Trasaturi Esentiale ale Infractiunii

CAP 1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

CAP. 2 NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE

2.1 Noțiunea generală de infracțiune

2.2 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

CAP. 3 TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII

3.1 Fapta prevăzută de legea penală

3.2 Vinovăția

3.2.1 Noțiunea de vinovăție

Formele vinovăției

Intenția și modalitățile ei

Intenția directă

Intenția indirectă

Alte modalități

Culpa și modalitățile sale

Culpa cu prevedere

Culpa simplă

Alte modalități ale culpei

Intenția depășită (Praeterintenția)

Antijuridicitate (Fapta nu este justificată)

3.3.1. Noțiunea de antijuridicitate

3.3.2 Cauze justificative

a. Legitima apărare

b. Starea de necesitate

c. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

d. Consimțământul persoanei vătămate

3.4 Imputabilitatea

3.4.1. Noțiunea de imputabilitate

3.4.2. Cauze de neimputabilitate

a. Constrângerea fizică

b. Constrângerea morală

c. Excesul neimputabil

d. Minoritatea făptuitorului

e. Iresponsabilitatea

f. Intoxicația

g. Eroarea

h. Cazul fortuit

CAP. 4 CONCLUZII

CAP. 5 BIBLIOGRAFIE

CAP 1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Definiția infracțiunii a cunsocut, în timp, mai multe forme care pot fi clasificate în două categorii: definiții formale și definiții materiale (substanțiale)

Formale sunt acele definiții care nu evidențiază natura faptelor care constituie infracțiuni, accentul fiind pus pe consecințele săvârșirii acestor fapte și implicit pe modul în care ordinea juridică răspunde la comiterea lor.

În categoria definițiilor materiale se înscriu cele care urmăresc să evindențieze caracteristicile esențiale ale infracțiunii, independent de modul de formulare legislativă. În această categorie sunt cuprinse diverse definiții ținându-se cont de perspectiva- filosofică, sociologică, morală- din care este analizată infracțiunea.

Definiția infracțiunii a cunoscut și o formă mixtă între definiția formală și definiția materială. De exemplu infracțiunea a fost definită ca fiind o faptă umană, prevăzută de o normă juridică, sancționată cu o pedeapsă, faptă care lezează sau pune in pericol valori sau interese considerate de legiuitor ca meritând cea mai energică protecție.

Din punct de vedere al definiției legale a infracținunii se poate preciza că nu toate codurile penale europene conțin definiția acestei noțiuni, de multe ori considerându-se că sarcina elaborarii ei revine mai mult doctrinei. Avantajul nedefinirii infracțiunii, de către Codul penal, este înlesnirea transformării doctrinei penale din punct de vedere al modelelor care stau la baza definirii infracțiunii.

Un alt model, folosit în special în țările foste socialiste, promovează ideea că în Codul penal este necesară existența unei definiții a infracțiunii, care să evidențieze trăsăturile esențiale ale acesteia. Definiția generală a infracțiunii ar avea rolul de a ajuta legiutorul la elaborarea normelor penale, la dezincriminarea unor fapte și de a delimita ilicitul penal de alte forme de ilicit juridic.

Legile penale române, anterioare Codului penal din 1936 nu cuprind dispoziții cu privire la noțiunea de infracțiune.

Codul din 1936 (republicat în 1948) în urma modificării din 30 aprilie 1949 cuprinde o dispoziție ( art. 1 alin. 2) prin care se definea infracțiunea în general.

Codul din 1969 prevede în Capitolul 1 din Titlul 2 al părții generale reglementări care privesc infracțiunea (art. 17 – 19). Dispoziția din art. 17 C. pen. definește infracțiunea indicându-se trăsăturile esențiale ale acesteia, trăsături care sunt comune tuturor infracțiunilor și anume: periculozitatea socială, vinovăția, prevederea faptei de către legea penală.

Același Cod penal a adoptat, pentru denumirea faptelor cu caracter penal, termenul de infracțiune, fără nici un alt calificativ, termen care este adoptat și de literatura de specialitate și de practica judiciară. Nu este nevoie, să se spună infracțiune penală, deoarece termenul de infracțiune este denumirea rezervată exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal. În schimb, când se folosește termenul de abatere sau ilicit, este nevoie să se precizeze și să se spună o abatere penală sau ilicit penal, fiindcă termenul de abatere se folosește și în dreptul civil și în dreptul administrativ. Termenul de infracțiune are un sens larg, echivalent cu termenul de faptă penală sau ilicit penal.

Infracțiunea este strâns legată de celelate două instituții de bază ale dreptului penal: răspundere penală și pedeapsă.

Privită din punct de vedere material, infracțiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de conviețuire socială, este o activitate antisocială, neconvenabilă pentru relațiile sociale instituite în stat.

Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat drept infracțiune și sancționat cu pedepse. Fenomenul antisocial primește o nouă apreciere din partea statului și, prin aceasta, devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de răspundere penală.

Termenul de infracțiune, folosit pentru denumirea generală a oricăror fapte penale include și denumirile de crimă și delict, acestea fiind categorii de infracțiuni. Din această cauză nu se poate folosi termenul de crimă sau delict, ca denumire generică, în locul termenului de infracțiune.

Infracțiunea este un fenomen social, fiindcă infracțiunea este condiționată în apariția și existența ei, de existența socială și de normele de conduită socială. Apare odată cu apariția relațiilor sociale, a diferitelor valori sociale și odată cu apariția normelor de conduită socială. Infracțiunea primește apoi o anumită semnificație în raport cu aceste valori sociale și norme de conduită socială, prin încălcarea acestora. Prin această încălcare, infracțiunea capătă un caracter antisocial și ilicit.

Fiind un fenomen social prin condițiile de existență, infracțiunea, este, totodată, un fenomen antisocial prin consecințele sale.

Tot atât de evident este că infracțiunea apare ca un fenomen juridic, adică un fapt înscris și reglementat prin norme de drept, de care sunt legate anumite efecte juridice, anume răspunderea penală. În normele de drept s-au înscris dispoziții prin care se arată ce fapte sunt considerate infracțiuni și ce consecințe juridice atrag în caz de săvârșire.

În urma reglementării juridice, faptul social al infracțiunii trece din planul social în planul juridic, infracțiunea devenind și un fapt juridic, generator de efecte juridice, anume de răspundere penală. Astfel, infracțiunea devine și o categorie juridică și, în același timp, obiectul de studiu al unei științe sociale, anume știința dreptului penal.

Definiția noțiunii de infracțiune este necesară pentru separarea ilicitului penal de ilicitul extrapenal și, în consecință, separarea faptelor care constituie infracțiuni de cele care constituie abateri administrative, civile, disciplinare.

Deasemenea definiția infracțiunii cuprinsă în Partea generală a Codului penal are o deosebită importanță pentru legiuitor și o deosebită relevanță din punct de vedere practic. Pentru legiuitor, acesată definiție, constituie un adevărat ghid în elaborarea normelor de incriminare, iar din punct de vedere practic, organele judiciare, care au rol in soluționarea cauzelor penale, trebuie să constate dacă fapta săvârșită conține toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii, lipsa vreuneia dintre aceste trăsături ducând la concluzia că infracțiunea este inexistentă.

Ceea ce legea prevede trebuie să fie concis, complet, explicit și clar. Cuvintele folosite vor fi numai cele absolut necesare pentru cuprinderea tuturor ipotezelor esențiale ale faptei incriminate, ipotezele nu se pot deduce unele din altele, ele vor rezulta in mod explicit, iar textul de lege trebuie să poată fi înțeles de toți cei cărora le este destinată legea.

NCP a regândit insitituția infracțiunii, renunțând la vechea definiție, prevazând in art.15 o definiție formală, potrivit căreia infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a savârșit-o.

Noua definiție a infracțiunii nu mai precizează in mod expres că fapta săvârșită trebuie să prezinte pericol social, această cerință fiind subînțeleasă. Legiuitorul incriminează doar acele fapte care aduc atingere sau pun în pericol valorile sociale ocrotite de legea penală și doar atunci când acest pericol, prin gravitatea lui, justifică o sancțiune penală.

Instituția infracțiunii este strâns legată de instituția răspunderii penale, art. 15 alin. (2) NCP prevăzând că ,, Infracțiunea este sigurul temei al răspunderii penale”. Săvârșirea unei infracțiuni nu conduce în toate cazurile la tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, legiuitorul prevăzând și cauze în care este inlăturată răspunderea penală.

Pericolul social nu mai este prevăzut, în mod explicit, ca fiind trăsătură esențială a infracțiunii, urmând ca pentru infracțiunile care prezintă un pericol social concret extrem de redus, pentru care nu este justificată declanșarea sau continuarea procesului penal, prin aplicarea principiului oportunității, procurorul să poată dispune renunțarea la urmărirea penală, potrivit art. 318 NCPP, iar instanța să poată dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, potrivit art. 80 NCP.

Din insăși definiția infracțiunii derivă trăsăturile esențiale ale acesteia: tipicitatea (prevederea în legea penală), vinovăția, antijuridicitatea (fapta nu este justificată), imputabilitatea (fapta să fie imputabilă).

CAP. 2 NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE

2.1 Noțiunea generală de infracțiune

În legea penală, în partea specială a Codului penal și în legile penale speciale, se înscriu norme prin care se reglementează și definesc diferite infracțiuni speciale și noțiunile speciale ale acestora ca: delapidare, trădare, omor, șantaj, etc. În practica penală, în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, se cercetează și se judecă, de asemenea, diferite infracțiuni speciale și noțiunile speciale ale acestora.

Pentru dreptul penal și pentru practica penală și, cu atât mai mult, pentru știința dreptului penal, limitarea la aceste noțiuni nu este justificată și nu este științifică. Știința penală, dreptul penal, chiar și practica penală, au nevoie de noțiunea generală de infracțiune, fiindcă această noțiune exprimă trăsăturile esențiale și comune ale tuturor infracțiunilor.

Instituției infacțiunii îi este consacrat titlul al II lea al Părții generale din NCP și cuprinde 6 capitole: art.15 -17 Capitolul I, ,, Dispoziții generale”; art. 18 -22 Capitolul II ,,Cauzele justificative”; art18-22 Capitolul III ,,Cauzele de neimputabilitate”; art. 23-31 Capitolul IV ,,Tentativa” art. 32-34 capitolul V ,,Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”; art.46-52 Capitolul VI ,,Autorul și participanții”.

Noțiunea generală a infracțiunii ajută la trasarea cadrului general al infracțiunilor și, în același timp, ajută la delimitarea infracțiunilor de alte fapte asemănătoare, cum sunt contravențiile și abaterile disciplinare.

O deosebire între faptele care prezintă o rezonanță socială restrânsă (abateri disciplinare, contravenții) și faptele cu rezonanță socială ce provoacă în rândul colectivității stare de neliniște, de nesiguranță civică, este reprezentată de modurile de sancționare. Sancțiunile, în cazul infracțiunilor, pot fi stabilite și aplicate doar de instanțele de judecată, pe când, contravențiile și abaterile disciplinare se constată și se sancționează de organe ale puterii executive.

În știința și legislația penală română se urmează acest drum, adică noțiunea generală de infracțiune este definită și reglementată de legea penală, anume de Codul penal.

Infracțiunea este definită prin trăsăturile ei materiale și prin trăsăturile ei subiective, juridice și formale. Urmând acest punct de vedere, se spune că prin infracțiune se întelege “o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

Infracțiunea este mai întâi o faptă sau o activitate care apoi se caracterizează prin anumite trăsături reale și anume: este prevăzută de legea penală, este săvârșită cu vinovăție, este nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Fapta este, în primul rând un act al omului. Fiind vorba de fapte despre care legea înscrie norme de drept, acestea nu pot fi decât ale omului. Dreptul, în general, ca și dreptul penal, este menit să reglementeze relații sociale, adică fapte între oameni. Dreptul, reglementând relații între oameni, prescrie drepturi și obligații care nu pot reveni decât oamenilor. În caz de nerespectare a acestor drepturi și obligații, legea prevede aplicare de sancțiuni.

Fapta este, în al doilea rând, o acțiune ori o inacțiune reală, ceea ce înseamnă o anumită activitate sau o abținere de la o activitate. Acțiunea înseamnaă a face ceva, a efectua ceva; cel ce lovește, cel ce falsifică, cel ce insultă, etc, efectuează o acțiune reală. Cel ce nu dă ajutor celui în primejdie, militarul care nu se prezintă la unitatea sa, soțul care nu plătește pensie alimentară, etc, săvârșește inacțiuni reale. Fapta, în sensul dreptului penal, fiind o acțiune – inacțiune, produce, sau ar putea produce anumite urmări reale. Acțiunea – inacțiunea devine, sau poate să devină, cauza unor schimbări în lumea exterioară ca: distrugerea unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei instituții, etc. Infracțiunea, fiind o faptă, înseamnă că are o existență obiectivă, reală, și este perceptibilă și constatabilă.

Simplul gând, simpla hotărâre de a săvârși o infracțiune, nu este și nu poate fi o infracțiune. Cât timp nu s-a trecut la pregătirea sau executarea acțiunii, nu poate fi vorba de infracțiune.

Fiind o faptă a omului, ființă conștientă și cu voință, infracțiunea este, în al treilea rând, o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu conștiință și voință. Sub acest aspect este pregătită și dictată de conștiința omului (intenție) și este declanșată de voința omului. De aceea, numai acea faptă care este precedată și însoțită de o anumită conștiință și voință, mai exact, de intenție ori culpă, poate fi considerată infracțiune.

Potrivit NCP, art. 2 alin.2 “infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Se poate concluziona că, lipsa săvârșirii unei fapte ce prezintă toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii, înlătură oricare temei al răspunderii penale. Așadar, temeiul obiectiv al răspunderii penale, este conduita ilicită a unei persoane, conduită ce este caracterizată și definită prin lege ca infracțiune, iar fapta comisă atrage după sine o raspundere față de societate.

2.2 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Trăsăturile esențiale ale infracțunii sunt acele trăsături specifice tuturor infracțiunilor, prevăzute și reglementate de legea penală. În consecință o faptă care nu întrunește, în mod cumulativ, toate trăsăturile esențiale specificate în NCP art. 15, nu constituie infracțiune și nu poate fi un temei pentru răspunderea penală.

Art. 15 NCP specifică: „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a savârșit-o”.

După cum se vede o faptă devine infracțiune numai dacă are anumite trăsături bine stabilite de legea penală, trăsături fără de care nicio faptă nu poate deveni infracțiune.

Noul Cod penal dă o nouă definiție infracțiunii și renunță la pericolul social ca trăsătură esențială, astfel, oferind posibilitatea procurorului, prin prevederile art 318 NCPP să renunțe la urmărirea penală, iar instanței de judecată prin art 80 NCP îi oferă posibilitatea să renunțe la aplicarea pedepsei în cazul infracțiunilor cu un pericol social concret foarte redus.

Fapta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea) este prima trăsătură esențială a infracțiunii și presupune ca o dispoziție în legea penală să prevadă în ce condiții,fapta, devine infracțiune, astfel putându-se aplica și pedeapsa penală specificată pentru săvârșirea acesteia.

Tipicitatea izvorăște din principiul legalității incriminării. Prin realizarea normei de incriminare, legiutorul determină un model conceptual pentru fapta sancționată, cu care se va compara faptele concrete, rezultatul acestei comparații determinând dacă ele pot fi sancționate. Faptele concrete devin infracțiuni doar dacă pot fi încadrate in conținutul normelor de incriminare, altfel spus, dacă au trăsăturile stabilite de legiuitor in modelul tip. De exeplu, pentru a putea fi incriminat, furtul trebuie să se încadreze în condițiile prevăzute de legiuitor pentru o asemenea faptă și anume: să se întreprindă o acțiune de luare, obiectul faptei să fie un mobil aflat în posesia sau detenția unei persoane, iar luarea să fie realizată fără consimțământ.

Pornind de la acest raționament putem concluziona că o faptă care nu este prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune și, în consecință, pentru săvârșirea ei nu poate fi angajată răspundera penală, deci nici o pedeapsă penală nu va putea fi aplicată.

Vinovăția este a doua trăsătură esențială a infracțiunii și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta pe care o săvârșește.

Vinovăția poate fi sub forma de: intenție, culpă sau praeterintenție.

Fapta nu este justificată (antijuridicitatea) a treia trăsătură esențială a infracțiunii presupune că organele de urmărire penală sau instanța trebuie să stabilească, prin probe, dacă o faptă tipică este antijuridică, adică ilicită.

Cea de a patra trăsătură esențiala a infracțiunii este imputabilitatea.Fapta săvârșită poate fi sau nu poate fi imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

În art. 23-31 NCP a prevăzut cauzele generale care inlătură trăsătura esențială a imputabilității, cauze speciale de neimputabilitate fiind prevăzute in partea specială a NCP [de exemplu, constrângerea la darea de mită, prevăzută de art. 290 alin.(2)NCP]. Cauzele generale de neimputabilitate prevăzute de NCP sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit.

CAP. 3 TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII

3.1 Fapta prevăzută de legea penală (fapta tipică)

O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când legea prevede în ce condiții acea faptă este considerată a fi infracțiune. De asemenea legea prevede și conținutul acelei fapte. Dispoziția care prevede fapta, după descrierea ei, trebuie să marcheze și sancțiunea penală ce se aplică în cazurile când sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii.

Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) prevăzută de art. 15 alin (1) NCP drept prima trăsătură esențială a infracțiunii, rezultă din principiul legalității incriminării și presupune corespondența dintre fapta concretă savârșită, direct sau indirect, de o persoană și elemnentele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în modelul abstract ( tip) prevăzut de norma de incriminare.

O faptă concretă este tipică dacă corespunde modelului abstract prevăzut în norma de incriminare de legiuitor, atât sub aspect obiectiv cât și sub aspect subiectiv.

Tipicitatea nu se referă numai la fapta în formă consumată ci și la tentativa incriminată sau la participația penală.

Fapta tipică nu constituie întotdeauna o infracțiune fiind necesar să fie întunite și celelalte trăsături esențiale, respectiv vinovăția, antijuridicitatea și imputabilitatea.

Incriminarea nu este tot una cu prevederea faptei de către legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este totuna cu fapta penală.

Între noțiuni ca: faptă penală, infracțiune și ilicit penal, se poate pune semnul egalității, fiindcă fapta penală înseamnă infracțiune și în același timp este ilicit penal, dar noțiunea de faptă prevăzută de legea penală este diferită de celelalte noțiuni prezentate anterior, ea fiind o trăsătură esențială a infracțiunii.

Legea în care fapta este prevăzută poate fi Codul penal sau orice alt act normativ care cuprinde dispoziții cu caracter penal.

În partea generală a Codului penal este defintă și reglementată noțiunea de infracțiune, iar în partea specială, Codul penal, prevede și descrie faptele considerate a fi infracțiuni, deasemenea prevede și sancțiunile corespunzătoare pentru aceste fapte.

Fapte care sunt considerate a fi infracțiuni și, implicit, sancțiuni pentru aceste fapte sunt prevăzute și în legile penale speciale.

În vederea aplicării legii penale, organele judiciare, vor compara fapta concretă cu fapta tip din norma de incriminare pentru a observa dacă sunt respectate toate condițiile impuse de legiuitor. De exemplu fapta unei persoane X de a lua un bun aflat în posesia altei persoane Y fara consimțământul acesteia poate constitui ionfracțiune de furt. În schimb fapta persoanei Z de a-și însuși un bun găsit pe stradă nu corespunde modelului legal, deoarece bunul era un bun pierdut, deci, nu se afla in posesia altuia la acel moment.

Deoarece legiutorul român acceptă că în cuprinsul tipicității sunt incluse doar elemente de natură obiectivă din cuprinsul incriminării, elementele de factură subiectivă sunt analizate in cadrul vinovăției.

În consecință tipicitatea va fi analizată doar din punct de vedere a existenței elementelor obiective: obiect, subiect, latură obiectivă. Alături de elementele obiective anterior indicate, uneori în cuprinsul incriminării tip sunt cuprinse și alte condiții suplimentare, ca de exemplu cele care se referă la locul, timpul sau modul de făptuire a infracțiunii.

Absența tipicității poate duce fie la dispunerea de către procuror a unei soluții de clasare, fie dispunerea de către judecător a unei soluții de achitare.

3.2 Vinovăția

3.2.1 Noțiunea de vinovăție

Vinovăția este a doua trăsătură esențială a infracțiunii și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta pe care o săvârșește și față de urmările faptei.

Vinovăția privește partea subiectivă a infracțiunii și privește doi factori: unul de conștiință (intelectiv) și altul de voință.

Conduita conștiinței și voinței in raport cu fapta are un caracter subiectiv, întregul proces care premerge și însoțește in plan intelectiv fapta, punerea ei în practică și urmările acesteia, proces care înlesnește sau îngreunează executarea ei în realitate, face ca aceasta să aiba un grad mai mare sau mai mic de periculozitate.

Factorul intelectiv al vinovăției constă în faptul că, în conștiința faptuitorului se naște ideea de a săvârsi o faptă, există reprezentarea condițiilor de savârșire, a consecințelor și a raportului de cauzalitate între acțiune sau inacțiune și rezultatul imediat al faptei.Deasemena în conștiința făptuitorului are loc procesul de chibzuire asupra motivelor care ar justifica săvârșirea faptei sau abținerea de la săvârsirea ei, iar in urma acestui proces persoana ia decizia in sensul comiterii sau abținerii de la comiterea faptei

Voința de a săvârși o faptă antisocială este factorul care determină ca fapta respectivă să fie imputată persoanei care a săvârșit-o. Pentru a exista vinovăție este necesar însă ca voința să se poată exprima in mod liber. Dacă voința nu a fost exprimată în mod liber, iar persoana a fost constrânsă, nu i se poate imputa vinovăția, deoarece fapta îi aparține numai fizic, dar nu i se poate imputa psihic.

Voința de a săvârși o faptă antisocială trebuie să existe ca trăsătură esențială a infracțiunii atât în situația în care fapta are forma acțiunii cât și atunci când are forma omisiunii. În cazul omisiunii voința constă în actul de conduită contrar legii, fie prin ignorarea obligației legale, fie a nu face tot ceea ce trebuie pentru cunoașterea caracterului ilicit al actului săvârșit și, deci, pentru respectarea legii.

Vinovăția se poate traduce printr-o acțiune sau o inacțiune voluntară a persoanei. Dacă persoana nu vrut acțiunea sau inacțiunea săvârșită, ci a acționat sau a omis sub constrângere, ea nu i se poate imputa, fiindcă nu există vinovăție și, legea penală nu poate fi incidentă. Este necesar ca factorul volitiv să fie existent la momentul săvârșirii unei fapte prevăzută de legea penală pentru a se stabili existența vinovăției.

Stabilirea cu exactitate a formelor de vinovăție în cazul faptelor incriminate de lege, prezintă o deosebită importanță pentru justa încadrare juridică a faptei și pentru stabilirea răspunderii penale a făptuitorului în raport cu vinovăția sa. Pentru o corectă încadrare juridică a faptei și pentru a se stabili răspunderea penală este necesar ca formele de vinovăție în cazul faptelor prevăzute de lege să fie stabilite cu exactitate.

3.2.2 Formele vinovăției

Potrivit art.16 alin. (1) fapta constituie infracțiune numai dacă a fost savârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală. Tot în articolul 16 dar la alin. (2) NCP enumeră formele de vinovăție după cum urmează: intenția, culpa, intenția depășită (praeterintenția). Astfel în NCP, spre deosebire de Codul penal anterior, este prevăzută în mod explicit cea de a treia formă a vinovăției și anume praeterintenția.

Intenția și modalitățile ei

Intenția (dolul) este prezentă ca formă a vinovăției, atunci când persoana care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, prevede și urmărește rezultatul faptei sale sau prevede rezultatul faptei săvârșită de el nu îl urmărește dar îl acceptă ca o eventuală urmare a acțiunii sau inacțiunii sale.

Conform doctrinei, intenția constituie forma originară, fundamentală, comună și cea mai gravă. Este considerată forma originară deoarece infracțiunea intenționată a constituit trecerea de la răspunderea obiectivă la răspunderea penală întemeiată pe vinovăție.este forma fundamentală deoarece reprezintă forma originală a vinovăției.Totodată este forma comună a vinovăției, pentru că se regăsește la cele mai multe infracțiuni. Forma cea mai gravă a vinovăției este intenția deoarece constituie relația cea mai strânsă între făptuitor si rezultatul faptei sale, presupune o evidentă vătămare a valorilor sociale ocrotite.

Prevederea rezultatului este reprezentarea acestuia. Făptuitorul anticipează ceea ce se va întâmpla ca urmare a acțiunii sau inacțiunii sale, este o reprezentare mentală a urmării săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.

În cazul săvârșirii cu intenție, a unei fapte prevăzută de legea penală, este prezentă o atitudine psihică conștientă (voită) cu privire la faptă și urmările acesteia.

Pentru ca vinovăția să aibă forma intenției, este obligatoriu ca rezultatul prevăzut de făptuitor să fie o atingere concretă adusă valorilor ocrotite de legea penală. În cazul în care, făptuitorul cunoaște în mod eronat împrejurările în care efectuează acțiunea sau inacțiunea (eroare de fapt), sau când intervin evenimente ce nu puteau fi cunoscute (caz fortuit), ori când nu a prevăzut rezultatul faptei, ci un alt rezultat inofensiv, nu se va putea stabili prezența intenției, ci, cel mult, a culpei.

În art. 16 alin. (3) NCP, sunt prevăzute cele două modalități ale intenției, și anume intenția directă și intenția indirectă.

Intenția directă

Fapta este săvârșită cu intenție directă atunci când făptuitorul prevede și urmărește rezultatul faptei sale. Dacă rezultatul a fost prevăzut de făptuitor, ca urmare a propriei acțiuni sau inacțiuni, și el săvârșește în mod liber (neconstrâns) acea acțiune sau inacțiune, rezultă că a urmărit producerea rezultatului.

Caracteristici ale intenției directe sunt: prevederea acțiunii și a rezultatului acesteia (element intelectiv), precum și urmărirea rezultatului produs prin săvârșirea faptei (element volitiv).

Prin prevederea rezultatului se înțelege ca făptuitorul cunoaște urmările pe care le va genera fapta sa și, totodată, cunoaște legătura de cauzalitate intre fapta sa și rezultatul produs

Intenția directă este acea modalitate a intenției in cazul căreia făptuitorul dorește realizarea urmării prevăzută de norma de incriminare, factorul volitiv având cea mai mare intensitate, voința este indreptată, in mod nemijlocit, spre realizarea rezultatului faptei tip. Va fi reținută intenția directă și atunci când producerea rezultatului nu este sigură, ea fiind posibilă pentru făptuitor, iar acesta dorește realizarea acestui rezultat.

De exepmplu, dacă victima se află la distanță mare de făptuitor, acesta nu este un bun trăgător cu arma, uciderea victimei nefiind certă. Prin deschiderea focului asuora victimei, se poate reține intențția directă

.

Intenție directă există de fiecare dată când realizarea urmării faptei este obiectivul urmărit de făptuitor.

Fapta este săvârșită cu intenție directă când făptuitorul provoacă moartea victimei (în mod voit), prin aplicarea de lovituri cu obiecte ascuțite în zone vitale, sau când smulge poșeta cu diverse valori din mâna părții vătămate, când fură un obiect.

Tot intenție directă există în cazul în care realizarea rezultaului este considerat de făptuitor ca fiind un accesoriu inevitabil al rezultatului urmărit, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite. De exemplu autorul urmărind uciderea unei persoane aflată intr-un lift, provoacă prăbușirea acestuia, chiar dacă știa că impreună cu persoana vizată de el se mai află și o altă persoană, a cărei suprimare nu o urmărește dar a cărei moarte este un rezultat inevitabil.

Există intenție directă chiar dacă făptuitorul a ucis o altă persoană decât cea vizată de el, sau când a furat un obiect care aparține altei persoane decât cea presupusă de el.

Pentru a stabili dacă intenția a fost directă, organul judiciar trebuie să stabilească dacă făptuitorul a avut reprezentarea rezultatului faptei sale și a urmărit producerea acestuia. Cel mai des intenția reiese din modul si îmrejurările in care afost săvârșită fapta, din mijloacele folosite și din felul în care s-a comportat făptuitorul, înainte, în timpul, sau după săvârșirea faptei.

Intenția indirectă

Când făptuitorul prevede rezultatul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, nu îl dorește și nu îl urmărește, dar acceptă probabilitatea producerii lui, forma pe care o îmbracă vinovăția este intenția, și anume, intenția indirectă (eventuală).

Prin acțiunea sau inacțiunea sa, făptuitorul urmărește un rezultat distinct de cel prevăzut în legea penală, prevede și urmarea stipulată în lege, și o acceptă. Pentru existența intenției indirectă, este important ca urmarea prevăzută în legea penală să fie eventuală și nu iminentă, ori cu o mare probabilitate de a se produce.

Intenția indirectă poate exista doar în cazul săvârșirii unor fapte care prin felul lor, ori prin modul în care au fost comise, pot produce mai multe rezultate. Făptuitorul urmărește decât unul dintre rezultate, realizează mintal și posibilitatea producerii altor urmări, iar prin continuarea săvârșirii faptei, acceptă eventualitatea producerii rezultatelor neurmărite.

Prin acceptarea producerii unei urmări a faptei, prevazută dar nedorită de către făptuitor, dă dovadă de o conduită indiferentă față de posibilitatea ca acea urmare să se producă.

Pentru stabilirea intenției indirecte trebuie să se facă trei constatări și anume că: cel care a săvârșit o faptă a prevăzut ca rezultat posibil și un alt rezultat decât cel urmărit de el, a săvârșit acea faptă, acceptând producerea eventuală a rezultatului neurmărit, și acel rezultat prevăzut ca posibil s-a produs efectiv.

Legea nu sancționează în mod special infracțiunile săvârșite cu intenție indirectă. Stabilirea modalității intenției cu care a fost săvârșită fapta, este importantă în individualizarea judiciară a pedepsei sau a executării pedepsei.

Alte modalități ale intenției:

Pe lânga intenția directă și intenția indirectă, în teoria dreptului penal se cunosc și alte modalități ale intenției.

Când făptuitorul prevede urmarea faptei sale și urmărește realizarea ei înseamnă că fapta a fost săvârșită cu intenție simplă.

Intenția simplă este prezentă atunci când se savârșeste o infracțiune care se poate încadra în definiția generală prevăzută de lege în cazul intenției directe.

Intenția calificată este modalitatea intenției, caracterizată în norma de incriminare a unui scop special.

Dacă făptuitorul urmărește producerea rezultatului pentru realizarea unui scop incriminat de normele legale (de exemplu la infacțiunea de furt trebuie să se poată dovedi faptul că luarea fără drept a unui bun s-a realizat în scopul însușirii pe nedrept) fapta este săvârșită cu intenție calificată.

Fapta este săvârșită cu intenție inițială când făptuitorul prevede de la început urmarea faptei.De exemplu, făptuitorul se hotarăște să ucidă victima, și cnd o întâlnește trece la punerea în aplicare a planului.

Intenția este supravenită când făptuitorul, în timpul săvârșirii faptei, prevede un alt rezultat decât cel urmărit inițial și se decide sa îl realizeze și pe acesta (exemplu hoțul care ucide).

Intenția spontană există când imediat hotarârii de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală se trece la comiterea acesteia.

Intenția spontană intervine de regulă stimulată de o emoție, de o provocare, din partea părții vătămate sau de o tulburare puternică. Intenția spontană este prezentă și când nu se naște dintr-o stare de tulburare, o emoție, sau ca urmare a unei stări de provocare, și anume atunci când trecerea de la rezoluția delictuoasă la săvârșirea faptei se face foarte rapid.

Intenția spontană se individualizează prin două caracteristici principale: decizia de a săvârși infracțiunea este luată intr-o stare de tulburare sau emoție și se trece imediat la executare. Omorul comis, in condiția în care făptuitorul a fost lovit de către victimă, și din cauza stări de tulburare produsă, acesta ripostează cu o lovitură de cuțit, va fi caracterizat ca fiind savârșit cu intenție spontană.

Fapta este comisă cu intenție premeditată când făptuitorul se hotărăște să comită o faptă, gândindu-se, pregătindu-se, luând masuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit.

Intenția unică este prezentă când persoana hotărăște să săvârșaescă o singură faptă.

Când făptuitorul hotătăște să săvârșească mai multe fapte sau prin fapta sa urmărește mai multe rezultate intenția este complexă.

Intenția este determinată când făptuitorul în reprezentarea finalității faptei sale concepe și urmărește un anume rezultat.

Dacă făptuitorul realizează mental mai multe rezultate care s-ar putea produce alternativ prin comiterea faptei sale intenția este alternativă.

Culpa și modalitățile sale.

Vinovăția îmbracă forma culpei atunci când făptuitorul săvârșeste o faptă, prevede urmarea socilamente periculoasă, nu urmărește producerea acesteia și consideră fără temei că această urmare nu se va produce, ori nu prevede producerea rezultatului chiar dacă putea și trebuia să îl prevadă.

Culpa a fost recunoscută de lege mai târziu decât intenția. Ea reprezintă excepția și prezintă un grad de periculozitate mai mic în comparație cu intenția. Reprezintă excepția pentru că în dreptul penal regula este reprezentată de intenție, legea incriminează faptele săvârșite din culpă atunci când se aduce atingere valorilor sociale fundamentale. Culpa are caracter secundar, de completare, ea situându-se în completarea unei incriminări a unei fapte săvârșită cu intenție.

Deoarece factorul intelectiv nu poate fi identificat în toate cazurile în care fapta este săvârșită din culpă, în doctrină s-a incercat realizarea unei structuri a acestei forme de vinovăție, care să cuprindă toate modalitățile culpei. Esența culpei constă în nesocotirea unor reguli stabilite prin uz sau reglementate de autorități, pentru prevenirea unor situații dăunătoare. S-a stabilit că există culpă în cazul când nu există intenție, dar s-a incălcat o obligație de prevenție de care autorul trebuia să țină seamă.

La analizarea faptelor săvârșite din culpă elementele care trebuiesc avute în vedere sunt: încălcarea unei obligații de diligență și previzibilitatea și evitabilitatea subiectivă a urmării.

Încălcarea unei obligații de diligență presupune nesocotirea unor obligații care sunt stabilite pentru evitarea producerii de rezultate vătămătoare, obligații care ajută la realizarea echilibrului între necesitatea desfășurării unor activități care pot genera risc pentru unele valori sociale și interesul protejării acestor valori.

Previzibilitatea și evitabilitatea subiectivă a urmării reprezintă masura în care autorul putea să prevadă și să evite urmarea care a vătamat o valoare socială ocrotită.

Pentru realizarea evaluării posibilității, de fi putut fi previzibilă și evitată urmarea, s-a emis ipoteza realizării unui etalon abstract. Neajunsul acestei ipoteze se refera la faptul că nu toți indivizii au aceeași pregătire sau experiență și în consecință nu toți indivizii pot fi raportați strict la acest etalon. De aceea a fost admis ca evitabilitatea să fie analizată atât în funcție de aptitudinile personale ale făptuitorului cât și în funcție de condițiile în care fapta a fost săvârșită.

Ca rezultat a fost realizat agentul- model, concept care include o multitudine de modele, decis în principal ținând cont de specificul activității fiecărui individ (medic, conducător auto, alpinist etc) dar și de condițiile concrete în care s-a comis infracțiunea. În etalonul agentului model sunt incluse și calitățile speciale ale făptuitorului care determină situarea acestuia peste media celor din categoria din care face parte. De exemplu, pentru un medic neurochirurg care stăpânește anumite tehnici foarte complexe de intervenție, tehnici care sunt accesibile unui număr restrâns de medici, etalonul de referință nu va fi reprezentat de neurochirurgul mediu.

Vinovăția în forma culpei prezintă două modalități prezentate explicit de legiuitor în art. 16 alin (4) NCP și anume culpa cu prevedere (ușurința) și culpa făra prevedere (greșeala).

-Culpa cu prevedere

Culpa cu prevedere (ușurința) este prezentă atunci când făptuitorul săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, prevede urmarea socialmente periculoasă, nu urmărește producerea acesteia și consideră, fără temei, că această urmare nu se va produce.

Culpa cu prevedere se poate asemăna cu intenția eventuală, deoarece în amaândouă cazurile se prevede urmarea tipică,dar aceasta nu este dorită de făptuitor. Deasmenea în aceste cazuri făptuitorul prevede două urmări.

Dieferențierea între culpa cu prevedere și intenția eventuală se realizează prin faptul că, autorul acceptă producerea rezultatului,manifestându-si indiferența față de eventualitatea realizării acestuia, în cazul culpei eventuale, iar in cazul culpei cu prevedere producerea rezultatului nu este acceptată, făptuitorul considerând că aceasta nu se va realiza.

Făptuitorul prevede două rezultate: unul urmărit chiar daca este licit sau este ilicit și unul (întotdeauna ilicit) pe care nu îl urmărește și despre care consideră, fară temei, că nu se va produce.

Pentru existența culpei cu prevedere trebuiesc indeplinite trei condiții.

Prima este ca faptuitorul să fi prevăzut urmarea socialmente periculoasă a faptei sale.

A doua condiție este ca faptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut de legea penală.

A treia condiție fiind ca făptuitorul să fi considrerat fără temei că rezultaul prevăzut în legea penală nu se va produce.

Diferența între culpa cu prevedere și intenția indirectă este atitudinea psihică a făptuitorului față de rezultatul faptei sale. El prevede rezultatul socialmente periculos nu îl urmărește, în forma culpei cu prevedere, consideră fără temei că rezultatul prevăzut de legea penală nu se va produce, în forma intenției indirecte acceptând eventualitatea producerii acestuia.

-Culpa fără prevedere ( simplă, greșeala).

Culpa fără prevedere este forma de vinovăție în cazul căreia făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale chiar dacă putea și trebuia să îl prevadă .

Culpă simplă există în cazul militarului aflat in serviciu de pază, care lasă arma încărcată și nesupravegheată în apropierea unui grup de copii, din care cauză unul dintre aceștia, folosind-o, a împușcat o persoană care a decedat.

Pentru existența culpei fără prevedere trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții:

1) făptuitorul să nu prevadă rezultatul faptei sale;

2) făptuitorul să fi putut și chiar să fi avut obligația să prevadă rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale.

Pentru a se putea stabili că fapta a fost savârșită cu vinovăție, în forma culpei fără prevedere, sunt folosite două criterii: criteriul obiectiv și criteriul subiectiv.

Prin criteriul obiectiv se constată dacă făptuitorul avea obligația să prevadă rezultatul care s-a produs prin săvârșirea faptei, și constă în verificarea circumstanțelor în care s-a săvârșit fapta.

Criteriul subiectiv presupune probarea faptului că a avut, sau nu, în momentul săvârșirii faptei, posibilitatea să prevadă urmarea produsă.

Dacă, în urma verificărilor, se constată că făptuitorul nu putea să prevadă producerea rezultatului faptei sale, nu se va constata existența culpei și cazul va fi unul fortuit.

-Alte modalități ale culpei

În plus față de modalitățile culpei prevăzute de legea penală, în doctrina penală mai sunt cunoscute și alte modalități ale acesteia, existența lor putând fi luată în considerare la individulaizarea pedepsei.

Se poate face deosebire intre urmatoarle modalități ale culpei:

culpa in agendo- reprezintă modalitatea culpei în cazul unei acțiuni;

culpa in omitendo- reprezintă modalitatea culpei în cazul unei omisiuni;

culpa comună- producerea rezultatului este cauzată atât din culpa faptuitorului dar si ca urmare a acțiunii sau inacțiunii persoanei vătămate;

culpa imediată- rezultatul este produs imediat de conduita culpabilă a făptuitorului;

culpa mediată- rezultatul se produce prin conduita culpabilă a mai multor persoane;

culpa gravă- când orice persoană ar fi putut lesne să prevadă rezultatul faptei.