Tranzitia Spre Democratie
CUPRINS
INTRODUCERE
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ÎN ABORDAREA DEMOCRAȚIEI
1.1. Fundamentarea constituțională a democrației. Democrația–ca proces și stare
1.2. Tipuri de democrație
2. TEORII CONTEMPORANE ALE DEMOCRAȚIEI
2.1. Democrația elitistă
2.2. Democrația reprezentativă. Democrația participativă
3. PERSPECTIVELE EDIFICĂRII DEMOCRAȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. Tranziția spre democrație a Republicii Moldova. Fundamentarea legislativă
3.2. Realizările edificării democrației în Republica Moldova
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei și gradul ei de investigație
„ est le pire des régimes à l'exception de tous les autres” W. Churchill.
Această afirmație provocatoare a lui W. Churchill ne readuce aminte că instituțiile parlamentare, pilonii democrației, pot fi întotdeauna îmbunătățiți însă că ei sunt indispensabili unii adevărate puteri democratice. Trebuie deci să avem o atitudine cât mai respectuoasă, să-i susținem și să-i îmbunătățim permanent [după 8, p. 91].
Deși pe marginea subiectului cu privire la democrație au fost scrise și se vor mai scrie monografii căci ea este „inventată” încă din antichitate (Grecia Antică, Roma Antică), omenirea nu a reușit să găsească o altă formă de guvernare mai perfectă.
Se cuvine să menționăm de la început că doctrinele, concepțiile, orientările politice actuale care au proliferat într-un ritm incomparabil mai rapid se remarcă cele referitoare la democrație.
Încercarea de explicare a structurilor social-politice, juridice, culturale, a principalelor instituții chemate a asigura funcționalitatea corpusului social, a valorilor politice, a sistemelor sociale, a partidelor și organizațiilor social-politice a generat o gamă largă de viziuni, de teorii și curente interesante în planul gândirii politicii actuale.
Astăzi, în mai toate țările, apar o serie de fenomene noi în organizarea vieții sociale, în raporturile dinte stat și cetățean, în exercitarea puterii, însoțite pe plan teoretic de lucrări care nu de puține ori încearcă să ignore gravele consecințe pe plan economic, social, politic și moral ale crizei tot mai largi și mai evidente ce afectează mai mult sau mai puțin direct fizionomia socială a multor state.
Din această perspectivă, astăzi, se accentuează încercările multor doctrinari occidentali, de exemplu, de a minimaliza importanța contradicțiilor fundamentale dintre guvernanți și guvernați, tendința de a prezenta statul din multe țări de dezvoltare ca un aparat politic sau tehnic care și-ar fi schimbat total esența, ori s-ar fi adaptat din mers la noile realități și ar fi devenit un stat al „armoniei sociale”.
Încercarea de eludare a esenței și a funcțiilor reale ale multor state mai mult sau mai puțin puternic dezvoltate din punct de vedere economic, tehnic, tehnologic, științific generează strategii, scenarii și elaborări teoretice dintre cele mi diverse.
Nu e mai puțin adevărat că asemenea teorii sunt nu odată confruntate cu realitățile politice existente, cu programele politice de guvernare, cu situațiile concrete în strategiile dezvoltării sociale, cu valorile politice promovate.
Studierea vieții politice din numeroase țări, a literaturii occidentale sau/și nord-americane bunăoară, consacrate fenomenului statal, a participării, exercitării puterii sub diversele ei forme executivă, legislativă, judecătorească generează eforturi conjugate ale politologilor de a da o expresie teoretică cât mai bogată, mai convingătoare, mai argumentată.
Scopul și sarcinile
Deși s-ar părea că tratarea subiectului cu privire la democrație este epuizat, această lucrare investigativă își propune în primul rând revelarea atât din punct de vedere al teoretizării fenomenului democratic sub diferitele ei variante (elitistă, participativă, reprezentativă, poliarhie), dar și o analiză a democrației existentă în Republica Moldova.
Anume diferențele dintre tratarea doctrinară efectuată de către mai mulți oameni de știință și toate echivalențele ei din viața reală, fac ca această lucrare să-și găsească un loc aparte în lista lucrărilor cu același grad de investigație.
Nu ne propunem de a oferi teoretizări noi pe marginea acestui subiect. Scopul esențial derivă chiar din importanța fenomenului de democrație, ca cea mai ideală (s-ar părea) forma de guvernare existentă și acceptată în majoritatea statelor contemporane.
Baza teoretică și metodologică
Lucrarea dată este fundamentată atât pe o serie de cercetări științifice efectuate de doctrinari, cât și pe o compoziție logică, ce îmbină o metodologie destul de vastă: metode istorice, logice ,comparative, sociologice.
Metoda istorică observă cum evoluează democrația atât în timp cât și în spațiu.
Utilizarea metodei logice în studiul efectuat asupra democrației, este utilă cu referire la faptul instaurării puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelația dintre ele sânt orientate in conformitate cu modul rațional. Logica a fost aplicată și in sferele largi de probleme ca: definiții, clasificarea conceptelor juridice, sistematizare, interpretarea teoriilor cu privire la democrație.
Metoda comparativă este definită de logică ca pe o operație ce urmărește constatarea unor elemente identice sau diferite dintre aceste fenomene. Compararea diferitor sisteme de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituțiilor și normelor acestora a determinat recunoașterea democrației in diferite state, sub diferite forme .
Metoda sociologică este și ea la rândul său extrem de importantă nici un fenomen din viața juridică nu poate fi rupt din viața socială toate fenomenele juridice sunt și fenomene sociale. Cercetările sociologice dau o perspectivă nouă studiului realității juridice ca realitate socială, verificând modul în care societatea influențează dreptul (democrația) și suportă la rândul său influență din partea acestuia.
Vorbind despre baza teoretică, din seria de autori care se fac a fi remarcați pe marginea acestui subiect sunt Dahl A. R., Hostings M., Iliescu I., Mitran I., Pactet P. etc.
Cel care a reînviat termenul de poliarhie este Dahl A. R. El o desemnează ca fiind o democrație reprezentativă, în care există o influență considerabilă exercitată de grupurile de interese asupra guvernului. Dahl a apărat instituțiile pluraliste ale democrației reprezentative atât în potriva celor care pretindeau că țările sunt guvernate de „elite ale puterii” restrânse, cât și împotriva celor care se temeau de tirania majorității; studiile de caz ale lui Dahl A. R. au arătat că nimic din acestea nu era adevărat, cel puțin în New Heaven, statul Conneticut. În scrieri mai recente, Dahl s-a arătat mai critic la adresa regimurilor pluraliste, remarcând lipsa de democrație din instituțiile de felul companiilor [8, p. 14].
Valoarea teoretică și aplicativă
În ultimele 2-3 decenii au apărut cunoscutele orientări ale „democrației pluraliste”, „grupurilor de presiune”, „teoriei modelelor sau sistemelor cu privire la democrație”, „meriocrația” sau mai noile variante, sub expresii ca „poliarhia”, „democrația reală”, „democrația perfectă”, ș.a.
Grație unei experiențe teoretice și practice îndelungate el recunoaște că a ajuns să-și dea seama că „în lipsa libertăților cetățenești, drepturilor politice ar oferi puține dintre valorile pe care le prețuiesc într-o societate democratică, în vreme ce libertățile cetățenești fără drepturi politice (în măsura în care o asemenea stare de lucruri este de neconceput) ar oferi cele mai de seamă valori pe acre înțeleg că democrația le promovează”.
Întâietatea libertăților acordate cetățeanului devine și mai evidentă în societățile în care sistemele de guvernare reacționează mai prompt la voința populației exprimată prin mass-media, demonstrații și alte mijloace neoficiale decât la rezultatele adesea neclare emise de urnele de vot.
Structura lucrării
Lucrarea este formată structural din trei capitole. Primul capitol se referă la acele aspecte teoretico-metodologice care trebuie luate în considerarea abordării democrației.
Capitolul doi este cel în jurul căruia este construită lucrarea. Aici este expusă opinia diferitor doctrinari cu privire la democrația elitistă, democrația participativă și democrația reprezentativă.
Capitolul trei este fundamentat pe o analiză cât mai realistă a perspectivelor edificării democrației în Republica Moldova, și anume, tranziția spre democrație și eforturile actuale de dirijare a politicii interne și cele externe spre edificarea unui stat bazat pe principii și valori democratice.
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ÎN ABORDAREA DEMOCRAȚIEI
1.1. Fundamentarea constituțională a democrației. Democrația–ca proces și stare
Reține atenția în aceeași ordine de idei teza lui Millon-Delsal C., după care într-o societate ideală, rolul statului ar fi să furnizeze cadrul capabil să permită în modul cel mai eficace indivizilor să decidă singuri în acest sens [19, p. 52]. Tot el, mergând mai departe și mai în profunzime în descifrarea competențelor dar și restricțiilor statului în societatea americană actuală, atenționează că atunci când statul decide să facă din rata dezvoltării economice o problemă de stat se ajunge în cele din urmă să facă rău mai curând decât bine deoarece ajunge să se amestece în sfera deciziilor individuale. El denaturează stimulentele care determină acțiunile indivizilor și zădărnicește astfel eforturile lor de a-și realiza obiectivele personale. Și tot el consideră că orice ritm e dezvoltare economică decurge din deciziile luate de indivizi [19, p. 54]. Așadar, am putea spune că pentru teoria și practica nord-americană fundamentul ideologic îl constituie filosofia democrației constituționale. De altfel, în literatura de specialitate din această zonă se recunoaște că sistemul politic american este democrația constituțională.
Concluzia care se desprinde din preocupările nord-americane prin urmare ar fi acea că în linii mari, sistemul politic american presupune o conducere majoritară, o guvernare de către popor, o guvernare efectuează prin delegați ai poporului și acceptarea principiului egalității. De asemenea, este repetată teza potrivit căreia democrația, directă sau indirectă, presupune acceptarea unor drepturi de bază ale cetățeanului, ale poporului, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la cuvânt și la libertatea cuvântului, dreptul la libertatea religioasă, dreptul la pace, etc.
Astăzi, în cadrul instituțional larg, democratic, liderii, grupurile de interes, sau, cum mai sunt ele denumite adeseori, grupurile de presiune, partidele politice joacă un rol important și modelator în elaborarea și aplicarea politicii.
Pe scurt, sistemul democrației americane este centrat și bazat pe anumite principii, sprijinite ele însele, pe cutume, pe tradiții, pe fapte sociale, cum se întâmplă și în Marea Britanie, și, de asemenea, pe documente scrise.
A nu se uita că un alt principiu fundamental pe care se bazează și sistemul politic american, inclusiv sistemul de guvernare local și național este principiul separației puterilor legislativă, executivă, judecătorească.
În același timp, potrivit doctrinei americane și a altor țări, Constituționalismul poate fi monarhic, așa cum s-au petrecut lucrurile multe secole în Marea Britanie, unde puterea – împărțită între Rege și Parlament – era îngrădită prin stipularea unor drepturi garantate, exprimate în Magna Carta, aristocratic, cum a fost situația în anumite state în anii timpurii ai Republicii americane, unde drept de vot aveau numai cei majori și care nu erau sclavi și care dispuneau de o anumită cotă de proprietate [33, p. 151].
Este cunoscut că sistemul american este unul constituțional datorită surselor sale de limitare și este democratic fiindcă el răspunde în cadrul legal nevoilor poporului și binelui comun. Din toate acestea decurge faptul că sistemul constituțional trebuie să asigure un echilibru între interesele private și cele publice, că respectivul sistem constituțional poate rămâne în funcțiune, poate Republicii americane, unde drept de vot aveau numai cei majori și care nu erau sclavi și care dispuneau de o anumită cotă de proprietate [33, p. 151].
Este cunoscut că sistemul american este unul constituțional datorită surselor sale de limitare și este democratic fiindcă el răspunde în cadrul legal nevoilor poporului și binelui comun. Din toate acestea decurge faptul că sistemul constituțional trebuie să asigure un echilibru între interesele private și cele publice, că respectivul sistem constituțional poate rămâne în funcțiune, poate fi socotit unul democratic și eficient numai atâta timp cât el se dovedește capabil să asigure o politică tolerabilă pentru majoritatea cetățenilor [32, p. 67].
De altfel, în chiar Declarația de Independență, scrisă de Thomas Jefferson, se proclamă dreptul poporului de a dizolva guvernul său când guvernul eșuează în a proteja drepturile indivizilor la viață, la libertate și la obținerea fericirii [28, p. 132]. Evident, problematica democratică se bucură de atenție și interes și în literatura de specialitate din Europa. Procesele socio-politice, economice și legislative ce se petrec azi în lumea Est-europeană, înlocuirea autoritarismului și totalitarismului cu democrația tot mai largă și autentică au inspirat și inspiră numeroase studii, lucrări, replici dinte cele mai interesante.
Fiecare politolog, sociolog, jurist, economist, istoric încearcă a cunoaște și înțelege cât mai bine, mai exact și mai fidel calea pe care o apucă fiecare țară fostă socialistă, filosofia politică pe care și-o asumă, metodele și metodologiile pe care le întrebuințează.
Un interes cu totul aparte prezintă conținutul democrației în sine, al democrației directe sau indirecte, al democrației economice, politice, juridice, culturale. O atenție sporită o reține analiza formelor democrației în astfel de state, natura democratică a sistemului politic, a regimului politic adoptat în procesul trecerii spre sistemul economiei de piață.
Într-un studiu intitulat „Ce fel de Democrație”, publicat în revista „The Atlantic”, 1990, analistul american Raymond D. Gastil [după 8, p. 15], recunoscând și el că tradițiile liberalismului – egalitatea tuturor oamenilor sub regimul legilor și existența unor drepturi fundamentale ale omului care sunt superioare intereselor statului – joacă un rol mult mai mare decât mecanismele electorale sau legislative, în asigurarea valorilor prețuite de societățile democratice, examinează și el numeroase probleme dificile, inclusiv cea a deciziilor majore care tratează cu intoleranță minoritățile religioase sau etnice, de exemplu, și conchide că, deși lumea în general devine mai democratică, societățile cu tradiții liberale trebuie să-și continue campania în slujba drepturilor universale ale omului.
Ele atenționează că, în vreme de ne autofelicităm pentru faptul că lumea noastră devine din ce în ce mai democratică, ar trebui să ne amintim că, în cursul ultimilor circa 100 de nai, democrația a părut de alte câteva ori că fusese universal acceptată, pentru ca apoi acceptarea să se dovedească a fi mult mai nedemnă de încredere decât ne închipuisem. Și aceasta pentru că o societate este considerată a fi pe deplin democratică în cazul în care are un sistem politic care garantează atât drepturile politice, cât și libertățile cetățenești ale membrilor [10, p. 73].
Democrația – ca proces și stare
Cine nu a auzit cuvântul democrație? Credem că este cel mai frecvent utilizat nu numai în științele politice, ci și în viața cotidiană. Unii autori sânt de părerea că, pe parcursul secolelor XIX-XX, fiind o lozincă dominantă în acțiunile politice, el și-a pierdut ceva din semnificația și conținutul său fundamental. În secolul trecut, cuvântul democrație a fost adesea denaturat sau folosit abuziv datorită faptului că atât regimurile totalitare, mai ales cele din Europa Centrală și de Est, cât și dictaturile militare frecvente la începutul anilor ’50, îndeosebi în țările latino-americane și în Africa, au pretins că există cu acordul poporului și pentru binele lui, ascunzându-și adevărata față și declarându-se democrații. În pofida acestor „variații”, pe parcursul istoriei, forța ideilor democratice a generat unele dintre cele mai profunde și mai impresionante expresii ale voinței și inteligenței umane.
Dicționarele ne oferă o definiție clară a democrației: „guvernare de către popor, puterea supremă revenind poporului și fiind exercitată direct de el sau de reprezentanți aleși conform unui sistem electoral liber” [11, p. 93]. Iar unul din părinții democrației americane, Abraham Lincoln, definea acest fenomen ca fiind un mod de guvernământ „al poporului, de către popor și pentru popor”.
Ce poate fi considerat a fi „poporul” și ce este o „majoritate” a acestuia? Atena antică se numea pe sine democrație (între anii 500 și 330 î.Hr.), deoarece toți cetățenii puteau lua parte la deciziile politice. Dar „toți cetățenii” nu însemna „ toți adulții”. Femeile, sclavii, rezidenții străini (inclusiv oameni din alte cetăți grecești) nu aveau dreptul de a participa. Cetățenii erau astfel mai puțin decât un sfert din populația adultă. Autorii moderni au acceptat cu toate acestea autodescrierea Atenei clasice ca „democratică” (democrație ateniană).
Instituția politică principală în Atena secolului VI și V î.Hr. era Adunarea, compusă de obicei din 5000 sau 6000 de membri.
Adunarea putea decide, prin majoritate simplă, asupra oricărei probleme privind polisul (orașul-stat), fără nici o restricție legală. Judecățile erau ținute de jurii compuse din 501 cetățeni, care luau hotărâri prin vot majoritar.
Unul din cele mai remarcabile aspecte ale democrației ateniene este faptul că cei care conduceau Adunarea nu erau aleși, ci trași la sorți, căci atenienii erau convinși că oricare cetățean era capabil de a ocupa o funcție oficială. Aceste funcții nu erau numeroase. Generalii erau aleși pe o perioadă de un an. Atena nu dispunea de nici o instituție executivă concretă, precum ar fi, în limbaj contemporan, președinte, prim-ministru, cabinet de miniștri sau funcționari de stat permanenți. Toată greutatea adoptării hotărârilor revenea aproape exclusiv cetățenilor membri ai Adunării – povară pe care astăzi majoritatea oamenilor ar considera-o inacceptabilă.
În lipsa unor limite constituționale, Atena pericleană era expusă la fracționism și manipulare din partea unor oratori elocvenți și iscusiți. La urma urmelor, Atena democratică a fost cea care l-a condamnat la moarte pe Socrate, atrăgându-și astfel ura eternă a lui Platon, renumitul discipol al acestuia și antidemocrat convins.
În pofida adversarilor și slăbiciunilor sale, democrația ateniană nu era o instituție fragilă. Ea a dăinuit aproximativ 200 de ani, supraviețuind chiar Războiului peloponesiac din 400 î.Hr., purtat împotriva veșnicului său inamic, Sparta.
Un rol însemnat în viața politică a Romei antice îl jucau adunările populare. Hotărârile adunărilor populare aveau statut de lege. Prerogative destul de mari aveau tribunii: ei puteau anula hotărârile judecății, senatului și înalților funcționari publici, dacă deciziile adoptate lezau interesele plebeilor. Ușa casei tribunului trebuia să fie în permanență deschisă (și ziua și noaptea) pentru ca plebeii să-și găsească în orice moment apărarea [15, p. 86].
Senatul – cel mai important organ de conducere – era alcătuit din patricieni și din cercurile superioare ale plebeilor. El era responsabil de realizarea politicii interne și determina pe cea externă. Sub controlul senatului se aflau finanțele publice și cultele religioase. Senatul din Roma antică poate fi calificat drept organ aristocratic. Cu toate că existau adunările populare, senatul era, de facto, organul care conducea statul.
În Roma republicană au continuat să se păstreze și anumite tradiții din timpul monarhiei. Puterea supremă în stat aparținea celor doi consuli. Ei erau realeși anual, însă prerogativele lor nu se deosebeau de cele ale cezarilor. Consulilor li se înmâna chiar și simbolurile puterii cezarului. După cum afirmau istoricii antici, în Roma era cea mai bună formă de guvernare – cea mixtă, care îmbina democrația (adunările populare) cu elementele monarhice (consulii) și cu cele aristocratice (senatul). Nici unul din aceste principii ale divizării puterilor nu era oprimat de celelalte două, luate împreună, ele alcătuiau o componentă unică, armonioasă.
Societățile moderne, numeroase și complexe, oferă foarte puține ocazii pentru practicarea democrației directe. Astăzi, cea mai frecventă formă de democrație – fie că e practicată de un municipiu cu 50.000 de locuitori sau de un stat cu 50 de milioane de locuitori – este democrația reprezentativă. Aceasta înseamnă că cetățenii aleg reprezentanți oficiali, care iau hotărâri politice, formulează legi și administrează comunitățile respective. Iar modalitățile de alegere a acestor reprezentanți sânt foarte diferite. Oricare este metoda folosită, reprezentanții oficiali își ocupă funcția în numele poporului și sânt responsabili față de acesta pentru acțiunile întreprinse.
Democrație directă contra democrație reprezentativă. Democrația ateniană era directă. Era de așteptat ca toți cetățenii să participe, iar prezența suverană se poate să fi atins un număr de 6000 de participanți. Când organele de decizie trebuiau să fie mai mici, membrii lor erau selectați mia degrabă prin tragere la sorți decât prin alegeri. Fiecare cetățean al Atenei avea o probabilitate rezonabilă de a fi șeful executivului pentru o zi.
Atunci când democrația a fost reinventată, în secolul al XVIII-lea, orice sistem era indirect: votanții alegeau reprezentanții care luau decizii pentru care ei aveau a da socoteală doar la următoarele alegeri. Rousseau arată că aceasta nu este democrație („Poporul englez crede că este liber. El se înșeală în mod grav, fiind liber doar în timpul alegerii membrilor Parlamentului”) [12, p. 462], dar era o voce singuratică. Interesul pentru democrația directă a reînviat în anii 1890, când referendumul a devenit mai popular, iar într-o măsură mai mare, în anii 1960, când mulți autori, în special din noua stângă, au redescoperit critica de către Rousseau a reprezentării. Comunicațiile moderne și computerele au înlăturat multe dintre obstacolele tehnice din calea democrației directe, dar aceasta nu este populară nici printre politicieni (ale căror poziții le periclitează) și nici printre filosofii politici (majoritatea acestora acceptând argumentul lui Schumpeter că democrația directă este incompatibilă cu guvernarea responsabilă).
Este democrația pur și simplu conducerea de către majoritate sau definiția acesteia cuprinde în mod necesar și alte trăsături?
Cei mai mulți dintre teoreticieni clasici ai democrației au fost liberali; ei au identificat cu toții o tensiune între democrație și libertate. Dacă majoritatea a votat ca să nesocotească drepturile minorității, lucrul acesta poate fi tiranic. De aceea Madison a propus diviziunea puterilor atât între sectoarele guvernământului, cât și între nivelurile acestuia, ca trăsătură caracteristică a Constituției Statelor Unite, iar Mill a propus o pondere mai mare pentru voturile celor mai instruiți și educați [după 8, p. 86]. Deși proiectul lui protejează numai anumite grupuri contra tiraniei majorității (până în 1954 nu s-a făcut nimic pentru oamenii de culoare din statele din Sud), principiul madisonian a fost acceptat de către Schumpeter și de către mulți alți teoreticieni moderni ai democrației. Oponenții lui Schumpeter susțin că el „a formulat o falsă dilemă”, deoarece persecuția minorităților „nu poate coincide cu procedura democratică” [8, p. 92]. Această sugestie lasă nedeterminate numeroasele cazuri din lume în care majoritățile votează pentru a persecuta minoritățile: locuri precum Irlanda de Nord, Cipru și Cisiordania nu numai că nu sunt democrații, dar ele nu ar fi democrații indiferent de facțiunea care le-ar conduce. Este probabil mai bine să restrângem „democrația” strict la conducerea de către majoritate și să tratăm toleranța, apărarea drepturilor etc. drept precondiții pentru democrație, dar nu ca elemente constitutive ale democrației însăși.
Democrația este mai mult decât o totalitate de reguli și proceduri constituționale care determină felul în care funcționează sistemul politic. Într-o societate democratică, guvernul este doar unul dintre elementele care formează o rețea complexă de instituții, partide politice, organizații și asociații. De aici rezultă și pluralismul, iar într-o societate democratică existența, legitimitatea și autoritatea multor organizații și instituții sânt independente de forurile guvernamentale [7, p. 65].
Într-o societate democratică există și acționează mii de organizații locale sau naționale. Multe dintre ele sânt un mediator între cetățean și instituțiile guvernamentale, asumându-și roluri care nu revin forurilor statale. Asemenea organizații oferă posibilitatea de a participa într-un mod semnificativ la procesul de guvernare, la viața comunităților din acre fac parte.
În societățile autoritare, toate organizațiile de acest fel sânt permise, dar controlate și supravegheate de stat. În cazul democrației, puterea forurilor guvernamentale este clar definită și precis limitată prin lege. Iar sectorul particular din societatea democratică oferă cetățenilor ocazia de a explora posibilitățile libertății și responsabilitățile pe care le implică autoguvernarea – în lipsa unor presiuni puternice din partea statului.
În așa fel, principiile fundamentale ale democrației pot fi rezumate în succesiunea următoare:
Suveranitatea poporului;
Guvernul alcătuit cu acordul celor guvernați;
Domnia majorității;
Drepturi ale minorităților;
Garantarea drepturilor fundamentale ale omului;
Alegeri libere și echitabile;
Respectarea procedurilor legale;
Limitarea constituțională a puterii guvernului;
Pluralism social, economic și politic;
Respectarea valorilor de toleranță, pragmatism, cooperare, compromis [15, p. 104].
Vom menționa că toate aceste componente sânt importante, însă elementul central al regimului democratic este dreptul de a participa la alegeri libere și echitabile, drept care poate fi limitat pentru anumite categorii sau poate fi general. Acest drept le permite cetățenilor să aleagă în mod conștient ori mai puțin conștient șeful puterii executive (în țările unde este prevăzut de legislație) și deputații în organul legislativ. Semnificația de bază a dreptului de a participa la alegeri libere și echitabile constă în faptul că alegătorul transmite (deleagă) drepturile sale politice deputaților ori președintelui. Într-un sistem politic totalitar ori autoritar poporul este lipsit de dreptul de a influența conducerea statului, pe când în cel democratic alegătorul transmite benevol aceste drepturi. O condiție de bază pentru a transforma dreptul formal de a alege într-o realitate cât de cât sesizabilă este pluripartitismul, concurența între candidați, pluralismul mediilor de informare, pluralismul ideologic, lipsa represiunilor pentru critica adusă puterii. În ex-U.R.S.S. exista dreptul general la alegeri, dar lipseau condițiile pentru a transforma acest drept în dreptul cetățeanului de a alege dintre diferite variante. Existența unei singure ideologii de stat – marxist-leniniste, a unui singur partid – p.c.u.s., cu „rolul său conducător” în societate consfințit prin art. 6 al constituției sovietice, plus presa de partid și de stat, televiziunea și radioul, de asemenea supuse statului, au creat acel sistem politic care, până la urmă, s-a dovedit a fi falimentar. În virtutea acestui fapt, societatea sovietică nu poate fi calificată drept democratică fără a schimonosi esența tradițională a acestui termen [30, p. 132].
Statele contemporane sânt organizații sociale ce dispun de puteri neobișnuit de mari, îndeosebi cele totalitare. Ultimele dispun aproape în întregime de mijloacele de producție și hotărăsc în mare măsură distribuția bunurilor de consum, dispun de mijloace de represiune, adică de armată și de poliție (în timp ce în unele state democratice poliția este, cel puțin parțial, descentralizată și nu se subordonează integral guvernului), iar organele securității statului mai îndeplinesc și funcția de urmărire și contracarare a oricărei opoziții. În statele totalitare există un monopol de stat aproape integral al mijloacelor de informare în masă. În fața unei astfel de organizări statale, cetățeanul este neputincios, iar influența sa asupra deciziilor statului ține de domeniul inimaginabilului, în orice caz constituie ceva extrem de dificil.
Funcționarea democrației necesită și o cultură politică specifică, în care anumite valori și modalități de comportare sânt considerate normalitate. Este vorba aici de o cultură politică în care este firească cunoașterea problemelor politice, în care este naturală exprimarea protestului – ceea ce se numește nesupunere civilă – dar în care sânt firești, totodată, aspirația spre compromis și priceperea de a atinge compromisul. Cultura politică democratică favorizează funcționarea instituțiilor democratice, iar existența acestor instituții favorizează consolidarea culturii politice.
Vestitul savant american Samuel P. Huntington, făcând o analiză a proceselor democratizării care s-au derulat și mai continuă să se extindă în lumea contemporană, evidenția câteva valuri ale acestui proces la scară mondială. Fiecare val al democratizării, menționat de savant, a antrenat un număr diferit de state. Însă două dintre aceste valuri ale democratizării au fost urmate de un reflux, adică de o reîntoarcere la vechile rânduieli de până la reformare, iar instituțiile care asigurau anumite principii democratice ori au fost lichidate, ori au continuat să existe formal, nemaiputând juca nici un rol în societățile respective [după 17, p. 182].
Primul val al democratizării, în opinia lui Samuel P. Huntington, a durat aproape o sută de ani (1828 – 1926) [după 17, p. 190]. La baza extinderii democrației au fost puse principiile fundamentale ale revoluțiilor americane și franceze. Printre țările care au făcut parte din primul val al democratizării pot fi numite: Statele Unite ale Americii, Franța, marea Britanie, Belgia, Elveția șui Olanda. Factorii mai importanți care au provocat apariția acestui val sânt dezvoltarea economică la acel moment, starea economică și socială existentă în coloniile britanice, victoria țărilor Antantei în primul război mondial, precum și prăbușirea principalelor imperii coloniale. Este important să menționăm că la sfârșitul acestui val de democratizare a survenit primul reflux, adică pierderea pozițiilor ori chiar lichidarea instituțiilor democratice. Cu toate că nu a fost atât de îndelungat – doar 20 de ani (1922 – 1942) – acest reflux a afectat serios tinerele democrații, care nu au avut timp să se consolideze. În astfel de state ca Italia, Germania, Grecia, Lituania, Polonia sau Estonia în locul instituțiilor democratice au fost instaurate regimurile fascist, nazist, comunist ori dictaturi militare, iar numărul țărilor democratice ale lumii s-a micșorat până la 12.
Al doilea val de democratizare (1943 – 1962) a fost determinat în mare parte de victoria democrațiilor occidentale în al doilea război mondial și de extinderea fenomenului decolonizării în urma unor ample mișcări de eliberare națională. Statele aliate au impus regimul democratic într-un șir de țări ca: Germania Occidentală, Italia, Japonia, Austria, Coreea de Sud. Numărul țărilor democratice s-a ridicat la 38 [după 17, p. 198].
Al treilea val de democratizare începe cu anul 1974 și continuă până în prezent [după 17, p. 198]. La prima etapă, acest val a afectat țările din sudul Europei (Portugalia, Spania, Grecia, Turcia), din America Latină (Argentina, Chile, Nicaragua, Brazilia etc.) și din Asia (Coreea de Sud, India, Indonezia, Filipine). La sfârșitul anilor ‘80 a cuprins, în a doua fază, centrul și estul Europei, angrenând Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia și Estonia. În anii ‘70 și ‚80, aproape 30 de țări au trecut de la sisteme politice autoritare la sisteme politice democratice. Democratizarea avut mai mult succes în țările în care influențele creștine și occidentale erau puternice. Un rol semnificativ a revenit în acest proces și tradițiilor societății civile din țările respective, care nu au fost distruse ci doar conservate în sânul societăților temporar sovietizate, iar la momentul oportun și-au reanunțat apariția în viața societății, dându-le o nouă vigoare democrațiilor refăcute după prăbușirea regimurilor totalitare. Filosoful raționalist austriac Karl Popper, în cunoscuta sa lucrarea „Societatea deschisă și dușmanii ei” [după 24, p. 172], explică esența regimurilor (totalitare) comuniste și naziste, arătând că ambele au o trăsătură comună: se consideră deținătoare ale adevărului absolut și își impun tuturor opiniile prin utilizarea forței. În societatea deschisă, dimpotrivă, se consideră că opinia oricărui individ poate fi greșită și, pornind de la acest postulat, societatea deschisă promovează idea toleranței față de alte opinii, care au dreptul la existență și ar putea fi corecte.
Republica post-sovietică Moldova se pare că întrunește majoritatea mecanismelor formale ale unui regim democratic, ba chiar amintește din punct de vedere instituțional o țară a democrației clasice [26, p. 83]. Dar aceste mecanisme funcționează încă ineficient, fiind dominate de povara grea a tradițiilor societății anterioare, care comportă presiunea și nostalgia trecutului, influențând clasa politică și masele largi ale populației. De aici și lipsa totală a elementelor societății civile, lichidată prin deportări, exterminări fizice și celei mai conștiente părți a populației, frica socială cultivată cu râvnă de unicul partid ce „deținea adevărul în ultimă instanță”, ajutat de organele securității (KGB).
1.2. Tipuri de democrație
Abordarea normativă a democrației
Înțelegerea democrației ca guvernare a poporului o putem considera ca normativă, deoarece se bazează pe abordarea normativă a acestui fenomen, care presupune alinierea categoriilor în dependență de idealurile cetățenilor, a valorilor și a aspirațiilor lor. Democrația se caracterizează ca un ideal bazat pe asemenea valori ca libertatea, egalitatea, respectul și demnitatea omenească, solidaritate. În primul rând, democrația își datorează conținutul ei prețios , răspândirea largă a popularității sale în lumea contemporană.
Abordarea normativă a democrației are partea ei slabă, dar și o parte mai puternică. Puterea ei constă în conținutul ei valoric, atractiv, abilitatea de a atrage o mulțime de oameni la acțiuni practice într-u realizarea idealului democratic. Punctul slab a unei asemenea tratări a democrației este mult prea idealizarea ei, ruperea de la realitate. Democrația reală niciunde și niciodată nu a fost puterea poporului, ceea ce ar fi însemnat o guvernare populară, ci nu statală. Momentul apariției unei asemenea concepții democratice este legat de stat, deci și de constrângerea și în cel mai bun caz este puterea majoră asupra minorității. Democrația reală cum va fi analizată mai departe, în multe privințe este departe de valorile democrației: libertatea, egalitatea etc.
Abordarea empirică a democrației
Evidențierea elementelor utopice, necorespunderea înțelegerii normative dintre democrație și realitatea existentă este rezultatul cercetării abordării empirice a acesteia. Această abordare face abstracție de idealuri și judecăți apriorii, și cere cercetarea democrației așa cum este ea în realitate. În corespundere cu evidențierea cercetărilor empirice a elementelor ei se concretizează, și chiar se reexaminează democrația și teoriile ei. Categoria democrației în acest caz se realizează reieșind din realitate, neimportând valorile supreme statale. Democrația se interpretează, de exemplu, ca formă de guvernământ, bazată pe concurența potențialilor conducători pentru încrederea alegătorilor, ce este exprimată la alegeri.
Luând în considerare diferențele normative și empirice ale democrației și inconveniențele ce reies de aici, în vederea utilizării acestei categorii în știință și în viața de zi cu zi, Robert Dahl și alți câțiva politologi, propune de a introduce pentru notificarea statelor existente denumite democratice un termen special denumit „poliarhie” [9, p. 92].
Poliarhia, în opinia acestuia este guvernarea minorității aleasă de popor în cadrul competițiilor electorale. Ea se răsfrânge și asupra polis-urilor antice și asupra republicilor medievale, și asupra statelor contemporane constituționale.
Democrația, spre deosebire de poliarhie, este idealul ce presupune participarea egală a tuturor cetățenilor la guvernare.
Legătura dintre abordarea normativă și empirică a democrației
Necătând la deplina justificare, presupunere a unei terminologii clare, separarea democrației ca idealul guvernării poporului, care este posibil a nu fi realizat niciodată, și poliarhia ca modalitate de guvernare existentă, nu a primit recunoașterea din partea oamenilor de știință și politologilor. În mare măsură acest fapt se explică prin existența elementelor comune a acestora, dar și a celor distincte. Democrația ca formă de guvernare a poporului nu numai că este rezultatul cugetărilor abstracte filozofice și a urărilor de bine a societății, dar reflectă cu toate că în forma idealizată, procesele politice reale. Nu întâmplător, însăși noțiunea a apărut ca conștientizarea unei forme de guvernământ din Grecia Antică.
Nu numai înțelegerea normativă a democrației reflectă realitatea empirică, dar și înțelegerea empirică ia în considerare valorile democrației și scopurile oamenilor, care pun în mișcare întreg mecanismul democrației reale. De aceea, în abordarea empirică a democrației, chiar și prin mediere, dar se reflectă aspectul ei valoric normativ.
Elementele constitutive ale dreptului
Luând în considerare legătura reciprocă a concepțiilor empirice și normative ca forme de guvernământ, este posibil de a evidenția următoarele elemente caracteristice:
1. Recunoașterea juridică și exprimarea instituțională a suveranității, puterii supreme a poporului. Anume poporul, ci nu monarhul, aristocrația, birocrația sau religia apare ca izvorul puterii oficiale. Suveranitatea poporului se exprimă prin aceea că anume ei îi aparține puterea constitutivă, constituțională în stat, ca anume el (poporul) își alege reprezentanții singur și poate periodic să-i schimbe, iar în multe țări ale lumii poporul are dreptul nemijlocit să participe la elaborarea proiectelor de lege și la adaptarea lor prin intermediul inițiativelor populare și a referendumurilor.
2. Alegerea periodică a organelor esențiale în stat. Un stat poate fi considerat a fi democratic doar atunci când persoanele care îndeplinesc guvernarea sunt alese, și mai ales, alese pe un anumit termen. În antichitate multe popoare nu rareori își alegeau singuri monarhii, care mai apoi aveau dreptul la guvernare pe viață și chiar transmiterea acestui drept prin moștenire. (La grecii antici alegerea monarhilor era denumită „esenmetia”) [29, p. 265]. Cu toate cestea în acest caz democrația încă nu exista.
3. Egalitatea drepturilor cetățenilor în timpul participării la guvernarea statului. Acest principiu cere ca minimum egalitatea dreptului electoral. Iar la ora actuală, în sistemul complicat de organizare politică, el presupune, de asemenea, constituirea de partide și alte organizații obștești pentru exprimarea voinței cetățenilor, libertății opiniilor, dreptul la informație și la participarea în alegerile competitive de ocupare a funcțiilor de guvernare.
4. Luarea deciziilor în majoritatea și impunerea minorităților majorității. Aceste cerințe sunt minimul necesar de condiții care permit să discutăm despre existența democrației ca formă de guvernământ într-o anumită țară sau nu. Cu toate acestea realele sisteme politice, fundamentale pe principiile democratice, se deosebesc esențial unul de altul, de exemplu, democrația antică și cea contemporană, cea americană și cea elvețiană șa.
Democrația individualistă, pluralistă și cea colectivă
Poporul, fiind o complicată asociere de oameni, are o anumită structură, este format din anumite personalități. În dependență de acest fapt el este analizat ca ansamblul unor indivizi liberi ca interacțiunea diferitelor grupuri, care urmăresc în politică propriile interese, interesele specifice, sau ca un tot întreg, omogen, subiectul căruia este dominat de interese comune și voința, concepțiile și modelele reale ale democrației care se divid în individualiste, pluralisite și colective.
În primul caz, izvor indiscutabil de putere este socotită personalitatea, în al doilea caz – grupul, în al treilea caz – tot poporul (națiunea, clasa). Divizarea aceasta, a guvernării de către popor, are importanță vitală în aranjamentul sistemelor politice reale. Ele definesc, de exemplu, diferențieri esențiale de principiu între democrația clasică liberală, cea contemporan-occidentală și democrația socială.
Democrația directă, plebiscitară și cea reprezentativă
Suveranitatea poporului este elementul esențial constitutiv al democrației care slujește ca bază nu numai a acestui subiect, dar și ca formă a înfăptuirii puterii. În dependență de participarea poporului la guvernare, cine și cum îndeplinește aceste funcții, democrația se împarte în directă, plebiscitară și participativă (reprezentativă) [16, p. 192].
În democrația directă cetățenii nemijlocit participă la pregătirea, dezbaterea și adoptarea hotărârilor. Asemenea formă de participare era dominantă în democrațiile antice. Practic ea este posibilă pentru colectivitățile nu prea mari (la instituțiile de producere, în diferite obști, orașe ș.a.), mai ales în acele cazuri când luarea deciziilor este destul de simplă și participarea la pregătirea și dezbaterea lor nu necesită o calificare specială. În lumea contemporană, democrația directă este întâlnită ca element esențial la nivelul administrativ local, de exemplu în administrarea locală americană și cea elvețiană. Răspândirea formelor directe ale democrației este legată direct de faptul, în ce măsură se reușește descentralizarea procesului de emitere a hotărârilor și transmiterea dreptului de adoptare a lor colectivelor locale de administrație. Democrației directe i se atribuie așa-numitul mandat imperativ, care presupune obligațiile celor aleși de a vota exact așa cum este voința alegătorilor. Un asemenea exemplu a mandatului imperativ este cel al colegiului alegătorilor Președintele SUA, care sunt obligați să-și dea votul pentru candidatul care a câștigat în statul respectiv. Mandatul imperativ pare a conserva voința alegătorilor, nepermițând acestora participarea și luarea unor variante de decizii suspecte [10, p. 211].
Un alt mod (al doilea) de participare a cetățenilor la realizarea puterii este cea plebiscistară. Diferența acestora două are loc nu întotdeauna, deoarece ambele forme includ acea manifestare nemijlocită a voinței, care însă există. Esența acestei forme constă în aceea că democrația directă presupune participarea cetățenilor la toate fazele importante ale procesului de guvernare (pregătirea, luarea deciziilor politice și controlul înfăptuirii lor), iar în democrația plebiscitară posibilitatea cetățenilor de a influența politic este limitată. Lor însă le este atribuit dreptul prin vot de a aproba sau respinge un proiect sau altul, o decizie a președintelui, a guvernului, a partidului sau a grupului de inițiativă. Posibilitatea participării masei de bază a populației la pregătirea unor asemenea proiecte este mică chiar și în asemenea cazuri, când nemijlocit cetățenilor însuși le este atribuit dreptul de pregătire și emiterea spre dezbaterii organelor de decizie sau la alegeri.
Institutele plebiscitare nu rareori sânt folosite în scopurile de manipulare a voinței cetățeanului, atinsă în particular cu ajutorul întrebărilor, cu două înțelesuri prezente la alegeri. Mai ales referendumurile și chestionarile sunt folosite pe larg la diferite ranguri de guvernare: în obști, orașe, regiuni și chiar la nivelul unui stat.
A treia formă politică de participare la guvernare este democrația reprezentativă. Esența ei constă în participarea prin intermedierea cetățeanului în luarea deciziilor, în alegerea lor în organele de guvernământ, chemați să le reprezinte interesele, să adopte legi și să le emită spre executare. Democrația reprezentativă e necesară anume atunci, când din cauza teritoriilor mari sau în urma unor cauze este îngreunată coordonarea nemijlocită, participarea cetățenilor la alegeri, de asemenea atunci când se adoptă decizii complicate, greu a fi înțelese cetățenilor de rând (nespecialiștilor).
Definiții contradictorii
a. Concepții clasice
Democrația „procedurală” sau formală se caracterizează ca ansamblu de instituții care tind să apere societatea contra tuturor riscurilor de despotism. Provenind din revoluția americană, această concepție liberală se străduiește să concilieze contradicția care există între principiul voinței majoritare și cel al libertății fiecărui individ. Democrația inventează compensările constituționale care permit acestui regim de echilibru să poată funcționa.
Democrația „substanțială” sau a progresului, moștenire a idealurilor Revoluției franceze, postulează, dimpotrivă, că instituțiile, drepturile individuale sau colective nu constituie decât instrumente puse în serviciul unei cauze superioare care, singură, merită numele de democrație. Democrația, se găsește, în această concepție, purtătoare a unei utopii, a unui punct de perfecțiune spre care trebuie să tindă indivizii. Democrația ca valoare se substituie aici democrației ca metodă [23, p. 321].
b. Teoria alternativă a lui Schumpeter
După Joseph Schumpeter, fundamentale teoriei clasice ale democrației nu rezistă în realitate: nu există bine comun recognoscibil de rațiunea umană; voința poporului nu este decât „adunătură confuză de vagi impulsiuni”, poporul nefiind sursa deciziilor publice. Teoria alternativă asigură că democrația constă deci în întregime într-o metodă: „democrația semnifică doar că poporul este în stare de a accepta sau de a îndepărta oamenii chemați să îl guverneze”. Gândirea a lui Schumpeter pune în mod egal accentul pe iluziile reprezentării democratice (pretinsa independență a opțiunii alegătorilor, inocența declarată de candidații politici) [după 27, p. 98].
Convențiile modelului democratic clasic
a. Principiul reprezentativ
Este principiul în virtutea căruia poporul considerat suveran delegă, prin sufragiu universal, unui număr redus de mandatari, grija de a exprima voință. Acest principiu de mediere se sprijină pe o morală a răbdării. Alegătorii care au votat pentru candidatul învins acceptă „verdictul urnelor” și aleg să aștepte răsturnarea rezultatelor electorale. Acest consens al răbdării, care este în centrul dispozitivului reprezentativ, are ca efect delegitimarea tuturor celorlalte modalități de exprimare a discursului politic popular. Democrația se prezintă deci ca un regim în același timp pașnic și pacificator.
b. Principiul majorității
Democrația recunoaște conflictul de opinie, opoziția ideilor. Unanimitatea nu este doar imposibilă, ea devine suspectă căci contrazice modelul mult visat al cetățeanului rațional. Principiul majorității dă dimensiunea competitivă a democrației. Existența democrației se verifică de acum înainte nu doar prin facultatea pe care guvernanții o posedă de a mulțumi guvernanților în funcție, cu și prin existența normelor juridice și culturale care protejează cetățenii de încercarea puterii de a scăpa aritmetici majoritare [25, p. 172].
2. TEORII CONTEMPORANE ALE DEMOCRAȚIEI
2.1. Democrația elitistă
Practica politică chiar și a statelor celor mai dezvoltate și stabile state ne arată, că procesul răspândirii și realizării puterii în genere nu presupune o participare egală la alegere a tuturor cetățenilor. Oricând și oriunde puterea este înfăptuită de un cerc limitat de persoane – minoritate, care se face a fi recunoscută. Inegalitatea politică în orice societate era regulă, însă democrația rămânea a fi iluzie deoarece era de neatins. Urmărind comportamentul minorității elite într-un stat sau altul, nu este greu de a observa că unii din reprezentanții acesteia se deosebesc vizibil prin prioritatea de influență asupra societății în comparație cu alții.
Cuvântul „elită” (de la franceză „elite”) semnifică „mai bun”, „mai ales”, „mai select”. Pentru prima dată, conceptul de elită a început a fin utilizat în gospodăria țărănească, unde încă din secolul trecut erau numite astfel cele mai bune soiuri de semințe, de asemenea și anumite rase de animale în comparație cu altele. Anume în acest sens teoria elitelor a început a fi utilizată în științele sociale, și în particular și cele partide.
Dacă ar fi să însumăm înțelesurile de bază pe care acest termen le are atunci am avea un peisaj destul de pestriț.
Elite sunt numiți acei oameni care se raportează la acea parte superioară a societății, indiferent de criteriile în baza căreia este determinată: criterii de sprijine socială; nivelul de educație și cultură; organizarea socială a minorității etc. La această grupă se raportează și persoanele cu un înalt coeficient intelectual și o superioritate morală asupra maselor de asemenea având carizmă, sau chiar în sens popular de beatitudine. Există o opinie, conform căreia elitei aparțin acele straturi sociale care în viața socială îndeplinesc funcțiile artistice de guvernare.
Primele concepții clasice contemporane a leitei au apărut la sfârșitul secolului XIX – începutul sec. XX. Ele sunt legate de numele lui G. Mosca, V. Pareto, R. Michels. Aceste probleme au fost atinse și de O. Kant, M. Weber și alți reprezentanți ai sociologiei occidentale. Împreună ei au fondat o întreagă direcție de cercetare a elitelor care a luat denumirea de „Școala Machiavelliană”. Trăsăturile generale ale acestor teorii pot fi formulate astfel [după 27, p. 104]:
1. Recunoașterea elitei oricărei societăți, împărțirea ei într-o minoritate artistică privilegiată ce guvernează, și o majoritate neartistică pasivă. O asemenea împărțire firească reiese din natura omului și a societății.
2. Calitățile psihologice speciale ale elitei. Apartenența față de acestea este legată în primul rând de capacitatea naturală și de educație.
3. Elita reprezintă o grupă organizată ce se deosebește prin calități și aptitudini excepționale ce își conștientizează superioritatea față de alții.
4. Legitimitatea elitei, recunoașterea mai mult sau mai puțin de către mase a dreptului ei politic de guvernare.
5. Permanența de structură a elitei, a relațiilor ei imperioase. Cu toate că componența personală a elitei se schimbă relațiile ei de superioritate rămân stabile [29, p. 222].
Teoriile Makiavelice a elitei sunt supuse criticii pentru exagerarea însemnătății factorilor psihologici, antidemocrație, subaprecierea posibilităților și activității maselor, atitudinea cinică față de lupta pentru putere. O asemenea viziune a permis de a fi evidențiat o anumită dezvoltare firească a grupurilor de guvernare, de a determina anumite procese ce au loc în cadrul acestora. Acest fapt se referă și la descoperirile altor savanți, în particular a legii circulației elini , Mosca și a legii de fier a tendinței oligarhice a lui Michels [după 29, p. 226].
Punctul de referință a lui Mosca – împărțirea societății în minoritate ce guvernează și dependența politică a majorității. În cartea „Clasa de guvernământ” Mosca accentua că: toată societatea este împărțită în două clase: clasa politică ce guvernează (elita) și clasa ce este guvernată. Clasa ce guvernează monopolizează puterea folosind mijloace de întreținere legale și ilegale. Mosca presupunea că știința politică e capabilă de a descoperi legi ce ar evidenția anumite tendințe permanente de dezvoltare a societății [după 29, p. 228].
După părerea lui Mosca guvernarea elitei – este legea despre care ne mărturisește practica istorică a tuturor timpurilor și a popoarelor [după 29, p. 226]. Fiecare grupă ce guvernează dispune de careva resurse și atribute ce sunt mult apreciate în societatea dată. Forțele armate, statul religios, însemnătatea și experiența în sfera guvernării – toate acestea în aceeași măsură sunt bazele domniei politice. În oricare din aceste cazuri elita folosește puterea pentru a-și întări poziția ei.
Chiar și democrații liberali în opinia lui Mosca sunt supuși manipulării: alegerile libere sunt controlate de elitele de partid, examenele deschise pentru ocuparea funcțiilor de răspundere îi au pe principalii pretendenți ce fac parte din clasa ce guvernează. Ea conduce nu numai cu ajutorul puterii și manipulației, dar nemijlocit și prin intermediul doctrinei ideologice sau politice. Datorită iluziilor universale, bazat pe sentimente religioase sau naționale, elita reușește să convingă oamenii în legitimitatea morală a guvernării sale. O asemenea doctrină democratică de guvernare a voinței majorității, a fost numită de Mosca o păcăleală.
Multiconceptualele teorii a valorilor elitei se deosebesc esențial după gradul de apărare a aristocrației, atitudinii față de mase, democrație etc. Cu toate acestea ele au o serie de trăsături generale:
1) Apartenența față de elite este definită prin deținerea unor aptitudini și indicatori în cele mai importante sfere de activitate. Elita este cel mai de preț element al sistemei sociale, orientată spre satisfacerea celor mai stringente necesități. Pe parcursul dezvoltării, societatea se confruntă cu necesități, funcții și orientări prețioase atât vechi, dar și cu cele noi. Acest fapt duce treptat la înlocuirea celor mai importante calități de la un moment dat, cu altele, a oamenilor noi, care știu să răspundă cerințelor contemporane [13, p. 52]. Astfel, pe parcursul istoriei a avut loc schimbarea aristocrației, care întruchipa calități morale și mai presus de toate onoarea, cultura și intelectul, cu antreprenorii căror inițiativa gospodărească avea nevoie societatea. Ultima la rândul ei a fost înlocuită cu managerii și intelectualii – purtătorii unor cunoștințe atât de importante societății contemporane și competiției de guvernare. Anumiți adepți contemporani ai teoriei, valorilor, elitelor afirmă că numai societatea industrială și post-industrială devine supusă elitelor, deoarece clasa guvernantă ce s-a bazat pe proprietățile sale a fost schimbată pe o altă clasă, în care recrutarea avea loc nu în baza sângelui sau a proprietății, ci în baza calificării profesionale.
2) Elita este formată din funcții, pe care aceasta le exercită. Aceasta nu este o uniune de oameni, ce tind să-și realizeze scopurile egoiste de grup; dar este colaborarea unor persoane ce se preocupă în primul rând de bunăstarea generală.
3) Relațiile reciproce dintre elită și masă au nu atât caracter de guvernare politică și socială, cât cel de conducere, ce presupune activități de dirijare, bazate pe acordul și supunerea benevolă față de cei ce dețin puterea. Rolul de conducător al elitei este acordat celor mai în vârstă, mult mai competenți în comparație cu cei mai tineri, care sunt mai puțin informați și mai neexperimentați. Ea răspunde cerințelor tuturor cetățenilor.
4) Formarea elitelor – nu este într-atât înăsprirea luptei pentru putere, cât urmarea unei alegeri firește de către societate a reprezentanților ei mai prețioși. De aceea, societatea trebuie să tindă să-și perfecționeze mecanismele de selecție, să ducă o cercetare rațională a unei elite ce va face parte din toate straturile sociale.
5) Elitismul – este condiția unei funcționări efective a oricărei societăți. Ea este bazată pe divizarea firească a muncii de guvernare și cel de executare, legitim reiese din egalitățile posibilităților și nu este în antiteză cu democrația. Egalitatea socială trebuie să fie înțeleasă ca egalitatea șanselor de existență, ci nu ca egalitatea rezultatelor statutului social. Deoarece oamenii nu sunt egali fizic, intelectual, nu au acceși energie și capacitate de activitate, pentru statul democratic este important ca acesta să le asigure aceleași condiții de start? Însă spre final rar veni în timpuri diferite și cu rezultate diferite. Inevitabil de rar ivi campioni și outsideri.
Anumiți adepți ai „teoriei valorilor elitei” încearcă să fondeze indicatori cantitativi caracterizând influența ei asupra societății. Astfel, N. A. Berdeev [după 30, p. 145] în baza analizei dezvoltării diferitor țări și popoare a calificat „coeficientul elitei” ca raportul dintre cea mai înaltă parte intelectuală și numărul total de cărturari. Coeficientul elitei, ce este mai mult de 5% semnifică existența în societate a unui înalt potențial de dezvoltare. Cum însă acest coeficient scădea la 1% statul dat își înceta existența și putea fi remarcată o stagnare și o amorțeală. Însăși elita se transforma în castă sacerdotală.
Concepțiile valorilor despre rolul elitei în societate se întruchipează la reconservatorii contemporani, care afirmă că însăși elita trebuie să fie un exemplu viu pentru alți cetățeni și trebuie să pretindă la acel respect, care va fi reconfirmat în cadrul alegerilor libere.
Cele mai de bază poziții a teoriei valorilor a elitei stau la baza concepției democrației elitiste, care a luat o largă răspândire în lumea contemporană. Ea reiese din înțelegerea propusă de J. Schumpeter a democrației ca o concurență între potențialii conducători pentru votul de încredere a alegătorilor. Cum scria Carl Mauheim, „democrația duce după sine tendința antielitistă, nu cere însă de a merge până la capăt cu nivelarea utopică dintre elite și mase. Noi înțelegem, că democrația se caracterizează nu prin lipsa pasiunii la elite, ci mai degrabă prin noile metode de recrutare și noile conștientizări a formei de elite [după 22, p. 73].
Adepții democrații elitiste fac trimiteri la rezultatele cercetărilor empirice, de asemenea afirmând că democrația reală are nevoie atât de elite, cât și de apatia politică a maselor, deoarece o mult prea înaltă participare politică amenință stabilitatea democrației. Însăși prețuirea socială a democrației în mod hotărâtor depinde de calitățile elitei. Stratul care guvernează nu numai ce deține calitățile necesare pentru a guverna, dar și servește ca apărător a valorilor și este capabil de a echilibra deseori iraționalismul politic și ideologic, dezechilibrul emoțional și radicalismul.
În anii ’60 –’70, afirmațiile privitoare la relativismul democratic al elitei și autoritarismul maselor erau într-o mare măsură înlăturate de cercetări concrete. S-a dovedit, că cu toate că reprezentanții elitelor de obicei depășesc straturile sărăcăcioase ale societății, în luarea deciziilor privitoare la valorile liberal-democratice (libertatea personalității, cuvântului, concurenței etc.) la toleranța politică, răbdarea față de o opinie străină, în condamnarea dictaturii ș.a.m.d., însă ei sunt mult mai conservatori în recunoașterea democrației social-economice: dreptul la muncă, la grevă, organizarea în sindicate, asigurarea socială etc. În afară de aceasta, unii savanți au arătat posibilitatea de a ridica stabilitatea și eficacitatea sistemei politice cu ajutorul lărgirii participării maselor în viața politică [29, p. 231].
2.2. Democrația reprezentativă. Democrația participativă
Formarea și fundamentarea teoretică, ca și transpunerea în acte constituționale a principiului reprezentării, sunt mult ulterioare aplicării sale în forme diverse în organizarea politică a statelor lumii. Acceptarea sa ca principiu și practică de desemnare a guvernanților este în strânsă conexiune cu teoriile moderne privind suveranitatea (democrația) și are la bază idea că poporul nu poate exercita direct întreaga gamă de atribute de conducere, de putere statală, întrucât aceasta presupune diversificarea și specializarea actelor de guvernare. Pe de altă parte, în societățile moderne nu este de conceput ca poporul (format din zeci sau sute de milioane de indivizi) să se guverneze pe sine prin proceduri care să permită fiecărui cetățean accesul liber și egal la guvernare [20, p. 81].
Poporul care deține puterea supremă, spunea Montesquieu, trebuie să facă el însuși tot ceea ce poate îndeplini bine, iar aceea ce nu poate îndeplini bine, trebuie să facă prin împuterniciții săi, dacă nu-i desemnează el însuși, așa că este un principiu fundamental al acestui guvernământ ca poporul să-și desemneze împuterniciții, adică dregătorii [după 23, p. 330].
Și în regimurile monarhice absolutiste șeful statului își asocia la guvernare pătura socială privilegiată, ai cărei exponenți, desemnați de rege potrivit bunului său plac, participau la guvernarea exercitând autoritatea de stat în numele monarhului.
Formularea principiului reprezentării este motivată politic de lupta burgheziei împotriva monarhiei absolutiste și a privilegiilor social-economice și politice ale clasei nobiliare legată prin toate firele de instituția regalității. În fazele de pionerat ale luptei revoluționare moderne, burghezia nu a putut accede la putere decât în alianță cu poporul, în special, cu categoriile sociale legate de breslele meșteșugărești, ale căror interese economice și politice pretindea că le reprezintă.
În esența sa, principiul reprezentării s-a format ca o modalitate practică prin care poporul (în accepțiunea pe care această noțiune a avut-o în fiecare epocă istorică) a participat direct (democrația directă) sau indirect (democrația reprezentativă) la dezbaterea și adoptarea unor decizii de interes general.
Formele, instrumentele și procedura prin care s-a realizat reprezentarea în înțelesul ei modern, s-au cristalizat într-un lung proces istoric, începând cu secolul al XIII-lea. Se poate spune că principiul reprezentării a căpătat o formă definitivă la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Conceptual, reprezentarea constă într-un transfer de putere sau de voință politică de către depozitarul legitim al acesteia – poporul, în teoria politică modernă – unui individ sau unui grup desemnat de colectivitate prin proceduri repetate periodic, la care au acces în condiții de egalitate juridică cetățenii care îndeplinesc anumite condiții.
Esențial este ca orice guvernare – într-o societate democratică – să se sprijine pe consimțământul celor guvernați. Potrivit acestei cerințe, democrația se sprijină pe principiul că nici un guvern nu este legitim dacă autoritatea sa și funcțiile sale nu rezultă din consimțământul celor guvernați, întemeiat pe convingerea liber formată că programele de guvernare corespund așteptărilor sale. Consimțământul poporului într-un start de drept rezultă dintr-o manifestare de voință, dintr-o acțiune (alegeri parlamentare periodice). Nu poate exista un consimțământ tacit al celor guvernați față de cei aflați la guvernare.
Participarea prin reprezentare a poporului la treburile publice constituie substanța democrației reprezentative. În esență, aceasta este o formă de guvernare a statului în care puterea suverană a națiunii nu se exercită direct de către aceasta, ci prin intermediul forului legislativ ales periodic de către cetățeni. Parlamentul exercită însă doar o parte din atributele de suveranitate și anume cele care se referă la adoptarea legilor. Magistrații, ca și funcționarii publici, care formează aparatul puterii executive, nu au calitatea de reprezentanți ai poporului. O observație se impune, din această perspectivă, în privința membrilor guvernului în regimurile parlamentare. În aceste regimuri, miniștrii sunt de regulă și membri ai Parlamentului, iar Guvernul este expresia voinței forului legislativ. În privința lor, se poate accepta idea că ei reprezintă indirect națiunea, prin intermediul Parlamentului [22, p. 243].
Fundamentarea științifică a conceptului modern de reprezentare a putut fi posibilă numai în condițiile triumfului principiului suveranității poporului, declanșat în Europa de revoluțiile burgheze din Anglia și Franța, iar în America de războiul de independență a coloniilor engleze împotriva Coroanei britanice.
Reprezentarea are deopotrivă conotații juridice și politice. Conținutul juridic al reprezentării depinde de concepția teoretică a suveranității. În gândirea revoluționarilor francezi suveranitatea a fost atribuită fie poporului, fie națiunii. Dacă atribuim suveranitatea poporului (practic a fiecărui individ), aceasta nu poate fi exercitată decât în mod direct, ceea ce exclude chiar idea și cerința de reprezentare. Dimpotrivă, dacă considerăm că suveranitatea aparține națiunii, voința și puterea politică ale acesteia nu pot fi exprimate decât prin reprezentare, fiecare reprezentant al Națiunii exercitând puterea delegată în numele și pe seama acesteia. Dintr-o asemenea perspectivă, Națiunea fiind suverană, nici un individ sau grupare de indivizi nu pot invoca un drept propriu de a exercita o autoritate oarecare [31, p. 238].
Reprezentanții națiunii personifică însăși Națiunea. Potrivit unei asemenea concluzii, reprezentanții nu sunt simpli mandatari ai indivizilor care compun Națiunea, chiar dacă sunt desemnați de aceștia. După ce au fost aleși, reprezentanții sunt independenți de corpul electoral. Printr-o procedură electivă reprezentanților Națiunii li se conferă exercițiul suveranității, fiind însă esențial ca prin Constituție să fie circumscrise cu precizie limitele competențelor celor desemnați prin sufragiu electoral. Voința reprezentanților Națiunii nu este voința Națiunii, căci aceasta este o entitate abstractă. Singurul moment în care este exprimată voința Națiunii este momentul desemnării reprezentanților. Ca atare, fiecare reprezentant exprimă o voință proprie, care trebuie însă să corespundă intereselor generale ale Națiunii. În caz contrar, reprezentanții nu vor mai fi reinvestiți în această calitate [22, p. 245].
Reprezentantul incapabil să asigure așteptările electoratului prin politica pe care o aplică în forul legislativ, va fi obligat (este vorba de o obligație morală) să demisioneze; în caz contrar, mecanismul alegerilor periodice este conceput ca o posibilitate de sancționare de către electorat a reprezentanților a căror prestație parlamentară o socotește ineficientă sau contrară intereselor sale. De aceea, este obiectiv necesar ca orice sistem reprezentativ să fie receptiv la modul în care cetățenii percep prestația instituțiilor reprezentative.
În ceea ce privește semnificația politică a conceptului de reprezentare, aceasta rezidă în acțiunile burgheziei pentru înlăturarea absolutismului monarhic și reducerea rolului și autorității Coroanei la rolul unui funcționar căruia Națiunea îi încredințează atribuții speciale. Totodată, beneficiind de structuri reprezentative cărora li se conferă dreptul de a legifera, burghezia își asigură instrumentele sigure ale guvernării. Dacă adăugăm la aceasta unul dintre principiile regimului parlamentar, potrivit căruia Guvernul trebuie să fie expresia legislativului, avem reprezentarea perfectă a schimbării titularului dreptului de guvernare: în locul Regelui absolutist, societatea este condusă de reprezentanții burgheziei. Pe măsură ce se impune votul universal, se deschid cu adevărat căile de reprezentare reală a populației, astfel încât parlamentele nu mai sunt compuse din categorii elitiste ale burgheziei liberale (rezultat al sufragiului cenzitar), ci din reprezentanții tuturor claselor și categoriilor sociale.
Paralel cu cristalizarea ideii și a diferitelor teorii privind reprezentarea, s-a format principiul separației puterilor. Se poate spune că principiul reprezentării, al suveranității poporului și al separației puterilor în stat sunt componente ale unui proces unic: emanciparea politică a burgheziei. Într-adevăr, constituirea puterii legislative și chiar controlul exercitat de aceasta asupra puterii executive au o legătură organică cu practica reprezentării [21, p. 198].
Ar fi însă greșit să se afirme că apariția unor organisme cu funcții legislative ar coincide cu nașterea principiului reprezentării. Structuri reprezentative – din care vor evolua mai târziu parlamentele – au existat cu mult anterior acceptării, ca practică politică, a desemnării de către Națiune a reprezentanților săi. Chiar și lărgirea cadrului de reprezentare al Națiunii a cunoscut stadii diferite, care au evoluat de la democrația cenzitară la democrația reprezentativă, bazată pe sufragiul universal.
Se poate spune că în fiecare țară, principiul reprezentării a parcurs un proces de cristalizare și consolidare, asemănător ca rol, sistem de recrutare și stadii de dezvoltare. De al sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, parlamentele se recrutează în principal pe bază de alegeri, corpul electoral cunoscând el însuși un proces de extindere continuă, pe măsura lărgirii sufragiului cenzitar și înlocuirii acestuia, după primul război mondial, cu votul universal. În felul acesta, parlamentele și-au consolidat continuu legitimitatea, impunându-se ca simbol al suveranității naționale, care a înlocuit definitiv suveranitatea monarhului.
Ca formă indirectă de reprezentare, în regimurile politice parlamentare, se impune guvernul, investit de parlament cu votul de încredere și responsabil în fața acestuia. În acest fel, se poate spune că sistemul de guvernare pe baze reprezentative a căpătat conotații moderne, concretizate în organizarea periodică a alegerilor generale, libere și democratice și investirea de către reprezentanții națiunii a membrilor guvernului.
Democrația reprezentativă
Concepția care formează democrația reprezentativă reiese din înțelegerea competenței și responsabilității în fața poporului în cadrul unei guvernări de reprezentare. Voința poporului aici nu se identifică cu participarea lui directă. Ea nu se înfăptuiește în toate domeniile și este exprimată de către cetățeni nemijlocit la alegeri, este delegată organelor respective și deputaților care în limitele împuternicirilor care le-au fost delegate, formează și anticipează voința generală, iar uneori acționează și împotriva ei pe propria lor răspundere. Relațiile dintre popor și reprezentanții lui sunt construite pe baza controlului (cu precădere a celui electoral, cu ajutorul alegerilor și a controlului instituțional, cu ajutorul instituțiilor specializate), a limitării constituționale, a competenței organelor puterii și a persoanelor cu funcție de răspundere și a totalei lor independențe în cadrul legii [14, p. 49].
O definire destul de clară a democrației reprezentative este oferită de vestitul savant german Ralph Darendorf: în ciuda înțelegerii stricte, scrie el, „democrația nu este o guvernare a poporului; atât de simplu nu există nimic. Democrația este o guvernare aleasă de popor, iar dacă este necesar o guvernare atât de popor, cât și de cei ce guvernează. În afară de acest fapt, democrația este o guvernare cu propriul său curs” [24, p. 211].
În mod real democrația reprezentativă de obicei se întruchipează în parlamentarism – sistem de guvernare bazat pe separarea puterilor în stat unde parlamentul ocupă locul esențial. În acest caz parlamentarii sunt priviți nu ca reprezentanți a anumitor unități administrative, dar ca expresanți în primul rând al intereselor întregului popor, iar răspunderea pe care o poartă aceștia în luarea deciziilor este doar fașă de propria conștiință [24, p. 213].
Principiul limitării nemijlocite a participării maselor la guvernare este un principiu care întărește concepția de democrație reprezentativă și care a luat o anumită dezvoltare în concepțiile democrației elitelor. Cum deja a fost remarcat în aceste teorii principalul purtător al valorilor democratice este masa cetățenilor de rând, care deseori este incompetentă, neechilibrată și se dedă influențelor ideologice și este înclinată spre egalitarism, iar elita care este mult mai competentă de a guverna societatea și de a apăra valorilor democrației liberale. În acest timp este necesar ca masele populare, periodic să aibă posibilitatea controlului acestor elite prin intermediul alegerilor, astfel influența componența ei.
Democrația în acest caz este guvernarea elitelor, înfăptuită întotdeauna cu acordul poporului. Ea se reduce la modalitatea educării puterii, care are avantaje, în comparație cu alte forme de guvernare, de a asigura publicitatea și concurența ciclică a elitelor cu ajutorul arbitrajului popular, înfăptuit la alegeri. Dezvoltarea democrației la guvernare este gată de formarea efectivă a mecanismelor de recrutare a elitei, tot acest lucru fiind înfăptuit bineînțeles sub controlul poporului [18, p. 37].
În acest caz teoriile democratice, reprezentativ-elitare au atât partea slabă cât și cea puternică. În calitate de principale atribute a cestui model de guvernare se remarcă posibilitatea ei de a garanta societății un regim liberal și o înaltă eficacitate în îndeplinirea cerințelor societății.
După părerea susținătorilor ei, democrația reprezentativă garantează ordinea și stabilitatea politică, protejează societatea de tendințele pasajere a maselor și de pasiunile pasajere a acestora. Înalta efectivitate a democrației reprezentative se explică prin organizarea rațională a acestui sistem politic: diviziunea specifică a muncii mult mai înaltă în comparație cu cea directă sau plebiscitară, competența și răspunderea mult mai înaltă a persoanelor care iau deciziile.
Dacă susținătorii democrației reprezentative atrag atenția asupra părților ei reale, iar uneori și imaginare, atunci oponenți democrației reprezentative atrag atenția asupra neajunsurilor ei. Anume, la acestea din urmă le este atribuită înlăturarea faptică a poporului de la guvernare. În perioada dintre alegeri și acea abatere de la esența democrației ca guvernare populară; o inevitabilă (în urma unei sisteme de guvernământ ierarhice) birocrație și oligarhie de putere, ruperea deputaților și cinovnicilor de la simple cetățeni; o influență prioritară a politicii de către cele mai puternice grupuri de interese și asupra capitalului în comparație cu coruperea largă a persoanelor cu funcții de răspundere; creșterea în stat a tendințelor autoritare ca urmare a raportării puterii legislative față de cea executivă; o slabă legitimitate a puterii ca urmare a deplinii înstrăinări față de proprii cetățeni, care nu simt decât o apatie politică; lezarea egalității politice, posibilității tuturor cetățenilor de a participa în cadrul procesului politic pe cheltuiala a mult prea multor competențe a organelor de guvernământ; largi posibilități de manipulare politică; luarea unor decizii în defavoarea majorității, mai ales cu ajutorul unui sistem ierarhic al puterii. Cele mai importante verigi a mecanismului democrației (alegătorii – parlament – guvern – prim-ministru sau președinte – birocrație), luând decizii după propria viziune, în stare de nerecunoscut denaturează voința alegătorilor.
Democrația Participativă
Sub influența unei critici acute a democrației reprezentative, a îndepărtării ei reale de la idealul de guvernământ și a unei participări egalitare a cetățenilor în anii 60 – 70 ai sec. XV, inclusiv a unei influențe reale asupra construcției institutelor de guvernare, a luat naștere teoria participativă. Adepții ei pretind la o corespundere maximală la idealul normativ al democrației și la o acomodare a acesteia la statul contemporan și orânduirea socială. Aceste teorii reies din interpretările democrației ca principiu universal demnității personalității umane. Democrația trebuie să fie pretutindeni – în familie, școală, universități, în industrie, în partide, în stat etc. În principiu, în societate nu există oarecare sfere care s-a afla în afara politicii și acre ar rămâne astfel izolate. Cetățenii trebuie să participe activ nu numai la alegerea reprezentanților săi, la luarea deciziilor în cadrul referendumurilor, dar și nemijlocit în cadrul procesului politic – pregătirea, luarea și îndeplinirea deciziilor, de asemenea și controlul realizării lor [15, p. 112].
Principalele scopuri a participării sunt democratizarea societății din toate punctele de vedere, emanciparea socială și autorealizarea personalității generale. În așa mod se asigură o evidență maximă în politică a intereselor poporului, o legitimitate stabilă a puterii, o depășire a înstrăinării cetățenilor de viața politică. Participarea unei multitudini de oameni la guvernare lărgește potențialul intelectual în luarea deciziilor, mărește probabilitatea optimismului acestora, iar ca urmare, mărește stabilitatea sistemei și eficacitatea guvernării. În afară de aceasta, larga participare a cetățenilor în procesul politic asigură eficacitatea unui control asupra persoanelor cu funcție de răspundere, preîntâmpină abuzul de putere, ruperea deputaților de popor, birocratizarea funcționarilor [15, p. 113].
La variantele radicale a teorii democrației participative se alătură concepțiile politice a noilor mișcări sociale, cum ar fi cea a ecologiștilor. Toate aceste teorii sunt unite în jurul ideii de descentralizare a guvernării, participării directe a maselor populare și dezvoltarea autoguvernării.
Teoria democrației participativă are nu numai adepți, ci și oponenți. Aceștia din urmă menționează că democrația nu poate fi o formă de viață, principiu universal de organizare, deoarece ideilor de libertate și egalitate care stau la baza democrației pot fi atribuite doar relațiilor reciproce dintre cetățeni și stat și contravin inegalității naturale și obligativității din anumite sfere ale vieții, de ex.: învățător și elev, conducător și subordonat etc.
Așa presupusa democrație participativă, larga politicizare a societății duce spre totalitarism și autoritarismului popular, deoarece subordonează personalitatea deciziei majorității, care este tendențioasă spre egalitarism și influențelor ideologice.
În afară de acest fapt, neajunsurile acestei democrații sunt eficacitatea scăzută a deciziilor luate ca urmare a competenței limitate și sensibilitatea emoțională a maselor; scăderea responsabilității instituțională a persoanelor cu formă de răspundere, deoarece cele mai importante decizii sunt luate de un larg cerc de nimeni controlat și de neprofesioniști; complexitatea și înaltul cost al execuționismului practic; imposibilitatea de atragere la guvernare sistematică a majorității cetățenilor, a căror interese vitale sunt de obicei legate de profesie, locul de muncă, venituri, familie, etc.
3. PERSPECTIVELE EDIFICĂRII DEMOCRAȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. Tranziția spre democrație a Republicii Moldova. Fundamentarea legislativă
Transformările care s-au produs în U.R.S.S. la sfârșitul anilor ’80, ca rezultat al politicii „restructurării” inițiate de M. Gorbaciov în 1985, au condiționat apariția peste 2 – 3 ani în republicile sovietice a unor mișcări național-democratice care, în ultimă instanță, urmăreau scopul desprinderii de imperiul sovietic, renașterii naționale și constituirii statelor naționale independente. În R.S.S.M., ca urmare a rezistenței acerbe a P.C.M. și a adepților proimperiu (la sfârșitul anilor ’80 în rândul P.C.M. erau peste 170 mii de membri), mișcarea națională și democratică a trebuit să aibă un caracter cu adevărat de masă, care să „zguduie” din temelii puterea sovietică pentru a determina C.C. al P.C.M. să opereze schimbări. În atmosfera incendiară a anului 1989 zecile de mii de oameni din orașele și satele republicii, participanți la mitingurile „Mișcării democratice pentru susținerea restructurării”, apoi la acțiunile „Frontului Popular din Moldova” (din 20 mai 1989) și ale Cenaclului „Alexei Mateevici”, la manifestațiile autorizate și neautorizate din orașul Chișinău, scandau „Limbă!”, „Alfabet!” și cereau acordarea statutului de limbă de stat „limbii moldovenești”, revenirea scrisului din R.S.S.M. la grafia latină, recunoașterea identității lingvistice moldo-române.
În acest context de acută confruntare cu conducerea reacționară a P.C.M. de la toate nivelele a avut loc , la 27 august 1989, prima Mare Adunare Națională, ce a întrunit circa 750 mii de oameni veniți din toate colțurile republicii.
Adunarea a votat un Apel către Sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M., în care erau reflectate revendicările privind limba și alfabetul („moldovenească” – limbă de stat și de comunicare interetnică), formulate de către uniunile de creație și științifice, colectivele de muncă, în timpul mitingurilor și demonstrațiilor, și a aprobat Documentul Final „Despre Suveranitatea Statală și Despre Dreptul Nostru ”. Subliniind că „în urma tranzacției dintre Stalin și Hitler din august 1939 la 28 iunie 1940 Basarabia și Bucovina de Nord (care nu aparținuseră niciodată Rusiei sau Ucrainei) sânt încorporate forțat în componența U.R.S.S.”, că „organizarea, la 2 august R.S.S Moldovenești n-a fost un act al înfăptuirii drepturilor firești ale poporului nostru la suveranitate, dat fiind faptul că pregătirea deciziilor politice, economice, sociale și culturale a aparținut și continuă să aparțină organelor centrale”, Documentul Final stipulează necesitatea „realizării depline” „a suveranității național-statale a R.S.S.M.”, în acest scop pe teritoriul republicii fiind admise să funcționeze doar legile adoptate sau ratificate de către Sovietul Suprem al R.S.S.M. Totodată, deoarece suveranitatea fără dreptul la istorie nu valorează nimic, în Document s-au formulat următoarele revendicări:
– să fie reevaluată și oglindită în lumina adevărului istoria poporului nostru din cele mai vechi timpuri și până astăzi;
– să fie restabilite: numele istoric al poporului nostru, pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor – drept care ne stau mărturie cronicile și letopisețele, documentele istorice din perioada modernă și contemporană, cât și mărturiile clasicilor marxism-leninismului – numele de Român – și denumirea limbii lui – Limba Română;
– să fie repuse în drepturile lor însemnele naționale ale poporului nostru: drapelul tricolor (albastru – galben – roșu) și stema istorică a Moldovei (capul de zimbru, cu steaua, cuprinsă între coarne, soarele pe partea dreaptă ași luna – la stânga);
…Originea și trecutul comun, unitatea lingvistică și culturală a populației din R.S.R. și R.S.S.M determină necesitatea unor înlesniri suplimentare pentru cetățenii R.S.R. și R.S.S.M.
Guvernul R.S.S.M. de comun acord cu guvernul Ucrainei trebuie să purceadă la examinarea problemei retrocedării R.S.S.Moldovenești a teritoriilor incluse în mod nelegitim în componența R.S.S.Ucrainene în .
La 29 august – 1 septembrie 1989, într-o situație politică tensionată de liderii C.C. al P.C.M., care se împotriveau cererilor mișcării naționale, pe de o parte, de grevele unor colective de muncă rusolingve, care cereau decretarea în calitate de limbă de stat a rusei (ceea ce însemna păstrarea situației privilegiate pentru limba rusă și continuarea rusificării), pe de alta, sesiunea a XIII-a Sovietului Suprem al R.S.S.M. adoptă legea privind acordarea statutului de limbă de stat „limbii moldovenești”. Conform legilor „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină” [3] și „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S.Moldovenești” [4] se preconiza ca limba de stat să funcționeze pe baza grafiei latine și să îndeplinească funcțiile de limbă de comunicare interetnică pe teritoriul republicii. În același timp, în intenția de a realiza un compromis cu conducătorii greviștilor, limba rusă devenea și ea limbă de comunicare în R.S.S.M.
În februarie-martie 1990, după aproape o jumătate de secol de regim totalitar-comunist, au avut loc primele alegeri pluraliste în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Deși forțele național-democratice, grupate în jurul Frontului Popular din Moldova (F.P.M.), au câștigat circa 130 de mandate din cele 371 validate din numărul total de 380, ceea ce era un succes în condițiile în care P.CM. deținea întreaga putere în stat, în realitate influența lor în Sovietul Suprem era mult mai mare. Cest fapt i-a permis F.P.M., în faza de început a activității Sovietului Suprem, să adopte o serie de legi și hotărâri orientate spre dmeocratizarea societății, desprinderea de U.R.S.S., afrimarea valorilro naționale și a independenței.
Cele mai importante, din acest punct de vedere, au fost hotărârea din 27 aprilie 1990 cu privire la drapelul de stat al R.S.S.M. [6] – tricolorul albastru-galben-roșu – și modificările din 10 mai unor articole din Constituție care acordau cetățenilor dreptul să se asocieze în partide politice și organizații obștești.
O semnificație deosebită pentru afirmarea independenței a avut adoptarea, la 23 iunie „Declarației cu privire la suveranitatea Republicii Socialiste Moldova” [2], care a anulat statutul din republică unională și a proclamat „deplinătatea puterii Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în rezolvarea tuturor problemelor vieții de stat și sociale, prioritatea Constituției și a legilor R.S.S.Moldova pe întreg teritoriul ei. Legile și alte acte normative unionale se pun în aplicare numai după ratificarea (aprobarea) lor de către Sovietul Suprem al republicii, iar efectele celor aflate în vigoare, dar care contravin suveranității Moldovei, se suspendă”.
În aceeași zi cu proclamarea suveranității, a fost votat și Avizul Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor sale pentru Basarabia și Bucovina de Nord.
Avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S.Moldova constată: „Notele ultimative ale guvernului sovietic trimise României la 26 și 27 iunie 1940 contravin normelor imperative ale dreptului internațional și sânt o mostră a politicii de dictat imperial”.
La 28 iunie 1940 U.R.S.S. a ocupat prin forță armată Basarabia și Bucovina de Nord, contrar voinței populației acestor ținuturi.
Proclamarea în mod nelegitim la 2 august R.S.S.Moldovenești a fost un act de dezmembrare a Basarabiei și Bucovinei. Trecerea arbitrară sub jurisdicția R.S.S.Ucrainene a Bucovinei de Nord și a județelor Hotin, Ismail și Cetatea Albă contravenea adevărului istoric și realității etnice existente în acea vreme”.
Adoptat prin votul a 202 deputați (54,45%) din Sovietul Suprem, Avizul „întregea, sub toate aspectele, semnificația profundă și amplă a Declarației suveranității R.S.S.Moldova”.
Ca și Avizul, „Decretul cu privire a puterea de stat”, adoptat de către Sovietul Suprem la 27 iulie 1990, completa și dezvolta Declarația de suveranitate. Proclamând supremația Constituției și a legilor R.S.S.Moldova, Decretul avea scopul să anihileze amestecul P.C.M. în activitatea organelor de stat, întreprinderilor și instituțiilor de învățământ, desființând „sistemul conducerii de partide și al conducerii politice”.
În contextul eforturilor pentru afirmarea libertății și independenței naționale s-a înscris adoptarea de către Sovietul Suprem la 3 noiembrie Stemei de Stat (capul de bour) a R.S.S.Moldova, precum și schimbarea la 23 mai numelui R.S.S.Moldovenești în Republica Moldova.
Dezvoltarea democratică a Republicii Moldova a fost grav afectată de mișcările separatiste din estul și sudul republicii.
Astfel, la 19 august 1990, Congresul deputaților găgăuzi proclamă Republica Sovietică Socialistă Găgăuză, iar la 2 septembrie 1990 „congresul extraordinar” al „sovietelor de deputați de diferite niveluri din stânga Nistrului” proclamă „Republica Sovietică Socialistă Nistreană”, hotărâri declarate ilegale de Parlamentul Republicii Moldova.
În același timp conducerea de , dorind să păstreze cu orice preț URSS, avansează proiectul unui nou acord unional, la care urmau să adere republicile sovietice. La 16 decembrie 1990 are loc a doua Mare Adunare Națională. Cele câteva sute de mii de participanți ai Adunării resping idea aderării Republicii Moldova la noul Tratat unional și revendică independența țării.
La 19 februarie 1991 legislativul de adoptă decizia de a boicota referendumul unional, preconizat pentru 17 martie privind păstrarea Uniunii Sovietice. În pofida acestei decizii, Sovietul Suprem al U.R.S.S. adoptă o altă hotărâre (ce era departe de normele unei societăți democratice), prin care Sovietelor locale și colectivelor de muncă și se permitea deschiderea secțiilor de votare.
Amplasând pe teritoriul republicii subunități militare suplimentare, conducerea de încurajează desfășurarea referendumului. Pe lângă unitățile militare, conducerea U.R.S.S. a implicat în acest spectacol și comisariatele militare – organe locale ce activau sub egida Ministerului Apărării a U.R.S.S. și funcționau în fiecare raion. La 17 martie 1991 la urne s-au prezentat circa 780 mii (28%) din electoratul de 2,9 mln. Cele sută care s-au pronunțat în favoarea păstrării federației sovietice reveneau electoratului din Transnistria și raioanelor de sud ale republicii. Acolo participarea electoratului a constituit 83,7% și respectiv 97,9%. Rezultatele referendumului din 17 martie 1991 au fost declarate nule, or conform legii ele puteau fi declarate valabile în cazul în care la referendum ar fi participat 50% + 1 din alegători, dintre care 25% să se pronunțe „pentru”.
Cu toate că cele 15 republici își proclamaseră suveranitatea, iar 4 – și independența (Lituania, Letonia, Estonia, Armenia), pentru ziua de 20 august 1991 era programată semnarea acordului unional între Rusia, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Kârgâstan. Celelalte republici, în pofida presiunilor făcute de Centru, nu erau dispuse să-l semneze. Cu o zi înainte de acest eveniment, la 19 august 1991, un grup de demnitari de partid și de stat organizează o lovitură de stat cu scopul de a restabili și de a păstra U.R.S.S. în forma în care existase timp de peste 70 de ani [26, p. 176].
După eșuarea puciului din 19 – 21 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova adoptă, la 23 august același an, hotărârea „Cu privire din Moldova”, prin care acesta era interzis deoarece îi susținuse pe complotiști. În contextul proclamării independenței altor republicii, în special a Ucrainei, Parlamentul a proclamat, la 27 august 1991, Republica Moldova „stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul fără nici un amestec din afară”.
După alegerea Președintelui Paramentului, legislativul adoptă, la 12 mai 1990, o nouă formulă de funcționare. Parlamentul era condus de președinte, care trebuia să fie asistat de un prim-vicepreședinte, 2 vicepreședinți și de un secretar. Astfel se va constitui un nou organ reprezentativ – Prezidiul Parlamentului, abilitat să organizeze lucrările legislativului și să exercite alte funcții legislative. Primul Parlament era unicameral și întrunea 371 deputați din numărul total de 380, aleși prin vot direct pe o perioadă de 5 ani. Între sesiuni activitatea legislativului era exercitată de către Prezidiul Parlamentului. Din primăvara anului 1990 și până în septembrie 1990, când a fost ale primul președinte al țării, în Republica Moldova a funcționat un sistem de guvernare parlamentar.
Deși a traversat o perioadă de frământări, de crize, primul parlament a contribuit la statornicirea și consolidarea bazei juridico-legale a statului Republica Moldova.
În urma alegerilor parlamentare anticipate din februarie 1994 este constituit cel de-al doilea parlament, în care au prevalat forțe conservatoare, reprezentate de P.D.A.N., blocul Partidul Socialist și mișcarea „Unitate – Edinstvo”.
Spre deosebire de primul parlament, cel de-al doilea număra doar 104 deputați. Regulamentul Parlamentului, adoptat la 31 martie 1994, prevedea alegerea Parlamentului pin vot direct pentru un termen de 4 ani. Conducerea Parlamentului este alcătuită din președinți și vicepreședinți, aleși de cel puțin jumătate plus unu din numărul total al deputaților. În perioada dintre sesiuni organul de lucru al Parlamentului era Biroul Permanent, alcătuit din Președintele parlamentului, doi vicepreședinți și 6 membri care trebuiau să reprezinte fracțiunile parlamentare.
În pofida confruntărilor politice și împotrivirii forțelor conservatoare, parlamentele alese în 1994 și 1998 au adoptat o serie de legi privind reforma economică, inclusiv încurajarea inițiativei libere și a privatizării. A fost votată, de asemenea, Legea cu privire , Legea privind organizarea judecătorească, Codul jurisdicției constituționale, Legea învățământului, Legea presei etc.
La 3 septembrie 1990 Parlamentul R.S.S.M. a adoptat legea „Cu privire la instituirea funcției de Președinte al Republicii Sovietice Socialiste Moldova și la introducerea unor completări și modificări în Constituția R.S.S.Moldova”. În aceeași zi în funcția de Președinte al R.S.S.Moldova a fost ales Mircea Snegur.
Conform legii, Președinte al țării putea fi ales orice cetățean al Republicii Moldova cu vârsta cuprinsă între 35 și 60 de ani. Președintele se alegea prin vot universal, direct cu o majoritate simplă de voturi (era prevăzută posibilitatea organizării celui de-al doilea tur de scrutin) pe un termen de 5 ani și nu mai mult decât pentru două mandate. Șeful Statului avea următoarele atribuții:
– era garantul egalității în drepturile și libertății cetățenilor R.S.S.M.;
– reprezenta republica în cadrul relațiilor internaționale;
– lua măsuri pentru apărarea suveranității și integrității teritoriale a republicii;
– propunea parlamentului candidaturile pentru posturile de Prim-ministru, Președinte al Judecătoriei Supreme și Procuror al republicii.
La 5 martie 1991 este adoptată „Legea cu privire la perfecționarea puterii executive și la unele modificări și completări în Constituția R.S.S.Moldova”. Președintele țării a obținut dreptul de a numi și confirma Guvernul, de a efectua remanieri, de a exercita puterea supremă executivă și de dispoziție. Guvernul era responsabil în fața Președintelui țării și a Parlamentului.
Constituția din 29 iulie consacrat același sistem, dar a limitat unele prerogative importante ale șefului statului prevăzute de legile din 1991. Astfel Guvernul era responsabil doar în fața Parlamentului, iar remanierea Guvernului putea fi făcută numai de prim-ministru, care purta întreaga responsabilitate politică pentru activitatea Cabinetului de miniștri.
La 5 iulie 2000 Parlamentul a adoptat „Legea cu privire la completarea Constituției Republicii Moldova”, care a limitat competența și rolul Președintelui și a lărgit prerogativele Guvernului și Parlamentului, contribuind la consolidarea sistemului parlamentar de guvernare.
La 29 iulie 1994 Parlamentul adoptă Constituția Republicii Moldova, iar la 27 august aceasta este promulgată de Președintele țării [1].
Constituția proclamă Republica Moldova „un stat de drept, democratic, în care … dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme”. Totodată în ea se specifică că „nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”.
Economia Republicii Moldova, conform articolului 126, este o economie de piață, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată și pe proprietatea publică, antrenate în concurența liberă.
Legea Supremă consacră principiul separației puterilor, – „Puterea legislativă, executivă și judecătorească sânt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin”, – legiferând schema clasică a instituțiilor statului: Parlament, Președinte, Guvern, Curtea Constituțională, Curtea Supremă de Justiție, Consiliul Suprem al Magistraturii.
Constituția consfințește drepturile și libertățile fundamentale ale omului, proclamă egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, ocupație etc.; garantează dreptul la viață, integritate fizică și psihică, stabilind că nimeni nu poate fi supus torturilor și tratamentelor crude și inumane, dreptul la apărare, informație, învățătură, ocrotirea sănătății, muncă.
Legea Supremă garantează inviolabilitatea domiciliului. „Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fără consimțământul acesteia”.
Constituția consfințește libertatea conștiinței, dreptul la opinie și exprimare., Cenzura de orice fel este interzisă. Articolul 71 [1] proclamă dreptul cetățenilor de a se asocia liber în partide și alte organizații social-politice, care sânt egale în fața legii. În același timp, Constituția prevede o serie de îndatoriri ale cetățenilor față de Stat – devotamentul față de țară și apărarea Patriei.
La 6 iulie 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat „Legea privind organizarea judecătorească” [5], care modifică statutul, rolul și funcțiile instanțelor judecătorești, stabilind că „puterea judecătorească este independentă, separată de puterea executivă, are atribuții proprii, exercitate prin instanțele judecătorești în conformitate cu prevederile și dispozițiile prevăzute de Constituție și de alte legi”. Instanțele judecătorești „judecă toate cauzele privind raporturile juridice, civile, administrative și penale…”, înfăptuiesc justiția „în scopul apărării: drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și ale asociațiilor acestora, ale întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor…”. Legea reglementează structura instanțelor judecătorești, alcătuite din judecătorii, tribunale, Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiție.
După adoptarea „Legii cu privire la organizarea judecătorească” au urmat și alte legi – „Leghea cu privire la procuratură”, „Legea cu privire la statutul judecătorului”, „Codul jurisdicției constituționale” – care constituie fundamentul reformei judiciare din Republica Moldova, un pas important în procesul de consolidare a democrației.
Același efect benefic asupra proceselor social-politice din Republica Moldova l-a avut elaborarea unei legislații electorale. „Legea privind alegerile deputaților poporului din R.S.S.M.” din noiembrie 1989 permitea înaintarea candidaților de alternativă din partea colectivelor de muncă, studențești, adunărilor locatarilor. Totuși, alegerile din februarie-martie 1990 s-au desfășurat în condițiile vechiului sistem politic, ale unui pluralism incipient, neconsolidat.
„Legea privind alegerea Președintelui Republicii Moldova” din 8 decembrie 1991 acordă partidelor politice și formațiunilor social-politice dreptul de a înainta candidați la funcția supremă în stat. Fiecărui cetățean, indiferent de rasă, origine etnică, studii, ocupație, religie, i se garanta dreptul la vot. Consacrând principiul „un cetățean – un vot”, legea conținea și unele restricții, caracteristice țărilor cu o democrație consolidată. Astfel, candidatul la funcția de președinte al țării nu putea depăși vârsta de 60 de ani și trebuia să aibă reședință în ultimii 10 ani pe teritoriul Republicii Moldova.
La 14 octombrie fost adoptată „Legea privind alegerile Parlamentului”. Toți cetățenii care la data alegerilor împlinise vârsta de 18 ani obțineau drept de vot, iar cetățenii în vârstă de 21 de ani aveau dreptul de a fi aleși. Totodată, în concordanță cu principiul separației puterilor de stat, legea conținea unele restricții. Nu aveau dreptul de a alege militarii în termen, iar militarii activi, judecătorii, angajații procuraturii, poliției, securității naționale nu puteau fi aleși.
Legea stabilea modalitățile de votare, consfințind principiul reprezentării proporționale. Articolul 6 (1) prevedea următoarele: „Alegerea Parlamentului se efectuează în circumscripții electorale cu mai multe mandate, pe bază de scrutin de liste din partea partidelor, organizațiilor social-politice, blocurilor electorale… candidaților independenți, potrivit principiului reprezentativității proporționale”. Conform legii, mandatele urmează să fie atribuite acelor partide și blocuri care au întrunit 4 la sută din voturile valabil exprimate. Parlamentul trebuiai să întrunească 104 deputați, aleși pe o perioadă de 4 ani.
În baza legii sus-menționate, la 27 februarie 1994, au avut loc alegeri pluripartitiste, înregistrându-se o participare la vot a cetățenilor de 79%.
Principiile reprezentării proporționale au fost reflectate și în „Legea cu privire la alegerile locale” din 7 decembrie 1994. Desfășurate în aprilie 1995, alegerile locale au înregistrat o participare electorală de 79,3%.
Adoptarea acestor legi electorale a contribuit la crearea unui sistem electoral bazat pe principii democratice, fapt confirmat și de practicile electorale din cursul anilor 1991 – 2000. Cu regret însă, lipsa maturității partidelor politice de orientare democratică și agresivitatea celor de sorginte totalitară, lipsa societății civile în Republica Moldova nu a imprimat procesului de democratizare un apanaj durabil pentru canalizarea acestui proces pe făgașul ireversibil al transformării societății noastre într-o veritabilă democrație europeană.
3.2. Realizările edificării democrației în Republica Moldova
Statul Republica Moldova, pornit în căutarea democrației după ce și-a definit statalitatea la 1991, este și azi pierdut în propria-i politică de stat, oscilând între Vestul de mâine și estul de ieri. Căror evenimente datorăm acest fapt? Unor serii de guvernări proaste? Sau nouă alegătorilor, care timp de mai bine de un deceniu, am știut să alegem prost pe cei cărora le încredințăm actul politic de guvernare?
Republica Moldova pe parcursul acestei perioade (1991 – 2005), nu a demonstrat decât faptul, că deși formal aspiră spre toate valorile democrației existente, spre idea de integrare în Uniunea Europeană și aspirațiile pro-vestice, nu face decât să stagneze în același punct din care a vorbit sau chiar mai rău, să poarte nostalgia vremurilor Uniunii Sovietice. Cum se explică acest fapt? Deși majoritatea partidelor care se află azi pe eșicherul politic al Republicii Moldova au avut posibilitatea să se afirme, și chiar să participe la actul guvernării, acestea nu au făcut altceva decât să înfunde acest stat și mai rău.
Adevărul e că în acești zece ani am avut parte de guvernări de toate culorile posibile, în toate combinațiile imaginabile și inimaginabile. Am fost național-democrați până în 1994, neocomuniști până în 1998, din nou democrați (mai puțin naționali) până în 1999, și din nou comuniști (chiar dacă nedeclarați) până în 2001. Nu mai putem găsi nici o forță politică serioasă care ar putea pretinde că n-a fost la putere într-o anumită perioadă. I-am văzut, i-am auzit și i-am putut aprecia pe toți. Indiscutabil, politicienii noștri sânt oameni buni și cu intenții mai mult decât admirabile; problema e doar în rezultatul acestor intenții. Or, se spune că drumul spre infern ar fi gravat cu bune intenții, și în cazul nostru s-a dovedit a fi anume așa. Cum altfel nu putem explica de ce sute de mii de basarabeni bat drumurile Europei, de ce mii de copii rămân analfabeți, de ce suntem martori la o paradă deschisă a corupției sau la un dezastru economic fără de pereche în Europa?
Nu cred că vreun om politic sau vreo forță politică de la noi și-ar fi dorit să ne aducă aici. Nici comuniștii, nici forțele politice pretins democratice nu ar avea de ce să dorească răul propriului popor. Și atunci apare firească întrebare: de ce totuși ne-am pomenit în această situație. Răspunsul univoc: trebuie să recunoaștem că avem politicieni foarte talentați la acrobați și speculații de culise, la manevre neașteptate și la tactici diabolice în jocul puterii, dar absolut incapabili și de altceva.
Victoria stângii la alegerile ce au avut loc, este o șansă pentru noi și neșansă pentru ei, or „mitul roșu” în fața dificultăților economice mai ales, va pieri anume grație acestei victorii.
Iar dreapta? Dreapta nici n-a fost. Ea urmează să apară. Cât privește pretinsa dreaptă, e foarte probabil că ea joacă pentru ultima dată în cazinoul politic de
Din ce în ce mai des, mai ales în cadrul campaniilor electorale putem auzi mai des vehiculată idea „bipartidismului” sau „tripartidismului”. Cel mai des invocat caz de bipartidism este firește cel american, mai puțini însă știu că în SUA funcționează câteva sute bune de partide politice, unele dintre care, cum ar fi Partidul Social-Democrat American sau Partidul Conservator American, sânt la nivel local rivali calificați pentru democrați, respectiv republicani. De fapt, bipartidismul înseamnă nu existența a două partide, ci prezența a două principii fundamentare de dezvoltare a societății, care sunt împărtășite de comunitatea politică și sânt reprezentate de câte un „partid-lider” [17, p. 213].
Tot în scopul promovării „bipartidismului” de tip moldovenesc, Parlamentul de a votat în primă lectură un amendament la legea privind funcționarea partidelor politice, care prevede ridicarea numărului obligatoriu de membri pentru formațiunile politice, de la 5.000 la 15.000. Personal, am considerat acest act ca pe un atac la adresa unui drept fundamental într-o societatea democratic – dreptul la asociere. Numărul de 15.000 de membri este aberant de mare, constituind 0,41% din populația Republicii Moldova. Dacă am extrapola această „cotă” la o țară precum România, care are 22 mil. Locuitori, atunci vom vedea că, potrivit aceste logici purificatoare, un partid politic în România ar trebui să fie înregistrat cu … 90.000 de membri! Rezultate și mai triste i-ar aștepta pe ruși, la care numărul minim, de membri ai unei formațiuni politice ar fi de 615.000 membri, cifră care cu certitudine ar putea fi depășită doar de comuniști și de Jirinovski. În societăți depolizate, neirozate și pauperizate ca cea moldovenească, doar partide de extremă dreaptă sau extremă stângă pot să adune (realmente, nu pe hârtie) acest număr de membri. De altfel, doar partidele de extremă și pot fi partide de masă. Probabil că nimeni nu-și poate imagina un partid conservator, liberal, social-creștin sau social-democrat de masă. Într-o altă ordine de idei, revenind la cele menționate la început, despre idea de integrare europeană și despre aspirațiile contradictorii al guvernării ce oscilează între Vest și Est, ne întrebăm cum de Republica Moldova poate justifica orientarea dublă, în direcții contrar opuse: Uniunea Europeană (Vestul) și CSI (Estul)?
Deși Republica Moldova este de facto un stat-membru al CSI din 21 decembrie 1991, când a fost semnat Acordul cu privire la crearea comunității Statelor Independente, aderarea de jure a fost posibilă doar după alegerile parlamentare din primăvara an. 1994 și formarea fracțiunii majoritare a Partidului Democrat Agrar din Moldova (de expresie neocomunistă).
În baza hotărârilor Parlamentului Republicii Moldova din 8 și 26 aprilie 1994, când au fost ratificate cu unele rezerve Acordul cu privire al crearea CSI, Declarația de și Statutul CSI, se „exclude (…) cooperarea în domeniul politico-militar în cadrul comunității ca necorespunzător principiilor suveranității și independenții Republicii Moldova și participă, în special, la cooperarea economică”. În mod formal, cooperarea Republicii Moldova în cadrul CSI se reduce la domeniul economic, dar realitatea politică a impus semnarea unor documente în care sunt îmbinate economia cu sfera socială, cu politica, învățământul, cultura, sportul, turismul, ocrotirea sănătății, mass-media [12, p. 18].
În ultimii ani, Chișinăul a semnat și un șir de Declarații ale șefilor de state și alte acte care au un caracter pronunțat politic, cum ar fi „Aderarea către popoarele statelor membre ale Comunității și opinia publică internațională în leg., cu aniversarea 50-a a victoriei asupra Germaniei naziste și aliaților ei, Memorandumul privind pacea și stabilitatea CSI, Declarația șefilor de state membre ale CSI despre principalele direcții de dezvoltare a CSI sau Declarații privind respectarea suveranității, integrității teritoriale și inviolabilității frontierelor statelor membre ale CSI.
Printre motivele invocate părăsirii CSI de către Republica Moldova reprezintă cel al integrării europene și contradicției care există între procesul de integrare europeană și calitatea de membru CSI. DE altfel, acest aspect e încă neexplorat, tema unui posibil impact al apartenenței Republicii Moldova la structurile CSI pentru relațiile țării noastre cu alte state, dar mai ales cu Uniunea Europeană, fiind dominată de declarații mai curând sentimentale, decât academice. Dacă e să vorbim în termeni juridici, atunci nu există o legătură directă între calitatea de membru CSI și viitorul relațiilor cu Uniunea Europeană. Cu toate acestea, sub aspect politic și, mai ales psihologic, Republica Moldova să fie tratată și asociată de occidentali cu fosta URSS, ceea ce nu se observă nici pe departe în cazul Statelor Baltice, care spre deosebire de Republica Moldova, au rupt-o definitiv cu trecutul sovietic, orientându-se cu fermitate spre Europa [26, p. 201].
Datorită amplasării sale geografice și conjuncturii regionale, Republica Moldova nu are pentru moment o importanță geopolitică sau geoeconomică deosebită. Cele mai mari dezavantaje provenite din amplasarea geografică a Republicii Moldova sunt „situarea periferică” în raport cu spațiul integrării europene și cel al securității euroatlantice, lipsa unei ieșiri , prezența militară rusă, tendințele separativiste din estul și sudul țării, precum și instabilitatea generală din regiune. Se pare, totuși, că valoarea ei geopolitică pentru Rusia și pentru puterile occidentale ar putea crește pe măsura extinderii NATO și UE spre Est, iar odată cu acestea vor apărea și premisele reale pentru obținerea unei suveranități economice, fie și limitate. De aceea o orientare spre integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, fie și cu mult întârziată, este benefică din toate punctele de vedere.
Demararea negocierilor privind semnarea unui amplu acord de parteneriat și cooperare cu Comunitatea Economică Europeană (devenită ulterior U.E.) se va lăsa așteptată până în primăvara an. 1994. Printre cauzele care au determinat lipsa unei concepții clare privind politica externă și internă a Republicii Moldova, declanșarea conflictului transnistrean și fragilitatea situației interne, incertitudinea viitorului statut al Republicii Moldova, consolidarea insuficientă a suveranității, slaba dezvoltare a noilor instituții ale puterii. Decizia finală privind semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare cu Moldova a fost luată și avea să se producă la 28 noiembrie 1994. Prin semnarea acestui Acord se deschidea o nouă etapă în dezvoltarea relațiilor Republicii Moldova cu U.E. Concepția politicii externe a Republicii Moldova elaborată în 1995 interpreta APC-ul ca fiind un prim pas pe calea integrării Republicii Moldova în U.E.
Semnarea Acordului P.C. consacra Republica Moldova în calitate de partener direct al U.E. trebuie să recunoaștem că Chișinăul plasa atunci evenimentul în contextul eforturilor guvernării democrat-agrare de „consolidarea statalității moldovenești” și doar formal ca o perspectivă reală de integrare în U.E. Dar în pofida formalismului cu care a tratat între 1994 – 1998 Chișinăul problema integrării europene, prin intermediul APC-ului Chișinăul a reușit să imprime o anumită credibilitate imaginii sale de stat adept valorilor democratice. Totodată, acceptând să semneze un APC cu Republica Moldova, Uniunea Europeană încuraja eforturile acesteia în domeniul democratizării.
Un element tot mai important al cooperării Republicii Moldova cu Uniunea Europeană devine Programul TACIS, unul din principalele instrumente create de Bruxelles în vederea dezvoltării unor strânse relații economice și politice cu țările din CSI. Deși, conceput inițial ca un program chemat să materializeze sprijinul Uniunii Europene pentru desfășurarea procesului de tranziție în Statele ex-sovietice, evoluția sa timp de mai bine de un deceniu a marcat caracterul și obiectivele sale originare. Astfel, asistența furnizată de TACIS nu mai poate fi redusă doar la conținutul său tehnic, ea concentrându-se în prezent asupra dezvoltării unor economii de piață viabile în spațiul ex-sovietic, precum și consolidării bazelor lor democratice și juridice [26, p. 208].
Alături de dilema „integrare europeană” sau „integrare euroasiatică”, tema unui alt punct major din politica externă a Republicii Moldova este tema Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Lansat în primăvara lui 1999 din inițiativa țărilor din Europa de S-E în eforturile lor de a asigura pacea, democrația, respectarea drepturilor omului și prosperitatea economică, în scopul realizării stabilității în regiune. Datorită obiectivelor sale de integrare europeană clar stipulate în documentul de constituire, pactul a fost perceput ca o „strategie de integrare” în U.E.. Includerea Republicii Moldova în 2001 în Pactul de Stabilitate a dezamăgit pe mulți dintre cei care vedeau acest organism ca o trambulină ce ar permite țării noastre acces sigur spre U.E. [26, p. 211].
ÎNCHEIERE
Democratizarea este un proces ce duce la o societate mult mai deschisă, mai participativă și mia puțin autoritară. Democrația este un sistem de guvernarea care se îmbracă într-o varietate de instituții și mecanisme, este idealul puterii politice care se bazează pe voința poporului. Ideea de bază a democrației câștigă azi aderenți de-a lungul liniilor culturale, sociale și economice. În timp ce definirea democrației este un important subiect al dezbaterilor, transpunerea în viață este privită în mod esențial ca drumul spre progres a societății, spre protecția cât mai efectivă a drepturilor și libertăților oamenilor.
Ambele, atât procesul de democratizare, cât și democrația ridică întrebării dificile în privința aplicarea în timp și în spațiu. Nu e nici o surpriză că accelerarea democrației și renașterea ideii de democrație au întâlnit o oarecare rezistentă. La nivel practic, lumea a văzut o anumită încetineală și erozie în cadrul procesului de democratizare a societății, în unele cazuri, reversibilități. La nivel normativ, rezistența a ajuns în unele cazuri la autoritarism bazat pe diferențe culturale, iar în alte cazuri reflectă faptul indiscutabil că nu există un model al procesului de democratizare și de democrație adaptabil pentru toate societățile. Realitatea este că fiecare societate în parte decide dacă și unde începe democrația. În afara acestui proces, fiecare societate decide pentru ea însăși natura sa. Punctul de pornire al procesului de democratizare se va baza pe asemenea decizii. La fel ca și procesul de democratizare, democrația poate lua diferite forme și poate să parcurgă o serie de etape, acest fapt depinzând de caracteristicile particulare și circumstanțiale ale societății. Și, în fiecare societate persistența democrației cere un continuu proces de reînnoire și dezvoltare politică.
Democrația nu este afirmarea individului ca o extensie a comunității; anume prin intermediul democrației, dreptului individului și a colectivității în întregime pot fi atinse.
Pe parcursul ultimilor decenii, însemnătatea democrației a crescut considerabil în lume. În 1945, democrația a fost un concept dar definit de Națiunilor Aliate în opoziția cu fascismul. Odată cu instaurarea războiului rece, democrația a îmbrăcat două forme, a Estului și a Vestului. Odată ca lumea a treia și-a găsit locul său pe arena internațională, membrii săi s-au zbătut să găsească propriile lor metode de guvernare, apropiate propriilor necesități, parcurgând un proces alternativ cu perspective democratice. Astăzi, scena globală a lumii se schimbă într-un mod surprinzător de rapid și vechiul concept al democrației este pus într-o nouă lumină. În timp ce diferențele economice sociale, culturale și istorice a societății înseamnă că diferențele vor continuu între o democrație văzută de o societate și o democrație scăzută de altă societate, democrația este în permanență creștere recunoscută ca un răspuns la preocupările la scară largă a preocupărilor omenești, și în mod esențial o protecție a drepturilor omului.
Cu toate că se vor găsi contra atacanți ai democrației, ce vor spune că democrația nu poate exista pe timp de război, că însăși dreptul duce la dezordine, diminuată eficiența, violează dreptul minorităților și ai comunităților și că democrația trebuie să aștepte până dezvoltarea societății este atinsă, nu putem nega un adevăr fundamental: democrația contribuie la păstrarea păcii și securității, fundamentează justiția și dreptul omului și promovează dezvoltarea economică și socială a societății.
Datorită amplasării sale geografice și conjuncturii regionale, Republica Moldova nu are pentru moment o importanță geopolitică sau geoeconomică deosebită. Cele mai mari dezavantaje provenite din amplasarea geografică a Republicii Moldova sunt „situarea periferică” în raport cu spațiul integrării europene și cel al securității euroatlantice, lipsa unei ieșiri , prezența militară rusă, tendințele separativiste din estul și sudul țării, precum și instabilitatea generală din regiune. Se pare, totuși, că valoarea ei geopolitică pentru Rusia și pentru puterile occidentale ar putea crește pe măsura extinderii NATO și UE spre Est, iar odată cu acestea vor apărea și premisele reale pentru obținerea unei suveranități economice, fie și limitate. De aceea o orientare spre integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, fie și cu mult întârziată, este benefică din toate punctele de vedere.
Demararea negocierilor privind semnarea unui amplu acord de parteneriat și cooperare cu Comunitatea Economică Europeană (devenită ulterior U.E.) se va lăsa așteptată până în primăvara an. 1994. Printre cauzele care au determinat lipsa unei concepții clare privind politica externă și internă a Republicii Moldova, declanșarea conflictului transnistrean și fragilitatea situației interne, incertitudinea viitorului statut al Republicii Moldova, consolidarea insuficientă a suveranității, slaba dezvoltare a noilor instituții ale puterii. Decizia finală privind semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare cu Moldova a fost luată și avea să se producă la 28 noiembrie 1994. Prin semnarea acestui Acord se deschidea o nouă etapă în dezvoltarea relațiilor Republicii Moldova cu U.E. Concepția politicii externe a Republicii Moldova elaborată în 1995 interpreta APC-ul ca fiind un prim pas pe calea integrării Republicii Moldova în U.E.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view=doc& land=1&id= 311496
Declarația cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr. 148 din 23.06.1990, adoptată de către Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Vesti, nr. 8 din 23.06.1990. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=301208
Legea Republicii Moldova nr. 3462 din 31.08.1989 cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină. În: Buletinul Oficial al RSSM, nr. 009 din 31.08.1989. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=313124&lang=1
Legea Republicii Moldova nr. 3465 din 01.09.1989 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești. În: Veștile, nr. 9 din 01.10.1989. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312813
Legea Republicii Moldova nr. 514 din 06.07.1995 privind organizarea judecătorească. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 58 din 19.10.1995. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&id=312839
Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 17 din 12.05.1990 despre aprobarea Regulamentului cu privire de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Veștile Sovietului Suprem și ale Guvernului RSS Moldovenești, nr. 5 din 12.05.1990. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=336791
Monografii, articole de specialitate
Chautebout B. Droit constitutionnnel et science politique. Paris: Armand Colin, 2000. 560 p.
Dahl A. R. Democracy and its critics. New-Haven: Yale University Press, 1989. 322 p.
Dahl A. R. Despre democrație. Moscova: Aspect Press, 2000. 280 p.
Dahl A. R. Democracy in the United States. Promise and Performance. Chicago: University of Chicago Press, 1974. 433 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. Academia română. Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
Georgescu P. A. Filozofia dreptului în contextul actualității. București: Lumina Lex, 2001. 560 p.
Hostings M. Abordarea științei politice. București: Editura Institutului European, 2000. 250 p.
Iliescu I. Despre democrația socială. București: Mondomedia, 2000. 188 p.
Ionescu C. Principii fundamentale ale democrației. București: Lumina Lex, 1997. 668 p.
Lijphart A. Democrația în societățile plurale. București: Polirom, 2001. 422 p.
Lijphart A. Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în 36 de țări. București: Polirom, 2000. 588 p.
Lindblom C. E., Woodhouse E. G. Elaborarea politicilor. Chișinău: Cartier, 2003. 210 p.
Millon-Delsal C. Ideile politice ale secolului XX. București: Polirom, 2002. 477 p.
Mitran I. Politologia în fața secolului XX. București: Editura Fundației România de Mâine, 1997. 420 p.
Mitran I. Politologie. București: Editura Fundației România de Mâine, 2000. 366 p.
Mungiu-Pippidi A. Doctrine politice. Concepte universale și realități românești. Iași: Polirom, 1998. 422 p.
Pactet P. Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris: Armand Collin, 2000. 627 p.
Putnam R.D., Leonardi R., Nanetti R. Y. Cum funcționează democrația. București: Polirom, 2001. 311 p.
Revel J. F. Comment les démocraties finisset? Paris: Pluriel, 1983. 288 p.
Serebrean O. Politică și geopolitică. Chișinău: Cartier, 2004. 430 p.
Stroe C. Prolegomene la filozofia juridică. București: Lumina Lex, 2001. 365 p.
Tocqueville A. De la démocratie en Amerique. Paris: Idées, 1968. 266 p.
Voiculescu M. Tratat de politologie. București: Editura Universitară, 2002. 633 p.
Лавриненко А. Политология. Москва: Юрайт, 1999. 478 c.
Марченко Н. П. Проблемы теории, государство и право. Москва: Зерцало, 2001. 625 c.
Мухаев Р. Т. Политология. Москва: Юридическая литература, 2000. 460 c.
Мухаев Р. Т. Хрестоматия по теории государство, право, политологии, истории политологических и правовых учений. Москва: Юридическая литература, 2000. 522 c.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view=doc& land=1&id= 311496
Declarația cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr. 148 din 23.06.1990, adoptată de către Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Vesti, nr. 8 din 23.06.1990. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=301208
Legea Republicii Moldova nr. 3462 din 31.08.1989 cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină. În: Buletinul Oficial al RSSM, nr. 009 din 31.08.1989. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=313124&lang=1
Legea Republicii Moldova nr. 3465 din 01.09.1989 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești. În: Veștile, nr. 9 din 01.10.1989. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312813
Legea Republicii Moldova nr. 514 din 06.07.1995 privind organizarea judecătorească. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 58 din 19.10.1995. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&id=312839
Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 17 din 12.05.1990 despre aprobarea Regulamentului cu privire de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Veștile Sovietului Suprem și ale Guvernului RSS Moldovenești, nr. 5 din 12.05.1990. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=336791
Monografii, articole de specialitate
Chautebout B. Droit constitutionnnel et science politique. Paris: Armand Colin, 2000. 560 p.
Dahl A. R. Democracy and its critics. New-Haven: Yale University Press, 1989. 322 p.
Dahl A. R. Despre democrație. Moscova: Aspect Press, 2000. 280 p.
Dahl A. R. Democracy in the United States. Promise and Performance. Chicago: University of Chicago Press, 1974. 433 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. Academia română. Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
Georgescu P. A. Filozofia dreptului în contextul actualității. București: Lumina Lex, 2001. 560 p.
Hostings M. Abordarea științei politice. București: Editura Institutului European, 2000. 250 p.
Iliescu I. Despre democrația socială. București: Mondomedia, 2000. 188 p.
Ionescu C. Principii fundamentale ale democrației. București: Lumina Lex, 1997. 668 p.
Lijphart A. Democrația în societățile plurale. București: Polirom, 2001. 422 p.
Lijphart A. Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în 36 de țări. București: Polirom, 2000. 588 p.
Lindblom C. E., Woodhouse E. G. Elaborarea politicilor. Chișinău: Cartier, 2003. 210 p.
Millon-Delsal C. Ideile politice ale secolului XX. București: Polirom, 2002. 477 p.
Mitran I. Politologia în fața secolului XX. București: Editura Fundației România de Mâine, 1997. 420 p.
Mitran I. Politologie. București: Editura Fundației România de Mâine, 2000. 366 p.
Mungiu-Pippidi A. Doctrine politice. Concepte universale și realități românești. Iași: Polirom, 1998. 422 p.
Pactet P. Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris: Armand Collin, 2000. 627 p.
Putnam R.D., Leonardi R., Nanetti R. Y. Cum funcționează democrația. București: Polirom, 2001. 311 p.
Revel J. F. Comment les démocraties finisset? Paris: Pluriel, 1983. 288 p.
Serebrean O. Politică și geopolitică. Chișinău: Cartier, 2004. 430 p.
Stroe C. Prolegomene la filozofia juridică. București: Lumina Lex, 2001. 365 p.
Tocqueville A. De la démocratie en Amerique. Paris: Idées, 1968. 266 p.
Voiculescu M. Tratat de politologie. București: Editura Universitară, 2002. 633 p.
Лавриненко А. Политология. Москва: Юрайт, 1999. 478 c.
Марченко Н. П. Проблемы теории, государство и право. Москва: Зерцало, 2001. 625 c.
Мухаев Р. Т. Политология. Москва: Юридическая литература, 2000. 460 c.
Мухаев Р. Т. Хрестоматия по теории государство, право, политологии, истории политологических и правовых учений. Москва: Юридическая литература, 2000. 522 c.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tranzitia Spre Democratie (ID: 108312)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.