Tranzitie Si Democratie In Romania Postdecembrista

Secolul al XX-lea constituie perioada din istoria omenirii în care s-au evidențiat principiile referitoare la democrație și drepturile omului, însă și o epocă ilustrativă pentru constanta confruntare dintre două soluții politice, democrația și totalitarismul, o confruntare Est-Vest sau Pactul de la Varșovia vs. NATO. Anul 1989 va rămâne în istoria Europei drept unul definitoriu, caracterizat de schimbări de regimuri în statele comuniste și restaurarea democrației, căderea Zidului Berlinului, eliminarea ,,Cortinei de Fier”.

În ceea ce privește România, situația a fost mai complicată, comunismul fiind înlăturat prin violență întrucât regimul a fost foarte represiv, nereușindu-se o coagulare a unei poziții din interior. Anii care au urmat revoluției sunt caracterizați de încercări de consolidare a democrației prin numeroase reforme în economie, justiție, învâțământ, legalizarea pluripartidismului în decembrie 1989, crearea de noi instituții, elaborarea noii Constituții care să împărtășească valorile democratice și revizuită ulterior în 2003, dar și lipsa exercițiului democratic și anumite scene care au oripilat opinia publică internațională cum sunt, spre exemplu, deplasarea minerilor din Valea Jiului la București, unde au avut loc incidente cu populația civilă sau distrugerea sediului guvernului în februarie 1990, septembrie 1991.

Comparativ cu alte țări europene care au aparținut fostului bloc comunist, tranziția în România s-a definit fundamental prin lipsa unei rupturi decisive cu trecutul, clivajul între vechiul regim si cel democratic a fost mult mai mic comparativ cu țări precum Polonia, Cehia sau Slovacia, în ciuda celei mai violente schimbări de regim. Pe plan extern, orientările politcii românești de după 1989 au fost spre integrarea euroaltantică, țara noastră fiind printre primele care și-au manifestat interesul de a se include în NATO după desființarea Pactului de la Varșovia. Negocierile pentru adererea la Uniunea Europeană au început în 1999, în 2005 a fost semnat Tratatul de Aderare, iar în 2007 România intră efectiv în U.E.

Reconstrucția democrației a însemnat și înseamnă și astăzi un proces dificil din numeroase cauze. Unul dintre acestea îl constituie mentalitățile și comportamentele autoritare, populiste, colectiviste, pe care o mare parte din societatea românească le-a moștenit de la regimul comunist. ,,Actuala elită politică […] s-a format în anii comunismului. Ea nu ar fi existat fără comunism. România de astăzi, oamenii, instituțiile, realitățile ei își au în cea mai mare măsură, și în mod inevitabil, originea în cei cincizeci de ani de comunism, decât în istoria anterioară a țării. […] România este singura țară ex-comunistă unde partidul comunist s-a volatilizat, foștii activiști comuniști rămânând la putere fără întrerupere (caz iarăși singular), dar fără să mai aibă ceva de a face cu un partid care nu există și, dacă nu există, aproape că nici nu a existat…”

Un alt motiv al construcției sinuase a democrației este de natură economică. Din 1989, plecând de la o situație de criză, structurile economiei extrem de centralizate s-au destrămat, s-au inițiat măsuri pentru tranziția la economia de piață, au fost adoptate Legea fondului funciar și Legea privatizării și a fost înființat un cadru legislativ de stimulare a activităților economice cu caracter privat. Problema esențială o constituie sfera producției care a intrat în declin din numeroase cauze: vechile structuri economice au fost dărâmate brusc, înainte de a avea altele noi, guvernările nu au reușit să elaboreze un program curent de desfășurare a reformei, iar în ceea ce privește industria, serviciile, transporturile nu s-au orientat spre rentabilitate, competiție și dezvoltare, ci spre supraviețuire, prin creșterea prețurilor si salariilor, nu mereu motivată. În agricultură, aplicarea Legii fondului funciar fost întârziată, iar creditele necesare proprietarilor agricoli au fost insuficiente. În plan extern, destrămarea relațiilor de schimb în care România era angajată a determinat pierderea unor piețe de desfacere, efectele negative pentru țara noastră ale embargoului asupra Irakului și Iugoslaviei, derularea cu întârziere a sprijinului financiar extern, protecționismul practicat de piețele occidentale sunt câteva dintre argumentele cu privire la modul greoi cum s-a dezvoltat economia în anii de după evenimentul 1989.

Schimbările necesare pentru integrarea economică a țărilor ex-comuniste în sistemul mondial sunt foarte complexe și nu necesită doar ajustări economice, ci și de natură politică și culturală. Sociologul Vladimir Pasti consideră că pentru ca lumea fostă comunistă să poată fi integrată în sistemul economico-politic occidental este nevoie de noi mecanisme politice, noi raporturi între administrația de stat și populație, un nou sistem de luare a deciziilor în domeniul economic și criterii noi de distribuire a resurselor și veniturilor. Totodată, o economie precum cea a României, nu poate fi integrată în sistemul economic și mondial decât dacă permite o circulație și un transfer continuu în toate domeniile de activitate, iar acest transfer are nevoie de o anume integrare politică și legislativă definită de condițiile asocierii la Comunitatea Europeană. Această adaptare la exterior nu acoperă toate aspectele tranziției; chiar dacă niciun domeniu nu este ignorat, totuși niciunul nu este transformat în toate aspectele sale. Autorul vorbește, totodată, și despre o tranziție dublă în România, una îndreptată spre exterior – cu obiectivul transformării societății în una capabilă să se adapteze la sistemul european și mondial – și una spre interior, spre dezvoltarea internă.

Din punct de vedere politic, potrivit lui Samuel Huntington, o democrație se poate consolida vizibil dacă, în cadrul tranziției, partidul care vine la putere la primele alegeri, pierde alegerile următoare și cedează puterea celor care câștigă alegerile și dacă aceștia cedează puterea câștigătorilor ulteriori. În 1996, PDSR pierde alegerile în favoarea Convenției Democrate, iar în 2000 aceasta pierde alegerile în favoarea PSD, pentru ca în 2004 puterea să fie cedată în favoarea Alianței Dreptate și Adevăr. Instabilitatea partidelor (democratic musical chairs) în România postcomunistă este foarte clară, iar conform lui Colin Flint și Peter Tayler, așa se întâmplă peste tot în noile democrații . Constatând aceste alternanțe la putere în anii care au urmat evenimentelor din 1989, putem afirma că democrația, deși fragilă, făcea primii pași spre consolidare, însă lipsa de continuitate în ceea ce privește proiectele și politicile, abandonarea strategiilor anterioare au făcut ca perioada de tranziție și de contrucție a democrației să fie una de lungă durată.

Prima formațiune a fost FSN, care a luat ființă ca organ provizoriu al puterii de stat, cu scopul declarat al ,,instaurării democrației, libertății și demnității poporului român”. Din Consiliul de conducere fac parte nume precum Doinea Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lazlo Tokes, Petre Roman, Ion Iliescu, care este ales să transmită la posturile de radio și televiziune ,,Comunicatul către țară al Consiliului FSN”. Pe 26 decembrie 1989, prin decret CFSN, Petre Roman este numit în funcția de prim-ministru. Deși la 3 ianuarie 1990, FSN a adus la cunoștința opiniei publice că nu se va constitui ca partid politic, trei săptămâni mai târziu se hotăra tranformarea FSN în partid și participarea la alegeri, lucru care a dus la proteste și demisia mai multor personalități: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu. La 25 ianuarie, în România Liberă, Octavian Paler publică articolul Iluziile au durat numai o lună menționând: ,,Mă tem că alegerile vor fi frauduloase, chiar dacă voturile vor fi numărate corect. […] Căci FSN se află, practic, în campanie electorală încă din zilele în care liderii săi ne asigurau că n-au intenții politice de perspectivă. […] Pe scurt, fără să fi avut altă legitimitate decât aceea de a umple un vid de putere, FSN transformă din ce în ce mai mult mandatul său provizoriu într-un mijloc fățiș de a se instala la putere, îngreunând accesul real al partidelor politice la dialog cu țara.”

La alegerile din mai 1990, FSN a obținut o victorie convingătoare: 66, 31% pentru Adunarea Deputaților, 67% pentru Senat, iar Ion Iliescu a obținut o majoritate covârșitoare, 85% din voturi. Beneficiind de toate pârghiile puterii, Frontul Salvării Naționale a adoptat între 1990 și 1992, o serie de legi importante precum Legea administrației publice locale, Legea siguranței naționale, Legea fondului funciar, Legea privatizării societăților comerciale. În urma convenției 16-17 martie 1991, Petre Roman ajunge în fruntea partidului, motiv pentru care au apărut tensiuni în interiorul FSN, fiind acuzat că a trecut la neoliberalism și că încearcă să instaureze o dictatură democratică de partid. Divergențele din interiorul FSN au dus la conturarea treptată a două grupări: cea a lui Petre Roman și cea a lui Ion Iliescu. Convenția din martie 1992 a marcat despărțirea celor două grupări, prin desprinderea celei majoritare (susținătoare a lui Ion Iliescu), luând naștere un nou partid: Frontul Democrat al Salvării Naționale. După alegerile din 1992, FSN a intrat în opoziție, fuzionând cu PD. În perioada 1992-1996, PDSR a avut inițiative privind integrarea euroatlantică și europeană, materializate prin semnarea Acordului de Asociere a României la Comunitatea Europeană (1993), elaborarea strategiei pentru integrarea Europeană (1995), depunerea oficială a candidaturii pentru aderarea la Uniuniea Europeană (1995) și depunerea oficială a candidaturii pentru aderarea la NATO (1996).

Moartea lui Corneliu Coposu cu un an înaintea alegerilor din 1996 a trezit un val de emoție în rândul maselor, fiind o propulsie pentru Constantinescu la câștigarea alegerilor și astfel, alternanța la guvernare s-a materializat, Convenția Democrată din România câștigând alegerile parlamentare, iar candidatul Emil Constantinescu fiind ales președinte. Această schimbare a marcat începutul unor modificări legislative în plan intern, iar în plan extern orientarea României viza irevocabil integrarea euroatlantică, însă a avut loc un eșec parțial al acțiunilor de reformă, țara fiind măcinată de instabilitate, sărăcie, corupție și șomaj.

Alegerile din 2000 au marcat ieșirea de pe scena politică a PNȚ-CD (considerat vinovat pentru ineficiența economică, reformele neterminate și corupție) și revenirea în prim-planul politicii românești a lui Ion Iliescu și a PDSR.

În plan extern, după înlăturarea comunismului, România a urmărit intrarea în NATO și Uniunea Europeană. Un prim pas l-a constituit scrisoarea premierului Petre Roman din iulie 1990, adresată secretarului general al NATO, Manfred Worner. În noiembrie 2002, România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare, iar în 2004 devine membru cu drepturi depline. În cazul Uniunii Europene, relațiile diplomatice cu România au fost reluate după 1990: a fost semnat un Acord de comerț și cooperare, care a fost înlocuit cu un Acord Interimar, acesta fiind, din nou, înlocuit în 1995 cu Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte. La 22 iunie 1995, țara noastră depune cerere de aderare. În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a obținut 50 de perioade de tranziție și aranjamente tranzitorii, fiind înregistrate cele mai multe perioade de tranziție dintre toate statele din acel val de extindere. În decembrie 2004, în cadrul celei de-a 12-a reuniuni la nivelul ministerial a Conferinței de Aderare a României la UE, s-a evidențiat că țara noastră a îndeplinit cu succes prima etapă a calendarului de aderare. Pe baza rezultatelor acestei Conferințe, Consiliul European a confirmat politic închiderea negocierilor de aderare a României, trecându-se la etapa următoare – adoptarea și semnarea Tratatului de Aderare.

În domeniul securițății, ,,Comunicatul către țară al Consiliului FSN” din decembrie 1989 cuprindea un articol semnificativ cu privire la politica externă: ,,Întreaga politică externă să servească bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, înregistrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului”. Acest articol care pare inspirat atât de gândirea promovată de lumea occidentală, cât și de proiectul gorbaciovist de reformare a URSS, avea și o completare ilustrativă pentru modul în care membrii FSN vedeau modul de asigurare a securității pe plan internațional: ,,Vom respecta angajamentele interne ale României și, în primul rând, cele privitoare la Pactul de la Varșovia”. Declarația-Program a Guvernului Petre Roman din iunie 1990 arăta că în ,,domeniul politicii externe, prioritatea absolută a acțiunii guvernamentale o va constitui apărarea, protejarea și promovarea interesului nostru național, guvernul va continua politica sa largă spre toate țările lumii, pentru conectarea țării la marile procese și tendințe ce se manifestă pe plan mondial”. Numai generalități și nimic concret despre orientarea politicii de securitate a României. Între 1990 și 1992 s-au petrecut lucruri privitoare la securitatea europeană – destrămarea Tratatului de la Varșovia, a URSS și inceperea competiției între statele estice de aderare la NATO și Comunitatea Europeană – determinând repoziționarea conducerii de atunci a României. Discursul lui Ion Iliescu din 1992 pornea de la angajamentul șeful statului de a ,,acorda întreg sprijinul deschiderii României spre toate statele, ancorării ei în structurile europene și euroatlantice și dezvoltării relațiilor de bună vecinătate” și identifica ,,în relațiile cu țările democratice occidentale principala sursă de sprijin pentru procesele tranziției și democratizării societății românești” – ,,Consider vitală pentru protecția securității naționale și apărarea integrității teritoriale a țării, consolidarea legăturilor noastre cu NATO și Uniunea Europeană, inclusiv intrarea, în perspectivă, a României în aceste organisme.”

Revenirea la regimul democratic a avut drept simbol și Constituția din 1991. Elaborarea, dezbaterea și adoptarea acesteia au durat aproape un an și jumătate. Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc în iunie 1990 când a fost desemnată o Comisie Constituțională, condusă de Antonie Iorgovan. Deși s-a făcut propunerea ca votul decisiv să fie la Alba Iulia, actul final se consumă totuși la București, într-o atmosferă tensionată. Din totalul de 510 senatori și deputați, au fost prezenți 509, dintre care 414 s-au pronunțat pentru și 95 contra. Votarea a fost transmisă în direct la postul de televiziune. Au fost numeroase voci care au contestat vehement anumite zone ale proiectului de Constituție. UDMR și alte formațiuni minoritare au contestat formula de stat național (,,România este un stat național, suveran, unitar și indivizibil”) argumentând că nu există nici un stat european care să se declare național și că această formulă nu recunoaște existența minorităților. În final s-a impus varianta ,,România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.” Alte probleme controversate au fost: acordarea de drepturi prea extinse președintelui, libertatea presei nu este foarte serios garantată, revizuirea Constituției e prevăzută prea rigid, nu oferă garanții proprietății private care rămâne subordonată intereselor statului. Rezultatele oficiale ale referendumului asupra Constituției României din 8 decembrie 1991: 77,3% din cetățenii prezenți la vot au spus da, iar 20,49% au spus nu. Noua Constituție prevedea reinstaurarea statului de drept, drepturi și libertăți cetățenești, separarea puterilor în stat, pluralismul politic, stabilind republica drept formă de guvernământ, cu instituții principale: Parlamentul ,,organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”, ,,Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării”, iar ,,Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”. Se creează și noi instituții, Curtea Constituțională și Avocatul Poporului, iar în 2003, în contextul desfășurării procesului de integrare europeană, Constituția a fost revizuită, pentru a coincide cu realitățile impuse de viitoarea aderare.

Așadar, dincolo de toate neîmplinirile și greutățile care au caracterizat și caracterizează încă și astăzi tranziția României spre o democrație solidă, stat de drept și idealuri occidentale, în pofida tuturor tensiunilor și situațiilor de blocaj întâlnite în acești ani, țara noastră și-a menținut sensul pozitiv al schimbării, s-a reușit integrarea în structurile europene și euroatlantice, dezvoltarea relațiilor economice cu statele europene și o rutină democratică fără tendințe extremiste.

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRESCU, Ion; STOICA, Stan: România dupa 1989, București: Editura Minerva, 2005.

BOIA, Lucian: Istorie și mit în conștiința românească, București: Editura Humanitas, 2011.

DOBRE, Mihail: România la sfârșitul Războiului Rece, București: Editura Enciclopedică, 2011.

FUEREA, Augustin: Manualul Uniunii Europene, București: Editura Universul Juridic, 2010.

GHEBREA, Georgeta: Comunism, tranziție și integrare europeană,București: Editura Universității din București, 2010.

IONIȚĂ, Gheorghe: Istoria românilor de la 23 august 1944 până în prezent, București: Editura Universității din București, 2001.

PASTI, Vladimir: România în tranziție – Căderea în viitor,București: Editura Nemira, 1995.

ȘTEFĂNESCU, Domnița: Cinci ani din istoria României, o cronologie a evenimentelor decembrie 1989 – decembrie1994, București: Editura Mașina de scris, 1995.

www.ccr.ro

www.românialiberă.ro