departamentale, academice, universitare;
Jurisdicții profesionale;
Comisiile de control ale băncilor
În majoritatea statelor europene ca Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia funcționează (cu unele reglementări specifice) sistemul tribunalelor administrative, ca instanțe de contencios administrativ de fond și cu tribunalele administrative supreme ca instanțe de fond, de apel sau recurs.
În Belgia contenciosul administrativ pentru exces de putere este de competența Consiliului de Stat, mai exact a secției sale administrative, în timp ce contenciosul administrativ de plină jurisdicție al actelor sau faptelor administrație este de competența tribunaleleor ordinare. În anul 1918 se crează în Finlanda „Curtea Administrativă supremă”, menționată de Constituția finlandeză din 1919 alături de Curtea Supremă de Justiție, ca fiind una dintre cele două jurisdicții principale ale țării, este competentă să judece în ultimă instanță litigiile administrative
În subordonarea Curții Administrative Supreme funcționează tribunalele administrative provinciale, care nu dispun de autonomie administrativă, deoarece ele funcționează în relație cu consiliile prefecturilor. În cadrul unei viitoare reforme, ele urmează să devină instațe judecătorești autentice, subordonate Ministerului Justiției. Curtea judecă de asemenea recursurile împotriva deciziilor Consiliilor de Miniștri, ale ministerelor, ale direcțiilor centrale etc.
Cetățenii pot folosi recursul administrativ (împotriva decizilor autorităților administrative ale statului și ale unităților administrativ – teritoriale), sau recursul comunal (împotriva deciziilor consiliilor municipale și comunale).
În art.93 din Legea fundamentală a Germaniei sunt enumerate 5 ordine de jurisdicție ale căror curți supreme sunt : Curtea Federală de Justiție, Curtea Federală Administrativă, Curtea Federală de Finanțe, Curtea Federală a Muncii, Curtea Federală de Contencios Social. În Germania funționează 33 de tribunale administrative de primă instanță, competente pentru toate litigiile administrative de competență teritorială a landurilor. Sunt exceptate de la competența tribunalelor administrative trei categorii de litigii:
cele date în competența jurisdicțiunilor constituționale ale landurilor și ale federației;
litigiile de drept privat sau care aparțin jurisdicțiilor ordinare prin voința legii;
litigiile de drept public date în competența unor tribunale speciale: tribunale de finanțe, tribunale disciplinare militare, ale judecătorilor etc.
În materia contenciosului administrativ, cetățenii germani au dreptul la urmatoarele forme de acțiuni:
acțiunea în anulare – prin care se urmărește să se anuleze, pentru ilegalitate, un act administrativ individual;
acțiunea în obțimunale).
În art.93 din Legea fundamentală a Germaniei sunt enumerate 5 ordine de jurisdicție ale căror curți supreme sunt : Curtea Federală de Justiție, Curtea Federală Administrativă, Curtea Federală de Finanțe, Curtea Federală a Muncii, Curtea Federală de Contencios Social. În Germania funționează 33 de tribunale administrative de primă instanță, competente pentru toate litigiile administrative de competență teritorială a landurilor. Sunt exceptate de la competența tribunalelor administrative trei categorii de litigii:
cele date în competența jurisdicțiunilor constituționale ale landurilor și ale federației;
litigiile de drept privat sau care aparțin jurisdicțiilor ordinare prin voința legii;
litigiile de drept public date în competența unor tribunale speciale: tribunale de finanțe, tribunale disciplinare militare, ale judecătorilor etc.
În materia contenciosului administrativ, cetățenii germani au dreptul la urmatoarele forme de acțiuni:
acțiunea în anulare – prin care se urmărește să se anuleze, pentru ilegalitate, un act administrativ individual;
acțiunea în obținerea unei prestații – obligarea unei autorități adminstrative la emiterea unui act administrativ individual pe care administrația refuză sau omite să-l elibereze;
acțiunea în declarare – are ca obiect constatarea de către judecătorul instanței de contencios administrativ, cu autoritate de lucru judecat, a existenței unei situații juridice sau a constatării nulității unui act administrativ ilegal;
acțiunea în controlul legalității normelor ce are ca obiect verificarea legalității reglementărilor locale adoptate în aplicarea normelor federale.
În Grecia, contenciosul administrativ a fost organizat încă din secolul al XIX-lea, perioada monarhiei absolute, când au fost înființate Consiliul de stat și tribunalele administrative, cu daouă grade de jurisdicție.
În prezent, în Grecia, organizarea justiției administrative cuprinde:
tribunalele administrative de primă instanță, în număr de 28, care sunt instanțe de drept comun pentru contenciosul administrativ de plină jurisdicție;
curțile administrative de apel , în număr de 7, competente să judece, în primă și ultimă instanță, cauzele determinate de contractele administrative, apelurile împotiva deciziilor pronunțate de tribzunalele administrative de primă instanță, recursurile pentru exces de putere etc.
Consiliul de Stat, organizat pe patru secții și putând funcționa și în plen, judecă: recursurile în anulare, a actelor administrative atât individuale câ și regelmentare (nuormative) fiind, din acest punct de vedere, judecător în anulare de drept comun; recursurile în casare împotriva deciziilor pronunțate de tribunalele administrative; recursurile de plină jurisdicție date în competența sa printr-o dispoziție specială a Constituției.
În Italia există un sistem dualist al contenciosului administrativ, în sensul că litigiile dintre administrația publică și cetățeni sunt atribuite, spre soluționare, ambelor ordine de jurisdicție existente: jurisdicție ordinară și jurisdicție adeministrativă.
În Olanda există un sistem de control al actelor administrative, ce are trei caracteristici și anume: rolul important al recursurilor administrative, multitudinea jurisdicțiilor administrative și rolul deosebit al judecăturului judiciar.
În Elveția, contenciosul administrativ este supus atât unor reglementări federale, cât și unor norme cantonale, ceea ce duce la existența a 26 de sisteme diferite.
În dreptul englez, controlul judiciar are în vedere executarea de către tribunale a dreptului de a stabili dacă un act administrativ este sau nu legal și de a dispune măsurile necesare pentru remedierea lui.
Pentru fiecare tip de contencios există un regim special.
În dreptul englez, jurisdicțiilor speciale (administrative) le este propriu “recursul de plină jurisdicție”, în timp ce recursurile în anulare aparțin jurisdicțiilor judiciare, care folosesc proceduri multiple și sunt organizate la bnivel național.
În SUA sistemul administrativ este subordonat celui judiciar. „ Sub aspect organizatoric, fiecare minister sau departament, ca și fiecare agenție de autoritate are, în materie de jurisdicție administrativă, o structură proprie. La nivelul foecărei ierarhii administrative se află un fel de consiliu de contencios administrativ, iar adesea, la nivel superior ca un consiliu administrativ suprem, se află însuși ministrul ori șeful departamentului agenției sau autorității.
În Norvegia „nu există organizat un sistem independent al tribunalelor administrative. Controlul jurisdicțional al administrației (actelor și faptelor administrative) este de competența judecătorului judiciar.
În principiu, în Norvegia, toate instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze cauzele aparținând oricărei ramuri ale dreptului.
În Canada, „contenciosul administrativ apare ca un rezultat al unui amestec hibrid de influiențe britanice și americane.
Tribunalele administrative în Canada sunt un ansamblu de tribunale specializate, prezidate de un judecător ori de un comisar însărcinat cu aplicarea legii după o procedură cvasijjuridicșională. Astfel de tribunale sunt de exemplu: Curtea de Impozite, Curtea de Apel pentru Imigranți, Comisia pentru Transporturi, Tribunalul concurenței etc.. Activitatea acestor tribunale constă în exercitarea, pe calea revizuirii sau apelului, a unui control asupra actelor administrative (numită „justiție administrativă de masă”).
În afară de acest contencios administrativ mai există un „contencios nobil” care se exercită de Curtea Superioară și privește controlul de legalitate al deciziilor sau omisiunilor (de a nu emite un act administrativ) oricărei autorități aparținând puterii executive.
Definiția contenciosului administrativ
În literatura de specialitate actuală au fost formulate unele definiții acestei instituții, mai sintetice sau mai dezvoltate în care se regăsesc unele elemente cum ar fi:
luarea în considerație, a celor două sensuri, unul material și unul formal organizatoric, care are în vedere natura organelor de jurisdicție competente să soluționeze respectivele litigii.
definiția instituției prin raportare la specificul litigiilor, regimul juridic aplicabil și instanțele competente să le soluționeze.
Astfel, am putea defini contenciosul administrativ ca reprezentând totalitatea litigiilor dintre autoritățiile publice, pe de o parte, și cei vătămați în drepturile, libertățile și interesele lor legitime, pe de altă parte, deduse din acte administrative tipice sau asimilare considerate ca ilegale, de competența secțiilor de contencios administrativ ale instanțelor judecătorești, guvernate de un regim juridic predominant de drept public.
Elementele definitorii ale contenciosului administrativ, în contextul normativ actual sunt:
Contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor care pot apărea între două categorii de subiecte:
autoritate publică indiferent că este vorba despre o autoritate din sfera celor trei clasice puteri sau din afara acesteia. Actele oricărei autorități învestite cu prerogativele de putere publică, dacă au o natură administrativă și daca nu sunt exceptate prin reglementari speciale, pot fi deduse judecății unor instanțe judecătorești;
un subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege, un interes legitim sau o libertate;
Aceste litigii sunt deduse din actele publice, tipice sau asimilate ale acestora, pe care subiectul vătămat le apreciază ca fiind legale.
O autoritate publică poate emite mai multe categorii de acte, acte specifice statului, acte de drept al muncii, acte de drept comercial și acte administrative.
Din cele menționate mai sus, reiese că actele pe care le emite un organ public în contenciosul administrativ, nu vor putea fi atacate decât actele administrative ale acestuia. Nu vom putea ataca în contencios administrativ o sentință a unei instanțe judecătorești, aceasta este supusă căilor de atac potrivit procedurii civile, însă vom ataca în contencios administrativ actele cu caracter administrativ ale acestei autorități publice.
În prima categorie se încadrează actele deja emise de administrație, dar apreciate ca fiind ilegale de cetățean, pe când în a doua categorie includem actele care nu au fost emise, deși subiectul de drept se considera îndrituit la ele, fiind vorba deci despre inacțiunea autorității, în esență, fapt administrativ, asimilată de legiuitor, prin efectele sale, actului administrativ.
Din definiție mai rezultă că litigiile nu sunt soluționate de instanțele judecătorești de drept comun, ci de secțiile speciale, denumite de noua lege tribunale administrativ fiscale.
Un alt element definitoriu al noțiunii de contencios administrativ, este faptul că litigiile pe care le include sunt guvernate de un regim predominant de putere publică.
Am folosit termenul de regim predominant de putere publică pentru a nu se înțelege că normele juridice care reglementează contenciosul administrativ, deoarece unele norme apartin procedurii juridice obisnuite.
CAPITOLUL II
FORME ALE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
Categorii de contencios administrativ
Considerații introductive
De-a lungul timpului contenciosul administrativ a fost considerat ca fiind alcătuit din patru ramuri și anume: contenciosul de plină jurisdicție, de anulare, de interpretare și de represiune.
Această diviziune aparține jurisconsultului francez Laferriere și reiese, cu precădere din interpretarea dreptului pozitiv și a jurisprudenței Consiliului de Stat francez. Se impune a preciza că această diviziune a fost adoptată în multe state europene, însă nemaifiind de actualitae s-a renunțat la ea începând cu perioada interbelică.
Pentru stabilirea categoriilor contenciosului administrativ vom avea ca punct de plecare elementele actului jurisdicțional.
Este binecunoscut faptul că actul jurisdicțional reprezintă un act complex care cuprinde două părți principale:
O constatare prin care judecătorul tranșează o chestiune juridică.
O decizie prin care el ordonă măsurile necesare decurgând din constatare.
În încercarea de a analiza în detaliu aceste două elemente ale actului jurisdicțional se va putea remarca faptul că instituția contenciosului administrativ poate suferi trăsături diferite, trăsături ce reprezintă tot atâtea diviziuni ale lui.
Astfel, din punct de vedere al constatării, sau al obiectului său, contenciosul poate fi obiectiv sau subiectiv, iar din punct de vedere ai deciziei el poate să fie de anulare sau de plină jurisdicție,
Din punct de vedere al constatării făcute de judecător se diferențiază:
Contenciosul obiectiv
În doctrină a subliniat că prin contenciosul obiectiv se înțelege; „acea formă judecătorească de control al legalității actelor administrative de autoritate, emise sau adoptate de autoritatea administrației publice locale, declanșată de acțiunea în anulare exercitată de prefect, în scopul asigurării respectării dreptului obiectiv”.
Din cele menționate se poate remarca faptul că definiția oferită „trebuie generalizată și circumstanțială la toți subiecții de sesiză ai contenciosului obiectiv, astfel încât, pornind de aici putem formula o definiție valabila pentru toți subiecții de sezină ai contenciosului obiectiv”, după cum urmează: acea forma judecătorească de control al activității autoritaților publice, al serviciilor publice sau ai altor subiecți de drept investiți cu puteri publice, declanșată de acțiunea în anulare exercitată de către subiecții de sezină ai contenciosului obiectiv, în scopul asigurării respectării dreptului obiectiv.
Când situația contencioasă este provocată de o chestiune de drept obiectiv, se cere judecătorului:
să se contate, cu forța de adevăr legal, care este starea de legalitate, așa cum rezultă din legi și regulamente;
să se constare ca această stare de legalitate este vătămată de un act sau o decizie a unei autorități publice iar judecătorul prin actul lui constată această violare a dreptului obiectiv săvârșită printr-un act al autorității publice, iară ca să se preocupe propriu zis, de situația
Dar deși judecătorul, în această instanță, nu se preocupă decât de dreptul obiectiv în constatarea pe care o face, nu rămâne însă complet străin de situația personală a reclamantului, deoarece acesta, pentru a sta în instanță trebuie să justifice vătămarea cel puțin a unui interes direct și personal pentru că dreptul modern este refractar noțiunii de acțiune populară, care să poată fi intentata de oricine.
În acest caz condiția interesului direct și personal este cerută numai ca o condiție ca reclamantul să poată sta în instanță, cu excepția menționată În cadrul dreptului de sezină obiectiv (prefect, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, Avocatul Poporului), deci formal procedural, înlăturându-se acțiunile care ar putea fi intentate numai „din spirit de șicană” de către indivizi care nu ar putea avea motive serioase. Potrivit unor autori ai literaturii de specialitate în contenciosul obiectiv reclamantul apăra legea sau, altfel spus, ordinea de drept conform competentelor stabilite prin legea sa de organizare și funcționare.
Subiecți de sezină
Fiind o activitate jurisdicțională, de soluționare a unui conflict juridic contenciosul administrativ, este caracterizat prin confruntarea juridică dintre două părți: reclamant și pârât.
Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ este reglementată de art. 1 din lege, care se referă la „orice persoană care se consideră vătămată”, legea nefăcând distincție între persoane fizice sau juridice.
Mai mult, sunt asimilate persoanei vătămate și organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public printr-un act administrativ.
Sub acest aspect este de precizat că „vătămarea” poate fi făcută prin acte administrative ilegale, inclusiv prin ordonanțe ale Guvernului neconstituționale.
În plus prin îmbunătățirile în materie aduse de noua reglementare, s-a extins mult sfera subiectelor de sezină, adică a acelora care pot sesiza instanța de contencios administrativ, conferindu-se această posibilitate următorilor:
Prefectul
Dreptul de sezină al prefectului a fost introdus în legislația noastră prin Constituția din 1991 și de fosta Lege 69/1991 a administrației publice locale, care în mai multe articole susținea acest drept. Ulterior acest drept a fost menținut și în Legea nr. 215 /2001.
Mai recent Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului reiterează și susține acest drept de sezină.
Cea mai recentă susținere a dreptilui de sezină al prefectului o reprezintă Legea
nr. 554/2004. Spre deosebire de alți subiecți de drept, prefectul, ca subiect de sezină, este limitat în acțiunile sale în contenciosul administrativ numai asupra:
actelor emise sau adoptate de autoritățile publice locale din unitatea administrativ teritorială unde acesta funcționează (alți pârâți nu intră sub incidența acestui subiect de sezină).
controlul de legalitate vizează numai legalitatea actelor administrative de autoritate (fie cu caracter individual fie cu caracter normativ.
Mai precis, controlul de legalitate se exercită numai asupra legalității dispozițiilor primarilor, hotărârilor consiliilor locale, hotărârilor consiliilor județene, dispozițiilor președintelui consiliului județean. Acțiunea prefectului este suspensivă asupra actului administrativ atacat, suspendarea operând de drept, din momentul introducerii acțiunii în contencios administrativ, nefiind nevoie să mai ceară instanței de contencios această suspendare.
Avocatul Poporului
În opinia unor autori ai doctrinei apariția acestui subiect de sezină constituie noutatea absolută a Legii nr. 554/2004. Instituția Avocatului Poporului a luat ființă ca urmare a Constituției din 1991, prinzând contur prin Legea nr. 35/1997.
Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.
Ministerul Public
Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Agenția Națională a funcționarilor publici-reprezintă un alt subiect de sezină apărut, relativ recent.
Ca autoritate publică agenția a apărut odată cu adoptarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Scopul creării agenției a fost gestionarea funcției publice, unitar, la nivel național și de a elabora strategii sectoriale în acest domeniu.
La apariția Legii nr. 188/1999 agenția nu avea astfel de competențe, mai precis nu deținea dreptul de sezină. Acest drept a fost introdus în lege odată cu modificările aduse de Legea nr, 161/2003 – privind combaterea corupției.
Astfel, conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată, „Agenția Națională a Funcționarilor Publici are legitimitate procesuală activă și poate sesiza instanței de contencios administrativ competența cu privire la:
Actele prin care autoritățile sau instituțiile publice încalcă legislația referitoare la funcția publică și funcționarii publici, constatate ca urmare a activității de control;
Refuzul autorităților sau instituțiilor publice de a aplica prevederile legale în domeniul funcției publice și al funcționarilor publici. „
Din analiza acestui text se pot desprinde următoarele:
agenția poate fi reclamant într-un proces de contencios administrativ (pe lângă dreptul de sezină).
se autosesizează sau poate fi sesizată de o încălcare a legislației privind funcția publică.
Elementul de forță al acțiunii agenției îl reprezintă art. 20 alin. 4 din Legea 188/1999 (republicată) care stipulează: „Actul atacat, potrivit alin. 3, este suspendat de drept”.
Suspendarea de drept, ope legis cum este și cazul prefectului.
Această suspendare, de drept, este posibilă în acest caz datorită importanței funcției publice pentru existența serviciilor publice în absența căreia ar putea fi grav afectat interesul public.
Pentru o și mai mare eficiență a dreptului de sezină „Președintele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici poate sesiza și prefectul în legătură cu actele ilegale emise de autoritățile sau instituțiile publice locale.”
Contenciosul subiectiv
Potrivit unor autori ai literaturii de specialitate contenciosul subiectiv a fost definit ca; „forma judecătorească de control al legalității actelor administrative de autoritate, declanșată de acțiunea în anulare a actului-totală sau parțială-sau de cea în obligarea la emiterea actului sau plata de despăgubiri, declanșată de titularul dreptului subiectiv încălcat de autoritățile în cauză”.
Asemeni definiției anterioare aceasta era valabila sub imperiul Legii nr. 29/1990 dar nu mai este valabila sub imperiul Legii nr, 554/2004 deoarece, legiuitorul introduce în cauză întreaga activitate a autorităților publice și lărgește sfera „părților” din contencios, astfel încât se consideră valabilă următoarea definiție: forma judecătoreasă de control al activității autoritarilor publice, al serviciilor publice sau ai altor subiecții de drept învestiți cu puteri publice, declanșată de acțiunea în anulare a actelor-total sau parțial, de obligarea la emiterea actului, sau de a face sau a nu face ceva pârâtul sau de a plati acestuia despăgubiri, promovată de titularul dreptului subiectiv sau interes legitim încălcat prin comportamentul abuziv al pârâtului.”
Așadar, se poate observa un contencios subiectiv atunci când acțiunea intentată pune în cauza existența și întinderea unor drepturi subiective, sau interese legitime, al căror titular este reclamantul, contestația juridică fiind provocată, ca atare, de o chestiune de drept subiectiv.
În acest caz, judecătorul prin actul său, constată existența și întinerea acestor drepturi sau interese legitime, modalitățile care le pot afecta și în cazul în care prin violarea lor s-au adus prejudicii reclamantului, el poale constata întinderea și valoarea acestor prejudicii. De astă dată judecătorul nu mai tranșează situația contencioasă independent de situația juridică a reclamantului, ci în raport cu situația și drepturile lui subiective pe care le constată și le valorifica.
Altfel spus pentru a deosebi un contencios obiectiv de unul subiectiv trebuie să cercetăm cu atenție ceea ce formează obiectul însuși al cererii reclamantului și al constatării judecătorului. Este o chestiune de drept obiectiv, când se pretinde că actul administrativ violează ordinea obiectivă a dreptului și o chestiune de drepturi subiective, când actul administrativ vatămă asemenea drepturi.
Din punct de vedere al deciziei adică al acelui act de voința pe care îl face judecătorul ca o consecință normală și logica a constatării tăcute contenciosul administrativ poate fi:
Contencios în anulare-este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea legii, sau să oblige autoritatea publică respectivă să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
În cadrul acestui contencios administrativ, instanța de contencios nu este competentă să rezolve și problema reparării daunelor. Această problemă se rezolvă în cadrul unui litigiu separat, de către instanțele de contencios.
Puterile judecătorului în materie de contencios administrativ
În mod normal, păstrând logica enumerării organelor de contencios administrativ și competențelor lor ar trebui să începem cu judecătoriile cu organe de jurisdicție în materia dreptului comun,
Din analiza dispozițiilor Legii nr. 554/2004 nu vom găsi nicio reglementare referitoare la competența acestor organe în domeniul contenciosului, astfel încât putem considera, fără echivoc, că acestea nu sunt organe de contencios administrativ.
Pe de altă parte când se analizează restul dispozițiilor Legii nr. 554/2004 apar celelalte organe de contencios enunțate expres sau implicit reglementare expresă ce apare și în C. pr. civilă.
De asemenea, nici în doctrină judecătoriile nu apar analizate de către doctrinari ca organe de contencios, indiferent de momentul istoric luat ca referință.
În cele ce urmează voi prezenta puterile judecătorului în materie de contencios administrativ. Litigiile de contencios administrativ de competența instanțelor de contencios pun în cauză, de regulă, drepturile subiective ale celor lezați, precum și întrebările lor logistice.
În judecarea acestor litigii întocmai ca și în ce privește litigiile dintre particulari, instanța judecătorească analizează problema atât în faza fondului, ca primă instanță judecând litigiul în drept și în fapt adică atât din punct de vedere al faptelor invocate, cât și a regulilor juridice ce urmează a fi aplicate, pentru protejarea și restabilirea dreptului vătămat.
Pentru restabilirea acestui drept ele au putința de a ordona toate măsurile necesare și posibile în acest scop. Ca atare instanțele de contencios au competența:
de a cerceta legalitatea actelor administrative;
de a acorda despăgubiri civile pentru daunele cauzate;
în unele cazuri pot ordona suspendarea executării unor operațiuni materiale administrative.
În ce privește prima posibilitate de manifestare a instanței, instanța de judecată de contencios administrativ judecă actele administrative date de autorități, cele jurisdicționale contestate de partea vătămată.
În perioada interbelică acest lucru era realizat prin excepția de ilegalitate, excepție ce era extinsă și asupra constituționalității actului administrativ.
La ora actuală, excepția de neeonstituționalitate se judecă de Curtea Constituțională care are exclusiv această competență. Sesizarea Curții Constituționale se face de către instanța de contencios printr-o încheiere și are ca temei chiar Constituția -dar și dispozițiile art, 9 din Legea nr. 554/2004.
Se impune a preciza că excepția ds neconstituționalitate poate fi sesizată nu numai de instanța de contencios ci de către orice instanță de drept comun și poate cuprinde nu numai acte administrative – ca manifestări de voință ale administrației publice – ci și ordonanțe, legi.
La ora actuală s-a revenit la acreditarea ideii de excepție de nelegalitate, aceasta putând fi ridicată oricând în cadrul unui proces, fie din oficiu, fie la cerere celor interesați. În acest caz instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza, prin încheierea motivată, instanța de contencios administrativ competență, suspendarea cauzei.
Instanța de contencios administrativ se pronunță după procedura de urgența, în ședința publică cu citarea părților.
În cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Instanțele de contencios sunt cunoscute în cazul contenciosului de plină jurisdicție de a judeca acțiunea în daune împotriva autorităților publice. Cu alte cuvinte autoritatea publica este responsabilă de pagubele cauzate celor vătămați – prin activitatea sa – după cum și particularii sunt obligați a răspunde de daunele cauzele altora.
Se ridică întrebarea „care este fundamentul juridic al acestei obligații de responsabilitate a autorității publice.? În ce cazuri și în ce condiții este această o obligație de a răspunde, care este limita și întinderea acestei obligațiuni”?.
În determinarea acestui fundament trebuie pornit de la constatarea că în acest moment acțiunile în răspunderea împotriva autorității publice pot fi intentate pe doua căi:
ca acțiuni principale intentate instanțelor de contencios administrativ;
ca accesoriu al unei acțiuni în anularea unui act de autoritate ilegal. Cele din urmă au caracter cu mult mai restrâns deoarece vizează repararea numai a pagubelor cauzate printr-un act ilegal de autoritate conform legii și numai în cazul când în principal se urmărește și anularea actului ilegal.
În ce privește acțiunile intentate în fața instanțelor de contencios administrativ acestea au caracter mai larg, deoarece vizează repararea atât a pagubelor cauzate prin cate ilegale de autoritatea de jurisdicție sau contencios administrativ, independent de anularea chiar a actului respectiv, cât și prejudiciilor cauzate prin simple operațiuni sau fapte materiale a autorității publice și care în baza unui înalt principiu de echitate socială trebuie reparate.
La început n-a existat un temei juridic, apoi s-a acreditat ideea civilistă a răspunderii, pentru ca, în final aceasta să fie părăsită și înlocuită cu o teorie a responsabilității statului derivând din natura și necesitățile serviciului public și cunoscută sub denumirea de teoria culpei serviciului public.
Contencios administrativ de plină jurisdicție este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ sau să oblige să rezolve o cerere referitor la un drept recunoscut de lege sau interes legitim și sá acorde daunele cauzate de autoritatea publică reclamantului prin actul adminîsixativ de autoritate sau iurisdicțional adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, sau un interes legitim.
Cererea pentru despăgubiri se poate formula fie în cadrul acțiunii inițiale, fie separat, după cum la data introducerii acțiunii îi era sau nu cunoscuta paguba și întinderea ei.
Față de cele precizate autori ai doctrinei consideră că ne vom fi în prezența unui contencios de plină jurisdicție în cazurile în care instanța de contencios administrativ este competentă să :
anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege sau un interes legitim;
modifice un act administrativ de autoritate care, prin prevederile a căror modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege sau interes legitim;
oblige autoritatea publică respectivă să rezolve cererea reclamantului referitoare la un drept al său recunoscut de lege sau un interes legitim;
oblige autoritatea publică la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut lege sau un interes legitim.
Trăsăturile generale ale contenciosului jurisdicțional reglementat de Legea
nr. 554/2004
Principiul separației puterilor în stat, după care sunt organizate și funcționează cele trei puteri în statul de drept- puterea legislativă, executivă și judecătorească -implică atât o colaborare cât și un control reciproc pentru buna funcționare a statului.
Acesta este motivukl pentru carecolaborarea și controlul autorităților judecătorești la asigurarea aplicării corecte a legii de către autoritățile administrației este o condiție necesară și importantă pentru întărirea ordinii de drept.
În acestă direcție, legfea fundamentală prevede că „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”.
În același sens sunt și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, care precizează și faptul că se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată
printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept.
Așa cum am mai subliniat, în teoria și practica administrativă se deosebesc două categorii de contencios administrativ și anume:
contencios administrativ în anulare;
contencios administrativ de plină jurisdicție;
Contenciosul administrativ în anulare conferă instanței de contencios administrativ competența să anuleze sau să modifice un act administrativ ilegal, ori să oblige serviciul public să rezolve cererea care privește un drept ori un interes recunoscut de lege. În cadrul acestui contencios administrativ, instanța nu este competentă să rezolve și problema reparării daunelor, aceasta făcându-se într-un litigiu separat, de către instanțele de drept comun.
Contenciosul administrativ de plină jurisdicție conferă instanței de contencios administrativ nu numai dreptul să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, să oblige serviciul public să rezolve o cerere referitoare la un drept sau interes recunoscut de lege, ci și dreptul să acorde despăgubiri pentru daunele cauzate prin actul administrativ adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept ori la un interes recunoscut de lege Cererea pentru despăgubiri se poate formula fie în cadrul acțiunii inițiale, fie separat când întinderea pagubei nu era cunoscută la data introducerii acțiunii.
Dacă ne referim la ansamblul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 554/2004 se poate evidenția că ceea ce caracterizează contenciosul administrativ instituit prin această lege sunt următoarele trăsături:
este un contencios de plină jurisdicție, deoarece instanța de judecați soluționând acțiunea poate, nu numai să anuleze total sau parțial actul administrați ilegal sau să oblige autoritatea să emită un act administrativ ci să hotărască și în legătură cu daunele materiale și morale cauzate.
Totodată, contenciosul administrativ cuprinde atât controlul direct prin acțiune judiciară fața de actul administrativ propriu zis, cât și față de tăcerea sau tardivitatea răspunsului din parte, autorității la plângerea persoanei lezate într-un drept sau interes recunoscut de lege.
a doua trăsătură are în vedere instituirea unei proceduri prealabile ceea ce înseamnă că reclamantul înainte de a introduce acțiunea la instanța de contencios administrativ trebuie să se adreseze autorității publice care a emis actul sau autorității ierarhic superioare acesteia pentru ca aceasta să înlăture actul ilegal și să repare eventuala pagubă;
contenciosul administrativ are două grade de jurisdicție – în fond și în recurs – ambele fiind date în competența instanțelor de contencios administrativ;
pot fi atacate cu acțiune directă la instanța de contencios administrativ și actele administrativ-jurisdicționale dacă cel în cauză nu exercită căile administrativ-jurisdicționale de atac, prevăzute de lege;
acțiunea în justiție în contenciosul administrativ poate fi formulată și împotriva funcționarului autorității publice pârâte, care poate fi obligat la plata daunelor în mod solidar cu autoritatea publică.
Aceste trăsături specifice contenciosului administrativ instituit prin Legea nr. 554/2004 prezintă o importanță deosebită pentru edificarea statului de drept în țara noastră, deoarece această lege pune la îndemâna persoanelor fizice și juridice un instrument eficace pentru curmarea unor eventuale abuzuri din partea autorităților publice, creându-se mijloace de restabilire a legalității încălcate, de repunere în drepturi și de sancționare a celor care folosesc abuziv competența pe care o au, în legătură cu emiterea actelor administrative.
Condițiile de adminisibilitate a acțiunii în contencios de plină jurisdicție
Condițiile de validitate sau de valabilitate ale actelor administrative au fost definite în doctrină ca fiind „ansamblul trăsăturilor acestora care trebuie să asigure producerea integrală a efectelor juridice”.
Așadar, condițiile de validitate reprezintă ansamblul cerințelor stabilite de lege pentru valabilitatea actului.
Literatura de specialitate a rezumat astfel condițiile de valabilitate ale actului administrativ de autoritate, acestea având aceeași valoare și în cazul actului administrativ: actul să fie emis de organul competent și în limitele competenței sale, actul să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege, conținutul actului să fie conform normelor legale, actul să corespundă scopului legii.
Emiterea actului de către organul competent și în limitele competenței sale
Pentru a fi valid, actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea competenței organului care l-a emis.
Competența are întotdeauna un caracter legal, regulile în această materie fiind de strictă interpretare și aplicare, neputându-se deroga de la ele decât prin norme imperative de aceeași forță juridică.
Emiterea actului în forma și cu procedura prevăzută de lege
Avându-se în vedere natura juridică de act administrativ de autoritate a actului administrativ, rezultă că pentru validitatea acestui tip de act se cere, ca o condiție de validitate, forma scrisă.
În cadrul doctrine s-a subliniat importanța și atuurile formei scrise a actelor administrative. Astfel, a fost menționat ideea că forma scrisă constituie “una dintre garanțiile prevăzute în scopul ca la elaborarea actelor administrative să se respecte legalitatea”.
Totodată, formă scrisă a unei manifestări de voință presupune elimiarea posibilității ca în viitor să se conteste existența acesteia..
Ceea ce se impune a fi remarcat este faptul că forma scrisă oferă oportunitatea părților de a ști, foarte exact, drepturile și obligațiile ce le revin.
Consacrarea obligativității formei scrise reprezintă o modalitate de apărare a drepturilor particularilor, care, îmbrăcând formă scisă, nu depind de memoria unor funcționari publici.
Un alt atuu important al formei scrise îl reprezintă faptul că impune modalități de probațiune exacte, oferind, de asemenea, condiții mult mai bune pentru exercitarea controlului de legalitate asupra actului.
Alături de forma scrisă, procedura de emitere a actelor administrative presupune și îndeplinirea unor formalități procedurale prealabile sau ulterioare acestui moment.
În situația actelor administrative adoptate de organe colegiale, procedura administrativă presupune și utilitatea îndeplinirii formalităților procedurale concomitente, cea mai importantă dintre ele fiind cvorumul.
Astfel, actul administrativ trebuie să conțină, alături de alte elemente, „motivele de fapt” și „temeiul de drept”, altfel, motivarea în fapt și în drept.
În accepțiunea majorității doctrinei, motivarea nu este o condiție obligatorie pentru valabilitatea actelor administrative, această condiție impunându-se numai în ipoteza actelor administrative jurisdicționale și în cazurile prevăzute în mod expres de lege.
Într-o opinie din doctrină s-a arătat că “motivarea oricărui act administrativ este obligatorie, fiind prevăzută în chiar Constituția României, în art. 31, care postulează dreptul la informație și corolarul său – transparența procedurii administrative, astfel încât aceasta nu ar mai trebui considerată o condiție de formă, ci chiar una de fond”.
Motivarea în fapt a unui act administrativ trebuie să facă referire la faptele sau împrejurările care au determinat emiterea sau adoptarea actului, „confirmând că acestea s-au produs ori că au existat”.
Motivarea în drept trebuie să indice temeiul juridic al actului administrativ, adică textul legal a cărui aplicare se face prin emiterea acestuia, relevând modul în care organul emitent a înțeles să aplice dispozițiile legale în vigoare la cazul dat.
Acestor elemente li se adaugă și indicarea probelor pe baza cărora s-au stabilit faptele, expunerea modului în care s-a ținut seama de probe la stabilirea faptelor, precum și de fapte la stabilirea stării de drept.
În doctrina de drept administrativ, „atunci când un act pentru care obligația motivării rezultă din lege nu este motivat de organul administrației de stat emitent, actul este ilegal din punctul de vedere al procedurii de elaborare și va trebui considerat nul. Dimpotrivă, atunci când actul este motivat, dar considerentele lui sunt în contrazicere cu dispozițiile legilor în vigoare, actul respectiv va fi regulat emis sub aspect formal, dar va trebui considerat ilegal din punct de vedere al conținutului sau al scopului”.
O altă formalitate procedurală simultană emiterii actului administrativ este dată de semnarea actului dublată de aplicarea ștampilei autorității emitente.
Semnarea înscrisului constatator al actelor administrative constituie o condiție de formă impusă, această condiție reieșind, implicit, din impunerea redactării actului în formă scrisă.
Astfel, semnătura este „un element formal esențial, ea consacrând transformarea unui proiect într-un adevărat act juridic”, demonstrând faptul că voința organului este
manifestată în acord cu dispozițiile legii, în scopul de a produce efecte juridice.
Avându-se în vedere faptul că cel care semnează actul administrativ face acest lucru în calitatea sa de împuternicit al autorității emitente, semnătura sa olografă se impune a fi dublată de ștampila organului emitent al actului, aplicarea sigiliului asigurând certificarea acestuia ca fiind emanația voinței juridice a unui anumit organ administrativ.
Obligativitatea menționării numelui și a prenumelui împuternicitului autorității administrative își găsește rațiunea în necesitatea garantării drepturilor cetățenilor, în sensul posibilității verificării pe calea controlului de legalitate a competenței acestuia în emiterea actului.
În ceea ce privește formalitățile procedurale ulteriaore emiterii actului administrativ, în cadrul doctrinei s-a susținut că acestea sunt: comunicarea, publicarea, aprobarea și ratificarea.
Conținutul actului să respecte normele legele
Această condiție înseamnă că actul administrativ se impune să fie conform cu elementele normei juridice conținute în lege, și anume cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea acesteia.
În determinarea concordanței actelor administrative cu normele juridice se impune a ține cont de forța juridică distinctă a actele juridice normative în baza cărora ele sunt emise, astfel încât pentru a fi valabil un act trebuie să fie în conformitate atât cu legea, cât și cu actelor normative cu forță juridică superioară.
Astfel, pentru a ne afla în prezența unui act administrativ valabil se impune ca acesta să conțină toate elementele pe care legea le impune ca obligatorii.
Elementele ce se impun a se regăsi în cuprinsul actului administrativ sunt:
a) denumirea autorității administrative emitente;
b) data la care a fost emis și data la care își produce efectele;
c) datele de identificare a cetățeanului sau a persoanei împuternicite, după caz;
d) obiectul actului administrativ;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele și semnătura persoanelor împuternicite ale autorității administrative, potrivit legii;
h) ștampila autorității administrative emitente;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și autoritatea administrativă la care se depune contestația;
Actul administrativ să corespundă scopului legii
Pentru a putea înțelege această ultimă condiție a actului administrativ se impune a porni de la scopul legii.
În literatura de specialitate administrativă s-a statuat că scopul legii este consecința pe care aceasta vrea să îl atingă prin statuarea pe care o conține. Totodată s-a mai susținut că scopul legii reprezintă un element ce ține de legalitate, mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce țin de oportunitate.
Într-o înțelegere lato sensu scopul urmărit prin actele administrative influențează însăși valabilitatea acestor acte. Deci, scopul unui act administrativ trebuie concordant cu scopul general al legislației în vigoare la data emiterii.. Orice act administrativ care nu corespunde scopului legii este un act ilegal, acest lucru având ca efect atargerea nulității acestuia.
De asemenea, dacă existența acestui scop ilegal îmbracă forma și unei încălcări abuzive a atribuțiilor de serviciu, ne aflăm în prezența unei abateri disciplinare, contravenționale sau infracționale, care poate atrage sancționarea funcționarului vinovat.
Subiecții de sezină
Spre deosebire de fosta Lege 29/1990 a contenciosului administrativ, noua lege introduce explicit dreptul de a sesiza instanța de contencios a mai multor subiecți. Aceștia sunt:
Fiind o activitate jurisdicțională, de soluționare a unui conflict juridic contenciosul administrativ, este caracterizat prin confruntarea juridică dintre două părți: reclamant și pârât.
Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ este reglementată de art. 1 din lege, care se referă la „orice persoană care se consideră vătămată”, legea nefăcând distincție între persoane fizice sau juridice.
Mai mult, sunt asimilate persoanei vătămate și organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public printr-un act administrativ.
Sub acest aspect este de precizat că „vătămarea” poate fi făcută prin acte administrative ilegale, inclusiv prin ordonanțe ale Guvernului neconstituționale.
În plus prin îmbunătățirile în materie aduse de noua reglementare, s-a extins mult sfera subiectelor de sezină, adică a acelora care pot sesiza instanța de contencios administrativ, conferindu-se această posibilitate:
celui ce a fost vătămat într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual chiar dacă acesta privește un alt subiect de drept;
Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.
Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice;
Atunci când s-a vătămat un interes legitim, instanța de contencios administrativ poate fi sesizată și de către prefect, de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, precum și de orice persoană de drept public vătămată într-un drept al său.
De altfel, prefectul poate ataca orice act administrativ emis de autoritățile administrației publice locale pe care îl consideră ilegal, iar Agenția Națională a Funcționarilor publici poate ataca actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică.
Prima cerință care trebuie să o îndeplinească reclamantul are în vedere ca dreptul ori interesul său legitim să fie recunoscut de lege, deoarece dacă legea nu-1 recunoaște, instanța de contencios administrativ nu numai că nu-1 poate acorda, dar nici nu este competentă a-1 lua în discuție.
Pentru a folosi acțiunea în contencios administrativ reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv ori să aibă un interes legitim pe care autoritatea publică pârâtă are obligația să-1 respecte. Prin urmare, pentru acțiunea în contencios administrativ nu este suficientă existența unui drept sau interes legitim, ci trebuie dovedită și existența încălcării lui prin acte emise de pârât.
Condiția vătămării unui drept ori interes recunoscut de lege este strâns legată de aceea ca această vătămare să rezulte dintr-un act administrativ sau din refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere a reclamantului privitoare la un drept sau interes recunoscut de lege, ori de nerezolvarea în termenul legal.
Este considerat „refuz nejustificat” de rezolvare a cererii referitoare la un drept sau interes recunoscut de lege și faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
În legătură cu această condiție sunt necesare unele precizări:
numai actele administrative pot face obiect al acțiunii de contencios
administrativ, pentru că numai acestea produc, modifică sau sting efecte juridice.
Faptele materiale și operațiunile administrative, nu pot face obiect al unei
asemenea acțiuni întrucât, prin ele însele, nu produc efecte juridice.
Sunt asimilate actelor administrative și contractele de achiziții publice, executare de lucrări sau prestări de servicii ori de punere în valoare a bunurilor proprietate publică.
Sfera actelor administrative supuse contenciosului administrativ are însă în vedere atât actele cu caracter individual cât și cele cu caracter normativ, emise de orice autoritate publică indiferent dacă face parte din puterea legislativă, executivă sau judecătorească.
nu pot fi atacate la instanța de contencios administrativ: acele administrative care privesc raporturile cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; cele pentru care se prevede o altă procedură judiciară.
Calitatea de pârât în litigiile de contencios administrativ o are orice autoritate publică emitentă a unui act administrativ prin care o persoană fizică sau juridică a fost vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, sau care nu a soluționat în termenul legal o cerere a acesteia.
Nu vor avea însă calitatea de pârât în aceste litigii organizațiile neguvernamentale, agenții economici și persoanele juridice cu scop lucrativ, întrucât acestea nu au calitatea de „autorități publice”, nu sunt titulare de putere publică.
Cu toate acestea, sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat (asociații, fundații etc.) care au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.
Obiectul acțiunii
Obiectul acțiunii în contencios administrativ îl poate constitui fie anularea unui act administrativ, fie obligarea unei autorități publice care refuză să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la rezolvarea cererii și la repararea pagubei cauzată prin actul administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat.
Cu privire la actul administrativ ce poate forma obiectul unei acțiuni în contenciosul administrativ trebuie precizat că acesta trebuie să fie un act administrativ de autoritate, sau un contract administrativ emis, sau după caz, încheiat cu nerespectarea prevederilor legii, pentru care legea nu prevede o altă cale judiciară de atac.
Este asimilat cu actul administrativ de autoritate și refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, precum și faptul de a nu răspunde petiționarului, în termenul prevăzut de lege.
Trebuie menționat că acțiunea poate fi îndreptată și împotriva ordonanțelor Guvernului dacă acestea sunt considerate neconstituționale de către Curtea Constituțională.
Nu pot fi supuse controlului instanțelor de contencios administrativ actele pregătitoare, inclusiv avizele, deoarece acestea nu produc, prin ele însele, efecte juridice.
Actul administrativ-jurisdicțional pentru care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în fața unei alte jurisdicții administrative speciale poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înțelege să renunțe la calea administrativ-jurisdicțională de atac.
Obiectul acțiunilor în contenciosul administrativ poate cuprinde și cererea de reparare a pagubelor materiale și morale ce i-au fost cauzate reclamantului, fie printr-un act administrativ de autoritate emis ilegal, fie prin refuzul autorității administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, precum și prin faptul de a nu răspunde petiționarului în termenul legal de la înregistrarea cererii respective, dacă aceasta se referă la emiterea unui act administrativ ori la eliberarea unui certificat, unei adeverințe sau a oricărui alt înscris.
Repararea pagubei poate fi solicitată atât prin acțiunea în care se cere anularea unui act administrativ ilegal sau obligarea la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, cât și printr-o acțiune separată.
În acest sens, se prevede că în cazurile în care întinderea pagubei nu este cunoscută la data introducerii acțiunii în anulare a actului administrativ, cel păgubit c va putea introduce ulterior.
Cât privește termenul de introducere a acțiunii acesta este de 6 luni și curge astfel:
data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;
data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;
data expirării termenului de 30 de zile calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
Ceea ce trebuie menționat este faptul că termenul de 6 luni este termen de prescripție.
În toate aceste situații, pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă și peste termenul de 6 luni, dar nu mai mult de 1 an de la data emiterii actului, acest termen fiind un termen de decădere.
În cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul de 6 luni sau, după caz, de 1 an,curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal.
Instanțele de contencios administrativ
Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxele și impozitele, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 1.000.000 lei se soluționează în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care pricesc taxe ș. impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 1.000.000 lei, se soluționează în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin legea specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel. iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și justiție, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau cele de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
Procedura în contencios administrativ
Procedura contenciosului administrativ cuprinde două faze: procedura prealabilă sesizării instanței competente și procedura în fața instanței de contencios administrativ.
Procedura prealabilă are în vedere dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora înainte de a sesiza instanța competentă reclamantul trebuie, mai întâi, să se adreseze în termen de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat actul administrativ prin care se consideră vătămat, autorității emitente, sau celei ierarhic superioare ei, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la primire.
Aceeași condiție se cere și în cazurile în care autoritățile publice au refuzat să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu răspunde petiționarului în termenul legal.
Procedura prealabilă este concepută pentru a oferi celui interesat mijloace legale mai variate, mai rapide și mai puțin costisitoare pentru apărarea unui drept recunoscut de lege, nicidecum pentru a-i limita sau îngreuna accesul la justiție.
Rațiunea reclamației prealabile constă în a obliga pe emitent să se pronunțe cu privire la anularea actului, sau să ia măsuri pentru emiterea actului administrativ pretins de reclamant. Este dreptul autorității în cauză de a revoca în mod unilateral actele pe care le-a emis.
Revocarea actelor administrative ilegale trebuie efectuată de către autoritatea publică în cauză cu respectarea acelorași reguli de formă avute în vedere la emiterea actelor.
De subliniat este faptul că procedura prealabilă are caracter obligatoriu, adică instanța de contencios administrativ va respinge acțiunea ca fiind prematur introdusă, dacă reclamantul nu a sesizat, mai întâi, autoritatea emitentă sau care trebuia să emită actul, ori pe cea ierarhic superioară ei.
Procedura prealabilă nu se mai aplică însă acțiunilor în contenciosul administrativ introduse de prefect și nici când acțiunea a fost introdusă de Avocatul Poporului, Ministerul Public și Agenția Națională a Funcționarilor Publici, deoarece aceste autorități nu exercită aceste acțiuni în nume propriu, ci ca autoritate publică, pentru apărarea unui interes public.
Procedura în fața instanței de contencios administrativ începe cu introducerea acțiunii în contencios administrativ.
Reclamantul va depune, odată cu acțiunea, copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de lege.
În situația în care reclamantul nu a primit nici un răspuns în legătură cu cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată pentru conformitate cu originalul.
Acțiunea în contencios administrativ trebuie să cuprindă elemente de identificare a părților conflictului juridic (numele și prenumele sau denumirea reclamantului și ale pârâtului), domiciliul (sediul), obiectul cererii. La acțiune se vor anexa, dacă este posibil, și dovada daunelor materiale cauzate prin actul emis, ori prin refuzul rezolvării cererii.
Acțiunea în contencios administrativ poate fi formulată și împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. în cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solitar cu autoritatea publică respectivă.
Persoana acționată astfel în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
De regulă, introducerea acțiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat. Totuși, în temeiul art. 14, instanța de judecată sesizată, în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unor pagube iminente, la cererea reclamantului, poate dispune suspendarea executării actului administrativ, până la soluționarea acțiunii.
Cererea de suspendare se soluționează de urgență, iar hotărârea pronunțată este executorie de drept.
După primirea acțiunii, instanța va dispune citarea părților și va putea cere autorității pârâte al cărei act este atacat să-i comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.
În același mod se va proceda și în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege.
Prin alin. (4) al art. 13 se prevede o sancțiune pentru conducătorul autorității pârâte constând dintr-o amendă pentru fiecare zi de întârziere nejustificată a trimiterii lucrărilor cerute, în termenul stabilit de instanță, care se va face venit la bugetul de stat
La termenul fixat și comunicat părților prin citațiile trimise, instanța judecă, de urgență, acțiunea în ședință publică.
Termenele pe care le implică soluționarea cauzelor de contencios administrativ sunt mai scurte, astfel încât acțiunile să fie rezolvate într-un timp rezonabil, întrucât fără o astfel de celeritate a judecății, de multe ori soluționarea litigiului juridic nu mai prezintă utilitate pentru apărarea drepturilor celor administrați.
Instanța, soluționând cererea poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris.
Instanța este competentă să se pronunțe, și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.
În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:
dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este
îndrituit;
impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;
suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;
obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale
Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunțare ori de la comunicare.
Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență.
În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. În cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond.
Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-au admis acțiunile formulate constituie titluri executorii.
Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, la cererea instanței de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.
Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la penalități, în condițiile art. 894 din Codul de procedură civilă
Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.
Conducătorul autorității publice se poate îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun. în cazul în care cei vinovați sunt funcționari publici, se vor aplica reglementările speciale
Controlul exercitat de instanțele de drept comun
Unele acte normative cuprind dispoziții care prevăd dreptul persoanelor fizice și juridice nemulțumite de modul în care le-a fost rezolvată o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, de către autoritățile administrației publice sau de serviciile publice administrative, să se poată adresa cu plângeri sau contestații nu la instanțele de contencios administrativ ci la instanțele de drept comun-la judecătoria, tribunalul sau Curtea de Apel în a cărei rază de activitate își are sediul cel care a emis actul, adică pârâtul.
Fără a intra în detalii cu privire la această competență, ne vom referi numai, cu titlu de exemplu, la unele reglementări.
Judecătoriile, sunt competente să soluționeze de pildă, unele cereri care privesc:
actele notariale
procesele-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, al căror
regim juridic este prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.
Potrivit reglementărilor în materie, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției se poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acestuia, la judecătoria în a cărei razăteritorială a fost săvârșită contravenția, iar în anumite cazuri, expres arătate de lege, la judecătoria în circumscripția căreia domiciliază contravenientul.
actele de stare civilă, în cazurile în care autoritățile locale competente refuză să efectueze o înregistrare privitoare la actele sau faptele de stare civilă ce intră în atribuțiile lor, precum și în situația anulării, rectificării sau completării unei înregistrări în registrul de stare civilă, și al respingerii unei cereri privitoare la
reconstituirea actelor de stare civilă sau de eliberare a certificatelor de stare civilă.
Tot judecătoria este competentă să soluționeze și plângerile formulate împotriva autorității administrației publice locale care refuză să rezolve o cerere care are ca obiect înscrierea, prin mențiune pe actul de stare civilă, a numelui de familie ori a prenumelui retradus sau cu ortografia limbii materne.
Sunt și alte domenii în care rezolvarea conflictelor rezultate din acte administrative sunt date în competența judecătoriilor.
Celelalte instanțe de drept comun – tribunalele, Curțile de Apel și Înalta Curte de Casație și de Justiție – au de asemenea competența să rezolve unele litigii rezultate din actele administrației publice, fie ca instanța de fond, fie ca instanța de recurs, ori de câte ori legea le conferă această competență.
S-ar mai putea aminti și controlul exercitat de instanțele de drept comun asupra legalității actelor administrative pe calea excepției de ilegalitate.
Excepția de ilegalitate constă în dreptul oricărei părți din litigiu de a invoca, în apărarea sa, și în orice fază a procesului, ilegalitatea actului pe care se sprijină susținerile părții adverse.
Exercitarea acestui drept, obligă instanța să verifice legalitatea actului administrativ a cărei ilegalitate a fost invocată și, în funcție de concluziile la care ajunge, la soluționarea cauzei va ține sau nu seama de prevederile actului normativ respective.
Controlul exercitat de organele de jurisdicție administrativă
Alături de activitatea instanțelor de judecată, care în materie de soluționare a litigiilor au o competență materială generală, prin jurisdicția administrativă sunt soluționate numai litigiile expres prevăzute de lege, de către structuri organizatorice anume constituite în cadrul administrației publice.
Jurisdicția administrativă constituie o procedură specială de control a legalității actelor administrative de către organele de jurisdicție create prin lege, fie pe lângă autorități ale administrației publice, fie organizate în mod autonom în cadrul sistemului organelor administrației publice.
Ceea ce caracterizează această procedură specială este faptul că ea este imperativ reglementată de lege, se bazează pe aceleași principii ca și procedura judiciară de drept comun (contradictorialitate, egalitatea părților, publicitatea dezbaterilor, dreptul de apărare), iar organele abilitate de lege să desfășoare această activitate sunt independente fată de părțile în conflict, așa cum sunt instanțele judecătorești.
Aceasta înseamnă că jurisdicțiile administrative nu pot fi înființate decât prin lege sau prin acte cu putere de lege și nu prin acte normative cu forță juridică inferioară legii
Spre deosebire de activitatea de judecată, care se realizează de autoritățile puterii judecătorești, jurisdicția administrativă, așa după cum rezultă și din denumire, este realizată numai de structuri ale administrației publice, fie ca activitate specifică pentru care au fost și înființate, fie în cadrul unei competente mai largi, alături de alte atribuții.
În literatura de specialitate activitatea de soluționare a unor conflicte juridice specifice, care se realizează de unele organe de jurisdicție, special create prin lege, care funcționează în cadrul unor autorități administrative autonome sau a unor organe ale administrației publice centrale a fost denumită jurisdicție specială administrativă, iar organele care o realizează – organe de jurisdicție specială administrativă.
În literatura de specialitate s-a considerat că jurisdicțiile speciale administrative satisfac o dublă cerință:
cerință de ordin tehnic, deoarece rezolvarea litigiilor în aceste cazuri, presupune cunoștințe asupra unor situații de fapt, de specialitate administrativă, pe care nu le-ar putea avea organe străine de realitățile specifice respectivului serviciu administrativ, cărora le lipsesc și mijloacele adecvate de investigație;
o cerință de ordin practic, din cauza numărului mare al unor asemenea litigii și, deferindu-le fie jurisdicțiilor de drept comun, fie unor jurisdicții administrative cu competentă generală, ar putea să le încarce volumul activității în mod excesiv, îngreunându-le misiunea lor.
Cât privește caracteristica organului care înfăptuiește activitatea de jurisdicție, acesta este independent fată de părțile în conflict, așa cum sunt instanțele de judecată.
Întrucât aceste organe fac parte din sistemul organelor administrației publice în cadrul căruia guvernează principiul subordonării ierarhice, ele au obligativitatea să respecte atât legea, cât și actele organelor administrației publice care le reglementează activitatea, dar și actele organelor ierarhic superioare, în raport de celelalte organe ale administrației publice, organele administrative cu atribuții jurisdicționale se bucură de autonomie, în sensul că nu sunt obligate să respecte ordinele sau sugestiile primite ori să dea o anumită rezolvare litigiilor pe care le soluționează.
Activitatea organelor administrative cu atribuții jurisdicționale se desfășoară pe baza unei proceduri deosebite, care diferă atât de procedura administrativă propriu-zisă, cât și de procedura utilizată de către instanța de judecată. Având în vedere însă, principiul contradictoriașității, al independenței organului administrativ care soluționează conflictul și al motivării actului administrativ jurisdicțional, procedura administrativ jurisdicțională se asemănă mai mult cu procedura utilizată de către instanța de judecată..
Dacă până la revizuirea Constituției, jurisdicțiile administrative erau imperative, în sensul că reprezentau singura cale pentru soluționarea litigiului, astfel cum legea reglementa această procedură, după revizuirea Constituției, art. 21 alin. (4) din legea fundamentală dispune că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.
În aceste condiții, pentru soluționarea litigiului în cauză, persoana se poate adresa fie organului administrativ jurisdicțional competent să soluționeze litigiul, potrivit legii care reglementează respectiva jurisdicție administrativă, fie direct instanței de judecată.
Este evident că o combinare a celor două căi nu este posibilă, deoarece s-ar putea ajunge la soluții contradictorii sau la acte diferite care să consacre aceleași drepturi.
Necesitatea activității organelor administrative cu atribuții jurisdicționale este justificată sub mai multe aspecte.
Astfel, un prim aspect ar fi acela că prin această activitate se realizează controlul legalității actelor administrației publice. Având în vedere multitudinea de activități specifică administrației publice în general, prin care se execută și se organizează executarea legii, asigurarea legalității, a ordinii de drept, precum și garantarea exercitării depline a drepturilor și libertăților cetățenești reprezintă interese de ordin general în orice societate democratică.
Activitatea organelor administrative cu atribuții jurisdicționale este o garanție a respectării acestor interese, prin activitatea lor fiind controlată respectarea principiului legalității în administrația publică.
Acestor cerințe de ordin general se adaugă cerințele speciale de tehnicitate și specialitate, pe care numai personalul din administrația publică le-ar putea deține. În plus, acesta are la dispoziție și instrumentele specifice de investigare, analizare și control a diferitelor situații care trebuie soluționate prin act administrativ jurisdicțional.
CAPITOLUL III
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE
LEGE FERENDA
Așa cum am subliniat și de-a lungul analizei, instituția contenciosului administrativ român are rădăcini adânc înfipte în istoria țării noastre, el apărând la 1864, cănd prin Legea din
11 februarie se înființa Consiliul de Stat ca organ consultativ pe lângă Guvern, ceea ce dovedește că leguitorul nostru de la aceea vreme a acordat o atenție deosebită acestei instituții juridice.
Este binecunoscut faptul că instituția contenciosului administrativ este o instituție fundamentală în orice system de drept, aceasta reprezentând intrumentul prin intermediul căruia administrații se pot apăra de abuzurile administrației.
În raport cu fosta Lege nr. 29/1990, actuala Lege nr. 554/2004 a reprezentat un pas important în dezvoltarea instituției contenciosului la noi în țară.
În contextul în care în practica judiciară au fost semnalate importante deficiențe normative s-au impus anumite modificări a dispozițiilor legii, modificări ce au intevenit prin intarrea în vigoare a Legii nr. 262/2007. În esență acest act normtiv reprezintă un act normativ de o importanță deosebită pentru consolidarea oricărui stat de drept.
Însă, cum nicio reglementare nu este perfectă se impune apreciza că instituția contenciosului adminbistrativ poate fi îmbunătățită prin raportare atât la jurisprudență, cât și la doctrină.
Este important a preciza că ar trebui luat în seamă, în eventualitatea modificării legii contenciosului administrativ, adaptarea legii națioanle la dreptul european și asta pentru că, alături de o reformă a structurilor administrative interne, este obligatoriu să se procedeze la o perfecționare continuă pe plan legislativ.
Administrația publică trebuie să își manifeste puterea decizională în limitele stabilite de lege, fără a da dovadă de exces de putere și fără a leza drepturile și interesele legitime ale cetățenilor.
Atunci când sunt destinatarii unor acte administrative ilegale, justițiabilii trebuie să recurgă la norme procesuale clare și previzibile, în măsură să le asigure o protecție directă și eficientă în fața abuzurilor administrației.
Regulile procedurale consacrate de Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007 a avut în vedere standardele procesului, prezente în convențiile internaționale la care România este parte.
Prin modificările și completările Legii nr. 554/2004 s-a avut în vedere consolidarea și sporirea garanțiilor procesuale, deoarece lipsa egalității de tratament juridic în raporturile administrative trebuie compensate cu existența unor garanții suprimentare, care trebuie să se regăsească consacrate în mod expres în lege.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cărți, monografii
Clipa, C. , Jurisdicțiile speciale administrative, Teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolzai, Cluj-Napoca, 2004;
Cosma, D. , Teoria generală a actului administrativ, Editura Științifică, București 1969;
Dragoș, D. C. , Procedura contenciosului administrativ, Editura All Beck, București 2002;
Drăganu, T. , Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București 1959;
Iorgovan, A. , Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, 2002;
Ivanoff, I.V. , Contenciosul administrativ, conform Legii nr. 554/2004, Editura Bibliotheca, Târgoviște 2011;
Petrescu, R. N. , Drept adminsitrativ, vol.I, Editura Cordial Lex, Cluj-Npaoca 1997;
Prisăcariu, V. , Contenciosul administrativ român. Editura All, București 2001;
Santai, I. , Drept administrativ și știința administrației, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000;
Trăilescu, A. , Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, București 2002;
Vedinaș, V. , Introducere în Dreptul contenciosului administrativ, Editura Fundației România de Mâine, București 1999;
Articole din reviste de specialitate
Iorgovan, A. , Comentariu privind unele puncte de vedere referitoare la Propectul Legii contenciosului administrativ, în Revista de Drept public nr. 3/2004;
Scutea, N. , Popa, M. , Unele controverse doctrinare privind legea conteciosului administrativ la un an de la intrarea în vigoare, Revista de Drept public nr. 2/2006;
Legislație internă și internațională
*** Constituția României din 1991
*** Constituția României revizuită 2003
*** Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, actualizată, M.Of. al României nr. 1154 din 7 decembrie 2004;
*** Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în M. Of. al României nr. 365 din 29 mai 2007;
*** Legea nr. 262/2007 pentru modificare și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. OF. Al României nr. 510/30 iulie 2007
*** Legea 215 privind administrația locală, republicată M.Of. al României nr. 196 din 13 martie 2008;
*** Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, M.Of. al României nr. 225 din 24 martie 2008;
*** Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului, republicat în M. Of. al României nr. 277 din 15 aprilie 2014;
Surse Internet
www.monitoruloficial.ro
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cărți, monografii
Clipa, C. , Jurisdicțiile speciale administrative, Teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolzai, Cluj-Napoca, 2004;
Cosma, D. , Teoria generală a actului administrativ, Editura Științifică, București 1969;
Dragoș, D. C. , Procedura contenciosului administrativ, Editura All Beck, București 2002;
Drăganu, T. , Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București 1959;
Iorgovan, A. , Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, 2002;
Ivanoff, I.V. , Contenciosul administrativ, conform Legii nr. 554/2004, Editura Bibliotheca, Târgoviște 2011;
Petrescu, R. N. , Drept adminsitrativ, vol.I, Editura Cordial Lex, Cluj-Npaoca 1997;
Prisăcariu, V. , Contenciosul administrativ român. Editura All, București 2001;
Santai, I. , Drept administrativ și știința administrației, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000;
Trăilescu, A. , Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, București 2002;
Vedinaș, V. , Introducere în Dreptul contenciosului administrativ, Editura Fundației România de Mâine, București 1999;
Articole din reviste de specialitate
Iorgovan, A. , Comentariu privind unele puncte de vedere referitoare la Propectul Legii contenciosului administrativ, în Revista de Drept public nr. 3/2004;
Scutea, N. , Popa, M. , Unele controverse doctrinare privind legea conteciosului administrativ la un an de la intrarea în vigoare, Revista de Drept public nr. 2/2006;
Legislație internă și internațională
*** Constituția României din 1991
*** Constituția României revizuită 2003
*** Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, actualizată, M.Of. al României nr. 1154 din 7 decembrie 2004;
*** Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în M. Of. al României nr. 365 din 29 mai 2007;
*** Legea nr. 262/2007 pentru modificare și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. OF. Al României nr. 510/30 iulie 2007
*** Legea 215 privind administrația locală, republicată M.Of. al României nr. 196 din 13 martie 2008;
*** Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, M.Of. al României nr. 225 din 24 martie 2008;
*** Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului, republicat în M. Of. al României nr. 277 din 15 aprilie 2014;
Surse Internet
www.monitoruloficial.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Trasaturile Contenciosului Administrativ Roman (ID: 130136)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.