Tranziție și Consolidare Democratică în Germania După al Doilea Război Mondial

Tranziție și consolidare democratică în Germania după al doilea război mondial

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Germania după al doilea război mondial. Urmările războiului. Divizarea Germaniei

CAPITOLUL 2. Germania până în 1989

CAPITOLUL 3. Unificarea Germaniei

CAPITOLUL 4. Germania după 1990

CONCLUZII

Bibliografie

INTRODUCERE

Țările Europei au trecut printr-o criză politică intensă la puțin timp după primul război mondial, în anii 1920-1930. Pe acest fond, au apărut foarte multe mișcări politice antisemite, de extremă dreapta, iar mișcarea nazistă a fost cea mai puternică. În Germania, această criză a dus la înfrângerea democrației prin venirea la putere a NSDAP (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German).

În doar 3 luni de la preluarea funcției de Cancelar al Germaniei de către Hitler, în ianuarie 1933, țara a trecut de la democrația parlamentară la totalitarism. Naziștii au acaparat în totalitate puterea politică, juridică, controlul asupra tuturor instituțiilor statului, controlul asupra sindicatelor, organizațiilor de tineri și a oricăror asociații, controlul asupra sistemului educațional, au înființat lagăre de concentrare pentru orice adversar al regimului. Propaganda nazistă era atât de puternică, încât până și cei care nu credeau în acea ideologie, ajunseseră să îi susțină.

A urmat al doilea război mondial cu toată istoria sa cruntă. Intenția naziștilor a fost de a crea Germania Mare care urma să aibă capital la Berlin, sub numele Welthauptstadt Germania – Germania, capitala lumii.

Atunci când cel de al doilea război mondial s-a încheiat, întreaga Europă era ruinată și afectată. Germania, înfrântă, nu putea decât să accepte condițiile de pace impuse de cele patru state care avea acum puterea de a decide: Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța și Uniunea Sovietică.

După numeroase negocieri și tratative, Conferința de Pace de la Paris, din 1946-1947 a stabilit condiții foarte grele pentru statele învinse.

Europa și Germania intrau într-o nouă epocă. A urmat divizarea Germaniei, reconstrucția țării din toate punctele de vedere, economic, social, politic. Următoarea etapă, esențială în istoria contemporană a Germaniei, a fost unificarea dintre cele două țări, cea comunistă, aflată într-un alt fel de totalitarism decât cel fascist și cea capitalistă, în care se dezvoltase democrația.

Și au mai trecut de atunci 25 de ani, perioadă în care Germania a evoluat atât de mult încât în prezent este țara europeană cu cea mai puternică economie, cu o democrație solidă și reprezintă o mare forță pe harta politică a lumii.

Cum au reușit această performanță în doar 69 de ani de la încheierea păcii de la Paris? Ne propunem să analizăm acest proces de tranziție de la dictatura nazistă la democrația de astăzi. Să privim ,,miracolul german” care poate fi model pentru întreaga Europă.

CAPITOLUL 1. Germania după al doilea război mondial. Urmările războiului. Divizarea Germaniei.

În perioada 2-12 februarie a avut loc Conferința de la Ialta care a stabilit obiectivele de îndeplinit în scopul finalizării războiului, din care reținem aici doar condițiile impuse Germaniei: înfrângerea acesteia care încă mai rezista pe fronturile din Austria, Cehoslovacia și Germania, capitularea necondiționată, plata de către aceasta a 20 de miliarde de dolari drept despăgubiri de război, judecarea criminalilor de război.

A urmat Conferința de la Postdam dintre cei trei șefi de guvern, rus, american și englez, din 17 iulie 1945. Aceasta a avut ca scop încheierea unor acorduri politice importante și modul de abordare a viitoarelor tratate de pace. S-au stabilit condițiile politice și economice care urmau să fie aplicate Germaniei în perioada inițială de control: dezarmarea completă, demilitarizarea, partidul national-socialist era desființat, legile naziste erau abolite, criminalii de război urmau să fie judecați, urma să se înființeze un guvern central german, nivelului producției economice germane urma să fie controlat.

Prin Conferințele de Pace de la Paris din anii 1946-1947 s-a făcut organizarea postbelică a lumii, s-au stabilit noi granițe. Granița dintre Polonia și Germania era stabilită pe râurile Oder și Neisse, s-au stabilit anexările făcute de sovietici de la România, Polonia, Finlanda, Statele Baltice, Ucraina, subcarpataica din Cehoslovacia, din Japonia au luat insulele Kurile și sudul Sahalinului.

Germania a semnat tratatul de pace, cu Anglia și SUA, în 1951, iar cu sovieticii a semnat în 1956.

După capitularea necondiționată a Germaniei, în 9 mai 1945, aceasta a fost împărțită în zone de ocupație între învingători: SUA, URSS, Marea Britanie și Franța. În istoria mondială se crease o nouă problemă dificilă – problema germană. Până și Berlinul fusese împărțit în patru. Cele două blocuri, SUA, Anglia și Franța, pe de parte, și URSS, pe partea cealaltă, erau antagonice și aveau interese diferite.

Întreaga țară era profund afectată de război, practic era în ruine. În zona de vest a țării se refugiaseră circa 9 milioane de germani, plecați din fosta Prusie Orientală, Cehoslovacia, Polonia, Austria și Ungaria. Populația țării se străduia să supraviețuiască în condițiile catastrofei naționale, când abia găseau ceva de mâncare și mulți nu mai aveau nici locuințe.

În această situație, rușii au încercat să preia dominația asupra întregii Germanii. Administrația militară rusească din Germania a autorizat activitatea partidelor politice prin Ordinul nr. 2 din 10 iunie 1945.

Prima formațiune politică înființată a fost Partidul comunist, care în 11 iunie 1945 se adresa deja populației germane printr-un program ideologic comunist. În 15 iunie 1945 a apărut și Partidul social-democrat, apoi spre sfârșitul lunii s-au înființat și Uniunea creștin-democrată și Partidul liber-democrat al Germaniei. Tot în iunie 1945 s-au reînființat sindicatele libere.

În 14 iulie 1945 comuniștii au format, împreună cu social-democrații, creștin-democrații și liberal-democrații, Blocul Partidelor Antifasciste Democratice. În 1947 au intrat în această alianță politică și partidul național-democrat, cel țărănesc și sindicatele.

Comuniștii au organizat așa-numita Conferință a celor 60, cu susținerea autorităților sovietice, în 20-21 decembrie 1945, la care s-a stabilit fuziunea partidului comunist și social-democrat, care a avut loc pe 21-22 aprilie 1948. În acest fel era înființat Partidul Socialist Unit condus de Wilhelm Pieck și Otto Grotewohl. Pe cealaltă parte, occidentalii au implementat, în zonele lor de ocupație, reforme pacifiste și democratice. În aceste condiții de conflict ,,rece” dintre sovietici și occidentali, pe 7 septembrie 1949 era proclamată Republica Federală Germană având capitala la Bonn, iar pe 7 octombrie 1949 a fost proclamată și Republica Democrată Germană, sub dominarea totală a URSS-lui.

Scindarea Europei, începută încă de la Yalta și Posdam, când Rusia impusese regimuri comuniste în țările est-europene, formase Cominformul și impusese blocada Berlinului din 1948, a atins apogeul la pactul de la Varșovia din 1955.

Pe partea cealaltă, SUA a lansat planul Marshall cu scopul refacerii economice a statelor vest europene și doctrina Truman, care bloca avansarea comunismului prin sprijinul militar acordat Greciei și Turciei și în 1949 a creat alianța militară NATO.

În aceste condiții politice mondiale, ale războiului rece, scindarea Germaniei s-a finalizat. La 11 octombrie 1949, Camera populară și Camera landurilor îl alegeau ca președinte pe militantul comunist Wilhem Peck. În perioada 15-25 octombrie 1949, sub presiunea URSS, celelalte țări comuniste, Bulgaria, Albania, România, Cehoslovacia, Coreea de Nord, China, Polonia și Ungaria, au recunoscut Republica Democrată Germană.

Regimul comunist, impus de sovietici, a fost o adevărată catastrofă pentru RDG, exact ca și în celelalte țări comuniste. Republica Federală Germană, abordând principiile economiei de piață și un sistem democratic, a ajuns în anii ’70-’80, una din cela mai puternice state industrailizate ale lumii. RFG devenise "miracolul economic vest-german", în timp ce RDG se zbătea într-o economie centralizată, ineficientă, în lipsuri și probleme.

Mulți germani din partea comunistă, peste 3,5 milioane, s-au refugiat în partea vestică, în perioada 1949-1961. În aceste condiții, comuniștii, depășind orice limită a respectării drepturilor omului, au construit Zidul Berlinului, faimosul zid al rușinii.

În loc să se rezolve, problema agermană se complicase și mai mult: în 1955 RFG a devenit membră NATO, iar RDG a intrat în CAER în 1950 și în 1955 în Organizația Tratatului de la Varșovia.

Abia la începutul anilor ’70, relațiile internaționale s-au mai destins puțin, și cele două state germane au semnat un tratat privind relațiile reciproce.

CAPITOLUL 2. Germania până în 1989

Secolul al XX-lea a fost dominat de opoziția dintre cele două tipuri de regimuri politice: democratic și dictatorial.

SUA, Anglia, Canada, Australia, Japonia, Germania de Vest, țările nordice, Franța etc erau în primul grup.

Dictaturile erau de mai multe tipuri: comuniste, fasciste, naziste, dictaturi personale etc.

Prin cele două state, germanii au trecut prin ambele tipuri de regimuri: democrat și comunist.

Regimul comunist fusese impus cu forța de către URSS, cu acceptul tacit al SUA și al Marii Britanii. Popoarele acestor țări, Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia etc au contestat în multe rânduri această situație.

În anul 1953, prima reacție anticomunistă a avut loc în Germania de Est, cunoscută în istorie ca a doua criză a Berlinului. Pe 16 iunie, muncitorii germani au manifestat împotriva unor măsuri ale guvernului de intensificare a producției industriale. Condițiile de viață ale acestora erau foarte grele, lipsurile, inclusiv cele alimentare, erau ceva obișnuit. Manifestația s-a transformat în revoltă. Rușii au intervenit miltar, 25 de oameni au fost uciși și 378 răniți. Statele occidentale și Germania de Vest nu au reacționat.

Prima criză a Berlinului fusese blocada Berlinului, din perioada 1948-1949, și care se finalisese cu împărțirea în cele două state germane.

A treia criză a Berlinului a urmat în perioada 1958-1961, caracterizată de exodul uriaș al est-germanilor către vest și de tensiunile dintre ruși și occidentali (Nikita Hrușciov a propus transferarea responsabilităților guvernului soviectic către cel est-german, dar occidentalii au respins-o). În aceste condiții, în august 1961, est-germanii încep construirea Zidului Berlinului.

În acest timp, RFG-ul avea o cu totul altă evoluție. Ca reacție la atitudinea forțelor de ocupație sovietică care își impunea regimul comunist în partea de est, puterile occidentale au adoptat o politică opusă: s-au străduit să democratizeze regimul politic din Germania de Vest, au stimulat și au susținut refacerea economică și îmbunătățirea nivelului de trai al populației.

Partidul național-socialist a fost desființat în zona occidentală, și s-au reînființat partide germane mai vechi, dinainte de dictatura fascistă, precum Partidul țărănesc, Centrul catolic, Partidul liberal. Au fost înființate noi partide politice, așa a apărut la 17 iunie, cel mai puternic partid, Uniunea creștin-democrată (UCD), condusă de Leo Schvering. Între UCD și Uniunea creștin-socială (UCS), condusă de Franz Joseph Strauss, s-au stabilit relații politice foarte strânse. Aceste formațiuni politice erau împotriva capitalismului monopolist, a ateismului, militarismului și comunismului și erau adepții economiei de piață bazată pe interese economice și dreptate socială.

Partidul liber-democrat a fost înființat în 1946. În același an, sub conducerea lui Kurt Schumacher, se reînființa Partidul social-democrat care milita pentru reconstrucția Germaniei pe baza reformelor și a legilor democratice. În 11 iunie 1945 a fost reînființat și Partidul comunist german.

În perioada 1946-1947 au avut loc primele alegeri libere la nivel comunal, municipal și de ținut. Procesul de refacere areconstrucția Germaniei pe baza reformelor și a legilor democratice. În 11 iunie 1945 a fost reînființat și Partidul comunist german.

În perioada 1946-1947 au avut loc primele alegeri libere la nivel comunal, municipal și de ținut. Procesul de refacere a țării, cu sprijinul occidentalilor, a continuat în ritm susținut. La 1 ianuarie 1947, americanii și englezii și-au unit teritoriile pe care le ocupau din Germania și au format Teritoriul economic unit, sau Bizonia. Ei au înființat, în cadrul acestuia, cinci administrații germane, precursoare ale viitoarelor ministere federale germane, constituite într-un Comitet Executiv. Aveau, ca și domenii de acțiune, Economia, Finanțele, Agricultura și Aprovizionarea, Transporturile, Poșta și Telecomunicațiile. În 1948, Franța a lipit și ea zona sa de ocupația și s-a format Trizonia. În 7 iunie 1948, într-o conferință ținută la Londra, marile puteri i-au împuternicit pe reprezentanții celor 11 landuri vest-germane să convoace Adunarea Constituantă, care să elaboreze constituția noul stat vest-german.

Pe 1 septembrie 1948 s-a întrunit Consiliul Parlamentar cu reprezentanți din toate partidele politice pentru a elabora Constituția.

În aprilie 1949 șefii militari occidentali au transmis Consiliului, Statutul de ocupație, în care se puneau bazele relațiilor dintre puterile de ocupație și noul stat german. În mai 1949 a fost adoptat proiectul Constituției, care a fost apoi aprobat și de puterile occidentale. Formarea statului german urma să se facă în trei etape: alegeri parlamentare, alegerea președintelui și a cancelarului federal. Primele alegeri libere pentru Bundestag au avut loc pe 14 august 1949. Alianța UCD-UCS a câștigat, urmată îndeaproape de Partidul social-democrat. Primul președinte al RFG-lui a fost liderul democrat Therodor Heuss, iar în 20 septembrie 1949 s-a format și primul guvern federal condus de Konrad Adenauer. Guvernul de la Bonn nu a recunoscut RDG-ul.

În procesul de normalizare a relaâiilor international ale Germaniei, la nivel european și mondial, pe 9 iulie 1950, SUA, Anglia și Franța au anunțat guvernul vest-german de încetarea stării de război cu Germania, și la puțin timp, în 14 septembrie, au chemat guvernul german să participe la formarea Comunității europene (Uniunea Europeană). Pe 26 mai 1952, RFG-ul și cele trei mari puteri, au încheiat Tratatul general sau Tratatul de la Bonn, prin care Germania reprimea suveranitatea teritorială. În acest mod statutul de ocupație se încheia și Germania de vest devenea membru egal al comunității țărilor libere.

În 23 octombrie 1954, prin Tratatele de la Paris și prin primirea Italiei și a RFG-lui în comunitatea europeană, s-a constituit Uniunea Europei Occidentale. Tot în 1954, RFG-ul a fost invitată să intre în organizația militară NATO.

Pentru a trece la o stare de normalitate pe plan mondial, RFG-ul a stabilit relații diplomatice și cu URSS în 13 septembrie 1955.

După această evoluție intensă pe plan politic și social, Germania de Vest a intrat pe un făgaș de normalitate și de transformare continuă.

În următorul deceniu pe scena politică au rămas doar câteva partide politice mai puternice: alianța dintre Uniunea Creștin Democrată și Uniunea Creștin Socială, Partidul Social Democrat și Partidul Liber-Democrat.

În 1963, K. Adenauer și-a dat demisia din motive de bătrânețe. La conducerea guvernului, a urmat cancelarul Ludwig Erhard. După alegerile din 1974, când alianța UCD-UCS a câștigat 46,6% din voturi și social-democrații 39,3%, viața politică germană a devenit mai agitată. S-a format un guvern al Marii Coaliții, condus de creștin-democratul Kurt Georg Kiesinger, care printr-o politică economică de credite și stimularea a comerțului extern, a reușit să treacă țara de perioada de recesiune economică.

Și pe plan extern, politica Germaniei a fost una de normalizare și echilibrare. În acest sens, în 1970, a semnat un tratat cu URSS, prin care se renunța la aplicarea forței între cele două state și la amenințări cu folosirea forței.

Dar, unul din cei mai importanși pași, pentru istoria viitoare a Germaniei, s-a consumat la 21 decembrie 1972 prin semnarea tratatului cu RDG.

Pe plan economic, în cele câteva decenii scurse de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, s-au produs schimbări uriașe. După prevederile de la Yalta și Postdam s-a făcut decartelizarea economiei. A fost astfel, desființat monopolul „I. G. Farbeindustrie” și au fost create trei societăți-fiice. Concernele germane Siemens, Krupp, AEG, Hermann Goering au fost supravegheate foarte strict de către puterile occidentale. Au fost create 30 de bănci. La câțiva după război, în 1948, s-a efectuat și reforma monetară, iar planul Marshall a contribuit în mod esențial în dezvoltarea economică și socială a RFG-lui.

Perioada 1955-1965 a fost caracterizată de o dezvoltare economică atât de intensă, încât a dat naștere sintagmei ,,miracolul economic” al Germaniei. Succesul economic a fost asigurat de cererea mare de produse pe piață internă, de rezervele mari de cărbune, de forța de muncă numeroasă, calitatea foarte bună a forței de muncă, pregătirea tehnică superioară, și nu în ultimul rând de sprijinul extern, mai ales al americanilor.

Până în septembrie 1951, RFG a primit susținere financiară de 9 miliarde de dolari din partea SUA.

Toți acești factori au dus la dublarea producției industriale în 1956 față de 1950, iar în 1962 s-a triplat. În perioada 1954-1962, creșterea medie anuală a producției a fost de 6,7%. Industria constructoare de mașini, a avut chiar o creștere de de circa 14%. Această dezvoltare economică extraordinară a condus la creșterea nivelului de viață al populației, la reducerea foarte mare a șomajului și la creșterea bunăstării populației.

CAPITOLUL 3. Unificarea Germaniei

După divizarea Germaniei în cele două state, RFG și RDG, a urmat o perioadă lungă în care cele două țări nu au avut relații de nici un fel, nici politice, economice sau diplomatice. Numărul mare de cetățeni est-germani care se refugiau în RFG, din cauza dictaturii comuniste și a condițiilor de viață, a înrăutățit și mai mult tensiunile dintre cele două state. Din acest motiv, comuniștii au construit, în 1961, Zidul Berlinului, în jurul Berlinului Occidental. Acest zid, numit și zidul rușinii, a devenit un simbol trist al războiului rece și al împărțirii Europei în două blocuri: Occident și Estul comunist.

Treptat, în procesul de normalizarea a situației Republicii Federale Germane, atât pe plan intern, cât și extern, s-a schimbat și politica externă a acesteia. În 1969 cancelarul german Willy Brandt a menținut politica externă pe direcția comunității europene și a organizației NATO, dar, în același timp, s-a orientat și spre schimbarea relațiilor cu țările Europei de Est și cu RDG. Acest program de politică externă s-a numit Ostpolitik și a dus la negocierea tratatelor cu URSS, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia și Ungaria. Cancelarul vest german avea un principiu clar: ,,două state = o singură națiune germană”. Relațiile cu RDG s-au îmbunătățit, dar încă se ghida după doctrina Hallstein, conform căreia RFG nu accepta recunoașterea RDG-lui.

În anii ’80, strategia politică Ostpolitik a avut ca rezultat recunoașterea mutuală între cele două țări germane.

S-au încheiat tratate cu URSS în 1970, Polonia, în același an, în 1971 s-a semnat Acordul celor patru puteri în legătură cu Berlinul, în mai 1972, s-a încheiat Acordul de tranzit. Toate aceste tratate diplomatice au contribuit la normalizarea relațiilor dintre cele două țări germane, care au devenit și membre ONU în 1973.

În 1974, cele două state și-au trimis reciproc reprezentanți diplomatici. În 1987, cancelarul german al RDG-lui, Erich Honecker, a efectuat prima vizită oficială în RFG.

Prima tentativă de reunificare a Germaniei avusese loc în primii ani de după război, în 1952, când rușii au propus organizarea de alegeri pentru constituirea unui parlament unic pentru cele două state, dar au fost refuzați de occidentali. O nouă încercare s-a făcut în timpul Conferinței miniștrilor de externe de la Berlin din 1954. Statele occidentale nu au fost de acord însă cu transformarea Germaniei într-un stat neutru. În mai 1955, RFG a intrat în NATO și orice acțiune în direcția reunificării a fost abandonată.

În 1989, în contextul schimbărilor politice din tot blocul comunist, practic al prăbușirii, rând pe rând, a regimurilor comuniste, RDG a fost cuprinsă de același proces rapid de schimbare, proces care a dus la reunificarea Germaniei.

Un număr foarte mare de est-germani migrau în RFG prin Ungaria sau ocupau locuri în amabasadele sau reprezentanțele comerciale ale Germaniei vestice, pentru a putea fugi în vest. Demosntrațiile din RDG erau din ce în ce mai dese. Liderul sovietic Mihail Gorbaciov a cerut politicienilor din RDG să pornească un program de reforme, dar aceștia nu l-au ascultat.

Datorită situației tensionate și a manifestațiilor, cancelarul est-german, Erich Honecker a demisionat pe 18 octombrie. Dar procesul de reunificare nu mai putea fi stopat. După o demonstrație la care au participat circa un million de oameni, de pe 4 noiembrie din Berlinul de este, pe 9 noiembrie 1989, s-a deschis Zidul Berlinului. Est-germanii au trecut trecut cu miile prin punctele de trecere, spre Berlinul occidental. Pe 12 noiembrie s-a început demolarea Zidului.

Pe 28 noiembrie 1989, cancelarul vest german Helmut Kohl a pus la punct un plan de unire pe cale pașnică a celor două state, plac care cuprindea 10 puncte. În decembrie a fost eliminată supramația politică a comuniștilor din RDG și s-au înființat noi partide politice. Guvernul provizoriu din RDG, condus de Hans Modrow, a început organizarea de alegeri libere, programate inițial pentru mai 1990, și apoi devansate pe 18 martie. În urma alegerilor s-a format un nou guvern, condus de Lothar de Maiziere de la CDU, care avea ca principal obiectiv unirea cu RFG. Evoluția de la regimul comunist la cel democrat s-a făcut pe cale pașnică. Începând cu 1 iulie 1990 s-a realizat unitatea economică și monetară a celor două state.

În paralel cu procesul de unificare internă, au început și negocierile externe între SUA, Anglia, Franța, URSS și cele două state germane pentru încetarea drepturilor speciale ale celor patru mari puteri în Berlin și în Germania. Negocierele s-au ținut în 13 februarie 1990, la Ottawa, în Conferința Tratatului Cer Deschis. Au urmat întâlniri și la Bonn, Berlin, Paris și Moscova.

După ce Gorbaciov și Helmut Kohl s-au înțeles asupra statutului de membru NATO al viitoarei Germanii unite, pe 12 septembrie, s-a semnat Tratatul privind reglementarea definitivă a situației Germaniei. Trupele sovietice trebuiau retrase până în anul 1994. Granițele Germaniei se mențineau pe linia Oder-Neisse, iar noul stat urma să fie membru NATO. Trupele ociidentale trebuiau să rămână în Berlin până la retragerea trupelor rusești.

Reunificarea s-a realizat, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990, constând din anexarea Germaniei de este de către Germania de Vest. Sistemul legal și instituțiile vest-germane s-au extins și în partea estică. Transferul instituțional s-a încheiat abia 1999. Pe 2 decembrie 1990 au fostaoganizate alegeri în întreaga Germanie. Erau primele de acest fel după 1933, când venise Hitler la putere. Scopul fusese atins, Germania era reunite, regimul politic era unul democratic, țara era o forță pe plan politic, militar și economic.

CAPITOLUL 4. Germania după 1990

După reunificarea Germaniei, deși costurile economice au fost uriașe, s-a petrecut aroape același miracol german. În primul deceniu al secolului XXI, Germania și Franța erau cele mai importante și puternice state ale Uniunii Europene. Germania a susținut și susține în continuare Uniunea Europeană și organizația militară NATO. Economia țării este printre cele mai dezvoltate din lume.

Berlinul a devenit capital Germaniei în 10 martie 1994, iar Bonn-ul a devenit oraș federal.

Nivelul de viață al cetățenilor germani este unul foarte ridicat. Evoluția democratică a țării s-a consolidate în ultimii ani. După alegerile din 21 iulie 2005, pentru că niciuna dintre forțele politice importante, SPD, și CDU-CSU, nu a obținut majoritatea, s-a creat o criză politcă.

Pe 11 noiembrie 2005 s-a găsit soluția, cele două formațiuni politice au format ,,Marea Coaliție”, condusă de noul cancelar german, Angela Merkel. După alegerile din 2009 s-a creat o nouă coaliție, dintre CDU-CSU și FDP (liberal democrați), sub numele Negru-Galben. Angela Merkel a fost realeasă în funcția de cancelar, fiind în aceeași poziție și în prezent.

Rolul Germaniei în NATO și Uniunea Europeană, este unul deosebit de active și important. Germania a participat și participă și în prezent cu trupe de menținerea păcii în diferite zone de conflict ale lumii, cum a fost în balcani, Afganistan, Irak etc.

Germania face parte din grupul internațional al statelor dezvoltate economic, military ți tehnologic, alături de Canada, SUA, Italia, Marea Britanie, Irlanda de Nord, Franța și Rusia.

CONCLUZII:

Contextul istoric de după al doilea război mondial a dus la împărțirea Germaniei în două state, unul occidental, democrat, sub influența marilor puteri occidentale și celălalt comunist, aflat sub dominarea URSS.

Cele două țări au avut direcții de dezvoltare total opuse. RFG a devenit așa numitul ,,miracol german”, în timp ce RDG era supusă unor mari restricții și populația avea un nivel scăzut de trai.

Germania de vest s-a dezvoltat foarte rapid atât datorită condițiilor interne (resurse bogate, forța de muncă specializată, puternică și numeroasă, dotarea tehnologică, cererea de piață mare, aplicarea principiilor economiei de piață, democratizarea intensă a țări etc) cât și datorită factorilor externi: susținerea finaciară de către SUA, susținerea politică și socială de către marile puteri occidentale, Anglia, Franța și SUA, care aveau interese în construcția unui stat german puternic în apropierea enclavei comuniste germane aflate sub dominația URSS.

Alți factori care au dus la dezvoltarea accelerată a Germaniei au fost, pe lângă politicile economice cele mai potrivite, și o politică externă de întărire a poziției statului pe plan mondial, integrarea în Uniunea Europeană și NATO și susținerea acestor organizații din toate punctele de vedere.

O bună strategie aplicată de Germania, a fost refacerea, pe cale pașnică a relațiilor cu Rusia și cu fostele state comuniste, și apoi, crearea condițiilor pentru reluarea relațiilor cu RDG.

Integrarea RDG s-a realizat treptat, pe cale pașnică, în prezent fiind una din cele mai mari puteri economice, politice și militare ale lumii, cu o democrație solidă și un nivel de trai foarte ridicat al populației.

BIBLIOGRAFIE:

Chioveanu, Mihai. Fețele fascismului: politică, ideologie și scrisul istoric în secolul XX. București: Editura Universității, 2005

Duroselle, Jean-Baptiste. Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947: vol I. București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006

Fontaine, André, Istoria Războiului Rece: vol. 1, București, Editura Militară, 1992-1994

Larousse, Istoria universală: vol III: Evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006

Zamfir, Zorin, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999

BIBLIOGRAFIE:

Chioveanu, Mihai. Fețele fascismului: politică, ideologie și scrisul istoric în secolul XX. București: Editura Universității, 2005

Duroselle, Jean-Baptiste. Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947: vol I. București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006

Fontaine, André, Istoria Războiului Rece: vol. 1, București, Editura Militară, 1992-1994

Larousse, Istoria universală: vol III: Evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006

Zamfir, Zorin, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999