Trăsături ale Conversației în Comunicarea pe Rețelele de Socializare

=== 67f0dbe1cebfd783be9d00425339c757f08f7bb3_380615_1 ===

Introducere

Comunicarea reprezintă, în viziunea lui John Fiske una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre indivizi o poate recunoaște, dar pe care foarte puțini o pot defini în mod satisfăcător. Nenumăratele încercări de definire a conceptului de comunicare implică nuanțe și conotații, dar gravitează în jurul unui nucleu comun de înțelesuri.

Mihai Dinu insistă asupra dificultăților de definire exactă a termenului comunicare, având în vedere “întreaga încărcătură de ambiguități și conotații acumulate de-a lungul vremii” de acest cuvânt. Tot el arată că acest concept “derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”.

Cercetătorii americani Frak E.X.Dance și Carl E. Larson au adunat, limitându-se la cele mai semnificative, 126 de definiții ale comunicării propuse de diferiți autori. Și aceasta pentru că în foarte multe domenii (biologie, sociologie, științele informației, cibernetică, telecomunicații etc.) termenul este utilizat într-o accepțiune particulară, specializată, aflată, nu de puține ori, în divergență cu sensul încetățenit în alte sectoare ale cunoașterii.

Astfel, Mihai Dinu arată, în lucrarea amintită, că pentru un biolog ca Edward O.Wilson “comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți”.

Această definiție nu îi poate mulțumi pe informaticieni, interesați de comunicarea dintre “organisme” sau “celule” nevii, ori pe psihologi și sociologi, care nu concep comunicarea în afara unui subiect dotat cu conștiință. Toți acești ar accepta mai degrabă definiția propusă de Carl I.Hovland, Irving I.Janis și Harold H.Kelley după care “comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.

Prin termenul de comunicare Septimiu Chelcea înțelege “orice transmitere a informațiilor, ideilor, și emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor”.

Wilbur Schramm (cercetător american care a jucat un rol important în afirmarea domeniului comunicării ca disciplină universitară, autorul unor lucrări publicate între 1960 și 1980 și al unor teorii, patru la număr, despre presă) a definit comunicarea ca pe un proces prin care se stabilește o comuniune sau o identitate de reflecții, concepții, între un emițător de mesaje și un receptor, printr-un canal de comunicație.

În teoria informației, pentru Ch. Shannon și W.Weaver comunicarea reprezintă: “toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane”.

Capitolul I

Conversația- perspectivă teoretică

Convеrsația (latinеscul convеrsalis = întoarcеrе, rеîntoarcеrе, cеrcеtarе sub toatе amănuntеlе), еstе una dintrе mеtodеlе cеlе mai folositе în рrocеsul dе învățământ, еa fiind o convorbirе întrе рrofеsor și școlari рrin carе sе stimulеază și sе oriеntеază activitatеa dе învățarе a acеstora.

Inițiatorul mеtodеi convеrsațiеi еuristicе (grеcеscul Κеuriskеin însеamnă a afla, a dеscoреri, a înțеlеgе, dеci convеrsațiе dе dеscoреrirе), a fost filosoful grеc Socratе, carе o folosеa реntru a conducе discuțiilе cu tinеrеtul, (рrin întrеbări iscusit formulatе și рusе) în așa fеl încât tеza sau concluzia filozofică și morală ре carе urmărеa să o scoată, să rеzultе în mod firеsc din răsрunsurilе cеlui cu carе рurta convеrsația. Socratе considеra că, adеvărul еstе dinaintе sădit în conștiință și aștеaрtă să fiе scos la lumină “să sе nască”, dе aici și dеnumirеa dе “maiеutică” – arta moșitului, dată mеtodеi socraticе.

Convеrsația еstе o mеtodă vеrbală dе învățarе cu ajutorul întrеbărilor și al răsрunsurilor. Bazându-sе ре cuvânt еstе o mеtodă dе cunoaștеrе imеdiată. În еsеnță, convеrsația еstе o modalitatе sреcifică dе invеstigațiе, ре baza unui schimb dе idеi întrе învățător și coрii, рrin carе acеștia sunt ajutați să analizеzе, să comеntеzе, să dеscoреrе asреctе noi. Convеrsația dеzvăluiе lеgătura dintrе tеmеlе studiatе ре рarcursul anului, ducе la înțеlеgеrеa intеrdереndеnțеi dintrе difеritе noțiuni.

A spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru și care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ți atinge țelurile înseamnă comunicare. În sensul acesta, a comunica înseamnă și a tăcea, a aștepta un răspuns, reacția celui căruia ai vrut să-l anunți că exiști și chiar vrei să-i spui ceva.

Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple, ceea ce a determinat o creștere spectaculoasă a definițiilor.

Dicționarul explicativ al limbii române definește comunicarea ca – “a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune” și despre oameni, comunități sociale etc. “a se pune în legătură, în contact cu”, “ a vorbi cu”, după cum și “a fi în legătură cu, a se duce la” (DEX, 1979, p.179). Tot în DEX întâlnim definiția “acțiunea de a comunica și rezultatul ei”.

Etimologia latină a termenului comunicare este: „a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăși”.

Tipurile comunicării

Comunicarea, fiind un fenomen foarte complex, se poate clasifica după diverse criterii:

După tipul de limbaj folosit comunicarea poate fi :

Verbală: se realizează, oral sau în scris, prin intermediul unei limbi cunoscute de către toți participanții la actul de comunicare;

Nonverbală: se realizeaza prin intermediul gesturilor, al mimicii etc., sau al unui sistem special creat, limbajul surdo-muților, alfabetul Braille pentru orbi etc.;

Paraverbală: realizată atunci când limbajul verbal și cel nonverbal coexistă.

b. După criteriul mijloacelor fizice și a analizatorului căreia se adresează stimulul mesajului putem identifica următoarele tipuri de comunicare: Comunicare acustică, comunicare tactilă, comunicare chimică și comunicare vizuală.

c. După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi:

Comunicare directă, caracterizată prin absența oricărei medieri. Emițătorul și receptorul se află în același loc, deci în proximitate fizică.

Comunicare indirectă, prin scriere, care utilizează medierea unor mijloace materiale (instrumente și suporturi) și face posibilă transmiterea mesajului în timp și spațiu.

Comunicare multiplă, prin imprimate. Folosește posibilități tehnice prin care același mesaj poate fi multiplicat folosind canale și suporturi diverse și difuzat unui mare număr de receptori, în timp și în spațiu.

În cadrul comunicării indirecte distingem:

• comunicare imprimată (presa, revista, carte, afiș, etc.);

• comunicare înregistrată (film, disc, banda magnetică etc.);

• comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);

• comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).

Comunicare colectivă, realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale sonore, vizuale, simboluri, scrieri. Această comunicare se caracterizează prin faptul că emițătorul și receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de „un organ de informare” și că el se poate multiplica.

Comunicare de masă, când emițătorul acestei comunicări este instituționalizat și se adresează unui public variat și numeros.; formele de comunicare sunt foarte variate: presă scrisă, transmisii radio și televiziune.

d. După criteriul relațiilor emițător-receptor se disting:

Comunicare privată

Comunicare publică

Comunicarea publică poate fi la rândul ei: comunicare educațională, comunicare administrativă/instituțională, comunicare politică, comunicare artistică, comunicare religioasă, comunicare științifică și tehnică.

La aceste tipuri de comunicare, profesorul Emilian M. Dobrescu semnalează și existența unor tipuri aparte de comunicare:

– comunicarea empatică (pantheia, pathos=ceea ce simți), comunicare afectivă prin care cineva se identifică cu altcineva;

– comunicare impersonală și anonimă, în care emițătorul nu este clar precizat, ca și receptorul. Exemple: tradițiile, obiceiurile, folclorul;

– comunicare blocată, produsă ca urmare a limitării accesului la informație, considerat un drept inalienabil și fundamental al individului 11 (Ilombi, Mahele, 1984).

Elementele procesului de comunicare

Analizând definițiile prezentate anterior se pot identifica următoarele elemente fundamentale ale procesului de comunicare:

Emițătorul

Mesajul

Canalul

Receptorul

se adaugă codificare și decodificare, iar ulterior cea de feed-back și cea de factori perturbatori, în funcție de modelul care prezintă procesul.

Procesul de comunicare presupune parcurgerea următoarelor etape:

Codificarea informației sub formă de mesaj;

Transmiterea informației prin intermediul canalelor și mijloacele de comunicare;

Decodificarea informației de către receptor sub formă de mesaj;

Receptorul transmite feedback-ul;

Unitatea de bază a comunicării este mesajul. Deoarece mesajul nu se poate transmite în forma pură, el este tradus în cuvinte care sunt însoțite de tot ceea ce înseamnă limbajul nonverbal. Astfel, mesajul este codificat în „limba” emițătorului și transmis prin intermediul unui canal (verbal, non-verbal, vizual etc.).

Acesta este alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, zgomote, semne, imagini vizuale, gesturi, muzică, simboluri, culori etc.

Canalul este suportul fizic al mesajului îndeplinind și funcția de cale de transport sau distribuție a acestuia. În comunicarea umană foarte rar se folosește un singur canal. În acest moment al comunicării, apar „zgomotele” care pot perturba comunicarea. În categoria perturbațiilor, putem exemplifica zgomotele fizice (zgomotul străzii, întunericul, ceața etc.) Perturbațiile pot apărea și în etapele de codificare și decodificare în funcție de particularitățile sursei și destinației. Este vorba de diferențele semantice ale unor cuvinte și de experiența de viață a fiecăruia.

Informația este elementul cheie al științei comunicării. Ea reprezintă un mesaj, un semnal care reflectă starea unui sistem sau a mediului în care aceasta funcționează și care aduce receptorului său un spor de cunoastere. Deoarece se măsoară atât în momentul emiterii, cât și în momentul receptării, ne dă relații despre dimensiunea originalității mesajului. Se poate determina astfel în ce măsură un mesaj conține sau nu mai multă informație decât alt mesaj. Emițătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantități de informație decât ar fi necesar în mod normal, dorind să asigure exactitatea mesajului. Astfel ia naștere redundanța, “excedentul selectiv de semne față de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeași cantitate de originalitate”. Surplusul trebuie înțeles ca “o măsura a formei, nu a informației deoarece indică diferența dintre ceea ce este transmis și ceea ce este necesar”.

Destinatarul recepționează și înțelege mesajul transmis mai mult sau mai puțin în concordanță cu ceea ce a vrut emițătorul să exprime: adevărul este cel auzit, nu cel rostit. În continuare, rolurile se pot schimba: destinația devine sursă și sursa devine destinație.

Răspunsul, feed-back-ul, este un mesaj returnat de receptor ca reacție la stimulul expediat de emițător, iar uneori poate proveni chiar de la emițător, ca reacție la propriul mesaj.

Procesul de comunicare se finalizează în momentul în care mesajul codificat de emițător este decodificat și acceptat de receptor. Cunoscând codul informației suntem obligați

să respectăm semnele și simbolurile folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu usurință detectate și corectate. Când semnificația este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificația este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul și comunicarea sunt non-verbale.

În funcție de numărul de participanți în rețelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge două tipuri de comunicare: comunicare bipolară și comunicare multipolară (un emițător și mai mulți receptori; un receptor și mai mulți emițători; comunicarea cu “poștași” adică prin intermediari umani care funcționează ca mijloace de transmitere a mesajului).

.

Scopul comunicării

Fie că vorbim, fie că nu, comunicăm. Exprimăm idei, opinii, păreri, emoții, sentimente, atitudini, fapte, aspirații, dorințe și interese, încercând să convingem, să influențăm sau să educăm.

De fiecare dată când comunicăm, trebuie să avem în vedere, patru obiective majore: să fim recepționați, să fim acceptați și înțeleși, să provocăm o reacție, constând într-o schimbare de comportament sau de atitudine. Dacă nu reușim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că am eșuat în procesul de comunicare.

Dacă receptarea informației provoacă o reacție, adică influențează comportamentul sau atitudinile receptorilor, se poate vorbi de un efect al comunicării și astfel schema fundamentală a comunicării capătă forma: 

Informație Informație

Emițător ……………… Canal …………… Receptor ……………Efect

Așadar, considerând că emitentul are, de la bun început, intenția de a provoca receptorului un oarecare efect, putem defini comunicarea drept un proces prin care un emițător transmite informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului anumite efecte.

Orice comunicare este compusă din șase elemente indispensabile.

Componentele de bază ale comunicării pot fi prezentate ca răspunsuri la o serie de întrebări:

Cine ? (emițătorul): cine este cu precizie emițătorul mesajului (o persoană, un grup, o structură organizațională);

Ce ? (mesajul): ce dorește emițătorul să comunice, conținutul mesajului, ce informații trebuie introduse pentru ca mesajul să fie clar, concis, amabil, constructiv, corect și complet;

Cum ? (codul și canalul): mesajul va fi comunicat verbal sau în scris, în cuvinte sau imagini, prin întrevedere sau convorbire telefonică – proxemic sau telematic ;

Cui ? (receptorul);

Unde și când ? va fi transmis mesajul, astfel încât să fie receptat și utilizat;

De ce ? Care este scopul urmărit în comunicare și ce efect dorește emițătorul să obțină? (informare, influențare, convingere).

De ce nu ne înțelegem când comunicăm?

Există mai mulți factori care influențează acest lucru: diferențele de percepție, dificultățile de exprimare, automatismele, lipsa de interes, emoțiile, diferențele de personalitate. De multe ori dăm vina pe celălalt, atunci când mesajul nostru nu este înțeles. El este de vină că nu a auzit ce am spus, el este de vină că nu ne-a înțeles, el este de vină că nu ne-a acceptat, sau el este de vină pentru că nu a făcut ce am fi vrut noi să facă.

Dacă vrem să fim auziți, înțeleși, acceptați și să provocăm o reacție pozitivă din partea celuilalt, este normal din partea noastră să ne asumăm responsabilitatea procesului de comunicare. Dacă celălalt nu ne înțelege, acest lucru poate fi din cauza faptului că noi nu am vorbim „pe limba lui”.

Repetând ce am spus cu o voce mai tare, nu numai că nu ne va înțelege, dar este foarte probabil să alterăm planul relației. Este de dorit să verificăm în ce măsură cuvintele pe care le folosim noi au aceeași semnificație pentru cel din fața noastră și, dacă este cazul, să reformulăm mesajul pe care vrem să-l transmitem. Același mesaj este interpretat distinct de persoane diferite, sau chiar de aceeași persoană în situații diferite. Pentru a controla eficient comunicarea este esențial să ținem cont de faptul că oamenii sunt diferiți și, de asemenea, că ei se comportă diferit în funcție de context.

Ținând cont de propria experiență de viață, noi învățăm să recunoaștem anumite similitudini ale situațiilor. Acest lucru pe care-l facem de cele mai multe ori instinctiv este ceva pozitiv și face parte din procesul propriei noastre învățări a comunicării. Se poate întâmpla, însă, ca exagerând în această șablonizare a comunicării să dăm greș.

De exemplu, să presupunem că prima dată când am întâlnit o anumită persoană, aceasta a avut o atitudine indiferentă, absentă și chiar de superioritate. Ne putem aștepta ca și data următoare această persoană să aibă o atitudine asemănătoare. Am putea da greș deoarece, chiar dacă situația ne pare identică, persoana respectivă să fie foarte prietenoasă la întâlnirea următoare. Este posibil ca prima dată ea să fi avut o supărare pe care noi nu o cunoșteam și care a influențat atitudinea sa. Pentru oameni, relațiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conținutul informațional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea și comunitatea.

Comunicarea (…) este cea care asigură dispoziții emoționale și intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe.” (Apud Paul Dobrescu, “Aisbergul Comunicarii”, Revista Româna de Comunicare &Relatii Publice, nr.1/1999).

Nivelurile comunicării umane

Comunicarea este, în esență, un proces prezent în toate situațiile sociale, constând în emisia-recepția semnificațiilor și decodarea lor (adevărată, falsă ori confuză). În funcție de numărul de persoane se poate vorbi de cinci niveluri ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică și de masă.

a) Comunicarea intrapersonală este acel tip de comunicare în care emițătorul și receptorul sunt una și aceeași persoană (comunicarea cu sine). Fiecare ființă umană își pune întrebări, se îngrijorează, se judecă, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea intrapersonală îmbracă forma dialogului interior sau a monologului absolut fiind foarte importantă pentru echilibrul psihic.

b) Comunicarea interpersonală este dialogul dintre două sau mai multe persoane aflate „față în față”. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să se respecte și să se înțeleagă reciproc și vorbesc pe rând încercând să transmită cât mai clar pentru celălalt ideile, nevoile, aspirațiile, interesele și dorințele lor. În acest tip de comunicare, pe lângă voce un rol important îl au elementele care care țin de mimica feței, de gesturile noastre.

c) Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 11

persoane. La acest nivel se împărtășesc cunoștințe și experiențe personale, se rezolvă probleme și se iau decizii importante, inevitabil se creează și se rezolvă conflicte.

d) Comunicarea publică are loc în cazul unei cuvântări, expuneri sau prezentări susținute de o singură persoană. Deși aparet persoana care susține prelegerea comunică mai mult, lucrurile nu stau chiar așa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau dând informații cu privire la interesul sau dezinteresul său.

e) Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme cum ar fi cartea, presa scrisă, audiovizualul. În cazul comunicării de masă, răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcție.

f) Comunicarea prin imagine se realizează cu ajutorul diverselor instrumente de comunicare, cum ar fi : televizor, video, calculator, videoproiector, diapozitiv.

Dezvoltarea acestui tip de comunicare se datorează nevoii moderne de a însoți orice transmitere de mesaje cu imagini care pot prezenta produsul ca atare, fotografia lui, schema de funcționare, părți componente, hărți, grafice, fotografii.

Capitolul II Dialog/ monolog

Comunicarea umană de tip oral este puternic dezvoltată la om, vorbirea fiind actul prin care informația este emisă prin intermediul codurilor lingvistice.

Formele comunicării orale sunt: monologul, expunerea, relatarea, dialogul, seminarul, interviul, colocviul, toastul, discursul, povestirea, pledoaria, dezbaterea, conferința, prelegerea etc.

Comunicarea verbală este sensibil marcată de cadrul situațional în care se realizează, deoarece oferă informații despre stările și trăirile intime ale subiectului.

Întotdeauna, în împrejurări diferite, vorbim „limbi” diferite cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate după necesități.

În comunicarea orală se operează atât cu vorbirea cât și cu ascultarea, deoarece acestea domină și în predare, dar și în învățare inclusiv în învățarea limbii. Spre exemplu, se consideră că în vorbirea curentă emitem ~125 cuvinte/minut, deși 0% dintre adulți nu înțeleg mai mult de 13 cuvinte/minut. În predare, pentru frazele mai lungi de 18 cuvinte, inteligibilitatea scade cu 15%, deci sub ceea ce se vrea înțeles. S-a stabilit că pentru a fi inteligibil mesajul viteza comunicării nu trebuie să fie mai mare de 2-3 uvinte/secundă (să ofere posibilitatea decodării, respectiv a înțelegerii și conștientizăriirolului avut în comunicare).

Comunicarea implică interacțiunea unor categorii de factori ce nu țin numai de capacitatea de exprimare, ci cumulează elemente psihologice, sociale și situaționale. Principalii factori sunt (Les langues vivantes, 1996, pp. 41-47):

A. Factorii psihologici:

1. cognitivi: cunoștințe generale, cunoștințe specifice despre subiect, interlocutor, situație, context, aptitudini generale, inteligență, memorie; nivel de dezvoltare intelectuală, grad de instruire; nivel de stăpânire a codului lingvistic, a codului cultural; afectivi: atitudini generale, atitudini specifice în fața subiectului, a interlocutorului, a situației sau a contextului; sentimente personale față de subiect, interlocutor, situație, context; motivație față de subiect, interlocutor, gusturi personale, interese;

comportamentali: personalitate, caracter, experiență generală, experiență verbală, orală, scrisă, audiovizuală; caracteristici personale (ținută, voce, vârstă, apartenență socială etc.);

B. Factori interpersonali:

lingvistici: cod (limbă), registre, norme, contexte;

sociali: statut social, rol general, distanță actuală, cod cultural, bagaj comun;

C. Factori obiectivi:

situaționali: loc fizic, timp, epocă, spațiu, distanță, număr de interlocutori, dispoziția interlocutorilor, comportamente personale, zgomote materiale, durată, ritm, canal (rețea);

contextuali: subiectul comunicării, conținutul comunicării (informația), distanța formală în cod (registre), formă de prezentare (stil), zgomote în comunicare (redundanță, inteligibilitate), înlănțuirea enunțurilor.

O condiție esențială a comunicării o reprezintă adecvarea. Emițătorul trebuie să aibă un limbaj adecvat, pentru a-și putea transmite eficient mesajul, în funcție de obiectivele, urmărite și de identitatea destinatarului.

Pentru a realiza o comunicare verbală adecvată și eficientă trebuie să adoptăm atitudini pozitive și însușite comportamente verbale funcționale ce țin de calitățile vorbirii. Evidențiem îndeosebi:

1. Claritatea – transmiterea mesajului într-o manieră explicită. Materialul trebuie să fie organizat în așa fel încât să poată fi ușor de urmărit. Vorbitorul nu trebuie să impresioneze auditoriul folosind cuvinte lungi și complicate.

2. Armonia – recurgerea la cuvinte/expresii care să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenția vorbitorului, astfel încât să încânte auditoriul.

3. Plăcerea de a vorbi – efortul de a avea un ton prietenos și politicos, asociat cu priviri agreabile.

4. Corectitudinea – respectarea regulilor gramaticale și logice ale discursului.

5. Precizia – folosirea de cuvinte și expresii necesare pentru înțelegerea și facilitarea comunicării.

6. Finețea se realizează prin folosirea unor cuvinte/expresii prin care se pot exprima indirect gânduri, sentimente, idei.

Capitolul III Oral vs. scris

Stilurile comunicării orale

Comunicarea eficientă depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de stilul comunicării. Fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă pecetea propriei personalități, a culturii, a temperamentului și a mediului social în care acesta traieste. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricarui act de comunicare.

In funcție de ocaziile în care este folosită, putem distinge măsura în care comunicarea orală se îndepărtează de rigorile exprimării scrise, exprimate în așa numitele stiluri de comunicare.

Stilul rece- emițătorul nu își cunoaște receptorul, acesta din urmă neputând influența discursul celui care emite. Se regăsește în texte elaborate pentru emisiuni tv, radio. Datorită inexistenței feed-back-ului textele sunt atent elaborate pentru că ele nu mai pot fi ajustate pe parcurs;

Stilul formal- presupune texte elaborate care se adresează unui auditoriu numeros, fraze construite cu grijă folosind un lexic bogat si variat. Se evită repetițiile, expresiile argotice sau prea familiare. Stilul formal poate fi folosit și față de o singură persoană atunci când se dorește impunerea distanței in raport cu persoana, fie ca deferență, fie ca dispreț si sfidare.

Stilul consultativ- presupune discuții cu caracter profesional, de afaceri. Se foloseste în negocieri si tratative. Textul conține informația de bază care poate fi îmbogățită pe parcurs după necesități, după explicațiile și informațiile cerute de partenerii de discuție. Participarea interlocutorului la dialog este activă. Nefiind un discurs preelaborat, apar elemente lexicale parazite (deci, nu-i așa, da), ezitări, reluări, chiar dezacorduri.

Stilul ocazional este caracteristic conversațiilor libere între prieteni. Participanții trec de la un subiect la altul, se înmulțesc perioadele de monolog, emițătorul acaparând discuția, dar acest lucru nu ofensează interlocutorul.

Stilul intim oferă informații despre stările și trăirile intime ale subiectului folosind un cod personal. Funcția referențială (comunicarea unor date exterioare) este eclipsată de funcția expresivă (emoțională) a comunicării, ceea ce justifică apariția semnalelor nearticulate cu o bogată încărcătură afectivă ( de la oftat la chicotit).

Un vocabular bogat, variat, precis,finețea și concizia dă capacitatea și posibilitatea de

a înțelege ușor mesajul transmis.

Tehnici de comunicare orală

La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea de relaționare cu celălalt, de disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de recepție și prelucrare, de complexitatea și varietatea conținuturilor, precum și de posibilitatea emițătorului și receptorului de a-și schimba reciproc rolurile.

Emițătorul este un individ, un grup, o instituție. El posedă o informație bine structurată, are o stare de spirit deosebită și un scop bine precizat.

Calitățile care marchează personalitatea vorbitorului ( emițătorului) sunt :

Empatia – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, să le înțeleagă atitudinile, fiind în același timp amabili și prietenoși;

Sinceritatea – situația de evitare a rigidității sau a stângăciei, recurgerea și menținerea într-o situație naturală;

Atitudinea – evitarea mișcărilor bruște în timpul vorbirii, a pozițiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruște de poziție, a scăpării de sub control a vocii;

Realizarea contactului vizual – în timpul dialogului este absolut necesar ca toți participanții să se poată vedea și să se privească; acest contact direct, vizual, este o probă a credibilității și a dispozițiilor la dialog;

Înfățișarea – reflectă modul în care te privești pe ține însuți: vestimentația și ținuta trebuie să fie adecvate la locul și la felul discuției, la statutul social al interlocutorilor;

Postura – vorbitorul trebuie să controleze cu abilitate poziția corpului, a picioarelor, a mâinilor, a capului, a spatelui;

Vocea – pentru a fi auziți și înțeleși de cei care ascultă, este necesară reglarea volumului vocii în funcție de sală, de distanța până la interlocutor, față de zgomotul de fond;

Viteza de vorbire – trebuie să fie nici prea mare pentru a indica urgență, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorului;

Pauzele de vorbire – vorbitorul dorește să pregătească auditoriul pentru a recepționa o idee importantă.

Receptorul este, de asemenea, un individ, un grup, o instituție căruia / căreia îi este adresat mesajul sau care intră în posesia mesajului în mod întâmplător / conștient.

Receptorul / destinatarul recepționează mesajul și îl decodifică (descifrează prin înțelegere). Îl prelucrează, interpretează și dă semnal de răspuns (feed-back). De regulă la primirea mesajului, receptorul reacționează în patru moduri:

a) reacție adaptativă (primește și prelucrează mesajul în așa fel încât să-și sporească șansele de reușită;

b) reacție de autoapărare (ego-defensivă); receptorul are o imagine de sine acceptabilă și pe cât posibil în acord cu imaginea celorlalți despre el;

c) reacția expresiei valorice – apreciază rolul mesajului în dezvoltarea personală;

d) reacție cognitivă – vizează nevoia receptorului de a înțelege, de a da sens mesajului;

Mesajul este o componentă complexă a comunicării care implică fenomene de codare, recodare, decodare. Reprezintă cea mai complexă componentă a procesului de comunicare. Pentru transmiterea lui se apelează la limbajul verbal, nonverbal, paraverbal. Mesajul trebuie să fie clar, coerent, concis.

Codul trebuie ales și cunoscut de partenerii în relație. Codarea înseamnă transpunerea în simboluri, semne, cuvinte a ceea ce este de transmis (gânduri, intenții, sentimente, atitudini). Decodarea este identificarea echivalentului exact și corect al mesajului, materializat în gând / idee.

Codul principal utilizat în procesul comunicării interumane este reprezentat de limba naturală. Alte coduri au la bază semnale sonore, grafice sau vizuale de diverse tipuri: alfabetul Morse, alfabetul Braille, limbajul surdo-muților, semnele de circulație.

. Canalul constituie mijlocul fizic prin care pachetul de semnale rezultat în urma codificării mesajului este transmis la receptor. Mijloacele de comunicare reprezintă suportul fizic de convertire a mesajului în pachete de semnale astfel încât acestea să poată fi transmise prin intermediul canalului. În funcție de departarea spațială sau temporală a emițătorului față de mijloacele de comunicare, acestea pot fi clasificate în trei mari categorii :

mijloace de comunicare prezentaționale, care presupun prezența fizică a emițătorului; acesta se va constitui în mijloc de comunicare prin intermediul vocii, feței, corpului, etc. și va produce acte de comunicare;

mijloace de comunicare reprezentaționale, care nu impun prezența emițătorului; ele conțin mesajul ‘înregistrat” în baza unor convenții și îl pot transmite indiferent de emitător; în acest sens, amintim, operele de comunicare,transmise prin intermediul picturii, arhitecturii, cărților, decorațiunilor interioare, etc,;

mijloace de comunicare mecanice, care diferă de cele reprezentaționale ca urmare a constrângerilor de natură tehnică; spre exemplificare, amintim telefonul, radioul, televiziunea, internetul, etc.

Feedback-ul reprezintă procesul prin care reacția decodificatorului unui mesaj este transmisă înapoi către cel care codifică. Feedback-ul este, în același timp, și instrumentul prin care emițătorul cunoaște modul în care a fost recepționat mesajul său. Acest lucru permite schimbarea transmisiei, a codificării sau a mediului folosit, pentru a se ajunge la o anumită reacție, dorită de emițător, din partea celui care decodifică mesajul. Termenul provine din domeniul ciberneticii, fiind în prezent asociat îndeaproape cu modelele și teoria comunicării.

Feedbackul reprezintă „procesul prin care reacția decodorului la un mesaj este transmisă înapoi spre cel ce codifică" (O'Sullivan et al., 2001, p. 141). Modelele comunicării ca proces clasifică adesea mediul în funcție de posibilitățile de feedback, legând astfel feedbach-ul de eficiență. Astfel, mass-media, afișele, panourile publicitare care permit un feedback redus sau întârziat sunt privite ca mijloace mai puțin eficiente de transmitere a informației, în raport cu comunicarea față în față sau prin telefon. Se disting două forme de feedback: un feedback pozitiv și unul negativ. Feedback-ul pozitiv poate fi considerat ca un fenomen de reglare care tinde să mențină relația de comunicare într-o stare de stabilitate și de echilibru. Feed-back-ul negativ încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă.

Mediul, contextul comunicării se referă la circumstanțele în care are loc comunicarea, circumstanțe privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea, statutul social și relațiile dintre actanți.