Trasaturi ale Afectivitatii la Adolescentii Seropozitivi Hiv

CUPRINS

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

CAPITOLUL I

HIV/SIDA Introducere și considerații generale

Definție/ Problematica HIV/SIDA (scurt istoric)

Modalități de transmitere

Implicatii psihologice ale diagnosticului HIV/SIDA

Izolarea socială, izolarea școlară (adolescentul seropozitiv și școala)

Principalele categorii de nevoi ale adolescentului infectat cu HIV

CAPITOLUL II

Afectivitatea – concept și cadru de referință

2.1. Afectivitatea. Concept și definire

2.2. Rolul afectivității în devenirea umană

2.3. Afectivitatea și forme de tulburare afectivă. Tulburările afective ale adolescentului cu HIV

2.4. Trăsături specifice ale afectivității la adolescenții cu HIV

2.5. Comportamentul social la adolescenții cu HIV

CAPITOLUL III

Cercetarea trăsăturilor afectivității la adolescenții cu HIV

3.1. Metodologia cercetării

3.1.1. Obiectivele cercetării

Obiectiv 1: Studiul trăsăturilor de afectivitate la adolescenții seropozitivi HIV

Obiectiv 2: Alcătuirea unei metodologii de evaluare pentru afectivitate adaptate vârstei precum și specificul tabloului psihologic al adolescenților cuprinși în eșantioanele de cercetare

Obiectiv 3: Propunerea unui program pentru ameliorarea condițiilor existențiale ale adolescenților seropozitivi HIV în perspectiva integrării lor sociale și școlare.

3.1.2. Ipotezele cercetării

3.2. Descrierea cercetării

3.3. Descrierea eșantioanelor investigate

3.4. Descrierea metodelor de cercetare utilizate

Scală de auto-acceptare (de Emanuel M.Berger)

Scala de stimă de sine (Morris Rosenberg)

Testul Goodenough ( Omulețul)

Chestionarul Woodorth-Matheus

Analiza rezultatelor în urma aplicării instrumentelor de cercetare

3.5. Concluzii și recomandări

Bibliografie

Anexe

Motivația alegerii temei

Trăim în cadrul unei societăți care încă mai izolează și stigmatizează persoanele infectate cu HIV, în centrul atenției noastre stă prea mult teama de a fi infectați cu virusul imuno-deficienței și prea puțin dorința de a cunoaște lumea acestora. alegem să le izolăm încercând prea puțin să înțelegem efectele pe care infecția cu HIV le are în plan psiho-afectiv.

Am ales această temă din dorința de a pătrunde “în lumea”adolescenților infectați cu Virusul Imunodeficienței Umane și pentru a încerca să fac ceva pentru a nu mai fi excluși din mediul social actual. Este traumatizant faptul că această boală cronică distruge sistemul imunitar al organismului, având consecințe grave la nivelul întregului organism, cât și prin reacția pe care o are societatea față de aceste persoane.

Copilul mic infectat HIV nu realizează dimensiunea dramei, dar pe măsură ce crește și ajunge adolescent, din multiplele mesaje directe sau indirecte, va intui că suferă de o boală care-i va limita posibilitățile de afirmare școlară și socială într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. El poate constata limitarea propriilor relații psihosociale, chiar dacă pentru o bună perioadă de timp, nu se deosebește prin nimic de colegii și prietenii săi. 

Deși mulți dintre ei sunt nevinovați de contactarea acestei boli incurabile, societatea îi izolează, accentuându-le prin această atitudine suferința fizică și sufletească. 

Este trist faptul că aceste persoane trebuie să ascundă diagnosticul pe care-l au pentru a nu fi izolate și respinse.

Această lucrare încearcă să evidențieze rolul pe care îl au diferiți factori (infecția cu HIV, gândurile automate, atitudinea socială, mediul de proveniență, vârsta), asupra integrării școlare dar și sociale ale adolescentului. 

CAPITOLUL I

HIV/SIDA Introducere și considerații generale

Definiție/Problematica HIV\SIDA (scurt istoric)

SIDA (Sindromul Imunodeficienței Dobândite), este o afecțiune a sistemului imunitar, caracterizată prin infecții oportuniste, neoplasme, disfuncții neurologice și o mare varietate de alte sindromuri. (Acronimul SIDA provine din limba franceză: Syndrome d'Immuno-Deficience Acquis. Pe plan mondial se mai folosește și acronimul AIDS, provenit din limba engleză: Acquired Immune Deficiency Syndrome.)

Infecția cu HIV este ireversibilă, se poate doar întârzia apariția bolii prin administrare de medicamente. HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză aHuman Immunodeficiency Virus (Virusul Imunodeficienței Umane – virusul HI). Boala SIDA, odată declanșată, evoluează continuu, putându-se întârzia doar și trata medicamentos sau chirurgical o serie de boli apărute ca urmare a deficitului imun.

SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan mondial de 39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15-45 de ani. În unele țări din Africa se consideră numărul celor infectați cu acest virus în această grupă de vârstă ca fiind de până la 20% (și chiar mai mare în unele regiuni) din populație.

SIDA este un sindrom care denumește totalitatea bolilor asociate infecției cu virusul HI (HIV), infecție care duce la slăbirea, respectiv distrugera sistemulului imunitar. Aproape toate persoanele netratate infectate cu HIV vor dezvolta în cele din urmă SIDA. SIDA afectează în special populația tânără, activă din punct de vedere sexual, însă se poate transmite și de la mamă la copil (făt), în cursul nașterii prin contactul cu sângele matern sau după naștere prin alăptare. Evoluția fatală a tuturor pacienților atinși de SIDA, în ciuda terapiilor celor mai moderne, sofisticate și costisitoare aplicate, împreună cu extinderea bolii, cu afectarea inclusiv a copiilor și adolescenților sunt factori de alarmă pentru secolul XXI.

Modalități de transmitere

Virusul HIV se transmite prin sânge, spermă, lichid cefalo-rahidian (LCR) și lapte matern. Ca poartă de intrare pot funcționa răni proaspete, sângerânde din mucoasă (oculară, bucală, vaginală, anală) sau răni nevindecate sau insuficient protejate de pe oricare parte a pielii corpului. Căile de transmitere cele mai frecvente sunt cele vaginale sau anale datorate nefolosirii prezervativelor și practicii sexuale orale. La toxicomani folosirea în comun a seringii poate fi, de asemenea, un mod de transmitere prin consumul de droguri pe cale intravenoasă. Grupul homosexualilor este considerat ca fiind un grup de risc, din cauza schimbului des de parteneri și a contactului sexual anal. Gradul de risc depinde direct de concentrația de viruși din secreția vaginală, spermă sau sânge.

Transfuziile de sânge și produsele preparate din sânge pot, de asemenea, prezenta un risc de contaminare cu HIV. Controlul de rutină al donatorilor reduce considerabil acest risc, dar nu îl poate elimina complet, deoarece infecția nu se poate depista prin teste serologice decât după un interval liber de minim 25 de zile de la infectare (fereastra serologică).

Riscul de transmitere HIV de la mamă la făt intrauterin sau la naștere în travaliu este considerat ca fiind de 10-30%. În cazul mamelor infectate se poate reduce acest risc la 2% prin administrare de medicamente antiretrovirale și naștere prin operație de cezariană.

O modalitate de transmitere din păcate des întâlnită prin anii '80 din secolul trecut, este cea parenterală, prin folosirea de seringi contaminate în cazul toxicomanilor dependenți de droguri injectabile. Eliminarea folosirii în comun a seringilor a redus considerabil acest risc în țările în care toxicomania este o problemă des întâlnită.

Un grup de risc reprezintă și personalul sanitar, care poate veni în contact cu secrețiile și sângele pacientului infectat, riscul direct reprezentând înțepături, tăieturi sau contactul direct pe pielea lezată neprotejată corespunzător.

Cercetările ultimilor ani au arătat că se poate exclude transmiterea prin secreția oculară (lacrimi), bucală și prin transpirație, pentru că această concentrație a virușilor HIV nu este destul de mare pentru o infectare, la fel ca transmiterea pe calea aerului prin aerul expirat, o cale des întâlnită la alte afecțiuni virale.

Infectarea printr-un contact accidental cu HIV poate fi prevenită cu succes prin profilaxia postexpunere, care durează 28 de zile și se poate începe la 2 ore după contact. Prima doză medicamentoasă trebuie administrată în primele 24 de ore, în cazul înțepăturilor, sau 72 de ore, în cazul contactului cu mucoasele genitale.

Implicații psihologice al diagnosticului HIV/SIDA

Infecția cu HIV/ SIDA afectează din punct de vedere psihologic atât persoana în cauză, cât și familia acesteia, provocând o diversitate de sentimente negative – angoasă, furie, incertitudine, disperare, neîncredere, autoculpabilizare, reacții psihogene pe care le putem asemăna cu reacțiile bolnavilor de cancer, dar care în cazul infecției cu HIV înseamnă o dificultate particulară.

SIDA prezintă încă conotații negative, ce sunt descries în termini de marginalizare, discriminare, culpabilizare. Caracterul rușinos, discriminant atribuit bolii, nerecunoașterea cauzelor și teama de contaminare, faptul că SIDA este o boală terminal, cu un sfârșit trist datorat degradării fizice și mentale, reprezintă numeroase motive ca acest fenomen să fie privit de populație așa cum era privită ciuma în Evul Mediu. Este vorba de o respingere irațională ce merge de la fobie până la panică, la care se adaugă respingerea morală, SIDA fiind considerată în alte comunități drept o pedeapsă divină.

În anumite sociatăți puternic tradiționaliste, în care miturile, ritualurile sunt la rang de normă social SIDA este considerată ca fiind consecința unei vieți sexual anormale. Din acest motiv bolnavii sunt condamnați, ocoliți, respinși.

Deși transmiterea HIV prin contact heterosexual este în continuă creștere, se presupune adesea că persoanele cu HIV sunt homosexuali sau toxicomani. Sunt situații în care odată cu stabilirea diagnosticului de SIDA, familiile bolnavilor învață despre această boală, cât și despre comportamentul ce a fost ținut ascuns. Atât în interiorul cât și în exteriorul familiei, bolnavii cu SIDA sunt blamți pentru boala lor. Chiar dacă este acceptat, familia este preocupată de modul în care vor reacționa ceilalți.

Pacienții cu HIV vor reacționa față de boală în funcție de structura lor de personalitate, Astfel, persoanele cu o atitudine în general defensivă vor devein depressive,resemnate, nepăsătoare, anxioase, se autoculpabilizează și în final, se desocializează. Persoanele ofensive devin revoltate (împotriva celor care i-au îmbolnăvit), agresive, răzbunatoare și astfel se antisocializează.

Infecția cu HIV la copii, reprezintă prin particularitățile sale, o problem complex, cu multiple implicații psihosociale și familiale.

Copilul mic, preșcolar întelege relativ ușor că are o infecție anume fără să înțeleagă dimensiunile reale ale infecției.

Copilul școlar înțelege mai mult și mai ușor. El poate avea probleme de: insomnie, coșmaruri, tristețe, depresie, agitație, retragere voluntară față de prieteni și familie.

Adolescenții au de regulă sentimente asemănătoare adultului ca: neîncredere, frică, depresie, rușine. În plus , adolescentul se confruntă cu imposibilitatea stabilirii unor relații sexuale conforme cu identitatea sa sexuală. El va avea tendința să își suprime dorințele sexuale, dar și putând avea un comportament sexual cu risc sau recurgând la un act sexual neprotejat.

Astfel pe măsură ce crește, copilul infectat cu HIV își dă seama că suferă de o boală necruțătoare, ce îi limitează relațiile sociale, motiv pentru care se simte izolat, respins, stigmatizat.

Caracteristicile psihologice particulare adolescenței, se suprapun trăirilor induse de cunoașterea diagnosticului de infecție HIV, determinând un tablou complex de manifestări psihologice și emoționale.Apar o serie de sentimente negative cum ar fi: autoculpabilizarea, autodiscriminarea, angoasa, furia, incertitudinea, disperarea, neîncrederea, rușinea, dezgustul.

Adolescenții trec printr-o varietate de reacții psihice, ce sunt amplificate de multitudinea incertitudinilor legate de:

momentul apariției simptomelor

trecerea de la stadiul de HIV la SIDA

calitatea vieții, după stabilirea diagnosticului.

Aceste reacții apar într-un context social format din familie, prieteni, colegi și de aceea răspunsul normal la o boală cronică sau terminală la o vârstă tânără este format din: mânie, ostilitate, confuzie. Când infecția HIV este descoperită, aceste sentimente pot fi însoțite de deznădejde și resemnare, legate de rapiditatea evoluției către SIDA și iminența morții.

Anunțul unui asemenea diagnostic ca cel de infecție HIV/SIDA generează reacții diverse de la stări de șoc, la stări de refuz în a crede și mai ales de a accepta boala.

În literatura de specialitate sunt descrise 5 etape sau reacții psihologice prin care trec persoanele seropozitive și familiile acestora, după aflarea diagnosticului:

negarea/refuzul: este o reacție normal (după șocul inițial survenit la aflarea diagnosticului), tipică și necesară este cel mai simplu mecanism de a face față, permițând minimalizarea realității prin ignorare, de fapt ascunzând teama. Adolescentul sau părinții refuză validitatea diagnosticului („Nu! Nu sunt eu, acesta este un rezultat greșit!”),această etapă este inevitabilă și nu trebuie întreținută mult timp.

Furia/supărarea- urmează de regulă după refuz, ajută la atenuarea suferinței, uneori este însoțită de anxietate și se caută un vinovat pentru situația respectivă (furia poate fi îndreptată spre membrii familiei, spre prieteni spre cadrele medicale, spre propria persoană, sau spre Dumnezeu). În fapt, furia este un mechanism de apărare mai elaborate,dând dovada unui început de integrare (persoana începe să înțeleagă că are o boalăincurabilă).

Negocierea- apare la adolescenți, adulți, apaținători și la peronalul care se ocupă de aceste persoane, este o încercare de a amâna moartea și este generatoare de speranță. Negocierea implică de regulă o schimbare de comportamnet sau o promisiune specific în schimbul unui timp mai îndelungat de viață. Se face adesea în taină cu Dumnezeu, recunoscut ca autor al vieții, și este o etapă în care persoana se gândește la diverse proiecte de viitor. În această etapă are loc acceptarea ideii de moarte, dar și negocierea pentru a trăi.

Depresia- este o compensare reactivă a mecanismelor de apărare ale Eu-lui și este în același timp o reacție obișnuită și de înțeles. Persoanele devin adesea retrase, izolate, cuprinse de deznădejde, simțindu-se inutile, fără viitor, fără dorințe.Depresia apare atunci când persoana conștientizează pierderile pe care le aduce această boală și începe să se compătimească: pentru ceeea ce a pierdut deja (sănătate, independență, capacitatea de a face față responsabilităților, munca neterminată- tot ceea ce face parte din viață) și pentru ceea ce urmează să piardă ( familie, prieteni, viitor).

Depresia este o parte normală a pregătirii pentru moarte, începe adesea atunci când simptomele bolii devin evidente. Individul conștientizează faptul că moartea este inevitabilă; este o etapă foarte dureroasă ( mâhnirea și disperarea cauzează durere pentru unii și tristețe pentru alții).

Acceptarea- de multe ori acceptarea este în primul rând o realitate rațională și apoi emoțională, este faza caracterizată prin calm emoțional, fără temeri, bucurii sau tristeți prea mari. Acceptarea este etapa în care persoana înțelege și accept să trăiască cu HIV și dorește să se bucure de fiecare clipă.

Izolarea socială, izolarea școlară (adolescentul seropozitiv și școala)

Izolarea socială a celor infectați cu HIV și a familiilor lor este un fapt des întâlnit, constituind o caracteristică particulară a bolii. Persoana seropozitivă este tratată de multe ori de cei din preajmă ca fiind ,,altfel” (atât în sens pozitiv, prin grija manifestată față de cel bolnav, dar mai ales în sens negativ, de cei care cu ușurință îl etichetează: ,,persoană cu SIDA”, „sidosul”). Sunt cazuri frecvente de familii care își abandonează copilul infectat cu HIV în spital sau în centre de plasament în ideea protejării celorlalți membri ai familiei de transmiterea virusului. Alimentată de frică și prejudecăți, imaginea adolescentului infectat cu HIV într-o colectivitate este mult modificată. Ceilalți consideră că acesta nu mai poate face anumite lucruri la fel ca o persoană sănătoasă și atunci apare nevoia unui tratament special: este plasat în ultima bancă, în pauză nu intră în contact cu ceilalți elevi de frica lovirii și sângerării, nu mai este solicitat la lecții, părinții îl supra-protejează prin retragerea de la școală sau prin neimplicarea în treburile casnice. Frecvent, apar și reacțiile exagerate: folosirea unor tacâmuri și veselă separate, fierte și dezinfectate după fiecare utilizare.

Răspunsul vârstei tinere, și nu numai, la o boală cronică sau terminală înseamnă: mânie, ostilitate, confuzie, angoasă. Aceste sentimente pot fi însoțite de deznădejde și resemnare legate de rapiditatea progresului către SIDA și inevitabila moarte. Anunțarea diagnosticului de HIV/SIDA generează reacții diverse, de la stări de șoc la refuzul de a-l crede și mai ales de a-l accepta.

Dacă nu ne-am pus niciodată întrebarea, “Ce este în sufletul unui copil sau adolescent infectat cu HIV?“ ,atunci ar fi cazul să o facem. Viața ,,normală” a unui adolescent infectat cu HIV, este presărată cu multe vizite la spital, cu multe internări, ace, seringi, perfuzii și mai ales multă durere… și multe întrebări chinuitoare, de genul:

• ,,Sunt sau nu bolnav?”

• ,,De ce eu? ”

• ,,De ce se feresc ceilalți de mine?”

• ,,Voi muri? De ce voi muri? Când voi muri?”

• ,,Mă va durea?”

• ,,De ce Dumnezeu mă face să trec prin asta? ”

• ,,Dacă nu pot fi vindecat, nu ar fi mai bine să renunț? ”

Adolescentul seropozitiv HIV are nevoie de toată dragostea și stima celor din jur, de idealuri la care să aspire, de autonomie și responsabilitate. Toate acestea conduc la o stare de bine, pe care de altfel noi toți ar trebui să o avem. Alte componente ale stării de bine sunt:

acceptarea de sine, realizată printr-o atitudine pozitivă față de propria persoană;

acceptarea calităților și defectelor personale;

percepția pozitivă a faptelor din trecut;

conștientizarea sensului vieții, direcționat de scopuri pe diferite durate;

convingerea că merită să te implici;

Trebuie menționat faptul că pentru a se accepta, adolescentului îi sunt necesare o gândire pozitivă și o stimă de sine crescută. Însă datorită bolii, totul se poate modifica în orice clipă, iar situațiile limită cu care se poate confrunta tânărul infectat HIV, duc la efecte negative și traumatizante asupra psihicului, modificarea imaginii de sine, fiind un astfel de efect.

Este cunoscut faptul că, în dezvoltarea personalității și în procesul adaptării și integrării sociale, un element esențial este imaginea de sine. Aceasta începe să se formeze în primul an de viață, odată cu debutul primelor interese perceptive referitoare la părțile propriului corp. Prin imaginea de sine înțelegem un „autoportret”, atât fizic cât și psihosocial, concretizat în totalitatea părerilor fiecăruia despre sine, adică o apreciere complexă și intimă. Pe parcursul vieții imaginea de sine se schimbă, „se ajustează” și e normal să se petreacă astfel, atâta vreme cât omul însuși se schimbă. Ea corespunde într-o măsură mai mare sau mai mică cu realitatea. Modificările imaginii de sine sunt generate de evenimente pozitive sau negative ce intervin la orice vârstă în viața oricărei persoane.

O altă consecință psihologică a faptului că suferă de o boală incurabilă este manifestarea frustrării la persoanele infectate. Aceasta poate îmbrăca aspectele cronice ale stresului psihic și aspectele acute ale crizei.

Stresul psihic – este rezultanta confruntării persoanei cu o situație care îi amenință integritatea. Subiectiv sau obiectiv, aceasta îl solicită până la sau dincolo de limitele posibilității de a-i face față. Izolate sau grupate, formele de manifestare ale stresului vizează de regulă: tulburările comportamentale (fuga de acasă sau de la școală, furtul, vagabondajul, actele de violență etc.), izolarea și îndepărtarea de oameni, lipsa de interes pentru activitățile zilnice, izbucnirile neașteptate de furie, iritabilitatea, ostilitatea etc.

Criza – se concretizează în manifestări violente și agresive cu frecvență și intensitate crescute, îndreptate atât spre propria persoană, cât și spre ceilalți; complexele de inferioritate și frica de societate pot determina automarginalizare socială, chiar autoexcludere. Adolescenților seropozitivi le sunt caracteristice stările afective acute (crizele de afect sau de mânie). Aflat într-o situație acut frustrantă, tânărul țipă, lovește, bate din picioare, se aruncă pe jos, într-o agitație dezordonată urmată de obicei, de epuizare.

Imposibilitatea de a se vindeca, stresul, anxietatea, stima de sine scăzută, marginalizarea socială, sentimentul neputinței în fața bolii pot determina apariția depresiei. Refuzul alimentației și al medicației, scăderea tonusului general, sentimentele de inferioritate, tulburările de comportament, rezistența scăzută la frustrare sunt tot atâtea semne care prevestesc depresia. Se asociază cu o simptome somatice, comportamentale, cu dureri abdominale inexplicabile, dureri de cap, pierderea interesului și a capacității de concentrare.

De asemenea, internările prelungite, efectele secundare ale tratamentului cu antiretrovirale și instalarea fazei simptomatice a bolii contribuie, în multe cazuri, la apariția unor manifestări agresive.

Agresivitatea poate fi dirijată spre ceilalți (heteroagresivitate) sau spre propria persoană (autoagresivitate). Este cunoscut faptul că depresia se constituie într-un un risc autoagresiv major.

Chiar dacă la copilul mic (până la vârsta de 7–8 ani) conștiința morții, cunoștințele și percepțiile asupra acestui fenomen sunt parțiale și confuze, suicidul având o slabă incidență, pe măsura apropierii de pubertate și adolescență riscul de a avea o tentativă de suicid crește. Atunci suicidul este privit ca o cale de a evita durerea, disconfortul fizic și psihic, devenind argumentul ultim de depășire a situației prin care trece. Cu toate acestea, riscul suicidar la copii și adolescenții seropozitivi este scăzut, crescând, însă, pe măsură ce individul se apropie de maturitate.

Combaterea stresului persoanei infectate, evitarea apariției situațiilor de criză solicită apropiere sufletească, înțelegerea gândurilor sale, înlăturarea tendințelor de subestimare, sprijin în selectarea și stabilirea unor scopuri exclusiv realiste.

Specialistul poate contribui substanțial la atingerea acestor obiective, prin crearea unei relații de încredere, încurajând exprimarea liberă, deschisă a emoțiilor și sentimentelor.

Interacțiunea cu problemele sociale este o particularitate specifică infecției HIV/SIDA. Sărăcia, șomajul, consumul de alcool, dependența de droguri sunt aspecte sociale care pot agrava situația de criză în care se află persoanele infectate și afectate de HIV/SIDA. Infecția are, de asemenea, consecințe majore asupra întregii societăți. Dacă până acum rata mare a infecției cu HIV s-a înregistrat în rândul copiilor cuprinși cu vârste între 14-15 ani, în prezent, numărul infecțiilor începe să crească în rândul tinerilor, principala cale de transmitere fiind cea sexuală. Astfel, se înregistrează o creștere globală a numărului persoanelor HIV pozitive care solicită îngrijire medicală și tratament, servicii costisitoare pentru a acoperi toate nevoile. Nu este de neglijat nici suma care se cheltuiește lunar pentru o persoană care se află în tratament (aproximativ 700$). Dacă se adaugă și celelalte drepturi cuvenite conform legislației în vigoare, statul român cheltuiește aproape 900$/lună pentru îngrijirea unei persoane seropozitive HIV

Se apreciază că evoluția rapidă a incidenței cazurilor noi poate determina în anumite limite și o posibilă stare generală de sărăcie în extindere la nivelul întregii populații (crescând peste un nivel maxim acceptat, proporția membrilor suferinzi de anumite boli cronice influențează nivelul de trai). Dacă numărul infecțiilor HIV va crește în rândul populației active, atunci forța de muncă existentă va înregistra tendințe de scădere. De aceea prevenirea apariției noilor cazuri de infecție HIV/SIDA trebuie să devină strategie națională.

Principalele categorii de nevoi ale adolescentului infectat cu HIV

Infecția HIV îndeplinește toate criteriile de încadrare în rândul bolilor cornice. Ca în orice boală cronică, suferința persoanei infectate afectează viața întregii familii. Insidios, sindromul perfid distruge progresiv atât sistemul imunitar, cât și imunitatea psihologică a persoanei infectate și a familiei sale. De aceea nevoile adolescentului infectat cu HIV trebuie să constituie o prioritate fundamentală a tuturor: familie, scoală, servicii de asistență medicală și socială.

Principalele nevoi ale adolescentului infectat cu HIV sunt:

Protecția socială adecvată presupune nevoia adolescentului de a beneficia de sprijin social și de legislație care să-i apere interesele. De multe ori părinții nu vorbesc cu nimeni despre problema lor, sau mai grav, nu o recunosc. Adolescentul infectat cu HIV are interesul ca familia sa să lase deoparte orgoliul, răzbunarea sau senzația de neputință și să apeleze la serviciile sociale și medicale de specialitate, să facă demersurile necesare în vederea obținerii drepturilor legale.

Viața socială a adolescentului – acesta are nevoie să se simtă acceptat de cei din jurul său, are nevoie de comunicare și înțelegere din partea familiei, prietenilor și a comunității în general, pentru a putea depăși situațiile de impas, cu atât mai mult cu cât boala de care suferă acționează în mod negativ asupra valorilor sale – frumusețe, independență și apartenență la grup. Copilul seropozitiv HIV are dreptul și simte nevoia de a se implica în activitatea celor din jur, de a-și consuma energia într-un mod constructiv și de a nu fi izolat.

Nevoia de a cunoaște și de a fi educat – școlarizarea are efecte benefice asupra stării de sănătate a oricărui copil/adolescent, răspunzând dorinței lui de a fi la fel ca ceilalți, de a-și satisface curiozitatea. Marginalizarea copiilor/tinerilor seropozitivi din învățământul de masă și orientarea lor către învățământul special este contrară intereselor lor și trebuie amânată atâta timp cât starea de sănătate și capacitatea intelectuală permite frecventarea școlii normale.

Nevoia de a avea propria familie – specialiștii susțin că cel mai bun mediu de îngrijire al adolescentului este cel familial. El are continuu nevoie de afecțiune, stabilitate și protecție din partea unor persoane de referință care pot fi părinții naturali, membri ai familiei lărgite sau familiile de îngrijire temporară.

Îngrijire medicală adecvată – una dintre cele mai importante nevoi ale copilului/adolescentului seropozitiv HIV este de a avea acces la terapia anti HIV, chiar înainte de a se naște. Este în interesul viitorului copil ca mama lui – dacă este infectată cu HIV – să primească tratament încă din perioada de sarcină pentru a spori șansele lui de a se naște sănătos.

În menținerea stării de sănătate a adolescentului infectat cu HIV, o importanță deosebită o are alimentația suficientă, consistentă și echilibrată; aceasta asociată cu tratament corespunzător și confort psihic adecvat scad sau întârzie riscul de trecere în stadiul de SIDA. De asemenea, tratamentul trebuie să fie administrat la orele și în cantitatea prescrisă de medicul infecționist.

Păstrarea curățeniei în locuință, folositul alimentelor proaspete, respectarea normelor elementare de igienă asigură prevenirea multor boli și îi oferă tânărului un climat optim pentru dezvoltare.

Siguranța adolescentului – privește nevoia acestuia de a nu fi supus unor terapii noi fără recomandare avizată. În acest sens mulți părinți, în disperarea lor de a-și salva copilul, apelează la tratamente alternative, costisitoare de multe ori, ale căror efecte nu se cunosc sau sunt ineficiente. Multe familii apelează la această variantă renunțând la tratamentul prescris de medicul infecționist sperând în miracole.

Nevoia menținerii echilibrului psihic: diminuarea și pe cât posibil, eliminarea șocului emoțional care generează anxietate, izolare socială, depresie, pierderea încrederii în sine și a respectului de sine.

Nevoia sprijinului spiritual în concordanță cu credința sa: convingerile religioase ale bolnavului trebuie cunoscute și respectate.

Nevoia exprimării sexualității: pot să apară dezechilibre în sfera identității sexuale și a stabilirii relațiilor corespunzătoare datorită infecției cu HIV, pierderea interesului și dorinței sexuale, dezvoltarea și practicarea unui model sexual de risc.

Nevoi asociate cu momentul morții: apar frica, anxietatea, însingurarea, acestora alăturânu-li-se durerile fizice ce apar î stadiul final.

În ceea ce privește familiile în care se află o persoană infectată, trebuie ținută seama de nevoia de a spori puterea familiei ca să-și poată îndeplini îndatoririle față de cel bolnav, iar pe de altă parte nevoile fiecărui membru. Familia afectată de acest virus se află la risc și trebuie ajutată prin mijloace economice concrete și eficiente să-și poată îndeplini îndatoririle față de cel bolnav.

CAPITOLUL II

Afectivitatea – concept și cadru de referință

2.1. Afectivitatea. Concept și definire

Afectivitatea este o componentă esențială și indispensabilă a sistemului psihic uman, la fel de necesară și logic determinată caoricare altă componentă- cognitivă,motivațională, volitivă. Ea trebuie să fie o modalitate specific de relaționare cu lumea și cu sinele, de a avea o valoare informațional-reflectorie, respectiv de a semnifica ceva, de a îndeplini un rol regulator specific.

Așadar, afectivitatea este acel component al vieții psihice, care reflectă, în forma unei trăiri subiective de o anumită intensitate și de o anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaționale sau a stărilor proprii de necesitate și dinamica evenimentelor în plan obiectiv extern.

Rolul afectivității este acela de a susține energetic, de a pune organismul în accord cu situația, de a adapta, deci de a regal conduit umană. Dacă procesele cognitive furnizează concept, idei, cele afective furnizează energia necesară formării și operării cu aceste produse psihice.

Interacțiuni

a)Afectivitate și cogniție

Deși diferite de procesele cognitive, procesele afective se află în strânsă legătură cu acestea, atunci când conflictul afectiv produs de emoții și sentimente sau pasiuni contrare este solidar cu conflictul cognitiv, randamentul activității intelectuale este mai mare. Dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferență, se va reduce și capacitatea individului de a soluționa probleme noi. În relația cu gândirea, procesele affective pot avea o pondere foarte mare în cazul formării conceptelor, judecăților și raționamentelor, în funcție de capacitatea afectivă a individului și orientarea acestuia către o anumită direcție. ( persoană sau obiect)

b) Afectivitatea și motivația

Fiecare categorie de procese afective este legată cu anumite motive. Procesele simple sunt legate de motivația biologic, iar cele complexe sunt legate de interese, de convingeri, aspirații, iar cele superioare sunt legate de motivele din vârful piramidei lui A. Maslow (autorealizare, moralitate, creativitate, acceptare, potențial interior). Procesele affective sunt motive activate și desfașurate într-o situație dată, iar motivele sunt procese afective condensate, stabilizate. Mai mult chiar, unele forme superioare ale afectivității- sentimente, pasiuni, se manifestă ca atitudini și pot îndeplini rol de motive.

c) Afectivitatea și alte funcții psihice

În relația cu memoria, oamenii, de obicei, au tendința de a memora mult mai ușor și de a păstra pe o perioadă mai îndelungată faptele, lucrurile, persoanele care au avut un impact afectiv mai mare asupra lor.

În relația cu imaginația, aproape toate formele de imaginație implică gradul de afectivitate al unei persoane. Cel mai des, impactul proceselor afective este frecvent întălnit în cazul imaginației involuntare, în timpul reverie, dar mai ales în cazul visului din timpul somnului. Imaginația creatoare este de asemenea influențată de susținerea afectivă, în cadrul formării de motive și atitudini creatoare care o stimulează.

Proprietățile proceselor afective:

Polaritatea- tendința acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ.

Intensitatea- forța, tăria,profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă.

Durata- întinderea, persistența în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Alimentând permanent semnificația afectogenă a unui stimul putem ține mereu trează starea afectivă față de el.

Mobilitatea- trecerea rapidă în interiorul aceleiași trăiri emoționale sau trecerea de la o stare afectivă la alta în condițiile de necesitate, trebuind a fi deosebită de fluctuația trăirilor afective- semn de slăbiciune, imaturitate sau patologie a proceselor afective.

Expresivitatea – exteriorizarea, manifestarea stărilor afective prin intermediul expresiilor emoționale- mimică, pantomimică, modificări de natură vegetativă, schimbarea vocii.

Produsul afectivității

Afectivitatea este trăită în plan subiectiv ca o vibrație concomitent organică, psihică și comportamentală. Ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracție sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea sau cu sine. Afectivitatea reprezintă reflectarea lumii în subiect și vibrația subiectului în lumea sa. Trăirile afective constituie deci produsul afectivității, ele sunt concomitent stare și acțiune, concentrate intern, dar și șuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare.

Trăirile afective pot fi: trăiri afective primare, care au un caracter spontan, fiind mai apropiate de instinct, mai slab conștientizate și raționalizate, (tonul afectiv al proceselor cognitive, trăirile afective de proveniență organică și afectele); complexe (emoțiile curente, emoțiile superioare, dispozițiile afective) și superioare, (sentimentele și pasiunile).

Se poate constata că psihologia clasică s-a limitat la abordarea formelor primare și elementare ale afectivității, precum frica, spaima, panica, furia, plăcerea și derivatele acestora. Nu există, însă, o viziune unitară și științific întemeiată asupra afectivității. Acest lucru se datorează în principal opoziției metodologice dintre diferitele școli ale psihologiei clasice, fiecare școală dezvoltându-și o abordare distinct și opusă celorlalte. Controversele s-au grupat în principal pe trei coordonate:

natura și conținutul trăirii emoționale

locul emoției în viața psihică și rolul ei în activitatea curentă a omului

modul de producere și mecanismele prin care se realizează procesele emoționale.

Situația atât de controversată a afectivității se explică nu numai prin complexitatea ei, ci și prin dificultatea găsirii și conceperii unor modele experimentale suficient de adecvate și de discriminative.

2.2. Rolul afectivității în devenirea umană

Afectivitatea se integrează în mecanismul general al adaptării organismului, în general de reglare a conduitei. Această funcție se exercită prin informațiile primite de către instanța de reglare.

Componenta afectivă a personalității nu constă doar în emoțiile de moment, dimpotrivă,ea are consistență și durabilitate în timp, fapt care permite construirea unor profiluri emoționale (hiperemotiv, echilibrat).

Unii autori au considerat că emoțiile, prin starea de agitație, intensitatea și desfășurarea lor tumultuoasă, ar dezorganiza conduita umană. Jannett, din perspectiva psihopatologiei, insistă asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar în emoții, fapt real de altfel, dacă ne referim la stările afective primare, primitive. Pieron, consideră că emoția constă într-o descărcare anormală de energie nervoasă, descărcare ce depășește cantitatea de energie care ar putea fi utilizată de individ pentru reacțiile normale și care se poate produce chiar și atunci când nu există reacție. Wallon, din perspectiva psihologiei și a psihiatriei infantile, afirmă că emoțiile apar în urma unor acumulări de tonus muscular, care dacă nu se consumă în activități adecvate, pentru o epuizare treptată, degenerează în spasme, râs, plâns.

Alți autori, consideră, că, dimpotrivă emoția, prin mobilizarea energetică a întregului organism, organizează conduita. Cel care a sesizat valoarea adaptativă a emoțiilor a fost Darwin. Încă din 1872, el arată că originea emoțiilor se află în tiparele vechi comportamentale desfășurate de-a lungul evoluției,tipare ce s-au dovedit a fi utile acțiunilor actuale. Canon consideră de asemenea, că emoțiile sunt modalități de captivare a organismului în vederea restabilirii echilibrului. Canon atribuie o mare importanță factorilor biochimici în sensibilizarea afectivă. Vasile Pavelcu arată pe de-o parte, că emoția este un proces de degradare a psihicului, de dezintegrare atât pe planul de adaptare individ-mediu, cât și pe plan intrapsihic.

În realitate, afectivitatea îndeplinește ambele roluri, dar în condiții diferite. Emoția dezorganizează conduita când este intensă sau în situații noi, neobișnuite pentru care organismul nu a elaborat încă modalități comportamentale adecvate. Stările de groază, de furie, de depresie, prin intensitatea lor crescută paralizează individul, făcându-l agresiv, neputincios, devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente a activității. Funcția esențială a proceselor afective este aceea de a pune organismul în acord cu situația, deci de a adapta și regla conduita umană. Chiar dezorganizarea inițială duce în final la o organizare superioară, în sensul că individul va ști în altă situație, similară cum să reacționeze.

Procesele afective au rol în susținerea energetică a activității, ele furnizează energia necesară formării și operării cu aceste produse psihice. Procesele afective potențează și condiționează acțiunea, înlesnește schimburile cu ambianța, permițând stăpânirea ei. Chiar și situații stresante sau frustrante îl pot ajuta pe individ să se adapteze mai bine ambianței și solicitărilor ei, cu condiția ca acestea să aibă o intensitate moderată.

2.3. Afectivitatea și forme de tulburare afectivă. Tulburările afective ale adolescentului cu HIV

Se întâmplă ca pe parcursul evoluției infecției HIV, alte evenimente traumatizante pentru adolescentul infectat să-i agraveze anumite manifestări psihopatologice care se pot structura în episoade mai mult sau mai puțin severe, intermitente sau cu evoluție în dinamică.

Cele mai susceptibile persoane de a dezvolta tulburări anxioase sunt cele cărora le lipsește susținerea din partea familiei și a prietenilor sau nu au mecanisme eficiente de a face față situațiilor dificile. Cele care au în familie persoane cu tulburări psihice pot, de asemenea să prezinte un risc mai mare de a dezvolta tulburări anxioase.

Anxietatea la adolescentul seropozitiv are caracter episodic și se manifestă sub forma unor expulzii emoționale.

Stările anxioase apar la adolescenți în condiții de insecuritate, în afecțiuni cronice, în afecțiuni febrile și se caracterizează prin debut brusc, pot dura minute și se pot repeat în acceași zi, fiind însoțite de manifestări vegetative ca: tremur, hiperhidroză, algii precordiale sau abdominale.

Adolescenții cu tulburări anxioase prezintă următoarele caracteristici:

sunt anormal de fricoși;

sunt dependenți de părinți;

sunt timizi;

au somn agitat-coșmaruri frecvente.

În cazul tinerilor cu spitalizări prelungite apare anxietatea de separare care poate fi uneori însoțită de elemente somatice (greață, diaree, vărsături și cefalee), în cazul acesta având nevoie de multă atenție din partea părinților.

Clasificarea simptomelor la adolescenții cu anxietate:

simptome patologice

sentimentul de neajutorare;

neliniște și tensiuni interioare

simptome psihomotorii:

expresia feței indică anxietate;

agitație psihomotorie

inhibiție psihomotorie

semne și simptome autonome

crize de afect sau crize de mânie se găsesc frecvent la această categorie de pacienți și sunt stări afective acute. țipă, lovește, bate din picioare, se aruncă pe jos, într-o agitație dezordonată urmată de epuizare. Aceste crize sunt întâlnite la persoanele cu carențe educaționale provenite din familii hiperprotective.

Tulburări fobice de o mare variabilitate ce pot fi legate de orice element din ambianță sau orice eveniment din experiența subiectului:

-la adolescentul seropozitiv tulburările fobice sunt legate de: întuneric, școală, moarte.

-subiecții internați în spital pot prezenta: teamă de moarte, teamă față de personalul medical și teamă exagerată față de actele medicale.

Fobia față de actul medical și personalul medical poate avea repercusiuni în viața de adult- va evita sau va apela numai în stare gravă la serviciile medicale.

Stările depresive:

-stări de oboseală

-scădere ponderală

-bradipsihie

-bradikinezie

-sunt considerați capricioși, hipersensibili, labile afectiv.

Dispoziția scăzută variază puțin de la o zi la alta și este adesea neinfluențată de circumstanțe, dar poate totuși manifesta o variație diurnă caracteristică.

Stările depresive se asociază cu:

-simptome somatice

-dureri abdominale inexplicabile

-cefalee

-anorexie

-plâns ușor

-își pierd interesul și capacitatea de concentrare

Agresivitatea- la adolescentul seropozitiv se datorează insecurității pe care o simte, de multe ori nu gasește puncte de sprijin, se simte dezorientat sau în pericol. Poate sa apară frustrarea asociată nevoii de securitate (afecțiuni grave, internări prelungite, izolare de colegi). Reacții emoționale precum: izolare, teamă, agresivitate, furie.

Regresia este un proces psihic coordonat de EU, prin care o treaptă evolutivă deja atinsă e abandonată în favoarea unui nivel evolutiv inferior, pentru a se evita apariția anxietății.

Demența HIV- la copiii seropozitivi poate apărea o tulburare de dezvoltare neurologică, caracterizată prin întârzieri de dezvoltare, hipertonie, microcefalie și calcifierea ganglionilor bazali.

Demența HIV se caracterizează prin:

Simptome cognitive: pierderi severe ale memoriei, incapacitate de concentrare, probleme de limbaj

Simptome comportamentale: retragere, iritabilitate, apatie.

Simptome motorii: încetineală, slăbiciune, slabă coordonare, modificări ale scrisului, instabilitatea mersului.

Simptome afective: depresie.

Demența HIV progresează în general rapid (în saptămani sau luni) spre: demență globală, mutism, moarte.

În această categorie poate fi inclusă și encefalopatia sau encefalita subacută HIV și sindromul demențial SIDA.

O altă tulburare afectivă destul de frecventă în rândul tinerilor seropozitivi este mania având ca semne specifice: implicarea în activități inutile, presiune de comunicare, entuziasm nediscriminativ, intruzivitate, idei delirante, supraestimare, etc. Totuși, înainte de diagnosticare, trebuie analizate foarte bine circumstanțele apariției simptomatologiei și a posibilelor cauze ale acesteia.

Un alt aspect ce nu trebuie neglijat în cadrul tulburărilor afective aste acela că tinerii seropozitivi pot deveni dependenți de substanțele psihoactive, adică dependența de medicamente, consumul de droguri și alcoolismul. Dependența de substanțe psihoactive are la bază mai multe mecanisme psihologice ce o ințiază și o susțin, fiind foarte greu de combătut, în special când se instaurează dependența fizică. Astefel tinerii seropozitivi, care au avut astfel de comportamente, sau care au avut o predispoziție pentru acest tip de problemă, pot rapid să înceapă consumul de astfel de substanțe. Orice eveniment stresant major declanșsează comportamentele adictive, iar diagnosticarea infecției cu HIV, este un astfel de eveniment. Ca urmare, consumul de alcool devine obișnuință, medicamentele antidepresive sau calmantele nu pot fi întrerupte sau consumul de droguri se reia cu toate riscurile.

Simptomele sunt complexe, în funcție de substanța folosită. Ceea ce este comun, este starea inițială de bine, care este căutată de cei dependenți. Fiind sub influența acestor substanțe, tinerilor le se reduce capacitatea de a înțelege, de a lua decizii, de a evalua consecințele propriilor acțiuni și pot avea comportamente de risc. Astfel ei pot transmite infecția altor persoane, dar și ei se pot expune la contactarea altor infecții cum ar fi hepatita B, hepatita C, alte boli cu transmitere sexuală prin sânge.

2.4. Trăsături specifice ale afectivității la adolescenții cu HIV

Adolescența este o etapă a incertitudinilor, a noilor sentimente și anxietăți, o nouă percepție asupra propriei persoane dar și a altora, reprezentând de fapt un impuls catre perioada adultă, simultan renunțarea la siguranța copilăriei.

Erikson privește adolescența ca un timp al dezvoltării crizelor cu sarcini specifice în formarea identității- în relația cu sine, cu familia, cât și cu societatea. Este cunoscut faptul că în adolescență se face trecerea de la grupul format în copilărie, de același sex, la grupul mixt.

Scopul principal al adolescenților este maturizarea socială, facilitată de creșterea experiențelor sociale și de o implicare mai mare în relațiile cu ceilalți. Apartenența la un grup este un element important în dezvoltarea adolescentului, deoarece:

ajută în procesul emancipării (inițiată în preadolescență și continuată pe tot parcursul adolescenței);

îl orientează spre competiție (anumite grade de competivitate fiind necesare în procesul dezvoltării);

dezvoltă deprinderile interpersonale (grupurile își însușesc nu doar comportamente, ci și idei, probleme, similarități, relații empatice);

Indiferența, agresivitatea și ostilitatea social sunt asociate de ei cu respingerea. Dacă la acest lucru se adaugă și stigma socială determinată de statutul de „bolnav” mergând mai departe la statutul de “seropozitiv HIV”, respingerea este “acceptată” ca fiind parte din schimburile sociale ale adolescentului. Acest lucru va determina o dependență și mai mare de familie, căutând la aceasta support social. Cu alte cuvinte, adolescentul seropozitiv nu are loc să crească, să se dezvolte. În multe situații, adolescenții infectați cu HIV relatează că se simt mai confortabil în compania persoanelor mai în vârstă decât ei, aceste persoane fiind învestite și asociate cu siguranță afectivă. Este adevărat că, trecerea de la dependența infantilă la autonomia socială și afectivă se negociază în primul rând în cadrul familial, dar după aceea negocierea se face în contextual social.

“Criza adolescenței” aduce cu ea perturbări și inadaptări ale adolescentului, rezultate dintr-un conflict între un „altul”, relativ puternic și un “eu”,relativ slab, perturbări care sunt normale și chiar necesare pentru o dezvoltare ulterioară echilibrată. Ieșirea din criză este semnalată de abandonarea vechilor identificări parentale, de elaborarea noilor mecanisme de apărare și de întărirea activităților autonome, care duc și la diversificarea schimburilor psihologice cu ceilalți. În consecință, conduit părinților trebuie să țină cont și să se modifice atât din punct de vedere al expresiei afectelor, cât și în privința rolului lor de agenți de socializare. Bineînțeles că această tranziție nu se face fără dezacorduri, confruntări și chiar conflicte, dar nici nu trebuie dramatizate și astfel întărite de către părinți.

Relațiile interpersonale ale adolescentului se pot identifica pe doua direcții:

verticală: reacțiile față de persoanele cu putere socială;

orizontală: relațiile cu persoanele de același fel (reciprocitate și expectații egalitare).

Caracteristicile personalității adolescentului și comportamentele sale sociale afectează modul în care el este acceptat de către ceilalți. Adolescenții considerați flexibili, toleranți, cu simțul umorului, au un nivel rezonabil al respectului de sine și o anxietate joasă; cei lipsiți de încredere în forțele proprii, care acționează cu timiditate, iritabilitate sau retragere sunt în general neglijați, izolați sau respinși de grup. În acceași măsură, cei care reacționează prin supraagresivitate, îngamfare sau dorința arzătoare de acordare a atenției sunt și ei respinși.

La această vârstă, grupul de prieteni funcționează ca un puternic factor de socializare, având funcții complementare și nu opuse celor din grupul familial.

Cloutier (1996) a stabilit trei tipuri de prietenie formate în perioada adolescenței:

prietenie- activitate (11-13 ani)

prietenie-solidaritate (14-16 ani)

prietenie – reciprocitate (17-18 ani)

Energia emoțională este stimulent puternic pentru multe din comportamentele adolescenților, suprasolicitate emoțional din cauza lipsei de deprindere în a acționa în anumite situații. Frecvent, la adolescenți, funcționează o anumită raportare emoțională față de autorități, care se poate transforma în comportamente așa zis rebele, de răzvrătire sau sfidare a părinților. Sigur că emoțiile pozitive și procesele care le generează au un efect favorabil asupra dezvoltării adolescentului, el fiind tratat cu căldură, siguranță, încredere în sine, expansivitate socială. Dar emoțiile, chiar și negative, nu împiedică, ci dimpotrivă pot facilita performanța. De exemplu, vinovația (presupune un conflict intern între valorile adolescentului și comportamentul acestuia) sau rușinea (teama de respingere și izolare socială) sunt probabil relevante pentru performanță, individul dorind să demonstreze că poate fi ca ceilalți, sau chiar mai bun, statut care-i va permite accesul în grup. Este un mecanism adesea întâlnit la adolescenții seropozitivi! Profilul psihologic al adolescenților infectați cu HIV se prezintă în termeni de acceptare și interacțiune cu colegii, chiar dacă ei se percep mai inhibați, mai introvertiți, mai puțin adaptați social. Atributele care definesc „starea lor de sănătate” reprezintă un factor de risc în relațiile cu colegii “obișnuiți”, iar echilibrarea acestor relații este condiționată de consonanța normelor psihosociale de interacțiune.

Adolescența se caracterizează pe 3 paliere: intelectual, social și emoțional și cuprinde 3 etape: adolescența timpurie, de mijloc și adolescența târzie.

Aria schimbărilor în adolescență

Stadiile dezvoltării psiho-sociale la adolescenți

Un adolescent seropozitiv HIV prezintă aceleași caracteristici de dezvoltare psihologică și relațională cu familia ca și cel sănătos, la care se asociază anumite aspecte legate de stresul indus de percepția sa de a fi infectat cu HIV. El crede că boala îl va face să fie marginalizat social.

Eforturile de a face față la o boală cronică și la tratamentul pe care îl presupune reprezintă o povară suplimentară pentru această etapă de vârstă. În plus, mai există incertitudinea cu privire la acuratețea achizițiilor în plan cognitiv și afectiv, influențate de evoluția bolii.

2.5. Comportamentul social la adolescenții cu HIV

Adolesescența, a doua mare decadă a vieții, reprezintă una dintre cele mai importante etape în tranziția de la copilărie la vârsta adultă și în același timp o etapă de inițiere și accelerare a unor schimbări în planul evoluției fizice, psihologice și sociale, o perioadă în care se formează și se dezvoltă identitatea individului.

Stadiul adolescenței (de la14 la 18-20 de ani) este dominat de procesele necesare adaptării la etapa de adult, de procesul de definire a identității tânărului și de intelectualizarea pregnantă a conduitei acestuia. Odată depășită perioada pubertății, tânărul aspiră la ieșirea din grupul comunității. Adolescența propriu-zisă se caracterizează printr-o intelectualizare imtensă a conduitei, în această periodă, tânărul imbogățindu-și repertoriul de conduite adulte.

Ieșirea din etapa copilăriei echivalează cu câștigarea independenței, cu posibilitatea de a deveni autonom, la nivel comportamnetal, emoțional, moral sau rațional. Dobândirea independenței este un proces condiționat de modul în care societatea, părinții sau colegii definesc independența și aleg să o accepte. Studiile arată că părinții satisfăcuți de relația maritală și de activitățile lor profesionale sunt mai predispuși să-i lase pe tineri să plece de acasă și să-i încurajeze să devină autonomi.

Și pentru că adolescența este, în acelși timp și o perioadă exploratorie, tinerii cu HIV/SIDA ajung să-și definească și să-și dezvolte identitatea în contextul unui stresor major. Stresul de a avea o boală cronică îi poate împiedica pe unii tineri seropozitivi HIV să-și dorească să participe la explorarea psihosocială specifică vârstei lor. Aceasta se poate întampla mai des atunci când tinerii nu au depășit fazele incipiente de adptare la stres, respectiv fazele de negare, depresie , furie, etc. Definirea și dezvoltarea identității este o sarcină dificilă pentru orice tânăr, o sarcină ce necesită sprijin din partea adulților. Identitatea sexuală se dezvoltă discret, fiind influențată intens de modelele parentale și sociale.

Orice adolescent, indiferent de gen, pentru a avea o bună dezvoltare biopsihosocială, e necesar să se adapteze la o serie de sarcini specifice etapei adolescenței. În 2004, Malekoff a stabilit următoarele sarcini de dezvoltare ale adolescenței:

Separarea de familie, experințele trăite de tânăr în cadrul relațiilor cu prietenii de aceeași vârstă conducând la atingerea independenței emoționale față de părinți și la creșterea funcționării psihosociale a tânărului.

Formarea unei identități sexuale sănătoase , ce implică acceptarea propriului corp și a aspectului fizic, precum și învățarea modului în care să-și îndeplinească rolul social masculin sau feminin.

Pregătirea pentru viitor, sarcină ce vizează dezvoltarea abilităților utile pentru integrarea în mediul social, alegrea unei cariere profesionale și pregătirea pentru atingerea aspirațiilor cu privire la relațiile interumane, intime, etc.

Dezvoltarea unui sistem de valori morale și a unui sistem etic de ghidare a comportamentului, pregătirea și învățarea unor comportamente sociale responsabile reprezintă o altă sarcină specifică adolescenței.

Dar adolescența nu implică doar sarcini pentru tinerii care traversează această etapă, ci și sarcini sau schimbări la care familia tânărului trebuie să se adapteze. Această perspectivă devine importantă dacă ne propunem să înțelegem problemele emoționale sau comportamentale ce însoțesc HIV/SIDA. Experiențele dureroase precum apariția bolii cronice sau moartea inevitabilă sunt acceptate cu greu de către familiile afectate. Se poate observa o intensificare a anxietății în rândul acestor familii și o dublă sursă de stres: stresul de dezvoltare, ce apare odată cu tranziția de la perioada copilăriei la cea de adolescent, un stres previzibil, dar și stresul produs de evenimentuul imprevizibil produs de apariția virusului HIV în viața adolescentului și a familiei sale.

Pentru ca acești stresori să afecteze cât mai puțin adolescentul și familia sa este necesară realizarea unor schimbări cu rol în combaterea proceselor emoționale inerente trecerii familiei prin etapa adolescenței. Schimbările necesare implică o creștere a flexibilității granițelor familiale, schimbarea relațiilor dintre părinți și copii pentru a permite mișcarea adolescentului înăuntrul și în afara familiei, refocalizarea părinților pe aspectele profesionale.(Carter, McGoldrick, 1988)

În ceea ce privește stresul imprevizibil ce apare odată cu diagnosticarea infecției cu HIV, există de asemenea sarcini la care familia și adolescentul infectat e nevoie să se adapteze, în scopul de a contracara posibile efecte determinate de dezechilibre de ordin fiziologic, psihologic sau social. Odată infectați cu HIV, adolescenții au nevoie de tratamente costisitoare, care de cele mai multe ori sunt însoțite de efecte adverse care deseori pot conduce la o scădere a calității vieții individuale și a celei familiale. Așadar, dincolo de efectele directe ale HIV asupra celor infectați, se extind efectele indirecte asupra familiei și prietenilor (Carey, Peter, 2003).

CAPITOLUL III

Cercetarea trăsăturilor afectivității la adolescenții cu HIV

3.1. Metodologia cercetării

3.1.1. Obiectivele cercetării

Obiectivul general: constă în abordarea teoretică și practică a fenomenului reprezentat de consecințele psihologice ale diagnosticării cu virusul HIV.

Infecția cu virusul HIV afectează atât persoana în cauză cât și pe cei din familia și anturajul acesteia, motiv pentru care cercetarea își propune să identifice trăsăturile caracteriale și de personalitate ale adolescenților infestați.

Obiective specific:

Cercetarea are ca obiective specifice:

– Studiul trăsăturilor de afectivitate la adolescenții seropozitivi HIV;

– Evaluarea nivelului stimei de sine, a anxietății în legătură cu sine însuși și cu ceilalți la adolescenții diagnosticați cu HIV.

– Investigarea modului în care subiecții își percep și își evaluează boala

– Cercetarea unor relaționări posibile între nivelul conflictelor interioare specific acestei boli și nivelul stimei de sine.

3.1.2. Ipotezele cercetării

Ipoteza 1: se prezumă că adolescenții seropozitivi manifetă înțelegere și acceptare a diagnosticului, rezultată în urma conștientizării eficiente a riscurilor și consecințelor maladiei.

Ipoteza 2: se prezumă că adolescenții seropozitivi au o stimă de sine evaluată în limite normale, datorită acceptării diagnosticului.

Ipoteza 3: se prezumă că anxietatea social nu influențează stima de sine.

3.2. Descrierea cercetării

Cercetarea realizată în cadrul lucrării cu titlul “…..” a fost una exploratorie-constatativă, motiv pentru care utilizarea instrumentelor psihologice s-a realizatîn scop pur științific, nu într-un scop comercial și fără a avea beneficii în acest sens, supunându-se legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, precum și legii nr. 285/2004 pentru modificarea și completarea legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. 

3.3. Descrierea eșantioanelor investigate

În vederea urmăririi obiectivelor și a verificării ipotezelor formulate, am cuprins în cercetare un număr de 12 adolescenți crescuți în familie de la Scoala generala ….. din București.

Lotul a fost studiat cu ajutorul unor metode ca: Testul Omulețului, Scala de stimă de sine (Morris Rosenberg), Scala de auto-acceptare (de Emanuel M.Berger) și Chestionarul Woodworth- Matheus. Am folosit ca și metodă de cercetare studiul de caz.

Descrierea metodelor de cercetare utilizate

Testul Goodenough ( Omulețul) – se bazează pe interpretările realizate asupra unor siluete ce sunt desenate de către subiect. Instructajul testului este simplu și poate fi redus la o singură frază “Vă rog, desenați o persoană.“ Se pune la dispoziția subiectului cun teanc de coli de hârtie albe și un creion bine ascuțit. Acestea se așează în fața subiectului astfel încât acesta să poată alege, așeza și utiliza după cum doreșt fiecare foaie de hârtie. Examinatorul are posibilitatea să observe comportamentul subiectului și să înregistreze în protocol reacțiile verbale spontane.

Zone ale desenului:

Capul – este sediul imaginii de sine al EU-lui iar ochii și urechile înregistrează informațiile din lumea exterioară.

Gura- servește la exprimarea agresivității, a prieteniei, a emoțiilor, astfel se manifestă frustrările și aspirațiile intelectuale, acceptă, respinge sau ignoră dragostea. La acest nivel se acceptă sau se respinge de asemenea și lumea altor ființe. Prin detalierea facială, se pune în evidență strălucirea, iar disprețul sau agresivitatea este redată prin ochi întunecoși. Hipersensibilitatea și suspiciunea se redau prin detalierea urechilor.

Mâinile, brațele, umerii și pieptul reprezintă unitatea funcțională executorie. Se apreciază mărimea, forma, puterea, extinderea spre exterior, agresivitatea și semnele conflictuale.

Trunchiul- prezintă semnificația unor caracteristici de putere. Îmbrăcămintea este partea prezentată lumii. Sublinierea liniei mediane a trunchiului semnifică că acele persoane sunt dependente sau au dificultăți somatice. Fondul pulsional apare deschis sau accentuat, cum este cazul nudurilor, al figurilor în costum de baie, îmbrăcate sumar. Cravata, cordonul, bijuteriile, estompează manifestările pulsionale asociate trunchiului și sunt indicatori ai constrângerii și controlului.

Picioarele și labele picioarelor- semnifică autonomia (picioare lungi), auto-mișcarea, auto-direcția și echilibrul. O figură echilibrată (sau simetrică) arată stabilitatea emoțională, una care se clatină (sau asimetrică) instabilitate. La figurile bărbătești picioarele indică masculinitatea sau dubiile legate de aceasta; la figurile feminine, picioarele indică preocupări sexuale.

Relaționarea celor patru zone corporale este esențială.

Chestionarul Woodworth- Matheus: este un chestionar de adaptare, avaând la bază inventarul psihonevrotic al lui Woodworth. Acesta a standardizat un interviu psihiatric cu 116 întrebări, elaborate în vederea trierii în Primul Război Mondial a recruților cu trăsături psihonevrotice. Adaptarea acestui inventar pentru copii și adolescenți a fost operată de către Matheus.

La noi în țară a fost adaptat și utilizat înainte de al Doilea Război Mondial de Bontiloz și Nestor. Forma adaptată cuprinde 76 de întrebări, care permit depistarea a 8 categorii de tendințe psihonevrotice care prezintă risc adaptativ în procesul de adaptare, de la nuanțe normale până la tendințe puternic patologice:

Emotivitate simplă;

Obsesii, psihastenii;

Tendințe schizoid (indice pentru introversie);

Tendințe paranoide (indice pentru extraversie- tendințe interpretative);

Tendințe depressive și ipohondrice;

Tendințe impulsive sau epileptoide;

Tendința către instabilitate psihică;

Tendințe egocentrice și antisociale (tendințe psihopatiforme).

Testul pune în evidență aceste tendințe distribuite în 5 clase:

Clasa I. 0-80 = tendințe normale;

Clasa II. 81-120 = tendințe ușoare;

Clasa III. 121-180 = zona de filtraj, limită;

Clasa IV. 181-260 = tendințe puternice, accentuate;

Clasa V. 261-360 (364) = tendințe patologice;

Chestionarul poate fi aplicat individual sau în grup. Timpul de investigație este de 10-15 minute. Prin analiza pe care o face personalității subiectului, testul Woodworth- Matheus constituie un instrument eficace de depistare a tendințelor patologice și pentru instituirea măsurilor terapeutice în vederea ameliorării tendințelor.

Interpretarea calitativă a rezultatelor obținute la Testul Omulețului.

Latura calitativă a desenului omulețului pune în evidență aspecte importante ale laturii afective, atât la copiii crescuți în familie, cât și la copiii ce provin din centrele de plasament.

O importanță deosebită pentru dezvăluirea particularităților vieții emoțional-afective interioare și a disponibilității de relaționare, o are analiza celor patru zone majore ale figurii umane:

Capul

Mâinile, brațele, umerii, pieptul

Trunchiul

Picioarele

În prelucrarea datelor la acest test, am luat în considerare următorii indici, conform tabelului: