Trasaturi Pozitive Si Negative ale Relatiilor Internationale ale Romaniei In Timpul Lui Nicolae Ceausescu

Introducere

Marele conducător Nicolae Ceaușescu a îndurat multe în trecut,

a fost închis, torturat, dar datorită curajului și a încrederii sale

în viitorul țării a înfăptuit realizări majore.

Jimmy Carter

Tema lucrării mele de licență se intitulează astfel: Trăsături pozitive și negative a relațiilor internaționale ale României în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Mi-am ales această temă, deoarece mi s-a părut destul de interesantă datorită complexității și a variantelor perspective din care poate fi analizată și am vrut să îmi aprofundez cunoștințele despre România din tipul lui Ceaușescu, despre relațiile sale internaționale, despre politica sa internă și despre însuși Nicolae Ceaușescu, omul care a reușit să facă din România, o țară independentă de URSS, cu toate că politica sa internă a adus multe restricții care au dus până la urmă la căderea regimului său dictatorial. Astfel, în această lucrare, am încercat să cuprind esențialul, dezvoltând tema, bazându-mă pe perioada 1947-1989 și voi încerca în următoarele pagini să evidențiez trăsăturile pozitive și negative a relațiilor internaționale ale României din timpul lui Ceaușescu. Pentru acesta mă voi baza pe următoarele obiective:

Să explic trecerea dependenței politice externe a RSR față de URRS la o relativă independență;

Să specific relațiile RSR cu statele satelit ale Tratatului de la Varșovia;

Să compar legăturilor RSR cu SUA, Marea Britanie și țările din NATO.

Să evidențiez relațiile bilaterale dintre RSR cu țările islamice, africane, China și Coreea;

Să relatez fenomenul de disoluție a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est.

Pentru a atinge aceste obiective am structurat lucrarea pe cinci capitole:

În primul capitol, voi vorbi despre o relativă trecere a dependenței politicii externe față de URSS a României din timpul lui Dej către o relativă independență a acesteia odată cu venirea la conducerea țării a lui Nicolae Ceaușescu. Aici voi evidenția modul cum a ajuns România să fie dependentă de URSS, voi compara modul de conducere și politica internă și externă a lui Dej față de URSS cu modul de conducere și politica internă și externă a lui Nicolae Ceaușescu.

În al doilea capitol, voi evidenția relațiile dintre România și statele satelit ale Tratatului de la Varșovia și voi evidenția motivul pentru care România a hotărât să nu mai facă parte din acest tratat, o dată cu sfârșitul anului 1968.

În al treilea capitol, voi scrie despre oscilațiile relațiilor bune și mai puțin bune între RSR și SUA, Marea Britanie și țările din NATO. Acest capitol va cuprinde detaliat întregul arsenal al relațiilor internaționale ale României din timpul lui Nicolae Ceaușescu, evidențiind toate trăsăturile pozitive și negative ale acestor relații.

În al patrulea capitol, voi vorbi despre o orientare a RSR față de Orientul Apropiat, după ce relațiile dintre România și Occident s-au înrăutățit, voi specifica relațiile destul de bune cu țările islamice și cu Israelul, cu statele africane, cu China și Coreea.

Al cincilea capitol, îl voi încheia cu destrămarea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, adică cu anul 1989 și cu România, în care de asemenea, regimul lui Ceaușescu cade după mai multe manifestații.

Pentru a realiza lucrarea cât mai bine, voi folosi Îndrumarul pentru redactarea și prezentarea lucrării de licență din Martie 2009 precum și de resursele utilizate pentru studiu și documentare ce se vor regăsi în bibliografia atașată la sfârșitul lucrării. Înainte de a trece la conținutul lucrării, aș vrea să-i mulțumesc Lectorului univ. drd. Vlad Gafița, coordonatorul științific al lucrării, pentru ajutorul competent pe care mi l-a dat, pentru răbdarea sa, pentru încurajările sale, pentru critica sa constructivă și pentru faptul că a fost alături de mine la elaborarea acestei lucrări.

Diana Grosu

CAPITOLUL I

Tranziția de la dependența politicii externe a României față de

URSS în anii `50 către o relativă independență a acesteia

o dată cu venirea la conducerea țării lui Nicolae Ceaușescu.

În cinci ani ( 1944 – 1948 ), în timpul și după al Doilea Război Mondial, nu mai puțin de 6 state sau viitoare state trec, din voința lui Stalin, în sfera de influență a sovieticilor. Europa nu mai cunoscuse o cucerire de o asemenea amploare din epoca turcă ori din perioada napoleoniană. Acceptând doar un singur model de socialism, copiat exclusiv după sistemul sovietic, Stalin încearcă să stabilească un control total asupra țărilor est – europene. Aspirarea României în spațiul de hegemonie sovietică de dup al doilea război mondial a lăsat, consecințe profunde asupra cadrului socio-politic și economic intern, dar și asupra comportamentului internațional al statului român. Datorită parcursului PCR pe scena politică românească, consecință directă și firească a prezenței sovietice și a intențiilor Moscovei, RO a devenit practic nu un aliat ci un stat ocupat în urma armistițiului încheiat la 12-13 septembrie 1944. Susținuți de Kremlin și evoluând ca un factor hegemonic pe scena politică a țării în anii 1944-1947, comuniștii români au instaurat și au desăvârșit o nouă dictatură, implementând în același timp o construcție instituțional-statală total străină poporului român.

În anul 1947, la 30 decembrie, România este redusă la statutul de colonie a URSS și are loc prin abdicarea forțată a regelui Mihai I, sub șantajul unui război civil, proclamarea Republicii Populare Românești, nicidecum de către voința liber exprimată a națiunii, ci sub dictatul unor grupări politice care erau marionetele unui regim de ocupație străină. După 30 decembrie 1947, România a intrat cu adevărat în procesul sovietizării, indiscutabil, urmare a ocupării teritoriului românesc de trupele Armatei Roșii cât și a angajamentelor politico-diplomatice postbelice ale marilor puteri, totodată a prestației infructuoase și uneori deplorabile a politicienilor români, care s-a văzut în urma raporturilor teritoriale și dezastrelor de la începuturile anilor 1940.

Figura 1.1. URSS.

Situată într-o arie de maximă exigență din punct de vedere al intereselor de securitate ale URSS, fiind prima țară în care liderii de la Moscova și-au încălcat brutal angajamentele de la Ialta, când au declarat că guvernul sovietic nu urmărește obiectivul de a schimba ordinea socială existență în RO iar intrarea trupelor sovietice în România este o consecință a necesităților militare și a continuării rezistenței de către forțele inamice, iar RO a fost percepută, în 1949, drept cea mai sovietizată țară din Europa Orientală, pentru că de-a lungul acestui an, statul român s-a comportat nu asemănător ci exact ca URSS. Aflate într-o stare de totală dependență față de URSS, formulele guvernamentale perindate la conducerea RO, între anii 1947-1953, s-au aliat cu rigurozitate, liniei dictate de la Kremlin. Odată cu preluarea puterii de către echipele comuniste, nici un domeniu – politicul, economicul, socialul și culturalul – nu trebuie să-i scape dominației sale absolute. Consilierii sovietici sunt pretutindeni prezenți și atotputernici; ei modelează realitățile naționale după vrerea Kremlinului. Într-o atmosferă de teroare, elitele economice și sociale ale țării sunt îndepărtate și înlocuite cu persoane provenind, cel mai adesea din mediul muncitoresc, considerate mai potrivite cu noul regim; are loc modificarea denumirii partidului din România, transformându-se din Partidul Comunist Român în Partidul Muncitoresc Român).

Impunerea modelului stalinist de socialism în anii 1948-1949 și a unei înăbușitoare discipline de bloc au dat impresia că diversitatea prezentată inițial de țările satelit ale URSS fusese înlocuită cu uniformitatea rezultată din unicitatea modelului sovietic, devenit în sfera de influență a URSS regim de democrație populară. Se fac eforturi mari pentru a transforma RO după modelul sovietic stalinist, deoarece dup cum spunea Stalin, putem deduce că cel care a ocupat un teritoriu își impune propriul sistem social și că fiecare își impune propriul sistem până acolo unde i-au ajuns armatele. Naționalizarea, în iunie 1948, a industriei, băncilor, societăților de asigurări, minelor și rețelelor de transport a legiferat planificarea centralizată și, o dată cu ea, distrugerea bazei economice a așa-ziselor dușmani de clasă. La 2 martie 1949, s-a desființat proprietatea particulară asupra pământului, pentru a se lichida clasa moșierilor și a chiaburilor – culacii, în limbajul bolșevic de anatemizare a țăranilor înstăriți, care angajau mâna de lucru sau dădeau cu chirie utilaje agricole pentru lucrările de sezon, indiferent cât de mare era proprietatea. Pământul, animalele și uneltele proprietarilor care aveau dreptul, în virtutea legii funciare din 1945, la o suprafață de maximum 50 de hectare le-au fost confiscate fără nici o despăgubire. Peste noapte, poliția a dat afară din case 17.000 de familii, cu ordin de strămutare sau deportare, numărului lor fiind cel mai mare dintre țările satelit. Se poate deduce că dincolo de prezentarea ingerințelor brutale ale sovieticilor în viața politică, prin lipsa unei opoziții ferme față de aceste abuzuri, puterile occidentale au abandonat de fapt România în mâinile URSS.

În atitudinea lor slugarnică, aservită tezelor și intereselor sovietice, chiar dacă la nivelul conducerii Partidului se confruntau două tendințe, a moscoviților și a pământenilor, comuniștii români s-au manifestat unitar, fără a avea vreo defecțiune în implementarea instituțiilor de sorginte stalinistă. Permanent eu au apelat și au beneficiat de sfaturile consilierilor sovietici, veritabili îndrumători și controlori pentru transformările structurale ale societății românești, inclusiv în introducerea noii construcții instituționale și a legislației ei. Nu rareori, comuniștii români mergeau, constrânși sau de bună voie, în metropola sovietică pentru a se inspira sau pentru a primi direct de la conducătorii sovietici prețioasele indicații privind organizarea structurilor și instituțiilor statale și administrative. România la începutul anilor 1950, era cu politica stăpânită în totalitate de comuniști, economia blocată în mașinăria sistemică a stalinismului matur și lupta internă pentru putere câștigată de facțiunea relativ localnică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Politica externă din prima fază a conducerii dejiste (1948-1956) se caracterizează printr-o obediență totală față de direcțiile impuse de „centrul moscovit”, fapt ce i-a inspirat pe unii cercetători să susțină că în cazul Republicii Populare Române, și de fapt a întregului bloc est-european, nu se poate aduce în discuție ideea de politică externă propriu-zisă, având o trăsătură negativă în evoluția statului român.

Preluând puterea politică și economică în RO cu ajutorul nemijlocit și hotărâtor al armatelor sovietice de ocupație, comuniștii au introdus ceea ce ei numeau dictatura proletariatului, de fapt dictatura unui grup aflat la conducerea partidului, exercitată, fără nici o deosebire de apartenență de clasă, în detrimentul întregului popor. După ce au lovit fără milă în moșierime și burghezie, în fostul aparat de stat, comuniștii nu au ezitat să facă același lucru și cu țărănimea și cu clasa muncitoare. Astfel că, munca silnică este introdusă oficial în Codul Muncii din 8 iunie 1950. Aceasta a dus la nemulțumiri din partea țărănimii și muncitorilor, care erau supuși jafului, cantității de muncă tot mai mare și de nivelul de viață foarte scăzut impus de gigantomania noii puteri. La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554, prin care lagărele erau botezate colonii de muncă. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat sau exilul intern pentru cei care nu fuseseră reeducați în închisori ori în lagărele de muncă și care erau considerați totuși o amenințare pentru securitatea statului. A fost înființată, în Balta Mare a Brăilei, colonia de muncă Salcia, lagăr de muncă forțată și de exterminare a deținuților politici, având o capacitate inițială de 200 de locuri, extinsă ulterior la 2000 de locuri.

Din acest punct de vedere, perioada 1948-1953 a fost cea mai dură din întreaga istorie a comunismului românesc. Elitele intelectuale și culturale ale țării au fost drastic epurate, Academia Română fiind preluată de comuniști, întregul învățământ a fost reformat după modelul sovietic, editurile publicau numai cărțile și autorii agreați de regim, iar presa și radiodifuziunea declanșând un adevărat bombardament informațional, cu scopul de a manipula și intoxica opinia publică în sensul aprobării depline a politicii partidului. Pe lângă toate acestea, a început și un intens proces de sovietizare și de rusificare a țării și a poporului, cu scopul de a desăvârși subordonarea României față de marea putere de la răsărit.

Figura 1.2. Gheorghe Gheorghiu-Dej .

În 1953-1956 apar anumite semnale ce sugerau că perioada stalinistă va fi reevaluată de către conducătorii URSS, pentru că Nikita Hrușciov a expus în detaliu greșelile și crimele comise de Stalin împotriva partidului. După moartea lui Stalin, Nikita Hrușciov devine secretar de partid iar în zilele de 19 și 20 august 1953, Gheorghiu – Dej a dat tonul autocriticii politice, inițiind conducerea colectivă și recunoscând fixația excesivă din trecut asupra industriei grele în detrimentul agriculturii și al consumului. La 13 septembrie se introduc noi norme ortografice ale limbii române al cărui scop era înlăturarea exceselor latiniste și readucerea limbii române mai aproape de substratul slav. Liderii români aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a putea prelua controlul din mâinile Moscovei: trebuiau să scape de omniprezența evidentă a puterii sovietice – trupe și consilieri; trebuiau să neutralizeze influența exercitată prin cetățenii români sau cu dublă cetățenie, cunoscuți ca agenți sovietici și aflați în poziții cheie în cadrul partidului sau aparatului de stat, în special cei din instituțiile de putere coercitivă; și ultimul lucru era să identifice și să neutralizeze rețelele de agenți secreți sovietici și să limiteze puterea Kremlinului de a recruta noi agenți și de a construi rețele.

Figura 1.3. Nikita Hrușciov.

Lagărele de muncă silnică au fost închise, iar cea mai mare piață de muncă dintre ele, proiectul canalului Dunărea – Marea Neagră – o cloacă de imensă suferință și mortalitate omenească – a fost suspendat în 1954. Moștenitorii lui Stalin din URSS au facilitat eforturile lui Gheorghiu – Dej de reformă și aprofundarea precarei legitimități a regimului său, acceptând să dizolve corporațiile sovieto-române, exploatatoare și extrem de dușmănite, care, începând cu anul 1945, îi ajutaseră pe sovietici să administreze direct sectoare importante ale economiei românești. Chiar dacă inițial Gheorghiu – Dej respectase cererea poststalinistă a Moscovei, de a separa funcțiile de partid și de stat, păstrând postul de premier al guvernului și cedându-l pe cel de prim-secretar al partidului, a revenit la vechea situație în ziua de 5 octombrie 1955, pregătindu-se pentru îndelung amânatul congres al partidului care s-a întrunit în perioada 23-28 decembrie 1955 – primul de după fuzionarea forțată a social-democraților cu comuniștii, în 1948.

Tot în acest an are loc semnarea Tratatului de la Varșovia, inițiat de către Nikita Hrușciov, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală. Acest tratat a fost o alianță militară între Republica Populară Albania, RP Bulgaria, RP Polonă, RP Română, RP Ungară, Republica Cehoslovacă, RD Germană și URSS care voiau să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO (care a fost fondată în 1949) și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955. Acest tratat s-a creat în principal pentru a asigura pacea și securitatea în Europa. Ca rezultat, în iunie se restabilesc relațiile dintre țările socialiste și Iugoslavia; astfel, discuțiile de la București dintre delegațiile română și iugoslavă, redate parțial în stenogramă, s-au axat în principal pe un schimb de păreri asupra problemelor internaționale și problemele bilaterale. În ceea ce privește relațiile bilaterale, s-a convenit încheierea unui Acord comercial, întocmirea schemei de amenajare a Dunării, construirea unei hidrocentrale comune, încheierea unui Acord tehnico-științific, a unui Acord cultural, a unei Convenții referitoare la problema coproprietarilor, iar la sfârșit, semnarea a două declarații comune. Conducerea de la București considera vizita delegației iugoslave, condusă de Tito în România, ca având o deosebită importanță, marcând o nouă etapă în ceea ce privește relațiile dintre cele două țări, atât la nivel de partid cât și la nivel de stat.

Liderii români au navigat cu abilitate și pricepere pe mările furtunoase ale anului 1956. Au reprodus atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin, cu afirmația că în țara lor problema stalinismului se rezolvă încă din anii 1952, prin debarcarea trioului Pauker, Luca și Georgescu. În februarie 1956, N.S. Hrușciov propune într-un raport secret, problema destalinizării, care a devenit o preocupare de prim ordin pentru liderii țărilor comuniste. Prima țară care începe destalinizarea printr-o grevă este Polonia, durii staliniști fiind îndepărtați din funcțiile de conducere și ofițerii sovietici aflați la comandă în Armata Poloneză fiind destituiți. Revolta anticomunistă ungară a oferit conducerii de la București prilejul de a-și dovedi loialitatea față de URSS. Guvernul României a reprodus mecanic propaganda sovietică despre contrarevoluție, operă a fasciștilor reacționari instigați de imperialiștii occidentali. România a oferit forțelor sovietice sprijinul logistic pentru invadarea Ungariei justificând colaborarea că acea revoluție incubase un iredentism național maghiar agresiv și, prin urmare, victoria ei ar fi amenințat securitatea românească în Transilvania. Ba chiar, au exploatat în continuare acest pretext, pentru a înăbuși autonomia culturală și administrativă maghiară destul de extinsă din Transilvania, evocând și gratificând simultan un foarte agresiv etno-naționalism românesc. România a reprezentat aliatul cel mai activ al URSS în timpul crizei maghiare iar sprijinul ei a depășit arena politică, trecând în sectorul asistenței practice și încurajării deschise. Dej a fost printre primul conducător străin care a vizitat Budapesta după invazia sovietică, iar în comunicatul lui oficial a exprimat convingerea că intervenția sovietică era necesară și corectă. Lingușirile lui Dej erau determinate de satisfacția că fusese readus la putere un regim represiv, în locul unui guvern hotărât să introducă măsuri liberale, care ar fi putut cataliza nemulțumirile și pretențiile la un tratament similar ale minorităților maghiare din Transilvania.

Aflat la cârma partidului său Dej a acceptat ani de-a rândul, fără crâcnire ca România să fie sălbatic exploatată de URSS. Dar dacă mă gândesc mai bine, ca secretar general al unui partid adus la putere de sovietici, el era obligat să denunțe naționalismul și titoismul și să se supună directivelor Moscovei. Dar în urma revoluției din Ungaria, principala problemă a României era supraviețuirea politică, pentru că amenințarea pentru securitatea lui Gheorghiu – Dej venea de la Moscova mai degrabă decât de la potențialul revoluționar al nemulțumirilor muncitorilor, studenților, țăranilor sau minorităților naționale. Astfel, după ce văzuse cu ce ușurință schimbase Moscova pe liderii maghiari, și-a dat seama cât este de necesar să fie cât mai departe de brațul lung al Moscovei, cu toate că a fost numit un adevărat bolșevic de către Hrușciov, prin înverșunarea arătată față de revoluția ungară. Un prim pas a fost atunci când conducerea partidului a solicitat sprijin poporului pentru a rezista încercărilor Moscovei de a impune României propria ei politică economică și totodată pentru realizarea planurilor naționale de industrializare masivă a țării. Conducătorii au sesizat profitul imens pe care-l ofereau aceste circumstanțe, dar cu toate aceste, comuniști sau nu, rușii ne umileau de atâta vreme.

O condiție indispensabilă era plecarea trupelor sovietice din România, (potrivit acestora, în octombrie 1955, în RO se aflau două divizii de infanterie însumând 35.000 militari, alți 2.000 fiind în trupele de securitate; trupelor terestre li se adăugau 111 avioane cu reacție și 10 avioane de transport) care a și avut loc pentru că după reprimarea brutală a revoluției maghiare, URSS avea nevoie de un gest, care să fie perceput de Occident ca reluarea politicii de destindere, un gest care să nu afecteze securitatea statului, iar România răspundea perfect acestei cerințe întrucât ea nu se învecina cu nici o țară capitalistă. În prima parte a lunii aprilie s-au desfășurat la București tratative între delegații guvernamentale din RO și URSS în scopul reglementării problemelor legate de staționarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul României. Ca urmare a Conferinței de la Geneva, sovieticii au promis reducerea prezenței militare sovietice în România cu o cincime și, cu destulă ușurință, au propus autorităților române această soluție. Evenimentele din Ungaria și destabilizarea pe care acestea au provocat-o au avut ca efect amânarea tratativelor pe tema retragerii trupelor, totuși, convorbirile ce s-au desfășurat într-o atmosferă de sinceră prietenie și deplină înțelegere reciprocă, s-au finalizat prin semnarea, la 15 aprilie 1957, a acordului referitor la statutul juridic al trupelor sovietice staționate temporar în RO. Esențial este că această prezență sovietică în RO era reglementată printr-un act de drept internațional și, totodată, înceta statutul privilegiat de care beneficiaseră până atunci: erau supuși prevederilor legislației românești, astfel, se pusese capăt unui abuz exercitat de o mare putere. Retragerea trupelor sovietice nu este deci meritul lui Gheorghiu – Dej, ci rezultatul unui calcul făcut de conducerea sovietică. Această decizie a servit perfect politica lui Gheorghiu – Dej de a se distanța – pentru a-și consolida propria putere – de mare frate moscovit.

Înăbușirea revoluției ungare a pus capăt și în România scurtei perioade de dezgheț. Dogmatismul stalinist, represiunile și intimidarea populației (ședințe de demascare, sancțiuni de partid) au cunoscut un mers ascendent, anul 1958 reprezentând un vârf și un impuls pentru distanțarea vizibilă a României de Uniunea Sovietică, atunci când Moscova și-a retras toate garnizoanele militare la 24 mai la o reuniune a Tratatului de la Varșovia desfășurată la Moscova, totuși, ținând cont de lunga frontieră comună a celor două țări, România rămânea la îndemâna forțelor sovietice, în eventualitatea unui atac. Mai mult de atât, plecarea trupelor sovietice a scăpat România de o povară economică și a înlăturat o sursă de iritare. Dej și echipa sa voiau, pe de o parte, să dovedească Moscovei intransigența și principialitatea lor revoluționară, iar pe de altă parte, să creeze un climat de teroare, care să declanșeze orice manifestare de opoziție, acum când soldații roșii nu mai erau, promovând astfel, liniile politice care plasau interesele românești mai presus de cele sovietice.

În schimbul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, pentru a nu trezi suspiciunile Moscovei cu privire la eventualele riscuri pentru temelia regimului, Gheorghiu – Dej a introdus rapid o serie de măsuri de securitate internă menite să întărească autoritatea și controlul la partid. Astfel, condamnații la muncă silnică au fost trimiși, conform noului Cod Penal, în coloniile din Deltă, cea mai mare fiind Periprava, la cules de stuf ca materie primă pentru noile fabrici de celuloză construite în comun de RO, Polonia, Cehoslovacia și Republica Democrată Germană. Tot în anul 1958, a apărut un decret de epurări: erau excluși de la angajare, la stat, foștii ofițeri din armata română, foștii moșieri, toți cei care aveau dosare politice proaste precum și copiii lor. La 24 mai, același an, la Moscova, constatând că folosirea forței sau amenințarea cu forța în relațiile internaționale este interzisă de dreptul internațional și în special de Carta ONU, statele participante la Pactul nord-atlantic și la Tratatul de la Varșovia și-au asumat obligația în mod solemn, de a respecta cu strictețe această interdicție și de a nu recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forța unul împotriva altuia, împreună sau separat. Întâlnirile prietenești și tratativele dintre membrii Tratatului de la Varșovia și conducătorii unor țări ca India, Indonezia, Birmania, Cambodgia, Afganistan, Etiopia și Guineea, contribuie la dezvoltarea în practică, cu succes, a coexistenței pașnice în regiuni vaste ale lumii. O acțiune utilă într-o direcție justă este și hotărârea adoptată în decembrie 1959 de Adunarea Generală a ONU cu privire la crearea Comitetului special al ONU pentru folosirea spațiului cosmic în scopuri pașnice, printre participanții căruia s-au enumerat șapte state din organizația Tratatului de la Varșovia: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, RO, Ungaria și URSS.

Începând din 1960, România a trecut la extinderea relațiilor sale diplomatice, având loc o serie de convorbiri între Reprezentanții RO și diferite țări din Occident; de asemenea, au fost reînnoite relațiile diplomatice cu Japonia. Până atunci nu dusese o politică independentă pe arena internațională, iar poziția RO se suprapunea întotdeauna cu poziția URSS. În 1960, a fost semnat primul acord de colaborare în domeniul educației și culturii de după război cu SUA. Unii afirmă că, în același an, în cadrul Securității a fost creată prima secție de contraspionaj în scopul contracarării agenturii sovietice, dar acest lucru pare puțin probabil, întrucât la vremea respectivă în serviciile speciale românești încă aveau un cuvânt greu de spus consilierii sovietici, iar o acțiune atât de ambițioasă cum ar fost crearea unei secții noi n-ar fi scăpat atenției acestora. Baza tensiunilor româno-sovietice se produce în noiembrie 1960 și rezidă în nemulțumirile și aspirațiile generate de așteptarea unor schimbări, în contextul relativei înapoieri și că RO a întors față spre Europa de Vest și Statele Unite ale Americii, în căutarea mașinilor-unelte și a echipamentelor necesare neabătutului său elan industrial, pentru a descoperi că aceste mărfuri erau mai bune, mai ieftine și mai prompt livrate decât corespondentele lor din blocul sovietic. Această tehnologie vestică a propulsat economia spre o stare înaltă competitivitate pe tot parcursul deceniului, România lăudându-se cu cea mai rapidă rată a dezvoltării industriale din întregul bloc sovietic. Nu era vorba numai de urmărirea țelului lui Dej de distanțare a RO față de URSS, motiv pentru care a obținut o mai mare popularitate în cadrul partidului, ci și de o reacție la două evenimente extrem de importante, care reprezentau o amenințare la adresa noii politici a RO. În primul rând, un eveniment de primă importanță l-a reprezentat ruptura dintre chinezi și ruși în iunie 1960 când Dej a adoptat expresia folosită de chinezi privind egalitatea tuturor statelor comuniste pentru a justifica politica de autonomie față de URSS, fiind susținuți de chinezi și cel de-al doilea eveniment a fost planul lui Hrușciov, prezentat membrilor CAER la Moscova la 3-5 august 1961, de a da acestui organism un rol de planificare, ceea ce, dacă RO accepta, ar fi obligat-o să rămână furnizoare de materii prime și să-și abandoneze programul de industrializare rapidă, riscând astfel declanșarea unui haos economic intern. Aceasta ar fi intensificat exploatarea economică a RO față de URSS, adică exact ceea ce Dej încerca să evite, prin adoptarea politicii de industrializare.

Figura 1.4. Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București.

Ceaușescu în plan secundar (stânga), iunie 1960

Stalin insistase ca fiecare democrație populară să forțeze industrializarea rapidă a economiei proprii, punând accentul îndeosebi pe industria metalurgică grea, și descurajase cooperarea multilaterală și integrarea regională a economiilor est – central – europene. Deși deformată și costisitoare, această recomandare stalinistă le prinsese bine românilor, ea însemnând că țara lor relativ înapoiată dar bogată în resurse avea posibilitatea de a-și realiza potențialul de dezvoltare și de a înceta să mai depindă, prin deficiturile de capital și de producție, de alte economii mai avansate. Prin urmare, când moștenitorii sovietici ai lui Stalin au hotărât în iunie 1962, să revitalizeze Consiliul de Ajutor Economic Reciproc și să-l modeleze în forma unui instrument pentru integrarea economiilor din democrațiile populare prin diviziunea internațional-socialistă a muncii, românii au bătut în retragere. Două au fost motivele reacțiilor românești: diviziunea muncii era incompatibilă cu cerința internă a industrializării rapide (aceasta fiind șansa desprinderii de URSS) și crearea unui organism supranațional de planificare nu putea reprezenta decât o nouă formulă de dominare sovietică. Sprijiniți de China maoistă, pe a cărei lideri îi preocupa la fel de mult renegarea din partea sovieticilor a angajamentului de a ajuta țările comuniste relativ înapoiate să realizeze o modernizare rapidă și atotcuprinzătoare, resping această soartă și vizibila manevră a Moscovei. Dar nu numai sprijinul popular și voința Chinei au întărit rezistența lui Gheorghiu – Dej față de Moscova, dar și substanțialele resurse de energie ale României, precum și disponibilitatea mărfurilor apusene și opțiunile de comerț cu Occidentul. Din acel moment, Kremlinul a început să trateze România ca pe un stat ostil.

Această parțială desprindere din îmbrățișarea economică sovietică, până atunci aproape înăbușitoare, s-a extins și în arenele diplomatică și culturală. De asemenea RO și-a redus participarea în manevrele militare comune ale O.T.V. și a refuzat desfășurarea oricărora dintre acestea pe teritoriul său. În noiembrie 1963, RO și Iugoslavia au convenit să coopereze și în afara cadrului C.A.E.R., pentru a dezvolta potențialul hidroelectric și navigabil al strâmtorii Porțile de Fier de pe Dunăre. Pe lângă toate aceste, un element pozitiv pentru RO a fost că aceasta încetase să mai bruieze transmisiunile radio occidentale; înlocuise Librăria Rusă din Capitală cu Librăria Univers; declarase studiul limbii ruse în școli, din obligatoriu în facultativ; și rebotezase multe străzi, clădiri și instituții publice, schimbându-le eponimele rusești cu altele românești. Pe baza unui șir întreg de succese atât pe plan internațional, cât și în politica internă, conducerea românească a decis să-și continue linia de emancipare de sub tutela sovietică. La începutul anului 1964 a fost inițiată o uriașă acțiune de propagandă care consta în pregătirea cadrelor de partid pentru schimbările ce urmau să aibă loc în curând.

Despărțirea de Moscova s-a produs treptat și cu hârtoape, dar în aprilie 1964 Dej declară independența față de Moscova. Declarația statuează dreptul fiecărui partid de a-și elabora singur, fără amestec din afară, linia sa politică. Ea a reprezentat respingerea definitivă a liniei de până atunci a Partidului Comunist Român, adică internaționalistă și strâns legată de URSS, respectiv amorsarea unui nou curs, complet diferit și orientat spre independența în cadrul blocului sovietic. Principiile comunismului național românesc – numele sub care avea să devină cunoscut – au fost formulate în documentul publicat în Scânteia din 23 aprilie 1964, sub titlul Poziția Partidului Muncitoresc Român privitoare la problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Partidul respingea proiectul lui Hrușciov de a se conferi CAER – ului un statut supranațional în planificarea economiei țărilor membre – a fost momentul care a marcat inaugurarea unei alt etape în politica economică și externă a României. De asemenea, s-a pus capăt calvarului deținuților politici, prin Decretele nr.176 din aprilie și nr.411 din iulie fiind eliberate ultimele 10.014 persoane arestate. Independența față de URSS a devenit unul dintre pilonii de susținere a politicii promovate de România și așa a rămas până la căderea comunismului. Nivelul atins în legătură cu acest deziderat a fost diferit. În anumite perioade, Bucureștiul se afla foarte aproape de Moscova, în alte momente, în schimb, sovieticii suspectau România de intenția de a ieși din Tratatul de la Varșovia.

Înlăturarea lui Hrușciov de la conducerea URSS, la 14 octombrie 1964, i-a picat lui Dej cum nu se putea mai bine, în ruptura cu Moscova. La 21 octombrie, Dej cere noului lider de la Kremlin, Leonid Brejnev, retragerea consilierilor KGB de pe teritoriul României, ce a dus la o reacție promptă și furioasă din partea sovieticilor. În cele din urmă, în decembrie, sovieticii au renunțat la pretențiile lor și și-au retras din RO consilierii. Așa s-a făcut că serviciile de securitate și de informații ale României au devenit primele foruri de resort dintr-un stat al Pactului de la Varșovia care au reușit să se debaraseze de consilierii sovietici. Totuși, una din condițiile pentru retragerea consilierilor KGB a fost menținerea activităților de spionaj în domeniul tehnico-științific ce vizau SUA, Germania Federală, Franța și Marea Britanie ale românilor în slujba Moscovei, ca parte a obligațiilor ce le revenea în cadrul Pactului de la Varșovia. Între 1962-1964, Departamentul Securității Statului din România (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformări, asistate de sovietici, ale serviciilor de informații, prin care au fost introduse departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria și Cehoslovacia (precum și în Bulgaria și Polonia, la scurt timp după aceea) și le-a modificat rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operațiuni active.

Anul 1964 a fost o perioadă de cotitură pentru RO, deoarece în cursul acestui an, datorită adoptării Declarației din aprilie, respectiv faptul că URSS a renunțat la politica agresivă pe linie de CAER și a acceptat să-și retragă consilierii din RO, s-a putut trece la construirea propriei versiuni a comunismului. Dar lichidarea parțială a influenței autorităților de la Moscova nu însemna și devierea de la doctrină, ci doar sporirea autonomiei factorilor de decizie din RO în domeniul economic și al relațiilor internaționale. Principalul autor al noului curs în evoluția RO, n-a mai apucat să vadă deplina dezvoltare a țării, pentru că la 19 martie 1965, Gheorghiu – Dej moare în urma unui cancer pulmonar, iar la 22 martie 1965 îl succedă la cârma partidului Nicolae Ceaușescu, care a fost uns prim-secretar al PCR – instrumentul de necontestat al terorii instituționalizate în România postbelică. Acesta s-a născut la 26 ianuarie 1918, al treilea din cei zece copii ai unei familii de țărani săraci din Oltenia, Ceaușescu avea motive să-și justifice adolescența marcată de infracțiuni, în numele luptei cu autoritățile. A plecat de acasă la vârsta de 11 ani, să-și găsească ceva de lucru la București; în adolescență s-a înscris la partidul comunist, iar între 1933 și 1938 a fost condamnat la închisoare de patru ori, din cauza convingerilor sale politice. În 1936, a ajuns secretar al unui comitet regional UTC, fiind promovat, doi ani mai târziu, în funcția de secretar CC al UTC. În septembrie 1939, a fost judecat în absență și condamnat la trei ani și jumătate de închisoare. Și-a continuat activitatea în clandestinitate până în iulie 1940, când a fost prins.

Figura 1.5. Nicolae Ceaușescu.

În timpul războiului, Ceaușescu a stat prin diferite pușcării – în august 1943 a fost transferat în lagărul de la Târgu – Jiu, unde a rămas închis până în august 1944, când a fost înlăturat de la putere Antonescu. După ce a ieșit din pușcărie, Ceaușescu a ocupat niște funcții pe linie de partid, după care, în noiembrie 1946, a fost numit secretar al regiunii Oltenia; în timpul companiei electorale, Ceaușescu, s-a aflat într-un scandal atunci când directorul unei bănci din Slatina, a fost ucis cu o lovitură de cuțit. Numele asasinului nu s-a aflat, dar indiferent dacă a fost Ceaușescu sau unul dintre călăii săi, incidentul – este o dovadă a temperamentului violent al lui Ceaușescu. În martie 1949, când s-a declanșat campania de colectivizare, Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Agriculturii. În 1950 a fost transferat la Ministerul Forțelor Armate, unde răspundea de Direcția politică superioară a Armatei – organul de partid însărcinat cu înființarea unei Armate a Poporului iar în mai 1952, Dej l-a promovat pe Ceaușescu în funcția de membru plin al Comitetului Central ca apoi în 1954 să-l avanseze la rangul de membru supleant al Biroului Politic. Ca membru cu drepturi depline în Biroul Politic, Ceaușescu a fost primit la Congresul al II-lea al PMR din decembrie 1955. În timpul operațiunilor din Ungaria, el se angajează puternic pentru a ajuta URSS și pe susținătorii maghiari ai intervenției. La sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie 1957, Ceaușescu a ajutat la înlăturarea lui Iosif Chișinevshi și a lui Miron Constantinescu. În iunie 1960, este ales din nou secretar al CC și membru al Biroului Politic iar în martie 1961, devine membru al Comisiei constituționale a MAN, urmând ca în august 1964 să-i fie acordat titlul de Erou al muncii socialiste.

Pe 22 martie 1965, la trei zile după moartea lui Dej, a avut loc plenara solemnă comună a CC al PMR, Consiliului de Stat și Consiliului de Miniștri la care, cu unanimitate de voturi, Nicolae Ceaușescu a fost ales prim-secretar, el fiind și singurul candidat anunțat. Ceaușescu și-a început guvernarea într-un moment foarte favorabil: situația în țară era cea mai bună din momentul preluării puterii de către comuniști; populația îți făcea mari speranțe în legătură cu liberalizarea tot mai accentuată a regimului și începea să simtă efectele benefice ale acesteia; deținuții politici se întorceau acasă, cei care în anii precedenți fuseseră dați afară, au început să fie primiți din nou la muncă, iar în unele cazuri, mai ales intelectualii, se bucurau și de o reabilitare parțială; îmbunătățirea semnificativă a economiei… În momentul în care a ajuns la putere Ceaușescu, pe arena internațională, RO își consolida imaginea de disident în tabăra sovietică. În anii 1964-1965 au fost stabilite relații diplomatice cu multe țări din Lumea a Treia și s-a intensificat și activitatea RO în cadrul forumurilor ONU. Alegerea lui Ceaușescu, cel mai tânăr prim-secretar din întregul lagăr comunist și pe deasupra mai puțin atașat Moscovei în comparație cu ceilalți conducători, ar fi urmat să constituie confirmarea tendinței de modernizare rapidă a RO și a continuării procesului de distanțare față de centrul de la Kremlin. Analiștii de la Ambasada RPP numeau această politică maximum de libertate între granițele lagărului și subliniau în același timp că RO își manifestă independența și autonomia fără a lua prea mult în seamă cerințele solidarității, uneori cu prețul compromiterii unor acțiuni comune.

Primii ani după înscăunare, la conducerea PCR, Ceaușescu a continuat politica de comunism de tip naționalist: industrializarea rapidă și o politică externă independentă față de Moscova, adoptată încă de la începutul anilor '60 de Gheorghiu-Dej și întărită prin Declarația PMR din Aprilie 1964, adăugând și propriul său stil: megaloman și romantic. Urmărind o politică externă autonomă, Ceaușescu a reușit nu numai să ofere Occidentului prilejul să exploateze o breșă aparentă în blocul comunist, dar să și stimuleze antipatia poporului față de stăpânul sovietic. Începând din 1964, în ziarele occidentale apăreau reclame românești sponsorizate de guvernul de la București. O importanță deosebită a avut și deschiderea țării pentru turiștii străini care erau îndemnați să viziteze RO, o țară cu un climat bun și prietenos pentru străini. Încă din primul an de promovare, în RO au venit 200.000 de turiști occidentali, iar în 1965, numărul lor s-a ridicat la 400.000 și a tot crescut ajungându-se și la peste un milion.

Autonomia a dus, în mod axiomatic la o mai mare popularitate și la cultivarea sentimentului național. Astfel, prin eforturile partidului și a forțelor progresiste, a făcut ca RO să ia calea progresului și a dezvoltării sale independente, iar în vara anului 1965, a schimbat denumirea oficială a partidului, din Muncitoresc revenind la numele cu sonoritate mai revoluționară Comunism, și a promovat titulatura ideologic a țării, din Republică Populară, în Republică Socialistă conferindu-i o nouă constituție corespunzătoare. Instanțele judecătorești au fost învestite cu mai multă putere și s-a stabilit o limită de 24 de ore pentru deținerea fără acuzație a unui cetățean. Această schimbare a survenit ca urmare a ideii că edificarea socialismului trebuie să corespundă realității românești și nu unui model străin. Trecerea de la capitalism la socialism reprezenta ridicarea națiunii pe o treaptă calitativ superioară. Întemeindu-se pe lichidarea exploatării și asupririi, pe instaurarea dreptății și egalității sociale, națiunea socialistă asigura pentru prima oară îmbinarea intereselor și aspirațiilor tuturor claselor, a tuturor membrilor societății, punerea în valoare și dinamizarea energiei întregului popor în direcția progresului și prosperității.

În concepția lui Ceaușescu, există o strânsă unitate între dezvoltarea economiei naționale și realizarea unei adevărate independențe și suveranități naționale, întrucât fără a avea o economie puternică, nu se putea vorbi de o reală independență națională și nici de participarea la diviziunea internațională a muncii, la cooperarea cu alte state. Astfel, a fost făurit un model original de creștere economică, bazat pe un echilibru economic dinamic, în care dezvoltarea armonioasă, proporțională a tuturor ramurilor economiei naționale era însoțită de un raport optim între industrie și agricultură – cele două ramuri de bază ale economiei naționale, industria fiind ramura conducătoare în complexul economic național, și de aceea a fost orientată cu fermitate, spre ramurile și subramurile de înaltă tehnicitate, care asigura valorificarea cu maximă eficiență a materiilor prime, resurselor energetice și muncii sociale, o competitivitate superioară a produselor românești pe piețele externe. Patriot înflăcărat și internaționalist consecvent, Ceaușescu, îmbină permanent lupta pentru accelerarea progresului RO cu lupta pentru promovarea cauzei socialismului în lume. Dreptul popoarelor la egalitate, libertatea națională și socială și omul ca țel suprem al întregii dezvoltări a societății, sunt idei de bază, care străbat ca un fir roșu întreaga concepție politică și economico-socială a lui Ceaușescu. Prin întreaga sa activitate internațională, Ceaușescu s-a afirmat ca una dintre cele mai strălucite personalități ale vieții politice mondiale, contribuind la ridicarea prestigiului RO în lume.

Deși beneficiar al moștenirii răposatului său mentor, Ceaușescu s-a distanțat de nimbul lui Dej, criticându-l pentru abuzurile arbitrare și, prezentându-se ca mai liberal și mai național. ( S-a accelerat liberalizarea în domeniul culturii, desfășurată sub atenta supraveghere a ideologilor partidului; au fost editate operele unor scriitori care în perioada precedentă fuseseră interziși; au fost publicate așa-numitele opere de dezvăluire, ce zugrăveau nedreptățile și abuzurile autorităților de pe vremea lui Dej.) Dar, odată ce și-a consolidat puterea, Ceaușescu și-a depășit predecesorul în materie de autoritarism personal, conjugat cu un nepotism fără precedent. Pe lângă cumularea unei pletore de funcții pentru propria sa persoană, și-a promovat în poziții ale puterii și soția, un fiu și câțiva frați, cumnați și veri, subminând complet aparatul instituțional de partid și de stat și provocând născocirea etichetei ironice de socialism dinastic, determinantă pentru acest proces – căci clanul Ceaușescu părea într-adevăr să urmărească puterea ereditară. Dar cu toate excrescențele, distorsiunile, repercusiunile și cacealmalele, au rămas dedicați scopului de a proteja autonomia și suveranitatea RO vis –a – vis de URSS, în cadrul orbitei sovietice.

Diana Grosu

CAPITOLUL II

Relațiile României Socialiste cu URSS-ul și cu

statele satelit din cadrul Tratatului de la Varșovia.

În centrul politicii externe a României au stat neabătut prietenia și alianța frățească cu țările socialiste; este o îndatorire internațională a partidului și guvernului să contribuie la dezvoltarea relațiilor frățești cu toate țările socialiste, aducându-și contribuția activă la unitatea și coeziunea sistemului socialist. Astfel că, o dată cu venirea la putere a lui Nicole Ceaușescu, România a continuat să-și dezvolte relații economice, politice, cultural-științifice cu toate statele satelit din cadrul Tratatului de la Varșovia, pentru că dezvoltarea legăturilor prietenești cu aceste țări corespunde atât intereselor RO cât și celorlalte popoare, reprezentând un factor de seamă pentru întărirea forței sistemului socialist mondial și creșterea influenței sale în lume. Între 19-20 ianuarie 1965, statele satelit din cadrul Tratatului de la Varșovia a discutat situația creată în legătură cu planurile unor state membre ale Pactului nord-atlantic de creare a forțelor nucleare multilaterale ale NATO, precum și consecințele posibile pentru cauza păcii în cazul înfăptuirii unor asemenea planuri; și s-a ajuns la concluzia că trebuie să se întărească permanent forța țărilor socialiste, care promovează cu consecvență o politică iubitoare de pace ce evidențiază o trăsătură deosebit de pozitivă.

Figura.2.1. România și Tratatul de la Varșovia.

Ceaușescu nu vroia să schimbe fundamental cursul independent al politicii externe elaborat de Dej în ultimii ani ai vieții sale, dar s-a hotărât să-i dea în mod evident mai multă anvergură și să-l îmbogățească cu câteva idei proprii. Cu toate acestea, prima lui călătorie în străinătate a întreprins-o la Moscova, potrivit obiceiului conducătorilor nou-aleși din țările blocului sovietic (invitația i-a făcut-o însuși Brejnev cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR). Vizita delegației române în capitala URSS s-a desfășurat între 3-11 septembrie 1965, adică la scurt timp după încheierea acțiunii legate de schimbarea numelui partidului și statului. În timpul convorbirilor tensionate au fost dezbătute probleme legate de relațiile bilaterale și de limitele independenței României în cadrul blocului sovietic, dar în această chestiune nu s-a ajuns la o înțelegere. Românii se cramponau de viziunea lor despre CAER și colaborarea între țările socialiste, subliniind teza – cunoscută încă de pe vremea lui Dej – că fiecare țară și fiecare partid trebuie să-și caute propriul drum în construirea socialismului. În schimb sovieticii insistau pe extinderea colaborării în cadrul unor instituții suprastatale, în principal CAER și Tratatul de la Varșovia. În această problemă existau divergențe importante – și vizita n-a schimbat nimic, ambele părți rămânând pe pozițiile anterioare. Au fost abordate și teme foarte sensibile, inclusiv chestiunea tezaurului național al României, care în timpul primului război mondial a fost transportat în Rusia ca urmare a unei decizii luate de guvernul român, iar în Rusia acesta a fost de facto confiscat. Nici în această problemă nu s-a putut ajunge la o înțelegere, așa încât tezaurul a rămas în continuare la Moscova.

Tot la această vizită oficială în URSS, s-a dus tratative asupra problemelor dezvoltării relațiilor româno-sovietică și asupra problemelor situației internaționale. În urma tratativelor, cele două țări au constatat că prietenia dintre cele două țări se dezvoltă pe baza principiilor marxism-leninismului, internaționalismului socialist, colaborării în condițiile strictei respectări a egalității în drepturi, respectării reciproce a independenței și suveranității, neamestecului reciproc în treburile interne și îmbinării pe această bază a intereselor fiecărei țări cu interesele generate ale sistemului socialist mondial. Pentru anii 1966-1970, s-a semnat un protocol privind colaborarea economică și livrările principalelor mărfuri în această perioadă. Acordul cu privire la colaborarea economică în următorii cinci ani va contribui la crearea condițiilor favorabile pentru lărgirea acestei colaborări în diverse ramuri ale economiei naționale, în interesul ambelor țări. În cursul discutării problemelor internaționale, Părțile s-au axat pe problemele păcii și războiului și au ajuns la concluzia că menținerea păcii se impune prin respectarea dreptului sacru al fiecărui popor, fie el mic sau mare, de a-și hotărî singur soarta, de a-și alege nestingherit calea dezvoltării politice, sociale și economice, corespunzător cu particularitățile și condițiile lor naționale. Fiecare stat socialist înfăptuiește construcția socialismului, își stabilește politica internă și externă și își desfășoară întreaga activitate potrivit condițiilor sale de dezvoltare, în interesul prosperității poporului și în strânsă legătură cu interesele generale ale sistemului socialist mondial. PCR și PCUS consideră că, corespunzător cu învățătura marxism-leninistă și internaționalismul proletar, care reprezintă baza activităților tuturor partidelor comuniste și muncitorești, fiecare partid are dreptul de a-și elabora propria linie politică, formele și metodele de activitate, aplicând învățătura marxist-leninistă la condițiile concrete ale țării sale.

Cu toate acestea, RO avea o semnificația importantă pentru securitatea sovietică, ea chiar fusese considerată o principală amenințare militară (alături de Polonia) de către liderii armatei și ai serviciilor de informații, pe întreaga perioadă interbelică. Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS și Bulgaria ultra-loială și Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când RO a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării țării pentru exerciții militare în Bulgaria, după 1963. Că Moscova ar fi putut sau ar fi vrut să ignore vreo țară cu care avea 1000 km de frontieră și încă 200 km de țărm la Marea Neagră – controlată de sovietici – e greu de crezut, mai ales după ce, la conducerea țării, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intenții pe plan internațional. De asemenea, URSS nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români din Basarabia și Bucovina. Autoritățile sovietice mai erau intens preocupate de impactul „dăunător” al RO asupra acestei regiuni, cauzat de atracția culturală, modelul independent și influența activă, prin mass-media sa „antisovietică” și publicațiile care treceau peste graniță. După toate aparențele, sovieticii n-au fost prea mulțumiți de felul cum a decurs convorbirile, dar indiferent de atmosfera în care s-au desfășurat convorbirile din URSS, Ceaușescu a tratat această vizită ca o invitație de a promova în continuare politica de deschidere față de țările din Apus. Astfel că, la puțin timp după întoarcerea delegației de la Moscova, conducerea statului român și-a dinamizat simțitor politica externă.

Raporturile dintre România și Bulgaria s-au extins și au înflorit în avantajul reciproc. O expresie a perspectivelor largi de colaborare româno-bulgară o constituie construirea în comun a hidrocentralei de la Izlaz – Samovit, care a permis valorificarea potențialului energetic al Dunării în folosul ambelor țări. Între 13-18 septembrie 1965, Ceaușescu vizitează Bulgaria, iar în timpul convorbirilor, aceștia au discutat problemele dezvoltării și întăririi continue a prieteniei și colaborării multilaterale între Republica Socialistă România și Republica Populară Bulgaria. În construirea societății socialiste, Bulgaria a obținut multe succese: industria care are rolul conducător în întreaga economie înregistrează procese însemnate, determinând adânci prefaceri în viața social-economică a țării; se dezvoltă agricultura cooperatistă; se înfăptuiește un program bogat de măsuri în vederea creșterii continue a producției agricole. Și în RO au fost înfăptuite adânci transformări revoluționare în toate domeniile vieții; se dezvoltă în ritm rapid ramuri hotărâtoare ale economiei ca metalurgia, construcțiile de mașini, chimia modernă, energetica; mari succese au fost obținute în dezvoltarea agriculturii socialiste, în ridicarea nivelului de trai al poporului; se desfășoară larg revoluția culturală, se dezvoltă știința și învățământul. În timpul vizitei a fost semnat Acordul privind schimbul de mărfuri și plățile pe perioada 1966-1970, care prevedea majorarea volumului schimburilor de mărfuri între cele două țări cu aproape 50% față de ultimii cinci ani. Experiența acestor două popoare confirmă faptul că industrializarea socialistă este singura cale care deschide în fața țărilor ce construiesc noua orânduire perspectiva progresului și civilizației, ridicării continue a bunăstării materiale a poporului. Prin succesele dobândite în făurirea vieții noi, RSR și RPB și-au adus contribuția la întărirea sistemului socialist mondial, la victoria cauzei socialismului și păcii. Cele două părți sunt hotărâte să promoveze și pe viitor o politică de pace, să lupte cu perseverență pentru unirea tuturor forțelor antiimperialiste, împotriva oricăror agresiuni și atentat la adresa libertății și independenței popoarelor, pentru salvgardarea păcii și securității mondiale.

În 1965, DSS a fost din nou pierdută din vedere atunci când Centrala KGB a introdus „relațiile operaționale regulate și directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzându-l din operațiunile blocului de „măsuri active” (propagandă, dezinformare și provocare). La mijlocul anului 1965, România a fost „brusc” eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varșovia. Cu toate acestea, între 10-11 martie 1966, au loc vizite între România și Ungaria. În cursul schimbului de păreri, conducătorii celor două partide și guverne au constatat că ambele țări au obținut succese însemnate o dată cu colaborarea dintre ele. De asemenea, au subliniat condițiile favorabile pentru dezvoltarea în viitor a relațiilor în numeroase domenii ale colaborării politice, economice și culturale și au exprimat hotărârea de a acționa în acest sens. Ambele țări erau pentru lupta împotriva politicii agresive a imperialismului, erau împotriva războiului și pentru apărarea păcii, de asemenea sprijineau mișcările de eliberare națională și dezarmarea care ducea la o destindere a încordării internaționale.

România întreține legături prietenești multilaterale cu Cehoslovacia, între cele două popoare desfășurându-se o colaborare fructuoasă în toate domeniile de activitate. Relațiile frățești dintre partidele și popoarele ambelor țări se întemeiază pe îndelungate tradiții de solidaritate, de luptă comună pentru socialism. Există toate condițiile pentru dezvoltarea neîncetată a schimburilor economice și tehnico-științifice spre binele ambelor țări. Cunosc o continuă dezvoltare și relațiile RO cu Polonia atât pe plan politic, economic cât și în domeniul științei și culturii. Prietenia româno-polonă are vechi tradiții de solidaritate și sprijin în lupta pentru eliberarea națională și socială, pentru cauza socialismului. Se desfășoară în mod pozitiv și relațiile dintre RO și RD Germană – primul stat german socialist – de care RO este legată prin comunitatea țelurilor și aspirațiilor fundamentale, prin lupta pentru cauza păcii și socialismului în lume. Potențialul economic crescând al țărilor creează condiții pentru dezvoltarea continuă a schimburilor și cooperării economice reciproce avantajoase și dezvoltă continuu relațiile dintre partidele ambelor țări. Ultimul stat cu care RO are relații de prietenie dar nu și cel din urmă este Albania cu care are relații pe plan politic, economic, cultural. Extinderea colaborării multilaterale între poporul român și albanez, dintre partidele și statele ambelor țări servește intereselor construcției socialismului, înfloririi materiale și spirituale.

În iulie 1966, la București, statele participante la Tratatul de la Varșovia au discutat situația creată ca urmare a agresiunii SUA în Vietnam, în special în lumina noilor acte criminale ale forțelor armate americane îndreptate spre intensificarea războiului împotriva poporului vietnamez și au depus eforturi pentru a contribui pe toate căile la slăbirea încordării și la dezarmare, la coexistența pașnică și la asigurarea unui viitor pașnic pentru toate popoarele. După analizarea spuselor lui Ceaușescu, pot deduce că realizarea dezarmării ar elibera uriașe mijloace de producție și forțe de muncă pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale popoarelor, accelerarea dezvoltării economico-sociale a națiunilor și în primul rând, a celor rămase în urmă. Dezarmarea ar asigura ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii, ale cunoașterii contemporane să nu mai fie subordonate cauzei războiului și distrugerii, ci să fie supuse în slujba progresului și civilizației, a bunăstării și fericirii omului. Tot în acest an, toate statele s-au pronunțat pentru desființarea Pactului NATO, concomitent cu a Tratatului de la Varșovia; în același timp a fost afirmată hotărârea tuturor statelor participante ca atât timp cât va exista NATO să fie menținut și Tratatul de la Varșovia. În spiritul acestei declarații comune a statelor participante la Consfătuirea de la București, RO era hotărâtă să-și aducă contribuția sa nemijlocită la activitatea Comitetului Politic al Tratatului de la Varșovia, inclusiv la activitatea Comandamentului militar al statelor participante la acest tratat. Ca membră a tratatului, RO face totul pentru a-și întări capacitatea de apărare, pentru a fi gata ca, împreună cu celelalte țări socialiste, să-și aducă contribuția la respingerea oricărui agresor, a oricărui atentat imperialist la cuceririle revoluționare ale popoarelor noastre.

Astfel că, la 17-18 martie 1967 N. Ceaușescu face o vizită la Moscova pentru a discuta despre securitatea europeană. În urma discuțiilor, ambele părți au declarat că vor face tot posibilul ca să extindă și să întărească colaborarea multilaterală dintre RSR și URSS și să lupte activ pentru menținerea păcii în lumea întreagă. La 21 aprilie România este vizitată de Bulgaria iar în convorbirile avute se evidențiază rolul pozitiv pe care l-a avut Comisia mixtă guvernamentală de colaborare economică și tehnico-științifică, pentru că au crescut și s-au diversificat schimburile comerciale, volumul lor crescând de 2,5 ori mai mult decât în anul 1965. S-a îmbunătățit structura schimburilor de mărfuri, mașinile și utilajele constituind circa 40 la sută din volumul lor total. A fost realizată linia electrică de înaltă tensiune Craiova – Boicinovți, care leagă sistemele energetice dintre RO și Bulgaria. Pentru a trăi în bună vecinătate cu toate statele socialiste, România are relații de prietenie și colaborare și cu celelalte state satelit a Tratatului de la Varșovia: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania.

Urmărind consolidarea puterii politice, Ceaușescu la 9 decembrie 1967 acaparează funcția de președinte a Consiliului de stat, devenind de jure șef al statului român. La început Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de URSS. Comerțul cu Occidentul cunoaște valori din ce în ce mai mari, proiectele sovietice de extindere a dominației economice prin intermediul CAER fuseseră blocate, se consolidase poziția de neutralitate față de conflictul chino-sovietic, atitudinile critice față de politica URSS creșteau în paralel cu reducerea activităților politice și militare din cadrul Pactului de la Varșovia. Datorită a ceea ce poate fi numit noul activism în politica externă românească, rezultatele nu au întârziat să apară: reluarea relațiilor diplomatice cu Germania federală, RO fiind, în afară de URSS, singurul stat din blocul estic care întreprinsese o asemenea măsură; o poziție care a focalizat statul român în timpul și după conflictul israeliano-arab din 1967, Bucureștii fiind singura capitală socialistă care a menținut relații diplomatice cu Tel Aviv. Astfel, atacul asupra românilor a fost declanșat, a început focul de artilerie, pe chestia antisovietismului, că fidelitatea față de URSS este o piatră de încercare a internaționalismului, totul este URSS și cine stă pe alte poziții este antisovietic. Arhivele KGB confirmă că, Moscova desfășura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internațional și pentru divizarea conducerii interne. Un prim pas a fost atunci când în aprilie 1967, RO nu a fost invitată să participe la conferința de la Dresda, unde s-au discutat probleme CAER și problemele Comitetului Politic Consultativ. Prin aceasta, URSS a încercat, după părerea mea, să pună la colț pe cel mai mic dintre copii obraznici ai comunismului.

Această absență a României de la conferință este o nouă dovadă a slăbirii relațiilor ei cu comunitatea socialistă și o izolare în blocul sovietic dar a adus-o în flancul de sud, mult mai aproape de poziția Iugoslaviei și Cehoslovaciei, care mai mult sau mai puțin, se aflau în raporturi de independență sau autonomie față de URSS, era și normal ca ele să se caute reciproc. O primă apropiere dintre România și Cehoslovacia se produce la 16 și 21 mai 1968, la București, unde decurg negocieri bilaterale. Scopul consta în definitivarea textului Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală între RSR și RSC pe o durată de 20 de ani. România a procedat foarte înțelept, mai întâi pe calea emancipării în politica externă, politica de independență a RO fiind de acum ca ceva ireversibil, deci admisă de URSS și ceilalți aliați din Răsărit. După impunerea acestui lucru, România abordează și rezolvă ponderat, cu tact, problemele sale interne, evoluția sa de ansamblu desfășurându-se fără aspecte dramatice, ceea ce dă solidaritate regimului și conducerii românești. Eforturile românești erau privite cu interes și bunăvoință de statele apusene, aceasta răspunzând, în bună măsură, cererilor Bucureștilor, RO fiind considerată ca altceva decât restul grupului de la Varșovia.

Cel mai tensionat moment prin care a trecut lagărul socialist după evenimentele din 1956 a fost invazia Cehoslovaciei de către forțele Tratatului de la Varșovia din vara anului 1968. Aici, nou instauratul guvern Dubcek încerca să impună o perspectivă reformistă asupra politicii interne. Dezideratul conducerii de la Praga a devenit iritant pentru Moscova atunci când, încurajate de inițiativele lui Dubcek, forțele liberale din Cehoslovacia au pretins alegeri libere și recuzarea Tratatului de la Varșovia, aceasta fiind o întorsătură bruscă în politica unei țări care până nu demult se baza pe ideologia stalinistă, o țară în care reformele lui Hrușciov fuseseră practic boicotate. La București, schimbările de la Praga erau percepute ca o încercare de ieșire din conul de umbră pe care Moscova îl întinsese peste zona sa de influență și deci o apropiere de poziția României. Ceaușescu și-a dat repede seama că Dubcek poate fi potențialul său partener în jocul obținerii unei independențe sporite față de Moscova. De aceea, la 5 martie a avut loc la Budapesta conferința internațională a partidelor comuniste și muncitorești, care însă s-a încheiat pentru români cu un atac deschis inițiat de liderul comuniștilor sirieni, delegația română părăsind lucrările conferinței. După încheierea conferinței de la Budapesta, pe 6 martie, a început întâlnirea șefilor statelor participante a Tratatul de la Varșovia. Bucureștiul vroia ca țările membre să analizeze cu această ocazie propunerea românească referitoare la tratatul de neproliferare a armelor atomice. Întâlnirea nu s-a încheiat însă cu succes, unul dintre cele două communiques elaborate în cursul lucrărilor nefiind semnat de români, întrucât acesta nu reflecta întru totul poziția lor. După întâlnirea de la Sofia, România a început să se îndepărteze repede din punct de vedere politic de celelalte țări din blocul sovietic. Ceaușescu pune capăt și participării active a României în Pactul de la Varșovia, iar manifestarea cea mai elocventă a independenței față de Moscova a fost refuzul lui Ceaușescu de a participa, cu trupe, la invadarea Cehoslovaciei – fenomenului ce a rămas cunoscut ca „primăvara de la Praga” – acțiune pe care au condamnat-o vehement sovieticii.

Pretextând un complot al forțelor fasciste, contrarevoluționare, trupele Tratatului de la Varșovia, au intrat în noaptea de 20-21 august în Praga, cu două ore înainte de termenul planificat, însumând 29 divizii, 7500 tancuri și peste 1000 avioane, numind această operațiune Dunărea și au ocupat sau blocat zonele și punctele strategice identificate atunci: aeroporturi, lucrări de artă, instituții guvernamentale și de partid. Ocuparea prin forță a Cehoslovaciei este în totală contradicție cu Carta ONU, cu Tratatul de la Varșovia și cu principiile fundamentale ale dreptului internațional. Prin actul celor cinci state s-a întreprins un atac direct la independența RSC și printr-o modalitate nemaiîntâlnită a fost încălcată inviolabilitatea ei teritorială. În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidențe cu acoperire legală” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varșovia care se bucura de o asemenea „atenție ostilă”. Secretarul general al PCR se opusese de la bun început unei soluționări violente a situației din Cehoslovacia. Atitudinea sa constituind un impediment pentru funcționalitatea Tratatului de la Varșovia, ceilalți membri ai alianței militare l-au ignorat, nepermițându-i să participe la dezbaterile preliminare invaziei, pe care a continuat să le denunțe cu vehemență.

Prin acest gest, s-a stârnit un ecou de simpatie din partea PCR, întrucât evenimentele din Cehoslovacia se potriveau cu promovarea de către români a ideii ca fiecare regim comunist avea dreptul să-și hotărască propria sa politică, fără amestec din afară. Prin această acțiune, președintele țării, călăuzit de o dragoste profundă pentru poporul căruia îi aparține, a ridicat pe cele mai înalte culmi ideea de independență și unitate națională, a înlăturat neconcordanța dintre situația poporului român liber și independent în epoca contemporană și imaginea de umilință a aceluiași popor în trecut; pentru că în condițiile grele, poporul român și-a păstrat ființa națională, fiind un factor de progres și civilizație. În discursul din 21 august 1968, Ceaușescu declara că: „Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc”.

Figura 2.2. Adunare din Piața Palatului în August 1968

Evenimentele din august și în primul rând soarta echipei lui Dubcek l-au determinat pe Ceaușescu să ia măsuri pentru limitarea influenței URSS în RO. Prima măsură luată chiar pe 21 august dimineața a fost reînființarea gărzilor patriote ( desființate în ianuarie 1962 ), menite să contribuie, în colaborare cu armata la apărarea localităților, întreprinderilor și instituțiilor, în cazul unei intervenții străine. Iar la 13 noiembrie este adoptată Legea privind pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. De asemenea, a fost elaborat un plan de apărare împotriva invaziei sovietice, numit Rovine –IS–70 ce presupunea apărarea teritoriului național cu toate forțele posibile: Armata, Securitatea și Gărzile Patriotice; iar dacă armatele inamice ar fi înfrânt rezistența, Ceaușescu și ceilalți membri de la conducere urma să fie transportați într-un loc sigur din munți; iar dacă rezistența ar fi fost zdrobită într-un timp foarte scurt, Ceaușescu ar fi urmat, potrivit planului, să fugă în secret într-o țară care i-ar fi oferit adăpost. Pe lângă aceste măsuri, au mai fost și majorarea sumelor din buget alocate pentru înarmare dar, fără îndoială, schimbarea cea mai importantă, care mergea cel mai departe și care deosebea cel mai mult România de celelalte țări ale Tratatului de la Varșovia, a fost crearea în cadrul Securității a unei unități speciale de combatere a spionajului țărilor socialiste – mai bine zis al URSS. Toate aceste măsuri ale căror intenții antisovietice erau evidente și nici nu puteau fi ascunse, au dus totuși la o reală reducere a influenței Kremlinului în România.

Cu toate acestea, presiunile sovietice pentru a-și asigura mijloacele militare prin care să controleze România au continuat fără reținere, însă România nu s-a intimidat și chiar a refuzat să acorde drept de tranzit forțelor bulgare participante la agresiune, împiedicând astfel o operațiune desfășurată sub umbrela Tratatului de la Varșovia și accentuând importanța faptului că România controla singura cale terestră care lega Bulgaria de stăpânul sovietic. Acest fapt a înfuriat și mai mult URSS, fapt pentru care aceasta a încercat să limiteze independența României angajându-se simultan în strategia de blocare, pentru a o readuce în sfera de influență sovietică și pentru a o izola de ajutorul extern prin măsuri active. Politica URSS-ului a avut un triplu scop: crearea unor premise plauzibile pentru implicarea și prezența sovietică în țară; discreditarea independenței în Occident și sporirea accesului și a influenței sovietice asupra conducerii statului și răsturnarea regimului. Ca răspuns, România a considerat textul Tratatului de la Varșovia, care sugera insistent asocierea voluntară a unor parteneri egali, ca fiind prescriptiv și l-a folosit pentru a-și apăra egalitatea și a se opune propunerilor de integrare militară, cu care nu era de acord, îndemnând și celelalte state semnatare să procedeze la fel. Însă, atât Ungaria, RDG, Bulgaria cât și URSS au continuat strategia antiromânească, ducând chiar la blocarea accesului României la Comunitatea Economică Europeană.

Toate aceste măsuri au dus ca în timp, relațiile militare ale României cu restul Tratatului de la Varșovia să devină tot mai înghețate, Bucureștiul dublându-șu eforturile de a bloca o și mai mare integrare a alianței și cooperarea multilaterală. Aceasta a dus și la tensiuni foarte ridicate în relațiile româno-sovietice, încât în 1976, Consiliul Național de Securitate (NSC) să emită un Studiu asupra situațiilor de urgență pentru România, referitor la posibilitatea unei intervenții sovietice care începeau de la amenințarea cu acțiuni armate și invazia totală, până la un răspuns politic, prin care Moscova va căuta să obțină o mai mare influență în România printr-o schimbare, posibil violentă, a conducerii României, cu alte cuvinte, printr-o lovitură de stat c clandestină. În primăvara anului 1978, Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov și Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frățesc”. Opoziția României la preferințele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimată și destul de singulară. La consiliile miniștrilor de externe ai Pactului, toți ceilalți membri „au fost constant de acord cu analizele și cu propunerile sovietice” pe toată perioada Războiului Rece, în timp ce România în permanentă opoziție a afectat „toate subiectele de pe agendă”. De asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în contestarea dominației și controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia și Bulgaria au continuat să se alinieze „fără rezerve, în spatele sovieticilor”. „Partenerii apropiați” au acționat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru dizidență, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relație” cu URSS. RO devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din Pactul de la Varșovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaționiste”, precum Iugoslavia, Albania și China, cât chiar alături de adversarii din NATO.

Rapoartele KDS – ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din descrierea colaborărilor „cu organele de securitate din statele frățești”. Totuși, se fac eforturi din partea Moscovei și al aliaților loiali din pactul de la Varșovia pentru a menține România în mod formal în cadrul alianței blocului sovietic și a masca gradul și semnificația opoziției sale la scopurile internaționale ale sovieticilor. Statul român însă a respins doctrina Brejnev, care presupunea încercarea Moscovei de a-și impune autoritatea în „lagărul socialist” prin metoda intervenției armate „legitime”. Acest fapt a îmbunătățit și mai mult imaginea României în Vest, iar liderii occidentali au considerat linia politică a lui Ceaușescu o bună oportunitate de a sparge influența sovietică asupra sateliților est-europeni. Bucureștiul s-a angajat „mai intens” în „confruntări publice referitoare la intențiile” comunității și „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privințele”. Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe și de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianței, își apăra pozițiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului și dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel și pe viitor.

Diana Grosu

CAPITOLUL III

Ameliorarea legăturilor RSR cu SUA, Marea Britanie și țările din NATO.

Capitalul de simpatie internațională câștigat de Ceaușescu cu ocazia invaziei Cehoslovaciei, opunerea politicii externe și de securitate a Pactului, refuzul de a se subordona în cadrul alianței – a îmbunătățit și mai mult imaginea României în Vest. Iar direcția pe care s-a orientat politica externă a RO s-a dovedit corectă și în scurt timp a început să producă efecte: în primul rând, politicienii români au reușit să-i convingă pe occidentali și mai mult că RO este într-adevăr independentă de Kremlin și aceasta o vedem în declarația făcută de ministrul danez în urma vizitei făcute în RO și anume: că RO este o țară independentă, care e în măsură să opună rezistență chiar și URSS. Politica apropierii de Occident corespundea năzuințelor poporului român și fusese primită cu o deosebită satisfacție mai ales de către intelectuali, care nu-și ascundeau entuziasmul. Totuși, apropierea de Occident a fost vizibilă încă din anul 1967, când prioritatea politicii externe românești au constituit-o relațiile cu SUA și RFG. Ambele țări au devenit repede parteneri comerciali importanți ai României.

Pe 26 iulie, premierul Maurer s-a întâlnit cu președintele american Lyndon Jhonson. După întâlnire, consilierii președintelui au afirmat că RO urmează un drum excesiv de independent față de Moscova și că Maurer este un lider comunist oarecum neobișnuit – cu alte cuvinte, totul s-a desfășurat așa cum și-a dorit Bucureștiul. Maurer a facilitat și obținerea sprijinului SUA pentru candidatura lui Corneliu Mănescu la funcția de președinte al sesiunii Adunării Generale a ONU. În plus, a fot semnat contractul de creștere a schimburilor comerciale. Pe 28 noiembrie 1967 a sosit la București emisarul președintelui SUA, Averell Harriman, care la întâlnirea cu Maurer a discutat despre relațiile bilaterale și despre războiul din Vietnam, pentru că SUA vedea în București un potențial aliat în rezolvarea conflictului. În schimb. RO vedea în dezvoltarea relațiilor cu SUA o nouă modalitate de lărgire a independenței sale în cadrul blocului sovietic. O dimensiune ceva mai diferită aveau relațiile RO cu RFG. În acest caz, interesele economice ale Bucureștiului se dovedeau convergente cu interesele politice ale guvernului de la Bonn. RFG se străduia de multă vreme să determine țările din blocul sovietic să recunoască existența Germaniei Federale și să nu mai considere RDG singurul reprezentant al națiunii germane. Autoritățile de la Bonn au descoperit încă din anul 1964 că în această inițiativă RO reprezenta un teren favorabil iar din acel an au început să crească rapid schimburile comerciale dintre cele două, pornind de la 6,5% și ajungând în 1967 la 12%, fiind al doilea partener comercial al RO în ce privește volumul tranzacțiilor (după URSS). RFG acorda cu generozitate credite RO, astfel încât, statul român avea în 1967 deja față de Germania de Vest o datorie de circa 600-650 de milioane de dolari. Pe lângă acestea, între cele două s-a semnat un acord referitor la cooperarea tehnico-științifică și s-au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă. Aceasta fiind încă o dovadă a independenței RO în cadrul blocului sovietic, aceasta constituind o mare realizare a lui Ceaușescu și a echipei sale.

În urma analizei istoricului Adrian Cioroianu se poate spune că momentul 1968 marchează o schimbare substanțială pentru psihologia omului Nicolae Ceaușescu. Nimic după august 1968 nu este ca înainte, și în primul rând Ceaușescu nu-i același. El apare drept centru necontestat al vieții de partid, iar sprijinirea sa devine, pentru membrii elitei conducătoare, o datorie patriotică prin excelență. Cu acordul subordonaților săi, Ceaușescu ajunge să reprezinte RO, să se substituie acesteia; întregul aparat se plasează instinctiv în spatele său, pentru a demonstra sovieticilor că liderul este sprijinit de un partid cu o coeziune monolitică. Astfel că, RO desfășoară o politică externă activă de dezvoltare a relațiilor de colaborare cu toate statele lumii, fără deosebire de orânduire socială; acționează în spiritul principiilor coexistenței pașnice și dezvoltă relații cu toate statele, că în lumea de astăzi aceasta constituie o necesitate, atât din punct de vedere al colaborării economice și progresului fiecărui stat, cât și instaurării unor relații de colaborare, de securitate pentru fiecare țară, a asigurării păcii în lume.

Un prim pas pentru coexistența pașnică a RO a fost vizita la Londra în anul 1968, punctând interesul pentru dezvoltarea relațiilor dintre cele două țări în viitor, în ciuda unor diferențe de vederi. Cu această ocazie partea română a insistat asupra relațiilor comerciale cu perspective deosebit de vaste pentru viitor. Întâlnirea a reprezentat un succes pentru RO, arătându-se în primul rând disponibilitatea ambelor părți de a depăși animozitățile trecutului și de a găsi soluții optime pentru o cooperare mai bună în viitor astfel că, la 18 octombrie este semnat la București un aranjament comercial între România și Regatul Unit. Între 14-18 mai, a efectuat o vizită oficială la București, președintele Franței, Charles de Gaulle. Această vizită a reprezentat un succes enorm al diplomației românești și încununarea procesului de apropiere față de Franța, început cu câțiva ani mai înainte. În convorbirile politice cu Ceaușescu, de Gaulle a evitat accentele care ar fi putut duce la tensiuni în relațiile cu URSS, în același timp însă, deși a făcut-o într-un mod foarte echilibrat, de Gaulle și-a exprimat sprijinul pentru politica externă românească și a atras atenția asupra importanței relațiilor cu Franța. Importanța vizitei președintelui Franței n-a fost prea mare, dar pe plan cultural fiind stabilite anumite măsuri: înființarea Bibliotecii franceze la București și a Bibliotecii române la Paris. Însă venirea lui de Gaulle în RO a avut o valoare propagandistică uriașă. Era prima dată când Ceaușescu apărea alături de un conducător occidental cunoscut în toată lumea, ceea ce a fost apreciat atât de sânul societății, respectiv al activului de partid, cât și în rândul politicienilor din celelalte țări. Această vizită a dat semnalul de începere a unei serii întregi de astfel de întâlniri, care au întărit imaginea lui Ceaușescu ca disident în cadrul blocului sovietic și ca reformator al unui stat comunist.

Starea de izolare a RO în blocul sovietic era compensată de lărgirea contactelor cu lumea occidentală. Pe 18 iunie 1968, o delegație română condusă de vicepremierul Alexandru Bârlădeanu a început o vizită în SUA iar în cursul acelei șederi lungi, de trei săptămâni, au fost discutate probleme legate de colaborarea tehnică între cele două țări. Pe 8 iulie a fost semnată o înțelegere privind creșterea schimburilor științifice și tehnologice iar pe 26 octombrie a fost semnat un acord pe probleme de colaborare culturală și economică. Pe termen scurt, RO n-a avut de pierdut ca urmare a slăbirii legăturilor cu URSS și cu țările-satelit, întrucât izolarea ei față de celelalte state ale Tratatului de la Varșovia și CAER a fost compensată de un ajutor mai mare din partea țărilor occidentale: țări mai bine dezvoltate, mai bogate și care nu încercau să impună RO un anumit drum în dezvoltarea ei economică – ceea ce, în schimb, încercau sovieticii.

Faima RO de ghimpe în coasta URSS, care putea fi folosită pe plan politic, s-a răspândit, astfel că Ceaușescu a început să se bucure de atenția SUA, ca dovadă este vizita lui Nixon la București la 2-3 august 1969. Cei doi președinți au subliniat că între RO și SUA nu există probleme direct litigioase și că poate să ducă la o îmbunătățire a raporturilor dintre cele două țări. În mod deosebit, ei au salutat creșterea schimburilor culturale, de învățământ și tehnico-științifice care va ajuta la obținerea unui grad mai mare de cunoaștere reciprocă și au căzut de acord pentru cooperarea în aceste domenii. În dosarul româno-american chestiunile în suspensie priveau: pretențiile financiare ale celor două părți (americanii reclamau diferite despăgubiri în urma naționalizării și exproprierilor, pretenții legate de datoria publică și creanțe comerciale și altele bazate pe Tratatul de pace, iar românii – fondurile românești blocate în SUA în timpul războiului), înființarea la București și Washington de biblioteci, clarificarea situației persoanelor cu dublă cetățenie ( mai ales româno-americană), circulația în RO a turiștilor americani, ridicarea restricțiilor de călătorie impuse anterior personalului diplomatic american, deschiderea unor oficii consulare la București și Constanța, respectiv – New York și Detroit. S-a ajuns la un acord pentru înființarea unei biblioteci americane în RO și a unei biblioteci române în SUA. Deși nu s-au semnat acorduri importante, vizita a reprezentat un succes diplomatic enorm pentru Ceaușescu, care se putea mândri în fața lumii, că și în fața populației țării sale, că este un partener al președintelui SUA. În afară de spectaculoasa vizită a lui Nixon la București, în această perioadă România a reușit să se apropie și de alte țări occidentale, precum și de țări din Lumea a Treia care aveau relații de strânsă colaborare cu Occidentul. În septembrie 1968 a sosit la București Michael Stewart, secretar de stat al Marii Britanii, câteva zile mai târziu, în capitala României sosea ministrul belgian al Afacerilor Externe. În lunile care au urmat, au avut loc o serie întreagă de vizite ale unor delegații românești în diferite țări din Lumea a Treia.

Astfel că, la 24-29 martie 1969, dând curs invitației președintelui Turciei, Ceaușescu face o vizită oficială. Convorbirile s-au referit la relațiile bilaterale româno-turce, dar o atenție deosebită a fost acordată relațiilor economice. În timpul vizitei, s-a ratificat Acordul privind transporturile rutiere internaționale. Oficialitățile românești contactau cu asiduitate cancelariilor Apusului, exprimând dorința țării lor de a strânge legăturile, îndeosebi cele comerciale, cu lumea capitalistă. Pe căi oficioase, dădeau a înțelege că RO dorea să aibă o poziție independentă față de Moscova iar industrializarea era o condiție sine qua non de reușită. Și aminteau că RO adoptase o atitudine de sine-stătătoare în diverse probleme internaționale. De exemplu, nu condamnase reluarea bombardamentelor americane asupra Vietnamului de Nord și nici nu se alăturase celorlalte state comuniste care au rupt relațiile cu Israelul după Războiul de 6 zile. Întregul arsenal de propagandă al unui stat modern a fost utilizat pentru a oferi străinătății imaginea unui partener comercial cu care e avantajos să faci afaceri care a dus la vizitarea a 2.000.000 de turiști. În stațiunile de munte și de litoral, în magazinele de suveniruri sau localuri destinate exclusiv străinilor, turiștii străini plăteau totul în dolari sau în alte devize din vest.

În anii 1970, armata română a acordat o prioritate clară contactelor cu armatele non-pact, mai ales cu cele ale NATO, cu care schimburile militare deveniseră o chestiune de rutină. RO a fost gazda miniștrilor apărării și șefilor de stat-major din Marea Britanie, Italia și Franța, inclusiv a șefului de stat-major al SUA, iar aceste țări au găzduit în schimb delegațiile ofițerilor superiori români. Nici o altă armată a Pactului de la Varșovia nu menținuse asemenea contacte cu armatele NATO iar aceste vizite nu erau doar de natură protocolară sau ceremonial; cel mai adesea ele detaliau proiecte majore, cu caracter tehnico-militar, ca de exemplu achiziția și/sau producerea în cooperare de elicoptere franțuzești, avioane britanice și motoare de tanc vest-germane, precum și achiziționarea de tehnologie laser și pentru satelit. Astfel că, între 13 și 17 aprilie 1970 au loc întâlniri dintre RO și Turcia pentru a stabili relații științifice, tehnice, culturale și turistice, care contribuie la apropierea și mai buna cunoaștere reciprocă a celor două popoare. De asemenea, au fost înregistrate schimburi comerciale și propunerea înființării unei Comisii mixte economice româno-turcă. Între 15 și 19 iunie 1970, Ceaușescu împreună cu soția sa a făcut o vizită în Franța, cu scopul de a dezvolta relații bilaterale. Între cele două părți a fost încheiat Acordul referitor la schimburile și cooperarea economică pentru perioada 1970-1971. Cooperarea româno-franceză s-a dezvoltat cu succes în domeniile industriei de automobile: producerea în RO a autoturismului Dacia în colaborare cu uzinele Renault. În 1971, RO a fost admisă în GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), iar în 1972 a fost acceptată în FMI și Banca Mondială, (calitatea de membru al acestor organizații a fost obținută datorită intervenției discrete a reprezentanților SUA, care în acel moment promovau intens RO în relațiile internaționale) pe lângă acestea în 1971, mai puțin de 20.000 de români s-au deplasat în Occident. Acest succes al lui Ceaușescu în Occident a produs un paradox, el având loc exact atunci când se aluneca în ceea ce un observator a descris neostalinism fără teroare.

Tot în acest an, RO este vizitată de președintele RFG pentru că părțile au constatat cu satisfacție progresul continuu al relațiilor dintre cele două țări, care au căpătat un puternic impuls de la stabilirea în 1967 a relațiilor diplomatice, având totodată, o înrâurire pozitivă pentru procesul de destindere în Europa și de normalizare a relațiilor între statele europene. Astfel, părțile au hotărât să promoveze cooperarea economică și tehnico-științifică pe baze reciproc avantajoase; să dezvolte schimburile pe linie de tineret; să încurajeze dezvoltarea turismului și să sprijine acțiuni de cooperare în acest domeniu. Potrivit declarațiilor avocatului care a reprezentat RFG în negocierile cu RO, în martie – decembrie 1970, s-a negociat plecarea a 4.000 de etnici germani, pentru 1971 -1972 – 6.000 de etnici germani, în 1973 – 4.000 de etnici germani. Sumele plătite de RFG erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. Nemții au mai ridicat problema emigrației, dar în acest caz era vorba de persoanele de naționalitate germană care locuiau în principal în Banat și Transilvania. În 1972 a crescut brusc numărul persoanelor de naționalitate germană care emigrau în RFG, așa încât în 1974s-a ajuns, la circa nouă mii de persoane. În același timp, RO se străduia să evite soluționarea problemei emigranților printr-un tratat interstatal cu RFG.

Totuși, majoritatea filmelor provenite din țările capitaliste au dispărut de pe ecrane și din programele de televiziune. De exemplu, prezentarea serialului Incoruptibilii a fost întreruptă pentru că agenții FBI din SUA apăreau într-o lumină favorabilă. Serialul Kojak a avut aceeași soarta. De asemenea, au fost retrase din bibliotecile publice foarte multe din cărțile scriitorilor din Apus – circa 120 de titluri. Între 24 și 26 octombrie 1972 Ceaușescu și soția sa au vizitat Belgia și provincia Luxemburg și s-a încheiat cu semnarea acordului comercial pe termen lung și a acordului de cooperare economică, industrială și tehnică. Țările au convenit să extindă și să diversifice cooperarea lor în domeniul industrial, în special în ceea ce privește construcțiile de mașini, electronică, industria chimică și să promoveze crearea de societăți mixte de producție și comercializare. Pe lângă acestea, părțile au hotărât să-și unească eforturile în vederea promovării condițiilor de pace și de securitate în lume. Poziția RO s-a consolidat o dată cu dobândirea regimului comercial preferențial în relațiile cu statele Comunității Europene în 1973. Între 10 și 13 aprilie, același an, Ceaușescu și soția sa au vizitat oficial Olanda în dorința de a răspunde aspirațiilor de pace, apropiere și înțelegere ale popoarelor român și olandez, de a dezvolta relații bilaterale și de a întări contribuția celor două țări la cauza securității și cooperării internaționale. În timpul vizitei a fost semnat Protocolul Comisiei mixte româno-olandeze de cooperare economică, industrială și tehnică. În vederea unei mai bune cunoașteri a posibilităților celor două economii și pentru a asigura dezvoltarea schimburilor economice, industriale și tehnice, Părțile au convenit să sprijine organizarea de schimburi de misiuni economice între Camera de Comerț a RSR și Camera centrală pentru promovarea comerțului din Olanda. De asemenea, țările au hotărât să înceapă negocieri în vederea încheierii unei Convenții de navigație maritimă.

La 21 mai 1973, tot Ceaușescu cu soția lui au început vizita de stat în Italia. În domeniul relațiilor economice, s-a reliefat creșterea într-un ritm susținut a schimburilor comerciale, care se desfășoară pe baza Acordului pe termen lung și a protocoalelor anuale de schimburi comerciale. Cu ocazia vizitei a fost semnat Protocolul Comisiei mixte privind cooperarea economică, industrială și tehnică, care prevede importante măsuri concrete vizând intensificarea și diversificarea colaborării dintre România și Italia. De asemenea, a fost încheiat Programul de colaborare culturală și științifică pe anii 1973-1975 ce reprezintă o nouă contribuție la intensificarea schimburilor reciproce. Cele două părți s-au declarat gata să favorizeze contactele între organizațiile de tineret și alte organizații, în domeniul turismului; au semnat și un Acord de navigație maritimă și au hotărât să înceapă negocieri în vederea încheierii unui Acord privind evitarea dublei impuneri între cele două țări și a unei noi convenții sanitar-veterinare.

În perioada 26-30 iunie, reprezentanții României sunt invitați în RFG cu scopul de a continua dezvoltarea relațiilor dintre cele două. Părțile au constatat dezvoltarea favorabilă a relațiilor economice dintre RO și RFG, în cadrul cărora au crescut schimburile comerciale; s-au stabilit raporturi de cooperare în mai multe domenii între organizații și întreprinderi din cele două țări; s-au hotărât să acorde o mai mare atenție cooperării industriale și tehnice, în acest semn s-a semnat un acord pe termen lung care va asigura relațiilor economice o bază stabilă și de durată. Totodată, în dorința de a completa și de a lărgi cadrul juridic al relațiilor dintre ele, părțile au convenit să înceapă negocieri pentru încheierea unor înțelegeri în domeniile: garantarea reciprocă a investițiilor, protecția mediului înconjurător, relațiile consulare și facilitarea acordării vizelor, navigația fluvială, scutirea reciprocă a taxelor rutiere, colaborarea tehnico-științifică în domeniul agriculturii, colaborarea între ministerele sănătății, colaborarea între societățile de radioteleviziune. Pe lângă acestea, s-a ajuns și la o înțelegere în problema emigrării persoanelor de naționalitate germană domiciliate pe teritoriul României. Lucrările au început dup ce s-a semnat și tratatul de colaborare economică, științifică și tehnică. Germanii au înființat și au oferit burse pentru tinerii de naționalitate germană din RO, uneori chiar pentru familii întregi, dar autoritățile române nu acceptau cu plăcere astfel de deplasări; mult mai ușor era pentru persoane în vârstă de peste 40 de ani și fără studii. Emigrația aduce însă anumite venituri bugetului de stat întrucât, conform legii din decembrie 1971, persoanele care părăseau definitiv țara trebuiau să renunțe la dreptul de proprietate și nici nu puteau lua cu ele obiecte de preț sau bani, lucru care la trecerea frontierei era verificat foarte atent.

Urmează, apoi, o vizită în SUA în perioada 4-7 decembrie la invitația președintelui Richard Nixon , pentru a extinde și diversifica în continuare cooperarea româno-americană. În scopul de a adânci și dezvolta în continuare raporturile dintre România și SUA și de a întări contribuția lor la cauza păcii și securității internaționale, președinții au semnat Declarația comună din 5 decembrie 1973, cuprinzând principiile care stau la baza relațiilor celor două state, în aceeași zi, au adoptat Declarația comună cu privire la cooperarea economică, industrială și tehnică. Cu prilejul vizitei au fost semnate: o Convenție pentru evitarea dublei impuneri, un Acord cu privire la transporturile aeriene civile și un Acord cu privire la pescuitul în regiunea de vest a Oceanului Atlantic Mijlociu. S-a mai hotărât înființarea unui Consiliu economic mixt care să examineze problemele facilitării operațiunilor comerciale, în scopul de a lărgi și sprijini relațiile economice; s-a salutat și extinderea în continuare a relațiilor culturale și științifice dintre cele două țări. Tot în urma aceste vizite, Washingtonul semnala intenția de a întări cooperarea politică și de securitate prin vânzarea a trei avioane comerciale Boeing 707-320C, pe care SUA le-au dotat ulterior cu un sofisticat echipament de comunicație și care aveau să formeze flota oficială a conducerii României. Conform atașamentului, armata SUA au încheiat o convenție de cooperare militară cu România în anul 1974.

Figura 3.1. Întâlnirea președintelui american Richard Nixon și cu Nicolae Ceaușescu în 1973

Întrucât își înlăturase principalii rivali la conducere, Ceaușescu se putea făli cu aceste succese ca fiind exclusiv meritele sale personale, astfel că după 1968 nu-i mai putea contesta nimeni supremația. Și-a întărit controlul asupra întregii țări prin înființarea postului de președinte al Republicii, în 1974; dar protocolul de învestitură a semnat mai curând cu o ceremonie de încoronare, decât cu acea de inaugurare a unui mandat prezidențial. Momentul avea să marcheze începutul unei epoci de intensificare a cultului personalității, alimentat de succesele în planul politicii externe.

Figura. 3.2. Ceaușescu depune jurământul în calitate de președinte al Republicii

Figura.3.3. Ștefan Voitec îi înmânează lui Ceaușescu sceptrul prezidențial

În anii 1975-1976, strategia românească de independență în cadrul blocului sovietic și de întreținere a unor relații bune cu toate statele a adus noi avantaje propagandistice și financiare sub forma unor vizite la nivel înalt și a unui tratament preferențial din partea țărilor occidentale., iar dorința de a se apropia de SUA a avut câteva rezultate concrete. Pe 3 ianuarie 1975 președintele Gerald Ford a semnat un decret comercial care conținea așa – numitul amendament Jackson – Vanik, ce condiționa acordarea clauzei națiunii cele mai favorizate de politica emigrării promovată în țara care solicita clauza. În martie, Șeful Statului – Major și ministrul adjunct al apărării, Ion Coman, s-a întâlnit cu partenerul său american la Washington pentru discuții secrete referitoare la achiziționarea de armament, inclusiv, se pare, avioane cu reacție F-5. Astfel că, după ce au invitat Bucureștiul să le prezinte o listă cu tehnologie americană supusă până atunci embargoului, armata română a solicitat imediat 12 tipuri de armament. Cererea conducătorilor armatei de la București includea echipament de fotografiere în infraroșu și detectare la distanță (tehnologie de urmărire și de ghidare prin satelit), tehnologie laser și mai ales, armament antitanc și antiaerian. Pe 2 aprilie, între RO și SUA a fost semnat un tratat comercial pe trei ani care permitea acordarea reciprocă a clauzei națiunii celei mai favorizate începând din momentul în care România îndeplinea condițiile amendamentului. Diplomații români și-au concentrat toate eforturile în direcția obținerii cât mai rapid a acestei clauze.

Astfel că, la 25 aprilie RO și Portugalia au restabilit relațiile diplomatice, după o întrerupere de 30 de ani. În perioada 13-16 mai, același an, RO este vizitată de Olanda pentru a continua relațiile dintre cele două și în domeniul științei, învățământului, culturii și presei, contribuind la o mai bună cunoaștere reciprocă. În același timp s-au ameliorat și relațiile cu cel mai important aliat al SUA din Europa – Marea Britanie. Pe 12 iunie, Ceaușescu s-a întâlnit cu premierul britanic Harold Wilson, ceea ce arată un interes sporit din partea ambelor țări pentru dezvoltarea relațiilor reciproce. În perioada 13-15 iunie RO este vizitată de președintele Republicii Portugalia în scopul întăririi și adâncirii relațiilor de prietenie, animați fiind și de dorința comună de a promova apropierea dintre cele două popoare prin afinități de limbă, cultură și origine latină, de dorința lor de a aduce o contribuție activă la instaurarea unui climat de colaborare, pace și securitate în Europa și în întreaga lume, cei doi președinți au semnat un Tratat de prietenie și colaborare; s-a semnat Acordul cultural și Acordul privind vizele; Acordul privind transporturile aeriene și Acordul privind turismul; Acordul comercial pe termen lung; Acordul pe termen lung de cooperare economică și tehnico-științifice; Protocolul privind dezvoltarea cooperării economice și tehnice și Acordul de cooperare științifică și tehnologică.

O înrăutățire bruscă a situației economice s-a produs în prima jumătate a lunii iulie, când România a fost afectată de inundații, cele mai mari din ultimii cinci ani. Pe 21-22 iulie a avut loc Plenara comună a CC al PCR și a Consiliului Suprem de Dezvoltare Economică și Socială, unde s-a făcut o evaluare a consecințelor inundațiilor și au fost discutate măsurile care trebuie luate pentru reducerea pierderilor și reconstrucția zonelor distruse. Pe plan internațional, n-au fost făcute demersuri pentru a obține un ajutor nemijlocit, dar, scoțând în evidență pagubele provocate de dezastru, autoritățile se străduiau să obțină în mod preferențial credite din partea țărilor occidentale; în comerțul cu statele membre ale CAER era vorba mai ales de urgentarea livrării produselor contractate. Potrivit informațiilor furnizate de Ambasada RPP, această tactică a avut anumite efecte în cazul relației cu SUA – aceasta oferind un credit pentru livrarea de cereale – și cu RFG, care a acceptat un moratoriu de doi ani la plata creditelor. Negocierile cu străinătatea erau ținute secrete față de populației, iar în propaganda oficială se sublinia că ideea învingerii dificultăților cu propriile forțe.

În această perioadă, au cunoscut o intensificare și contactele cu celelalte țări ale Europei Occidentale, în special cu Franța, care în anii precedenți se manifestase mai puțin activ în relațiile cu România. În intervalul 24-28 iulie, la București a venit în vizită premierul francez Jacques Chirac iar în cursul șederii sale a fost semnat tratatul de colaborare economică, dar nici una dintre părți n-a fost mulțumită de felul cum s-au desfășurat convorbirile. Românii au formulat cereri cu care francezii n-au fost de acord iar rezultatul a fost că s-a semnat un tratat ale cărui prevederi erau mai proaste decât cele pe care le cuprindea tratatul analog semnat între Franța și Polonia. Așa cum era însă, el constituia un serios pas înainte în dezvoltarea relațiilor reciproce, volumul schimburilor comerciale între România și Franța se ridica la 450 de milioane de dolari. De asemenea, în 1975, România și-a adus un aport considerabil la elaborarea Actului final de la Helsinki, ce a dus ca ambele camere ale Congresului american să voteze acordarea clauzei națiunii cele mai favorizate pentru România – Senatul a făcut acest lucru pe 25 iulie iar Camera Reprezentanților pe 28 iulie.

La 2-3 august, Președintele SUA – Gerald Ford a vizitat RO unde a discutat despre evoluția pozitivă a raporturilor economice dintre cele două, exprimând hotărârea de a acționa în continuare pentru extinderea cooperării economice, industriale și tehnico-științifice și a schimburilor comerciale dintre cele două state. În timpul vizitei este semnat Acordul comercial româno-american. Tot în august, o delegație română condusă de Manea Mănescu, a efectuat o vizită oficială în URSS, tema convorbirilor fiind colaborarea economică. Între 27 și 29 august, primul ministru al Republicii Turcia vizitează RO în dorința de a conferi noi dimensiuni legăturilor tradiționale de bună vecinătate și cooperare dintre cele două țări și popoare. În perioada 16-18 septembrie 1975, și prim ministru britanic Harold Wilson vizitează RO, însemnând un moment deosebit de important în relațiile româno-britanice; pentru că au avut o evoluție pozitivă, au convenit să intensifice contactele politice și consultările la toate nivelurile, să acționeze pentru dezvoltarea în continuare a relațiilor lor în toate domeniile de interes comun; să depună eforturi pentru o creștere substanțială a volumului schimburilor comerciale pe baza avantajului reciproc; să sporească contactele dintre întreprinderile românești și firmele britanice și au apreciat încheierea unor contracte importante ce prevăd cooperarea în domeniile aviației, locomotivelor Diesel-electrice și produselor chimice pentru agricultură.

Vizita primului ministru britanic a reprezentat cel mai înalt rang al unei delegații oficiale britanice care a vizitat România după cel de-al doilea război mondial. Între 28-31 octombrie, RSR și Portugalia au convenit să întreprindă măsurile necesare astfel ca schimburile comerciale reciproce să ajungă în anul 1980 la un volum anul de 150 milioane dolari. Cu ocazia vizitei, au fost semnate: Protocolul privind dezvoltarea cooperării economice și schimburilor comerciale între cele două țări; Acordul privind navigația comercială maritimă; Convenția sanitar-veterinară; Înțelegerea privind desființarea vizelor. Tot problemele economice au dominat și vizita din noiembrie în capitala URSS a lui Ștefan Andrei, pe atunci secretar al CC cu problemele contactelor internaționale. Andrei a sistat să se dubleze volumul schimburilor comerciale reciproce în perioada 1976-1980.

În prima jumătate a anului 1976 s-a produs o oarecare gripare în relațiile bilaterale, imediat după ce Gerald Ford, a acordat RO clauza națiunii celei mai favorizate, iar prin această imagine favorabilă în Vest, Ceaușescu a reușit să obțină masive împrumuturi externe și tehnologie occidentală, pe 22 martie, The Washington Post a publicat un articol în care declara că există o unitate organică între URSS și țările comuniste din estul Europei. Pentru RO, acest lucru putea însemna sfârșitul recunoașterii de către SUA a independenței sale în cadrul Tratatului de la Varșovia, iar Ceaușescu și-a exprimat îngrijorarea și a transmis Casei Albe rugămintea de a limpezi această problemă. Pe 12 aprilie, Helmut Sonnenfeldt – un politician influent al administrației de la Washington, în fața unei Comisii a Congresului SUA, a afirmat că recunoaște suveranitatea națională a RO. Pe un ton asemănător s-a exprimat și ambasadorul SUA la București în convorbirile pe care le-a avut cu Ștefan Andrei și Cornel Burtică. Starea de tensiune a fost dezamorsată și s-a revenit la politica de colaborare între cele două țări. Între 9 și 11 iunie, în RO a fost prezent ministrul francez al Afacerilor Externe, Jean Sauvagnargues, tema principală a convorbirilor fiind relațiile culturale, însă vizita a contribuit în mod semnificativ la extinderea colaborării economice.

În vara anului 1976 s-a ajuns la o încălzire a relațiilor dintre București și Moscova. În intervalul 13-16 iulie a avut loc la Moscova sesiunea Comisiei Guvernamentale Sovieto – Române de Colaborare Economică. Românii au reușit să obțină acceptarea celor mai multe dintre solicitările lor care se axau pe problema creșterii volumului schimburilor comerciale. Tot în anul 1976, au loc vizite între RO și Turcia, RO și Belgia, RO și Luxemburg și RO și Italia. Părțile au convenit să coopereze pentru a pune în valoare mai bine posibilitățile de colaborare pe care le oferă economiile lor naționale în plină dezvoltare. RO și Turcia au subliniat importanța încheierii de contracte sau protocoale pe termen lung pentru schimbul de produse care prezintă interes reciproc, a încurajării schimbului de delegații de oameni de afaceri, de specialiști în industrie, agricultură, transporturi și în alte domenii, a participării firmelor și organizațiilor economice la târguri și expoziții internaționale organizate în țările lor. În vederea consolidării și lărgirii relațiilor de cooperare între cele două țări, au fost semnate Acordul de aplicare în domeniile petrolier, minier și energetic; a Acordului de cooperare economică, industrială și tehnică pe termen lung; Acordul de colaborare în domeniul poștei și telecomunicațiilor; Aranjamentul de cooperare științifică și tehnologică și Protocolul privind proiecte concrete de cooperare economică și schimburi comerciale.

RO și Belgia și-au exprimat satisfacția față de intensificarea raporturilor româno-belgiene în toate domeniile (în special schimburile comerciale care au crescut de circa șase ori în perioada 1966-1975) corespunzător aspirațiilor celor două popoare, cauzei și cooperării internaționale și au semnat Acordul de colaborare în domeniul științelor medicale și sănătății publice; Convenția pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venituri și pe avere; Convenția privind extrădarea și asistență judiciară în materie penală. RO și Luxemburg au relevat încheierea unor noi acorduri de colaborare în domeniile economic, tehnic și cultural, care creează un cadru juridic corespunzător de dezvoltare a relațiilor dintre cele două țări. În perioada 1970-1975, schimburile comerciale dintre cele două țări au crescut de peste zece ori și părțile au hotărât să dezvolte cooperarea economică, acordând o atenție extinderii schimburilor comerciale și cooperării industriale, tehnice și științifice. RO și Italia au hotărât să extindă relațiile economice dintre cele două țări la noi sectoare, inclusiv prin cooperări pe terțe piețe, în special cooperarea în industrie; în cercetarea științifică și tehnologică; în construcții de mașini; metalurgie; chimie și petrochimie, electronică, minier și petrolier. De asemenea, au semnat un acord de cooperare în domeniul poștelor și telecomunicațiilor și tineretului.

În iulie 1976, George Macovescu merge la Bonn pentru a negocia probleme economice, deși, în cursul vizitei, gazdele au început să facă presiuni asupra RO în legătură cu situația minorităților germane, utilizând argumente promovate la Conferința de la Helsinki. Ca urmare a acestor presiuni, șederea lui Macovescu în RFG nu s-a soldat cu rezultatele așteptate de conducerea de la București. Relațiile dintre cele două țări au început să se deterioreze, dovadă fiind, între altele și cuvintele lui Ceaușescu la întâlnirea CAER de la Berlin ce a afirmat că RDG trebuie să se opună influențelor naționaliste vest-germane în sânul minorității naționale germane din RSR. Degradarea relațiilor dintre București și Bonn era semnalul unei tendințe noi care a apărut după Conferința de la Helsinki și care, până la urma, a dus la îndepărtarea RO față de RGF pe o perioadă de doi ani. Urmează câteva vizite, printre altele la Washington – a lui Ștefan Andrei – și la București – a lui William Simion, secretar de stat american pentru finanțe. Pe 21 octombrie a fost semnat acordul pe termen lung de colaborare economică, industrială și tehnică. Schimburile dintre cele două țări au crescut până la valoarea de 447,8 milioane de dolari; în continuare RO importa din SUA mai mult decât exporta. Între 14 și 17 decembrie, premierul Manea Mănescu a efectuat o vizită în Franța, în cursul căreia a semnat convenția cu privire la sprijinirea și protejarea reciprocă a investițiilor.

Evenimentele din cursul anului 1977 și prăbușirea economică tot mai evidentă din anii următori au provocat o scădere semnificativă a prestigiului României pe arena internațională, totuși, România încă se putea bucura de imaginea pe care și-o construise în ultimii zece-douăzeci de ani – acea de țară modernă și deschisă. Cele mai importante pentru conducerea românească erau relațiile cu SUA, însă din primele luni ale anului, ele au suferit însă o deteriorare cauzată de arestarea lui Vlad Georgescu și de nefericitele pretenții ale minorităților române ca ambasadorul american să restituie materialele obținute de la acest disident. Incidentul a avut o importanță destul de mare din cauză că prelungirea clauzei națiunii celei mai favorizate era legată de respectarea drepturilor omului. Statisticile referitoare la emigrație nu arătau nici ele bine – a fost înregistrată o scădere semnificativă a numărului de călătorii aprobate pentru SUA. Cu toate acestea, președintele Jimmy Carter a sugerat Congresului prelungirea clauzei cu încă un an, ceea ce s-a și întâmplat pe data de 1 septembrie. Pe 21 octombrie a fost schimbat ambasadorul SUA la București, Harry Barnes a fost astfel înlocuit cu Rudolph Orison Aggrey, această numire era semnalul că americanii încep să se uite spre România cu un ochi mai critic. Cu toate acestea, în 1977, volumul schimburilor comerciale dintre cele două țări a atins 492,7 milioane de dolari ceea ce constituia o cifră record până în momentul respectiv.

În anul 1978, România nu mai era tratată preferențial de țările occidentale, cea mai bună dovadă a acestui lucru fiind negocierile purtate în timpul vizitei din perioada 6-7 ianuarie, când RO este vizitată de cancelarul federal al RFG cu scopul de a discuta despre stadiul relațiilor dintre cele două țări asupra posibilităților de adâncire și extindere a cooperării, precum și asupra problemelor internaționale. Vizita a decurs corect dar atmosfera nu mai era la fel de bună ca în prima jumătate a anilor 1970. Și întrucât germanii nu mai erau dispuși să trateze România în mod preferențial, conducerea țării n-a mai obținut garanția că va primi creditele de care avea nevoie. Totuși, în urma vizitei, părțile au hotărât să continue relațiile de prietenie care se bazau pe respectarea principiilor și aplicarea tuturor prevederilor Actului final al Conferinței pentru securitatea și cooperarea în Europa. Exprimând satisfacția pentru evoluția pozitivă înregistrată în dezvoltarea schimburilor comerciale bilaterale, au convenit să continue eforturile pentru dezvoltarea și diversificarea acestora și realizarea unei balanțe comerciale cât mai echilibrate, prin continuarea liberalizărilor, facilitatea accesului produselor, precum și prin extinderea preferințelor vamale generalizate, în cadrul CEE. Guvernul RFG se declară de acord să pună la dispoziția RO un plafon de garanții de 700 milioane D.M. pentru credite suplimentare ce vor fi folosite pentru finanțarea livrărilor de bunuri de investiții din RFG cu condiția acordării a cel puțin 11.000 de vize anual. În scopul de a încuraja contribuția tinerei generații la dezvoltarea relațiilor de prietenie dintre cele două popoare, au convenit să lărgească și să diversifice schimburile și colaborarea pe linie de tineret, să faciliteze călătoriile între rude, familii, cetățeni între cele două țări.

Între 12 și 17 aprilie 1978, Ceaușescu vizitează SUA, fiind ultima sa călătorie, cu privire la stadiul relațiilor și posibilitățile de dezvoltare a acestora în viitor. Convorbirile reflectând dorința celor două părți de a contribui la adâncirea înțelegerii și intensificarea contactelor dintre popoarele român și american, care s-au încheiat cu semnarea unei Declarații comune, continuând astfel dialogul bilateral la nivelul cel mai înalt și pe căi diplomatice. Astfel, părțile au hotărât să promoveze reducerea tarifelor și a barierelor netarifare în calea comerțului, în conformitate cu Acordul privind relațiile comerciale dintre cele două țări, și să urmărească creșterea volumului și diversificarea structurii comerțului bilateral. De asemenea, au căutat căi pentru așezarea relațiilor comerciale nediscriminatorii existente pe o bază mai stabilă și pe un termen lung; au încurajat dezvoltarea activităților de cooperare, inclusiv contactele și schimburile reciproce între organizațiile economice române și firmele americane, participarea la expoziții specializate în cele două țări, creșterea schimbului de informații și date economice. Au mai hotărât să acționeze pentru a asigura tuturor țărilor, mari sau mici, posibilitatea de a contribui la soluționarea problemelor mondiale complexe pe bază de egalitate. Relațiile prietenești dintre cele două părți, bazate pe egalitate, respect reciproc și luarea în considerare în mod corespunzător a intereselor lor, servesc cauzei păcii, securității și cooperării în lume.

Totuși, o lovitură pentru relațiile româno-americane a fost fuga lui Ioan Mihai Pacepa. Astfel că, relațiile dintre București și Washington n-au mai ajuns niciodată atât de bune ca în perioada 1969-1978. O influență hotărâtoare asupra acestei stări de lucruri a avut-o inclusiv prăbușirea economie românești și dificultățile țării de a-și plăti datoriile, în afară de evenimentele din Polonia, care au făcut ca atenția SUA să fie concentrată asupra RPP și nu asupra RSR ca mai înainte. Gradul de îndatorare externă creștea atât de mult încât, pentru politicienii din țările occidentale era clar că RO se afla în pragul falimentului. Conștientizarea acestei situații a provocat răcirea relațiilor cu Bucureștiul într-o măsură mai mare chiar decât informațiile despre diferitele încercări de disidență și reprimarea lor. Cu toate acestea, vizitele la nivel înalt continuau, în ciuda faptului că ele aveau loc într-o atmosferă care nu mai era la fel de cordială. Astfel că, în perioada 14-15 iunie, același an, Ceaușescu avea să se bucure de onoarea neacordată încă unui alt lider al unei țări membre în Pactul de la Varșovia: o vizită de stat în Marea Britanie ce a reprezentat momentul culminant al relațiilor româno-britanice. Acesta din urmă fiind primul șef de stat socialist care vizita Anglia la nivelul protocolar cel mai înalt, vizita de stat. Scopul fiind dezvoltarea în continuare a relațiilor dintre cele două. Părțile au fost de acord să continue să acționeze pentru intensificarea relațiilor și cooperării bilaterale și să promoveze securitatea și cooperarea în Europa, menținerea și întărirea păcii și securității internaționale. De asemenea, au hotărât să acționeze în domeniul cooperării industriale și tehnologice, pentru creșterea până în 1980 a volumului anual de comerț în ambele direcții, de două ori și jumătate în comparație cu anul 1974; și-au exprimat dorința ca părțile să contribuie la încheierea cu succes a negocierilor comerciale multilaterale, care să ducă la desființarea restricțiilor, barierelor și obstacolelor puse în calea dezvoltării continue a comerțului. Cele două guverne au semnat memorandumuri de înțelegere privind cooperarea în industria aeronautică și cooperarea tehnologică în domeniul explorării și exploatării maritime de petrol și gaze.

Figura 3.4. Ceaușeștii sunt primiți de Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie 1978

Ele au semnat, de asemenea, un protocol de înțelegere referitor la extinderea cu încă un an a cooperării tehnico-științifice în domeniul agriculturii și industriei alimentare, inițiată în 1976, și a unor acorduri de cooperare tehnico-științifice între instituții de cercetare din cele două țări. Au semnat și o convenție de asistență juridică în probleme civile și comerciale, care a fost recunoscută ca necesară în contextul creșterii volumului schimburilor comerciale. Pe lângă toate acestea, a mai fost semnat un acord de colaborare în domeniul învățământului, științei și culturii și s-a procedat la un schimb de scrisori privind înființarea reciprocă de centre culturale. Ambele părți au evidențiat necesitatea urgentă a progresului în domeniul dezarmării și elaborarea unei strategii care să ducă la dezarmarea generală și completă, sub un control internațional strict și eficace. Pe lângă aspectul deosebit și nivelului înalt al vizitei, trebuie avut în vedere caracterul predominant economic al acestei vizite: RO obținea un pachet de credite în valoare de câteva sute de milioane de lire, deschiderea unei producții de serie pentru construirea în RO a unor aeronave și motoare ale acestora, ceea ce ar fi permis RO o mai mare independență economică.

În perioada 8-10 martie 1979, România este vizitată de reprezentanții Franței pentru a întări și adânci relațiile tradiționale de prietenie dintre cele două popoare. Contractele și acordurile încheiate cu ocazia vizitei, în special în domeniul industriei de automobile și al informaticii vor permite realizarea de noi progrese în cadrul acestei cooperări. În timpul vizitei, au fost semnate protocoale privind cooperarea în domeniile tehnicii audiovizuale, aeronauticii și informaticii, industriei de autovehicule, precum și un protocol privind cooperarea în domeniul economic, cum ar fi folosirea pașnică a energiei nucleare, energetica, siderurgia, telecomunicațiile, utilajul minier, industria alimentară. Cele două părți au convenit să promoveze noi forme de cooperare, în special prin crearea de societăți mixte de producție și comercializare ce se va extinde și pe terțe piețe; au convenit să încurajeze cooperarea în domeniul bancar și de credit; au hotărât și asupra schimburilor comerciale: să depășească obiectivul dublării schimburilor în 1980 față de 1975, pe baze cât mai echilibrate. În acest scop, ele vor favoriza lărgirea cooperării între întreprinderile din cele două țări, schimbul de informații economice, întâlnirile de experți și participarea la târguri și expoziții.

Tot același an, între 21-23 martie, la invitația lui Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Portugheze a efectuat o vizită oficială în România pentru a dezvolta și în continuare relațiile de colaborare în diverse domenii, convins fiind adâncirea relațiilor româno-portugheze, favorizate de originea comună de limbă și civilizație, corespunde voinței și intereselor celor două popoare. Astfel, au hotărât să acționeze pentru extinderea și diversificarea relațiilor comerciale, pentru lărgirea schimbului de informații și a consultărilor între întreprinderile și firmele economice competente ale celor două țări. De asemenea, și-au exprimat voința comună de a depune toate eforturilor pentru intensificarea cooperării economice, tehnice și științifice în vederea asigurării unei dezvoltări continue și reciproc avantajoase și a unei cât mai eficiente utilizări a posibilităților economiilor celor două țări, inclusiv prin crearea de societăți mixte. O atenție deosebită va fi acordată cooperării în domeniile ratificării petrolului și petrochimiei, construcțiilor de mașini, construcțiilor de nave, siderurgiei, precum și în sectoarele agriculturii și zootehniei. În timpul vizitei au fost semnate Acordul privind transporturile rutiere internaționale de pasageri și de mărfuri și Acordul de credit.

În perioada 10-13 noiembrie 1980, președintele RO – N. Ceaușescu a efectuat o vizită de stat în Regatul Danemarcei exprimând hotărârea comună de a promova dialogul politic în vederea întăririi relațiilor lor de prietenie și colaborare. Părțile au convenit să încurajeze și să sprijine schimburile între parlamente, organizații politice, reprezentanți ai întreprinderilor și firmelor de comerț și economie, instituții sociale, culturale și științifice, precum și între persoane din țările respective. În urma vizitei a fost semnat Acordul privind promovarea și garantarea reciprocă a investițiilor și a Acordului guvernamental de credit pentru finanțarea importurilor din Danemarca de mașini și echipament. Părțile au convenit să caute căi pentru creșterea schimburilor și cooperării industriale, în domeniile construcției de mașini, construcției de nave și industriei alimentare; au căzut de acord să favorizeze proiecte comune de cercetare științifică și tehnică, schimburile de informații și date tehnice, transferul de tehnologie în domeniul de interes reciproc. Peste 2 zile, președintele RO a făcut o vizită în Norvegia pentru a examina stadiul cooperării economice între cele două țări și au exprimat interesul lor de a spori și diversifica schimburile comerciale și cooperarea industrială. Părțile au convenit să sprijine și să încurajeze proiecte de cooperare în domeniile industriei chimice și metalurgică, în acest fel, se crease condiții pentru creșterea substanțială a schimburilor comerciale bilaterale în anii următori.

Anul 1980 reprezintă centenarul relațiilor româno-britanice când este semnat Tratatul de Comerț și Navigație, iar reprezentantul britanic la București de pe atunci, înainta către ministrul afacerilor externe o notă și scrisorile de acreditare semnificând recunoașterea de către Regatul Unit, a RO ca stat independent. Centenarul relațiilor româno-britanice a fost marcat la București și Londra prin organizarea de adunări festive, schimb de mesaje de felicitare între miniștrii afacerilor externe, organizarea unor acțiuni protocolare (recepții). Cu toate aceste succese internaționale, inundațiile din 1980 și 1981 au dat o lovitură producției industriale din România și au avut drept efect reducerea exporturilor de alimente, către care se îndrepta privirea lui Ceaușescu pentru a plăti datoria externă acumulată prin industrializare. La sfârșitul anului 1981 datoria externă a țării se ridica la 10,2 miliarde de dolari ( în 1977, era de numai 3,6 miliarde de dolari ), iar Ceaușescu cerând o reeșalonare. La recomandarea FMI, au fost reduse importurile și au crescut exporturile, mai ales de mașini, echipamente și produse petroliere. În acest an, RO era deja un importator de alimente din Occident, importurile totalizau 644 milioane de dolari, iar exporturile în aceeași direcție se ridicau la 158 de milioane de dolari. O înrăutățire a relațiilor româno-americane se produce și pe 2 octombrie 1981, când americanii au schimbat din nou ambasadorul de la București – Aggrey fiind înlocuit de David B. Funderburk, cel care mai târziu avea să se remarce ca un critic acerb al lui Ceaușescu și al sistemului comunist din România. Totuși, volumul schimburilor comerciale s-au menținut sistematic în creștere: din 1978 – volumul ajunsese la 664 milioane de dolari, în 1979 – s-a ajuns la 829,8 milioane de dolari, în 1980 – 1.032,4 milioane de dolari iar în 1981 s-a ajuns la 1.115,5 milioane de dolari. În anii 1979 și 1981, România a înregistrat un excedent la export față de import în relația cu SUA dar creșterea volumului schimburilor comerciale nu reflecta adevărata situație a relațiilor dintre cele două țări, pentru că acestea au suferit în același interval de timp o constantă înrăutățire.

Între 5-8 aprilie 1982, șeful de stat al Turciei vizitează RO, iar cu ocazia acestei vizite, au fost semnate un Protocol de cooperare economică, un Acord prin care se înființează linii directe de feribot și Ro-Ro între porturi românești și turcești la Marea Neagră și un Protocol privind cooperarea în domeniul sănătății și al științelor medicale. În aproximativ o lună după vizita Turciei în România, în perioada 4-7 mai, Ceaușescu împreună cu Elena Ceaușescu au efectuat o vizită oficială de stat în Grecia pentru a promova și a ameliora structura colaborării economice, în vederea dezvoltării în continuare a schimburilor comerciale pe baze echilibrate. Cele două părți și-au reafirmat voința de a încuraja crearea de societăți mixte, atât pe plan bilateral, cât și pe terțe piețe. În cursul vizitei a fost semnat un Protocol – Program privind direcțiile de bază ale dezvoltării colaborării economice, industriale și tehnico-științifice. La 10 mai, la Palatul Consiliului de Stat, au început convorbiri oficiale între președinții RO și Canadei, cu scopul de a dezvolta relații economice ce va duce la o potențială creștere a economiilor celor două țări și va crea premise favorabile pentru intensificarea și diversificarea în viitor a conlucrării româno-canadiene. Ambele părți s-au pronunțat pentru extinderea domeniilor și formelor de cooperare; sporirea schimburilor comerciale; cooperare economică și tehnico-științifică și colaborarea în domeniul folosirii în scopuri pașnice a energiei nucleare. Promovarea colaborării româno-canadiene, pe temeiul deplinei egalități, al respectului independenței și suveranității naționale, al avantajului reciproc, este în folosul și spre binele ambelor țări și popoare, al progresului și prosperității lor, al cauzei păcii și cooperării între națiuni.

În această perioadă, s-a produs o izolare tot mai accentuată a RO, în principal față de blocul sovietic. Pentru echipa lui Ceaușescu, prioritare erau în continuare relațiile cu SUA. Pe acest segment, s-a produs chiar o anumită apropiere legată de creșterea tensiunii pe linia Washington – Moscova, când SUA urmărea să slăbească solidaritatea Tratatului de la Varșovia și de aceea au început din nou să trateze preferențial Bucureștiul, după câțiva ani de răceală diplomatică. Un impuls suplimentar în sensul ameliorării relațiilor l-a constituit faptul că în 1982 a crescut numărul emigranților din RO, iar Ceaușescu anunțase că de la acești emigranți nu va pretinde achitarea cheltuielilor de școlarizare. O asemenea asigurare a dat și ministrul Afacerilor Externe al RSR, Ștefan Andrei, care a efectuat o vizită oficială în SUA, drept pentru care în 1983 a fost din nou prelungită clauza națiunii celei mai favorizate, deși acest lucru a provocat proteste tot mai mari din partea organizațiilor care se ocupau cu apărarea drepturilor omului. Însă condițiile băncilor occidentale puse lui Ceaușescu, a constituit o grea lovitură dată mândriei exacerbate a conducătorului român. A urmat o izolare politică, care l-a făcut mai puțin dependent de sprijinul guvernelor străine, care ar fi putut să exercite o oarecare influență pentru a-l convinge să-și modereze politica față de popor. Astfel, în decembrie 1982, președintele RO declara că va plăti datoria externă până în 1990 și, pentru a realiza acest lucru, a introdus o serie de măsuri de austeritate fără egal chiar și în istoria neagră a regimurilor comuniste est-europene: a introdus în unele orașe de provincie raționalizarea până la un kilogram de zahăr, ulei, carne, făină, o jumătate de pachet de unt, cinci ouă, două kilograme de mălai de persoană pe lună, toate aceste produse fiind de foarte slabă calitate. Totodată, populația petrecea nenumărate ore la cozile interminabile din fața magazinelor alimentare.

Figura 3.5. Coada la magazinele alimentare

Inițiativa americană de amplasare a rachetelor cu rază medie de acțiune a întâmpinat critici din partea RO, dar vocea Bucureștiului în această problemă nu avea nici o importanță la forumurile internaționale, astfel încât ea n-a prejudiciat apropierea româno-americană. Mai multe animozități a provocat publicarea pe 29 iulie 1983, în revista Săptămâna, a unor versuri antisemite semnate de poetul naționalist-comunist Corneliu Vadim Tudor – dar nici acest incident n-a deteriorat atmosfera generală pozitivă. Pe 18 septembrie, vicepreședintele SUA- George Bush a sosit la București pentru o vizită de 2 zile; în cursul întâlnirii, s-a ridicat problema emigrației, s-a discutat despre schimburile comerciale și de tehnologie. Vizita vicepreședintelui american a dat un impuls apropierii reale dintre cele două țări. Timp de mai bine de un an, Bucureștiul s-a situat din nou pe orbita unui interes deosebit din partea autorităților de la Washington. În 1984, a fost doborât recordul volumului schimburilor comerciale bilaterale iar pe 24 mai RO a declarat oficial că va participa la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, boicotate de celelalte țări din blocul sovietic. Echipa RO a obținut 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint și 17 de bronz. Relațiile româno-americane devenind tot mai strânse însă această apropiere s-a reflectat negativ asupra relațiilor cu țările din blocul sovietic, mai ales cu URSS.

Celălalt important partener occidental a rămas și în această perioadă RFG, aceasta se observă și că în intervalul 1983-1984 au avut loc șase vizite la nivel înalt, inclusiv cea pe care Ceaușescu a efectuat-o în octombrie 1984. Tema principală a negocierilor între cele două țări o constituia emigrarea sașilor și șvabilor români în Germania de Vest. Cu ocazia vizitei lui Ceaușescu, această temă a fost accentuată în mod deosebit de către gazde, dar conducătorul român a acceptat doar prelungirea înțelegerilor anterioare – cu alte cuvinte, acordul pentru plecarea unei persoane cu condiția ca RFG să suporte taxa corespunzătoare. În general, relațiile cu RFG erau bune, dar treptat ele se înrăutățesc constant, mai ales în domeniul economiei, cam la fel arătau și contractele cu celelalte țări din Europa de Vest. Cu toate acestea, la 26 aprilie 1985, RO face un pas greșit atunci când în urma unor scurte târguieli pe probleme de prestigiu, semnează contractul de prelungire a existenței Tratatului de la Varșovia cu încă 20 de ani. Ceea ce însemna că răceala dintre București și Moscova poate fi învinsă – cel puțin așa părea la momentul respectiv. Acest pas a dus la deteriorarea relațiilor cu SUA, când pe 29 aprilie, ambasadorul SUA din București îți dă demisia în semn de protest față de politica americană în ce-l privește pe Ceaușescu. Demisia acestuia era un semnal explicit al înrăutățirii relațiilor dintre București și Washington, chiar dacă ambasadorul demisionar era unul dintre cei mai mari critici ai lui Ceaușescu din rândul politicienilor americani. Pe 15 decembrie, la București a sosit o delegație americană timp de șase ore, care i-a spus lui Ceaușescu că a fost ultima șansă de îmbunătățire a relațiilor cu SUA. Secretarul de stat George Shultz a fost ultimul politician american de acest rang care a efectuat o vizită în RO înainte de căderea comunismului. În prima jumătate a anului 1987, relațiile dintre RO și SUA au început și mai mult să se deterioreze începând cu 6 martie când americanii au sistat regimul vamal preferențial acordat RO iar pe 30 aprilie, Camera Reprezentanților a Congresului SUA a votat suspendarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru RSR, ce a marcat sfârșitul perioadei de indulgență față de dictator și au întocmit rapoarte în legătură cu situația respectării drepturilor omului în țară.

Independența în politica externă i-a asigurat lui Ceaușescu posibilitatea de a oferi Occidentului șansa unei aparente breșe în blocul sovietic, iar poporul român, satisfacția de a fi eliberat de sub detestata stăpânire a Moscovei. Autonomia a dus la creșterea popularității și la cultivarea naționalismului – sentiment la care a făcut apel în cuvântările referitoare la situația minorităților maghiare din Transilvania sau la problema Basarabiei. Politica așa-zisă independentă a lui Ceaușescu față de URSS, prin care promova interesele naționale ale României, era discreditată de faptul că PCR era continuatorul regimului de teroare instaurat în urmă cu două decenii și indisolubil legat de ministrul de interne – Alexandru Drăghici. Cu toate acestea, imaginea lui Ceaușescu în lume a început să sufere un proces de deteriorare treptată. Acest fapt se datorează unui cumul de factori care vizează în special politica internă a liderului român: acutizarea represiunii politice, preluarea de către Ceaușescu a tuturor pârghiilor în stat, amplificarea cultului personalității, deteriorarea stării materiale a populației. Așadar, instaurarea dictaturii național-comuniste și nerespectarea drepturilor și libertăților omului au înrăutățit imaginea liderului român. În aceste condiții, România a rămas izolată total pe scena internațională, atât față de lumea occidentală cât și față de blocul socialist.

Diana Grosu

CAPITOLUL IV

RSR între izolarea față de occident și apropierea de țările

islamice și de Israel; de statele africane și de China și Coreea de Nord.

Dimensiunea constitutivă a securității europene și a drepturilor omului, atât de mult clamată de elita politică română după august 1968, a limitat, ironic, și într-o măsură considerabilă pârghiile de politică externă ale regimului, contribuind în final la deteriorarea imaginii internaționale. Impulsionate de invazia Cehoslovaciei, acordurile reprezentau totodată și o transformare a principiilor consacrate de politică internațională, accentul mutându-se treptat de la geopolitică la respectarea și protecția drepturilor omului. Pentru RSR, acordurile de la Helsinki, care au coincis cu primirea clauzei națiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite, s-au tradus în condiționarea acesteia de liberalizarea emigrației evreiești către SUA. Treptat, liberalizarea emigrației s-a transformat în respectarea drepturilor omului, ceea ce a deranjat tot mai mult regimul de la București, erodându-i totodată capitalul internațional obținut cu atâtea eforturi. Președintele Reagan, un anticomunist convins, avusese intenția de a retrage clauza Bucureștiului încă din primul an al instalării în funcție, dar a fost nevoit să renunțe la presiunile Congresului și, mai ales, a oamenilor de afaceri americani care găseau comerțul cu regimul român foarte profitabil.

În ce privește politica economică, Ceaușescu se încăpățâna să amplifice industrializarea forțată a țării, în ciuda faptului că nu dispunea de resurse naturale. Această strategie presupunea injecții masive de capital occidental iar pentru a-și păstra mobilitatea internațională, amenințată acum de uriașele creanțe la FMI sau Banca Mondială, Ceaușescu a decis suplimentarea exporturilor (consistând în principal din mărfuri de proastă calitate și fără prea mare căutare pe piața occidentală), concomitent cu reducerea importurilor. Deficiențele majore ale acestei strategii economice începuse să sufere privațiuni cum ar fi: reintroducerea rațiilor alimentare sau limitarea drastică a consumului de energie electrică și termică. Nu numai că exporturile nu au reușit să asigure venitul anticipat, dar industria grea a devenit o din ce în ce mai mare consumatoare de energie datorită conducerii ineficiente a uzinelor. Datorită noului tip de politică economică externă, Ceaușescu a pierdut sprijinul oamenilor de afaceri americani, care nu mai aveau nici un avantaj din continuarea relațiilor comerciale cu un partener care limita considerabil importurile de produse americane.

În aceste condiții, are loc o apropiere a RSR de Orientul Apropiat: relațiile dintre București și Tel Aviv au fost tradițional bune încă de la înființarea statului Israel, RO neopunându-se emigrării evreilor în Israel, ba chiar facilitând plecarea în anumite perioade. Deși era supusă – la fel ca toți ceilalți cetățeni – tuturor rigorilor existenței într-un stat totalitar, populația evreiască din RO se bucura totuși de o relativă autonomie, mai mult chiar decât în alte state comuniste. Când puterea de la București a fost preluată de Nicolae Ceaușescu, o vreme, emigrația a fost frânată și aceasta se vede începând cu anul 1964 când au emigrat în Israel aproape 23.000 de persoane, în 1965 – aproape 11.000, în 1966 – peste 3.500, în 1967 – 779 de persoane iar în 1968 doar 226 de persoane. Cu toate acestea, relațiile generale nu s-au înrăutățit, iar schimburile comerciale dintre cele două țări a crescut în perioada 1966-1968 aproape de cinci ori. Totuși, În Orientul Apropiat se menține o situație periculoasă pentru cauza păcii. De mai bine de trei ani, trupele israeliene ocupă teritorii arabe. Politica imperialistă promovată de cercurile conducătoare din Israel și politica forțelor externe ale reacțiunii internaționale care o susțin creează noi și noi obstacole în calea realizării unei reglementării politice în Orientul Apropiat.

Când în 1967, relațiile arabo-israeliene s-au inflamat rapid, RO nu s-a situat pe o poziție explicit pro-arabă, așa cum au procedat celelalte țări din blocul sovietic. Pe 31 mai, la o întâlnire cu generalii, Ceaușescu a rostit o cuvântare în care sublinia că războiul sau conflictul armat între țările arabe și Israel n-ar servi nici unora, nici celorlalți, ci doar cercurilor reacționare, imperialismului internațional. Pe 9 iunie a avut loc la Moscova consfătuirea șefilor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Delegația română, cu Ceaușescu și Maurer, a refuzat semnarea alături de celelalte țări a unei delegații comune care condamna Israelul, deși documentul respectiv era publicat chiar în ziua următoare în Scânteia, dar fără nici un comentariu. Pe data de 10 iunie, URSS, Cehoslovacia și Bulgaria rupeau relațiile diplomatice cu Israelul, iar două zile mai târziu același gest era făcut de Ungaria și Polonia. RO nu numai că nu a rupt relațiile cu Israelul, ci pe 11 iunie a emis chiar o declarație proprie pentru Consiliul de Securitate al ONU, în care se sublinia necesitatea rezolvării pașnice a conflictelor. Pe 16 iunie, la întâlnirea șefilor statelor membre ale ONU consacrată Orientului Apropiat, Ceaușescu s-a situat pe altă poziție decât ceilalți șefi de stat din țările comuniste și nu a condamnat acțiunile Israelului, iar pe 23 iunie, în cadrul Forumului ONU, premierul Maurer a rostit o cuvântare în care a adoptat aceeași poziție ca și secretarul general al CPR.

Atitudinea RO în problema războiului de șase zile era în consonanță cu poziția foarte binevoitoare a țărilor occidentale și în primul rând a SUA. Acest gest al Bucureștiului nu numai că a întărit convingerea privind independența lui Ceaușescu față de centrala de la Moscova, ci a făcut posibil și următorul mare succes diplomatic al RO. Pe 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, a fost acceptat ca președinte al celei de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale ONU. Acest lucru s-a întâmplat cu concursul americanilor, care i-au sprijinit candidatura, principalul motiv fiind tocmai poziția RO în legătură cu războiul Israelului împotriva țărilor arabe. În 1967 RO s-a comportat pentru prima dată ca o țară cu adevărat disidentă în cadrul blocului sovietic. După conflictul dintre Israel și statele arabe, cunoscut sub denumirea de războiul de șase zile, spre deosebire de celelalte țări comuniste, RO nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul, bucurându-se totuși de o relativă autonomie, mai mult chiar decât în alte state comuniste.

Anul 1968 este recunoscut prin faptul că RSR și statele africane au început relațiile bilaterale, aceasta s-a produs atunci când RSR a invitat mai mulți președinți ai diferitor țări din Africa pentru a stabili relații bilaterale și anume: la 15-19 aprilie, când România este vizitată de președintele Somaliei pentru a semna un acord comercial și tehnic între cele două părți; la 5-10 iunie, când între RSR și Republica Congo se fac propuneri privind extinderea schimburilor comerciale, realizarea cooperării economice și tehnice și între 9-15 iulie, când RSR și Republica Tunisia au căzut de acord asupra principalelor direcții pentru lărgirea pe baze reciproc avantajoase a schimburilor comerciale și a cooperării economice, semnându-se și un acord de cooperare economică și tehnică între cele două părți; între 11-15 mai, urmează ca RSR și Republica Zambia să semneze un acord comercial și de colaborare economică, căzând de acord să înființeze și o societate mixtă pentru dezvoltarea mineritului.

Poziția Bucureștiului pentru neintervenție și retragerea trupelor străine din zonele de conflict din țările în curs de dezvoltare coincidea, în mare măsură, cu politica urmată de SUA după Războiul din Vietnam, în special în zona Orientului Mijlociu și în Africa. În anii 1970, de exemplu, Ceaușescu insista ca problemele dintre statele africane trebuie să fie rezolvate de africanii înșiși, fără intervenții militare din afară. Atunci, când a susținut această poziție privind Angola, conducătorul român naviga contra curentului, dat fiind că forțele cubaneze aflate acolo serveau interesele sovietice, cu toate că el a condamnat numai prezența trupelor aparținând Africii de Sud. Astfel că, Bucureștiul a început să-i livreze Angolei echipament militar în vara anului 1974, ce a avut un impact destul de direct asupra intereselor militare sovietice, deoarece, în timp ce Moscova finanța peste 10.000 de soldați cubanezi care luptau pentru Mișcarea pro-marxistă Populară de Eliberare a Angolei (MPLA), românii furnizau arme oponentului său, Frontul Național de Eliberare a Angolei (FNLA). Ideile promovate de București au găsit un teren fertil în Egiptul lui Anwar As Sadat, împărtășind aversiunea regimului Ceaușescu față de dominația sovietică, Sadat se împrietenise cu conducătorul român. Astfel, Bucureștiul era bine plasat atunci când Sadat a devenit președinte al Egiptului, la sfârșitul anului 1970. Pe lângă atenția pe care Bucureștiul o acorda relațiilor bilaterale cu cel mai important stat din regiune – Egiptul era cunoscut încă sub denumirea de Republica Arabă Unită (RAU), în ciuda retragerii Siriei din această cvasi-federație – românii erau în contact permanent cu Sadat și ca parte a eforturilor de facilitare a unei apropieri israeliano-egiptene. Românii s-au dovedit partenerii ideali pentru Sadat în planul politicii de sfidare a aroganței asistenței militare a Kremlinului, cât și în cel de argumentare a renunțării la îmbrățișarea sovietică, căci Sadat era de acord cu liderul român în privința principiului neamestecului în afacerile interne și ducea în secret o campanie împotriva influenței sovietice.

În 1970, Ceaușescu discutase deja cu prim-ministrul izraelian, Golda Meir, posibilitatea unei înțelegeri israeliano-egiptene și a obținut asigurarea sprijinului ei pentru o soluție politică. În aprilie 1972, el a încercat să-l convingă pe Sadat să se angajeze în negocieri confidențiale directe cu Israelul, subliniind că israelienii erau gata să accepte orice loc și orice condiții. O lună mai târziu, în mai, Ceaușescu îi dădea prim-ministrului izraelian, ceea ce a descris ca fiind cea mai bună veste pe care o auzise în ultimii ani, că Sadat era gata să se întâlnească cu israelienii. Conform ministrului izraelian al apărării, Moshe Dayan, Bucureștiul a continuat să medieze între Tel Aviv și Cairo într-o manieră semioficială, convingându-i să continue convorbirile între emisarii serviciilor lor de informații, în RO și în Maroc, în ciuda stării de război existente. Astfel, Bucureștiul a ajuns să faciliteze o spectaculoasă breșă în impasul arabo-israelian. Între 7 și 11 decembrie, Nicolae Ceaușescu face o vizită în Maroc, la invitația regelui Marocului iar în timpul convorbirilor, părțile au relevat evoluția fericită a relațiilor și au hotărât să intensifice schimburile comerciale și cooperarea economică și tehnică pe baze reciproc avantajoase. S-a convenit să se întreprindă măsurile necesare pentru concretizarea, de către instituțiile corespunzătoare ale celor două părți, a unor acțiuni de cooperare în industrie, lucrări publice și mai ales, în domeniul dezvoltării agriculturii, al prospectărilor și exploatărilor miniere și al prospectărilor petroliere. În vederea lărgirii cadrului juridic al relațiilor dintre cele două state, părțile au convenit să se încheie o convenție de asistență juridică, un acord privind transporturile aeriene, un acord de cooperare în domeniul turismului și o înțelegere de facilitare reciprocă a formalităților de călătorie pentru cetățenii celor două țări. Examinând situația din Orientul Apropiat, cele 2 părți s-au pronunțat pentru soluționarea tuturor problemelor din această regiune în conformitate cu principiile Cartei și cu rezoluțiile corespunzătoare ale Consiliului de Securitate și Adunării Generale a ONU, în interesul salvgardării păcii în lume. Ele au reliefat, totodată, că pentru realizarea unei păci durabile, este necesar să se soluționeze problema poporului palestinian în conformitate cu interesele și aspirațiile lui naționale, asigurându-i-se dreptul la autodeterminare, inclusiv, dreptul de a-și forma un stat național propriu.

Pe lângă acestea, s-a ajuns și la o înțelegere în legătură cu Israelul și minoritatea evreiască de pe teritoriul României. Deși la autoritățile din Israel ajunseseră semnale că, în cursul epurărilor din administrația de stat care au fost efectuate în anii 1970, multe persoane eliberate din funcții erau de origine evreiască, acest lucru n-a dus la schimbarea politicii țării lor față de RO. Emigrarea evreilor din România, realizată prin intermediul serviciilor speciale, a continuat, ajungând în 1973 la cel mai ridicat nivel din deceniul opt. Emigrația aduce și anumite venituri bugetului de stat întrucât, conform legii din decembrie 1971, persoanele care părăseau definitiv țara trebuiau să renunțe la dreptul de proprietate și nici nu puteau lua cu ele obiecte de preț sau bani, lucru care la trecerea frontierei era verificat foarte atent. Aș vrea să menționez că relațiile strânse pe care RO le întreținea cu țările arabe și chiar cu reprezentanții Palestinei n-au fost de natură să afecteze în mod fundamental relațiile acestei țări cu Israelul.

În aceste condiții, secretarul general al PCR a încercat să se apropie și de alte țări, și anume de China, care a sprijinit ostentativ RO în 1968. Astfel că, Ceaușescu a încercat să stabilească mai întâi de toate relații militare cu China iar pe la mijlocul anilor 1970, miniștrii români ai apărării vizitau constant Beijingul, iar grupuri de ofițeri superiori din România petreceau câte o lună de vacanță în China. Aceste relații au dus ca șeful independenței Armatei Chineze de Eliberare a Poporului (AEP) să negocieze un credit cu dobândă zero, de aproape 250 milioane de dolari pentru RO, în martie 1971. Delegația militară de nivel înalt, primită de Ceaușescu la sfârșitul lui august, a declarat cum nu se putea mai explicit solidaritatea și sprijinul Chinei pentru lupta RO împotriva folosirii forței și pentru apărarea suveranității naționale. Câteva luni mai târziu, Bodnăraș a condus o delegație militară superioară la Beijing, urmată la scurt timp după aceea de vizita unor chinezi din Gărzile Patriotice. După aceea, din China au început să sosească primele torpiloare Ho Chwan și canoniere din clasa Shanghai, pe care Bucureștiul a început ulterior să le producă sub licență.

Între 1 și 9 iunie 1971, și Ceaușescu, însoțit de Elena Ceaușescu fac o vizită în China, cu scopul de a dezvolta relații de prietenie și colaborare între cele două părți. Elena, la această vizită, și-a dat seama că soția lui Mao joacă un rol politic important, ceea ce probabil i-a stimulat ambiția. La convorbiri, țările au subliniat că poporul român și poporul chinez și-au manifestat întotdeauna simpatia unul față de altul, s-au sprijinit reciproc și au închegat o profundă prietenie militantă în lupta comună împotriva imperialismului și reacțiunii, împotriva politicii de forță, precum și în opera de construire a socialismului în ambele țări. Astfel, s-a dezvoltat puternic relațiile dintre cele două partide, țări și popoare ale RO și Chinei; au sporit întâlnirile dintre conducătorii celor două țări; s-a adâncit cunoașterea reciprocă; s-a lărgit colaborarea româno-chineză în domeniile politic, economic și cultural. Între 9 și 15 iunie 1971, Ceaușescu mai vizitează și Coreea pentru a exprima profunda satisfacție pentru faptul că relațiile de prietenie și colaborare dintre partidele, guvernele și popoarele celor 2 părți, se dezvoltă pe zi ce trece, în mod fericit, în lupta comună împotriva imperialismului, pentru victoria cauzei socialismului. Cele 2 țări sunt hotărâte să dezvolte relații politice, economice, tehnico-științifice, culturale și de a întări și aprofunda prietenia frățească dintre cele două. De asemenea, se vor stimula, dezvolta și diversifica legăturile de colaborare dintre organizațiile sindicale, de tineret, studenți, femei și alte organizații de masă din RSR și Coreea. S-a semnat și un Tratat de prietenie și colaborare dintre cele 2 țări; un Acord privind schimbul de mărfuri și plăți pe perioada 1976-1980.

Astfel că, comportamentul lui Ceaușescu s-a schimbat radical după ce vizitase aceste țări căci fiind încântat și stârnit de admirația pentru revoluția culturală și pentru spectacolele grandioase dedicate cultului personalității, pastișă a revoluției culturale din China, liderul român se hotărâse să aplice în RO același model ideologic, astfel că, un prim pas este făcut atunci când Ceaușescu introduce o nouă lege privitoare la secretul de stat ce interzicea difuzarea sau publicarea în străinătate a oricărui material scris ce putea aduce prejudicii intereselor statului. Mai mult decât atât, legea interzicea cetățenilor români să aibă orice contacte cu posturile de radio sau ziarele străine, a căror activitate era considerată ostilă României. La 6 iulie 1971, Ceaușescu adoptă Propunerile de măsuri: creșterea rolului conducător al partidului; îmbunătățirea învățământului de partid, a muncii politice de masă; participarea tineretului pe mari șantiere de muncă patriotică; intensificarea educației cultural-ideologice în școli și facultăți, în organizațiile copii, tineret și studenți; lărgirea propagandei ateiste; preponderența artei amatorilor asupra celei profesioniste; reducerea numărului de traduceri, promovarea muzicii românești, orientarea în acest sens a emisiunilor radio și TV, a editurilor, a repertoriilor teatrale și a programelor cinematografice, a activității uniunilor de creație.

Începând cu anul 1972, la 11-16 martie, RSR efectuează vizite în statele africane: o primă vizită este făcută în Algeria iar în urma convorbirilor s-a încheiat un acord pe termen lung privind schimburile comerciale, dorindu-se ca să se ajungă la un volum de 50 de milioane de dolari iar până în 1975, să se dubleze volumul actual al acestor schimburi. S-a mai semnat și un acord privind crearea unei Comisii mixte guvernamentale în scopul de a promova cooperarea economică în domeniul petrolului, minelor, industriei, agriculturii și hidrotehnicii. La încheierea vizitei, cele două părți au procedat, de asemenea, la semnarea unui acord aerian și maritim. Ce-a de-a doua vizită efectuată de Ceaușescu a fost în Republica Zambia între 23-27 martie. În timpul convorbirilor, partea zambiană și-a exprimat dorința de a-și deschide o ambasadă la București, au urmat discuții despre dezvoltarea pe mai departe a economiei și s-a ajuns la concluzia că trebuie să se sporească numărul cadrelor tehnice calificate în toate secretoarele economice: minier, al industriei construcțiilor de mașini, industriei ușoare, al agriculturii și asistență tehnică. Pentru construirea de obiective industriale de interes vital pentru guvernul Zambia, partea română a fost de acord să livreze instalații complete și uzine, mașini, echipament tehnic, studii de fezabilitate, proiecte și licențe pe credit, în condiții avantajoase. Partea română s-a declarat de acord să ofere Republicii Zambia un credit în valoare de 50 milioane de dolari pentru realizarea unor obiective. În scopul promovării comerțului dintre cele două, Ceaușescu a acceptat invitația președintelui Republicii Zambia pentru participarea RO în viitor Târg Internațional al Zambiei.

Relațiile dintre RSR și Tanzania și Sudan au fost întărite între 27 martie-2 aprilie 1972, când au fost semnate cele două acorduri privind colaborarea economică și tehnică și acordul comercial pe termen lung. Urmează apoi, o vizită din partea RSR în Egipt, la 2-6 aprilie, în urma căreia a fost semnat acordul de navigație maritimă. În luna mai, RSR invită președintele Cambodgiei pentru a asigura sprijinul lor poporului cambodgian pentru victoria cauzei de eliberare națională, pentru realizarea aspirațiilor sale de progres și dreptate socială, de neutralitate și pace și pentru acțiunea și eforturile sale în vederea obținerii recunoașterii Guvernului Regal de Uniune Națională ca singurul și unicul guvern legitim și legal al Cambodgiei. Acest sprijin se observă și în primăvara anului 1972 când Ceaușescu a vizitat Sudanul și alte șapte state africane, expresie a solidarității poporului român cu toate popoarele angajate în lupta pentru apărarea și consolidarea independenței, împotriva imperialismului, colonialismului și neocolonialismului, pentru progres, securitate și pace în lume. Anul 1974 se remarcă prin acordarea Egiptului din partea părții române a uni credit în valoare de 100 milioane de dolari, utilizat pentru livrarea de către partea română de echipamente, utilaje, instalații complexe produse în RO, ca și de proiecte, asistență tehnică sau licențe românești pentru realizarea în Egipt a unor proiecte comune în cadrul unor societăți mixte româno-egiptene. Cei doi președinți au hotărât să acorde prioritate înființării unei societăți mixte pentru explorarea și exploatarea petrolului, precum și creării unei bănci mixte română-egiptene.

La 3-5 noiembrie se pune capăt perioadei de liberalizare iar controlul absolut al partidului domină întreaga viață economică și culturală. Iar prin alegerea sa în funcția de președinte al Republicii la 28 martie 1974, a dat o lovitură zdrobitoare de stat tuturor celor care și-au dorit să-l țină în frâu pe conducătorul de partid, pentru că prin această funcție Ceaușescu a monopolizat întreaga putere în stat: au fost create o multitudine de alte funcții precum Consiliul de Apărare a RSR, Comandant suprem al Forțelor Armate, Consiliul național al oamenilor muncii, toate fiind preluate de șeful statului. În paralel, a demarat o amplă acțiune de înlocuire a „vechii gărzi”. Prin metoda „rotirii cadrelor” a reușit să anihileze orice rival sau nemulțumit din conducerea partidului, iar orice manifestare critică era reprimată de Securitate. Totodată, membrii familiei precum și persoanele servile ocupau cele mai înalte funcții administrative. Elena Ceaușescu a devenit treptat a doua persoană politică în partid și în stat, cultul personalității extinzându-se la întreg cuplul Ceaușescu. În presă, la radio și la televiziune, prin intermediul operelor publicate, preaslăvirea cuplului Ceaușescu făcea parte din propaganda specifică amplificării cultului personalității. Se punea o atenție deosebită asupra creșterii continue a rolului conducător al partidului în toate domeniile activității politico-educative, se cerea sublinierea marilor realizări ale poporului român – constructor al socialismului, se vroia îmbunătățirea formelor de învățământ politico-ideologic al membrilor și cadrelor de partid, se vroia un control mai viguros pentru a evita publicarea operelor literare care nu sunt la nivelul cerințelor activității politico-ideologice a partidului, a cărților care promovează idei și concepții dăunătoare intereselor construcției socialiste. În repertoriul teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți trebuia să se pună accentul pe promovarea producțiilor naționale cu un caracter militant revoluționar.

Figura.4.1. Exemplu de manifestare a cultului personalității

Făurirea unei noi societăți presupunea afirmarea principiilor socialiste în toate sectoarele vieții. Mass-media a fost supusă unei cenzuri severe, fiind obligată să elogieze personalitățile cuplului conducător, orice atitudine critică era anchetată de organele de represiune, iar statul comunist s-a implicat în viața intimă a cetățenilor, în toate activitățile și modul de organizare a timpului liber: preșcolarii erau înregimentați în „șoimii patriei” (copii între 4-7 ani), elevii între 7 și 14 ani deveneau pionieri, liceeni cu rezultate deosebite la învățătură se înscriau în UTC, pentru a avea o avansare profesională mai rapidă trebuia să fii membru de partid, se făceau ore de muncă patriotică, se organizau mitinguri și adunări politice, pe marginea străzilor și a orașelor erau amplasate panouri, lozinci și sloganuri cu elogieri la adresa lui Ceaușescu, fiecare instituție era obligată să aibă un portret cu N. Ceaușescu. Tot pentru a ocupa timpul liber al cetățenilor statul și-a orientat atenția spre insuflarea spiritului de competiție în cadrul întrecerilor sportive.

De asemenea, pentru a se făuri noua societate s-a adoptat o politică demografică care să crească rapid rata natalității. Astfel că, constatând că rata natalității era de 14 nașteri la 100 de locuitori, Ceaușescu legalizează întreruperea sarcinilor doar pentru femeile de peste 40 de ani, pentru mamele ce aveau 4 copii sau pentru victimele violurilor ori incestului, precum și în cazurile speciale de anomali. Ca urmare, printr-un decret, avortul era interzis până la o anumită vârstă și până la un anumit număr de copii și se acordau recompense pentru „fertilitate”. Rezultatul aplicării acestei legi era diametral opus celui așteptat, deoarece rata mortalității la femei a crescut de peste 10 ori din cauza avorturilor provocate, ajungându-se la peste 10.000 de femei decedate, ca urmare a unor încercări disperate de-a avorta în condiții improprii, neasistate de personal medical de specialitate, iar rata natalității s-a redus la 6 nașteri la 100 de locuitori, adică de peste două ori mai mică decât rata dinaintea aplicării acestui decret umilitor.

Prin toate acestea se urmărea transformarea cetățenilor în executanți fideli ai politicii partidului, iar aparatul de partid avea ca obiectiv idolatrizarea soților Ceaușescu. Între 20 și 26 iunie 1974, președintele republicii islamice Mauritania, vizitează RO la invitația acesteia. Animați de a da un conținut aspirațiilor de pace și înțelegere dintre cele două părți și a dezvolta relații de prietenie și colaborare, semnează o Declarație solemnă comună privind principiile care sunt puse la baza relațiilor bilaterale. În scopul asigurării unei dezvoltări cât mai largi a relațiilor economice între cele două țări, cei doi președinți au semnat un Acord de cooperare economică și tehnică și au hotărât crearea unei Comisii mixte guvernamentale de cooperare economică. În vederea intensificării relațiilor culturale, miniștrii de externe au semnat un Program de aplicare a acordului cultural pe anii 1975-1977. De asemenea, ei au semnat un Acord de desființare a vizelor și o convenție sanitar-veterinară. În a doua jumătate a anului 1975, vizitele reciproce dintre RO și Beijing au cunoscut o creștere atât ca număr, cât și ca nivel. În luna septembrie a anului următor, mass-media din România a acordat foarte mult spațiu morții lui Mao. Se pare totuși că acțiunea propagandistică desfășurată cu scopul de a sublinia bunele relații dintre RO și China se caracterizează printr-o hipertrofiere a formei în dauna conținutului, de vreme ce în aceeași perioadă n-au avut loc nici un fel de evenimente mai importante în contactele bilaterale.

Cu ocazia vizitei lui Ceaușescu în Sierra Leone, au fost semnate acorduri în domeniile cooperării culturale și științifice, exploatării geologice, petrolului și mineritului, industriei forestiere, precum și relațiilor consulare. S-a mai hotărât, în vederea asigurării unei dezvoltări continue a relațiilor economice, instituirea unei Comisii mixte româno – sierra leoneze de cooperare economică și tehnică. La 25 iunie 1975, RSR și Mozambic au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasade odată cu proclamarea independenței Mozambicului. Cele două părți au convenit să sprijine înființarea unei Agenții economice permanente a RSR, acreditată pe lângă guvernul de tranziție din Mozambic, care să contribuie la dezvoltarea relațiilor de prietenie, solidaritate și cooperare dintre cele două popoare. De asemenea, Reprezentanta permanentă a FRELIMO la București a avut un rol pozitiv pentru promovarea relațiilor de solidaritate militantă și colaborare multilaterală între Partidul Comunist Român și Frontul de Eliberare din Mozambic. Între 17-19 aprilie 1975, între Tunisia și RSR s-a realizat proiectul de exploatare minieră de la M’ Rata, ce reprezenta un model de cooperare între cele două țări. În cursul acestei vizite a fost semnat un Acord general de colaborare economică; un program privind realizarea unor obiective economice în cooperare între întreprinderi românești și tunisiene; un memorandum cu privire la dezvoltarea schimburilor comerciale. Cei doi președinți și-au exprimat dorința comună de a fi căutate noi posibilități de extindere și diversificare a cooperării româno-tunisiene în sectoarele industrial și agricol. În acest scop, ei au reținut posibilitatea realizării de proiecte interesând: introducerea și dezvoltarea culturii florii-soarelui în Tunisia; livrarea de instalații pentru foraj-apă; forajul și rafinarea petrolului în Tunisia.

La 24 aprilie 1975, Ceaușescu vizitează Siria, constatând cu satisfacție că relațiile între cele două țări s-au întărit continuu iar acordurile de cooperare economică și tehnică stabilite, se îndeplinesc cu succes. De asemenea, s-a hotărât dezvoltarea cooperării în toate domeniile și să se asigure realizarea proiectelor comune în cele mai bune condiții. Mai târziu, președintele Iordanie efectuează o vizită în RSR în scopul dezvoltării și extinderii relațiilor prietenești dintre cele două țări în toate domeniile de interes comun. Urmează declarația comună româno-siriană, în care se semnează: Protocolul de cooperare economică, științifică și tehnică; Protocolul de schimburi comerciale pentru anul 1981 și Programul de aplicare a Acordului de cooperare culturală pentru perioada 1981-1983. În anul următor, RSR vizitează Siria și Iordania pentru a extinde relațiile economice bilaterale și a spori schimburile comerciale. În perioada 23-26 iunie 1975, RSR a invitat Republica Gaboneză pentru a continua relațiile economice dintre cele două țări, semnând un Acord general de cooperare economică și tehnică; acordul comercial; acordul privind crearea unei comisii mixte guvernamentale româno-gaboneze și acordul de cooperare culturală și științifică.

Pe linia economică, politica lui Ceaușescu a fost de industrializare forțată. După venirea la putere, procesul de industrializare a fost amplificat la maximum. Prin intermediul Comitetului de Stat al Planificării, simbol al centralismului economic, erau elaborate planuri cincinale în care se fixau principalele obiective economice. Astfel în fiecare oraș au fost create noi centre industriale puternice, iar în marile orașe au fost întemeiate mari areale industriale cu diferite specializări: Ploiești – Brazi (prelucrarea petrolului), complexul siderurgic de la Galați, Valea Jiului, combinatul chimic Midia-Năvodari care avea o lungime de 26,6 km, uzinele „Tractorul” și „Steagul Roșu” din Brașov, „Dacia” Pitești. În 1975, Ceaușescu a extins capacitatea RO de rafinare a petrolului peste producția internă de petrol, din 1976 fiind nevoie să se importe țiței. La 2-4 iunie are loc la București, primul Congres al educației politice și al culturii socialiste. Aici s-a hotărât organizarea bienală a festivalului național Cântarea României, care au monopolizat cultura și propaganda. Când prețul petrolului a crescut pe piața internațională, în 1978, RO a fost prinsă pe picior greșit și s-a confruntat cu un deficit major. Această problemă a fost agravată de revoluția din Iran, principalul furnizor de petrol al RO, care a stopat livrările.

A fost acordată o atenție deosebită industriei siderurgice, petrochimice, constructoare de mașini, construirea de centrale nucleare, helicoptere, avioane, vase maritime de până la 100.000 tone, inclusiv petroliere, mari centre de rafinare a petrolului, alimentară și textilă au cerut eforturi uriașe. Rata de acumulare a crescut la 34,1% iar procentul investițiilor a fost sporit la 49,2% pentru industrie, în vreme ce investițiile pentru agricultură s-au menținut la un nivel de numai 13%, deși acest sector contribuia cu mari cantități de cereale, carne, produse alimentare la export. Forța de muncă necesară industrializării a fost adusă din mediul rural înregistrându-se astfel și un proces de urbanizare forțată. Deși pe termen scurt, această politică a adus o bunăstare relativă, pe termen lung s-a dovedit o politică falimentată pentru că produsele românești, de calitate foarte slabă, nu au reușit să concureze cu produsele occidentale pe o piață globală. Consecințele acestui gigantism economic aveau să fie grave. În plină criză a petrolului, capacitatea de prelucrare a RO a ajuns la 34 milioane tone de țițel anual, dar resursele interne nu acopereau decât 5-6 milioane.

Cu toate aceste probleme, în anul 1976, între RSR și Guineea, Benin, Nigeria și Egipt se semnează acorduri comerciale, de colaborare economică și tehnică. La 22-23 februarie 1977, Ceaușescu împreună cu Elena Ceaușescu fac o vizită oficială de prietenie în Republica Islamică Mauritania, la invitația secretarului general al Partidului Poporului din Mauritania. În urma vizitei, cele două țări au semnat mai multe Acorduri de cooperare economică în domeniile: geologic, minier, petrolier, al pescuitului, irigațiilor, agriculturii și montarea de autovehicule. De asemenea, au semnat un protocol privind extinderea cooperării economice și a schimburilor comerciale dintre cele două părți. Tot în 1977, Ceaușescu vizitează China timp de cinci zile; vizita n-a fost atât de spectaculoasă ca în 1971, deși din delegație mai făceau parte: Elena Ceaușescu, Ștefan Andrei, Cornel Burtică și Dumitru Popescu. Chinezii i-au întâmpinat pe români cu cele mai înalte onoruri la festivitățile în cinstea lui Ceaușescu de pe străzile Beijingului luând parte 100 de mii de persoane. În declarațiile sale oficiale, delegația română susținea pe deplin poziția conducerii chineze pe probleme internaționale, dar vizita s-a încheiat fără semnarea unui comunicat comun. Rezultatul concret al convorbirilor a fost încheierea unei înțelegeri pe termen lung, mai exact pe o perioada de 15 ani în domeniul colaborării economice și tehnice (erau menționate printre alte puncte din program, prospectări comune pentru descoperirea de noi materii prime pe teritoriul Chinei) și a altor câteva înțelegeri, mai puțin importante. Ceaușescu continuă relațiile cu China și Coreea, și în anul 1978, când în data de 15 mai, au început convorbirile oficiale dintre Ceaușescu și premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze (RPC).

Această vizită s-a bucurat de un succes deplin, a dat un puternic impuls colaborării bilaterale și a deschis o nouă pagină în cronica relațiilor de prietenie româno-chineze. Părțile au analizat perspectivele dezvoltării relațiilor politice, economice, tehnico-științifice și culturale, extinderea schimburilor comerciale care vor contribui la progresul rapid al economiei ambelor țări. Totodată s-a convenit asupra intensificării vizelor pe linie de partid și de stat, între organizațiile obștești, a schimburilor de experiență în diferite domenii de activitate, a contractelor între instituții de știință, cultură și artă, între cetățenii celor două țări în vederea mai bunei cunoașteri reciproce, aceasta slujind întăririi prieteniei dintre cele două popoare. Astfel, țările au semnat un Acord cu privire la colaborarea economică și tehnică pe termen lung pe o perioada de 10 ani, care prevedea: sprijin reciproc în colaborarea economică și tehnică, în funcție de necesitățile și posibilitățile lor; livrarea reciprocă a mașinilor, utilajelor și instalațiilor, a proiectelor și documentațiilor tehnice, precum și a materialelor necesare realizării obiectivelor industriale și agricole iar prețurile acestora – stabilite pe baza prețurilor de pe piața mondială; delegarea reciprocă de personal tehnico-ingineresc pentru acordarea asistenței tehnice; școlarizarea reciprocă a tehnicienilor și practicanților.

Specifică dictaturii național-comuniste instaurate de Ceaușescu a fost sistematizarea în 1977 (după cutremur) a localităților urbane și rurale prin demolări în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. În orașe au fost construite noi cartiere muncitorești, iar vechile clădiri și biserici, unele din secolul al XIX-lea, au fost distruse pentru a face loc noilor construcții de tip socialist. Cel mai bine s-a observat acest proces în București: realizarea Metroului, amenajarea modernă a Dâmboviței au fost însoțite de lucrări de mare amploare, megalomane și costisitoare, în vederea construirii unui nou centru politico-administrativ al țării. În acest scop, a fost demolată o treime din zona centrală a Capitalei – o mare parte a Cartierelor 13 septembrie, Uranus, Unirii, Dudești, Muncii, precum și însemnate părți din Cartierele Rahova și Antim; au fost distruse și valoroase monumente de arhitectură, mănăstiri și biserici pentru a se construi Casa Poporului, spre care ducea un larg și imens bulevard: Victoria Socialismului; construcția propriu-zisă se întindea pe o suprafață de 6,3 ha, era un mamut arhitectonic de 86 m înălțime, cu fațadă de 276 m, fiind a doua construcție publică din lume ca mărime, după Pentagon.

Figura 4.2. Centrul Capitalei în plin proces de reconstrucție în spirit socialist

Din același an, 1977, s-a elaborat și a demarat la nivelul întregii țări un plan de sistematizare urbană și rurală. Acesta prevedea reducerea numărului de comune de la 2705 la 1800 și a celor 13.123 de state la maximum 5000-6000. În acest scop, în intervalul 1977-1989 au fost demolate, în proporție de 85-90%, un număr de 29 de orașe – mai ales din Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea – în locul vechilor cartiere din epocile medievală și modernă, care purtau pecetea vremii, care exprimau un anumit specific, un farmec propriu, o varietate și originalitate, se ridicau blocuri de locuințe, de cele mai multe ori identice, făcute la normă, monotone, sufocante. În perioada 20-23 mai, același an, Ceaușescu vizitează Coreea, la invitația președintelui acesteia, unde a avut loc un miting al oamenilor muncii, în cinstea delegației de partid și de stat a RSR. În timpul vizitei au avut loc convorbiri ce priveau amplificarea și întărirea continuă a relațiilor de prietenie și colaborare, a solidarității militante dintre cele două partide, guverne și popoare. Astfel, a fost semnată Declarația comună privind aprofundarea prieteniei, solidarității și dezvoltarea colaborării frățești dintre cele două partide. Au fost semnate, de asemenea, Protocolul între guvernele ambelor țări privind schimbul de mărfuri și plățile pe anul 1979 și Acordul privind colaborarea în domeniul turismului. Această vizită, a constituit un moment de o deosebită importanță pentru intensificarea și dezvoltarea pe o nouă treaptă a prieteniei și colaborării, pentru aprofundarea înțelegerii reciproce între cele două partide, guverne și popoare și a contribuit la întărirea mișcării comuniste și muncitorești internaționale.

La 16-18 august, au avut loc, la Palatul Republicii și la Palatul Primăverii, convorbiri oficiale între președinții RSR și RPC care au examinat evoluția relațiilor bilaterale și au hotărât să întărească și să dezvolte prietenia frățească pe baza principiilor stimei și respectului reciproc, independenței și suveranității, egalității în drepturi și neamestecul în treburile interne. Cele două părți au exprimat dorința de a extinde și a diversifica și în viitor colaborarea pe linie de stat, a organizațiilor de masă și obștești, între parlamente și alte instituții ale celor două țări, schimbul de experiență în construcția socialistă dintre cele două, dezvoltarea continuă a schimburilor comerciale, a cooperării economice și tehnico-științifice bilaterale. Părțile au convenit să asigure dezvoltarea colaborării tehnico-științifice în domeniul cercetării, în primul rând în ramurile cele mai noi ale științei și tehnologiei contemporane.

De asemenea, s-a apreciat pozitiv rezultatele obținute în dezvoltarea colaborării în domeniile culturii, învățământului, presei, radioului, televiziunii, turismului și sportului și au convenit ca acestea să se amplifice în continuare în scopul adâncirii continue a cunoașterii reciproce și a cultivării prieteniei dintre cele două popoare. În cadrul convorbirilor au fost semnate: Acordul privind constituirea Comisiei guvernamentale româno-chineză de colaborare economică și tehnică; Protocolul privind colaborarea tehnică în producție; Protocolul privind condițiile de viață și de muncă ale personalului tehnico-ingineresc; Acordul privind carantina fitosanitară și protecția plantelor; Acordul privind colaborarea tehnică în domeniul combaterii bolilor animalelor; Convenția privind înființarea unui serviciu de linie maritimă. Vizitele au fost încheiate cu succes, constituind o puternică manifestare a sentimentelor reciproce de stimă, prețuire și prietenie.

La 5-7 iunie 1978, în RSR vine președintele Republicii Federale Nigeria iar în urma convorbirilor, s-a convenit să se vândă țiței și alte produse nigeriene ce vor fi specificate periodic, în schimbul mărfurilor și serviciilor românești solicitate pentru accelerarea dezvoltării industriale în Nigeria. În acest scop, a fost semnat un Memorandum de înțelegere privind schimburile comerciale de mărfuri și servicii; un Memorandum de înțelegere pentru întărirea cooperării în agricultură, industria de prelucrare a lemnului, transporturi, petrochimie și electrificare. Totodată, a fost semnat un acord privind serviciile aeriene între cele două țări, pentru a facilita relațiile economice și comerciale dintre acestea. La 15-25 aprilie 1979, Ceaușescu vizitează Republica Zambia, Mozambic, Burundi și Sudan pentru a dezvolta relațiile dintre cele două. În urma convorbirilor, s-a semnat: Acordul privind cooperarea tehnică și economică în industria minieră și în domeniul hidrocarburilor; acordul pentru dezvoltarea cooperării în domeniul industriei; acord de credit; acordul privind dezvoltarea cooperării în domeniul agriculturii. Între 9-12 mai 1980, au loc convorbiri între RO – China și RO – Coreea, primele convorbiri s-au încheiat cu concluzia că trebuie dezvoltate în continuare relațiile româno-chineze, pe plan politic, economic, tehnico-științific și cultural; a doua convorbire s-a finalizat cu hotărârea comună de a acționa pentru înfăptuirea în continuare a prevederilor tratatului și acordurilor încheiate, au exprimat dorința fermă de a intensifica schimburile comerciale și relațiile economice, de a întări legăturile și colaborarea în domeniile științei și tehnicii, învățământului, culturii și ocrotirii sănătății. Ce ține de cultură, tot în acest an, are loc o reclamație din partea unui grup de 22 scriitori ce taxau Uniunea Scriitorilor drept anticomunistă, ca urmare, se înăsprește cenzura revistelor iar Comitetul de partid al scriitorilor din România se desființează.

În anul 1981, urmează măsuri drastice de economisire a energiei, care prevedeau o rație lunară de 30 litri pentru proprietarii de automobile. Alte restricții stimulau o temperatură maximă de 14 grade în birouri și o limitare a alimentării cu apă caldă ( o zi pe săptămână ). Între 24 noiembrie și 1 decembrie 1980, premierul român Ilie Verdeț a efectuat o vizită în China, iar în perioada 15-22 iunie 1981, RP Chineză a fost vizitată de Ștefan Andrei; în cursul vizitei lui Verdeț, chinezii au recunoscut că și-au supraapreciat forțele, așa încât au fost obligați să-și reducă volumul schimburilor comerciale cu exteriorul, inclusiv cu RO. Așadar, vizita s-a încheiat doar prin sublinierea convergenței punctelor de vedere politice, fără vre-un rezultat economic concret. Același gen de impresii a făcut și vizita lui Ștefan Andrei – diplomații chinezi au recunoscut că relațiile politice sunt mai mult decât bune, dar problemele apar în momentul în care e vorba de colaborarea economică.

Volumul schimburilor comerciale dintre România și China arătau totuși promițător pentru partea română, în ciuda problemelor apărute. Valoarea schimburilor comerciale se ridica în 1979 la 1,2 miliarde de franci elvețieni, în 1980 – la 1,25 miliarde de franci, pentru ca în 1981 să scadă la 1,18 miliarde de franci. Structura pe mărfuri a acestor schimburi era avantajoasă din punctul de vedere al Bucureștiului – în protocolul semnat pe anul 1982, 41% din exporturile românești către China era mașini-unelte, 12% erau mărfuri industriale de piață iar 47% – materii prime și materiale, pe când în exportul chinez către România 60% constituiau materiile prime și materialele, 36% produsele alimentare și industriale și numai 4% mașinile-unelte. O anumită problemă constituia pentru România doar balanța comercială negativă pe anul 1981, când Bucureștiul a cumpărat din China mărfuri a căror valoare depășea cu peste 200 de milioane de franci elvețieni exportul românesc în această țară.

În perioada 13-17 aprilie 1982, s-a strâns și mai mult relațiile cu China, Ceaușescu vizitând pentru a treia oară China, pentru a aprofunda relațiile bilaterale româno-chineze, pentru că ambele părți au relevat cu satisfacție că raporturile de prietenie, colaborare și solidaritate dintre cele două țări au bogate și frumoase tradiții și se dezvoltă cu succes. În acest scop, a fost semnat Acordul-program privind direcțiile de bază ale dezvoltării colaborării economice și tehnico-științifice pe termen lung, ce are o importanță istorică pentru întărirea prieteniei și promovarea colaborării româno-chineze. A fost semnat, totodată, un protocol privind colaborarea și cooperarea în domeniul industriei construcțiilor de mașini; un Acord de colaborare în domeniul folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice; Protocolul de aplicare a acordului de colaborare culturală pe perioada 1982-1985 și Protocolul privind colaborarea în domeniul sănătății până în 1985. Această vizită a fost considerată de propagandă românească o etapă calitativ nouă iar în urma vizitei, încep lucrările la Canalul București-Dunăre, acesta urma să aibă o lungime de 73 km și o lățime de 480 m. Capitala țării urma să devină port și să fie legată, prin acel canal și prin Dunăre, de porturile Mării Negre. Urmează lucrările pentru construirea Canalului Poarta Albă-Năvodari, cu o lungime de 26,6 km. Odată cu această lucrare, se finisează construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră, având o lungime de 64,2 km, implicând și ridicarea și modernizarea porturilor Cernavodă și Constanța – Sud, acest canal fiind al treilea canal mare de navigație din lume, după Canalul Suez și Canalul Panama.

La invitația președintelui Coreei, Ceaușescu împreună cu soția sa Elena, vizitează și această țară la 17-21 aprilie, ce a contribuit destul de mult la dezvoltarea relațiilor româno-coreene, la cauza păcii și securității în lume, iar convorbirile ce au fost purtate în timpul vizitei, au dus la întărirea și mai puternică a prieteniei dintre cele două țări. O atenție deosebită a fost acordată problemelor dezvoltării colaborării economice, relevându-se necesitatea ridicării acestor raporturi la nivelul cel mai înalt, pentru că economiile celor două țări, în plină dezvoltare, oferă posibilități largi pentru sporirea substanțială a schimburilor economice și intensificarea colaborării și cooperării în producție. De asemenea, au fost puse la punct căile și măsurile concrete privind dezvoltarea pe multiple planuri a relațiilor de prietenie și colaborare, inclusiv cooperarea în producție și amplificarea volumului schimburilor comerciale pentru a contribui la satisfacerea cerințelor economiilor naționale ale celor două țări de materii prime și energie, mașini și utilaje moderne și bunuri de larg consum. În acest scop, cei doi șefi de stat au semnat: Acordul privind direcțiile de bază ale dezvoltării colaborării economice și tehnico-științifice, care are o importanță deosebită pentru dezvoltarea relațiilor dintre cele 2 țări și Acordul privind colaborarea în domeniul valorificării de zăcăminte de metale neferoase.

În iarna anului 1983, restricțiile din 1981 au fost sporite, ducând la întreruperea alimentării cu electricitate în principalele orașe și la reducerea presiunii gazelor în timpul zilei, astfel că nu se putea găti decât noaptea; programul de televiziune s-a redus la doua două ore pe zi; încălzirea termică a coborât la maxim 14 grade în majoritatea birourilor; consumul de benzină s-a micșorat și limitat la 30 de litri lunar doar o dată la două săptămâni – duminica; s-au găsit și folosit înlocuitori pentru unele produse tradiționale – carnea, de exemplu a fost înlocuită cu soia. Rațiile lunare erau de doar 1 kg de zahăr, 1 kg de făină, 1 pachet de margarină și 5 ouă pentru o familie. Deși nu s-a bizuit pe metodele de teroare extreme din anii de început ai stăpânirii comunist în România, regimul Ceaușescu a dovedit că era capabil să recurgă la practicile trecutului pentru a-și menține dominația asupra societății românești. O altă dovadă este și că instituțiile și corecția legalizată au rămas neschimbate; unele prevederi ale Codului Penal n-au fost aplicate până când lui Ceaușescu nu i-a convenit să le reactiveze; așa cum a fost cazul cu decretul privind înregistrarea mașinilor de scris la Miliție, reactualizat prin alt decret intrat în vigoare în aprilie 1983, și cu prevederea, de pe vremea lui Dej introdusă în 1958, conform căreia neraportarea unei convorbiri cu un străin constituie un delict penal. Aparatele de fotocopiere erau o raritate și puținele care se găseau în bibliotecile naționale erau supravegheate îndeaproape, fiind nevoie de o aprobare specială pentru folosirea lor.

Totuși, relațiile cu R.P. Chineză au fost tradițional bune și se mențineau la același nivel. Între 5 și 10 mai 1983 a venit într-o vizită la București, Hu Yaobang, secretarul general al PC Chinez, iar pe 27 august a sosit în RSR președintele Chinei, Li Xiannian. Aceste vizite aveau scopul de a sublinia faptul că Bucureștiul este unul dintre principalii parteneri ai Beijingului în Europa. În multe situații, poziția RO în problemele internaționale se suprapunea cu poziția Chinei – inclusiv când era vorba de probleme importante, cum ar fi criza rachetelor sau relațiile chino-sovietice. În vara anului 1983, tezele de la Mangalia, lansate de Nicolae Ceaușescu în fața unei adunări de activiști de partid, desăvârșeau mini-revoluția culturală începută cu 12 ani înainte și puneau punct oricărei speranțe de revenire la normal. Totuși, scriitorii n-au renunțat la obligația lor de a spune adevărul, reușind uneori să țină loc de istorici, sociologi, ziariști și devenind un fel de simboluri complice, care știa ce gândesc și ce vor să spună, chiar când vorbeau în semitonuri. Simplul fapt că vorbeau normal, că pronunțau cuvântul solidaritate sau încercau să redefinească termenii falsificați ca societate civilă sau conștiință națională, era considerat de cenzură subversiv. Încăpăținarea de a nu face compromisuri, de a nu participa la volumele Omagii dăruite de partid celor doi Ceaușești era un fel de a se pune în afara legii, pe care scriitorii valoroși și-l asumau cu toate pericolele rezultate din acestea. Numai că acum o făceau individual, prin cărți riscând să fie interziși în momentul când stilul lor cu subînțelesuri, era decriptat de delatorii oficiali sau benevoli. Așa s-a întâmplat cu Ana Blandiana când a fost reclamată că a caricaturizat figura dictatorului, poeta fiind interzisă în toate bibliotecile.

Diana Grosu

CAPITOLUL V

România în cadrul proiectului de disoluție a regimurilor

comuniste din centrul și estul Europei.

Ultimii patru ani și jumătate ai dictaturii – adică perioada care convențional începe odată cu preluarea puterii, la Kremlin, de către Mihail Gorbaciov, pe 11 martie 1985, și se termină pe 22 decembrie 1989, reprezentând momentul prăbușirii totale a comunismului. În momentul în care Gorbaciov a intrat în scenă, Ceaușescu și-a pierdut importanța pentru țările vestice și în primul rând pentru SUA, devenind un element de prisos, chiar împovărător, situație în care relațiile României cu capitalele occidentale s-au deteriorat brusc. Spre finalul războiului rece se crease consensul că regimul din România era „un cal troian sovietic”, care își proclama zgomotos aura de independență, în timp ce alții – în special, conducerea din Polonia și Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai substanțiale de dizidență. Această presupusă dependență secretă, combinată cu aserțiuni repetate referitoare la lipsa de importanță strategică a țării pentru politica sovietică și conflictul est-vest, și-au dovedit succesul în relevarea insignifianței României pentru URSS (și pentru vest) în percepția occidentală din anii '80. Instrucțiunile KGB către agenții din România, interceptate de DSS în 1982, au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unități 0110 (unitatea anti-KGB) a Securității, a declarat în fața unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unității, în 1983, și până la dizolvarea sa imediat după revoluție, poziția operațională a KGB față de țara sa era „destul de clară”. KGB considera România o țintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.

Reformele economice urmărite inițial de Mihail Gorbaciov, care dorea o societate ideală în care oamenii să fie liberi, ridicată pe principiile democrației și justiției sociale, în care evoluția economică se așează pe autoreglare și în care statul nu joacă decât rolul de coordonator – au fost zădărnicite și sabotate permanent de birocrații sovietici. Reacția lui Gorbaciov a constat în a schimba direcția, în 1987-1988, spre acceptarea schimbărilor politice sistemice (până atunci considerate inacceptabile) ca fiind necesare pentru a salva societatea sovietică de la decăderea și marasmul impuse ei de către aparatul birocratic îngust la minte. Simultan, și tot în cadrul noii gândiri politice, Gorbaciov a eliminat utilitatea de a folosi forța militară pentru a rezolva problemele politice. Aceasta a fost un dublu șoc pentru regimurile est – central – europene, ducând efectiv la implozia calculelor lor reziduale că puteau îngrădi la nesfârșit speranțele politice ale popoarelor pe baza certitudinii că, la o adică, intervenția armată sovietică avea să le scoată întotdeauna la liman. Gorbaciov le-a avizat că de-acum înainte trăiau într-o lume a riscului politic real. Totuși, în același timp în care proclama și demonstra nevoia comunismului de reformă, Gorbaciov mai anunța și că URSS nu mai dorea să fie privită ca un model obligatoriu de către celelalte state comuniste. Astfel că, începând din 1987, se observă o schimbare clară în strategia lui Gorbaciov care avea obiectivul principal nu numai corijarea sistemului, ci reforma lui în profunzime. Cel mai important eveniment din prima jumătate a anului 1987 a fost vizita, așteptată de atâtea luni, a lui Mihail Gorbaciov în România, după o perioadă de mare tensiune în relațiile bilaterale. Ceaușescu i-a pregătit oaspetelui său o primire cu adevărat fastuoasă, scopul principal era de a da delegației sovietice impresia că în RSR totul merge cum nu se putea mai bine și că nu sunt necesare nici transformări profunde, nici perestroika. În acest scop, cu o săptămână înainte de vizită, galantarele magazinelor din Capitală au fost umplute cu mărfuri și au apărut chiar produse – cum ar fi carnea – care lipseau de multă vreme. Sovieticii s-au străduit în schimb să-i convingă pe români să treacă la reforme după modelul URSS și al celorlalte state comuniste.

În a doua jumătate a anului 1987 au avut loc primele schimbări majore din cadrul blocului sovietic. Pe 23 iulie, reformatorul Karoly Grosz, adept al Perestroikăi lui Gorbaciov, a devenit premierul RPU iar pe 27 septembrie este creată prima organizație politică din această țară (Forumul Democratic Maghiar) care nu depindea întru totul de autorități. Pe lângă aceste schimbări, Ungaria s-a confruntat cu miile de maghiari din Transilvania care au cerut azil și permise de ședere temporară în Ungaria, din cauza greutăților economice înspăimântătoare din RO. Acest fapt, a dus ca în martie, Ungaria să semneze Convenția Națiunilor Unite cu privire la refugiați și cerând ca acestora să li se acorde asistență iar unii dintre aceștia să fie pregătiți, instruiți și împuterniciți să ajungă clandestin în RO spre a stimula și chiar declanșa înlăturarea regimului politic din țara vecină, fiind prima țară din blocul răsăritean care a procedat în felul acesta. Simpatia Occidentului era câștigată de Ungaria și prin faptul că guvernul de la Budapesta deschidea granița cu Austria; în acest climat de libertate au apărut publicații, posturi radio și de televiziune, precum și un birou al studioului Europa Liberă.

Și în România, prima etapă de desatelizare începe cu izbucnirea revoltei muncitorilor la Brașov, pe 15 noiembrie, aici, cu ocazia alegerilor în consiliile populare – ca urmare a decretului dat de Ceaușescu pentru aplicarea unei noi reduceri, de 30% a cotelor de încălzire pentru consumatorii casnici și de impunere de noi amenzi pentru cei ce încălcau și depășeau aceste cote, ca și datorită aplicării unor reduceri de salarii, sub pretextul nerealizării cifrelor de plan, care erau imposibil de realizat datorită stagnării comenzilor interne și externe, blocării exportului. În violentele ciocniri dintre forțele de ordine și manifestanți, care strigau Vrem pâine! Jos dictatura!, se soldează cu morți și sute de arestări. Evenimentele de la Brașov sunt semnificative pentru degradarea situației socioeconomice, cu exasperarea populației și hotărârea regimului de a trece la represiunea brutală. În acel moment, Ceaușescu se rupe definitiv de popor.

Pe 17 decembrie, Milos Jakes a devenit noul secretar general al CC al PC Cehoslovac, o persoană care cu greu putea fi luată drept un reformator, dar care oricum a adus niște schimbări în comparație cu perioada precedentă. Perestroika făcea progrese dar aceasta nu era o veste bună pentru conducerea română. Ceaușescu era tot mai impermeabil față de informațiile din țară și din lume. Colaboratorii săi cei mai apropiați făceau o primă selecție a materialelor înainte de a le duce la cabinetele cuplului Ceaușescu. Strict cenzurate erau mai ales informațiile referitoare la schimbările intervenite în celelalte țări din locul sovietic, acestea erau trunchiate într-o asemenea măsură, încât conducătorul nu cunoștea adevărata scară a diferitelor evenimente care aveau loc în țările socialiste, așa încât, în asemenea condiții, deciziile lui erau greșite din start. Conducătorul se informa doar din serviciile informative ale agențiilor de presă ale țărilor comuniste: URSS, RPC și, nu știu de ce RPP. Din propria inițiativă el s-a izolat de informațiile care i-ar fi permis să înțeleagă schimbările apărute.

În intervalul 10-14 mai a sosit la București Andrei Gromîko, președintele sovietului suprem al URSS, pentru că imediat ce a renunțat la sprijinul american, conducătorul român a început să facă eforturi pentru lărgirea contactelor cu țările socialiste. Anul 1988 a constituit pentru RSR un record la scara deceniului în curs în ceea ce privește contactele bilaterale cu țările din blocul sovietic. În cursul lunii iunie s-au înrăutățit însă brusc relațiile cu RPU, mai ales în urma evenimentelor cunoscute sub numele de puciul aparatului de partid. La conferința națională a partidului, Kadar și încă patru dintre colaboratorii săi au fost eliminați din biroul politic, iar Karoly Grosz, un adept al reformelor, a devenit noul secretar general al PMSU, ceea ce anunța o accelerarea a schimbărilor în RPU. Pe 27 iunie la Budapesta, a avut loc o demonstrație împotriva îngrădirii drepturilor omului în RO, această manifestație, sprijinită discret de echipa lui Grosz, a adunat 60 mii de persoane. Conducătorii români aflaseră mai înainte despre intențiile ungurilor, așa încât, în aceeași zi, a fost pregătită plenara consiliului oamenilor muncii de naționalitate maghiară din RSR și a consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană din RSR. Ambele forumuri au elaborat câte o rezoluție în care condamnau acțiunile antiromânești întreprinse de autoritățile RPU. În ziua următoare a avut loc plenara CC al PCR în cursul căreia s-a decis redactarea unei scrisori adresate CC al PMSU și a fost citită o scrisoare semnată de Ceaușescu și adresată lui Grosz; ambele epistole reproșau conducerii ungare tendințe șovine și naționaliste.

Timp de aproape două luni s-a consumat apoi un conflict diplomatic acut, deși pe 30 iunie Grosz a afirmat că este gata să meargă în RO ca să discute problema minorităților naționale. Dar autoritățile RSR au dispus închiderea imediată a consulatului RPU de la Cluj, unul dintre cele mai importante orașe din punctul de vedere al acestei minorități. Pe data de 1 iulie parlamentul ungar a adresat guvernului român o scrisoare prin care cerea încetarea sistematizării satelor. În urma vizitei lui Grosz la Arad pe data de 28 august, ambele părți se făceau că doresc o stingere a conflictului dar nu s-a ajuns la o înțelegere fermă, totuși s-a convenit ca în relațiile româno-maghiare să fie trecute pe primul plan problemele în legătură cu care punctele de vedere ale ambelor părți sunt identice sau apropiate. Această rundă în duelul diplomatic între București și Budapesta s-a desfășurat așadar în favoarea lui Ceaușescu, care s-a arătat, pe de o parte, ca apărătorul RO în fața radicalismului maghiar, iar pe de altă parte, ca omul de stat gata oricând să rezolve problemele pe calea dialogului.

În vreme ce în interiorul Imperiului Sovietic se confruntă cu primele însemne serioase ale unui apropiat și complicat colaps economico-financiar, social-politic și, mai ales, național – nemulțumirile în acest domeniu au izbucnit și pornit din sânul popoarelor neslave subjugate, periferice – anul 1989 marca începutul sfârșitului. În acest an, s-au declanșat și desfășurat o sumă de implozii și explozii politice, rod al unor acumulări și nemulțumiri interne, dar și al reverberaților și implicațiilor ce le avea și producea Perestroika, într-un imens imperiu, aflat în agonie. Aceste seisme au fost înregistrate în aproape întreg lagărul socialist mondial, dar mai ales în țările europene, unde armata sovietică adusese și impusese, după al doilea război mondial, sistemul economic falimentar și regimul politic totalitar, după modelul făurit la Moscova. Și, în vreme ce numeroase partide și personalități politice de stânga doreau și se pregăteau să serbeze, să aniverseze împlinirea a două secole de la Marea Revoluție Franceză, anul 1989 oferea o cu totul altă imagine, cea a luptei de eliberare și democratizare, de înlăturare și lichidare a anacronismelor și totalitarismelor acestui sfârșit de veac și de mileniu.

Începutul anului 1989 aduce schimbări politice esențiale în Polonia, aici revoluția anticomunistă a debutat în 1980 – înainte ca Gorbaciov să fi preluat puterea și să fi lansat Perestroika sa – când la șantierele navale de la Gdansk au loc greve ale muncitorilor și se constituie Sindicatul Liber Solidaritatea, fără ca acesta să fie aprobat sau subordonat de Partidul Muncitoresc Unit Polonez. Criza economică din anii 1986-1989, nemulțumirile crescânde ale populației, activitatea forțelor politice opoziționale – care, după lansarea și propagarea Perestroikăi au câștigat partizani și în PMUP – au făcut în decembrie 1988 – ianuarie 1989, membrii opoziției din PMUP să adopte o decizie istorică: un dialog la Masa Rotundă cu forțele politice din opoziție. Ca urmare, la 5 aprilie 1989, se acceptă oficial introducerea pluralismului politic și la 17 aprilie, Uniunea Sindicatelor Independente Solidaritatea era recunoscută legal. La 19 august, în funcția de șef al guvernului este numit unul din liderii Uniunii Sindicatelor Independente Solidaritatea, Tadeusz Mazowiecki iar în decembrie 1990, liderul Solidarității, Lech Wales, devine președintele Poloniei. Astfel că, după 40 de ani de dictatură sovietică, comuniștii – PUMP – erau în minoritate în conducerea țării, iar în decembrie 1989, parlamentul polonez modifica Constituția, abolind monopolul unui singur partid, cel comunist. Se restabilea numele tradițional al Poloniei – Republica Polonă iar țara revenea la sistemul democrației parlamentare și la economia de piață, PUMP devenind Partidul Social – Democrat. În politica externă, Polonia anului 1989 se comporta – și Occidentul o trata – pentru prima oară ca un stat total ieșit de sub controlul Moscovei.

Pe 4 aprilie, în semn de protest împotriva încălcării drepturilor omului de către echipa lui Ceaușescu, RFG și-a retras ambasadorul din RO. Acest lucru reprezenta accentuarea izolării RO pe arena internațională, din acel moment au încetat practic întâlnirile cu delegații din alte țări, atât de frecvente în cursul precedenților 20 și ceva de ani, exploatate invariabile de propagandă ca dovezi ale recunoașterii în lume a geniului conducătorului român. Câteva zile mai târziu, autoritățile au inițiat ultima mare ofensivă propagandistică, legată de achitarea datoriei externe anunțată de secretarul general la data de 12-14 aprilie 1989. Speranța în ridicarea nivelului de trai după plata datoriilor s-a dovedit a fi imposibilă, deoarece din cauza dificultăților economice și a creșterii independenței țării, situația materială a populațiilor nu s-a ameliorat ci din contra s-a înrăutățit. În următoarele luni se înmulțesc protestele oponenților și disidenților, ale instituțiilor internaționale care luptau pentru respectarea drepturilor omului, precum ale organizațiilor politice ale românilor din emigrație. S-a intensificat și emigrația ilegală, tot mai multe persoane treceau în RPU și în RSFI, iar paza de frontieră nu era în stare să reducă fenomenul. Totuși, în luna aprilie, Ceaușescu a anunțat public încheierea plății datoriilor externe ale României, pentru care s-a rambursat 23 miliarde de dolari.

Între timp, în sânul conducerii RO s-a cristalizat treptat ideea creării unei anumite forme de opoziție față de Gorbaciov și perestroika lui, la sacra întregului bloc comunist. Chiar și Ceaușescu, așa dezinformat cum era, își dăduse seama în cele din urmă că în țările socialiste se petrec schimbări atât de adânci, încât situația devine periculoasă pentru el daca rămâne singur. Pe 4 iunie 1989 a devenit clar că schimbările din țările comuniste pot merge în ambele direcții, simbolizate prin alegeri parțial libere în RPP și masacrul studenților protestatari în RP Chineză. Ceea ce l-a împins la acțiune a fost faptul că în Polonia misiunea formării unui nou guvern i-a fost încredințată lui Tadeusz Mazowiecki, renunțându-se astfel la principiul tradițional al rolului conducător al PMUP. E greu de spus în ce măsură Ceaușescu era corect informat în legătură cu situația politică din RPP, dar cu siguranță și-a dat seama că acest lucru reprezintă o amenințarea gravă la adresa sistemului comunist din această țară și, din celelalte state ale blocului sovietic.

Toamna, evenimentele din Europa Centrală și de Est au cunoscut brusc un proces de accelerare: la 10 septembrie, Cehoslovacia deschide frontierele spre RDG, din acest moment, exodul cetățenilor est-germani spre Vest s-a ridicat la 17.000 în 10 zile și avea să depășească 120.000 de persoane până la sfârșitul anului. În acest fel, situația regimului dictatorial, condus de Erich Honecher devine tot mai critică, pentru că forțele opoziționiste, progresiste din RDG, se organizează și coalizează în Noul Forum, care, avea câteva aderenți. Semnalul nemulțumirilor populare s-a declanșat la 25 septembrie, când orașul Leipzig a fost asaltat și invadat de demonstranți, care cereau să fie legalizat și ascultat Noul Forum. Câteva zile mai târziu, manifestațiile antiguvernamentale s-au extins și-au cuprins principalele centre urbane ale RDG, în frunte cu Berlinul de Est și Leipzig. Între 6 și 8 octombrie conducătorul român a sărbătorit împreună cu Erich Honecker a 40-a aniversare a RDG în timp ce pe 10 octombrie, sistemul leninist din Ungaria s-a sfărâmat, a fost dizolvat PMSU, pe ruinele lui fiind construit Partidul Socialist Maghiar, abandonând principiile centralismului democratic și dictatura proletariatului.

În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliție” comunistă conservatoare dintre Ceaușescu și Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, șeful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintr-o circulară care conținea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizația sa coopera. „Pentru a nu crea neînțelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare și vietnameze. Chiar și Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate și militare românești. În timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai puțin cooperante, judecând după dimensiunea contramăsurilor Bucureștiului, AVH se plasa imediat după KGB, din punct de vedere al extensiei operațiunilor anti-românești. Pentru a plasa acest lucru într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul unității anti-KGB a DSS, responsabilă pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda puternicelor operațiuni anti-românești din interiorul țării. Majoritatea personalului unității era destinat pentru contracararea operațiunilor de spionaj ale sovieticilor și maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

Pe 17 octombrie, mai mulți manifestanți din RDG cer respectarea drepturilor omului și libertatea de deplasare; pe 18 octombrie în Polonia au început lucrările masei rotunde iar pe 23 octombrie deputații decid organizarea primelor alegeri libere și pluripartite care au influențat în mod decisiv balanța istoriei est-europene; tot atunci s-a renunțat la denumirea RPU, care a fost înlocuită cu Republica Ungară; și-au dat obștescul sfârșit inclusiv regimurile pe care Ceaușescu conta cel mai mult. Printr-un referendum s-a decis și ca președintele să fie ales de către parlament, în urma unor alegeri democratice. Aceste alegeri s-au desfășurat între 23 martie – 4 aprilie 1990 și din cele 386 mandate, Forumul Democratic a obținut 165 – adică 42%, în acest fel, în Ungaria lua sfârșit dictatura socialistă. După ce au pierdut controlul evenimentelor, autoritățile comuniste din RDG cedează și pe 9 noiembrie are loc marele eveniment, când se zvonește că Comitetul Central a hotărât să autorizeze călătoriile private în străinătate, să renunțe la rolul conducător și să accepte alegeri libere; imediat, o masă de berlinezi s-au îndreptat spre zid și profitând de indecizia gărzilor – lăsate fără instrucțiuni – pentru a pătrunde prin diferite puncte de trecere iar în 72 de ore, trei milioane de persoane trec în Vest ce a rezultat cu căderea zidului Berlinului și unificarea celor două Germanii. Urmează alegeri libere, câștigate de Uniunea Creștin – Democrată, cu 48,8%; totalitarismul fiind înlocuit, pe cale pașnică, printr-un sistem democratic ceea ce a constituit sfârșitul simbolic al regimului comunist în Germania.

În Cehoslovacia, la Praga, căderea regimului comunist se aseamănă cu situația din Germania, căci pe 17 noiembrie a avut loc o uriașă demonstrație (adunând 30-50.000 de studenți nefavorabili regimului, ce strigau: Praga, ridică-te!), pacificată însă dispersați brutal de forțele de ordine, acest eveniment constituind începutul revoluției delicate, numită și revoluția de catifea, regimul comunist, abandonat de Moscova, se prăbușește ca un castel de cărți de joc sub presiune populară, ce a rezultat ca pe 29 decembrie să se formeze un nou guvern cu majoritate necomunistă care a dus la căderea sistemului comunist într-un mod mult mai hotărât decât în alte țări. În Bulgaria, încercarea lui Jivkov de a îmblânzi tonul campaniei naționaliste anti-turcești n-au adus rezultatele scontate și n-a putut opri inevitabilele schimbări, pentru a vedea de unde a apărut antipatia pentru turci, trebuie să ne întoarcem un pic în urmă, astfel, la 29 mai, Jivkov anunță că turcii sunt liberi să plece, însă aceștia au plecat în număr foarte mare – 300.000, fapt ce a depopulat regiuni întregi din nor-est și sud, a destabilizat economia, a aprins ura pentru turci și a pătat pentru mult timp imaginea statului bulgar în străinătate.

Acest fapt a dus ca cu participarea armatei, Jivkov să fie înlocuit pe 10 noiembrie cu Petar Mladenov, ceea ce însemna triumful fracțiunii favorabile reformelor lui Gorbaciov. PCB și-a schimbat denumirea în Partidul Socialist Bulgar, declarându-se pentru scoaterea din programul său a marxism-leninismului și a dictaturii proletariatului ca apoi să fie înființat primul partid de opoziție, Uniunea forțelor democratice. În cursul anului 1989, când dominația sovietică din Europa de Est se prăbușește, Federația iugoslavă e frământată de tot felul de probleme: criza economică a atins cele mai înalte niveluri, inflamația trece la patru cifre iar prețurile se dublează. Pe acest fundal, în Croația iau naștere două partide necomuniste: Alianța Social – Liberală și Comunitatea Democrată. În Slovenia, Parlamentul votează preeminența legilor republicane asupra celor federale și separația de Serbia a provinciei lor iar Liga Comunistă acceptă ideea pluripartitismului. În cele 2 republici au loc alegeri libere iar un an mai târziu, în iunie-decembrie, acestea îți proclamă independența pe lângă Bosnia și Herțegovina.

Spre sfârșitul lunii noiembrie, România rămăsese așadar ultima țară comunistă europeană (în afară de Albania) în care sistemul se menținea în continuare neschimbat. Totuși, situația din RO nu era diferită de situația din Bulgaria. La București, ca și la Sofia, țara era condusă de un șef de stat în vârstă și, după cum am văzut, opus oricăror schimbări – ceea ce l-a determinat pe Gorbaciov, foarte devreme, să se distanțeze de el. În 1989, regimul era total discreditat de politica sa economică dezastruoasă – care adusese populația într-o situație de mizerie și sărăcie lucie – și de aberantele sale proiecte de sistematizare și reconstrucție a centrului Bucureștiului. Era aproape sigur însă că se va întâmpla ceva cu atât mai mult cu cât asupra RSR ca ultim bastion al socialismului a început să se concentreze pe atenția opiniei publice mondiale. Conducătorul român îți dădea seama de acest lucru, dar s-a hotărât să contracteze orice schimbare prin unica metodă pe care o utilizase până atunci – strângerea și mai accentuată a rândurilor. În afară de RP Chineză, el avea ca model și Cuba, unde un adept al lui Gorbaciov, generalul Arnaldo Ochoa, care se acoperise de glorie în luptele din Africa, fusese arestat în iunie 1989 și împușcat o lună mai târziu. Între 20-24 noiembrie 1989, a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, era și ultima ocazie de a-l elimina pe Ceaușescu pe calea legală, întrucât ca secretar general al partidului el nu putea fi revocat decât de Congres.

Evenimentele care au dus nemijlocit la căderea dictatorului RO au început în două locuri și la două date diferite. Primul s-a desfășurat pe 14 decembrie la Iași, în acest oraș se ajunsese la revolte încă din anii precedenți. Datorită situării sale geografice, Iașul s-a aflat sub o influență mai puternică a ideilor provenind din URSS decât restul țării. Acest lucru a devenit vizibil după crearea în Republica Moldovenească a Frontului Popular, care crea printre altele revenirea la alfabetul latin. În câteva ore deja numărul demonstranților a trecut de o mie, s-a început spargerea vitrinelor și devastarea magazinelor. În jurul orei 17.30-18.00 pentru înăbușirea demonstrației, au fost trimiși 80 de milițieni, dotați cu bastoane de cauciuc, căști și scuturi, primind în ajutor și câteva mașini de pompieri. În jurul orei 18.30-19.00, în Piața Maria au început luptele care au durat în jur de două ore și s-au soldat cu eșecul forțelor de ordine. Imaginea milițienilor învinși care se retrăgeau le-a dat și mai mult curaj demonstranților. Mulțimea revoltată s-a revărsat în tot orașul, strigând sloganuri contra lui Ceaușescu iar ciocnirile haotice au durat până la ora 4.40 din dimineața zilei de 17 decembrie, au fost arestate circa 180 de persoane, o parte dintre acestea fiind supuse unor interogatorii brutale dar situația în oraș scăpase de sub control și toată lumea își dădea seama de acest lucru.

La ora 15.25, la Timișoara au fost trase primele focuri cu muniție de război, fiind uciși primii demonstranți, iar noaptea, în urma ciocnirilor au murit 63 de persoane, 227 au fost rănite iar 800 au fost arestate. Indignarea împotriva poliției lui Ceaușescu atinge paroxismul, hotărându-se răsturnarea regimului Ceaușescu și înlocuirea cu un Consiliu al Frontului salvării naționale alcătuit din 36 de membri – foști conducători comuniști înlăturați de Ceaușescu, militari și disidenți. Toate acestea au dus ca pe data de 22 decembrie 1989 dictatura lui Ceaușescu să ia sfârșit prin executarea soților Ceaușescu care au încercat să fugă cu un elicopter spre Snagov dar care au fost prinși. Ceaușescu a fost răsturnat de la putere în urma unei intervenții străine, cea a URSS, care s-a executat prin numeroșii ei agenți KGB și GRU. Oamenii Moscovei nu l-au răsturnat pe Ceaușescu pentru că adusese țara românească, poporul român, la ruină, ci pentru că au executat ordinele primite și mai ales pentru că au dorit să acapareze puterea pentru ei înșiși, sub strictul control al Kremlinului. Prăbușirea neașteptată a URSS la 26 decembrie 1991 i-a făcut pe pro-moscoviții de la București să se reorienteze spre Occident. Ce a fost dictatura lui Ceaușescu? Regimul lui Nicolae Ceaușescu s-a născut din convergența a trei factori – modelul stalinist, personalitatea lui Ceaușescu și concursul activ sau pasiv al populației. Regimul a fost o îmbinare a unui stalinism preluat în formula din 1947-1953 și despotismul extrem-oriental, acesta văzut de Ceaușescu ca o alternativă la ideologia Moscovei. A rezultat ceva hibrid, un fel de stalinism baroc cu elemente rococo, care a sfârșit încrâncenat, suferind de megalomanie și spionită.

Figura 5.1. Momente din timpul revoluției. Figura 5.2. Manifestanți pe străzi.

Figura 5.3. Manifestul „A căzut tirania” Figura 5.4. Timbru din 1990

Pentru Gorbaciov, schimbarea românească constituia un succes, nu numai că, într-adevăr, regimul comunist nu fusese susținut – ca în majoritatea celorlalte țări -, dar, refuzând orice intervenție directă, în special militară (în ciuda solicitărilor occidentale), M. Gorbaciov a putut confirma lumii întregi aplicarea riguroasă a principiilor sale de neamestec. Cu toate acestea, succesul românesc – nu mai mult decât semi-succesul bulgar – nu a compensat slăbirea provocată de dezastrul celorlalte regimuri comuniste din Europa de Est. Pentru echipa slăbită a lui Gorbaciov începea atunci o perioadă de extreme dificultăți, mai ales în primul semestru al anului 1990, când odată cu desatelizarea țărilor din Europa de Est, se dezvoltă în URSS o mișcare autonomistă de foarte mare amploare: la 11 martie, Lituania îți proclamă independența prin Parlamentul nou ales; la 30 martie urmează Estonia; la 4 mai – Letonia; la 16 iulie – Ucraina; la 27 iulie – Bielorusia.

În concluzie, la sfârșitul lunii august 1990, din cele 15 republici ale Uniunii, 5 și-au proclamat independența iar 8 – suveranitatea. În același timp continuă luptele între armeni și azeri, kirghizi și uzbeci; depășit de această dezlănțuire de violențe, M. Gorbaciov nu mai știe ce să facă decât să ceară ajutorul din partea Occidentului, (care apreciase moderația lui Gorbaciov în procesul de desatelizare europeană și care se temea de instaurarea unui haos total în URSS) SUA, RFG și CEE acordând ajutor alimentar și economic pe tot parcursul anului 1990. La 15 octombrie 1990, meritele secretarului general al PCUS sunt recunoscute pe plan internațional prin atribuirea premiului Nobel pentru rolul său important în procesul de pace.

În noiembrie 1990, are rol un eveniment destul de important și anume, în Albania, după scandalul ambasadelor, nimic nu a mai fost ca înainte: a declarat că este gata să iasă din starea de autoizolare de până atunci, permite ținerea unei slujbe religioase la Shkoder și decretează destalinizarea, acceptând pluripartitismul, dar menținându-și oficial fidelitatea față de marxism-leninism, al cărui simbol va fi, o lună mai târziu, retragerea statuii de zece metri înălțime a fostului dictator sovietic. Manifestația decisivă, care dă lovitura mortală totalitarismului albanez, este declanșată sâmbătă, la 8 decembrie, când studenții din Tirana – încurajați de valul contestatar care pretutindeni în Europa doborâse regimurile comuniste retrograde – au scuturat puțin copacul pentru a obține un succes decisiv: autorizarea pluripartitismului. A doua zi, aceștia strigau Jos dictatura! Vrem democrație! Iar peste trei săptămâni, regimul recunoaște dreptul la grevă, libertatea religioasă, dreptul de proprietate privată (30 decembrie) și decretează amnistierea a 200 de deținuți politici. Așadar, în câteva zile, dictatura comunistă s-a prăbușit aproape de la sine, ca un fruct putred ce cade din copac, Albania devenind republică iar Partidul Comunist se transformă în Partid Socialist.

Dintre cei șase sateliți ce formau Imperiul sovietic din Europa Răsăriteană, Polonia și Ungaria reprezintă cazuri singulare prin modul în care s-au desprins de pe orbita comunistă. În ultimele două decenii ale perioadei comuniste, se observă în Polonia și Ungaria mai multe evoluții majore, atât în cadrul partidelor comuniste, cât și în cel al societății civile, evoluții care influențează puternic evenimentele finale. Două imagini ilustrează, după părerea mea, maturitatea și forța societății civile din Polonia și Ungaria: prima este vizita papei Ioan Paul al II-lea în țara sa natală în 1979 și 1983, în timpul căreia, autoritățile comuniste s-au arătat extrem de îngrijorate de izbucnirea unor manifestații populare dezlănțuite și triumfaliste; în realitate nu s-a întâmplat nimic și cealaltă imagine este la 16 iunie 1989, când 200.000 de maghiari prezenți la Budapesta (se reunesc 3 generații: cea de la 1956, din 1968 și din 1989) pentru funeraliile solemne ale lui Imre Nagy, demonstrându-i puterii comuniste legătura care-i unește și hotărârea lor. Particularitatea acestor două țări este aceea de a avea o societate civilă călită, ce a îndrăznit să pareze și să combată puterea comunistă, înfruntând riscurile și îndurând represaliile ei.

Toate aceste schimbări rezumă ieșirea din lagărul socialist, tutelat, controlat de sovietici și prăbușirea regimurilor totalitare din țările socialiste central și est-europene. Pentru a evita agravarea situației și mai mult, Gorbaciov operează o schimbare brutală de alianțe și de politică, întorcându-se spre dreapta, conturându-se o întoarcere alarmantă la vechea ordine – o rebrejnevizare și o înghețare a reformei economice. Aceasta a dus la puciul din august din 1991 împotriva lui Gorbaciov care se termină cu victoria lui Boris Elțin.

Concluzii

În urma celui de-al doilea război mondial, șantajată cu războiul și amenințarea cu invadarea țării, de către trupele sovietice masate la granițele țării, ajutate de Ungaria și Bulgaria, RO – izolată total și timorată de înfrângerea Franței, de căderea sub ocupație germană a aproape întregii Europe și de alungarea rămășițelor forțelor aliate anglo-franceze peste Canalul Mânecii – se vede silită de forța împrejurărilor să cedeze fără luptă teritoriile. În această primă etapă se instaurează regimul de tip sovietic și stalinist datorat în principal staționării a circa 1 milion de ostași sovietici în RO, precum și datorită faptului că țara a fost împărțită și păzită de consilieri și agenți ai KGB, care controlau toate structurile vieții economice, politice, administrative și spirituale. Punctul culminant când țara s-a aflat în sfera de influență hegemonică sovietică, l-a reprezentat etapa a doua a evoluției RO, anii 1947-1955, de maximă dominație stalinistă și dictatură comunistă, datorat de două forțe ce au acționat permanent și în aceeași direcție: de sus – ocupanții sovietici, cu un draconic aparat de militari și civili; de jos – mulțimea celor sărăciți, necăjiți și nemulțumiți, ațâțați, exaltați și ridicați în funcție și ademeniți cu promisiuni de dreptate și egalitate, de către comuniști. Ce-a de-a treia etapă importantă din evoluția RO – de autonomie și destindere internă (1956-1969) – a fost retragerea trupelor sovietice.

Depărtarea și îndepărtarea României din sfera hegemoniei sovietice s-a făcut în împrejurări externe favorabile, generate de procesul destalinizării, al dezghețului provocată de critica unor practici staliniste, urmările evoluției din Ungaria, Criza rachetelor din Cuba (1962) și mai ales declanșarea și desfășurarea amplului conflict ideologic chino-sovietic (începând de după 1960). Astfel, pe plan economic, România s-a opus sistematic indicațiilor Moscovei, lansate și propagate prin CAER – pe care guvernul sovietic îl visa și încerca (1961) să-l transforme într-un organism suprastatal și supranațional – de a urma și respecta acea inechitabilă și discutabilă diviziunea internațională a muncii; potrivit acestor directive ale Moscovei, României i se rezerva rolul de hinterland agricol al lagărului socialist de exploatatori și producători de produse petrolifere și îngrășăminte chimice. România e respins această teză și a pretins că în numele egalității și echității relațiilor dintre state, să dispună de dreptul egal de-a se industrializa și de a-și consolida capacitatea de apărare și independență economică, din aceleași rațiuni a fost analizat și denunțat faimosul plan Valev.

Însă, faptul esențial îl constituie nu atât aceste simple atitudini și critici la adresa Moscovei, cât și acțiunile concrete de implicare în relațiile cu Occidentul, de colaborare cu principalele țări dezvoltate. Construirea combinatului siderurgic de la Galați, de către un consorțiu franco-britanic, care acordă RO o investiție de 36 milioane de dolari (1962); creșterea masivă a schimburilor comerciale cu Marea Britanie, în general, și cu Franța, în special – cu aceasta, ritmul sporit al comerțului era de 50% cu începere din 1963; aderarea RO la GATT, Acordul general pentru Tarife și Comerț, în 1957 ca simplu observator, la Acordul privind Fondul Monetar Internațional (FMI) și la Acordul privind Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) – toate acestea au făcut posibil ca din 1968 RO să producă primele automobile Dacia, primele elicoptere de tip IAR 316, să treacă la electrificarea transporturilor feroviare, să intre parțial în folosință Centrala Hidroelectrică Porțile de Fier. Publicarea în aprilie 1964, a documentului de mare însemnătate Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, a avut un uriaș răsunet internațional, pentru onestitatea, simplitatea, veridicitatea și totodată nonșalanța cu care erau rostite niște adevăruri elementare, pe acre sovieticii le încălcau în tot ce făceau. Tot în acest an a fost redactată Declarația de independență a RO.

Începând cu anul 1965, România cunoaște o schimbare majoră atât pe plan intern – la putere vine Nicolae Ceaușescu, care încearcă din răsputeri să se izoleze de URSS, chiar din primii ani de domnie, cât și pe plan extern – se reorientează spre Occident. A schimbat denumirea oficială a partidului, din Muncitoresc revenind la numele cu sonoritate mai revoluționară Comunism, și a promovat titulatura ideologic a țării, din Republică Populară, în Republică Socialistă conferindu-i o nouă constituție corespunzătoare. Anul 1968 reprezintă pragul culminant atunci când România refuză URRS să participa la invazia Cehoslovaciei, reflectând pozitiv și semnificativ în ieșirea țării din sfera comunistă, atrăgând astfel simpatia Occidentului. Volumul investițiilor Occidentale a sporit în această etapă de la 18-20 ori, datoriile externe ale țării sporind de 1,2 miliarde de dolari în 1969 și la peste 13 miliarde în 1982. Și eforturile interna ale RO – constând în creșterea ratei acumulărilor interne necesare investigațiilor și industrializării la 20-25%, în acești ani, una dintre ratele cele mai ridicate din lume – cumulate cu împrumuturile și investițiile străine au permis dezvoltarea și modernizarea țării, având consecințe notabile în îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale populației.

Deschiderea economică spre Occident a fost însoțită și întărită de dialoguri și acțiuni politice, numeroase și valoroase. Ceaușescu a întreprins vizite în peste 90 de țări din Europa, America și Asia – între care, printre cele mai de seamă țări: URSS, Japonia, Canada, Egipt, Vatican, SUA, Marea Britanie, Franța, China, India; fiind caracterizat și aclamat drept cel mai important exponent al antisovietismului, conducător independent nedelegat, nesubordonat nici unui bloc politic sau militar. Prim-ministrul țării, Maurer – unul dintre partizanii și artizanii noii orientări, care s-a aflat vreme de aproape un deceniu și jumătate în fruntea guvernului român – a întreprins vizite oficiale în Franța (1964), Marea Britanie (1969), RFG (1970). La rândul ei România este vizitată de președintele Franței, generalul Charles de Gaulle (1968), președintele SUA – Richard Nixon (1969) – prima vizită a unui lider american în RO și cea dintâi întreprinsă de vre-un președinte al SUA într-o țară socialistă, după al doilea război mondial. Au mai vizitat țara noastră în acești ani: G. Ford – președinte al SUA, premierul Chinei, președintele RSF Iugoslave, șeful guvernului Indiei, președintele Austriei, padișahul Iranului. Aceste dialoguri s-au încheiat frecvent cu negocierea și încheierea unor tratate de cooperare pe plan economic, financiar, științific, tehnic, militar, diplomatic și cultural. Încât așa cum s-a relevat, Ceaușescu a transformat, aproape de un deceniu, Bucureștiul într-un centru de seamă al diplomației internaționale. România a intervenit și contribuit la apropierea și încheierea păcii între Egipt și Israel; a îndemnat China și a acționat pentru reluarea relațiilor diplomatice ale acesteia cu SUA; a fost cea dintâi țară socialistă care a îndrăznit și a stabilit relații diplomatice cu RFG și care nu a întrerupt relațiile diplomatice cu Israelul, în timpul și după războiul de șase zile.

Relațiile RSR cu aceste țări au oscilat între foarte bune și mai puțin bune: cu statele satelit a Tratatului de la Varșovia, RSR a avut relații bune, dar odată cu invadarea Cehoslovaciei, acestea se înrăutățesc, ducând chiar la ieșirea României din Tratat; relațiile cu China, statele africane și cu cele islamice au fost destul de bune însă oscilații între relații foarte bune și mai puțin bune au fost între RSR și SUA, țările NATO, URSS. Astfel că, relațiile RSR cu țările NATO au fost destul de bune, în afară de SUA, RFG și cu blocul sovietic – URSS. În prima jumătate a anului 1976 s-a produs o oarecare gripare în relațiile bilaterale, imediat după ce Gerald Ford, a acordat RO clauza națiunii celei mai favorizate, pentru că în vara anului 1976 s-a ajuns la o încălzire a relațiilor dintre București și Moscova, când s-a hotărât creșterea volumului schimburilor comerciale. Evenimentele din cursul anului 1977 și prăbușirea economică tot mai evidentă din anii următori au provocat o scădere semnificativă a prestigiului României pe arena internațională. Cele mai importante pentru conducerea românească erau totuși relațiile cu SUA, însă din primele luni ale anului, ele au suferit o deteriorare cauzată de nefericitele pretenții ale minorităților române ca ambasadorul american să restituie materialele obținute de la acest disident. Pe 21 octombrie a fost schimbat ambasadorul SUA la București, Harry Barnes a fost astfel înlocuit cu Rudolph Orison Aggrey, această numire era semnalul că americanii încep să se uite spre România cu un ochi mai critic.

În anul 1978, România nu mai era tratată preferențial de țările occidentale, cea mai bună dovadă a acestui lucru fiind negocierile purtate în timpul vizitei din perioada 6-7 ianuarie, când RO este vizitată de cancelarul federal al RFG. Vizita a decurs corect dar atmosfera nu mai era la fel de bună ca în prima jumătate a anilor 1970. Totuși, o lovitură pentru relațiile româno-americane a fost fuga lui Ioan Mihai Pacepa. Astfel că, relațiile dintre București și Washington n-au mai ajuns niciodată atât de bune ca în perioada 1969-1978. O influență hotărâtoare asupra acestei stări de lucruri a avut-o inclusiv prăbușirea economie românești și dificultățile țării de a-și plăti datoriile, în afară de evenimentele din Polonia, care au făcut ca atenția SUA să fie concentrată asupra RPP și nu asupra RSR ca mai înainte. Anul 1980 reprezintă centenarul relațiilor româno-britanice când este semnat Tratatul de Comerț și Navigație. În această perioadă, s-a produs o izolare tot mai accentuată a RO, în principal față de blocul sovietic. Pentru echipa lui Ceaușescu, prioritare erau în continuare relațiile cu SUA. Celălalt important partener occidental a rămas și în această perioadă RFG, aceasta se observă și că în intervalul 1983-1984 au avut loc șase vizite la nivel înalt.

Cu toate acestea, anul 1989 reprezintă căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, însă primele schimbări majore încep încă din anul 1987, când în Ungaria și Cehoslovacia se votează alegeri libere și se înființează partide democratice. Începutul anului 1989 aduce schimbări politice esențiale în Polonia, Bulgaria, Slovenia care se izolează de URSS. Pe 4 aprilie, în semn de protest împotriva încălcării drepturilor omului de către echipa lui Ceaușescu, RFG și-a retras ambasadorul din RO. Acest lucru reprezenta accentuarea izolării RO pe arena internațională, din acel moment au încetat practic întâlnirile cu delegații din alte țări. Toamna, evenimentele din Europa Centrală și de Est au cunoscut brusc un proces de accelerare: la 10 septembrie, Cehoslovacia deschide frontierele spre RDG. Pe 17 octombrie, mai mulți manifestanți din RDG cer respectarea drepturilor omului și libertatea de deplasare; pe 18 octombrie în Polonia au început lucrările masei rotunde iar pe 23 octombrie deputații decid organizarea primelor alegeri libere și pluripartite care au influențat în mod decisiv balanța istoriei est-europene. La 9 noiembrie cade zidul Berlinului și se unifică cele două Germanii. În RO, regimul lui Ceaușescu cade pe 22 decembrie, în urma manifestațiilor populare nemulțumiți de restricțiile dictatorului. În noiembrie 1990, Albania a declarat că este gata să iasă din starea de autoizolare de până atunci. Toate aceste schimbări rezumă ieșirea din lagărul socialist, controlat de sovietici și prăbușirea regimurilor totalitare din țările socialiste central și est-europene.

Bibliografie

I. Izvoare și instrumente de lucru

I.1. Instrumente de lucru:

ANIC, fond CC al PCR/Cancelarie, dosare nr.96 și 116/1956.

Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Telegrame Paris (iulie 1968), telegrama nr. 72675/9 iulie.

Economia României Socialiste în epoca președintelui Nicolae Ceaușescu, București: Editura politică, 1978.

O politică de pace, colaborare și prietenie cu toate popoarele, vol. I – 1965-1977, Documente, București: Editura Politică, 1983.

O politică de pace, colaborare și prietenie cu toate popoarele, vol. II, București: Editura politică, 1983.

Organizația Tratatului de la Varșovia: 1955-1975, Documente, București: Editura politică, 1976.

Notă în legătură cu emigrarea cetățenilor români de naționalitate germană în RFG, D-I-R-2413-4-74, A MSZRP.

Notă referitoare la extinderea și aprofundarea colaborării economice româno-sovietice în anii 1977-1980, D-I- R-2413-5-76, A MSZ RP.

Politica externă a României Socialiste: Documente ale PCR, București: Editura politică, 1972.

România, 1958, doc. Nr.48.

România, 1958, doc. Nr.49.

România, 1958, doc. Nr.57.

Scânteia, nr.4225 din 27 mai 1958.

Schimburile comerciale cu RFG, D-I-R-O-24/5/67/5, A MSZ RP.

Tratatul de la Varșovia: 1955-1980: culegere de documente, București: Editura politică, 1981.

I.2. Izvoare edite

I.2.1. Resurse electronice (Internet) :

http://images.recitus.qc.ca/main.php?g2_itemId=6848

http://istoriculzilei.blogspot.ro/2012_09_11_archive.html

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/152/art09-Copilas.html

http://www.cinemagia.ro/actori/nicolae-ceausescu-73098/

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/152/art09-Copilas.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:TimbruRevolutie.png

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Ceau%C5%9Fescu

http://www.romania-actualitati.ro/tratatul_de_la_varsovia-40999

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Bucur_Obor_(1986).jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu_and_Nixon_3.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Manifest_revolutie_1989.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Revolutia_Bucuresti_1989_000.JPG

http://cultural.bzi.ro/etapele-regimului-lui-gheorghe-gheorghiu-dej-897

http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/1/17/Ceausescu_depune_juramantul.jpg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Romanian_Revolution_1989.jg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Unirii_Boulevard_(1.May_196).jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu_Queen_Elisabeth_II1978.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Adunare_Pia%C5%A3a_Palatului_August_1968.jpg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu._Cultul_personalitatii.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu_receiving_the_presidential_sceptre_1974.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:GheorghiuDej_%26_Khrushchev_at_Bucharest%27s_Baneasa_Airport_(June_1960).jpg

http://www.independent-al.ro/eveniment/razboiul-clandestin-dintre–tratatul-de-la-varsovia–si-romania.html

http://www.independent-al.ro/eveniment/razboiul-clandestin-dintre–tratatul-de-la-varsovia–si-romania.html

II.1. Lucrări speciale :

Bujor Nicu, Momente ale relațiilor româno-britanice (1974-1980) în Asociația Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră din România – pagini din diplomația României, vol. I, Iași: Editura Junimea, 2009.

Brucan Silviu, Generația irosită. Memorii, București: Editura Univers și Calistrat Hogaș, 1992.

Burakowski Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu: 1965-1989, Geniul Carpaților. Traducere: Vasile Moga, Iași: Editura Polirom, 2011.

Cătănuș Dan, Buga Vasile, Lagărul comunist sub impactul destalinizării 1956, București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2006.

Deletant Dennis, Ceaușescu și securitatea: Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, Traducere de Georgeta Ciocârlan, București: Editura Humanitas, 1998.

Deletant Dennis, România sub regimul comunist, Traducere de Delia Răzdolescu, București: Fundația Academia Civică, 2012.

Deletant Dennis, Teroarea comunistă în România: Gheorghiu-Dej și statul polițienesc: 1948-1965, Trad. de Lucian Leuștean, Iași: Editura Polirom, 2001.

Denize Eugen și Mâță Cezar, România comunistă. Statul și propaganda:1948-1953, Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2005.

Harrington J.F, Courtney B.J., Relații româno-americane 1940-1990, Traducere de M. Sadoschi, Iași: Editura Institutul European, 2000.

Iacobescu Mihai, Descătușarea: 1985-1991: Perestroika, Revoluția din 1989 și românii din Imperiul sovietic, Iași: Editura Junimea, 2009.

Păiușan, C. D. N. Ioan, Retegan M., Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), București: Editura Tritonic, 2002.

Rațiu Ioan, România de astăzi: comunism sau independență, București: Condor, 1990.

Retegan Mihai, 1968: Din primăvară până în toamnă, București: Editura RAO, 1998.

Rothschild Joseph, Întoarcerea la diversitate: Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al Doilea Război Mondial, Traducere de Mihnea Columbeanu, Ediția a doua, Editura Antet, 1997.

Rusan Romulus, România în timpul războiului rece: scurtă cronologie a evenimentelor, instituțiilor și mentalităților-1945-199, București: Editura Fundației Academia Civică, 2008.

Rusan Romulus , Sfârșiți odată cu trecutul negru: sistemul represiv comunist din România, București: Editura Fundației Academia Civică, 2010.

Scurtu Ioan, România. Retragerea trupelor sovietice, 1958, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

Soulet Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Traducere de Marius Roman, Iași: Editura Polirom, 2008

Soulet Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Traducere de Silvia Albișteanu și Ana Zbarcea, Iași: Editura Polirom, 1998.

Watts Larry L., Ferește-mă Doamne de prietenii: Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu RO, Trad. de Camelia Diaconescu, București: Editura RAO, 2011.

II.2. Lucrări generale :

Cretzianu Alexandru, Ocazie pierdută, Iași, 1998.

Barbu Gh. Petrescu, Epoca Ceaușescu: epocă de înfăptuiri istorice în dezvoltarea și modernizarea economiei românești, București: Editura politică, 1985.

Betea Lavinia, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad: Editura Ion Slavici, 1995.

Ceaușescu Nicolae, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. IV, București: Editura politică, 1970.

Ceaușescu Nicolae, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. I, București: Editura Politică, 1968.

Cioroianu Adrian, Pe umerii lui Marx: O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, 2005.

Ciubotaru Ion, Politica externă a României Socialiste – direcții fundamentale, principii, acțiuni, București: Editura Politică, 1987.

Frunză Victor, Istoria stalinismului în RO, București: Editura Humanitas, 1990.

Hlihor C., Scurtu I., The Red Army in Romania, Iași, Oxford, Portland, 2000.

Ioanid R., Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Iași: Editura Polirom, 2005.

Lynch Michael, Stalin și Hrușciov, 1924-1964, Traducere de Roxana Aura Duma, București: Editura ALL,1994.

Macovescu Gheorghe, Politica externă a României, politica de pace și colaborare între popoare, București: E.D.P.

Moraru Constantin, Politica Externă a României 1958-1964, București: Editura Enciclopedică, 2008.

Nicolescu Nicole, Șefii de stat și de guvern ai României (1959-2003). Mică Enciclopedie. București: Editura Meronia.

Oțu Petre, Raporturi româno-cehoslovace în timpul primăverii de la Praga, în Dosarele istoriei, nr.5/1998.

Pacepa I., Moștenirea Kremlinului, București: Editura Venus, 1993.

Percival MARK, ,,Relația Marii Britanii cu Regimul Ceaușescu”,1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, București: Fundația Academica Civica, 2003.

Petrencu Anatol, Istoria Universală. Epoca contemporană: 1939-1995, ediția a III-a corectată și completată, Chișinău: Editura Museum, 1996.

Popescu Ion – Puțuri, Istoria poporului român în concepția președintelui Ceaușescu, București: Editura Politică, 1988.

Preda D., Păiușan C., Introducere, în România – Israel. Documente diplomatice, vol. I: 1948-1969, București, 2000, p. XXII.

Scurtu Ioan, Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional, București: Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2006.

Tănase S., Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii, București: Editura Compania, 2002.

Timofte Alexandru Radu, Originile, mărimea, declinul și renașterea lumii informațiilor secrete, București: Editura Academiei Naționale de Informații, 2004.

Tismăneanu Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iași, 1997.

Tismăneanu Vladimir, Socialismul lui Ceaușescu, Probleme ale Comunismului 34, nr.1, ianuarie-februarie 1985.

Țîrău Liviu C, Între Washington și Moscova: România 1945-1965, Cluj-Napoca: Editura Tribuna, 2005.

Vălenaș Liviu, Carnea neagră a Ceaușismului: România între anii 1965-1989, București: Editura Saeculum I.O., 2004.

Wlodzimierz Brus, Stalinism and the Peoples Democracies, în volumul Stalinism. Essays in Historical Interpretation, ed. Robert C. Tucker, New York: W.W. Norton & Company, 1997.

Bibliografie

I. Izvoare și instrumente de lucru

I.1. Instrumente de lucru:

ANIC, fond CC al PCR/Cancelarie, dosare nr.96 și 116/1956.

Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Telegrame Paris (iulie 1968), telegrama nr. 72675/9 iulie.

Economia României Socialiste în epoca președintelui Nicolae Ceaușescu, București: Editura politică, 1978.

O politică de pace, colaborare și prietenie cu toate popoarele, vol. I – 1965-1977, Documente, București: Editura Politică, 1983.

O politică de pace, colaborare și prietenie cu toate popoarele, vol. II, București: Editura politică, 1983.

Organizația Tratatului de la Varșovia: 1955-1975, Documente, București: Editura politică, 1976.

Notă în legătură cu emigrarea cetățenilor români de naționalitate germană în RFG, D-I-R-2413-4-74, A MSZRP.

Notă referitoare la extinderea și aprofundarea colaborării economice româno-sovietice în anii 1977-1980, D-I- R-2413-5-76, A MSZ RP.

Politica externă a României Socialiste: Documente ale PCR, București: Editura politică, 1972.

România, 1958, doc. Nr.48.

România, 1958, doc. Nr.49.

România, 1958, doc. Nr.57.

Scânteia, nr.4225 din 27 mai 1958.

Schimburile comerciale cu RFG, D-I-R-O-24/5/67/5, A MSZ RP.

Tratatul de la Varșovia: 1955-1980: culegere de documente, București: Editura politică, 1981.

I.2. Izvoare edite

I.2.1. Resurse electronice (Internet) :

http://images.recitus.qc.ca/main.php?g2_itemId=6848

http://istoriculzilei.blogspot.ro/2012_09_11_archive.html

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/152/art09-Copilas.html

http://www.cinemagia.ro/actori/nicolae-ceausescu-73098/

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/152/art09-Copilas.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:TimbruRevolutie.png

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Ceau%C5%9Fescu

http://www.romania-actualitati.ro/tratatul_de_la_varsovia-40999

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Bucur_Obor_(1986).jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu_and_Nixon_3.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Manifest_revolutie_1989.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Revolutia_Bucuresti_1989_000.JPG

http://cultural.bzi.ro/etapele-regimului-lui-gheorghe-gheorghiu-dej-897

http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/1/17/Ceausescu_depune_juramantul.jpg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Romanian_Revolution_1989.jg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Unirii_Boulevard_(1.May_196).jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu_Queen_Elisabeth_II1978.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Adunare_Pia%C5%A3a_Palatului_August_1968.jpg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu._Cultul_personalitatii.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ceausescu_receiving_the_presidential_sceptre_1974.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:GheorghiuDej_%26_Khrushchev_at_Bucharest%27s_Baneasa_Airport_(June_1960).jpg

http://www.independent-al.ro/eveniment/razboiul-clandestin-dintre–tratatul-de-la-varsovia–si-romania.html

http://www.independent-al.ro/eveniment/razboiul-clandestin-dintre–tratatul-de-la-varsovia–si-romania.html

II.1. Lucrări speciale :

Bujor Nicu, Momente ale relațiilor româno-britanice (1974-1980) în Asociația Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră din România – pagini din diplomația României, vol. I, Iași: Editura Junimea, 2009.

Brucan Silviu, Generația irosită. Memorii, București: Editura Univers și Calistrat Hogaș, 1992.

Burakowski Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu: 1965-1989, Geniul Carpaților. Traducere: Vasile Moga, Iași: Editura Polirom, 2011.

Cătănuș Dan, Buga Vasile, Lagărul comunist sub impactul destalinizării 1956, București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2006.

Deletant Dennis, Ceaușescu și securitatea: Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, Traducere de Georgeta Ciocârlan, București: Editura Humanitas, 1998.

Deletant Dennis, România sub regimul comunist, Traducere de Delia Răzdolescu, București: Fundația Academia Civică, 2012.

Deletant Dennis, Teroarea comunistă în România: Gheorghiu-Dej și statul polițienesc: 1948-1965, Trad. de Lucian Leuștean, Iași: Editura Polirom, 2001.

Denize Eugen și Mâță Cezar, România comunistă. Statul și propaganda:1948-1953, Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2005.

Harrington J.F, Courtney B.J., Relații româno-americane 1940-1990, Traducere de M. Sadoschi, Iași: Editura Institutul European, 2000.

Iacobescu Mihai, Descătușarea: 1985-1991: Perestroika, Revoluția din 1989 și românii din Imperiul sovietic, Iași: Editura Junimea, 2009.

Păiușan, C. D. N. Ioan, Retegan M., Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), București: Editura Tritonic, 2002.

Rațiu Ioan, România de astăzi: comunism sau independență, București: Condor, 1990.

Retegan Mihai, 1968: Din primăvară până în toamnă, București: Editura RAO, 1998.

Rothschild Joseph, Întoarcerea la diversitate: Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al Doilea Război Mondial, Traducere de Mihnea Columbeanu, Ediția a doua, Editura Antet, 1997.

Rusan Romulus, România în timpul războiului rece: scurtă cronologie a evenimentelor, instituțiilor și mentalităților-1945-199, București: Editura Fundației Academia Civică, 2008.

Rusan Romulus , Sfârșiți odată cu trecutul negru: sistemul represiv comunist din România, București: Editura Fundației Academia Civică, 2010.

Scurtu Ioan, România. Retragerea trupelor sovietice, 1958, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

Soulet Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Traducere de Marius Roman, Iași: Editura Polirom, 2008

Soulet Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Traducere de Silvia Albișteanu și Ana Zbarcea, Iași: Editura Polirom, 1998.

Watts Larry L., Ferește-mă Doamne de prietenii: Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu RO, Trad. de Camelia Diaconescu, București: Editura RAO, 2011.

II.2. Lucrări generale :

Cretzianu Alexandru, Ocazie pierdută, Iași, 1998.

Barbu Gh. Petrescu, Epoca Ceaușescu: epocă de înfăptuiri istorice în dezvoltarea și modernizarea economiei românești, București: Editura politică, 1985.

Betea Lavinia, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad: Editura Ion Slavici, 1995.

Ceaușescu Nicolae, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. IV, București: Editura politică, 1970.

Ceaușescu Nicolae, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. I, București: Editura Politică, 1968.

Cioroianu Adrian, Pe umerii lui Marx: O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, 2005.

Ciubotaru Ion, Politica externă a României Socialiste – direcții fundamentale, principii, acțiuni, București: Editura Politică, 1987.

Frunză Victor, Istoria stalinismului în RO, București: Editura Humanitas, 1990.

Hlihor C., Scurtu I., The Red Army in Romania, Iași, Oxford, Portland, 2000.

Ioanid R., Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Iași: Editura Polirom, 2005.

Lynch Michael, Stalin și Hrușciov, 1924-1964, Traducere de Roxana Aura Duma, București: Editura ALL,1994.

Macovescu Gheorghe, Politica externă a României, politica de pace și colaborare între popoare, București: E.D.P.

Moraru Constantin, Politica Externă a României 1958-1964, București: Editura Enciclopedică, 2008.

Nicolescu Nicole, Șefii de stat și de guvern ai României (1959-2003). Mică Enciclopedie. București: Editura Meronia.

Oțu Petre, Raporturi româno-cehoslovace în timpul primăverii de la Praga, în Dosarele istoriei, nr.5/1998.

Pacepa I., Moștenirea Kremlinului, București: Editura Venus, 1993.

Percival MARK, ,,Relația Marii Britanii cu Regimul Ceaușescu”,1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, București: Fundația Academica Civica, 2003.

Petrencu Anatol, Istoria Universală. Epoca contemporană: 1939-1995, ediția a III-a corectată și completată, Chișinău: Editura Museum, 1996.

Popescu Ion – Puțuri, Istoria poporului român în concepția președintelui Ceaușescu, București: Editura Politică, 1988.

Preda D., Păiușan C., Introducere, în România – Israel. Documente diplomatice, vol. I: 1948-1969, București, 2000, p. XXII.

Scurtu Ioan, Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional, București: Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2006.

Tănase S., Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii, București: Editura Compania, 2002.

Timofte Alexandru Radu, Originile, mărimea, declinul și renașterea lumii informațiilor secrete, București: Editura Academiei Naționale de Informații, 2004.

Tismăneanu Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iași, 1997.

Tismăneanu Vladimir, Socialismul lui Ceaușescu, Probleme ale Comunismului 34, nr.1, ianuarie-februarie 1985.

Țîrău Liviu C, Între Washington și Moscova: România 1945-1965, Cluj-Napoca: Editura Tribuna, 2005.

Vălenaș Liviu, Carnea neagră a Ceaușismului: România între anii 1965-1989, București: Editura Saeculum I.O., 2004.

Wlodzimierz Brus, Stalinism and the Peoples Democracies, în volumul Stalinism. Essays in Historical Interpretation, ed. Robert C. Tucker, New York: W.W. Norton & Company, 1997.