Tranzitia Politica în Romania Postcomunista

Cuprins

I.

Lista abrevierilor

CDR – Convenția Democrată Română

CDR 2000 – Convenția Democrată Română 2000

CFSN – Consiliul Frontului Salvării Naționale

CPUN – Consiliul Provizoriu de Uniune Națională

FDSN – Frontul Democrat al Salvării Naționale

FSN – Frontul Salvării Naționale

PAC – Partidul Alianței Civice

PD – Partidul Democrat

PDAR- Partidul Democrat Agrar din România

PDSR – Partidul Democrației Sociale din România

PER – Partidul Ecologist Român

PL ´93 – Partidul Liberal 1993

PNL – Partidul Național Liberal

PNR – Partidul Național Român

PNȚCD – Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat

PR – Partidul Republican

PRM – Partidul România Mare

PSD – Partidul Social Democrat

PSDR – Partidul Social Democrat Român

PSM – Partidul Socialist al Muncii

PUR – Partidul Umanist din România

PUNR – Partidul Unității Naționale Române

UDMR – Uniunea Democrată Maghiară din România

USD – Uniunea Social Democrată

Introducere

O temă amplu dezbătută după căderea comunismului este cea a realităților politice ce vor urma regimului comunist. Simplul fapt al căderii unui regim nu garantează automat introducerea unui altuia care să fie „ mai bun” sau cel puțin nu garantează o apariție imediată. De altfel, căderea regimurilor comuniste nu a coincis cu instituirea unor regimuri democratice deoarece noua societate nu a apărut în interiorul vechiului regim, ci aceasta a reușit să-l înlăture și să-l înlocuiască. Ce va urma în România imediat după dărâmarea puterii comuniste?, Cine ne va conduce? și mai ales De unde își va sustrage legitimitatea noua putere politică? sunt unele dintre întrebările care au apărut inevitabil.

Alegerea acestei teme este justificată de actualitatea subiectului, postcomunismul fiind un adevărat fenomen care se află în mișcare și care se cristalizează. Postcomunismului, înțeles ca și trecere dinspre comunism spre „altceva”, încă nedefinit, i se alătură și termenul de tranziție. Ce înseamnă tranziția vom vedea în cele ce urmează, dar ceea ce este important este faptul că nici unul dintre acești termeni, pe lânga incertitudinea inițială generată de așa numitul „ vid de putere”, nu ne indica ce fel de regim politic va adopta sau trebuie să adopte România.

Înainte de a vedea ce fel de regim politic și ce fel de stategie a tranziției va urma România, voi încerca să prezint, în linii mari, ce anume reprezintă un regim politic. Într-o formă sintetică, regimul politic desemnează „ modul de guvernare a unui stat și cadrul constituțional de exercițiu al puterii”. Noțiunea de regim politic în teoria juridică este asociată unor concepte ca „structură de stat”, „formă de guvernământ” care este subsecventă conceptului de „ formă de stat”. „ Forma de stat desemnează modalitățile în care se poate înfățișa puterea de stat pe un teritoriu determinat, pe când „ forma de guvernământ” indică modul de formare și organizare a instituțiilor statului, precum și caracteristiile și principiile care stau la baza relațiilor dintre acestea. Maurice Duverger în cartea sa Institutions politiques et droit constitutionnel susține că „ la baza regimurilor politice se găsește un fenomen esențial de autoritate, de putere, de distincție între guvernanți și guvernați”, toate regimurile politice apărând ca un ansamblu de răspunsuri la patru serii de probleme principale. Prima ar fi „problema autorității guvernanților și a supunerii cetățenilor” cu întrebarea care sunt fundamentele puterii politice care definesc bazele ideologice ale regimului. Cea de-a doua este legată de problemele relative la „ alegerea guvernanților” : cum sunt desemnați indivizii care primesc sarcina de a guverna?. Structura guvernanților reprezintă cea de-a treia problemă care delimitează forma fiecărui guvern și raporturile care le individualizează unele de altele. În ultimul rând ne referim la probleme relative la limitarea guvernanților care pun în discuție dreptul de a face totul sau de a pune limite intervenției lor.

Avînd în vedere sistemul complex reprezentat de instituirea unui regim politic, României sau mai degrabă deținătorilor puterii provizorii le revenea o sarcina destul de dificilă. Perioada 22-27 decembrie 1989 reprezintă starea de incertitudine în legătură cu forma pe care trebuia să o ia sistemul politic, să fie un regim democratic sau o formă autoritară de conducere derivată din sistemul comunist. Până la alegerile din 27 septembrie 1992 România s-a aflat într-o stare de provizorat. Chiar dacă primele alegeri din 20 mai 1990 au fost unele libere, reprezentând o fază elementară a democrației, pronunțarea efectivă a caracterului democratic este consfințită de Constituția din 1991. Așadar calea pe care o alesese România era cea a democrației. Dar așa cum susținea și Vladimir Pasti, schimbarea sistemului politic „nu reprezintă decât o jumătate de drum”.

Așadar, am intrat într-un „val de democratizare”, urmând clarificarea făcută de Samuel Huntington. Huntington descrie un val de democratizare ca „ un grup de tranziții de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice, care apar într-un interval de timp delimitat și depășesc semnificativ ca număr tranzițiile în direcția opusă din același interval de timp. De asemenea, un val implică liberalizarea sau democratizarea parțială a sistemelor politice care nu devin pe deplin democrate”. Huntington identifică trei valuri de democratizare, România, dar și celelalte țări din Europa Centrală și de Est, făcând parte din acest val. De altfel, acest al treilea val este produs, după Huntington de cinci factori :

Adâncirea problemelor de legitimitate ale sistemelor autoritare, un număr mare de regimuri nedemocratice fiind subminate fie de performanțele economice slabe, fie de înfrângerea militară;

Creșterea așteptărilor în urma boom-ului economic din anii ´60 care a condus la nașterea cererilor pentru creșterea nivelului de trai și de educație;

Liberalizarea Bisericii Catolice în urma celui de-al doilea Conciliu de la Vatican din 1963-1965 care a determinat transformarea Bisericilor naționale și a făcut posibil ca ele să acționeze ca susținătoare ale reformei;

Schimbarea politicilor organizațiilor internaționale, cum ar fi Uniunea Europeană alături de orientarea politicii Statelor Unite către sprijinirea democratizării;

Rezultatul creșterii globale a rețelelor de comunicații.

Această lucrare își propune, în primul rând, să analizeze instituția prezidențială dintr-o triplă perspectivă : juridică, adică a normelor constituțional-legale care o definesc; istorică pentru a putea descrie principalele evenimente care au marcat instituția și, în cele din urmă, dintr-o perspectivă funcțională în vederea evaluării performanțelor sale. În urma analizei acestui segment vor fi evidențiate unele caracteristici democratice esențiale dobândite de România pe parcursul anilor de tranziție, și anume, existența alegerilor libere și alternanța la putere. Alternanța indică recunoașterea statutului opoziției de alternativă la putere, o alternativă care nu este pur formală, ci și practică și care se poate actualiza. „ Instituția alegerilor este astfel consfințită, devenind obiect al acceptării consensuale, al platformei de reguli și principii împărtășită în facțiunile politice existente”.

Un alt subiect care va fi abordat este cel al sistemului partidist și are rolul de a evidenția trăsăturile esențiale care definesc identitatea și dinamica principalilor actori ai democrației, partidele politice. „ Principalele mijloace instituționale pentru organizarea extinderii participării politice sunt partidele politice și sistemul de partid”. În prima parte a acestui subiect voi elabora o definire a profilului sistemului partidist din România, iar în a doua parte voi realiza o analiză a sistemului electoral și a performațelor partidelor în cadrul acestui sistem. Mă voi opri în acest punct deoarece o eventuală prezentare a familiilor politice ar putea lărgi prea mult sfera lucrări. De altfel, pentru necesitatea de a demonstra evoluția sistemului de partide în vederea sesizării evoluției efective a scenei politice și a schimbării importante survenite în 2004, este suficientă această analiză.

În a treia parte a lucrării va fi elaborată o evaluare în baza conceptului de stat de drept care are valoarea dimensiunii calitative a sistemului politic de tip democratic. După o scurtă definire a statului de drept și o evidențiere a dimensiunii sale constituționale, voi face o trecere în revistă a pricipalelor atacuri asupra statului de drept.

Observăm că la sfârșitul anului 2004, după 15 ani de la căderea comunismului, perioadă în care s-au făcut nenumărate eforturi putem spune că tranziția postcomunistă s-a încheiat. Așadar, ciclul politic inaugurat în 1989 poate fi considerat sfârșit în 2004, an care reprezintă și începutul unui nou ciclu. Această ideea este susținută de argumente semnificative cum ar fi ieșirea de pe scena politică a liderilor politici care au avut un rol central în perioada postcomunistă, prezența unei tendințe de coagulare a scenei politice realizată prin apariția a două blocuri politice ( Alianța PNL-PD „ Dreptate și Adevăr” și Uniunea Națională PSD-PUR). Există de altfel și un punct majoritar al clasei politice privind sfârșitul tranziției, Adrian Năstase încercând încă din 2002 să marcheze intrarea în post-tranziție, iar Călin Popescu-Tăriceanu, în discursul de investitură al Guvernului, din decembrie 2004 declara răspicat că România se află la sfârșitul tranziției.

Vorbind de tranziție trebuie să ne referim și la dobândirea unui statut de economie de piață care are la bază dominația proprietății private care a culminat cu privatizarea, la crearea piețelor pe care să funcționeze noua economie bazată pe proprietatea privată și nu în ultimul rînd la ideea de economie de piață „funcțională” dobândind în 2004 din partea Uniunii Europene certificatul de „economie de piață funcțională”. Dar acesta nu se va constitui într-un punct de discuție al acestei lucrări.

Un alt argument care ar susține sfârșitul tranziției este reprezentat de integrarea politică, economică și militară a fostelor state comuniste în structurile de cooperare și susținere reciprocă. Astfel, în 2004, România devine membră NATO și încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Aceste două evenimente „reprezintă cea mai puternică confirmare instituționalizată a transformării României, dintr-un adversar al lumii occidentale, într-un membru al acesteia.” Acest statut reprezintă accesul României într-un grup de state democratice consolidate, dezvoltate economic și furnizează unele garanții de securitate solidă la scară geopolitică.

Este evident că nu putem afirma că anul 2004 ar fi un an al schimbărilor revoluționare, ci mai degrabă acumularea unor elemente care marchează o punte între ceea ce a fost până în 2004 și ce va fi după. Chiar dacă unele din fenomenele specifice societăților în tranziție se continuă și după 2004, acestea vor fi integrate însă într-o nouă realitate.

Preambul

Ce este tranziția?

„ Termenul tranziție este utilizat curent în sociologie într-un sens destul de vag semnificând trecerea unui sistem social de la un mod de organizare la un altul”. De fapt toate marile schimbări sunt desemnate prin termenul tranziție. După căderea comunismului în 1989 termenul a fost adoptat atât în limbajul curent, în ideologia politică, cât și în științele sociale, pentru a desemna procesul de schimbare a societăților socialiste în societăți democratice și capitaliste.

După Maurice Godelier, tranziția „ desemnează o fază particulară în evoluția unei societăți, fază în care ea suportă tot mai multe dificultăți, interne sau externe, în reproducerea raporturilor economice și sociale care o structurează și îi conferă o logică de funcționare și forme evolutive specifice și în care , în același timp, apar noi raporturi economice și sociale care, mai devreme sau mai târziu, cu mai multă sau mai puțină violență, se vor generaliza și vor deveni condițiile de funcționare pentru o nouă s. De fapt toate marile schimbări sunt desemnate prin termenul tranziție. După căderea comunismului în 1989 termenul a fost adoptat atât în limbajul curent, în ideologia politică, cât și în științele sociale, pentru a desemna procesul de schimbare a societăților socialiste în societăți democratice și capitaliste.

După Maurice Godelier, tranziția „ desemnează o fază particulară în evoluția unei societăți, fază în care ea suportă tot mai multe dificultăți, interne sau externe, în reproducerea raporturilor economice și sociale care o structurează și îi conferă o logică de funcționare și forme evolutive specifice și în care , în același timp, apar noi raporturi economice și sociale care, mai devreme sau mai târziu, cu mai multă sau mai puțină violență, se vor generaliza și vor deveni condițiile de funcționare pentru o nouă societate […]. Analiza proceselor și epocilor de tranziție înseamnă să te confrunți cu momente de răscruce din istorie, momente care, mai mult ca altele, fac sau rezumă istoria”.

Vladimir Pasti vorbește în cartea sa România în tranziție despre două tipuri de tranziție, una externă care constă în a importa modele occidentale, și una internă adică dezvoltarea acestor modele în cadrul societății și totodată consolidarea. Vom observa că România în primă fază a avut ca model Occidentul, considerând ca „ bun” orice model occidental. Consolidarea acestor modele reprezintă însă un proces mai complicat, dat fiind și faptul că aceste modele trebuie să se modeleze pe realitățile societății existente.

Căderea regimului ceaușist a scos la iveală nevoia urgentă de clarificare a direcției și strategiei de schimbare, în acel moment cristalizându-se „ strategia tranziției”. Această strategie cuprinde modelul societății ce urmează a fi construită, direcțiile de acțiune și programul ce trebuie urmărit ca schimbarea să aibă loc. Așadar, Cătălin Zamfir identifică sursele programului tranziției chiar în starea de spirit a populație de după revoluție :

Posibilitatea programării schimbării sociale care să nu țină cont de vechea polaritate politică mondială;

Aspirația către modelul occidental de organizare socială;

Modificarea orientării politice a țărilor foste socialiste dinspre Est spre Vest și mai ales spre Uniunea Europeană. O dată cu despărțirea de Uniunea Sovietică din 1964, România își afirmase independența politică, iar din 1989 se face chiar pasul următor spre Occident;

Vindecarea definitivă a colectivității de orice iluzie asupra modelului comunist;

Orientarea spre sistemul democratic și excluderea oricărei forme de dictaturi politice;

Se dorea mai ales o democrație participativă.

Nu trebuie neglijat faptul că exista un grad ridicat de consens privind acțiunea anticeaușistă și cea pro Occident, lucru care a oferit o bază solidă pentru angajarea procesului de schimbare. „Tranziția este în istoria oricărei societăți o perioadă de clarificări. Departe de a fi un tunel, ea este mai degrabă o scenă deschisă pe care se confruntă mentalități, forțe sociale, ideologii, instituții și practici eonomice, forțe sociale cu interese deosebite, chiar divergente. Noile structuri și raporturi sociale iau locul treptat imobilismului și frustrărilor dn vechea societate”. Cu cât o societate prezintă structuri mai complexe, politicului îi revine un rol mai mare în a coordona și susține schimbarea. Dar dacă reprezentanții schimbării nu alcătuiesc un corp omogen, având fiecare scopuri diferite, multe din modificările făcute în perioada de tranziție vor sta sub semnul alternativei.

Chiar în primele luni de după Revoluție un grup de specialiști a elaborat o formă de strategia a schimbării, adoptată în aprilie 1990 și numită : Schița strategiei tranziției la economia de piață. Acest document a formulat principalele direcții ale schimbării, fiind „ un prim exercițiu de politică democratică”.

Tranziția poate fi analizată urmărind mai multe sfere. Voi prezenta sferele generale de interes pentru a mă putea opri asupra celei pe care o voi analiza. În sfera economică se dorea constituirea unei economii de piață performantă care să se afle în conformitate cu economia globală. Privatizarea este stâlpul central al realizării unei economii de piață, dar și instrumentul principal al restructurărilor întreprinderilor. Se mai dorea totodată și adaptarea economiei românești la cea a Uniunii Europene. Evident e faptul că la momentul 2004 nu era posibilă decât negocierea termenilor integrării.

Sfera politicilor sociale se remarcă prin intenția de a asimila modelul comun al Europei Occidentale, reprezentat de statul bunăstării, dar și a direcțiilor elaborate de Uniunea Europeană. Se urmărea și limitarea inegalităților excesive, protecția socială a fragmentelor sociale aflate în dificultate prin promovarea incluziunii sociale, dar și elaborarea unui sistem de servicii sociale fundamentale, cum ar fi învățământ, sănătate, asistență socială sau ocuparea forței de muncă. Sfera sistemului juridic urmărea construirea unor instrumente legale pentru funcționarea statului democrat și a economiei de piață, dar și alinierea la practica europeană.

Ceea ce îmi propun să analizez pe parcusul acestei lucrări, așa după cum am menționat anterior, este sfera politicului. Ca și puncte esențiale avem consolidarea democrației pe baza sistemului pluripartid, a alegerilor libere, asigurarea libertății cetățeanului și statul de drept.

Revoluția din decembrie 1989 – moment al schimbării

„ O revoluție este o schimbare rapidă, fundamentală și violentă a valorilor și miturilor dominante ale unei societăți, o schimbare a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducerii, activităților și strategiilor politice guvernamentale, iar revoluția încununată cu succes îmbină mobilizarea politică rapidă cu instituționalizarea politică rapidă”. Dar Huntington e de părere că nu toate revoluțiile produc o nouă ordine politică. Vom vedea pe parcursul lucrării dacă România a reușit să introducă această nouă ordine politică și dacă a reușit va trebui să analizăm mijloacele și rezultatele.

Huntington identifică două modele ale revoluției, unul „ occidental” în cadrul căruia vechiul regim este răsturnat și urmează mobilizarea noilor grupuri în politică, după care sunt create noile instituții politice, și cea „ orientală” care începe cu mobilizarea noilor grupuri în politică și crearea noilor instituții, sfârșind cu răsturnarea violentă a instituțiilor politice din vechea guvernare.

România a avut parte de un model „occidental” de revoluție, după revoluție sistemul politic a fost schimbat în întregime, toate instituțiile vechiului regim au fost distruse, doar unii politicieni au mai migrat din sistemul vechi în cel nou. Noua guvernare a început să ofere populației o stare de bunăstare prin înlăturarea restricțiilor de genul : frig în locuințe, alimente puține sau curent electric „ cu porția”, dar s-a confruntat repede cu o criză deoarece rezervele se terminau rapid. Reforma economică a adus cu sine ideea economiei de piață caracterizată de Pasti ca reducerea dramatică a responsabilității guvernării, „ realitatea începând să fie, mai degrabă, rezultatul acțiunii unor mecanisme independente considerate ale pieții”.

Revoluția din 1989 nu a fost cea a unei clase împotriva alteia dominante, ci ridicarea poplației împotriva sistemului politic, a instituțiilor acestuia și a politicilor promovate. Revoluția română a fost unică în Europa deoarece elita politică, conducătorii partidului comunist, nu s-au divizat în susținători ai regimului și reformatori. „ Revoluția din România nu a avut dușmani” căci atunci când a început contestarea instituțiilor regimului, pe 22 decembrie când populația a ieșit în stradă, sistemul caeușist s-a prăbușit pur și simplu, nefiind susținut de nimeni.

Înainte de revoluție s-a conturat o ideologie alternativă celei propusă de regimul comunist care susținea că liderii și clasa politică conducătoare era formată din persoane incompetente și erau departe de a fi geniali. Această ideologie nu a avut vreo formă scrisă, ci a fost vehiculată sub forma anecdotelor, bancurilor sau ceva de genul știri sigure traduse din experințele personale. Unele dintre aceste ideii erau: „ în România se trăiește prost pentru că este condusă prost” sau i se atribuia lui Ceaușescu calificativul de nebun, lucru susținut și de acțiunile sale din ultimii ani ai guvernării în care lua decizii arbitrare, cerea falsificarea rapoartelor pentru a înregistra producții record sau dărâma cartiere întregi peste noapte. Avem exemplul palatului poporului, construcție faraonică înălțată în plin centrul Bucureștiului pe locul unui pitoresc cartier istoric situat pe coline. Aparent, Ceaușescu ar fi fost impresionat de Pyongyang, capitala utopică a Coreei de Nord. Chiar și planul orașului a fost complet modificat, zeci de biserici dispărând sau fiind mutate. Revoluția din decembrie 1989 a stopat acest proiect la jumătatea drumului.

Se mai vehicula ideea că atât pe plan intern, cât și pe plan extern, criza României era fictivă, că marea problemă era Ceaușescu, că de fapt România este o țară cu resurse considerabile care sunt folosite prost și în scopul conducătorului. Această ideologie identifica niște responsabili și se oferea astfel o explicație credibilă și simplă asupra realității.

Pe lângă această ideologie alternativă, deligitimarea s-a produs și prin restrângerea cercului de susținători și prin disoluția partidului comunist. Această disoluție s-a realizat în primul rând prin micșorarea numărului, iar în preajma revoluției partidul nu mai era „ nici măcar o organizație în stare de funcțiune”.

Chiar dacă revoluția a avut niște centre de stârnire a populației, aceasta a fost spontană. „ Revoluția noastră ( este) rezultatul unei acțiuni spontane a maselor. […] Este total falsă ideea care s-ar putea să se acrediteze că a fost o lovitură de stat realizată de către forțe organizate, ba încă cu sprijin de afară”. Revoluția a avut succes deoarece a reprezentat „evidența faptului că regimul politic este lipsit de legitimitate”. De fapt, regimul își trăgea legitimitatea din sprijinul popular, mai ales cel al muncitorilor. Odată cu protestul muncitorilor de pe 22 decembrie, în cadrul căruia se cerea demisia lui Ceaușescu, legitimitatea regimului a fost dărâmată, iar toate instituțiile statului au putut să se detașeze de conducători. Ceea ce se aștepta de la revoluție era implicarea efectivă a poporului în procesul politic, se dorea democrație, dar și dreptul la liberă exprimare, la un sistem de justiție și echitate socială, la repunerea în valoare a individului, la creșterea nivelului de trai și ridicarea calității vieții.

Așteptările politice ale oamenilor în urma revoluției erau mari, însă a existat un decalaj mare între aceste așteptări și realitate astfel încât sistemul politic a apărut colectivității ca factorul major responsabil de eșecurile tranziției. Dar nu poate fi uitată ideea că reforma sistemului politic este o combinație de reușite și eșecuri, într-o foarte scurtă periodă de timp realizându- se introducerea unei democrații reprezentative, a pluripartidismului și schimbări în admistrația publică, centrală și locală. Perioada tranziției politice a fost urmărită de evenimente negative ca : dispute politice violente care au dus distorsionări ale funcționării normale ale democrației, la presiuni de stradă, mineriade. O mare contribuție a avut-o în acest sens și presa care a reușit să creeze frustare și stres prin critica asupra realității care conținea un soi de criticism confuz.

Ca o concluzie a celor spuse în paragraful anterior, se poate observa că, reușind să distrugă baza unor realități politice, economice și sociale care formau un regim indezirabil, revoluția din 1989 a fost victorioasă, dar neterminată deoarece nu a realizat și obiectivele unei schimbări veritabile. Aceste schimbări veritabile au avut loc, dar realizarea lor s-a făcut pe parcursul multor ani și prin interacțiuni violente. Nimeni nu avea nevoie de o schimbare mai mult de nume, se dorea ceva mai mult și cât mai repede vizibil. Primele zile care au urmat revoluției au fost caracterizate de entuziasm politic succedat de o perioadă de anxietate colectivă provocată de o serie de evenimente negative pe care le voi aminti în cele ce urmează.

Identificarea celor care „au tras” în populație. Chiar dacă au fost sute de morți și răniți, acest fapt nu a fost o surpriză, deoarece au fost priviți ca preț pentru doborârea regimului ceaușist. Chiar dacă se știa că securitatea, dar și armata au participat la „tragerea” în populație, dar pe baza faptului că primeau ordine, erau văzute totodată ca și victime, se impunea totuși stabilirea unei responsabilități instituționale, dar și individuale. Nu erau așteptate niște pedepse usturătoare, ci mai degrabă o identificare a vinovaților și o sancționare ușoară. Ceea ce s-a obținut a fost o tergiversare a anchetelor și o confuzie totală, iar obsesia de a absolvi armata s-a dovedit a fi de-a dreptul demoralizatoare. „O spălare a imaginii armatei a avut loc masiv, din momentul în care pe stradă a început să se strige «Armata e cu noi!» și cred că mulți comandanți aveau mâinile deja pătate de sânge, aveau o circumstanță nesperată acum de a părea eroi și eliberatori”.

Intrarea în scenă a teroriștilor. Pe parcursul revoluției și mult după aceea s-a susținut apariția unor teroriști în cadrul revoluției, dar această teză nu a fost susținută cu nici un argument plauzibil. Mai mult decât atât această incertitudine a creat suspiciuni, iar explicația pe care unii oameni politici au oferit-o cum că „ nu a existat nici un terorist, ci din greșeală, confuzie, brambureală cei din armată au tras unii în alți” este și mai puțin credibilă și se constituie chiar ca o insultă adresată populației.

Condamnarea soților Ceaușescu. Ceea ce se aștepta de la acest proces era chiar discuția asupra ororilor comunismului. Chiar dacă soții Ceaușescu ar fi meritat executarea, populația revoluționară aștepta niște mărturisiri și niște clarificări. Responsabilii acestui proces și a sentinței emise nu au fost identificați de noua guvernare ceea ce a constituit un nou motiv de nemulțumire. Se aștepta de la noua guvernare transparență și asumarea unor responsabilități, capacitatea de tragere la răspundere a responsabililor direcți și nu învăluirea într-o aură de incertitudine.

„Prima încercare de furt al Revoluției : amenințarea fără chip”. Revoluția a coagulat consensul și solidaritatea, dar a fost repede înlocuit cu conflicte violente între grupări din stradă, care nu aveau forme politice clare. Se manifesta teama că niște „forțe fără chip” vor prelua puterea fragilă și dezorganizată în vederea obținerii puterii. Au fost generate stări colective de panică, iar libertatea abia câștigată era deja amenințată, forțele neidentificabile încercând să fure revoluția. Inițial chemarea minerilor a apărut ca o soluție pentru apărarea a noii democrații. Abia mai târziu au fost văzute și efectele negative, dar totul a rămas destul de incert, nici o asumare a responsabilitate nu a putut fi identificată.

„ Efectul pervers al reconstituirii partidelor istorice”. Primele partide apărute după Revoluție au fost PNȚCD, PNL și PSD. Acestea își impuneau legitimitatea pretențiilor prin invocarea trecutului. Dar această legitimitate se arăta complet irelevantă în acel context deoarece impactul evenimentelor abia petrecute era mai sugestiv decât un trecut atât de îndepărtat. Unul dintre principalele obiective ale acestor partide politice era instaurarea monarhiei, lucru văzut de mulți ca o lovitură de stat mai degrabă decât o opțiune liberă. Mai mult, se impuneau niște competențe superioare populației care, prin raport, se vedea incompetentă de a cunoaște adevărata democrație. Apelau la Occident sau la persoane care „ știu de înseamnă democrația” și invitau oamenii să rămână acasă deoarece nu cunosc cum se face democrația. Prin această atitudine se încălca și primul principiu al democrației și anume participarea activă a populației la formarea noului sistem politic și posibilitatea de a învăța cum se face și ce înseamnă democrația. Economia a devenit o problemă FMI, copii abandonați o problemă a baronesei Nicholson și a ambasadorului SUA în România și nu a colectivității. Cei care se numeau „adevărații democrați” erau de fapt promotorii unui elitism politic.

CPUN a reprezentat o negociere a tehnocrației cu grupurile politic anticomuniste radicale provenite din partidele desființate în anii ´40 și reformate după revoluție, dar și tolerarea unor personaje colorate. Noul organism cvasidemocratic de legiferare oferea legitimitatea la vârful puterii unor persoane care nu aveau legitimitate în fața colectivității, motiv pentru care avea și o credibilitate scăzută.

Luarea deciziilor în grabă pe fondul lipsei unor mecanisme de decizie democratică, fără a le supune unor analize și discuții publice. Un astfel de exemplu ar fi abolirea pedepsei capitale care a fost luată în stradă și susținută de Consiliul Europei. Pe lângă faptul că luarea acestei decizii era inoportună, altele fiind prioritățile, mulți vedeau în pedeapsa capitală o anumită protecție. Un alt exemplu ar fi interzicerea Partidului Comunist care a apărut ca o problemă a democrației deoarece nu se poate interzice pur și simplu un partid. Pe lângă asta confruntarea acestuia cu un partid nou înființat ar fi constituit o oportunitate de supunere a comunismului unui proces politic. Această desființare poate fi asemănată cu condamnarea soților Ceaușescu. Astfel de decizii luate în grabă și fără consultare s-au cristalizat într-un șoc față de așteptările democratice și a dus la un proces de pasivitate a colectivității.

Construirea unei democrații de carton s-a realizat prin apariția numeroaselor partide care a fost tratată de către guvernarea provizorie drept o exercitare a libertății politice, dar populația a văzut în această situație un semn al oportunismului și al iresponsabilității. Partidele nou apărute nu aveau nici măcar un program ideologic și politici distincte și credibile. Cei care constituiau un partid beneficiau de facilități speciale, bani și imobile, fiind o primă formă de jefuire legală a resurselor publice și oferind un exemplu negativ. Lupta pentru putere a depășit logica creării unui consens în jurul interesului național, manevrele politice și lupta între partide golind de orice conținut dezbaterile publice. De unde și preferința populației pentru Ion Iliescu care se focaliza pe un interes comun și pe promovarea unui consens larg prin răspunderea la așteptările difuze ale colectivității.

Cum au reușit „ noii conducători” să rezolve măcar o parte din aceste eșecuri care au urmat revoluției rămâne de văzut pe parcursul lucrării. Revoluția a reprezentat „trecerea brutală, aproape cu violență, de la egalitarism la elitism”, ajungându-se la o polarizare socială. Câteva zile în România nu a existat nici o autoritate centrală. Pe 22 decembrie, seara, directorul Editurii Tehnice din București a anunțat la televiziune înființarea unui organism de putere numit Consiliul Frontului Salvării Naționale. Dar CFSN nu făcea mai nimic. În afară de anunțarea unei Declarații – Program în 12 puncte, acesta nu a făcut nimic pentru a pune în aplicare cele zise, nu se comporta ca un conducător politic al revoluției, ci mai degrabă ca un funcționar al acesteia. Corpul CSFN era alcătuit mai ales din figuri identificabile și nu din figuri politice sau măcar cu înclinații politice. Obiectivul principal al CFSN era repunerea în funcțiune a structurii de autoritate și a instituțiilor. Acesta a fost îndeplinit în trei pași :

Stabilizarea provozorie a puterii prin formarea CPUN și organizarea alegerilor din mai 1990;

Reluarea guvernării după alegeri, mai ales după incidentele din 13-15 iunie 1990;

Adoptarea Constituției și organizarea unor noi alegeri în septembrie 1992.

Dar, așa cum remarca Vladimir Pasti, „ populația nu a părut a fi foarte interesată de cine anume era și cine anume nu era membru al ei, ci, în primul rând de existența intituției însăși. Pentru că, puterea reală a rămas pentru multă vreme în mâinile populației. Iar aceasta era gata să urmeze pe oricine ar fi creat impresia că vrea să meargă undeva”.

Președinția României și alegerile prezidențiale

Prezentare generală

Într-un sens mai general, România modernă cunoaște două tipuri de regimuri : monarhia între 1866 și 1948 și republica din 1948 până astăzi. Fiecare regim are o istorie turmentată. În ciuda duratei sale limitate monarhia oferă trei dispozitive constituționale : 1866, 1923, 1938 care sunt reperele esențiale ale acestei evoluții. La fel și republica – la început o democrație totalitară, și apoi după 1989 o democrație liberală – cunoaște cinci amenajamente constituționale : 1948, 1952, 1965 și 1991, 2003. Dacă privim lucrurile de aproape se observă că actele constituționale nu reprezintă un reper decisiv pentru înțelegerea naturii politice românești, și nu este vorba pur și simplu de rolul jucat de textul Constituției într-un regim totalitar, dar și de faptul că în ultimii 60 de ani în România au fost cunoscute trei perioade de viduri de putere. Mai mult decât Constituția, alegerile și modalitățile de vot pot defini maniera specifică formelor politice proprii modernității române.

În ceea ce privește alegerile, acestea au un statut special. În secolul XIX-lea , alegerile preced nu numai instituția sistemului parlamentar autonom, fondat pe funcționarea partidelor – ceea ce se dovedeștea fi o evoluție normală -, dar și existența statului ca formă politică dotată cu suveranitate. Înainte de 1866, alegerile din Țările Române erau organizate pe baza regulamentelor organice. După elaborarea a Constituției din 1866, Constituție care a avut la bază modelul belgian, România adoptă un sistem de vot cenzitar care va rămâne în vigoare până la al Doilea Război Mondial, având doar câteva modificări. Imediat după 1918, societatea românească cunoaște un nou paradox : conscacrarea juridică a unificării României Mari se face doar după organizarea primelor alegeri cu scrutin universal, care au loc în noiembrie 1919. Din 1919 în 1937, 10 alegeri sunt organizate, concurența politică era liberă, iar votul universal era pentru toți bărbații care au împlinit 20 de ani. Din 1937 în 1945, pluralismul politic este abolit și, dacă inițial este limitat în funcție de sex, dar și de profesie și de nivelul de educație, apoi, în toamna lui 1940, orice drept electoral este abolit. Din 1945 în 1989, după o scurtă perioadă de tranziție, pluralismul politic este suspendat, iar partidul care deținea monopolul a extins votul, incluzând și femeile, și a redus vârsta de maturitate electorală la 18 ani.

Imediat după Revoluție a apărut, ca o „ emanație”, Consiliul Frotului Salvării Naționale, un organism politic cu caracter provizoriu care a fost recunoscut ca autoritate supremă în stat. Cel mai important act programatic este Comunicatul de pe 22 decembrie, în care erau preconizate abandonarea partidului unic, statornicirea unui sistem democratic de guvernare, organizarea alegerilor libere, separația puterilor în stat. CFSN, organ colegial, își exercita puterea prin intermediul comunicatelor. Se preciza că scopul acestuia (CFSN) este instaurarea libertății, a democrației și demintății poporului român. Chiar dacă actele CFSN sunt neconstituționale, în comunicat se arată că toate structurile de putere sunt dizolvate, că puterea este preluată de CFSN care și-a subordonat Consiliul Militar Suprem. Schimbările politice enunțate în comunicat au fost confirmate juridic prin decretul-lege nr. 2/1989 abia pe 27 decembrie când apare în Monitorul Oficial și care instituia o mini-constituție privind constituirea, organizarea și funcționare Consiliului Frontului Salvării Naționale. Mai mult prin acest decret s-a stabilit forma de guvernământ a țării, republica și drapelul național, tricolorul tradițional fără stemă. Textul acestui decret/lege scoate în evidență faptul că CFSN a fost investit cu prerogativele caracteristice parlamentului, iar președintele consiliului cu atribuții de șef al statului. Printre atribuțiile Consiliului se mai numără și emiterea decretelor cu putere de lege.

Aproape toate statele din spațiul est-european și-au creat un cadru de instituții democratice adoptând o constituție bazată pe principiile democrației. Chiar dacă s-au stabilit “regulile jocului” în multe cazuri aceste reguli sunt ambigue ori nu pot fi puse în practicã. Societățile postcomuniste tind să contrazică aceste modele și să dezvolte propriile lor “patterns” ale democrației. Constituțiile postcomuniste au dat posibilitatea simbolică statelor din Europa de Est de a exprima public aspirațiile lor pentru un stat democratic și liber.

Constituția este un act politic esențial, prin care statele aleg conceptele cele mai importante din viața politică: putere și autoritate, reprezentare și legitimitate, libertate și egalitate. Prin trasarea clară a prerogativelor instituțiilor și scoțând în evidență procedurile decizionale, constituțiile creează stabilitatea și eficiența sistemului democratic. Restrângerile și limitările constituționale, nu limiteazã democrația, ci o întăresc.

În constituții sunt descrise modalitățile de exercitare a puterii în societate, dar constituțiile sunt în primul rând “instrumente care limitează, obligă și pun sub control exercițiul puterii politice”.

La sfârșitului anului 1989, România și-a modificat radical „registrul evoluției politice” ajungând să se sincronizeze procesului est european de construcție a unui regim politic democratic. Noua Constituție a fost votată pe 21 noiembrie 1991 de către Adunarea Constituantă și validată prin referendum național pe 8 decembrie.

Constituția reprezintă fundamentul legislativ al organizării și funcționării statului și societății românești pe baze democratice. Voi încerca să rezum principalele sale caracteristici:

Consacrarea reinstaurării democrației constituționale;

Stabilirea principiului suveranității și a separației puterilor în stat;

Stabilirea premiselor instituirii unui sistem politic pluralist;

Afirmarea și garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor;

Stabilitate deoarece este restricționată posibilitatea de modificare sau revizuire.

Cu toate acestea, o serie de juriști reproșează discontinuitatea istorică în raport cu Constituția din 1923, un anume ecletism care provine din înglobarea unor prevederi constituționale diverse sau lipsa mențiunilor directe referitoare la principiul separației puterilor în stat sau la garantarea proprietății. Pe baza acestor critici a fost elaborată și revizuirea din 2003 astfel încât noul text face referire directă la principiul separației puterii în stat, la garantarea proprietății. Au mai fost precizate raporturi între puteri și a fost introdus un titlu nou referitor la integrarea NATO, dar în ansamblu regimul constituțional nu se schimbă.

Constituția insitutie un sistem politic bazat pe supremația Parlamentului, repunând astfel în drepturi Parlamentul pluripartidist. „Remarcăm că întregul sistem al relațiilor dintre Președinte și Parlament este axat pe ideea că Președintele, care este un factor de echilibru în viziunea Constituției între toate puterile statului, trebuie să țină seama de punctul de vedere al Parlamentului.” Din acest punct de vedere, Constituția tinde să definească un sistem cu tendințe parlamentare în care Președintele se confruntă cu un număr de situații în care decizia sa trebuie să fie acceptată și validată de Parlament. Conform articolului 84, pe durata mandatului, Președintelui îi este interzis să mai dețină o altă funcție publică sau să fie membru al unui partid politic. Cu toate că această regulă în plan teoretic pare cât se poate de aplicabilă, în practică disocierea președintelui de partidul din care provine se produce rareori. În condițiile în care șeful statului a candidat pentru această poziție ca reprezentant al unui partid, având suportul financiar și moral al acestuia, separarea absolută este improbabilă. Echidistanța politică intenționată de acest articol este un ideal tip ce nu-și poate identifica în realitate un corespondent.

Pe de altă parte, interdicția unui partizanat manifest are rolul de a identifica o relație puternică cu funcția de mediator. Președintele își asumă această poziție, de a face legătura „între puterile statului precum și între stat și societate”, fapt ce „îl plasează pe șeful de stat într-o poziție supraordonată atât în raport cu cabinetul, cât și cu actorii partinici.” Cu toate că ambiguitatea relației neutralitate, politică-mediere rezidă în planul praxeologiei politice românești, Ioan Stanomir identifică Președintele României cu „(…) protagonistul unei dispute politico-constituționale, ocazionate de analiza limitelor atribuțiilor prezidențiale și a manierei în care urmează să fie ocazionate.”

Legea revizuirii Constituției din 2003 nu a adus modificări profunde instituției șefului de stat. Principala modificare reglementează raportul Președinte-Guvern, prin specificare în articolul 107 că „Președintele nu îl poate revoca pe primul ministru”. De asemenea, „au fost aduse totuși anumite precizări legate de punerea sub acuzare a Președintelui, [și] privind dreptul său de a încheia tratate internaționale (…).”

Prerogativele prezidențiale precum și aspectele ce țin de alegerea, respectiv demiterea șefului statului constituie un subiect de intensă dezbatere în dreptul constituțional. Paradoxul Constituției României rezidă din multitudinea de interpretări ce i se conferă, fapt ce generează incoerențe nu doar la nivel teoretic, ci și în planul practicilor politice. Cu toate că revizuirea constituțională din 2003 reduce într-o oarecare măsură prerogativele prezidențiale prin precizarea explicită că Președintelui nu îi este permis să demită primul ministru, experții în drept constituțional susțin existența unui sistem semiprezidențial.

Pentru a ilustra această poziție, Constanța Călinoiu și Victor Duculescu afirmă că „modul în care sunt reglementate prerogativele și atribuțiile Președintelui României evidențiază acceptarea concepției cu privire la România ca republică semi-prezidențială.” Semiprezidențialismul este dotat totuși cu o funcție de autoreglare echivalentă cu înlăturarea din funcție a Președintelui în cazul încălcării vădite a Legii fundamentale. Această poziție este nuanțată de către autorii lucrării „Constituția României revizuită – comentarii și explicații” din 2004 care îl citează pe Florin Vasilescu prin etichetarea sistemului românesc ca fiind un regim „semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat” . Irelevanța unei definiri rigide a sistemului prin construcții de limbaj străine practicilor politice este întărită și de Cristian Ionescu: „În ceea ce privește regimul politic instituit în republică, nu are importanță, sub aspectul asumării ca atare a răspunderii, dacă acesta este prezidențial sau parlamentar.”

Întrebarea fundamentală care apare în urma acestei dispute ideatice este dacă etichetarea sistemului românesc ca fiind semiprezidențial sau parlamentar aduce schimbări majore în eficientizarea procesului decizional și în imprimarea unei optimizări a funcționării instituționale. Cu siguranță, poziția de nișă asumată de această dezbatere este totuși subestimată dacă rămâne redusă la o simplă controversă teoretică. Minimalizarea naturii sistemului politic are implicații mult mai profunde decât ar putea fi identificate într-o fază de analiză superficială. Mai mult decât relevantă pentru clarificarea poziției statului român pe o axă internațională a sistemelor politice este însă valoarea simbolică a acestei dezbateri. Înclinarea în direcția semiprezidențialismului întărește poziția șefului statului în raport cu Parlament și permite acestuia o interpretare mai flexibilă a Constituției în favoarea instituției președintelui României. Oricât de intrigant ar părea, această dezbatere ideatică se traduce în termeni juridici, înclinând balanța puterii în favoarea Președintelui.

Acceptând plasarea sistemului românesc în zona semiprezidențialismului, Ioan Stanomir consideră că „locul care îi revine este cel al unui regim semiprezidențial cu dimensiuni parlamentare, definit prin dualitatea șef de stat/ șef de guvern.”

„Dacă se acceptă ideea republicii semiprezidențiale și președintelui demis de Parlament va fi totuși confirmat printr-un referendum, care va infirma hotărârea Parlamentului, acesta va fi pus într-o situație netă de inferioritate față de Președinte, chiar într-un fel de nelegitimitate. În schimb, în cazul în care Președintele este ales de Parlament, mecanismul situației de excepție a revocării Președintelui este mult mai simplu, deoarece Parlamentul care îl alege pe Președinte este și forumul care îi poate retrage înalta funcție pe care i-a conferit-o.”

Alexandru Radu consideră că prezidențialismul este limitat, forma cea mai adecvată pentru caracterizarea politică din România rămâne cea de sistem parlamentar, tenta sa prezidențială fiind dată de alegerea populară a președintelui.

O trăsătură importantă a alegerilor prezidențiale din perioada 1990-2004 este faptul că s-au desfășurat simultan cu cele parlamentare datorită mandatului de patru ani atât pentru președinte, cât și pentru parlament. Aceasta simultaneitate a avut o serie de consecințe negative : dependența partidelor de imaginea și performanțele electorale ale liderilor lor, accentuarea calităților și imaginii candidatului la președinție în detrimentul dezbaterilor pe programe și transformarea partidelor după personalitatea liderului.

Alegerile libere din 20 mai 1990

Logica tranziției a impus adoptarea urgentă a actului normativ ce stipulează instituirea sistemului pluripartidist care era și prima etapă a procesului de structurare a instituțiilor fundamentale ale statului de drept și a Adunării Constituante. Cea de-a doaua etapă a fost reprezentată de adoptarea Decretului-lege privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

Legea electorală decretată de CPUN la 14 martie 1990 a fost prima lege democratică după o perioadă de mai bine de 50 de ani, dar și „extensiunea ei în sfera dreptului constituțional dincolo de limitele dreptului electoral”. Această lege a umplut vidul constituțioanl creat după 22 decembrie și a conținut principii constituționale valabile până la adoptarea Constituției. În Capitolul I, Dispoziții generale, legea stipulează principiile suveranității poporului, a universalității votului, instituirea sistemului democratic pluralist, principiul separației puterilor în stat și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Decretul-lege 92/1990 se distinge prin instituirea unui sistem electoral de tip proporțional aproximativ. Modalitatea de înscriere a candidaților era scrutinul de listă, în varianta listelor blocate, „ candidaturile pentru Parlament și Președintele României se propun de către alte partide sau alte formațiuni politice, constituite potrivit legii. Candidaturile pentru Parlament se propun pe liste de candidați, care pot cuprinde cel mult numărul de deputați sau senatori ce trebuie aleși în fiecare circumscripție electorală ( articolul 11)”

Referitor la alegerea Președintelui, legea electorală prevedea aplicarea scrutinului majoritar în două tururi. Articolul 73 arăta că „ este declarat Președintele României candidatul care a întrunit votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul alegătorilor încriși în listele electorale. În cazul în care nici unul din candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, în a doua duminică ce urmează alegerilor, între primii doi candidați clasificați în ordinea voturilor obținute. Este declarat ales candidatul care, la al doilea tur de scrutin, a obținut cel mai mare număr de voturi”

Lupta politică a fost dominată de lipsa experienței democratice, a coerenței și clarității programatice, dar și de nerăbdarea câștigării puterii politice. Campania electorală a fost una haotică, dominată de ample manifestări de stradă și ale entuziasmului și mai puțin de luciditatea dialogului alternativelor politice.

Chiar dacă au fost înregistrate atât de multe partide politice, lupta politic s-a dat tot între adepții și opozanții FSN. Acest lucru a fost evidențiat și de sondajele de opinie elaborate înaintea alegerilor. Astfel, în urma unui sondaj din februarie 1990, realizat pe 10.153 de subiecți, FSN-ul era favorit cu 57,2% din preferințele electoratului, iar PNL, PNȚCD, PSDR și alte formațiuni întruneau împreună 28,7% restul fiind nehotărâți. În aceste condiții victoria FSN era un lucru sigur.

În cadrul manifestație muncitorești din ianuarie 1990, Ion Iliescu, președintele FSN, a fost aclamat ca „ omul providențial”. În urma anunțării candidaturi pentru alegerile ce aveau să aibă loc, s-a considerat că ambiția FSN era de a profita de imaginea lui revoluționară pentru a neutraliza opoziția și a-și asigura victoria în alegerile parlamentare și prezidențiale.

„ Liderii harismatici apar, în genere, în perioadă de criză și nu în perioade calme, de echilibru. Iată de ce putem spune că, în realitate, calitățile obiective ale liderului ( charismatic) nu contează atât de mult, cât ceea ce simt cei ce-l urmează, adeziunea masei și încrederea ei în respectiva persoană, harisma nefiind atât rodul unui talent personal, cât o calitate atribuită”. Același lucru este sintetizat și de Weber, care susține că „ autoritatea dată de neobișnuitul dar al unei persoane ( harisma), adică de înzestrarea sa strict personală și de încrederea celorlalți în calitățile sale.”Dar harisma lui Ion Iliescu nu era asemănătoare cu cea la care Weber se gândea, adică o „ persoană chemată să-i conducă, o persoană cu vocație de conducător”, ci Iliescu se dovedea a fi cea mai bună soluție a momentului.

Alegerile au fost așteptate de toată lumea cu nerăbdare, românii făcând chiar cozi la centrele de votare, unele dintre acestea fiind chiar nevoite să-și prelungească programul de funcționare. În lipsa unei proceduri efective de votare, a lipsei de experiență în organizarea votului, au existat unele dificultăți minore, dar alegerile au avut o desfășurare oarecum bună.

Așa cum era de așteptat în urma sondajelor făcute, alegerile au fost câștigate de FSN cu 66,31% pentru Camera Deputaților și 67,02% pentru Senat, și de candidatul FSN la președinție Ion Iliescu cu 85,07%. Pe fondul acestei victorii categorice a FSN-ului au existat numeroase controverse și acuzații, dintre care chiar cea de fraudă electorală.

FSN a a fost ajutat de faptul că alegerile au fost programate mult prea devreme pentru ca celelalte partide să poată să se organizeze, să devină cunoscute publicului, să-și formeze o ideologie. FSN întruchipa imaginea corpului care și-a asumat guvernarea după căderea regimului comunist, dar și toate forțele democratice. Apoi retorica folosită de FSN în cadrul campaniei electorale a fost una agresivă și persuasivă. Mesajele FSN-ului transmiteau mesaje prin care membrii partidelor erau numiți „ trădători de țară, dornici să o vândă străinilor, moșieri care doresc să reconstituie vechile proprietăți funciare”. FSN se adresa celor care au suferit în perioada comunistă și promitea ceea ce le lipsise în acea perioadă. FSN deținea și un avantaj logistic incontestabil : controlul asupra televiziunii, asupra punctelor de publicare și distribuire a presei. Dar „dacă anumite structuri comuniste supraviețuisc, nu este pentru că liderii încă doresc marxism-leninism, ci pentru că aceste structuri sunt eminamente potrivite pentru concentrarea puterii și reproducerea ei” . Aceasta a fost și situația FSN-ului care la momentul primelor alegeri democratice a fost partidul potrivit pentru a prelua puterea.

În Parlamentul României au obținut reprezentarea aproape 40 de formațiuni politice, însumând un total de 524 de mandate plus 12 locuri pentru minorități naționale dintre care 355 au revenit FSN-ului. Evident că atât conducerea celor două camere, cât și comisiile parlamentare au fost dominate de reprezentanții Frontului, președintele Camerei Deputaților devenind Dan Marțian, iar al Senatului, Alexandru Bârlădeanu.

Parlamentul format din cele 40 de formațiuni oferea imaginea unui legislativ excesiv de mozaicat și atesta realitatea unui „sistem partidist hipertrofiat și dezechilibrat”. Astfel, noua putere legislativă formată era caracterizată pe de o parte de majoritatea parlamentară de-a dreptul covârșitoare a FSN-ului și pe de altă parte de atomizarea și slăbiciunea opoziției. De aici rezultă și prima reacție a opoziției de a contesta validitatea scrutinului, de a refuza eșecul care însemna de fapt incapacitatea de a oferi o alternativă politică adaptată cât mai bine realităților specifice primei perioade a tranziției. Acest fapt va marca profund raporturile dintre putere și opoziție.

Privind dincolo de această structură hipertrofiată, trebuie remarcat câștigul semnificativ al alegerilor care era de fapt legitimarea regimului democratic prin instituționalizarea polilor puterii – majoritatea și minoritatea parlamentară. „ Polarizarea forțelor politice din noua configurație a puterii constituie o determinare calitativă a regimului politic insittuit nu numai în raport cu regimul comunist – unde opoziția nu exista, nici de facto, nici de jure – dar și cu puterea politică provizorie”. Instituirea regimului parlamentar pluripartidist a consfințit ireversabilitatea procesului de democratizare a societății românești, al structurilor de putere, dar și evoluția pe coordonatele pluralismului politic. De remarcat este faptul că, în prima sa legislatură, Parlamentul României are o poziție istorică punând prin calitatea sa de Adunare Constituantă bazele legislative ale statului de drept.

Alexandru Radu în cartea Sistemul politic românesc, un sistem entropic? Prezintă trei tipuri ale relației aderență – reprezentare.

Supraunitar sau populist unde aderența mai mare decât reprezentarea;

Unitar sau realist, aderența fiind egală cu reprezentarea;

Subunitar sau elitist unde aderența este mai mică decât reprezentarea.

În cadrul alegerilor din 1990 predominant a fost tipul unitar, scrutinul electoral validând gradul mare de popularitate de care s-a bucurat FSN în urma obținerii majorității parlamentare, dar și lipsa de aderență la electorat a celorlalte partide constituite ulterior în opoziție. Acest raport unitar dintre aderență și reprezentare poate fi explicat prin:

Aderența multipartidismului a fost scăzută, marea majoritate a partidelor neputând să realizeze o ancorare reală în sfera diferitelor segmente ale vieții sociale;

Calitatea și adecvarea programelor politice prezentate la realitățile sociale postcomuniste;

Mijloacele propagandistice ale partidele istorice erau neadecvate contextului post-decembrist;

Autoritatea charismatică de care s-a bucurat binomul Iliescu-Roman.

În interiorul sistemului politic constituit după alegerile din mai 1990, partidele politice beneficiare ale legitimității politice au neglijat necesitatea dublării acesteia cu autoritatea. Efectul cel mai grav al acestui proces de alterare a autorității a fost generarea unor instabilități sociale și politice care s-au acutizat în septembrie 1991 luând forma primei crize guvernamentale.

Caracteristica esențială a funcționării FSN ca partid politic a constituit-o unidirecționarea activității sale în sfera legislativului și executivului în detrimentul consolidării sale structural-doctrinare. Așadar FSN poate fi comparat mai degrabă cu un organism administrativ de stat și mai puțin ca unul politic. Chiar după plecarea mentorului spiritual – Ion Iliescu- la președinția țării și a lui Petre Roman, și-a menținut poziția sa de principală forță politică a țării prin elaborarea, proiectarea și administrarea reformei și în primul rând inițierea unui vast sistem legislativ care a plasat România în fruntea țărilor foste socialiste angajate în restructurarea politică și economică. Această centrare a FSN-ului pe activitatea deputaților și senatorilor din Parlament a avut „ efectul de bumerang în ceea ce privește aderența sa, efect calificat în mass-media drept majoritate incomodă”.

Caracteristica dominantă a opoziției a fost atitudinea rigidă și excesiv criticistă față de acțiunile puterii, remarcându-se lipsa consensului partidelor aflate în opoziție generat de „dispersia și eterogenitatea unor orientări politice diferite programatic și acțional, regăsit în unitatea opoziției doar conjuctural”.

Alegerile în baza Constituției din 27 septembrie 1992

Noile alegeri prezidențiale au avut loc într-un context politic și constituțional diferit față de 1990. Legal alegerile s-au desfășurat după adoptarea Constituției care stabilea condiții mai severe pentru înscrierea în cursa electorală.

În evoluția politică a României din primii trei ani după Revoluție a început să se contureze dorința unui echilibru politic, presupunând existența unui sistem de partide grupate pe coordonatele clasice ale celor trei orientări, fără a necesita maximalizarea policromiei curentelor și a orientărilor politice. În urma scrutinului general din 1990 s-a format un echilibru formal între atomizarea spectrului politic și sructura majoritară a puterii, pe când la alegerile din 1992 se configurează o stare de dezechilibru politic.

Cele mai importante schimbări au fost cele prezente în cadrul vieții politice și au constat în schisma FSN în martie 1992 și apariția unei coaliții a partidelor de coaliție, concretizată în CDR. Și imaginea politică a lui Ion Iliescu a suferit numeroase modificări, el fiind acuzat că ar fi fost unul din autorii mineriadei din 13-15 iunie și unul din autorii îndepărtării guvernului Roman. În programul său electoral, Iliescu propunea continuarea procesului de democratizare, dar în limitele moderației și echilibrului, acest program fiind concordant cu firea lui liniștită și echilibrată care era convergentă cu sloganul folosit în campanie „ Un președinte pentru liniștea dumneavoastră!”.

Campania prezidențială s-a axat pe problemele strategiei reformei economice și mai puțin pe aspecte ideologice, tema disputei comunism-anticomunism scăzând în relevanță comparativ cu 1990.

Oferta electorală a CDR a fost cuprinsă în „ Platforma-program pentru scoaterea țării din criză prin Lege, Adevăr, Reconciliere și Reformă”, iar obiectivul central al programului era desprinderea de comunism propunând o reformă economică radicală, sub forma unei terapii de șoc.

Dezbaterile directe dintre candidați au avut ca teme electorale următoarele „ Ion Iliescu împotriva lui Emil Constantinescu : CDR este extremistă, iar candidatul său la președinție are opțiuni promonarhice, pe care și le neagă din rațiuni electorale; CDR înseamnă venirea unor moșnegi sclerozați în Guvern și în Parlament; program politic nerealist […] Emil Constantinescu împotriva lui Ion Iliescu : fost activist de vârf al PCR; revoluția, mineriadele și evenimentele de la Tg. Mureș nu au fost lămurite; blocarea reformei economice; caracterul criptocomunist al FDSN; tratatul cu URSS din aprilie 1991”.

În lupta prezidențială au fost angrenate doar partidele parlamentare. Aceste alegeri s-au desfășurat conform legii numărul 69/1992 pe baza unui scrutin majoritar în două tururi, câștigătorul fiind declarat candidatul care a întrunit, după al doilea tur, cel mai mare număr de voturi. Lupta pentru desemnarea candidaților s-a resimțit în interiorul CDR unde s-au desfășurat dispute succesive între candidații propuși de partidele componente ale convenției. Câștigătorul acestor dispute a fost Emil Constantinescu, președintele Alianței Civice care a fost susținut de liderul PNȚCD, Corneliu Coposu. Au mai existat și contestații asupra constituționalității desemnării lui Ion Iliescu. În cele din urmă, în campania prezidențială au fost desemnați șase candidați : Ion Iliescu ( FDSN), Emil Constantinescu ( CDR), Caius Traian Dragomir ( FSN), Gheorghe Funar ( PUNR), Ion Mânzatu ( PR) și Mircea Druc (Independent). Cu excepția lui Emil Constantinescu și Gheorghe Funar, toți ceilalți candidați au participat și la alegerile parlamentare.

Simultaneitatea celor două momente electorale din septembrie 1992 a fost speculată de toate forțele politice pentru obținerea succesului electoral. Cei șase candidați au avut în comun apartenența la fostul partid comunist, iar Mircea Druc la cel din fosta URSS. În primul tur niciun candidat nu a obținut numărul de voturi necesar câștigării. La al doilea tur au participat conform legii în vigoare, primii doi candicați, Ion Iliescu, care întrunise 47,34% din totalul voturilor, și Emil Constantinescu, cu un procentaj de 31,24%. Câștigătorul celui de-al doilea tur a fost Ion Iliescu care a obținut 61,43% din voturi spre deosebire de Emil Constantinescu care a avut doar 38,57%.

Eșecul CDR poate fi explicat prin faptul că Ion Iliescu și FDSN au reușit să-și mobilizeze electoratul, prin utilzarea discursului violent anticomunist cu care CDR nu a mobilizat electoratul, prin ieșirea liberalilor din Convenție și participarea pe liste proprii, prin incapacitatea de organizare a unei strategii electorale, Emil Constantinescu intrând în conflict cu Gheorghe Funar în loc să-și focalizeze atenția asupra lui Ion Iliescu, prin intrasigența CDR împotriva FSN.

Începutul schimbării și alternanța democratică

Chiar dacă Emil Constantinescu și CDR au pierdut alegerile din 1992, aceștia s-au impus pe scena politică revendicând cu tot mai multe șanse obținerea puterii. Ion Iliescu și PDSR au promis stabilitate și o tranziție graduală, fără costuri sociale mari. Dar acest fapt s-a concretizat într-un moment de stagnare, creându-se un electorat nerăbdător să trăiască după standarde occidentale.

PDSR a fost privit ca un partid al corupției, lucru care a afectat imaginea lui Ion Iliescu care nu a reușit să realizeze niciun caz semnificativ al eficienței împotriva corupției. PDSR a intrat în anului electoral 1996 izolat deoarece rupsese relațiile cu partenerii săi PRM, PSM și PUNR. De cealaltă parte CDR era tot mai pregătită să preia puterea enunțând mesaje din ce în ce mai radicale și larg împărtășite de electoratul care dorea o schimbare. UDMR, PSDR, PAC și PL´93 ies din CDR făcând locul nou-venitului PNL. PD a realizat o alianță cu PSDR sub forma USD.

Pentru a putea cuceri puterea, opoziția a avut ca teme faptul că Ion Iliescu nu are dreptul constituțional de a mai avea încă un mandat, că „ oricine învinge, important este să nu fie Ion Iliescu, corupția sistemică protejată și patronată de Ion Iliescu”. Platforma electorală a CDR, „ Contractul cu România” cuprindea promisiunea ca în 200 de zile de la data preluării puterii CDR va adopta un set de legi care vor duce la creșterea bunăstării cetățenilor. Candidatul CDR la președinție Emil Constantinescu a avut ca program „ Acum pentru România”, mesajul cheii fiind schimbarea. Este contradictoriu faptul că, deși declarativ CDR este poziționată la dreapta, mesajul și programul său sunt de stânga prezentând imaginea unui stat-asistențial și nu unul liberal minimal.

Programul electoral al lui Ion Iliescu miza pe ideea continuității și a fost intitulat „ Să continuăm schimbarea României” și s-a aflat în consonanță cu cel al partidului „ Forță și echilibru”. Ion Iliescu s-a caracterizat drept un om cu experiență în politică ceilalți fiind amatori de politică. A abordat o tactică defensivă pentru a contracara și atacurile din presă. După Ion Cristoiu abordarea PDSR poate fi rezumată „ Da, suntem niște porci, dar cei din opoziție care vor să preia puterea sunt și mai porci”. Aceasta a fost o tehnică greșită deoarece electoratul începuse să dobândească o oarecare maturitate și începuse să judece singuri.

Al treilea candidat a fost Petre Roman din partea USD care a avut ca ideea subdiacentă a campaniei sale electorale „ oricine altcineva, dar nu Iliescu” și care se definea ca un nou tip de președinte interesat de problemele cetățenilor.

O altă componentă importantă a campaniei prezidențiale din 1996 a fost prezența unui candidat din partea etniei maghiare, György Frunda. Această prezență este importantă atât prin semnalul de normalizare a relațiilor interetnice, cât și a individualizării UDMR pe scena politică, funcția candidatului la președinție fiind aceea de a mobiliza electoratul maghiar, iar în fază postelectorală de a negocia participarea la guvernare. Această strategie va fi continuată și la alegerile din 2000 și 2004.

În urma campaniei electorale, nelipsită de atacuri ale candidaților, Ion Iliescu a câștigat primul tur, dar a fost învins de Emil Constantinescu care a primit și susținerea lui Petre Roman, CDR și USD urmând să participe împreună la alegeri. Și Gheorghe Funar și-a îndemnat susținătorii să-l voteze pe Emil Constantinescu. Rezultatul oficial al votului de pe 17 noiembrie 1996 l-a desemnat deci câștigător pe Emil Constanttinescu.

„ Modul de scrutin proporțional transformă, în plan concret democrația reprezentativă într-o democrație a partidelor. Acest tip de democrație este sinonim cu partidocrația, adică cu o formă de guvernare în care partidele dețin monopolul absolut al personalului, resurselor și politicilor guvernamentale”. Daniel Barbu susține că alegerile din 1996 nu au impus alternanța la putere în adevăratul sens al cuvântului deoarece partidele câștigătoare nu au făcut altceva decât să-și schimbe locul, CDR a trecut pe primul loc, iar PDSR a cedat prima poziție. Un asemenea punct de vedere este pesimism și nu prezintă încredere în evoluția efectivă și ulterioară a scenei politice. Indiferent de faptul că un partid a cedat locul altuia existând doar o inversare de roluri, important este că a avut loc alternanța de putere, alegerile din toamna anului 1996 au având semnificația testului care a confirmat stabilitatea direcției de evoluție democratică a societății. A avut loc un transfer exemplar de putere între partidele politice cu orientări opuse, dar și între care se știa că există rivalități și orgolii nemăsurate. Trecerea PDSR în opoziție s-a realizat exclusiv pe cale democratică, în conformitate cu reglementările legii electorale și celei constituționale. Pentru prima oară după 1989 alegerile parlamentare și prezidențiale au fost câștigate de opoziție, în paralel cu balansarea puterii de la stânga la dreapta politică. Folosind limbajul lui Samuel Huntington, România a trecut testul „ dublei răsturnări”. Din punctul de vedere al sistemului partidist, niciuna din datele sale esențiale nu au fost modificate : aceeași configurație a sistemului, aceeași actori politici și aceleași ideologii. O schimbare s-a produs la nivelul sistemelor de alianțe politice. Partidele ce s-au aflat la guvernare au abordat alegerile în mod independent, pe când opoziția s-a orientat către formule electorale comune. În turul al doilea al alegerilor prezidențiale toate aceste alianțe au convenit să-l susțină pe Emil Constantinescu împotriva lui Ion Iliescu.

Accesul la alternanță este fără îndoială o probă a democrației. Dar indeciziile practicilor puterii nu au fost depășite, însăși existența bicamealismului, în care cele două instanțe parlamentare nu au atribute diferențiate, constituie o cale de prelungire a dezbaterilor și de întârziere a finalizării activității legislative în condițiile în care tranziția are nevoie de structuri socio-economice cât mai coerent reglementate.

Alegerile din 2000 și pericolul vadimist

Reforma a oferit conținut programului politic al partidelor istorice, abandonând tot ceea ce s-a moștenit pentru a adopta orice schimbare. A apărut chiar și un dogmatism al schimbării, orice schimbare cu surse în experiența Occidentului, era numită reformă. Alegerile din 1996 au avut ca temă centrală de dezabatere tocmai acest punct de vedere. Eșecul guvernării 1997-2000 a amplificat slăbiciunile inițiale ale partidelor istorice care s-au dovedit incapabile de a guverna, atât prin programul lor simplist, cât și prin competența politică și tehnica scăzută. Venite la putere în 1997, partidele istorice au dovedit că nu au nici o strategie de reformă, în afara doctrinei păguboase a reformei oricum și a privatizării cu orice preț.

Erodarea credibilității lui Emil Constantinescu a dus la reabilitarea credibilității lui Ion Iliescu, dar și a PDSR. Anul 2000 prezintă niște mutații importante atât în componența partidelor și a alianțelor, cât și prin campania extremistă a lui Corneliu Vadim Tudor. Emil Constantinescu a anunțat că se retrage din cursă, iar liberalii au căutat o măsură de salvare prin cooptarea lui Theodor Stolojan pentru candidarea la președinție. PNȚCD pentru a putea fi reprezentat la alegeri l-a nominalizat pe Mugur Isărescu, dar acesta nu a acceptat decât o formulă independentă cu sprijinul a ceea ce a rămas din CDR, redenumită CDR 2000. În lupta pentru președinție au fost înscriși 11 candidați a căror miză pentru primul tur era ocuparea celui de-al doilea loc alături de Ion Iliescu, care potrivit sondajelor de opinie avea șanse mari de a câștiga.

Și în anul 2000, candidatura lui Ion Iliescu a fost contestată pe motiv că ar fi a treia candidatură, dar Curtea Constituțională a reiterat decizia din 1996 prin care se argumenta că mandatul 1990-1992 nu poate fi considerat un mandat constituțional propriu-zis, de unde reisese că această nouă candidatură este constituțională.

Platforma electorală PDSR a fost denumită „ O guvernare mai bună, pentru o viață mai bună” care propunea relansarea economiei, combaterea sărăciei și a șomajului, precum și integrarea în Uniunea Europeană și NATO. Ion Iliescu a candidat sub sloganul „ Aproape de oameni, împreună cu ei” având o strategie electorală destul de simplă, prezentându-se ca o forță stabilă care are capacitatea de a evita greșelile puterii. Mesajul transmis de campania electrorală a lui Ion Iliescu a reușit să coaguleze o masă electorală semnificativă, chiar dacă votul a fost oferit în favoarea soluției cel mai puțin dăunătoare.

Din partea partidelor membre ale coalițiilor de guvernământ au participat la competiția electorală patru candidați : Theodor Stolojan de la PNL, Mugur Isărescu independent, dar având susținerea CDR, Petre Roman din partea PD și György Frunda de la UDMR. În cadrul acestei fragmentări politice a fost posibilă ascensiunea lui Vadim Tudor. Un candidat al UDMR era evident, dar nu avea însă șanse prea mari de a ajunge președinte, pe când Petre Roman a fost identificat de către electorat drept unul dintre responsabilii guvernării defectuoase a perioadei 1996-2000.

Vadim Tudor a reușit să profite de această atmosferă politică irespirabilă pentru electorat prezentându-se cu un mesaj nou care reflecta frustrările și speranțele românilor de rând. Prin măsurile promise de Vadim se numără : „ lichidarea imediată a mafiilor autohtone și străine care operau pe teritoriul României; distrugerea rețelelor de prostituție și de trafic de droguri; confiscarea marilor averi obținute prin fraudă și transferarea lor într-un Fond Național de Economii care să aline suferința românilor care trăiau într-o sărăcie lucie; judecarea în procese publice a persoanelor vinovate de acte de genocid împotriva poporului român; scăderea prețului la alimente, băuturi, medicamente și rechizite școlare; accelerarea fenomenului istoric și ireversibil de unificare pașnică cu Basarabia și Bucovina” precum și multe altele. Aceste promisiuni, precum și declarațiile de genul că „ va lichida corupția în 24 de ore” sau că îi „va împușca pe ziariști” l-au propulsat în turul al doilea al alegerilor obținând voturi mai ales din partea electoratului tânăr. Această situație a stârnit un adevărat șoc pe scena politică românescă, Ion Iliescu catalogându-l pe Vadim drept „ un pericol la adresa democrației și a sorții României”.

În această situație mobilizarea societății împotriva acestei amenințări care se constituia chiar în persona lui Vadim Tudor, dar și a vechilor adversari ai lui Ion Iliescu, a decis soarta celui de-al doilea tur în care Ion Iliescu a apărut în postura de „ salvator al democrației”. Atât Ion Iliescu, cât și PDSR trebuiau să refacă economia zdruncinată a țării.

O nouă schimbare – alegerile din 2004 și victoria lui Traian Băsescu

Alegerile anului 2004 au marcat un moment important pe scena politică – imposibilitatea candidării la funcția de președinte a lui Ion Iliescu. De altfel aceste alegeri au avut loc într-un context politic și constituțional diferit de cele anterioare, revizuirea Constituției clarificând raporturile șefului de stat cu primul-ministru, în sensul în care șeful statului nu-l poate demite pe liderul cabinetului, iar o a doua modificare esențială a fost crearea mandatului prezidențial pe cinci ani din dorința de separare a alegerilor prezidențiale de cele parlamentare.

După câștigarea alegerilor prezidențiale și parlamentare din 2000 PDSR transformat în PSD a dominat categoric scena politică până la alegerile locale din 2004 când a apărut o echilibrare a scenei politice și a bipolizării între PSD și Alianța D.A. PNL-PD. În urma pierderilor alegerilor locale, Adrian Năstase, președintele PSD și candidatul la președinție a efectuat un turneu internațional în vederea recâștigării atenției în jurul lui. Mediatizare alegerilor interne din PSD pentru desemnarea candidaților la alegerile parlamentare a constituit o distanțare de Alianța D.A. Această realizare a PSD a constituit un motiv de îngrijrare pentru opziție, candidatul Theodor Stolojan chiar retrăgându-se din cursa electorală pe fondul epuizării lăsând în locul său pe Traian Băsescu.

În urma sondajelor de opinie efectuate, favoritul electoratului era Adrian Năstase care a încercat să-și construiască campania folosindu-se de mai mulți piloni. Primul a fost reprezentat de succesul avut în calitate de prim-ministru care a însumat aderarea României la NATO, ridicarea vizelor pentru cetățenii români în spațiul Schengen, creșterea economică înregistrată. Al doilea pilon a fost reprezentat de „ un dublu tandem cu Ion Iliescu, folosind sloganul Împreună pentru viitorul României, pentru a atrage voturile electoratului rural, și cu Mircea Geaonă, pentru a atrage mai mult electorat din mediu urban, tineri”. În final Năstase s-a folosit de capacitățile sale de lider politic, președinte al PSD și fost ministru de Externe.

Campania electorală a lui Traian Băsescu a fost construită în jurul ideii omului politic activ, „ un președinte-jucător, nu spectator”. Își propunea să lupte împotriva corupției având însă un mesaj asemănător cu cel al PSD-ului sintetizat în formula „ Să trăiți bine!”.

Al treilea candidat important a fost Corneliu Vadim Tudor care, având experiența celor petrecute la alegerile anterioare, a dorit să-și îmbunătățească discursul, să-l democratizeze și să scape de eticheta de extremist și de antisemit. Dar această strategie nu prea a avut rezultate, spre sfârșitul campaniei dorind chiar să se retragă, dar a fost reținut de Adrian Năstase care considera părăsirea campaniei de către Vadim o favorizare a lui Traian Băsescu.

Tonul luptei electorale era diferit față de celelalte alegeri, nu mai exista un „ război” al candidaților în sensul atacurilor directe și a acuzelor care să discrediteze, fiecare candidat încercând să-și evidențieze calitățile și să cucerească astfel atenția și simpatia electoratului. Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că Adrian Năstase a încercat să reducă la minim disputele directe cu contracandidatul său, Traian Băsescu, care dorea să dea impresia unei persoane irezistibile, curajoase, provocându-l adesea la dispute televizate directe. Adrian Năstase a folosit un mesaj calm, temele stabilității și a continuității fiind puncte centrale ale discursului său. În contrapondere, „ recuzita imagologică folosită de Traian Băsescu a fost dominată de un limbaj popular, dar și cu accente populiste ( termenul de popor a avut o recurență deosebită în limbajul său electoral), cu o puternică notă justițiară ( folosirea țepelor în Piața Victoriei pentru pedepsirea corupților, decapitarea unui ministru corupt), foarte aproape, pe alocuri identic, cu inventarul lexical folosit de Vadim Tudor în campania din anul 2000”.

În măsura în care Adrian Năstase încerca să-și convingă electoratul de importanța pe care o au relațiile sale cu importanți lideri occidentali, pe care le-a căpătat în perioada exercitării funcției de ministru de Externe, Traian Băsescu a început să-și delegitimeze candidatul. Acuzele lui Traian Băsescu sunt grave și chiar au să șocheze pe cei care era foarte încrezători în chimbările considerabile ce vor avea loc după aderarea UE. El a folosit deseori sintagma „ integrării demne”, adică obținerea integrării în Uniunea Europeană ca urmare a meritelor țării și nu pe baza semnării unor contracte cu statul român.

Rezultatele finale ale primului scrutin au declarat drept câștigător pe Adrian Năstase cu 40,94% din voturi, iar pe locul secund pe Traian Băsescu cu un procentaj de 33,92%. În urma scrutinului din 12 decembrie 2004 câștigător a fost Traian Băsescu cu o pondere de 51,23%, urmat îndeaproape de Adrian Năstase care a acumulat 48,77% din voturile electoratului.

Printre posibilele explicații ale căștigării cursei prezidențiale de către Traian Băsescu se numără : lansarea de către Băsescu a ipotezei fraudei electorale care, deși nu a fost dovedită, PSD nu a putut să demonstreze că alegerile au fost corecte și s-a arătat incapabil de a furniza o strategie pentru redirecționarea votanților PRM spre PSD, apoi electoratul s-a comportat preponderent emoțional fără a analiza eventualele instabilități politice.

Concluzii

Viziunea lui Ion Iliescu asupra democrației a fost una dinamică, transfomându-se dintr-una limitativă, în care rolul partidelor poate fi substituită de o mișcare frontistă, la una tot mai largă, punctată cu momente neașteptate pentru detractorii săi. În mandatele prezidențiale ale lui Ion Iliescu și Emil Constantinescu s-a instaurat cutuma ca principalul responsabil de politica internațională să fie președintele, cel care are o funcție de reprezentare, dar și cea mai înaltă lgitimitate dobândită prin vot direct. În perioda mandatului lui Ion Iliescu pot fi identificate trei etape : 1990-1992 caracterizată de ambiguitate și căutarea unor aliați; 1993-1996 care reprezintă ieșirea din izolare și cursa pentru dobândirea credibilității internaționale; 2000-2004, an al integrării euro-atlantice. Finalul carierei lui Ion Iliescu a fost marcat de două evenimente care au aruncat o puternică impresie negativă asupra intențiilor sale de a deveni un bun om politic democratic. În primul rând el l-a decorat pe Corneliu Vadim Tudor cu „Steaua României”, eveniment care a atras cu sine gestul lui Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru Pace, de a returna președintelui distincția similară primită. Al doilea eveniment a fost grațierea lui Miron Cozma, liderul minerilor, și a altor 45 de condamnați pentru crime în dosarele revoluției, trafic de carne vie și de droguri. Chiar dacă decretul de grațiere a fost revocat a doua zi, aceasta nu a reușit să șteargă impresia penibilă lăsată de grațierea lui Miron Cozma. Acest eveniment a stârnit masive dezaprobări și a fost unul dintre motivele pentru care PSD a pierdut posibilitatea de a forma guvernul în urma alegerilor din 2004.

Legitimitatea lui Emil Constantinescu a fost bazată pe faptul că a fost omul politic potrivit într-un anumit context istoric. Căderea lui a provenit din incapacitatea acestuia de a-și construi o legitimitate destul de puternică pentru a deveni liderul de facto al unui partid puternic sau măcar să mențină coeziunea coaliției care l-a propulsat. Principala sa reușită este menținerea campaniei militare occidentale în Iugoslavia în 1999.

Ca o sinteză a capitolului, observăm că România a reușit să treacă de testul la care a fost supusă de perioada tranziției prin elaborarea unei Constituții care să fie garantul funcționării instituțiilor și a societății, prin organizarea alegerilor libere și democratice, iar transferul de putere în urma alegerilor din 1996 și 2000 reprezintă dovada clară a maturității clasei politice și a nivelului de participare a populației la viața politică. Instituționalizarea opoziției este, așa cum formula Dahl „ una dintre cele mai mari și surprinzătoare descoperiri ale omenirii”. Grație opoziției un regim democratic reușește să evite sistematic confruntări care ar putea să degenereze în violențe, o societate ghidată de mecanismul putere-opoziție va avea întotdeauna o deschidere spre reforme care va suplini schimbarea de ordin revoluționar.

Sistemul de partide

Delimitări conceptuale

Imediat după Revoluție nu exista o viziune asupra modului în care mecanismul democratic avea să fie constituit. Ideea unanim acceptată era cea a alegerilor ca modalitate de producere a instituțiilor politice legitime. Urmând modelul occidental de democrație care era bazat pe pluripartidism, înaintea organizării unor alegeri era nevoie de rezolvarea generării partidelor politice. Așadar, „ în România noua democrație a debutat prin construcția instituțională a statului și prin spontaneitatea alcătuirii partidelor politice, încurajată de o legislație permisivă”.

Dar înainte de a vedea cum au apărut partidele pe scena politică românească, va trebui să vedem ce înseamnă de fapt un partid. Apărând în urma aplicării democrației, partidul politic dobândește un caracter natural. Partidul nu este o structură creată artificial în urma simplei voințe a unui legiuitor. Prin urmare, în definirea conceptului de “partid politic” trebuie avută în vedere mobilitatea și suplețea sa. Accepțiunea generală a partidelor a evoluat în timp, fapt care nu este surprinzător în contextul dezvoltării social-politice și a practicării democrației.

Doi politologi nord americani, Joseph Lapalombara și Myron Weiner, au legat definiția partidului de patru elemente fundamentale. În primul rând, aceștia subliniază importanța continuității organizației, adică necesitatea ca ideile partidului să supraviețuiască fondatorilor săi, ca o garanție a valorii doctrinare pe care o presupun. În plus, un element interesant pe care l-au amintit cei doi ar fi caracterul național al organizației, în sensul afirmării necesității, pe de o parte, a expansiunii teritoriale a activității unui partid, iar pe de altă parte a corelării interesului partidului cu un interes colectiv, relevant la nivel național. Acest aspect al definiției poate fi dezbătut în contextul politic actual. Întâi deoarece această definiție ar contesta partidelor regionale ca Partidul Naționalist Basc, Uniunea Democratică Bretonă sau chiar Uniunii Democrate Maghiare Române, caracterul de partid. De aceea se spune că aceste partide, deși se potrivesc unei încadrări juridice ale conceptului de partid, ele nu se încadrează în definiția dată de politologi acestei noțiuni.

Un alt element al definiției este dorința de a exercita puterea. Este unanim recunoscut că existența partidelor politice este strict legată de conceptul de putere, însă anumite nuanțe se impun în explicarea acestui criteriu, deoarece pe lângă partidele care doresc să dobândească puterea există și cele care au ca obiectiv simpla influențare a ei, în scopul realizării unor interese proprii. Totuși, este acceptat că și simpla influențare a puterii reprezintă un proces pentru care este necesară cel puțin participarea la fenomenul exercitării puterii. Un ultim element esențial definirii partidului politic este acela de căutare a susținerii populare. Exercitând o activitate de reprezentare a interesului popular la nivelul guvernării, este evidentă necesitatea corelării interesului partidului cu un interes obștesc, fără de care partidul nu poate dobândi puterea.

Vasile Giornea definește partidul politic ca o asociație de oameni care se organizează pe bază de interese sau concepții comune în vederea cuceririi puterii de stat prin votul cetățenilor. Această definiție accentuează caracterul social al partidului politic, cât și pe cel de structură organizată. Este menționat criteriul acestei organizări: interesele sau concepțiile comune. Autorul definiției nu se limitează la precizarea scopului partidului politic, anume dobândirea puterii de stat, ci menționează și modul specific prin care se poate face acest lucru: prin obținerea votului popular.

Există două perspective din care este privită înființarea partidelor. Prima perspectivă este genetică, în adevăratul sens al cuvântului : se interesează, în mod deliberat, de modalitățile prin care iau naștere de-alungul timpului partidele. A doua perspectivă este substanțial structurală : urmărește diferențierea partidelor pe baza caracteristicilor organizatorice.

Huntington identifică patru etape ale dezvoltării unui partid :

Facționalismul – reprezintă faza incipientă a formării patidului atunci când îi lipsesc organizarea efectivă și sprijinul social; „ competiția facțiunilor – din legislativ sau revoluționare – se duce într-un sistem închis, un cerc vicios de manevre interminabile în care actorii își schimbă continuu partenerii și adversarii fără ca să mărească vreodată numărul participanților.”

Polarizarea – o dată ce opoziția sau facțiunile revoluționare nu se mai luptă unele cu altele și își îndreaptă atenția spre sistemul politic existent, atunci începe procesul de polarizare.

Extinderea – un partid puternic face apel la populație pentru a putea crea legături organizaționale atunci când are nevoie de aceasta pentru a cuceri puterea și reorganiza societatea. Lărgirea participării și organizării participării în partide se produce prin luptă care cere eforturi din partea liderilor politici, fie pentru a răsturna sau controla sistemul existent, fie pentru a intra în el.

Instituționalizarea – felul în care participarea politică este extinsă duce la configurarea sistemului care se va dezvolta ulterior. Putem vorbi de un sistem monopartid, bipartid sau multipartid.

Într-o masură mai mare sau mai mică, partidele românești au urmat această dezvoltare în patru pași propusă de Samuel Huntington.

Apariția rapidă a partidelor politice, imediat după Revoluția a generat „un conglomerat partidist – o sumă de partide și nu un sistem propriu-zis – care aspiră să umple vidul politic creat de înlăturarea spontană a centrului unic de comandă a societății.” Dar democrația nu ține neapărat de numărul partidelor, ci de eficiența funcționării acestora.

Sistemul electoral și performanța partidelor în cadrul acestuia

Într-un regim democratic funcționarea sistemului electoral reprezintă „ obiectivarea dreptului politic fundamental al cetățenilor de a exprima liber, egal direct și secret opțiunile lor, corespunzător principiului autentic al pluralismului politic, în scopul instituirii puterii politice reprezentative și legitime.” Partidele politice au rolul de a media între individ și putere, implicând existența și funcționarea mecanismelor electorale.

„ Aproape toate partidele românești sunt produsul efervescenței revoluționare, creații ad-hoc bazate pe anturajul liderilor politici și numai în mică măsură pe relația normală social-partid politic”.

„ Normalitatea anormalității pluripartidismului” vine din confuzia făcută între legiferarea pluripartidismului și instiuirea regimului democratic pluralist, produsă de Decretul-lege 8/31 din decembrie 1989 numit Decret-lege privind instituirea pluralismului în România . În perioada 22 decembrie 1989 – 20 mai 1990 au apărut mai mult de 80 de partide, creându-se astfel ideea greșită că un număr mare de partide garantează funcționarea și consistența regimului democratic.

Aplicarea sistemului de tip proporțional cu liste blocate a favorizat sistemul multipartidist. În urma alegerilor din mai 1990 eterogenitatea legislativului oglindea o societate bulversată de radicalitatea schimbării, în care grupurile de interese nu erau cristalizate, iar partidele politice nu reușiseră polarizarea lor. Sistemul electoral nu a stopat dispersia și atomizarea vieții politice, ci a amplificat procesul de creștere numerică a partidelor ajungându-se la un dublu al partidelor politice prezente la alegerile din 1991. Chiar s-a creat o imagine falsă că orice partid poate ocupa un fotoliu de parlamentar. S-a amplificat fenomenul dizidențelor și a facționărilor din cadrul partidelor legiferate, „ în loc să fe grilă de selecție, o sită, sistemul proporțional s-a dovedit a fi mai degrabă o supapă mult prea permisivă”.

FSN nu a fost conceput ca un partid politic, ci ca o structură provizorie de guvernare care urma să-și înceteze activitatea imediat după constituirea structurii politice după alegerile legislative. La sfârșitul lui ianuarie 1990 Ion Iliescu anunța transformarea FSN în partid politic și participarea la alegeri, fapt ce a stârnit neliniște generală deoarece se încălca principiul pentru care acesta fusese constituit. Tehnocrația, o forță politică solidă, legată de stat ca instrument esențial al tranziție, a constituit coloana vertebrală a FSN. FSN, cu schimbările sale ulterioare, PDSR și PSD, a fost mereu partidul cel mai puternic, chiar atunci când s-a aflat în opoziție. FSN nu a avut un program social-economic și politic foarte clar, mizând mai mult pe competența sa probată de a administra un sistem social-economic complex.

Prima ideologie a FSN a fost administrarea statului și a sistemului economic moștenit într-un proces de schimbare controlată. FSN a fost lipsit de un program politic coerent și consistent. Felul în care FSN a acaparat aproape întregul aparat administativ a generat consecințe importante: un dezechilibru în distribuția potențialului de guvernare între partide, ale căror efecte se văd și astăzi; „polarizarea spectrului politic care avea să justifice acuze de hegemonism și a generat tensiuni politice foarte costisitor”.

După un an de guvernare, deși deținea majoritatea parlamentară FSN a încercat o alianță cu tinerii liberali și cu PDAR, „ Charta pentru reformă și democrație” în scopul creșterii credibilității sale ca partid democratic. Alianța a fost femeră destrămându-se în toamna anului 1991, iar pe fondul unor amânari ale clarificărilor programatice, FSN s-a confruntat cu luptă acută în interiorul său.

Convenția Democrată, care se anunța cel mai aprig dușman al FSN reprezenta „ mai degrabă un cartel electoral și mai puțin o formațiune politică integrată, fiind formată din partide eterogene politic, precum PNȚCD, PNL, PSDR, UDMR, PAC, PER și sateliții acestora, unite de atitudinea radical-anticomunistă, monarhistă și antifesenistă”.

Chiar dacă numărul partidelor s-a dublat pe parcursul anului 1991, trei noi partide merită a fi menționate PSM, PAC și PRM. În timp ce partidele apărute în perioada decembrie 1989 – mai 1990 erau constituite prin decret, procesul de naștere a noilor partide s-a axat mai ales pe curente de opinie, pe transformarea acestora în vectori politici individualizați. Apariția acestor partide a constituit primul semn de conștientizare a dezechilibrului politic și anunță viitoarea delimitare cantitativă dintre cele trei poziții politice clasice : dreapta, centru și stânga.

Lipsa modelelor și a experienței în reformarea societăților foste socialiste a pus guvernul Roman în fața unor dificultăți insurmontabile. „ Acest guvern s-a aflat între Schylla și Caribda reprezentate de optimismul liberalist al terapiei de șoc, pe de o parte, și de inerția structurilor hipercentralizate ale economiei socialiste, pe de altă parte”.Guvernul Roman a pledat pentru o reformă în pași moderați, pe un model socio-economic în care protecția socială și-a pierdut din prioritate în lupta cu politica economică a liberalismului moderat pe care guvernul a promovat-o.

Guvernarea Roman s-a mișcat în cercul unor tensiuni sociale, iar luna în care își începe mandatul – iunie 1990 – este perioada de apogeu al fenomenului Piața Universității, demonstrație a unor forțe sociale și politice anticomuniste îndreptate spre conducerea postceaușistă, în special spre Ion Iliescu. Această manifestație a fost stopată pe 13 iunie prin intervenția forțelor de ordine în contextul unei atmosfere de război. Ca urmare a acțiunii în forță a minerilor din Valea Jiului, Petre Roman este obligat să-și depună mandatul, moment ce marchează prima criză guvernamentală posttotalitară. Acest eveniment subliniază nefuncționalitatea instituțiilor democratice.

Cauzele erodării puterii pot fi sintetizate prin complexitatea administrării reformei, erorile provenite mai ales din optimismul exagerat al guvernanților și prin contestarea acerbă a opoziției față de legitimitatea FSN. Însuși Petre Roman, lider FSN după plecarea lui Ion Iliescu, a motivat căderea cabinetului său prin insuficienta înțelegere a planului de reformă de către opinia publică tocmai din cauza lipsei de comunicare biunivocă între FSN și societate.

Frontul a cunoscut o reducere drastică a popularității de la circa 67% în mai 1990 la circa 10% în septembrie 1992, fapt ce a avut drept cauze erodarea naturală a puterii politice, autoerodare autorității sale ca partid, dar și demiterea guvernului Roman, respectiv facționarea FSN la Convenție din 1992.

În vederea evoluției patridelor, se observă că abia după două scrutinuri principalele partide ajung să-și pună în mod serios problema funadamentării programelor de guvernare pe principiile și valorile unor doctrine politice coerente și tranformarea acestora în alternative credibile. „ Partidele și liderii lor au fost nevoiți să coboare din turnurile de fildeș al platonismului politic, să conștientizeze, în cele din urmă, că politicul ca atare nu este în măsură să soluționeze probleme sociale, că instituțiile democratice trebuie consolidate, într-un cuvânt, să accepte demitizarea politicului”. Îndoielile privind caracterul democratic al FSN și al partidelor derivate din acesta, precum și mineriadele, au încetinit procesul democratic.

Chiar dacă sistemul partidist, mecanismul electoral, regimul parlamentar și instituția drepturilor și libertăților cetățenilor converg spre consolidarea democrației, sistemul economic trece printr-o periodă de criză. Această situație impune partidelor renunțarea la idealimul politic inițial și ancorarea în realitate în vederea oferirii unor soluții concrete vizând relansarea economiei. Nevoia clarificării identității specifice fiecărui partid era reclamată în special de asigurarea funcționalității sistemului pluripartidist ca și soluționare a crizei economice.

Pe lângă această lipsă a clarificării identității, de remarcat este că binomul putere-opoziție a evoluat nu ca o succedare alternativă, ci ca un soi de rivalitate. Această rivalitate are ca efecte : amânarea unor stategii globale de reconstrucție; o întârziere a maturizării instituțiilor sistemului politic; discreditare reciprocă; lipsa de dialog și cooperare a dus la măcinarea autorității statale; s-au accentuat clivajele; opoziția a devenit slabă și nu își îndeplinea funcțiile democratice. Se adeveresc deci cele spuse de George Voicu „democrația nu rezidă din partide, ci între partide”. Nu contează deci partidele ca entități, ci relația dintre ele.

Sunt mulți care acuză sistemul electoral de la 1991, deoarece dacă ar fi existat un prag electoral, ar fi fost eliminate multe partide din sistemul politic. Dar George Voicu în cartea sa Pluripartidismul atrage atenția asupra pericolul pe care acest sistem l-ar fi reprezentat. Analizând rezultatele alegerilor din 20 mai 1990 și stabilind un prag electoral de 3%, în Parlament n-ar fi avut reprezentanți decât trei formațiuni politice, dintre care una etnică, UDMR, lucru inaceptabil pentru societatea românească acelui moment. Problema nu era neapărat numărul de partide, cât distribuția ponderii lor, de o inegalitate care nu a mai fost întâlnită în practica democratică. Diferența de voturi dintre primul partid și al doilea, care pe deasupra mai era și unul etnic, era de aproape 60%, procentaj care demonstrează precaritatea de fond a opoziției.

Greutatea parlamentară FSN, așa cum a rezultat ea în urma alegerilor, ar fi sugerat că ea ar garanta totuși o calitate, și anume stabilitatea guvernamentale. În fond lucrurile nu au stat așa. „ Mașina de vot a FSN s-a defectat destul rapid” , dovada clară fiind căderea guvernului Roman, în urma presiunilor de esență socială mai ales, și instaurarea unui prim-ministru independent Teodor Stolojan, chiar dacă FSN dispunea de o majoritate confortabilă.

„ Pentru primii doi ani, elementul caracteristic al partidismului posttotalitar l-a reprezentat cantitatea, iar sistemul ca atare s-a menținut doar la nivelul unei sume aritmetice de partide, lipsită de articulațiile funcționale ale unui sistem partidist propriu-zis”. Principala explicație pentru această predominantă cantitativă în detrimentul uneia calitativă o constituie defazarea dintre politic și juridic. Există o legătură directă de determinare între apariția și funcționarea partidelor politice dintr-o societate democratică și statuarea regimului constituțional, în lipsa Constituției neputând fi vorba de un sistem pluripartidist autentic sau real. În lipsa unor structuri teoretice și doctrinare ale partidelor politice, cetățenii au avut ca principale criterii de valorizare electorală acțiunile de stradă ale formațiunilor politice și mediile de informare.

Mai mult decât atât, partidele primilor doi ani după revoluție, potrivit celor spuse de

Alexandru Radu, sunt „ rigide și independente, altfel spus, atomare și lipsite de cultura dialogului". Pe lânga asta se remarcă ideea potrivit căreia partidele nu au o identitate structural – doctrinară marcată, apărând ca niște unități politice de tip personal. Mai mult decât atât, partidele au transformat instituțiile statului în mijoace de satisfacere și reproducere a propriilor scopuri, au devenit „ stat în stat, adică, în limbaj politologic, au instituit un regim de tip partitocratic”. Continuând seria caracteristicilor pe care le întrunesc partidele, se observă și faptul că acestea au substituit bazele lor sociale cu grupuri de clienți politici, devenind entități politice clientalare.

„ Anul 1992 marchează încheiere aceea ce putem denumi etapa copilăriei sistemului partidist posttotalitar, etapă definibilă prin apariția sau reapariția partidelor politice ale societății, prin rodarea partidelor în activitatea politică curentă, inclusiv electorală, dar și prin stângăcii, inerente poate începutului, prin restructurări și regrupări de forțe, prin menținerea unui echilibru politic instabil”.

Sistemul „ un partid și jumătate” rezultat din primele alegeri, care dealfel nu a funcționat decât în prima parte a legislaturii, nu avea cum să se reproducă. FSN originar suferă o pierdere de 57 de procente, clasându-se al treilea ca voturi. După alegerile din 1992, putem spune că avem un sistem multipartid „ceva mai autentic”. Se mai poate observa și un echilibru pe eșichierul politic FDSN la centru-dreapta, CDR la centru-stânga. Cu toate acestea se mai poate face o observație privind mai de aproape acest echilibru. CDR nu era un partid, ci o coaliție de partide și organizații civice reunite în primul rând în scop electoral, fără o ideologie conturată, ci mai degrabă mozaicată, fiind astfel un multipartidism „ cu defect”.

După cele prezentate până acum observăm că principala tendință a partidismului românesc postcomunist a reprezentat-o fărămițarea, numărul partidelor crescând în urma divizării celor existente. Cele mai elocvente exemple sunt PNL, care a cunoscut mai multe valuri de fărămitare politică și FSN care s-a scindat în două partide în 1992 care au devenit adversare de neîmpăcat, dar și alte grupuri mai lipsite de importanță.

Pe 27 aprilie 1996 a apărut o nouă lege a partidelor care debutează cu definirea partidelor politice. Conform articolului 1 „ partidele politice sunt asociații ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o datorie publică garantată de Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public”, iar „ în activitatea lor , partidele politice promovează și apără interesele naționale, precum și pluralismul politic, contribuie la educarea politică a cetățenilor și încurajează participarea acestora la viața publică, influențează formarea opiniei publice, formează cetățeni capabili de a-și asuma responsabilități politice, participă cu candidați în alegeri și, unde e cazul, potrivit legii, la constituirea autorității publice, stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri și organizează inițiativa legislativă a cetățenilor”.

Adoptarea acestei noi legi poate fi echivalată cu o a doua naștere a partidismului. A fost introdusă o limită minimă de membri ai unui partid, lucru care a dat naștere unor controverse. Dar pentru sistemul politic românesc se simțea nevoia unei restrângeri. De altfel partidele politice trebuiau să se reînmatriculeze, iar în urma acestui proces s-a observat o reducere drastică a numărului de partide. Au fost înregistrate 51 de partide, iar 8 au fost respinse deoarece nu îndeplineau condițiile cerute de lege. În 1997 și 1999 s-au mai adăugat două noi partide, iar patru au dispărut prin fuziunea cu alte partide deja înregistrate, numărul legal al partidelor în 2000 fiind de 41, iar în 2003, în urma procesului de clarificare a unor tendințe de concretizare a spectrului politic, numărul partidelor nu depășea 50. Această structură multiplă de partide nu garantează eficiența dualismului politic sau a pluripartidismului restrâns. Dar partidele mai mici au continuat să-și desfășoare activitatea chiar și fără a fi înregistrate din cauza faptului că legea a fost foarte pemisivă stipulând doar încetarea activității partidelor de acest gen și nu interzicerea lor. Un alt capitol al legii stabililea ca surse de venit a partidelor nurmătoarele : cotizații ale membrilor de partid, donații, venituri provenite din activități proprii, subvenții de la bugetul de stat. Dar dincolo de aceste prevederi, chestiunea finanțării partidelor ridică mari probleme, partidele politice fiind privite cu rezervă de cetățeni și critic de mass-media. În lipsa constituirii și folosirii în manieră transparentă a resurselor financiare, nu numai onorabilitatea partidelor are de suferit, ci și funcționarea corectă a democrației reprezentative.

O dată cu alegerile din noiembrie 1996, sistemul românesc de partide și-a corectat câteva deficiențe. Sistemul multipartid rezultat la alegerile din 1992 s-a reprodus în 1996, fiind un simbol al stabilitității. Defectul constitutiv de la precedentele alegeri a fost sesibil diminuat, nemaiexistând două forțe politice care au sprijinul a câte cel puțin 20% din alegători, ci chiar două partide PDSR și PNȚCD. Apoi, poziționarea ideologică a partidelor parlamentare conferă sistemului un mai cert echilibru funcțional : afinitățile programatice dintre CDR, USD și UDMR situate în zona centrului, care vor permite formarea guvernului, vor fi contra-balansate dinspre stânga, PDSR, și dinspre extrema dreaptă, PRM și PUNR. Un lucru este cert, punctul slab al sistem de partide al acelui moment era domeniul ideologic.

Alegerile de la sfârșitul anului 2000 au încheiat un lung ciclu politic, partidele istorice dispărând ca urmare a eșecului guvernării lor. PNȚCD, liderul guvernării în perioada 1997-2000 a pierdut izbitor alegerile, nemaifiind reprezentat în Parlament. PSD s-a contopit cu PDSR. PNL, prin promovarea intereselor noii clase sociale a oamenilor de afaceri, a rămas singurul din partidele istorice suficient de puternic.

La alegerile din 2004, un moment semnificativ a fost competiția pentru câștigarea voturilor electoratului. Aceasta a fost una strânsă, scorul electoral al alianței politice de centru-dreapta a opoziției fiind apropiat de cel obținut de alianța electorală constituită în jurul partidului social-democrat aflat la putere. Astfel candidatul opoziției a obținut cu doar 2,5% mai multe voturi decât persoana nominalizată de către social-democrații aflați la putere. „Aceasta înseamnă că în România de după schimbarea de putere a anului 2004 nu va exista o majoritate guvernamentală foarte puternică în Parlament, iar recent formata opoziție parlamentară va avea un cuvânt greu de spus, proporția importantă a locurilor deținute în forul legislativ oferindu-i posibilitatea de a stimula exercitarea unui control parlamentar mai riguros decât până acum asupra acțiunilor legislativului”.

Alegerile din 2004 indică și o tendință de polarizare politică a societății românești, observându-se o evoluție în direcția unui sistem al partidelor parlamentare alcătuit din două forțe politice majore : una de centru dreapta (liberală) și una de centru-stânga ( social-democrată), la care se adaugă alte două sau trei partide de anvergură redusă ( UDMR, PRM, PC – fost Umanist). „ Semnificația polarizării votului este că, prin preferințele politice exprimate în alegeri, majoritatea cetățenilor se plasează în apropierea poziției de centru a continuum-ului ideologic, în jurul unor doctrine și programe politice moderate”. Acest proces al polarizării poate fi considerat un mecanism de consolidare democratică deoarece cele două alianțe politice majore și-au exprimat adeziunea față de aceleași copuri și anume : întărirea democrației, îmbunătățirea funcționării economiei de piață, continuarea respectării angajamentelor ca și membru NATO și urmărirea integrării în Uniunea Europeană.

Concluzii

Numărul efectiv de partide arată o instabilitate dramatică pe scena politică română: în 15 ani sistemul politic român are experiența a trei formule diferite, depășește tipul un partid și jumătate, în 1990, ajungând la modelul multipartidist fără partid dominant între 1992 și 1996, pentru a putea găsi în 2000 trăsăturile unui sistem multipartidist cu partid dominant ( în 2004 întânim din nou formula de multipartidism fără partid dominant).

În acest cadru instabil și imprevizibil, partidele politice au avut un parcurs accidentat. Doar nouă partide au reușit să treacă cel puțin trei teste electorale. Acestea sunt partidele care joacă un rol decisiv în viața politică românească.

Strategiile și performanțele electorale ale acestor nouă partide au fost diverse:

Derivate dintr-un trunchi comun, Frontul Salvării Naționale în 1990, PDSR și PD au ales căi opuse : sub numele de FDSN în 1992, de PDSR în 1996 și 2000, de PSD după alegerile din 2000, partidul care a avut ca mentor spiritual și politic pe Ion Iliescu a participat singur la scrutinele din 1992 și 1996 ( primul a fost câștigat, al doilea pierdut) și în coaliție în 2000, cu PDSR și cu PUR, și în 2004 ( reușind să câștige îm ambele cazuri, dar participând la guvernare doar după 2000);

PD s-a prezentat singur în 1992, sub numele de FSN, și în 2000, iar în 1996 în coaliție cu PDSR și în 2004 în coaliție cu PNL, reușind în ambele cazuri să participe la guvernare;

PSDR, singur în 1990, a devenit membru al Concenției Democratice Române în 1992, al Uniunii Social-Democrate în 1996 și PDSR în 2000, aceste alianțe permițându-i să participe la guvernare. În 2001, în urma fuziunii cu PDSR a devenit PSD;

PNL a avut liste proprii în 1990, 1992 și în 2000 (a doua oara nu a mai intrat în Parlament) și a intrat în coaliția câștigătoare ( CDR) în 1996; în 2004 a reușit să formeze guvernul prin punerea de candidaturi comune sub numele Alianței D.A.;

PER a fost singur în 1990, membru CDR în 1992 și 1996 când a reușit să dobândească câteva mandate, participând din nou singur în 2000 și 2004 fără reprezentare în Parlament;

După ce a participat singur în 1990, PNȚCD a ales coaliția, ceea ce i-a adus al doilea loc în 1992, primul în 1996 și un eșec total la alegerile din 2000 sub numele de CDR. În 2004 și-a ratat intrarea în Parlament și a avut liste proprii;

UDMR a trecut singură toate cele cinci teste electorale, cu o medie de 27 de deputați și 12 senatori;

PUNR a trecut pragul electoral atât în coliție ( în 1990, împreună cu PR), dar și atunci când a avut liste proprii (1992 și 1996), iar în 2000 fiind asociat cu PNR a ratat intrarea în Parlament, cum s-a întâmplat de altfel și în 2004;

PRM a reușit cu liste proprii să treacă toate cele patru teste electorale, el neparticipând în 1990.

Pentru a realiza o concluzie a acestui capitol mă voi folosi de prezentarea celor două „boli ale tranziției : sindromul pluralismului ineficient și sindromul puterii dominante” între care a pendulat și România. Depășirea primul sindrom a fost realizată în urma alegerilor din 2000 prin realizarea unei limitări a pluripartidismului haotic și a unei clarificări doctrinare a partidelor. Momentul în care a fost depășit cel de-al doilea sindrom, care s-a manifestat prin guvernarea PSD între anii 2000 și 2004, a fost reprezentat de către câștigarea puterii guvernamentale de către Alianța D.A. Putem afirma așadar, prin cele prezentate în întreg capitolul, dar și prin cele afirmate în acest paragraf, că am adunat încă o probă în vederea susținerii sfârșitului tranziției.

Statul de drept

Delimitări conceptuale

Statul de drept reprezintă „statul domniei legii”, în cadrul căruia întreaga activitate, atât a statului și a organelor sale, cât și cea a populației, este reglementată exclusiv de lege. Astfel, Constituția României din 1991 republicată prevede în art. 16 alin. 2 că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Statul de drept poate fi definit ca statul organizat pe baza principiului separației puterilor în stat și urmărind prin legislația sa promovarea drepturilor și a libertăților inerente naturii umane și asigură stricta respectare a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga activitate. Constituția României din 1991, inițial, nu conținea o mențiune expresă privind principiul separației puterilor în stat, dar îl recunoștea implicit atunci când se vorbea în art. 80 alin. 2 de rolul de mediator al Președintelui între puterile statului. Prin Legea de revizuire s-a introdus în Constituție în art. 1 alin. 4 prevederea potrivit căreia „statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”. Se insistă astfel asupra necesității realizării unui echilibru între cele trei puteri, realizat prin colaborarea și controlul reciproc.

Garanția respectului și aplicării Constituției este reprezentată de Curtea Constituțională a cărei principală atribuție este aceea de a examina și pronunța asupra constituționalității legilor înainte de promulgare. Revizuirea din 2003 aduce o creștere a rolului Curții Constituționale.

Atacuri la statul de drept

Caracterul popular al revoluției a determinat o naștere a legitimității de tip revoluționar în care simpla sprijinire a unei cauze politice crea impresia că ar fi una dezirabilă. „Anii 1990-´91 au fost martorii utilizării violenței fizice pentru cucerirea sau păstrarea puterii. Procesul creării statului de drept a avansat pe măsură ce violența ilegală și nelegitimă era tot mai puțin prezentă în disputele politice”. Unul dintre cele mai semnificative mișcări social-politice care au afectat constituirea și funcționarea statului de drept a fost fenomenul mineriadelor.

În urma hotărârii FSN de a participa la alegerile din 1990, pe data de 28 ianuarie este organizat în Piața Victoriei un miting organizat de partidele istorice PNȚCD, PNL, PSDR, dar și de alte formațiuni politice care se arătau împotriva participării FSN la alegeri. A doua zi, ca urmare a apelului FSN, transmis prin mass-media, o serie de mineri înarmați cu bâte au sosit la București și au atacat sediile unor partide, printre care și cele ale PNȚCD și PNL. Această primă mineriadă a avut ca efecte consacrarea principiul legitimității politice pe baza susținerii unor mulțimi care se manifestă violent și crearea de către FSN, în urma acestui atac al opoziției, a CPUN care devenea organ provizoriu al puterii de stat și care avea ca reprezentare politică 112 de membri FSN, 112 membri ai celorlalte formațiuni politice și 27 de membri ai minorităților.

Crearea CPUN nu garantează încetarea contestărilor prin stări de violențe. Astfel, pe 28 februarie are din nou loc o manifestație în urma căreia chiar se pătrunde în sediul Executivului care este vandalizat. Chiar dacă armata intervenise și liniștise lucrurile, minerii se prezintă din nou la București manifestându-și dezaprobarea față de cel întâmplate și promițând să revină ori de câte ori se vor repeta acest gen de evenimente. Această a doua mineriadă indică slăbiciunea instituțiilor statului, dar și crearea spiritului minerilorîn calitate de „corp de apărători ai cuceririlor revoluționare”.

Conflictul interetnic își are rădăcinile în greva studenților de la Institutul Medico- Farmaceutic din Târgu Mureș și prin degenerarea în acte de violență, de o cruzime de neînchipuit, a sărbătoririi de către maghiari a revoluției ungare din 1848, moment în care la Tg. Mureș este profanată statuia lui Avram Iancu. Consecințele acestor evenimente asupra instituționalizării statului de drept au fost diverse : adâncirea conflictului internetnic existând totodată și suspiciuni reciproce față de eventuala asimilare de către majoritate sau față de intențiile subversive ale minorității, din nou instituțiile statului nu au reușit să controleze acest conflict și nu în ultimului rând adâncirea dificultăților în implementarea democrației.

Un efect negativ asupra creării unui stat democratic a fost fenomenul „ Piața Universității”. Această manifestație, organizată de Liga Studenților, Alianța Poporului, Asociația 16-21 Decembrie, Grupul Independent pentru Democrație și de Frontul Antitotalitar Român, a debutat cu lozinci ca “Iliescu nu dezbina țara”, “Proclamația de la Timisoara, lege pentru toată țara”, “Apel din Timișoara, trezește, Doamne, țara”, “16-22, cine-a tras în noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziți-vă români, aveți din nou stăpâni”, “Iliescu pentru noi este Ceaușescu II”, “Ceaușescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votăm la Moscova”, “Adevărata emanație a Revoluției – Proclamația de la Timișoara”, “Nu vă fie frică, comunismul pică” etc. Se elaborează o declarație care reia punctul opt al Proclamației de la Timișoara și care susține că Ion Iliescu este principalul vinovat de deturnarea caracterului anticomunist al revoluției. Această declarație solicită și înlăturarea din funcțiile de conducere a tuturor celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă. Este desemnată o comisie pentru liniștirea situației care, de fapt, nu reușește să rezolve mai nimic. După alegerile din mai 1990 și după câștigarea legitimă a puterii de către FSN o parte dintre organizații se retrag, în piață mai rămânând doar Alianța Poporului și Asociația 16-21 Decembrie care nu recunoșteau rezultatul votului. Noua putere se hoărăște să ia măsuri și să pună armata și poliția sălinișteacă situația. Izbucnesc însă violențe între manifestnți și forțele de ordine, iar conflictul se extinde. Chiar dacă situația a fost stbilizată în seara de 13 iunie, a doua zi apar din nou minerii care sunt îndemnați să facă curățenie. De fapt aceștia se apucă să vâneze studenți și să-i bată cu violență, vandalizează din nou sediile partidelor PNȚCD și PNL, dar și sediul unor ziare. În cadrul acestor evenimente au fost încălcate numeroase drepturi ale cetățeanului ca : dreptul la viață, dreptul de a nu fi arestat arbitrar, de a nu fi torturat, dar și dreptul la liberă exprimare. Aceste fapte au atras atenția organizațiilor internaționale , SUA declarând că evenimentele din Piața Universității au lovit chiar inima democrației, Comisia Europeană a amânat semnarea Acordului cu România, primirea în Consiliul Europei a fost amânat pentru 1993, pe scurt s-a ajuns într-un moment de izolare diplomatică. Pe lângă această izolare, relațiile dintre putere și opoziție au rămas conflictuale, căutându-se responsabilii pentru cele întâmplate. Singurul punct oarecare pozitiv ar fi înființarea Jandarmeriei care era o forță specializată în controlarea violențelor.

Guvernul Roman propunea un program reformist care se constituia în restructurarea economiei, fără asistență financiară occidentală, așteptări ridicate de bunăstare. Prima măsură penru realizarea unei economii de piață a fost liberalizarea parțială a prețurilor care a creat numeroase conflicte. De la începutul lunii septembrie 1991 se solidifică unele tensiuni sociale concretizate în cereri salariale și îmbunătățirea condițiilor de muncă. Pe 24 septembrie 1991 minerii au solicitat prezența lui Petre Roman pentru negocieri. Din dorința de a nu fi asociat mineriadelor, Petre Roman nu a răspuns invitației minerilor, motiv pentru care minerii ajung din nou la București. Chiar dacă au loc unele negocieri cu liderii minerilor, este anunțată demisia cabinetului Roman. Deși au fost îndemnați de Miron Cozma să se întoarcă acasă, minerii doreau demisia lui Iliescu. În urma unor negocieri între reprezentanții minerilor și Ion Iliescu ia sfârșit și a patra mineriadă. Guvernul Roman, care a rezultat în urma unor alegeri considerate democrat a reușit să fie înlăturat ca urmare a presiunilor sociale. Pe lângă încetinirea procesului de democratizare, această mineriadă a evidențiat slăbiciunea instituțiilor statului. A mai apărut un conflict între Petre Roman, care voia să declanșeze starea de necesitate, și Ion Iliescu, care s-a opus acestei măsuri pe baza justificării că ar putea izbucni un conflict civil. Refuzul lui Ion Iliescu a fost considerat de către Petre Roman drept o dorință de a înlătura guvernul, stare conflictuală care a dus la accentuarea disputelor în cadrul FSN și la divizarea acestuia în martie 1992.

După mineriadele care au avut loc, reputația minerilor din Valea Jiului devenise foarte proastă, iar zona a devenit izolată. De-a lungul anilor 1992-1996 cererile minerilor au fost satisfăcute, dar costurile menținerii păcii erau foarte ridicate. De aceea se acceptă ideea unei terapii de șoc în domeniul mineritul. Așadar, printr-un împrumut de la Banca Mondială, se elaborează „ Programul de închidere a minelor și atenuarea impactului social” prin intermediul căruia se oferă plăți compensatorii minerilor disponibilizați la cerere. Problema apare atunci când minerii cheltuie banii și Valea Jiului devine din nou o zonă tensionată. „Tensiunile politice din interioarul coaliției de guvernământ CDR-USD-UDMR au determinat scăderea încrederii în clasa politică și în soluțiile de reformă promovate de aceasta. Pierderea încrederii în ideea de reformă a atras cu sine și delegitimarea ordinii constituționale, populația acceptând mesaje de tip autoritar, crescând numărul celor care doareau existența unui sistem unipartid”. În acest context își face loc liderul PRM Corneliu Vadim Tudor care incită minerii la violență prin cultivarea ideii de mesianism politic al acestora.

În primele zile ale anului 1999 premierul Radu Vasile este chemat în Valea Jiului, dar cerințele exorbitante ale minerilor sunt refuzate. Acest refuz declanșează o nouă mineriadă, minerii hotărând să vină la București. Au loc din nou confruntări violente, dar lucrul cel mai grav este faptul că această acțiune a minerilor era susținută de partidele PRM și PSM, fapt ce se aseamănă unei lovituri de stat. Liderul PRM a fost disproporțional pedepsit pentru această instigare, el primind suspendarea prezenței la lucrările Senatului pentru 30 de zile.

Marșul minerilor spre București și micile lor victorii asupra jandarmilor a scos în evidență deficiențe de genul : nepregătirea celor care ar trebuie să controleze violențele, adică a Jandarmeriei care nu a reușit să-și îndeplinească rolul pentru care a fost creată, necoordonarea între autoritățile statului care nu au reușit să acționeze prompt lăsând situația să degenereze în evenimente violente.

În urma întrunirii Consiliului Suprem de Apărare a Țării se declară starea de urgență. Această măsură este susținută și de societatea civilă, existând o colaborare tacită între autoritatea statală și societatea civilă. Sub presiunea intervenției Armatei, dar și în urma deciziei premierului de a negocia, se ajunge la un acord denumit „ Pacea de la Cozia”, prin care li se rezolva o bună parte din revendicările minerilor. Această negociere cu conducătorii unui grup declarat ilegal din punct de vedere constituțional și care au folosit violența împotriva autorităților statului scot în evidență slăbiciunea statului de drept.

Pe fondul acestei slăbiciuni a avut loc o nouă mineriadă, realizată fără pretext sindical. Protestul minerilor este împotriva arestării liderului Miron Cozma. De această dată însă minerii au putut fi opriți, iar această mineriadă a fost urmată de un declin accelerat, nici o mișcare sindicală neavând intenția de a lupta împotriva ordinii legale a statului prin mijloace violente. În acest mod statul de drept a câștigat o luptă și o calitate, aceea de a deține monopolul asupra violenței legale.

Pe lângă aceste atacuri violente, caracterul de stat de drept a fost pus în discuție de două decizii care au generat controverse constituționale. Prima este reprezentată de candidaturile la președinție ale lui Ion Iliescu. Limitarea numărului mandatelor prezidențiale își are originea chiar în Comunicatul către Țară al CFSN din 22 decembrie, punctul șapte care enunța „ separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unu sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață”. Prima contestație apare chiar în 1992, dar Curtea Constituțională decide că Ion Iliescu poate candida chiar dacă ocupase funcția de Președinte al CFSN, respectiv al CPUN, dar și de Președinte al României între 20 mai 1990 și septembrie 1992. Contestarea pentru eventuala candidatură din 1996 a început încă din 1995 și a fost elaborată chiar de cei care au lucrat la elaborarea textului Constituției, printre care amintim pe Antonie Iorgovan, Vasile Gionea, Teofil Pop. Curtea Constituțioanlă a oferit din nou câștig de cauză lui Ion Iliescu, acesta motivându-și acțiunea prin ideea că această candidatură ar fi al doilea „ mandat constituțional”.

Aceeași situație s-a repetat și în cazul alegerilor din 2000 care au fost câștigate de Ion Iliescu. „ Caracterul constituțional sau nu al celui de-al treilea mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004) este controversat, persistând impresia de forțare a spiritului legii fundamentale. Dincolo de dimensiunea sa juridică, această problemă nu poate eluda și realitatea politică și anume că Ion Iliescu a fost ales prin vot democratic”.

A doua controversă este demiterea sau demisiei premierului Radu Vasile. Potrivit Constituției, președintele nu are competența de a demite pe primul-ministru. În urma demisiei membrilor național-țărăniști din Cabinet, primul-ministru a rămas fără majoritatea miniștrilor. Astfel a fost desemnat un premier interimar, iar până la demisia efectivă a lui Radu Vasile de pe 17 decembrie 1999, România a avut doi premieri. Această situație reprezintă un precedent destul de periculos și poate fi evitată prin stipularea expresă în Constituția revizuită din 2003 că președintele nu îl poate demite pe primul-ministru.

Diferența dintre un regim autoritar și un stat de drept rezidă în atitudinea față de drepturile fundamentale ale omului. „ Succesul sau eșecul proceselor de tranziție ar putea fi măsurat prin respectul acordat omului în calitatea lui de cetățean, liber și egal, stabilite în mod democratic”. Statul de drept poate fi înțeles și ca respectarea drepturilor și libertăților fundamentale care sunt codificate în Declarația Universală a Dreptului Omului, Convenția Europeană și alte tratate și convenții internaționale. Primul pas spre realizarea unui stat de drept a constat în reglementarea constituțională a drepturilor omului, iar modernitatea Constituției poate fi observată în prevederea potrivit căreia „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

O altă mare realizare a revoluție în ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale a fost retragerea statului din viața privată. Printre primele elemente care au sprijinit această retragere a fost restituirea imobilelor, a terenurilor, bisericilor și imobilelor conexe care au fost confiscate sub regimul comunist. Acest proces este în curs și destul de anevoios din și din cauza unor probleme de ordin moral, în sensul în care acele imobile ar fi locuite de alte persoane care le-ar fi dobândit.

Plecând de la necesitatea de a construi instituții care să vegheze la funcționarea statului de drept în România a intrat în vigoare, odată cu Constituția din 1991, instituția Avocatului Poporului. Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă a cărei scop principal este apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice. Este o instituție publică independentă față de orice altă autoritate publică, dar, prin procedura de desemnare și prin obligația de a prezenta un raport asupra activității sale în fața Parlamentului, face parte din categoria autorităților aflate sub control parlamentar. În urma evaluărilor făcute în 2004 se indică o creștere a numărului de petiții, a tematicii acestora precum și a autosesizărilor din partea Avocatului Poporului.

Concluzii

Pe parcursul acestui capitol am elaborat o derulare a principalilor factori care au dus la încetinirea procesului de democratizare și a constituirii statului de drept. Acești „ factori” țin în primul rând și de mentalitatea socială. Experiența totalitară îndelungată a dus la o atrofiere a spiritului civic. Revoluția a dus la obținerea drepturilor și libertăților, dar și la o mare confuzie cu privire la felul în care cetățenii trebuie să beneficieze de aceste drepturi, iar instituțiile statului să le confere și să le respecte. Pentru dobândirea unui stat de drept veritabil și funcționabil, cetățenii trebuie să dobândească niște valori democratice care să poată respinge practicile netransparente, dar și să sancționeze, prin intermediul votului, încălcări ale statului de drept comise de către politicieni. Statul de drept trebuie văzut ca o acumulare graduală de tradiții democratice, de o construire a unei culturi civice a cetățenilor, fiind un proces dinamic și care depășește formalismul juridic.

Concluzii generale

Revoluția a reprezentat într-adevăr un eveniment politic central sau, altfel spus chiar punctul de pornire al unei noi etape în societatea românească, tranziția spre democrație și consolidarea unui stat puternic atât din punct de vedere extern, dar mai ales intern. Așa cum menționa și Vladimir Pasti tranziția are două forme internă și externă. Cea externă poate fi mai simplă constând în împrumutarea conceptului de democrație și a mijloacelor de obținere a democrație, a modelului de Constituție. Dar mai dificilă se arată aplicarea lor practică la realitatea românescă a acelei vremi. Nicio societate nu seamănă cu alta, de unde reiese și ideea că aceste reguli occidentale importate nu sunt universale.

În primul stadiul al tranziției forțele politice au pretins deținerea autorității politice pe baza unei autorități morale și nu pe baza unor doctrine sau programe politice. Această situație justifică și confuziile generate care au dus la demiterea guvernului Roman, care s-a constituit în prima criză constituțională a noului sistem. Alegerile din 1996 aduc o nouă schimbare deoarece vorbim de prima alternanță la putere după căderea comunismului. Pe lângă ideea de schimbare trebuie avut în vedere că România a atins un grad de maturitate politică.

Odată cu alegerile din 2000 se produce o altă schimbare în măsura în care în turul doi al cursei prezidențiale s-au aflat Ion Iliescu și liderul extremist al partidului PRM, Corneliu Vadim Tudor. Printr-un proces de solidaritate și în absența unei alternative democratice viabile Ion Iliescu primește un nou vot de încredere. Candidatura lui Ion Iliescu evidențiază imaturitatea politică, dealtfel justificabilă având în vedere moștenirea comunistă, de care a dat dovadă electoratul alegându-și candidatul în funcție de judecata emoțională. Nu putem discredita însă capacitățile politice ale lui Ion Iliescu care, drept vorbind, de fiecare dată când a câștigat alegerile s-a dovedit a fi omul potrivit sau soluția cea mai bună din cele existente. Anul 2004 introduce o componentă cu totul nouă neparticiparea la alegerile parlamentare a lui Ion Iliescu. Un alt element de noutate îl constituie formarea celor două blocuri politice Alianța D.A. și Uniunea PSD-PUR care, cel puțin teoretic ar trebui să se constituie într-un echilibru pe scena politică.

Explozia numărului de partide a fost considerată un prim succes al procesului de democratizare. Dar ineficiența tradusă de un număr mare de partide, care nu aveau un program politic și nici măcar o ideologie, a creat un dezechilibru în politica românească. Lipsa de dialog și competiția în care se aflau partidele în vederea câștigării puterii, dar și moștenirile revoluționară și interbelică, au reprezentat întârzierea nașterii unui sistem partidist democratic.

Pe perioada celor 15 ani de tranziție sistemul partidist cunoaște trei formule diferite tipul de un partid și jumătate în 1990, de multipartidism fără partid dominant între 1992-1996 – și care se continuă și în 2004 – și de multipartidist cu partid dominant în 2000. Dintre multitudinea de partide care au apărut după revoluție, doar nouă au reușit să treacă cel puțin trei teste electorale. Anul 2004 indică o tendință de polarizare care poate fi considerată o formă de consolidare democratică prin urmărirea acelorași interese printre care se numără întărirea democrației, respectarea angajamentelor în calitate de membru NATO și integrarea europeană. Acum, în 2009, se poate afirma că cel puțin unul dintre aceste scopuri a fost atins. Suntem membri ai Uniunii Europene, următoarea treaptă este respectarea angajamentelor și normelor impuse de Uniune.

În încercarea de a observa constituirea și funcționarea statului de drept sunt evidențiate dificultățile care au fost întâmpinate în cadrul tranziției de la un sistem comunist la unul democratic. Mineriadele au fost înlocuite cu mișcări sindicale pașnice și organizate, una dintre controversele constituționale privind legitimitatea candidaturii la președinție a fost depășită prin ieșirea lui Ion Iliescu din cursa prezidențială, lucru care este în concordanță cu prevederile Constituției, iar instituția Avocatului Poporului pare a se solidifica. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, odată racordate la cerințele UE, prin încheirea negocierilor de aderare, va cunoaște o evoluție pozitivă.

Procesul internalizării valorilor și insituțiilor democratice occidentale a fost concretizat prin aderarea NATO și încheirea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. O dată depășit acest proces, care se alătură celorlalți factori ca prezența alegerilor libere, a alternanței la putere, a multipartidismului și a unui stat de drept, consfințite de Constituție care este garantul funcționării instituțiilor politice și a societății, se poate afirma că tranziția, care a debutat cu revoluția din 1989, a luat sfârșit. Evident că nu există o serie de formule matematice care să indice acest sfârșit, evident că mai sunt multe componente ale politicului, socialului și economicului care trebuiesc îmbunătățite, dar acum porțile au fost deschise spre o mare provocare sau un alt fel de tranziție, tranziția europeană.

BIBLIOGRAFIE :

CĂRȚI DE SPECIALITATE :

ABRAHAM, Florin, România : de la comunism la capitalism, Editura Tritonic, București, 2006

Axis. Dictionnaire encyclopedique, L'univers documentaire Hachette, Paris, 1995

BARBU, Daniel, 7 teme de politică românească, Ed. Antet, București, 1997

BAUDOUIN, Jean, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, 1999

CĂLINOIU, Constanța, DUCULESCU, Victor, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2005

CONSTANTINESCU, Mihai, IORGOVAN, Antonie, MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Editura ALL BECK, București, 2004

CULIC, Irina, Câștigătorii. Elita politică și democratizare în România 1989-2000, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2002

DELEANU, Ion, Drept constituțional și instituții politice, Tratat I, Ed. Europa Nova, București, 1996

DE WAELE, Jean-Michel, Partide politice și democrație în Europa centrală și de est, Ed. Humanitas, București, 2003

DRĂGANU, Tudor, Drept constituțional și instituții politice – tratat elementar, vol. I, Lumina Lex, București, 1998

DUVERGER, Maurice, Institutions politiques et droit constitutionnel, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1960

FLORIAN, Alexandru, România și capcanele tranziției, Ed. Diogene, București, 1999

FLORIAN, Alexandru, Modele politice ale tranziției, Ed. Geea, București, 2004

GALLAGHER, Tom, Furtul unei națiuni, Ed. Humanitas, București, 2005

GRUGEL, Jean, Democratizarea. O introducere critică, Ed. Polirom, București, 2008

HUNTINGTON, Samuel P., Ordinea politică a societăților în schimbare, Ed. Polirom, Iași, 1999

IONESCU, Cristian, Constituția României. Legea de revizuire comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare, Editura ALL BECK, București, 2003

MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, București, 1997

MAGUREANU, Virgil, STOENESCU, Alex Mihai, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2008

PASTI, Vladimir, România în tranziție. Căderea în viitor, Ed. Nemira, București, 1995

PASTI, Vladimir, Noul capitalism românesc, ed. Polirom, Iași, 2006

PRECUPEȚU, Marius, Democratizare postcomunistă și integrare europeană, ed. Academiei Române, București 2006

PREDA, Cristian, SOARE, Sorina, Regimul, Partidele și Sistemul politic din România, Ed. Nemira, București, 2008

RADU, Alexandru, Nevoia schimbării. Un deceniu de pluripartidism în România, Ed.Ion Cristoiu, București, 2000

RADU, Alexandru, Sisteme politice contemporane, Ed. Cartea Universitară, București 2003

RADU, Alexandru, RADU, Gheorghe, PORUMB, Ioana, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Ed. Tehnică, București, 1995

SARTORI, Giovanni, Ingineria constituțională comparată, ed. Mediterană 2000, Bucuresti, 2002

STANOMIR, Ioan, În jurul Constituției: practică politică și arhitectură legală, Editura Universității din București, București, 2006

STOICA, Stan, Dicționarul partidelor politice din România : 1989-2004, Ed. Meronia, București, 2004

STOICA, Stan, România : 1989-2004 : o istorie cronologică, Ed. Meronia, București, 2004

TISMĂNEANU, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, Iași, 1997

VOICU, George, Pluripartidismul. O teorie a democrației, Ed. All, București, 1998

ZAMFIR, Cătălin, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”, Ed. Polirom, Iași, 2004

WEBER, Max, Politica, o vocație și o profesie, Ed. Anima, 1992

PUBLICAȚII PERIODICE :

Revista 22, nr. 687

Sfera Politicii, nr.67

Sfera Politicii, nr. 115

SURSE ELECTRONICE :

http://www.adriannastase.ro/index.php,

http://www.bec2004.ro/index.htm

COMUNICAT CATRE TARA AL CFSN – 22 dec.1989

Constituția României din 1991 : http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1

Constituția României revizuită, 2003 : http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339

Partidele politice – comunicări prezentate la seminarul științific din 21 decembrie 1992 organizat cu sprijinul Curții Constituționale, București, 1993.