. Tranzitia Economica Si Evolutia Principalilor Indicatori Macroeconomici

Elemente introductive de problematică a finanțelor publice

Finanțele publice au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, fiind strâns legate de istoria statului și dreptului. De-a lungul etapelor parcurse de istoria societății omenești, finanțele s-au concretizat sub forma relațiilor sociale, de natură economică, utilizând banii și formele valorice în procesul repartiției produsului social. Ele contribuie la îndeplinirea funcțiilor interne și externe ale statului.

Finanțele publice reprezintă o parte a studiului economiei. Se învecinează cu domeniul statului și științele politice și se ocupă cu o parte din problemele și tehnicile folosite în domeniul finanțelor private, dar în esență sunt parte a domeniului economiei. De aceea, înțelegerea esenței finanțelor publice depinde de înțelegerea economiei în general.

În “Avuția Națiunilor” (1776), care este considerată a fi prima carte care a abordat economia ca o știință de sine stătătoare, Adam Smith scria: “Economia politică, privită ca o ramură de cunoștințe ale omului de stat sau a legiuitorului își propune două scopuri distincte: în primul rând de a procura populației un venit sau o subzistență abundentă, sau mai bine zis, de a o face capabilă să-și procure acest venit sau această subzistență abundentă; și în al doilea rând de a procura statului sau colectivității un venit suficient pentru serviciile publice.”

În concepția modernă, intervenționistă, autoritatea publică are drept sarcini: să influențeze procesele economice, să corecteze evoluția ciclică, să prevină crizele economice, să limiteze efectele negative ale crizelor, să acorde subvenții, alte facilități întreprinderilor private. În același timp este necesară studierea mijloacelor de intervenție a statului în economie cu ajutorul veniturilor și al cheltuielilor.

În definițiile moderne se consideră că economia se ocupă de studiul alocării resurselor rare. Resursele productive sunt finite. Teoria economică permite înțelegerea unei mai bune alocări a resurselor. De aceea, folosind analiza economică, vorbim întotdeauna de alternative sau opțiuni. Obiectul analizei poate fi întreaga economie, poate fi statul sau doar familia. Abordarea analizei economice este însă întotdeauna aceeași. Pentru a determina desfășurarea în timp a unei acțiuni trebuie, în măsura în care acest lucru este posibil, să măsurăm și să comparăm costurile și beneficiile în cazul unei alte utilizări a resurselor.

Relațiile financiare presupun acel transfer de valoare exprimat în formă bănească ca fluxuri financiare de la persoanele fizice și juridice către stat și, pe de altă parte, ca fluxuri financiare de la stat, către beneficiari, persoane fizice și juridice.

Astfel, economia este mai mult decât un studiu de eficiență. In aceeași măsură este și un studiu despre imparțialitate și obiectivitate. Cine se bucură de serviciile produse? Răspunsul superficial ar fi: cei care au bani pentru a le plăti. Dar ce determină distribuirea diferită a veniturilor oamenilor? Mai mult, există o distribuție optimă a veniturilor?

Dacă economia reprezintă studiul eficienței și echității alocării resurselor, atunci ce reprezintă finanțele publice? Finanțele publice reprezintă studiul activităților financiare ale statului și autorităților publice. Ele descriu și analizează cheltuielile statului și tehnicile folosite de acesta pentru a finanța aceste cheltuieli. Analiza finanțelor publice ne ajută să înțelegem de ce anumite servicii sunt asigurate de sectorul public și de ce statele se bazează pe anumite tipuri de impozite și taxe. De exemplu, de ce apărarea națională este asigurată de sectorul public, iar producerea de bunuri este apanajul sectorului privat. {i de ce statele se bazează pe mai multe tipuri de taxe și nu pe un singur fel de taxă prin intermediul căreia să-și asigure resursele necesare sectorului public?

În finanțele publice interesul se centrează asupra studierii instituțiilor și proceselor de luare a deciziilor. De exemplu, ce efecte vor avea tehnicile bugetare asupra paletei actuale de bunuri și servicii publice? În sectorul public, luarea deciziilor se face prin vot. Totuși, poate reflecta, sistemul votării, preferințele reale ale unui grup de cetățeni? Mai mult, care sunt implicațiile legate de eficiența și echitatea diferitelor reguli de votare? Există vreo diferență între deciziile luate pe baza majorității și deciziile luate pe baza consensului unanim?

În lucrarea sa “Finanțe publice”, A.C. Pigou afirma: “În orice societate dezvoltată există o formă de organizare administrativă care îi reprezintă sau nu pe membrii colectivității sociale, dar sigur are autoritatea de a-i constrânge individual.”

Această afirmație este importantă deoarece identifică natura coercitivă a statului. Statul forțează cetățenii să facă lucruri pe care probabil altfel nu le-ar face. De asemenea, la fel de important este că nu există nici o garanție că statul acționează în interesul cetățenilor.

Însă se pune întrebarea: chiar avem nevoie de un sector public? putem merge mai departe și fără existența acestuia? Unii cred că activitatea sectorului public este dăunătoare, alții cred într-un sector public suficient de dezvoltat astfel încât să satisfacă aproape toate nevoile. Ambele opinii sunt însă extremiste.

Conceptul modern al nevoii de un sector public a pornit în principal de la ideea eșecului pieței. Nu ar fi nevoie de un sector public dacă toate problemele economice ar putea fi rezolvate prin tranzacțiile de pe piață sau de către sectorul privat. Astfel, când piața suferă un eșec se justifică intervenția guvernului, aplicarea politicii sale ducând la îmbunătățiri.

Eșecul pieței se manifestă în trei direcții principale:

eșecul pieței în furnizarea bunurilor și serviciilor dorite de societate;

eșecul pieței în repartizarea veniturilor;

eșecul pieței în atingerea echilibrului pieței ocupării forței de muncă.

Eșecul pieței în furnizarea bunurilor și serviciilor dorite de societate

Activitatea din sectorul privat este bazată pe liberul schimb. Preferința populației pentru un anumit bun sau serviciu este exprimată prin cererea pentru acel bun sau serviciu. Cantitatea de bunuri și servicii produse depinde de costurile implicate. Schimburile se realizează prin intermediul pieței.

Schimbul liber se poate realiza în mai multe feluri pe piață. Când există un singur vânzător al unui produs starea pieței se numește monopol. Monopolul necontrolat va conduce la o alocare ineficientă a resurselor; aceasta nu înseamnă că se folosesc mai multe resurse decât este necesar pentru producerea bunurilor sau serviciilor respective, ci, deoarece monopolul are control asupra întregii piețe, acesta nu va furniza cantitatea de bunuri pe care aceștia o doresc la un preț care să reflecte în mod real valoarea resurselor folosite pentru furnizarea bunurilor respective. Este deci justificat ca statul să intervină în cazul unor firme care manifestă tendințe de monopolizare a pieței.

O altă situație de eșec al pieței este cea a externalităților. Cel mai cunoscut exemplu de externalitate negativă (căci există și externalități pozitive) este poluarea. În acest caz curba ofertei nu reflectă corect costurile necesare producerii bunului care implică poluare. Producătorii nu vor plăti de bunăvoie costurile suplimentare și nici consumatorii. Ele vor fi suportate de oamenii care muncesc sau trăiesc în zona afectată de poluare. Pentru a corecta aceste ineficiențe sunt necesare intervenții pe piață, în acest caz cea mai bună fiind introducerea unei taxe pentru producerea bunului respectiv.

Eșecul pieței în repartizarea veniturilor

Presupunem o piață cu un grad înalt de competiție, în care cererea reflectă corect toate preferințele consumatorilor iar oferta are la bază toate costurile de producție. Pe o astfel de piață, întreprinderile și-ar maximiza profiturile iar consumul public ar fi satisfăcut printr-o combinație optimă de bunuri și servicii. Dar cum vor fi repartizate veniturile? Într-o economie competitivă maximizarea profiturilor firmelor le va determina pe acestea să recompenseze factorii de producție proporțional cu productivitatea fiecăruia. Rezultatele exploatării pământului, muncii și capitalului trebuie să reflecte productivitatea lor, măsura în care au contribuit la producția de bunuri și servicii. Rezultă că cei care au fost suficient de deștepti să-și aleagă o meserie bună și sunt suficient specializați vor prospera. Cei care nu și-au ales cea mai buna meserie, care nu sunt sufiecient specializati sau care sunt lenesi, vor primi un venit mai mic sau chiar deloc. Eficiența presupune ca factorii să nu fie plătiți cu mai mult decât merită. Pentru acești oameni redistribuirea poate fi văzută ca orice alt bun. Oamenii pot cumpăra oricât vor. Dacă vor să transfere o parte din venit altora, pot face acest lucru prin intermediul instituțiilor de caritate.

Eșecul pieței în atingerea echilibrului prețurilor și ocupării forței de muncă

Într-o economie cu un sector privat dezvoltat este normal să ne așteptăm la fluctuații ale ratei șomajului și ale nivelului prețurilor. Creșterea populației, războaiele, schimbările în oferta de monedă, progresul tehnologic, valurile de optimism și pesimism determină instabilitate economica.

Fluctuațiile activității economice poartă numele de cicluri economice. De obicei acestea sunt împărțite în patru etape: avânt, apogeu, recesiune și depresiune. Faza de avânt a ciclului economic este perioada înfloririi activității economice; apogeul și depresiunea sunt puncte de cotitura. Când o recesiune este profundă este numită depresiune. Experiența anilor ’30 a schimbat viziunea oamenilor asupra adevăratului rol al statului în asigurarea unei ocupări complete a forței de muncă și stabilizării prețurilor. Cum al doilea război mondial se apropia de sfârșit, s-a ajuns la concluzia că ocuparea totală a forței de muncă și stabilizarea prețurilor era o responsabilitate publica.

Putem afirma că intervenția statului pentru corectarea acestor eșecuri ale pieței are de fapt ca scop final creșterea așa-numitei bunăstări sociale. Problema pe care și-o pune această lucrare este cum pot politicile fiscal-bugetare să contribuie la creșterea acestei bunăstări. Iar analiza nu este lăsată numai la nivel teoretic, fiind exemplificată pe cazul României.

Putem spune că lucrarea este structurată în două părți: prima, care cuprinde capitolele I și II, realizează o analiză de ansamblu asupra evoluției economiei românești și atingerii stării de echilibru. Analizele concrete sunt precedate de explicații teoretice, menite să explice indicatorii folosiți. A doua parte, capitolele III și IV, este concentrată pe politicile fiscale și bugetare și rolul acestora în obținerea creșterii economice.

Am considerat necesar ca lucrarea să înceapă cu o prezentare de ansamblu a procesului de tranziție prin care trece țara noastră, acesta punându-și amprenta asupra oricărei măsuri de politică macroeconomică luată de guvernanții actuali sau din trecut. De asemenea am făcut o scurtă prezentare teoretică a principalilor indicatori macroeconomici, fâcănd apoi o analiză a evoluției acestora în România, în perioada 1990-2001 (Capitolul I. Tranziția economică și evoluția principalilor indicatori economici).

În capitolul II, Evaluarea politicilor financiar-monetare și realizarea echilibrului macroeconomic, am încercat să prezint modalitățile prin care se poate atinge echilibrul macroeconomic, obiectiv urmărit de toate politicile guvernamentale. Pentru aceasta am prezentat mai întâi noțiunile de politică financiară și politică monetară, concentrându-mă apoi pe contribuția acestora la realizarea echiulibrului financiar, și implicit a celui global al economiei. Capitolul se încheie cu o analiză a realizării echilibrului macroeconomic în România în perioada 1990-2001.

O prezentare teoretică a principalelor coordonate ale politicilor fiscale și bugetare este realizată în capitolul III, Politica bugetară și politica fiscală – principalelegetară și politica fiscală – principalele instrumente de intervenție a statului în economie. Un loc aparte este acordat deficitului bugetar, problemă extrem de importantă pentru economia românească. În final am încercat o analiză a programului de acțiune al guvernului, pentru a surprinde modul în care s-a realizat coordonarea politicilor fiscal-bugetare în anul 2001, având ca principal obiectiv creșterea economică.

Lucrarea se încheie cu un Studiu de caz privind aplicarea politicii bugetare și fiscale în România în perioada 1990-2001(capitolul IV). Prezentarea urmărește îndeaproape ciclurile politice, întrucât este știut că politicile fiscal-bugetare sunt în mare măsură influențate de ideologia partidului de guvernămân. Un alt element luat în calcul la prezentare a fost armonizarea cu aquis-ul comunitar, poate singurul obiectiv care, pe parcursul acestor 11 ani, a reușit să dea o oarecare coerență și continuitate politicilor guvernamentale.

Capitolul I

Tranziția economică și evoluția principalilor indicatori economici

1.1. Aprecieri asupra tranziției economice în România

1.2. Prezentarea indicatorilor reprezentativi ai stabilității macroeconomice

1.2.1. Produsul intern brut

1.2.2. Comerț exterior

1.2.3. Datoria publică

1.2.4. Inflația

1.2.5. șomajul

1.3. Analiza evoluției principalilor indicatori macroeconomici în perioada 1990 – 2001.

1.3.1. Evoluția produsului intern brut

1.3.2. Evoluția comerțului exterior

1.3.3. Evoluția datoriei publice

1.3.4. Evoluția inflației

1.3.5. Evoluția șomajului

1.1. Aprecieri asupra tranziției economice în România

Principalul obiectiv al oricãrei strategii de tranziție a economiei planificate la economia de piatã trebuie sã fie “stoparea declinului economic”.

Pasii urmãtori ce trebuie fãcuti sunt eliminarea dezechilibrelor serioase interne si externe si apoi lansarea unui proces de crestere economicã sustinutã. Cauza principalã a acestor dezechilibre poate fi identificatã cu claritate, pe de o parte, în lipsa unei oferte adecvate calitativ si cantitativ de bunuri vandabile si, pe de altã parte, în cresterea enormã a masei monetare. Astfel, se emite moneda în cantitãti tot mai mari pentru salariile angajatilor din sectorul public, pentru finantarea ajutoarelor acordate bolnavilor si persoanelor în vârstã, precum si pentru subventionarea firmelor care înregistreazã pierderi din cauza costurilor mari de personal. Sarcina trebuie sã fie rezolvatã de o strategie de transformare vizând reconstructia socio-economicã, scopul este sã stimuleze o productie competitivã pe plan international si, în acelasi timp, sã reducã cererea excedentarã.

Programele de transformare aplicate în prezent sau avute în vedere plaseazã reducerea cererii pe primul loc pe lista mãsurilor care trebuiesc luate. Acest prim pas este fãcut în speranta cã actiunea spontanã a fortelor pieței va conduce la o activitate investitionalã sporitã si la cresteri ale productiei.

Un program de transformare care are drept scop sã stimuleze productia si cresterea are nevoie de un nivel de preț stabil pentru a descuraja specula cu bunuri de consum si a sprijini productia pe bazã unor relatii predictibile între vânzãtori si cumpãrãtori. O reducere uniformã a masei monetare si o crestere a ratei dobânzilor ar putea stopa inflatia, desi nu este deloc sigur în ce mãsuri si pentru cât timp. Sigur este însã cã aceastã strategie, distrugând cererea efectivã, reduce productia si descurajeazã investitiile, ceea ce, pe termen mediu, are efecte negative asupra stabilizãrii macroeconomice.

Hiperinflatia

Programele actuale de tranzitie acordã o mare importantã stabilitãtii macroeconomice ca o conditie prealabilã pentru transformare. Stabilitatea macroeconomicã, în sensul de a controla cererea în vederea adaptãrii ei la oferta potentialã, este deci aspectul cantitativ al problemei stãvilirii hiperinflatiei, care apare în domeniul pretului prin liberalizarea comertului si convertibilitatea valutarã. În timp ce liberalizarea comertului este, în general, o problemã simplã de eliminare a subventiilor si a controlului, iar introducerea convertibilitãtii reclamã doar o decizie privind amploarea devalorizãrii necesare si angajarea unor credite externe suficiente ca rezervã de devize pentru sustinerea cursului de schimb pe piatã, functionarea politicii pentru sustinerea cursului de schimb pe piatã, functia politicii monetare si fiscale este o chestiune mult mai dificilã, pentru cã o politicã monetarã si fiscalã restrictivã presupune, evident, existenta unor institutii de politicã monetarã si fiscalã functionabile care, adesea nu existã sau abia trebuie sã fie introduse ca parte a unui program de transformare.

În conditiile actuale, aproape cã nu existã în nici una din fostele tãri comuniste o traditie în perceperea de impozite de cãtre stat care sã poatã fi utilizate pentru realizarea unor obiective de politicã fiscalã. Chiar în momentul în care costurile de transfer probabil cresc, iar investitiile publice pentru dezvoltarea infrastructurii sociale, cum ar fi transporturile si telecomunicatiile, reprezintã o cerintã indispensabilã pentru crearea în aceste tãri a unor conditii de productie competitive pe plan international, mãsurile fiscale din economie, în toatã amploarea lor se realizeazã tocmai prin reducerea cheltuielilor bugetare. Deoarece în mod evident investitiile în infrastructurã, comparativ cu costurile de transfer nu apar ca fiind cu totul indispensabile, structura cheltuielilor, asa cum este cazul în numeroase tãri occidentale, va avea tendinta sã se dezechilibreze în furnizarea veniturilor de transfer pe seama cheltuielilor de investitii necesare pentru atragerea investitorilor si crearea de locuri de muncã. În acest fel, stabilizarea macroeconomicã devine mai degrabã un impediment decât conditie prealabilã pentru cresterea economicã si reconstructie. Aceste probleme decurg logic din lipsa de eficiențã a politicilor economiei promovate de guvernanți in România.

James D.Wolfensohn fãcea urmãtoarea remarcã cu privire la locul și rolul guvernãrii economiilor în lumea contemporanã: “În contextul economiei mondiale actuale, țãrile pot investi în educație, în sãnãtate, își pot stabili principiile macroeconomice fundamentale, pot constitui cãi de comunicații și infrastructuri moderne. Dar dacã nu au un sistem financiar eficient, dacã nu au un sistem legislativ adecvat și o legislație adecvatã cu privire la concurențã și faliment, dacã nu prezinta transparențã și nu dispun de standarde contabile riguroase, atunci dezvoltarea lor este în pericol”. De fapt noțiunea de guvernare, ca expresie a exercitãrii puterii publice într-o țarã, mai multe elemente interdependente: transparențã, responsabilitate, independența informației, menținerea pãcii sociale,etc.

De asemenea, guvernarea mai include și fundamentele instituționale și de reglementare ale economiei de piațã adicã: sisteme de garantare a dreptului de proprietate, legislația privind contractele și protecția împotriva capriciilor partenerilor, un sistem judiciar eficient, reglementãri privind supravegherea sistemelor financiare moderne, utilizarea standardelor de contabilitate și audit recunoscut pe plan mondial. Managementul guvernamental, neglijat în anii 1980, este privit acum ca fiind hotãrâtor pentru dezvoltare și progres economic.

1.2. Prezentarea indicatorilor reprezentativi ai stabilității macroeconomice

Indicatorii macroeconomici sunt expresia contitativă a rezultatelor activității economice prezentată în unități fizicee și valorice. Ei relevă numeric activitatea economică sau anumite aspecte ale acesteia (fluxurile materiale și bănești), oferă informații necesare pentru orientarea și decizia în acțiunea economică, asigură posibilitatea comparării diferitelor activități, ramuri și economii naționale.

1.2.1. Produsul intern brut

Produsul intern brut reprezintă expresia valorică a producției de bunuri și servicii finale creată în decursul unei perioade de agenții economici ce-și desfășoară activitatea în interiorul țării.

Produs intern brut = Valoarea totală a bunurilor și serviciilor – consumul intermediar

Consum intermediar = Valoarea bunurilor și serviciilor produse și consumate în scopul producției de noi bunuri și servicii

PIB este cel mai important indicator, el fiind foarte des folosit ca bază de comparare la nivel macroeconomic. De asemenea, el este indicatorul care este luat ca bază pentru a afirma dacă o țară este în creștere economică sau nu..

1.2.2. Comerț exterior

Comerțul exterior reprezintă ansamblul tranzacțiilor cu bunuri și servicii pe care agenții economici dintr-o țară le fac cu exteriorul. Se referă la acele operațiuni de export și import efectuate de agenții economici.

Comerțul exterior efectuează operații de două tipuri, de mărfuri cu existență materială și de comerț invizibil (servicii). Ultimul presupune prestări de servicii, vânzări-cumpărări de licențe cu exteriorul, turismul, transporturile internaționale, consignația internațională, asistența economică și colaborarea tehnico-științifică pe baze comerciale cu străinătatea.

Orice operațiune de comerț exterior trebuie judecată din punct de vedere al eficienței economice, al raportului dintre efectele obținute și eforturile depuse.

Efectele immediate ale comerțul exterior sunt reprezentate de veniturile obținute din export și din bunuri și servicii obținute prin import. Eforturile reprezintă cheltuieli în monedă națională pentru export și cheltuieli în valută pentru import.

Eficiența exportului se apreciază prin cheltuiala internă ce se face pentru a obține o unitate valutară. Eficiența directă a importului se apreciază prin cantitatea de monedă națională ce se obține prin vânzarea internă a mărfii importate cu o unitate valutară.

Eficiența comerțul exterior este foarte importantă de stabilit pentru că comerțul exterior modifică structura materială a produsului global brut, ritmul de cestere a produsului național net, volumul valoric al acestuia.

Principalele căi de creștere a eficienței comerțului exterior sunt: creșterea gradului de prelucrare a mărfurilor și a serviciilor destinate exportului; adâncirea specializării producției destinate exportului care trebuie să conducă la o creștere substanțială a productivității muncii; ridicarea calității produselor și serviciilor destinate exportului, pentru a asigura o competitivitate cât mai mare a acestora; modernizarea și adaptarea modului de prezentare a mărfurilor la nivelul cerințelor pieței mondiale; reducerea cheltuielilor de producție.

Există la nivelul comerțului exterior două documente de sinteză foarte importante pentru aprecierea acestuia. Ele influențează deciziile exteriorului în legătură cu țara respectivă. Operațiunile comerciale cu exteriorul sunt reflectate în balanța comercială care cuprinde valoarea totală și pe grupe de mărfuri(agroalimentare, materii prime, băuturi, combustibili, produse chimice, mașini etc.). Balanța comercială se întocmește pe ansamblul relațiilor comerciale, dar și pe produse.

După cum se observă balanța comercială cuprinde două mari părți: import și export. Diferența dintre încasările din export și plățile pentru import reprezintă soldul balanței comerciale. Dacă balanța este deficitară se echilibrează apelând la rezerve valutare proprii, credite externe care trebuie restituite în viitor. Este rațional însă că balanța comercială să fie echilibrată, chiar dacă acest lucru nu este posibil în fiecare an, el trebuie să rămână un obiectiv cumulativ de înfăptuit pe o perioadă de câțiva ani.

Balanța comercială este componentă a balanței de plăți.

Balanța de plăți este un document statistico-contabil în care se înregistrează și se compară totalitatea plăților și încasărilor cu străinătatea ale unei țări, într-o anumită perioadă (an, semestru, trimestru).

La nivelul economie națională, decizia financiar-monetară se realizează sub forma balanțeide plăți externe. Ea lucrează cu fluxuri și stocuri, urmărind evenimentele economice pe parcursul unei perioade de referință și nu cu solduri economice existente la un moment dat.

Balanța de plăți oglindește forța economică a țării respective, starea și amploarea tranzacțiilor sale economice cu celelalte țări, sănătatea economie națională, credibilitatea unei țări față de alte țări.

Structura balanței de plăți externe cuprinde 3 mari subdiviziuni: contul curent (balanța de plăți curente), contul de capital și financiar (balanța mișcărilor de capital), erori și omisiuni.

Balanța de plăți cuprinde următoarele:

Contul curent

– Balanța comercială (import și export de mărfuri) și balanța serviciilor

– Balanța veniturilor (din muncă, dobânzi, dividende, rente, profit)

– Balanța transferurilor unilaterale (transferurile veniturilor muncitorilor emigranți, despăgubiri, donații, ajutor public extern etc.)

Contul de capital și financiar

– Balanța mișcărilor de capital pe termen lung (investiții directe, investiții de portofoliu, cotizații, împrumuturi de stat,conturi în tranzit, conturi de cliring sau barter, active de rezervă)

– Balanța mișcărilor de capital pe termen scurt (credite primite sau acordate, repatrierea activelor, profiturilor etc.)

Erori și omisiuni

Echilibrarea balanței de plăți e unul din obiectivele importante ale politicii economice a fiecărui stat. Dezechilibrele, reprezentând excedente sau deficite, sunt cele mai frecvente situații. Acestea vizează balanța de plăți generală dar și părțile acesteia (balanța comercială, balanța serviciilor, balanța veniturilor). Dezechilibrul cel mai mare al unei balanța de plăți provine din dezechilibrul schimburilor comerciale.

Balanța de plăți este instrumentul adecvat de analiză a echilibrului relațiilor internaționale. Ea arată prin excedent sau deficit, când relațiile economice externe ale unei țări sunt sau nu în echilibru. Ea indică sursa dezechilibrului, natura și mărirea ajustării necesare pentru restaurarea echilibrului.

În ultimii ani balanța de plăți a României se caracterizează prin persistența deficitului comercial. Contul curent se încheie sistematic cu deficite, cea mai mare parte provenind din soldul pasiv al balanța comercială. Contul de capital se încheie cu solduri active, dar sursa de bază o constituie împrumuturile externe la organizațiile financiare monitare (FMI) și pe piața financiară privată.

Drept urmare se acumulează datoria externă, ceea ce antrenează un serviciu al datoriei externe mare care grevează asupra încasărilor din exterior

1.2.3. Datoria publică

Datoria publică presupune totalitatea sumelor împrumutate de către stat și alte instituții publice, de la persoane fizice și persoane juridice, de pe piața internă și externă indiferent de scadența lor și nerambursate la un moment dat.

Datoria publică arată gradul de îndatorare al unei țări și relațiile existente între balanța creanțelor și angajamentelor și balanța de plăți externe.

Angajamentele sau obligațiile decurg din contractarea împrumuturilor, și anume: rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate creditorilor.

Datoria publică se stabilește și se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale ei, datoria publică internă și externă. De asemenea de cuantifică în funcție de termenul pentru care se contractează împrumuturi, datoria publică pe termen scurt și pe termen mediu și lung (consolidată).

Cheltuielile anuale reprezentând plăți exigibile în contul datoriei publice formează în ansamblul lor serviciul datoriei publice (interne sau externe). El reprezintă efortul financiar anual concretizat în cheltuieli cu rambursarea datoriei publice, cheltuieli cu plata dobânzilor și a celorlalte cheltuieli aferente.

Datoria publică internă

Datoria publică internă este generată:

împrumuturi pe termen scurt ale statului primite de la BNR pentru echilibrarea în execuție a bugetului de stat

emisiunea de bonuri de tezaur, în același scop, rambursabile din resurse bugetare, până la sfârșitul anului – dacă nu se recurge la consolidarea datoriei publice

plasarea de înscrisuri pe termen mediu sau lung pentru procurarea de resurse necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual

garanții acordate de stat la credite bancare interne ale agenți economici pentru necesități legate de obiective de maximă importanță pentru economia națională

atragerea pe termen scurt a disponibilităților din conturile Trezoreriei publice

Împrumuturile de stat de pe piața financiară se pot contracta de către Guvern, în limita sumei aprobate de Parlament, de la persoane fizice sau persoane juridice, în vederea asigurării resurselor bănești necesare.

Necesitatea apelului la împrumuturi angajate de guvern este legată de: finanțarea deficitului buget de stat, refinanțarea datoria publică, susținerea balanței de plăți și consolidarea rezervei valutare a statului, finanțarea proiectelor de investiții pentru dezvoltatea sectoarelor prioritare ale economiei, finanțarea proiectelor întreprinderilor mici și mijlocii cu capital majoritar românesc, îndeplinirea obligațiilor legate de garanțiile de stat pentru împrumuturi etc.

Forme de contractare a împrumutului de stat sunt, împrumuturi de stat contractate direct în contul datoriei publice și prin emisiuni de valori mobiliare; garantări de credite bancare interne contractate de agenți economici de la băncile comerciale pentru următoarele obiective: realizarea programelor de restructurare aprobate de autoritățile avizate, constituirea stocurilor la principalele produse strategice necesare economie națională, realizarea lucrărilor agricole,producție cu ciclu lung de fabricație destinată exportului, obiectivele de investiții de interes național.

Pentru acoperirea riscurilor financiare care pot interveni ca urmare a garantării acestor credite, se constituie Fondul de risc pentru garanții interne. Din acest fond se pot efectua numai plățile care rezultă din executarea scisorilor de garanție. În contabilitatea trezoreriei statului ca și în contabilitatea persoanelor juridice garantate se vor evidenția informații cu privire la: acordarea garanției, executarea garanției, recuperarea sumelor plătite de Ministerul Finanțelor ca urmare a executării garanțiilor și a majorărilor de întârziere ori a dobânzilor aferente etc.

În legătură cu rambursarea împrumutului, sursele sunt: excedentele bugetului de stat,împrumuturile de stat pentru refinanțarea datoria publică interne, precum și din alte resurse stabilite prin dispoziții legale.

Datoria publică externă

Datoria publică externă cuprinde toate datoriile țării față de străinătate. În concepția Băncii Mondiale ea cuprinde: sumele datorate de stat unor creditori publici și privați externi, în valută, bunuri, servicii, cu o perioadă de rambursare de peste un an; sumele datorate de persoane private, garantate de autorități publice.

Datoria externă netă este diferența dintre activele publice și private ale rezidenților unei țări în străinătate și activele deținute de rezidenții străini în țara considerată.

Activele rezidenților țării în străinătate cuprind: disponibilitățile valutare, împrumuturi acordate, investiții directe, titluri, alte creanțe, alte valori.

Active ale rezidenților străini în țara noastră cuprind: împrumuturi primite de la organisme publice (guvern, agenții guvernamentale), credite de la bănci sau organisme financiare și alți creditori, titluri, disponibilități valutare, investiții de capital, alte valori aparținând persoanelor străine.

Formele datoriei externe sunt: datoria publică externă, datoria cu garanție publică, datoria privată negarantată.

Împrumuturile externe se contractează pentru finanțarea unor obiective precise ca: realizarea programelor de dezvoltare, restructurare economică, echilibrarea balanței de plăți externe, crearea, menținerea și sporirea rezervei valutare a statului, asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamități naturale sau în alte cazuri de forță majoră.

În calitate de garant al împrumuturilor externe, Ministerul Finanțelor, în numele statului, evaluează riscurile financiare, oportunitatea și condițiile de emitere a garanției, pentru a nu afedta credibilitatea financiară a statului român pe șlan internațional, participă la negocierea acordurilor și a altor instrumente juridice internaționale prin care se contractează împrumuturi externe garantate de către stat. De asemenea, Ministerul Finanțelor și BNR exercită supravegherea generală a execuției de casă a angajamentelor de datorie publică externă, conform normelor metodologice. Este obligatoriu ca destinația împrumuturilor externe să fie strict respectată.

Cheltuielile legate de rambursarea ratelor scadente, dobânzile și celelalte cheltuieli aferente împrumuturilor externe contractate direct de Guvern se suportă din bugetul de stat sau bugetele locale, fiind înscrise ca: rambursări de credite externe, plata dobânzilor, comisioanelor aferente pentru împrumuturile contractate, plăți de dobânzi și alte cheltuieli aferente datoriei publice.

Instrumentele datoriei publice externe pentru obținerea de venituri pot fi:

Titlurile de stat în valută emise pe piețele externe

Împrumuturile de la instituții financiare internaționale sau obținute direct de la investitorii privați și alte tipuri de împrumuturi

Sursele de plată pentru datoria publică externă sunt: bugetul de stat, fondul de rezervă la dispoziția Guvernului, sumele rezultate din recuperarea creanțelor statului român, sumele prevăzute în bugetele autorităților publice locale pentru împrumuturile externe contractate direct de către ele, sumele prevăzute în bugetele agenților economici care au contractat astfel de împrumuturi cu garanția statului și alte surse.

1.2.4. Inflația

Inflația este un dezechilibru de ansamblu al economiei naționale care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește novoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea monedei naționale, creșterea durabilă și generalizată a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Scăderea puterii de cumpărare a banilor se manifestă atunci când volumul de bunuri și servicii ce se cumpără într-o economie se diminuează în comparație cu masa monetară și nivelul prețurilor. Ea se calculează ca raport între masa monetară și nivelul prețurilor, presupunînd acel volum de bunuri și servicii ce poate fi abținut cu cantitatea de bani existentă în economie, la un nivel dat al prețurilor.

Intensitatea inflației trebuie analizată atât prin raportare la ea însăși, în timp, cât și prin corelarea acesteia cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice (ca ex. creșterea economică).

O mare problemă, cu care se confruntă multe economii, este hiperinflația. Aceasta presupune acea inflație necontrolată de guverne și alți factori de decizie macroeconomică și este singura formă periculoasă (începe în luna în care creșterea generalizată a prețurilor depășește 50%).

Inflația galopantă (hiperinflația) cu trend crescător de durată și insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii. Ea descurajează investițiile productive și orientează resursele bănești spre acțiuni speculative curente.

Inflația excesivă duce la decăderea societății civile în general, deoarece o societate decade atunci când clasele de mijloc își pierd locul și rolul lor de factor de echilibru. Antrenând sărăcirea clasei de mijloc, hiperinflația subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupție și degradare în cadrul instituțiilor sociale.

Efectele negative ale acesteia – suportate de anumiți agenți economici, de anumite clase și grupări sociale, ca și de societatea în ansamblul ei – sunt denumite costurile inflației. Ea redistribuie beniturile și avuția de la persoanele cu venituri fixe și cu poziții slabe în sistemul economic spre cele care dețin puterea economică și o folosesc pentru a obține venituri mai mari. Inflația potențează incertitudinea și riscul în economie. Cu cât rata inflației este mai mare și inregistrează fluctuații mai puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăți în procesul de previzionare a costurilor și încasărilor, deci și a profiturilor. Dacă inflația dintr-o țară este mai mare, comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci rezultatul ei va fi: deteriorarea balanței de plăți a acelei țări, deteriorarea cursului monedei sale.

Inflația controlată poate avea însă și anumite efecte pozitive. Astfel poate realiza deblocarea mecanismului economic prin eliminarea unităților parazit sau capacităților uzate moral. Prin aceasta favorizează adaptarea unităților rămase la exigențele impuse de progresul tehnic și de mecanismele pieței. Tot așa, ăn condițiile unei inflații stăpânite, resursele materiale și cele umane de care dispune societatea nu mai sunt folosite pentru a produce bunuri fără șanse de a fi vândute cu eficiență. Aceste resurse nu mai sunt sacrificate definitiv, ca în cazul recesiunilor și crizelor economice. De aceea expresia pune răul cel mic (inflație controlată) în fața răului cel mare (criza economică).

Iată de ce țările cu economie de piață consolidată caută să mențină inflația în limite moderate, pe care să o poată folosi ca pârghie de creștere economică, de restructurări tehnico-științifice.

Premisele inflației

Inflație nu poate fi explicată printr-un raționament de tipul cauză-efect. Ea este un proces rezultat dintr-o înlănțuire de fenomene care se influențează și se amplifică reciproc antrenând o creștere generalizată a prețurilor.

Acele fenomene-cauză care duc la inflație pot fi de 2 feluri:

– fenomene și procese care duc la creșterea cantității de monedă: creșterea excesivă a creditului, acoperirea deficitului bugetar, acoperirea deficitului balanței de plăți externe, creșterea costurilor, creșterea salariilor etc.

– scăderea producției de bunuri și servicii sau neadaptarea la aceasta a masei monetare.

Înțelegerea inflației presupune cunoașterea mecanismului său de declanșare și desfășurare pe baza căruia pot fi concepute modalizățile de intervenție, de combatere a consecințelor și cauzelor care au generat-o.

Mecanismul inflației interne presupune: dezechilibrul dintre masa monetară și volumul bunurilor și serviciilor, excedentul de masă monetară care înseamnă cerere nesatisgăcută, reacția de adaptare a ofertei la volumul și structura cererii.

Mecanismul inflației importate este determinat de: prețul bunurilor importate și costurile de producție,creșterea prețurilor de vânzare ale bunurilor la producerea cărora sau folosit importurile, propagarea în continuare a undei inflaționiste.

Măsuri antiinflaționiste

Inflație prin natura sa are consecințe economice care afectează direct sau indirect întreaha societate și relațiile dintre țări. Ea afectează în primul rând pe agenții economici cumpărători și pe cei cu venituri mici și fixe.

Ca măsuri antiinflaționiste se recomandă cele de:

apărare sau protecție a agenților economici împotriva creșterii prețurilor și a scăderii puterii de cumpărare a banilor, astfel: indexarea, creșterea dobânzilor la depozite, acordarea de compensații de către stat și întreprinderi, subvenționarea prețurilor unor produse etc.

de diminuare și control a inflației, acționându-se asupra:

masă monetară prin creșterea dobânzii la credite, creșterea rezervelor monetare obligatorii ale băncilor, limitarea creditului de consum etc.

volumului bunurilor și serviciilor prin dezvoltarea activității productive, introducerea și dezvoltarea producției noilor bunuri și servicii, schimbarea și adoptarea structurii activității economice în vederea apropierii ofertei de structura cererii de bunuri economice.

Împotriva inflației se promovează întotdeauna “pachete de măsuri” care să se completeze cât mai bine pe termen mediu și lung.

1.2.5. Șomajul

Șomajul este un fenomen complex, cuprinzător, care include în sfera sa aspecte economice, în principal, dar și elemente de ordin social, politic, psihic, moral. Șomajul înseamnă, în primul rând, pierderea de venit care afectează direct nivelul de trai al persoanelor vizate; apoi această pierdere conduce la pierderea încrederii în sine, erodarea raporturilor cu comunitatea și apariția sentimentului de alienare și excludere din viața normală, fapte ce provoacă tensiuni și amenință stabilitatea socială.

Nu trebuie neglijat nici impactul în plan politic al lpmajului, el degradând nu numai raporturile partide-electorat, dar și credibilitatea programelor și politicilor antișomaj- pentru a sugera semnificația politică a șomajului, într-un raport al Comisiei europene pentru ecupare se arată că “un șomaj ridicat nu constituie o problemă economică, ci una politică”.

Rezultă, astfel, că șomajul se înscrie printre acele fonomene care, afectând prioritar viața materială, erodează multe laturi ale vieții sociale, unele din ele mai puțin viuibile, dar cu efecte prelungite și adesea imprevizibile.

După câte observăm, șomajul se poate caracteriza ca o stare negativă a economiei care afectează o parte din populația activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă.

În unele manuale și tratate universitare, șomajul este analizat ca sumă agregată a tuturor acelor persoane care au statut de șomer. În acest caz, problema se deplasează spre persoana – șomer.

Definiția cea mai folosită pe care o dau economiștii șomerului este următoarea: acea persoană care caută un loc de muncă remunerat, și care nu are un asemenea loc în mod curent. Potrivit acestei definiții este șomer oricine are mai mult de 15 ani și îndeplinește concomitent următoarele condiții: este apt de muncă, nu muncește, este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată, caută un loc de muncă. Astfel, observăm că șomajul apare, în primul rând, ca rezultat al cererii și ofertei de muncă.

Se poate spune, în același timp, că șomajul se caracterizează prin:

nivelul la care a ajuns ( rata șomajului)

intensitatea cu care se manifestă – dacă presupune pierderea locului de muncă și încetarea totală a activității (șomaj total) sau numai diminuarea activității depusee cu scăderea duratei săptpmânii de lucru și scăderea corespunzătoare a salariului (șomaj parțial)

durată – perioada de la momentul pierderii locului de muncă sau diminuarea activității depuse până la reluarea normală a muncii

structura sau componența pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă etc

După cum am observat și până acum, șomajul se formează pe baza a două mari procese: pierderea locurilor de muncă de către o parte a populației ocupate și creșterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generații a vârstei legale pentru a se putea angaja și afirmarea nevorii de a lucra a unor persoane apte de muncă, dar inactive, în condițiile unei cereri de muncă inferioare acestei creșteri.

În cadrul primului proces, în funcție de cauzele directe care îl determină, se disting mai multe forme sau genuri de șomaj, dintre care se menționează:

șomajul ciclic sau conjunctural, cauzat de crize și conjuncturi defavorabile, trecătoare dar care se repetă la intermale de timp mai lungi sau mai scurte

șomajul structural, determinat de modificarea structurii economiei pe activități, ramuri și subramuri sub incidența evoluției nevoilor, crizei energetice, revoluției tehnico-științifice sau altor factori

șomajul tehnologic, format ca urmare a înlocuirii vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi și restrângerea locurilor de muncă prin reorganizarea unor activități sau firme.

Șomajul structural poate fi resorbit, total sau parțial, în decursul unor perioade de avânt economic îndelungat; celelalte două forme de șomaj se pot resorbi și ele într-un timp îndelungat, dar prin măsuri care se realizează concomitent pe multiple planuri – creșterea investițiilor, reorientarea învățământului, recalificarea celor afectați de șomaj etc.

Cel de-al doilea proces generează șomaj datorită stării economiei care, prin nivelul dezvoltării, dinamică, structură și alte caracteristici, nu poate asigura crearea de locuri de muncă în pas cu creșterea ofertei de muncă.

Alte tipuri de șomaj sunt:

șomajul voluntar, constă din acea nonocupare datorată refuzului sau imposibilității unor persoane de a accepta retribuția oferită (lucrătorii nu sunt dispuși să se angajeze cu salariul real existent) și/sau condițiile de muncă existente.

șomajul involuntar (datorat insuficienței cererii), constă din acele persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de forță de muncă va crește va spori și gradul de ocupare

șomajul sezonier, presupune nonocuparea în acele sectoare care depind de factorii naturali (agricultură, construcții, turism etc.)

șomajul total cuprinde întregul timp de lucru al unui salariat

șomajul parțial este destul de frecvent și constă în reducerea temporară sau de durată a timpului de lucru

După toate acestea putem concluziona, că șomajul reprezintă expresia dezechilibrelor economice, ceea ce conduce la deducția că dezvoltarea economico-socială echilibrată nu este însoțită de șomaj.

Dar totuși, în condițiile actuale de existență a dezechilibrelor economice și implicit de existență a șomajului, sunt necesare măsuri de diminuare a șomajului și efectelor sale.

Peste tot unde există, șomajul pune două mari probleme foarte actuale prin dimensiunile și implicațiile lor:

pe termen scurt – garantarea unui venit minim pentru șomeri

pe termen mediu și lung – asigurarea locurilor de muncă pentru reducerea și, apoi, lichidarea acestui flagel

După aspectul concret la care se referă măsurile pentru diminuarea șomajului, ele pot fi grupate în:

măsuri care privesc direct pe șomeri – cum ar fi: măsurile pentru pregătirea, calificarea și orientarea celor ce caută un loc de muncă; măsuri pentru realizarea investițiilor privind crearea de noi locuri de muncă

măsuri care privesc populația ocupată – ca: pregătirea și calificarea acesteia pentru prevenirea creșterii șomajului; crearea de posibilități suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă și duratei vieții active sau prin repatrierea emigranților în țările lor ( garantarea locurilor de muncă, investițiile)

alte măsuri – aici se cuprind toate acele măsuri care pot avea ca rezultat, pe termen mai scurt sau mai lung, acceptarea de către cei în căutarea unui loc de muncă a angajării lor cu contracte de scurtă durată, cu program zilnic redus și atipic.

Politicile de combatere a șomajului au drept scopuri principale evitarea șomajului pe termen lung și sprijinul financiar al populației afectate de șomaj; rolul acestor politici este de a încuraja migrația salariaților din ramurile aflate în declin către ramurile în expansiune și către specializările pentru care există cerere pe piața muncii.

Politicile de reducere a ofertei de mână de lucru, se orientează asupra salariaților de vârste înaintate și încearcă să combată fenomenul de angajare a pensionarilor. În Europa Centrală și de Est, ponderea persoanelor ce se angajează după pensionare este cuprinsă între 8% și 12% din numărul persoanelor ocupate, unele țări introducând impozite penalizatoare asupra firmelor ce mențineau în activitate pensionarii. Alte metode pentru reducerea ofertei de muncă au fost reducerea săptămânii de lucru, stimularea angajării cu program redus de muncă și descurajarea cumulului de funcții.

Cursurile de calificare și recalificare, prezintă o deosebită importanță pentru că, atunci când persoanele din ramurile aflate în declin își pierd locurile de muncă ele își pierd în același timp și pregătirea profesională, adică nu mai există cerere pentru ceea ce știu ei să facă. De aceea este necesar ca disponibilizații să participe la cursuri de calificare și recalificare, ei fiind astfel ajutați să-și găsească mai ușor un nou loc de muncă.

În perioada 1992-1996, doar 1% din numărul total de șomeri au reușit să se angajeze și în aceeași perioadă între 9% și 15% din cei care au urmat cursuri de calificare și recalificare au reușit șă-și găsească un loc de muncă, acest lucru scoțând în evidență eficiența unor astfel de cursuri. Datorită acestora, în 1997 s-a înregistrat o scădere semmnificativă a duratei șomajului. Aceste cursuri ar putea fi mai eficiente dacă ar fi direcționate mai precis, adică către persoanele trecute de vârsta medie, către șomerii de lungă durată și către persoanele disponibilizate din întreprinderile mici și mijlocii.

1.3. Analiza evoluției principalilor indicatori macroeconomici în perioada 1990 – 2001.

Datele comunicate de Institutul Național de Statistică și Studii Economice privind evoluția economico-socială a României, evidențiază revirimentul însemnat al economiei în anul 2000. După trei ani de cădere liberă , 2000 a însemnat anul creșterii economice. Aceasta a fost continuată și în anul 2001, putând astfel afirma că anul 2000 nu a fost unul conjunctural ci a reprezentat un punct de turnură în evoluția economiei românești

1.3.1. Evoluția produsului intern brut

Evoluția produsului intern brut în perioada 1990-2001 a presupus atât creșteri cît și descreșteri de valoare ale acestuia. Astfel, în perioada 1990-1992 produs intern brut a avut o evoluție descrescătoare, de la 38 mld USD în anul 1990 la 19,58 în anul 1992. Totuși, începând cu anul 1993 produs intern brut a pornit pe un trend crescător, înregistrând în anul 1993 o valoare de 26,36 mld USD iar în anul 1996 o valoare de 35,33 mld USD. În următorii doi ani produs intern brut a avut o evoluție total aleatoare, iar din anul 1999 și-a continuat iar trendul crescător.

Tabelul 1. Evoluția PIB 1990 – 2001

-mld. USD-

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Nationale pentru Statistica

Figura 1. Evoluția PIB în perioada 1990 – 2001

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Nationale pentru Statistica

După cum se observă și din tabelul și graficul prezentate – produsul intern brut, în perioada 1995-1997, a avut o oarecare stabilitate evolutivă, situându-se în jurul valorii de 35 mld USD. În același timp, în anul 1998 apare o creștere semnificativă a produs intern brut, până la 41,5 mld USD , dar în anul imediat următor coboară până la 33,61 mld USD. Din acest moment se observă evoluția produs intern brut pe un trend crescător de 33,61 mld USD în 1999, 36,71 mld USD în 2000 și de aproximativ 39 mld USD în 2001. Dacă vom compara valoarea produs intern brut din 2001 cu cea din anul 1990, ne vom da seama că abia în anul 2001 am reușit să revenim la acea valoare inițială de 38-39 mld USD, discutând pe un trend normal crescător ce s-a înregistrat într-o perioadă de timp, cum este perioada 1999-2001.

Astfel, abia din acest moment, 2001, vom putea spune că începem sau ar trebui să începem realizarea unui produs intern brut cu trend crescător, care să determine o stabilitate economică reală și în același timp pornirea către acea dezvoltare economică mult așteptată în anul 1990 care, de fapt, a avut o evoluție descrescătoare în perioada imediat următoare 1991-1992 de 28,85 mld USD și respectiv 19,58 mld USD (care a fost și cea mai mică valoare a produsului intern brut înregistrată).

1.3.2. Evoluția comerțului exterior

Evoluția acestui indicator macroeconomic a avut o tendiță destul de accentuată pentru dezechilibru și s-a manifestat la nivelul soldului comerțului exterior și al contului curent printr-o creștere semnificativă a deficitului acestora.

Tabelul 2. Comerțul exterior 1990 – 2001

mld USD –

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Naționale pentru Statistică.

Figura 2. Comerțul exterior 1990 – 2001

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Naționale pentru Statistică.

După cum se observă și din graficul privind comerțul exterior, în anul 1990 am avut cele mai mari importuri în raport cu exporturile și de asemenea un deficit substanțial pe sold (–3,5 mld. USD). De aceste valori pe sold s-au apropiat și anii 1996, 1998 cu -2,47 mld USD, respectiv –2,62 mld. USD.

În același timp cel mai mic deficit pe sold s-a înregistrat în anul 1994, cu –0,41 mld. USD, ceea ce arată că și comerțul exterior ca și ceilalți indici macroeconomici din acest an au înregistrat o îmbunătățire substanțială, dar care nu s-a menținut și anii următori.

După cum se observă din graficul și tabelul privind comerțul exterior, deficitul pe sold în perioada 1991-1993 a presupus o oarecare stabilitate și s-a menținut la valori scăzute de -1,11 mld USD în 1991, -1,42 mld USD în 1992, -1,13 mld USD în 1993, după care a urmat un an foarte benefic ( în raport cu valorile înregistrate de-a lungul perioadei analizate) privind acest deficit de sold, cu o valoare de –0,41 mld USD .

În perioada 1995-1998 deficitul de sold al comerțului exterior a înregistrat valori aleatorii, dar totuși cu tendință de creștere a acestuia. Cu toate acestea anul 1999 a venit cu o diminuare substanțială a deficitului de sold până la valoarea de –1,09 mld USD, care însă nu s-a menținut ulterior și astfel s-a revenit la trendul crescător al deficitului. Începând cu anul 2000 s-au înregistrat iar valori mari de –1,68 mld USD, ajungând chiar la o valoare foarte mare de –2,97 mld USD în 2001.

În activitatea de comerț exterior în anul 2000 exporturile FOB au totalizat 10366,0 milioane de dolari SUA cu 21,9% peste nivelul celor realizate în anul 1999 (+1863,5 milioane de dolari SUA). Apoi, importurile CIF au însumat 13054,5 milioane de dolari SUA (12050,0 milioane de dolari SUA importuri FOB), fiind în creștere cu 25,6% față de anul 1999. Deficitul comercial FOB/CIF în acest an a fost de 2688 milioane dolari SUA (-1892,3 milioane dolari SUA in anul 1999). Soldul balanței comerciale în prețuri FOB/FOB a fost deasemenea deficitar – 1684,0 milioane dolari SUA față de –1092,0 milioane dolari SUA în anul 1999.

În anul 2001 exporturile FOB au fost de 11,39 mld USD, în creștere cu 1,02 mld USD față de anul 2000, iar importurile FOB de 14,35 mld USD, în creștere cu 2,3 mld USD față de anul 2000. În acest an soldul balanței comerciale a înregistrat un deficit foarte mare, în valoare de –2,97 mld USD, în creștere față de anul 1999 cu 1,88 mld USD.

În același timp, dacă analizăm și situația soldului de cont curent vom observa că această tendiță a evoluției comerțului exterior este reflectată în mare parte și de acesta.

Evoluția soldului de cont curent

Din datele tabelului și graficului privind evoluția soldului de cont curent se poate observa, că cel mai mare deficit de cont curent s-a înregistrat în 1990 și a avut o valoare de –3337 mil. USD, iar cel mai mic deficit a fost în 1994 cu o valoare de –428 mil. În perioada 1991-1994 deficitul soldului contului curent a avut o evoluție descendentă, însă a oscilat în jurul valorii de 1000, cu o creștere semnificativă în anul 1992, ajungând la valoarea de –1564 mil. Începând cu anul 1995, deficitul are iar un trend ascendent, urcând brusc la –1774 și continuând în anii următori cu valori în jur de –2571, -2137, -2968. Totuși în perioada 1999-2000 revine la oscilația în jurul valorii de 1000 mil. USD, dar care nu se menține.

Tabelul 3. Evoluția soldului de cont curent (SCC) în perioada 1990-2001

-mil. USD-

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Naționale pentru Statistică.

Figura 3. Evoluția soldului de cont curent (SCC) în perioada 1990-2001

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Naționale pentru Statistică.

Remarcăm că în anul 1998, deficitul soldului de cont curent a crescut vertiginos, apropiindu-se de valoarea anului 1990, ceea ce demonstrează că s-au făcut importuri foarte mari care nu sunt în concordanță cu o politică de redresare economică adecvată. În concluzie 1990 și 1998 au fost doi ani cu deficit foarte mare, care au ieșit cu mult din intervalul valoric în jurul căruia obișnuia să oscileze deficitul de cont curent. Oricum, această politică de prea mare permisiune, accent pus pe importuri, nu a fost una foarte bine aleasă.

În anul 2001 deficitul soldului de cont curent a înregistrat iar o valoare mare, de 2349 mil USD, ceea ce presupune o creștere a deficitului cu 990 mil USD față de anul 2000. În același timp se observă încă o dată tendința mare către dezechilibru la nivelul acestui indicator.

Pe baza acestor date putem concluziona că deficitul pe această ramură, comerț exterior, este în continuă creștere.

1.3.3. Evoluția datoriei publice

După cum se observă și din tabel, datoria publică totală a României a crescut brusc în primii ani de după Revoluție, datorită cerinței mari de capitaluri din economie precum și datorită posibilității contractării unui volum mare de împrumuturi, deoarece la începutul anului 1990 gradul de îndatorare al României era foarte mic. Astfel, în 1996, datoria publică a ajuns la 25891 miliarde lei, ceea ce reprezintă o dublare față de anul anterior, iar raportul dintre datoria publică totală și produsul intern brut a atins nivelul de 23,6%. Acest raport a avut o evoluție crescătoare în perioada analizată cu excepția anului 1993, deoarece în acest an produsul intern brut a crescut în termeni reali pentru prima dată după anul 1989 (cresșerea a fost de 1,5%).

În 1997, nivelul datoriei publice a fost de 63 446,2 miliarde lei, această creștere de mai mult de două ori datorându-se în primul rând devalorizării leului. Devalorizarea leului a fost cauzată de faptul că la începutul anului 1997 cursul de schimb a devenit ținta unor atacuri speculative, depreciindu-se de aproape două ori. În urma intervenției băncii centrale, cursul de schimb nominal s-a stabilizat și s-a restabilit un anumit grad de stabilitate în sectorul financiar.

In ceea ce privește anul 1998, datoria publică a atins nivelul de 103201,5 mld.lei, pentru ca în anii 1999-2000 să atingă suma de 181222,1 respectiv 251816,3 mld.lei, rezultând o creștere de aproximativ 188370,1mld.lei în doar patru ani.

Odată cu creșterea datoriei publice, a crescut și serviciul acesteia, mai ales datorită creșterii serviciului datoriei publice externe. După cum se vede și din tabel, nivelul serviciului datoriei publice în anul 1996 era de 4 782,4 miliarde lei, crescând cu 80% față de anul anterior. În ceea ce privește ponderea deținută de serviciul datoriei publice în produsul intern brut și în volumul exporturilor de bunuri și servicii, cele două valori erau de 4,4% respectiv 18,4% în 1996, în creștere față de anii anteriori.

În anul 1997, situația s-a agravat deoarece serviciul datoriei publice a crescut cu 67%, ajungând la 2 591,2 milioane USD, adică 18 573,7 miliarde lei, această situație menținându-se în creștere până în anul 2000, ajungând la suma de 33088 milioane USD, adică 59202,5 mld. Lei. În mod corespunzător, au crescut și indicatorii de îndatorare, serviciul datoriei reprezentând 7,4% din produsul intern brut si 29,4% din volumul exporturilor.

În anul 1999, datoria publică a România s-a diminuat destul de mult față de cea din anul 1998, ajungând la valoarea de 181222,1 mld lei față de 103201,5 mld lei. În schimb, în acest an a crescut foarte mult serviciul datoriei publice, de la 26690,6 mld lei în 1998 la 57919,6 mld lei în 1999.

În perioada 2000-2001 se observă evoluția datoriei publice pe un trend crescător față de anul 1999 (când a fost diminuată datoria publică), ajungând de la valoarea de 103201,5 mld lei în 1999, la valori de 251816,3 mld lei în 2000 și de 316816,3 mld lei în 2001, în schimb se diminuează serviciul datoriei publice.

Dacă vom observa evoluția datoriei publice și a serviciului datoriei publice, pe baza graficului de mai jos, vom remarca o evoluție de trend crescător a acestor indicatori, de-a lungul perioadei analizate, cu mici excepții. Spre exemplu pentru datoria publică, singura diminuare substanțială a acesteia s-a înregistrat în anul 1999 cu o valoare de 181222,1 mld lei, ca efect al creșterii puternice a serviciului datoriei publice la 57919,6 mld lei .

Tabelul 4. Datoria publică a României și indicatorii de îndatorare (1990-2001)

Notă: PIB reprezintă produsul intern brut, X – exporturile de bunuri și servicii, SDP- serviciul datoriei publice iar DP- datoria publică.

Sursa: Rapoarte BNR și surse ale Ministerului de Finanțe.

Figura 4. Ponderea datoriei publice și a serviciului datoriei publice în PIB (1990-2001)

Sursa: Rapoarte BNR și surse ale Ministerului de Finanțe.

Evoluția datoriei externe

Pentru datoria externă, de-a lungul perioadei analizate, s-au înregistrat valori între 989.8 mil USD în anul 1990 și 10536,1 mil USD în anul 2001, aceasta evoluând în general pe un trend crescător.

Datoria externă în 1989 era lichidată aproape în totalitate, existând doar o datorie de cont curent, în valoare de 174 mil. USD. Însă în anii următori, finanțarea deficitelor de cont curent ale balanței de plăți și a programelor de ajustare pe calea împrumuturilor a marcat demararea accelerată a procesului de îndatorare externă pe termen mediu și lung.

Tabelul 5. Evoluția datoriei externe a României în perioada 1990-2001

mil. USD –

Sursa: Rapoarte anuale BNR, 1992-1999 ; Buletine lunare BNR 2001

Figura 5. Evoluția datoriei externe a României în perioada 1990-2001

Sursa: Rapoarte anuale BNR, 1992-1999 ; Buletine lunare BNR 2001

Așa cum se poate observa din tabel.și din grafic, anul 1990 a fost singurul an în care datoria externă pe termen scurt (816.8 mil. USD) a depășit datoria pe termen mediu și lung (173.0 mil. USD). După acest an, datoria externă pe termen scurt întra pe un trend crescător.

Tot pe baza tabelului și graficului putem remarca evoluția de trend crescător a datoriei externe; singurul an care face excepție de la această regulă este 1999, când datoria externă a scăzut la 8435,5 mil. USD față de 9308,1 mil USD înregistrate în anul anterior.

O perioadă evolutivă relativ stabilă poate fi considerată cea din anii 1993-1994, cu valori de 5457,9 mil USD în 1993, 5485,9 mil USD în 1994.

Perioada 2000-2001 s-a încadrat tot pe acel trend ascendent al evoluției, presupunând o creștere de valoare în anul 2000 cu 1320,4 mil USD față de anul 1999 și o creștere de valoare de 385,1 mil USD în anul 2001 față de anul 2000.

În același timp observăm că cea mai mare valoare înregistrată de datoria externă o reprezintă anul 2001 cu 10536,1 mil USD, iar cea mai mică valoare o regăsim în primul an al analizei noastre, anul 1990 cu 989,8 mil USD.

1.3.4. Evoluția inflației

Prin intermediul datelor din tabelul de mai jos și a graficului, putem constata că singura perioadă, cu tendință crescătoare a ratei inflației și în același timp cu dezechilibru major al acestui indicator, este 1991-1993 cu valori de 170,2% în 1991, 210,4% în 1992, 256,1% în 1993.

În intervalul 1993-1996 rata inflației a fost redusă de la 295,5% la 56,9% reușindu-se atingerea celei mai scăzute rate după 1989 respectiv cu 27,8% în 1995. În perioada 1997-2000 rata inflației a coborât de la 151,4% la 40,7%.

Eliminând vârfurile din anii 1993 și 1997 rezultă că între 1993-1996 s-a inregistrat o rată medie a inflației (decembrie) de 48,8% iar între 1997-2000 un nivel apropiat respectiv de 45,4% diferența fiind practic total semnificativă, raportat la costurile pe care economia și populația le-au suportat ca efect al unui anumit tip de politică economică în general de politică monetară, în special.

Rata anuală a inflației în anul 2000 (creșterea medie a prețurilor de consum în anul 2000 comparativ cu anul 1999) a fost de 45,7% consecița a creșterii prețurilor de consum cu 43,7 la mărfuri alimentare, cu 44,0% la mărfuri nealimentare și cu 53,9% la servicii.

Pentru anul 2001 putem spune că rata inflației a scăzut ,față de cea înregistrată în anul 2000, cu 15,4% ceea ce reprezintă o diminuare substanțială a acestui indicator. În continuare sperăm ca inflația să evolueze pe același trend descrescător și astfel să întâlnim în perioada următoare doar valori foate mici ale acesteia.

Tabelul 6. Evoluția inflației în România în perioada 1990-2001

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Naționale pentru Statistică.

Figura 6. Evoluția ratei inflației în România în perioada 1990-2001

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Naționale pentru Statistică.

După cum se observă și din grafic, putem concluziona că cel mai mare nivel atins de rata inflației ( pe parcursul perioadei analizate) s-a înregistrat în anul 1993, iar cea mai mică valoare în 1995. După cum ne arată și graficul remarcăm că în perioada 1992-1993 s-au înregistrat cele mai mari dezechilibre privind inflația, s-a “reușit” depășirea pragului de 200%. Tot astfel, valori mari ale inflației de peste 136% au existat și în anii 1991,1994,1997. Însă, în cele din urmă, printr-un interes mai mare acordat acestui dezechilibru major al economiei, s-a ajuns la valori mai mici și mai ales s-a continuat pe un trend descrescător al inflației sau cel puțin relativ stagnant, în jurul valorii de 46%.

Esențial este, ca toate dezechilibrele macroeconomice să fie menținute la valori cât mai mici ca și oscilațiile ale acestora..

Dacă observăm evoluția inflației după anul 1998, vom remarca trendul descrescător de manifestare a acesteia, astfel 59,1% în anul 1998 față de 154,8% în 1997, 45,8% în 1999, 45,7% în 2000, 30,3% în 2001.

Este foarte important să continuie această evoluție de trend descrescător a inflației și în același timp să existe astfel de tendințe și cu ceilalți indicatori macroeconomici pentru a se realiza stabilizarea macroeconomică și diminuarea puternică a dezechilibrelor în viitor.

1.3.5. Evoluția șomajului

Un factor cu o influență semnificativă asupra pieței muncii este declinul sectorului de stat, corelat cu o creștere a sectorului privat; piața muncii poate fi afectată favorabil sau nefavorabil, în funcție de evoluția sectorului privat, de capacitatea acestuia de absorție și de natura și ritmul de descreștere a sectorului de stat.

Această descreștere a sectorului de stat este evidentă pentru că se înregistrează o scădere cu aproximativ 7 milioane de persoane, de la 90,7% din ocuparea totală în 1990, la 28,8% în 1997, concomitent cu descreșterea sectorului de stat, înregistrându-se creșterea sectorului privat. Cea mai rapidă dezvoltare a secorului privat a avut loc în perioada 1990 – 1992, și a fost determinată de restituirea terenurilor agricole și nu de procesul de privatizare sau de apariția unui nou sector privat. O stagnare a dezvoltării sectorului privat s-a înregistrat începând cu 1995, datorită incertitudinii procesului de privatizare și lipsei restructurării sectorului de stat, creșterea fiind reluată în 1997; dar de fapt a avut loc o scădere continuă a populației ocupate ce a generat o scădere a ratei de participare la forța de muncă și implicit creșterea numărului de șomeri.

Totuși, în perioada 1992 –1994, în România s-a înregistrat o creștere a ratei de participare la forța de muncă, de la 70% în 1992, la 75% în 1994, creștere datorată majorării forței de muncă și diminuării populației în vârstă aptă de muncă.

După anul 1994, rata de participare la forța de muncă înregistrează un declin permanent ce se datorează scăderii populației ocupate și numărului mare al șomerilor, în 1999 ajugând la 64,6%, o valoare mai mică decât cea înregistrată la începutul tranziției (70,7%).

Astfel, cum observăm și din tabelul următor, nr șomerilor și rata șomajului s-au menținut la cote înalte. Totuși, în perioada 1995-1996 acestea au avut o evoluție puternic descrescătoare, de la 10,9 rata șomajului în 1994 la 6,6 în 1996, care însă nu s-a menținut și astfel a continuat trendul obișnuit al acestora. Adică, apare iar o creștere a ratei șomajului până la 8,9 în 1997, în 1998 la 10,4 și atinge apogeul la 11,8 în 1999 etc.

Tabelul 7. Evoluția indicatorilor pe piața muncii în perioada 1990-2001

-mii persoane –

Sursa: Rapoarte anuale BNR, 1992-1999 ; Buletine lunare BNR 2001

Figura 7. Evoluția ratei șomajului în perioada 1990-2001

Sursa: Rapoarte anuale BNR, 1992-1999 ; Buletine lunare BNR 2001

În România, șomajul a înregistrat niveluri mai scăzute decât în celelalte țări aflate în tranziție, iar în perioada 1995 și 1996 chiar a înregistrat o scădere datorită amânării privatizării și procesului de restructurare a industriei de stat; cea mai mare și mai rapidă creștere a șomajului s-a înregistrat în 1992 și a fost determinată de prelungirea duratei de acordare a ajutorului de șomaj (de la 6 la 9 luni), de introducerea alocației de sprijin și de înghețarea prețurilor de producție în martie – septembrie 1992. Ca și în alte țări aflate în tranziție, și în România ponderea femeilor în totalul șomerilor a fost mai mare decât cea a bărbaților, înregistrând totuși o scădere, în 1997 și 1998 ajungând sub 50%. În 1992 ponderea femeilor în totalul șomerilor a fost de 62%, în 1996 de 53,9%; în 1997 de 48,7%, iar în 1998 de 47,3%.

În același timp putem observa și pe baza graficului că rata șomajului a trecut pe un trend descrescător începând cu anul 2000 când a înregistrat o valoare de 10,5% față de 11,8% în 1999 și în anul 2001 regăsim o valoare de 8,6% față de 11,8% în 1999 – în scădere față de anul 1999.

Din punct de vedere al nivelului calificării și în România ca și în alte țări în tranziție, populația cu o calificare scăzută a înregistrat o pondere mai mare în cadrul șomajului, iar populația cu un grad înalt de calificare a înregistrat o pondere redusă.

Una dintre cele mai grave probleme în ceea ce privește șomajul în România, este nepotrivirea dintre cererea și oferta de mână de lucru, adică faptul că nivelul de calificare al muncitorilor șomeri nu corespunde cerințelor sectoarelor aflate în dezvoltare (adică un nivel mai ridicat de pregătire generală).

Toate acestea au determinat creșterea șomajului și au risipit speranța că situația se poate îmbunătăți foarte curând. Totuși, pe fondul acestor eșecuri, în România durata șomajului a scăzut, la fel s-a întâmplat și cu ponderea femeilor și cea a tinerilor în cadrul șomajului. Acest lucru reflectă faptul că politicile adoptate în acest sector au fost mai bine proiectate și implementate, crescând astfel speranța într-o redresare a situației României.

În final putem aprecia că situația economică a României încă nu a reușit să treacă pe acel trend necesar de redresare economică și că mai avem destul de mult până a ajungeacolo.

Capitolul II

Evaluarea politicilor financiar-monetare

și realizarea echilibrului macroeconomic

2.1. Scurtă prezentare a politicii financiare și monetare

2.1.1. Conceptul de politică financiară

2.1.2. Conceptul de politică monetară

2.2. Programarea financiar-monetară în vederea realizării echilibrului macroeconomic

2.2.1. Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor și resurselor publice

2.2.2. Rolul politicilor financiare și monetare în asigurarea echilibrului financiar

2.3. Analiza realizării echilibrului macroeconomic în România, în perioada 1990-2001

2.1. Scurtă prezentare a politicii financiare și monetare

2.1.1. Conceptul de politică financiară

Politica financiară constă în totalitatea principiilor, metodelor, măsurilor, instrumentelor concrete care sunt utilizate în activitatea financiară, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic. La acestea se adaugă legislația financiară utilizată în scopul realizării oviectivelor sociale și economice, pe plan intern și extern.

Politica financiară este element de suprastructură, ea acționează cu precădere în sfera repartiției, dar influențează practic și sfera producției, schimbului și consumului.

Structura politicii financiare este influențată în primul rând de hotărârile forului legislativ și ale echipei guvernamentale a țării, din perioada respectivă.

Fiecare partid, mișcare sau formațiune cu caracter politic iși elaborează propriul său program care stabilește liniile directoare ale activității sale în vederea ajungerii la putere sau a păstrării și a consolidării acesteia.

Programul acceptat de forul legislativ stabilește obiectivele economice, sociale și de alta natură care urmează să fie realizate de echipa guvernamentală în perioada pentru care a primit investitura, mijloacele necesare pentru realizarea acestora, precum și măsurile de luat în acest scop.

În cadrul politicii interne, un loc aparte ocupă obiectivele cu caracter economic și social:

ritmul creșterii economice în perspectiva imediată și mai indepartată

proporțiile și orientarea investițiilor brute de capital

dimensiunea consumului în perioada de referință

relațiile dintre sectorul public și cel privat

indicele prețurilor și tarifelor

evolutia salariilor, pensiilor și a altor venituri fixe ale populației

ocrotire medicală și protectie socială, etc

La acestea se adaugă obiectivele și acțiunile legate de apărarea Națională, securitate civilă și administrație.

Pe plan extern se definesc relațiile politice, economice, culturale, militare și de altă natură cu alte state.Atingerea obiectivelor stabilite reclamă evident resurse importante din partea statului.

Metodele și mijloacele concrete privind procurarea și dirijarea resurselor financiare, precum și instrumentele, instituțiile și reglementările financiare utilizate de stat pentru influențarea proceselor economice și a relațiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie componente ale politicii financiare ale acestuia.

În același timp, politica financiară nu constituie un scop în sine, ci ea este chemată ca impreună cu politicile economică, socială, monetară etc să contribuie la realizarea unor obiective de mare importanță economică.

Politica financiară acționează nemijlocit în sfera repartiției, asupra relațiilor ce iau naștere în procesul de formare și de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale. Astfel se influențează și producția, schimbul și consumul.

Politica financiară evoluează pe masură ce însăși baza economică care o generează se dezvoltă.

Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt următoarele:

domeniul cheltuielilor publice;

domeniul resurselor financiare care vizează:

veniturile ordinare, cu caracter fiscal și nefiscal;

resursele financiare extraordinare procurate pe calea împrumuturilor contractate de stat, a emisiunii monetare, a privătizarii unor fabrici, uzine, locuințe și altor bunuri proprietate de stat;

domeniul creditului bancar;

domeniul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civile.

2.1.2. Conceptul de politică monetară

Alături de politica financiară, politica monetară reprezintă un instrument de intervenție indirectă a statului în economie în vederea îndeplinirii, pe de o parte a obiectivelor de ordin structural iar pe de altă parte, pentru a corecta eventualele dezechilibre manifestate la nivel macroeconomic, ca urmare a distorsiunilor de orice natură ce pot surveni în cadrul sistemului.

Literatura de specialitate asociază politicii monetare numeroase definiții, necesare de altfel stabilirii elementelor esențiale ale acesteia. Astfel, politica monetară cuprinde ansamblul măsurilor inițiate de Banca Centrală sau de autoritățile monetare în vederea influențării lichidităților din economie prin intermediul ofertei de monedă și a ratei dobânzii în sensul realizării, pe de o parte a echilibrului dintre cererea agregată de monedă și oferta corespunzătoare, iar pe de altă parte pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor politicilor macroeconomice.

Principalele obiective avute în vedere de politicile macroeconomice și implicit de cea monetară sunt:

ocuparea forței de muncă;

creșterea economică;

stabilitatea prețurilor și implicit a ratei dobânzii;

echilibrul extern;

echilibrul bugetar.

Dacă ne vom referi doar la obiectivele stricte ale politicii monetare , aceastea au în vedere controlul mijloacelor de plată , corelarea lichidităților din economie cu volumul concret al activității economice, cu viteza de rotație a banilor, sau cu nivelul prețurilor. De fapt, obiectivele strict monetare pot fi considerate ca fiind ținte intermediare pentru atingerea scopurilor finale ale politicilor macroeconomice. Acest lucru se realizeză prin manipularea instrumentelor de intervenție pentru promovarea a două tipuri de politici monetare, fiecare fiind caracterizate prin anumite efecte pe care le incumbă. Aceste două politici sunt: politica resteictică (‘’politica banilor scumpi’’), politica expansionistă (‘’politica banilor ieftini’’).

O politică restrictivă (‘’politica banilor scumpi’’) condusă de Banca Centrală are ca efect direct sporirea ratei dobânzii la nivelul băncilor comerciale și deci scumpirea creditului în economie. Prin urmare, cererea reală de bani se va reduce, influențând astfel prețurile pe piața bunurilor și a serviciilor în sensul scăderii acestora, precum și nivelul producției care, de asemenea va scade. Efectele indirecte ale ‘’banilor scumpi’’ se propagă și la nivelul puterii de cumpărare care va crește, fapt ce se va reflecta în ultimă instanță în aprecierea monedei naționale, ceea ce va conduce la o creștere a importurilor simultan cu scăderea lor.

Din punctul de vedere al influenței asupra capitalurilor străine, adoptarea unei politici restrictive în direcția creșterii ratei dobânzii va acționa ca un stimulent pentru atragerea fondurilor străine care, alimentând oferta de capital, vor acționa în sensul scăderii ratei dobânzii contracarând efectele mai sus amintite. Abundența capitalurilor străine poate o influență benefică și în ceea ce privește echilibrarea balanței de plăți.

Conducerea unei politici expansioniste (‘’politica banilor ieftini’’) determină o scădere a ratei dobânzii pe piață, creditele destinate investițiilor sunt accesibile agenților economici, efectele fiind de natura sporirii prețurilor, erodării puterii de cumpărare și, în cele din urmă deprecierii monedei naționale, cu efecte benefice asupra exporturilor care vor spori în defavoarea importurilor. În ceea ce privește capitalurile străine, politica ‘’banilor ieftini’’ conduce la emigrarea lor, consecința fiind manifestarea unei penurii de capital pe piața financiară iar contraefectul este reprezentat de creșterea ratei dobânzii pe piață.

În același timp politica monetară utilizează anumite instrumente pentru atingerea obiectivelor specificate. Ele se pot clasifica în două categorii:

A)instrumente de intervenție indirectă (politica de open market) sunt acele instrumente prin intermediul cărora se încearcă influențarea cererii și a ofertei de bani în vederea reglării ratei dobânzii sau a volumului creditului din economie și vizează anumite posturi din bilanțul Băncii Centrale (rezervele minime obligatorii);

B)instrumente de intervenție directă reprezentate în principal de reglementările bancare care acționează prin impunerea administrativă a ratei dobânzii sau a volumului creditului, vizând, în principale anumite posturi din bilanțul băncilor comerciale (plafoanele de credit). Tot în această categorie se înscriu și normele de prudență bancară care, în cazul României se aliniază standardelor Uniunii Europene (prevederi privind capitalul minim cerut de bănci, condiții privind autorizarea, criterii de solvabilitate, calcularea indicatorilor de adecvare a capitalului, constituirea de provizioane, etc.).

Una dintre cele mai importante schimbări efectuate de autoritățile din statele aflate în tranziție a fost implementarea noului sistem bancar pe două nivele absolut necesar într-o economie de piață. Însă, la începutul anilor ’90 politica monetară opera destul de greu într-un mediu advers, caracterizat prin existența unor active neperformante, printr-un grad scăzut de capitalizare a băncilor, prin garanții guvernamentale directe sau indirecte, credite speciale acordate, rate ale dobânzilor subvenționate sau limitate, nivel ridicat al rezervelor minime obligatorii, lipsa unei piețe interbancare sau secundare a titlurilor de stat, apelarea excesivă la emisiune monetară, etc.

Principalul aspect care se impune îl constituie trecerea graduală de la instrumentele de intrevenție directă (plafoanele de credit sau în unele accepțiuni rezevele minime obligatorii) către instrumentele indirecte, mai întâi prin ‘’educarea’’ sistemului bancar de a apela la piața interbancară în cazul în care au nevoie de resurse, sau la piața titlurilor de stat iar în condițiile în care acestea încep să funcționeze la parametri normali să se treacă la utilizarea unor instrumente precum operațiunile de open market sau swap-urile valutare.

Principalele instrumente de intervenție utilizate în prezent de către Băncile Centrale se referă la:

facilitățile de refinanțare și de depozit (credite de refinanțare, depozite constituite la Banca Centrală, operațiune inițiată de băncile comercială, remunerarea realizându-se la o dobândă prestabilită);

operațiunile de open market (operațiuni cu titluri, repo, reverse repo-reversibile sau definitive, atragerea de depozite la termen fix –inițiate de Banca Centrală, remunerarea făcându-se la o rată a dobânzii negociate, swap-uri valutare etc);

rezevele minime obligatorii.

Politica monetară se subordoneză, așa cum am mai precizat, obiectivelor de macrostabilitate economică. Pentru realizarea acestora, poltica monetară trebuie sa iși definească un scop, care este de fapt obiectivul final, o serie de obiective sau ținte intermediare, precum și instrumentele utilizate în direcția atingerii acestora.

În principal, noua țintă a politicilor monetare de după anii ’80 o constituie reducerea inflației, respectiv stabilitatea prețurilor. Ea poate fi urmărită direct prin intermediul unor strategii monetare care urmăresc explicit acest lucru sau poate constitui scopul implicit al unor strategii care în esența lor urmăresc țintirea altor obiective. Astfel, se poate vorbi despre următoarele tipuri de strategii ale politicii monetare:

țintirea cursului de schimb;

țintirea masei monetare;

țintirea inflației;

strategii care se bazează pe utilizarea unei ancore nominale implicite.

Toate aceste strategii, instrumente monetare utilizate în cadrul politicii monetare sunt gestionate de Banca Centrală. Ea este aceea care intervine pe piață pentru soluționarea distorsiunilor existente și care pot fi rezolvate pe baza politicii monetare.

Suportul intervenției Băncii Centrale în economie, ca reprezentată a autorității statului, are la bază următoarele premise: elasticitatea cererii de credit în funcție de rata dobânzii; legătura existentă între volumul de credit în economie și volumul investițiilor, respectiv nivelul activității economice; dependența față de Banca Centrală a sistemului bancar.

2.2. Programarea financiar-monetară în vederea realizării echilibrului macroeconomic

2.2.1. Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor și resurselor publice

Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, destinația și structura optime acestor cheltuieli, să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele și instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar.

Dimensiunea cheltuielilor publice – presupune stabilirea marimii absolute (volum total exprimat în moneda națională) și relative (ponderea în produsul intern brut) a cheltuielilor.

Cheltuielile publice ce revin în medie pe un locuitor exprimate într-o monedă de largă circulație internațională (de exemplu dolarul SUA) fac posibilă compararea efortului financiar public național pe perioade de timp sau cu cel al altor țări.

Experiența arată că între gradul de dezvoltare economică a unei țări și mărimea cheltuielilor publice ale acesteia există o anumită corespondență – pe măsura dezvoltarii economice a țării crește și partea din PIB afectată cheltuielilor publice, fară însă ca acest raport să fie riguros.

Cheltuielile totale ale societății trebuie să fie circumscrise în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan național.

Transpusă pe plan financiar, această cerință presupune menținerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiții normale, pe plan intern fără să se recurgă la emisiunea de bani ori la credite externe.

b) Stabilirea destinației cheltuielilor publice

Este necesar să se pornească de la nevoile sociale care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.

Stabilirea corectă a opțiunilor și priorităților influențează ritmul creșterii economice.

La repartizarea produsului intern brut este necesar să se asigure un raport judicios între consum și formarea brută de capital, între investițiile cu caracter productiv și cele cu destinație neproductivă sau indirect productive, între consumul individual și cel social.

Prevederea de cheltuieli, într-un volum care depășește oferta internă plus disponibilitățile valutare pentru procurarea acestora din import, nu face decât să creeze dezechilibre în economie.

c) Resursele financiare limitate – datorită acestui fapt destinațiile sunt concurențiale, ceea ce reclamă utilizarea în condiții de maximă eficiență a acestor resurse limitate.

În epoca actuală nu este de conceput autorizarea efectuării unei anumite cheltuieli fără a cunoaște în prealabil ce eficiență economică sau eficacitate socială ori de altă natură va produce fiecare unitate monetară cheltuită din fondurile societății.

Astăzi politica financiară nu se mai poate mulțumi cu promovarea unui regim de economii în materie de cheltuieli, ci trebuie să urmărească creșterea sistematică a eficienței tuturor cheltuielilor

d) Obținerea unei eficiențe cât mai înalte

Sunt necesare nu numai dimensionarea și repartizarea judicioasă a fondurilor publice pe destinații, dar și stimularea beneficiarilor prin metodele de finanțare și gestionare ori prin alte instrumente specifice.

Într-o altă concepție, se pot obține rezultate positive prin înlocuirea finanțării directe, totale sau parțiale din fonduri a unor obiective sau acțiuni, cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care asigură acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama propriilor resurse.

Politica promovată în domeniul resurselor financiare publice trebuie să stabilească volumul și proveniența resurselor ce pot fi procurate de stat în condiții normale, ca fondurile de resurse financiare publice, metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum și obiectivele ce trebuie să fie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective. Aceste elemente le putem sintetiza astfel: Volumul resurselor financiare, Proveniența resurselor financiare, Tipul modalităților de prelevare a contribuției la fondurile publice, Impozitele și taxele, Veniturile provenind de la sectorul public, Problema echilibrului financiar, Contractarea de imprumuturi.

Volumul resurselor financiare – este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate.

Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economică a țării, dar și de soluțile adoptate de autoritățile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale și de finanțare a cheltuielilor pe care le antrenează.

b) Proveniența resurselor financiare

Teoretic vorbind există două alternative: fie să se opteze pentru folosirea de resurse interne ce pot fi procurate pe plan național, fie să se apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din afară.

În orice țară satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rând pe forțele sale proprii și numai subsidiar pe mijloace străine.

c) Tipul modalităților de prelevare a contribuției la fondurile publice

Insuficienta diferențiere a contribuției populației la formarea fondurilor de resurse financiare publice în funcție de capacitatea de plată a cetățenilor (impozitele pe venit) sau ignorarea acesteia (la impozitele pe consum) poate să ducă la privilegierea unor categorii sociale și la defavorizarea altora, ceea ce poate provoca modificări nejustificate ale condițiilor sociale.

d) Impozitele și taxele

Constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse financiare la fondurile publice, dar și instrumente (pârghii financiare) de influențare a proceselor economice.

De aceea, ele trebuie astfel concepute încât să raspundă și cerințelor de influențare a activității economice intr-o anumită direcție:

să impingă agenții economici către efectuarea de investiții productive în anumite ramuri (subramuri) economice;

la crearea de noi locuri de muncă;

la ridicarea nivelului calitativ și a competitivității produselor lor;

la participarea mai largă la circuitul economic mondial.

e) Veniturile provenind de la sectorul public

Aceste a derivă din modul de organizare și gestionare a unităților economice de stat

după modelul intreprinderilor private (ca societate comerciala);

după un model adoptat ca specific (ca regii autonome);

după exemplul instituțiilor publice (ca unități economice în regim bugetar).

f) Problema echilibrului financiar

Atunci când organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite, acestea contractează imprumuturi de stat, evitând apelul la emisiunea monetară care provoacă fenomene inflaționiste.

2.2.2. Rolul politicilor financiare și monetare în asigurarea echilibrului financiar

Definit în sinteză ca o stare optimă a finanțelor publice, echilibrul financiar exprimă concordanța dintre necesarul de resurse financiare solicitate de furnizarea bunurilor publice, pe de oparte, și resursele posibile de mobilizat pe plan intern și extern în acest scop, pe de altă parte. Echilibrul financiar nu reprezintă un scop în sine, ci el se circumscrie politicii economice promovate de guvern și de află în directă corelație cu principalii indicatori macroeconomici (mărimea PIB, rata inflației, rata șomajului și soldul contului curent al balanței de plăți), alături de care poate contribui la asigurarea echilibrului general economic.

În țara noastră, instrumentul de reflectare a echilibrul financiar public, la nivel național, îl reprezintă bugetul general consolidat. Acesta exprimă totalitatea resurselor și a cheltuielilor publice. Bugetul general consolidat poate fi echilibrat sau dezechilibrat; în acestă rltimă situație soldul bugetul general consolidat putând să se prezinte în două ipostaze, excedentar sau deficitar.

Politica financiară și cea monetară exercită un impact direct asupra soldului bugetul general consolidat.

În continuare, prezintă interes contestul în care politica financiară este necesar a fi expansionistă sau restrictivă. Dacă economia se află într-o fază de recesiune și se confruntă cu o utilizare sub potențial a forței de muncă, fenomene regăsite în sintagma “prăpastia recesiunii”, este necesară o politica financiară expansionistă, concretizată în creșterea cheltuieli publice și/sau reducerea impozitelor, ambele acțiuni trebuind să fie suficient de ample pentru a elimina fenomenul de recesiune.

În principiu, politica financiară poate stimula evoluția economiei în direcția dorită la fel de bine prin modificarea cheltuieli publice sau a impozitelor și taxelor (politica bugetară sau politica fiscală). Opțiunea pentru una sau alta dintre modalitățile de adțiune practică depinde de decizia factorilor politici, care pot fi adepții intervenției mai accentuate a statului sau, din contră, pot fi partizanii unui sector public restrâns.

Masuri de politica monetara

Considerată, ca și politica financiară, un instrument de intervenție indirecă asupra proceselor economice , politica monetară se referă la modul cum Banca Centrală acționează pentru asigurarea echilibrului dintre cerere și ofertă pe piața monetară, prin manevrarea ofertei de monedă și a ratei dobânzii. Desigur că asemenea mutații în perimetrul politicii monetare influențează activ evoluția PIB, dinamica prețurilor, gradul de ocupare a forței de muncă, echilibrul financiar și echilibrul extern.

Ideea stabilizãrii macroeconomice printr-o politicã monetara restrictivã pare sã întãreascã tendința de a acționa exclusiv prin cheltuielile de capital (infuzie de capital din partea statului), deoarece, în lipsa unui sistem bine dezvoltat de bãnci comerciale care sã poatã influența direct prin restricții de credit, comportamentul sectorului privat în ce privește cheltuielile. Politica monetarã restrictivã poate acționa numai prin intermediul bãncii centrale dacã determinã refuzul acesteia de a finanța cheltuielile guvernamentale. Deși adesea situația este prezentatã ca și cum politica monetarã restrictivã ar putea contribui la stabilizarea macroeconomicã numai dacã se realizeazã rate real pozitive ale dobânzii prin restricționarea volumului creditului indigen, aceastã explicație este, într-un anumit sens, pur inflație simplu o altã modalitate de a exprima necesitatea unei politici fiscale restrictive. Sistemul financiar însã nu este suficient de bine dezvoltat pentru ca rata dobânzilor sã poata influența cheltuielile și nici nu se poate vorbi de acordarea de credite populației sau intreprinderilor ca elemente importante ale creditului intern.

În plus ratele înalte ale dobânzilor limiteazã în continuare posibilitatea dezvoltãrii unui sistem financiar prin aceea cã firmele sunt încurajate, pe de o parte, sã treacã la autofinanțare, ceea ce produce o inflație a profitului și, pe de altã parte, sa se îndatoreze într-o mãsur sporitã între ele. Tocmai în acest fel se creeazã un circuit financiar endogen, în afara controlului autoritãților monetare. Astfel, dacã se dorește ca politica monetarã și fiscalã sã aducã o contribuție activã la politica de stabilizare trebuie sã fie introdus, pe de o parte, un sistem fiscal complet, și, pe de altã parte, un sistem viabil de bãnci comerciale.

Deși, în general, este cunoscut cã introducerea atât a sistemelor fiscale cãt și a celor financiare va avea o influențã directã asupra structurii economice și capacitãții ei performante, libertatea de alegere în aceastã privințã este destul de limitatã. De aceea, ar apãrea rațional sa se încerce elaborarea unui sistem fiscal și financiar care sã sprijine crearea unui sistem de piațã a relațiilor de proprietate și crearea unui plus de valori materiale sub forma bunãstãrii la nivel național.

Hotãrârea explicitã a celor mai multe țãri est-europene de a solicita aderarea la Uniunea Europeanã sau de a deveni cel puțin membre ale Spațiului Economic European înseamnã, dimpotrivã, cã sistemul fiscal și financiar trebuie sã fie adoptat la standardul Uniunii Europene.

Masuri de politica fiscala

Sistemul fiscal, în mod special, trebuie sã prevadã o combinație între impozitul pe valoarea adãugatã și cel pe venit. Dacã se va proceda astfel, atunci, în perioada de tranziție, nu structura sistemului fiscal, ci numai venitul impozitãrii va fi variabil. În ciuda diferitelor opțiuni în ce privește modelarea sistemului financiar, o abordare actuala promovata de Uniunea Europeanã care prevede banci speciale (“single licencing”) și controlul potrivit principiului locului de stabilire sugereazã cã forma predominantã a organizãrii bancare va deveni sistemul german de bãnci care ofera servicii universale. Alegerea variantelor de politicã fiscalã sau monetarã se face în funcție de condițiile economice și obiectivele fiecãrei țãri și de conjunctura economicã internaționalã.

În condițiile în care masa monetarã din economie este excedentarã se recomandã ca masura a politicii fiscale creșterea cheltuielilor guvernamentale provenite din împrumuturi interne sau externe. Atunci când în economia unei țãri existã inflație prin cerere (oferta este mai micã decât cererea) si un somaj scãzut, trebuie aplicatã o masurã a politicii fiscale și anume creșterea impozitelor în special de la populație și realizarea unui buget excedentar. Atunci când în aceste condiții guvernul își propune ca obiectiv cresterea producției, a veniturilor, a cererii si scãderea șomajului, mãsura fiscalã ce trebuie adoptatã este creșterea cheltuielilor bugetare fãrã a modifica impozitele, utilizând creditele.

Dacã obiectivul guvernului este modificarea cererii și ofertei de produse și servicii, este recomandatã drept mãsura fiscala o creștere a impozitelor și în mod corespunzãtor creșterea cheltuielilor bugetare. Creșterea sau scãderea impozitelor este recomandatã în condițiile în care obiectivele guvernului sunt o serie de efecte pe termen scurt asupra consumului, investițiilor și șomajului. Dacã se dorește protejarea celor cu venituri mici, guvernul trebuie sã aibã în vedere scãderea TVA pentru produsele strict necesare vieții.

În condițiile în care în economie pretul depãșește costul marginal, iar guvernul își stabilește drept obiectiv influențarea pozitivã a consumului, se impune creșterea alocațiilor în sectorul public și încurajarea producției. Dacã însã prețul cererii este sub costul marginal, se recomandã diminuarea alocațiilor în sectorul public pentru descurajarea producției, mãsurã fiscala care are ca efect influențarea pozitiva a consumului de catre guvern.

Dacã obiectivul guvernului este creșterea producției și scaderea șomajului pe termen scurt, in condițiile în care într-o economie rata de schimb este fixã, dar piața capitalului este dezvoltatã, se recomandã o masurã a politicii fiscale care este mai eficace decât politica monetara.

Corelația: politica monetară-politica financiară

După cum am observat este necesar un mix al celor două politici, monetară și financiară, pentru relizarea unei eficacități mai mari a politicii macroeconomice. Astfel vom observa că uneori se recomandă adoptarea unor măsuri de politică fiananciară și alteori adoptarea unor măsuri de politică monetară, în funcție de situația economică existentă și a necesităților pe piață. În anumite situații sunt mai eficiente unele măsuri decît altele, fie ele de politică monetară fie de politică financiară. Important este însă, ca rezultatele obținute în urma aplicării acestora să fie cele mai bune.

Astfel, uneori se recomandã adoptarea unor masuri de politica monetara și anume “injectarea” de bani în economie care duce la scãderea ratei dobânzii, în condițiile în care în economie, cererea de moneda este mare. Dacã guvernul își propune drept obiectiv scãderea inflației și a șomajului în condițiile existenței în economie a inflației prin costuri și șomajului ridicat se recomandã creșterea ofertei de bani.

Restrângând creditele care vor duce la creșterea ratei dobânzii și la descurajarea investițiilor și inflației, va fi atins obiectivul guvernului de reducere a inflației în condițiile în care în economie existã o ratã de schimb flexibilã iar mobilitatea capitalurilor este semnificativã. Dacã în aceleași condiții, obiectivul guvernului este modificarea ratei de schimb pe termen scurt, aceasta va fi realizatã prin oferta de a cumpãra banii Bãncii Centrale; un alt obiectiv al guvernului în aceste condiții ar putea fi impulsionarea consumului, investițiilor, producției și vitezei de rotație a bãncilor recomandându-se în acest caz creșterea ofertei de bani pe piațã.

Instrumentele monetare par mai eficace decât cele fiscale în condițiile în care guvernele au drept scop stabilizarea economiei.

Dacã avem în vedere cursul de schimb adoptat pentru moneda naționalã atunci putem considera cã politica fiscalã este cea mai eficace, când cursul de schimb este fix cu sterilizare; sterilizarea este operațiunea care presupune intervenția Bãncii Centrale, în sensul diminuãrii ofertei de bani în vederea creșterii ratei dobânzii și influențãrii cursului de schimb în sensul aprecierii monedei naționale. Politica fiscalã este cea mai puțin eficace cãnd cursul de schimb este fix fãrã sterilizare. Când cursul de schimb este flotant, politica monetarã este cea mai eficace. Politica monetarã este oarecum eficace când cursul de schimb este fix cu sterilizare și cea mai puțin eficace cãnd cursul de schimb este fix fãrã sterilizare.

Considerații privind corelația politica monetara – politica fiscala

Cu privire la eficiența (noneficiența) celor douã politici macroeconomice în țara noastrã, autorii Strategiei naționale de dezvoltare economicã a României au remarcat suprapunerea politico-ideologicã a celor douã politici și tendința de a le schimba locul nejustificat de la un guvern la altul. Astfel ei au ajuns la concluzia cã este necesara adoptarea unui pachet de reglementãri corective care sã asigure coerența legislației economice ca una din cãile de surmontare a stãrii actuale, respectiv de transfer a economiei românești într-un sistem structural și functional.

Pentru aceasta se cere sa fie gãsitã o modalitate juridicã adecvata prin care in viitor – cel puțin o perioadã determinatã – modificarea nucleului legislației economice sã fie posibilã numai cu aprobarea Parlamentului și în cazuri realmente excepționale. Un astfel de embargo se recomandã pentru reglementãri privind fiscalitatea, regimul valutar, sistemul vamal,etc.

Recomandarea aceasta, implicã douã considerații și anume efectele politicii monetare și ale politicii fiscale – oricât de conjuncturale și indirecte ar fi ele – se pot manifesta numai dacã sunt integrate în sistemul politicii macroeconomice, și efecte pozitive se obțin numai dacã acestea sunt fundamentate pe o serie de principii ce se urmãresc pe orizonturi medii și chiar lungi de timp.

Inversarea trendului economic necontabilizat și ordonarea stabilã a sistemului fiscal sunt premise absolut necesare ale transmisiei normale a efectelor politicii monetare și fiscale asupra economiei reale. Dar pentru a ajunge la o astfel de normalitate, este necesarã “intãrirea instituției publice și combaterea sistematicã și tenace a corupției fãrã discriminãri politice, care va amplifica o astfel de evoluție”.

Alți autori susțin cu argumente cã ieșirea din cercul vicios în care a intrat România se poate realiza prin inversarea raportului între rolurile acordate politicii monetare și fiscale. Unul dintre aceștia recomandã: “Evitarea îngustãrii pieței interne doar prin miza exclusivã a politicii monetare, a creãrii foamei de lei, prin reducerea drasticã a puterii de cumpãrare a populatiei, scumpirea neeconomicã a creditului”. Criza de subproducție nu poate fi depãșitã prin mãsuri de tip monetarist, ci prin cele care vizeazã direct implicarea bugetului în stimularea producției, prin intervenția directã a statului în politica de investiții. Aceste sugestii trebuie luate cu unele rezerve.

După cum se observă, folosirea concomitentă a politicii financiare cu cea monetară trebuie realizat cu raționalitate, în raport cu situația concretă a economiei și cu obiectivele economică. Sociale programate a se obține într-un anumit orizont de timp. Politicile respective trebuie, ănsă proiectate și aplicate cu precauție având în permanență în vedere necesitatea păstrării echilibrul financiar, monetar, valutar și mai ales asigurarea echilibrului general economic.

Analiza realizării echilibrului macroeconomic în România, în perioada 1990-2001

Viața economică, prin definiție dinamică și în permanentă mișcare, presupune tptuși o anumită stabilitate, armonie și echilibru între structurile și forțele ei. Stabilitatea nu este însă sinonimă cu poziția staționară, statică, posibilă doar teoretic, ci ea bizează starea spre care tind sistemele economice, caracterizată prin convergență și echilibru între elementele sistemului, care să-inflație permită evoluția ascendentă.

În economia actuală, echilibrul economic semnifică acea stare spre care tinde piața bunurilor economice, piața monetară, a capitalurilor, piața nuncii, precum și piața națională în ansamblul său, în sensul egalizarii cererii și ofertei, respectiv în cel al unei asemenea diferențe dintre ele care să nu depășească anumite limite considerate normale și care nu generează tensiuni sociale grave. Aceasta deoarece dacă toate fenomenele ar evolua identic și în proporții egale, atunci nu ar mai exista impuls pentru dezvoltare. Dacă producția ar fi întotdeauna egală cu nevoile de consum, viața economică ar fi staționară și n-ar mai prospera. Tocmai evoluția inegală a diferitelor laturi ale economiei stimulează dezvoltarea ei. Esențialul este ca decalajul dintre principalele variabile ale economiei să se înscrie în limite care să nu pună în pericol evoluția lor, să nu ridice obstacole de nedepășit în calea dezvoltării și să poată fi recuperat, fără dificultăți prea mari și într-un timp istoric relativ scurt.

Principalele echilibre spre care tind toate țările sunt: o creștere economică pozitivă și însușită, ocuparea deplină a resurselor de muncă, stabilitatea nivelului general al prețului, repartiția adecvată și justă a veniturilor, sold echilibrat pe termen mediu al balanței de plăți externe.

Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al economiei naționale, a echilibrului forței de muncă și a echilibrului valoric. Echilibrul valoric vizează deopotrivă echilibrul financiar, echilibrul monetar și pe cel valutar, fiecare expresie valorică a echilibrului având o existență de sine stătătoare, dar și raporturi de interdependehță cu celelalte forme valorice și nevalorice ale echilibrului general. Altfel spus nu s-ar vorbi de un echilibru general dacă nu s-ar prezenta un raport corespunzător între producția anumitor mijloace de producție și necesarul de asemenea produse și în același timp dacă nu s-ar asigura locuri de muncă corespunzătoare întregii forțe de muncă de care dispune economia sau nu ar putea acoperi cu bunuri și servicii cerearea solvabilă a întregii societăți.

Astfel echilibru general economic presupune existența unei concordanțe între necesarul de bunuri materiale și bunuri posibile de procurat, între necesarul de forță de muncă și forța de muncă disponibilă în perioada de referinți, între necesarul de resurse financiare și posibilitățile de procurare ale acestora, între veniturile bănești ale populației și posibilitățile de acoperire a acestora cu bunuri și servicii , în sfârșit între necesarul de resurse valutare și resursele posibile de mobilizat încondițiile date. Este vorba de un volum și o structură de resurse – materiale, rmane, financiare, monetare și valutare – corespunzătoare nevoilor și posibilităților economiei naționale într-o perioadă de timp determinată.

Procesele economice care au loc în activitatea de zi cu zi a agenți economici, în relațiile dintre aceștia, ca și în raporturile lor cu autoritățile publice, cu băncile, cu societățile de asigurare și cu alte persoane de drept public sau privat, generează multiple fluxuri materiale și bănești, paralele sau independente unele de altele.

Fluxurile bănești reflectă prelevările care alimentează fondurile de resurse financiare ce se constituie în economie, precum și transferurile de la fondurile respective către diverși beneficiari. Și aici, ca și în cazul resurselor materiale, este necesar să existe o stare de echilibru între necesarul de resurse financiare și posibilitățile de procurare a acestora. Altfel spus, societatea nu trebuie să se angajeze în acțiuni economice, sociale sau de altă natură care reclamă resurse mai mari decât poate să procure pe plan național.

La proiectarea echilibrul financiar se pot utiliza instrumente diferite în funcție de sfera de cuprindere a resurselor și a nevoilor financiare și de sistemul de determinare a indicatorilor economici la nivel național. Instrumentele folosite pot fi planul financiar, balanța financiară, bugetul de stat, bugetul local, bugetul de venituri și cheltuieli care servesc la dimensionarea resurselor financiare, la precizarea destinației acestora, la fundamentarea echilibrului, la stabilirea modalității de acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de resurse.

Pe lângă sfera de cuprindere a instrumentelor financiare, mai interesează sistemul de determinare a indicatorilor economici. Astfel proecția indicatorilor de resurse și nevoi financiare se face o dată sau de două ori pe an, de către organe ale Ministerului Finanțelor sau de alte organe specializate. La efectuarea proiecției se cuantifică efectele măsurilor de politică economică, financiară, monetară și valutară aprobate de organele competente prin legi, hotărâri sau alte activității economice normative.

Pentru fiecare măsură aprobată, cu aplicabilitate în perioada de referință, organele de specialitate urmează să cuantifice efectele pe care aceasta le va produce asupra: PIB, șomajului, balanței comerciale și balanței de plăți. Cu același prilej se cuantifică efectele acțiunii factorilor conjuncturali externi previzibili.

În final, se întocmesc tabele privind creșterea economică și componentele sale, ocuparea forței de muncă și șomajul, inflația, repartizarea veniturilor, balanța de plăți și balanța financiară a statului.

Balanța financiară a statului se elaborează pe baza datelor cuprinse în celelalte tabele prezentate. Ea pune în lumină mutațiile previzibile în evoluția și structura resurselor și cheltuielilor publice, raportul dintre resursele și cheltuielile autorităților publice, capacitatea economiei naționale de a acoperi cheltuielile curente și de capital pe seama resurselor interne și externe sau posibilitatea statului de a efectua transferuri de resurse către străinătate. Aceasta cuprinde următorii indicatori: venituri curente,cheltuieli curente,economii curente, finanțarea formării de capital, formarea de capital, soldul operațiilor de capital, soldul de finanțat. După cum se observă ea asigură echilibrul de sistem și îndeplinește un rol activ în fundamentarea programului economic.

Modul de realizare al echilibrul financiar la nivel macroeconomic poate fi urmărit pe exemplul bugetului de stat, al bugetelor locale și al bugetului asigurărilor sociale de stat, care au caracter operativ. În execuție acestea pot fi echilibrate, excedentare sau deficitare,după caz.

Încheierea bugetelor cu deficit constituie o situație anormală, mai ales în cazul celor întocmite echilibrat sau cu excedent. Înregistrarea de deficite reflectă nu numai serioase carențe în gestiunea financiară,rămânerea în rumă a veniturilor bugetare realizate față de cheltuielile efectuate, dar și existența unor dezechilibre materiale, în ocuparea forței de muncă, în relațiile valutare etc.

Dacă bugetele deficitare sunt criticate de numeroși economiști, nici bugetele excedentare nu întrunesc opinii rnanim favorabile. Aprecierea unui excedent bugetar trebuie să fie nuanțată, în funcție de factorii care l-au generat. Astfel excedentul generat de neefectuarea cheltuielilor bugetare ca urmare a nerealizării obiectivelor prebăzute reflectă fenomene negative: Întreruperi ale circuitului economic, dezechilibre parțiale, deteriorări ale conjuncturii internaționale etc. De aceea, apariția unor excedente bugetare constituie un indiciu că în exexutarea programului economic s-au produs abateri cu efecte economice pozitive sau negative. Aceasta impune o analiză temeinică a cauzelor care le-au generat și luarea de măsuri pentru înlăturarea neajunsurilor și a deficiențelor existente.

În scopul proiectării și realizării unui echilibru financiar în concordanță cu celelalte componente ale echilibrului general economic, este imperios necesară o abordare coerentă, articulată a acestui demers complex și extrem de sensibil. Determinarea coordonatelor pe care se poate atinge un anumit echilibru financiar trebuie să pornească de la un set de premise fundamentale referitoare la obiectivele majore ale politicii economice, cum ar fi: dinamica creșterii economice reale, evoluția ratei inflației, menținerea credibilității externe prin păstrarea în limite finanțabile a soldului contului curent al balanței de plăți.

Proiectarea creșterii economice

Determinarea producției potențiale și implicit a PIB real se fac ținând seama de evoluția în plan cantitativ, structural și calitativ a cererii, precum și de mutațiile prognozate a se înregistra în domeniul factorilor de producție, cum ar fi: accesul la materiile prime din import necesare, raportat și la capacitatea de export proiectată; dinamica tehnologiilor de fabricație; ritmul creșterii calificării forței de muncă, inclusiv a pregătirii manageriale etc.

Prognozarea inflației

În cadrul acestei acțiuni este necesară stabilirea gradului de intervenție a statului în formarea prițurilor și alcătuirea listei cuprinzând eventualele prițuri administrate de autoritatea guvernamentală (în general, bunuri și servicii produse în regim de monopol). Apoi, se elaborează proiecții referitoare la evoluția elementelor cu pondere în structura costurilor, cum ar fi: materiile prime și materialele atât de origine autohtonă, cât și din import; salariile; amortizarea capitalului fix etc. Totodată, un element de maximă însemnătate pentru prognozarea inflației îl reprezintă proiectarea evoluției cursului de schimb al monedei naționale. Și nu în ultimul rând, deoarece inflația poate avea, în unele perioade, și origini de natură monetară, trebuie stabilite limitele de evoluție, în termeni nominali și reali, a creditului intern.

Proiectarea balanței de plăți

Realizarea prognozei de ansamblu a acestei balanțe se efectuează pe baza proiectării evoluției cimponentelor sale structurale: contul curent, în cadrul căruia se prefigurează dinanica exporturilor și a importurilor – acestea fiind influențate de factori cum au fi cererea externă, elasticitatea și competitivitatea ofertei interne în cazul exporturilor, respectiv politica comercială, incluzând barierele tarifare și netarifare pricinizate a fi aplicate, în cazul importurilor. Totodată, se fac prognoze referitoare la modificările în mărimea și direcția de mișcare a transferurilor valutare, precum și la schimbările previzibile în nivelul cursului de schimb; contul de capital și financiar, în cadrul căruia se urmărește prefigurarea evoluției investițiilor străine directe, a rezervei internaționale a Băncii Centrale (aur monetar și active exprimate în diferite valute convertibile), precum și a împrumuturilor externe –dacă este cazul- în structura lor pe creditori potențiali (organismele financiare internaționale, diverse țări cu potențial economic ridicat, poața privată de capital) și în raport cu durata acordării creditelor respective pe termen scurt, mediu și lung.

În general se urmărește limitarea pe cât posibil a deficitului contului curent și finanțarea acestuia pe seama investițiilor străine directe, a unor împrumuturi externe cât mai ieftine, concomitent cu creșterea rezervei internaționale a statului la Banca Centrală, acest din urmă indicator constituind unul dintre parametrii de apreciere a solidității unei economii și de formare a credibilității externe a unei țări.

Asigurarea unui echilibru extern viabil, printr-o balanță de plăți elaborată pornind de la premise și previziuni realiste, creează condițiile pentru evoluții interne solide și o stabilitate macroeconomică durabilă.

Cel mai modern instrument de analiză a realizării echilibrului macroeconomic este pentagonul macrostabilizării. Acesta face legătura dintre principalii indicatori macroeconomici, care, de altfel, au fost prezentați în capitolul anterior:

– PIB(r = ritmul anual de creștere a PIB);

– rata șomajului(U = rata medie anuală a șomajului);

– rata inflației(CPI = rata medie anuală a inflației exprimată în prețurile de consum);

– soldul contului curent (CAB = soldul contului curent);

– soldul bugetar(SB = ponderea soldului bugetului de stat în PIB).

Scopul realizării echilibrului se atinge atunci când suprafața pentagonului este căt mai mare și echilibrată, îmbunătățirea unui indicator fiind reflectată de îndepărtarea de origine.

În continuare, vom prezenta pentagoanele macrostabilizării pentru perioda 1990 – 2001:

Figura 8. a) Pentagonul macrostabilizării Romania 1990

Figura 8 b)Pentagonul macrostabilizării Romania 1991

Figura 8 c) Pentagonul macrostabilizării Romania 1992

Figura 8 d) Pentagonul macrostabilizării Romania 1993

Figura 8 e) Pentagonul macrostabilizării Romania 1994

Figura 8 f) Pentagonul macrostabilizării Romania 1995

Figura 8 g) Pentagonul macrostabilizării Romania 1996

Figura 8 h) Pentagonul macrostabilizării Romania 1997

Figura 8 i) Pentagonul macrostabilizării Romania 1998

Figura 8 j) Pentagonul macrostabilizării Romania 1999

Figura 8 k) Pentagonul macrostabilizării Romania 2000

Figura 8 l) Pentagonul macrostabilizării Romania 2001

Tabelul 8. Realizarea obiectivelor politicii macroeconomice în România 1990 – 2001

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor Comisiei Naționale pentru Statistică; Rapoarte anuale BNR, 1992-1999

După cum se cunoaște politicile economice trebuie să aibă ca scop maximizarea suprafeței acestui pentagon, în mod echilibrat. Analizând formele pentagoanelor pentru România în perioada 1990-2000, observăm că acest obiectiv este foarte greu de atins, întrucât, aplicarea unei politici pentru îmbunătățirea unui obiectiv alterează urmărirea altuia. Astfel, se observă că în perioada 1990 – 1993 s-a înregistrat o deteriorare accelerată a ratei inflației pe fondul încercării de a menține rata șomajului și soldul contului curent la niveluri aceptabile. Anii 1994-1996 au adus o îmbunătățire a situației inflaționiste, însă aceasta s-a făcut cu prețul înregistrării unui deficit bugetar ridicat și a unui sold negativ al contului curent din ce în ce mai mare. Anul 1997 a prezentat din nou o rată a inflației foarte ridicată, aceasta și datorită faptului că anul 1996 a fost unul electoral în care factorii politici au ținut acest indicator sub valoarea lui reală, ceea ce a produs explozia inflației din 1997. Anii 1998 – 2001 au înregistrat din nou o inflație mai scăzută. Putem spune chiar că rata inflației și a șomajului au intrat pe un trend descrescător al evoluției lor, în perioada 1999-2001. Observăm că rata creșterii economice are o evoluție explozivă în ultimii doi ani, (1,6% în 2000 și 5,3% în 2001), tot acum se menține deficitul bugetar în jurul valorii medii de 3,6 % , dar apare o creștere a deficitului de sold curent de la –3,0 % în anul 2000 la –5,8% în anul 2001.

Astfel, atât prin politica financiară, cât și prin cea monetară, factorii decizionali din România au urmărit mai mult evitarea tensiunilor sociale (fapt demonstrat de menținerea permanentă a șomajului în limite acceptabile) decât realizarea unei reforme reale. Este adevărat că aceasta ar fi presupus costuri sociale însemnate, însă cu efecte benefice pe termen lung, iar dacă s-ar fi reușit explicarea mai clară a costurilor și beneficiilor unui proces mai rapid de tranziție poate guvernele care s-au succedat după 1989 ar fi obținut un mai mare sprijin popular, atât de necesar în realizarea reformei și integrarea României în rândul țărilor cu un nivel de dezvoltare ridicat.

Capitolul III

Politica bugetară și politica fiscală – principalele instrumente de intervenție a statului în economie

3.1. Politica bugetară și fiscală

3.1.1. Politica bugetară

3.1.2. Politica fiscală

3.2. Deficitul bugetar

3.3 Coordonarea politicilor bugetare și fiscale – sursă a creșterii economice în România, în anul 2001?

3.3.1. Noțiunea de creștere economică

3.3.2. Coordonarea politicilor bugetare și fiscale – sursă a creșterii economice în România, în anul 2001?

3.1. Politica bugetară și fiscală

Politica bugetară

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a științei finanțelor, la definirea căreia concură o abordare juridică și alta economică.

Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute și autorizate mărimea și structura veniturilor și cheltuielilor anuale ale statului. El are caracter obligatoriu deoarece necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative. Totodată, el este un act de previziune a resurselor publice și a modului de utilizare a acestora și se elaborează pe o perioadă de un an. Astfel, veniturile se înscriu după conținutul lor fiscal sau nefiscal și după sursa de proveniență, iar cheltuielile conform clasificației bugetare, după conținut și după destinația pe care o capătă( pe domenii de activitate, ramuri sau subramuri).

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelațiile macroeconomice și, în special, legătura cu nivelul și evoluția produsului intern brut. Bugetul este considerat ca o variabilă esențială în determinarea produsului intern brut și a nivelului folosirii resurselor. Astfel, bugetul de stat exprimă relațiile economice în formă bănească ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială și financiară ale fiecărei perioade.

Bugetul public cuprinde toate veniturile și cheltuielile de natură publică ale țării.

Categoriile de bugete publice cuprinse în sistemul bugetului public (buget general consolidat) sunt: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetul trezoreriei generale a statului.

Este important de subliniat că toate cele șase categorii de bugete care compun sistemul bugetului public sunt autonome. Ele au venituri și cheltuieli proprii, se elaborează și se aprobă distinct iar, din punct de vedere administrativ, titularii acestora au independență deplină. Aceste caracteristici sunt consfințite de Constituție.

Bugetul consolidat reflectă la nivelul unui an dimensiunea efortului financiar public și, după caz, starea de echilibru sau dezechilibru.

Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu și prin care se compară veniturile și cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este considerat un instrument prin care se realizează alocarea și redistribuirea resurselor și care prezintă utilitate în procesul reglării activității economice și sociale.

Principii bugetare

Procesul complex al elaborării și execuției bugetului de stat este supus unor reguli mai mult sau mai puțin rigide. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate și destinația acestora, să permită compararea la finele exercițiului bugetar a veniturilor încasate și a cheltuielilor efectuate și să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații. Pentru aceasta, sunt prevăzute următoarele principii bugetare: universalității, unității, neafectării veniturilor, anualității bugetului public, specializării bugetare, echilibrului bugetar, publicității.

Universalitatea bugetului presupune că veniturile și cheltuielile publice trebuie înscrise în bugetul de stat cu sumele lor globale (totale). Totodată, acest principiu presupune ca toate veniturile publice și toate cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului public, prin componentele sistemului acestuia. Astfel, ca avantaje avem: cunoașterea cât mai exactă și reală a volumului total al veniturilor și cheltuielilor publice, cunoașterea corelației care există între anumite venituri și anumite cheltuieli care se află în conexiune strânsă, iar în al treilea rând permite controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor și cheltuielilor publice.

Unitatea bugetară este principiul conform căruia toate veniturile și toate cheltuielile publice se înscriu într-un singur document. Astfel se asigură o prezentare de ansamblu și deci o cunoaștere clară a situației finanțelor publice, adică a surselor de venituri și a destinației cheltuielilor, precum și a formei echilibrate sau deficitare a bugetului. În același timp presupune și deschiderea cheltuielilor pe capitole și respectarea întocmai a creditelor bugetare aprobate, în limitele acestora. Creditul bugetar reprezintă suma limită, înscrisă în bugetul de stat și aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăți în contul fiecărei cheltuieli publice.

Neafectarea veniturilor bugetare presupune depersonalizarea veniturilor încasate la buget, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Aceasta înseamnă că nu este permisă perceperea unui venit public pentru finanțarea unei anumite cheltuieli publice. Însă, dacă în mod justificat sunt necesare anumite cheltuieli pentru satisfacerea unor nevoi publice , ele nefiind prevăzute în bugetul public, introducerea lor presupune stabilirea de resurse din care urmează a fi efectuate. Dacă resursele respective sunt contribuții, părți din încasări ale agenți economici sau alte prelevări instituite în acest scop, atunci bugetele astfel întocmite au regim de fonduri speciale și se anexează la bugetul public.

Anualitatea bugetului public constă în durată de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile publice și să efectueze cheltuielile publice. Aceasta este limitată la un an. Astfel, bugetul public trebuie aprobat în fiecare an de către organul legislativ. De aici rezultă că durata exercițiului bugetar este de un an, dar se face distincția între acesta și sistemul de gestiune bugetară. Gestiunea bugetară comportă operațiile executate în cursul unui singur an civil, însă autorizate prin trei legi bugetare anuale, diferite.

Specializarea bugetară este principiul conform căruia veniturile bugetare trebuie înscrise în buget și aprobate de Parlament pe surse de proveniență, iar cheltuielile publice pe categorii de destinație și în funcție de conținutul lor economic. Dar, ca puterea legislativă să poată avea o imagine clară asupra bugetului de stat, este necesar ca veniturile și cheltuielile să fie înscrise în buget după o schemă unitară, denumită clasificație bugetară.

Echilibrul bugetar este o cerință de bază a finanțelor publice, care presupune acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar. El se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât și la păstrarea echilibrului în perioada de execuție a bugetului.

Deficitul bugetar poate fi apreciat ca o sursă de pericol pentru stat (poate duce la insolvabilitatea acestuia și la inflație) deoarece se acoperă din împrumuturi de stat sau emisiuni monetare suplimentare. Totuși, bugetul public modern, diind folosit de stat ca instrument general al politicii sale financiare(politica bugetară, politica fiscală), se întocmește și se execută cel mai frecvent în condițiile unui deficit. Acest deficit reprezintă diferența dintre cheltuielile publice, mai mari, și veniturile publice ordinare, fiscale și nefiscale, mai mici.

Publicitatea bugetului reprezintă necesitatea ca bugetul public să fie adus la cunoștința opiniei publice prin mijloace de publicitate. Bugetul statului este cunoscut prin mass-media încă din faza de proiect și din timpul dezbaterilor parlamentare. Apoi, după adoptarea legii bugetare de către Parlament, ea se publică în Monitorul Oficial și în culegeri legislative.

Elaborarea proiectului de buget

Operațiile de elaborare a proiectului de buget se desfășoară sub coordonarea Ministerului de Finanțe. Astfel, Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Bugetului cintralizează propunerile primite, sub forma proiectelor bugetelor ministerelor și ale celorlalte organe centrale ale administrației publice, precum și a proiectelor bugetelor locale.

Procesul elaborării proiectului de buget se desfășoară pe baza unui calendar precizat prin lege, care prevede termenele limită pentru desfășurarea acestuia, astfel: 1iulie – depunerea de către ministere a proiectelor de buget la Ministerul Finanțelor, 25 septembrie – înaintarea la Guvern a proiectului de buget, 10 octombrie – prezentarea la Parlament a proiectului de buget, 31 decembrie – aprobarea de către Parlament a Legii bugetului de stat.

Elemente importante privind proiectul bugetului de stat

Pentru elaborarea în bune condiții a proiectului bugetului de stat este necesar a se ține cont de toți factorii importanți care influențează starea economico-socială a unei țări. Astfel, raportul Guvernului cuprinde:

Principalele elemente conjuncturale care influențează proiecția Guvernului : conjunctura economică mondială, situația economico-financiară a României în anul premergător celui proiectat cu caracterizarea principalilor indicatori macroeconomici, politici bugetare și fiscale reflectate în execuția bugetului de stat, datoria publică.

Reflectarea obiectivelor strategice în proiecțiile economico-financiare pe noul an bugetar : principalele coordonate ale politicii economice, obiectivele politicii financiare.

Veniturile și cheltuielile proiectului de buget : prezentarea indicatorilor de venituri, suma totală și structura cheltuielilor, deficitul bugetar.

Finanțarea principalelor obiective economice și sociale : cheltuieli de capital, de infrastructură, sprijinirea unor ramuri și activități, finanțarea cercetării științifice și a principaleleor acțiuni social-culturale; Cheltuieli pentru protecția socială a populației; Fonduri speciale.

Gruparea cheltuielilor și veniturilor (legea bugetului)

Criteriile de grupare pe baza cărora se înscriu veniturile și cheltuielile în Legea bugetului sunt cele definite în clasificația bugetară. Veniturile sunt grupate după criterii economice, iar cheltuielile după criterii economice, funcționale și administrative.

Astfel, în cazul veniturilor avem:

Venituri curente

venituri fiscale:

impozite directe, cu: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe venit, alte impozite directe

impozite indirecte, cu: contribuții, accize și impozitul pe circulație, taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, alte impozite indirecte

venituri nefiscale:

vărsăminte din profitul net al regiilor autonome

vărsăminte de la instituțiile publice

diverse venituri

Venituri din capital

Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului

Donații și sponsorizări

Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

În cazul cheltuielilor, pentru gruparea economică avem:

Cheltuieli curente, cu:

cheltuieli de personal

cheltuieli materiale și de servicii

subvenții și transferuri

dobânzi la datoria publică

rezerve

Cheltuieli de capital, cu:

cheltuieli pentru investiții

rezerve materiale naționale și de mobilizare

Împrumuturi de acordat

Rambursarea de credite externe și plăți de dobânzi și comisioane aferente acestora

Gruparea funcțională include gruparea cheltuielilor pe domenii de activitate, astfel:

Servicii publice generale (autorități publice)

Apărare, ordine publică și siguranță națională

Cheltuieli social-culturale, cu: învățământ, sănătate, cultură, religie și acțiuni privind activitatea sportivă și de tineret, asistență socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații

Servicii și dezvoltare publică, locuințe, mediu și ape

Acțiuni economice, cu: industrie, agricultură și silvicultură, transporturi și comunicații, alte acțiuni economice

Alte acțiuni, cu: cercetare științifică, alte acțiuni

Transferuri

Împrumuturi acordate

Plăți de dobânzi și alte cheltuieli aferente datoriei publice

Fonduri de rezervă

În cazul grupării administrative sau instituționale, avem repartizarea fondurilor publice în cadrul clasificației funcționale, la nivelul ordonatorilor de credite principali, adică la nivelul instituțiilor publice autornome, care nu sunt subordonate altor instituții. Este de competența acestora să asigure repartizarea cheltuieli publice în cadrul clasificației funcționale și economice la ordonatorii secundari de credite bugetare iar aceștia, la rândul lor, la ordonatorii de credite bugetare terțiari.

În cadrul execuției cheltuielilor publice sunt necesare câteva etape de parcurs. Astfel vom avea, în ordine cronologică, întâi angajarea cheltuieli , apoi lichidarea, ordonanțarea și plata efectivă.

Angajarea este actul care generează obligația unei instituții publice de a plăti o sumă de bani uniu terț pe baza unui act juridic(lege, contract, decizie ministerială, hotărâre judecătorească). Angajarea este, deci, consecința deciziei luate în mod deliberat de un organ al administrației de stat; există și cazuri în care angajarea se produce datorită unor decizii ale Parlamintului (sau ale Guvernului): majorarea salariilor unor categorii de funcționare publici sau indexarea periodică și acordarea compensațiilor bănești la salarii, pensii și alte venituri bănești primite de populație de la bugetul statului.

Compentența în angajarea cheltuieli revine, de regulă, conducătorilor instituțiilor publice, în calitate de ordonatori de credite.

Angajarea este etapa cea mai importatntă în execuția cheltuieli , de care depinde încadrarea lor în limitele creditelor bugetare aprobate.

Lichidarea este operația prin care se constată serviciul făcut în favoarea instituției publice și se determină suma de plată. Această operație se bazează pe act justificative și efectuarea reală a livrărilor de mărfuri și prestarea de servicii pentru instituțiile publice.

Ordonanțarea înseamnă emitera ordinului de plată (a dispoziției) a sumei de bani în favoarea unui terț.

Plata este operația de achitare a sumei de bani datorată de instituția publică.

Primele trei operații – angajarea, lichidarea și ordonanțarea – sunt efectuate de conducătorii instituțiilor publice (ordonatorii de credite bugetare) sau de cătree împuterniciții acestora.

A patra operație – plata – se efectuează de către gestionarii de bani publici (casieri sau contabili plătitori).

3.1.2. Politica fiscală

Politica fiscală are rolul de a asigura finanțara economiei publice pe calea preloevărilor foscale, alătri de alte mijloace care să permită statului intervenții în economia națională pentru corectarea unor fluctuații negative ale ciclului economic.

Resursele de natură fiscală constituie sursa principală de finanțare ce dă posibilitatea statului să intervină pe piață prin subvenții, investiții și indirect prin valoarea totală a alocațiilor provenite din economia reală.

În etapa actuală, prelevarea se realizează prin intermediul impozitelor.

Factorii de natură economică, care constituie baza de concepere a diferitelor instrumente fiscale și selectarea lor este determinată de existența și modul de interpretare a unor principii generale de natură fiscală dar și de obiectivele de natură economico-socială urmărite de stat. Astfel, politica fiscală presupune a fi un sistem de percepere a impozitelor pe baza anumitor principii stabilite ținându-se cont de obiectivele economico-sociale ale statului.

Pentru o cât mai bună colectare a fondurilor la dispoziția statului, este necesar un sistem fiscal foarte bine structurat pe elementele sale. Astfel, este necesară o legislație solidă și adecvată situației economico-sociale a țării, privind sistemul de impozite și taxe directe și indirecte; apoi metodele și procedeele de determinare, așezare, urmărire și percepere a acestor venituri trebuie să respecte principiile fiscale și să fie puse în mișcare, ca și urmărite de un aparat fiscal bine specializat și nemituibil.

Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operațiuni, efectuate în baza legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau persoane juridice. De fapt ne referim la acea așezare și percepere a impozitelor și taxelor pe fiecare plătitor. Prin această impunere se urmărește ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor cerințe, să fie în concordanță cu anumite principii.

Fiecare impozit trebuie să corespundă cerințelor principiilor de echitate fiscală, de politică financiară, de politică economică și socială.

Principiul justeței impunerii (echității fiscale) are ca obiect menținerea echității fiscale sau dreptății sociale în materie de impunere. El constă în aceea că plătitorul va contribui la realizarea resurselor bugetare în funcție de veniturile obține. Astfel, este necesară îndeplinirea cumulativă mai multor condiții, ca:

impunerea diferențiată a veniturilor și a averii în funcție de puterea contributivă a subiectului impozitului. Adică, sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor – cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum și a situației personale a acestuia.

Stabilirea minimului neimpozabil (cu efect real doar asupra impozitelor directe), pentru scutirea de impozit a unui venit minim necesar nevoilor de subzisență. Se referă, în primul rând, la scutirea de la plata impozitului a persoanelor cu venituri mici.

Impunerea să fie generală, să cuprindă toate categoriile sociale.

La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale.

Principiile de politică financiară cer impozitului să îndeplinească anumite condiții, astfel: să aibă randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic.

randament fiscal ridicat – pentru aceasta impozitul trebuie să aibă caracter universal, să nu presupună posibilități de sustragere de la impunere, cheltuielile cu perceperea impozitului să fie cât mai reduse posibil.

stabil – randamentul impozitului să rămână constant de-a lungul întregului ciclu economic.

elastic – capacitatea impozitului de a se adapta în permanență necesităților de venituri ale statului.

Principiile de politică economică permit statului să intervină în procesul economic, pe baza măsurilor de politică fiscală. Astfel, statul urmărește, prin introducerea unui impozit, realizarea mai multor obiective. Este vorba mai întâi de procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice apoi de folosirea impozitului ca instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare ori de reducere a producției sau a consumului unor mărfuri, de extindere a exportului dau de restrângere a importului anumitor bunuri etc.

Principiile social-politice permit statului (și mai ales partidului la gurvernare) să intervină și în viața socială printr-o politică fiscală în concordanță cu interesele categoriilor și grupurilor sociale existente. În același timp se mai poate intervenii pentru reducerea consumului unor produse nocive sănătății ca tutun, băuturi alcoolice etc.

Este foarte important de stabilit că rata fiscalității într-o țară trebuie să țină foarte mult cont de nivelul de dezvoltare al țării respective.

În cazul țărilor dezvoltate este normală și chiar indicată o fiscalitate ridicată, ea fiind bine suportată de populație și de activitatea economică, pentru a acoperi cât mai bine nevoile statului, pentru a permite o cât mai bună dezvoltare la nivel economic, cultural, social, sanitar etc.

În cazul țărilor în curs de dezvoltare, este preferabilă o fiscalitate moderată pentru a stimula creșterea economică, cererea de bunuri și servicii, activitatea investițională. O fiscalitate ridicată, într-o economie suferindă, va avea pe termen mediu și lung doar consecințe negative. Astfel, ea afectează cererea de mărfuri și servicii, scade interesul pentru economisire și investiții și face imposibil dinamismul economic.

În același timp, problema fiscalității trebuie privită și prin prisma structurii impozitelor și taxelor. Mă refer aici, la locul pe care îl ocupă în total venituri fiscale încasările provenite din impozite directe și, respectiv, din impozite indirecte.

Dacă privim din punct de vedere al echității fiscale, atunci observăm că este de preferat să avem mai multe încasări din impozite directe și nu din cele indirecte, pentru că ultimele nu țin cont de posibilitățile fiecărui plătitor de a obține venituri.

Dacă privim din punct de vedere al comodității și siguranței obținerii veniturilor, atunci sunt preferabile încasări mari din impozite indirecte. Totuși, este necesară respectarea principiului de justețe socială prin protejarea persoanelor cu venituri mici.

Deficitul bugetar

Bugetul general consolidat este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar public, la nivel național, pentru că el exprimă totalitatea resurselor și a cheltuielilor publice. Bugetul general consolidat poate fi echilibrat sau dezechilibrat; în acestă ultimă situație, soldul bugetul general consolidat putând să se prezinte în două ipostaze, excedentar sau deficitar.

Încheierea bugetelor cu deficit constituie o situație anormală, mai ales în cazul celor întocmite echilibrat sau cu excedent. Înregistrarea de deficite reflectă nu numai serioase carențe în gestiunea financiară (rămânerea în urmă a veniturilor bugetare realizate față de cheltuielile efectuate), dar și existența unor dezechilibre materiale, în ocuparea forței de muncă, în relațiile valutare etc.

Dacă bugetele deficitare sunt criticate de numeroși economiști, nici bugetele excedentare nu întrunesc opinii unanim favorabile. Aprecierea unui excedent bugetar trebuie să fie nuanțată, în funcție de factorii care l-au generat. Astfel excedentul generat de neefectuarea cheltuielilor bugetare ca urmare a nerealizării obiectivelor prevăzute reflectă fenomene negative: întreruperi ale circuitului economic, dezechilibre parțiale, deteriorări ale conjuncturii internaționale etc. De aceea, apariția unor excedente bugetare constituie un indiciu că în executarea programului economic s-au produs abateri cu efecte economice pozitive sau negative. Aceasta impune o analiză temeinică a cauzelor care le-au generat și luarea de măsuri pentru înlăturarea neajunsurilor și a deficiențelor existente.

În principiu, excedentul bugetar poate fi rezultatul realizării unor venituri peste prevederi sau al efectuării unor cheltuieli sub prevederi, există și posibilitatea ca resursele bugetare aprobate să nu se cheltuiască integral până la finele anului bugetar, datorită nerealizării fizice a obiectivelor pentru care au fost alocate.

În practică, de obicei, se întâlnește deficitul bugetar. El presupune o creștere accelerată a cheltuielilor publice în raport cu nivelul veniturilor publice. Acest deficit bugetar nu este întotdeauna un fenomen negativ pentru economia unui stat, el poate deveni chiar un mijloc de relansare a activității economice, dacă conjunctura nu are deja un caracter inflaționist și dacă este bine supravegheat de specialiștii în domeniu.

Totuși, în ultimul timp, în numeroase țări bugetele se întocmesc și se încheie, tot mai frecvent, cu deficit. Astfel, că acesta este considerat deja un fenomen cronic al finanțelor contemporane.

În perioada actuală, când se susțin atât neutralitatea finanțelor publice, cât și renunțarea la echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară este astfel concepută încât să realizeze o corelare între un ansamblu de indicatori macroeconomici și nivelul deficitului bugetar. Urmărirea sistematică a nivelului și a evoluției indicatorilor permite stabilirea unui diagnostic conjunctural și, implicit, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanță cu starea și evoluția economiei reale.

Efectele în plan economic ale deficitului bugetar sunt multiple, dacă acesta a scăpat de sub control. În orice țară, existența deficitului majorează datoria publică, crescând în viitor seviciul acesteia respectiv rambursările, dobânzile și comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea datoriei publice interne și externe. Acoperirea serviciului datoriei publice presupune echilibrarea veniturilor curente probenind în special din impozite și taxe, în detrimntul efectuării altor cheltuieli publice care să producă bunuri și servicii suplimentare. În condițiile unei cereri de credite mari pentru acoperirea deficitului, rata dobânzii prezintă tendință de creștere.

Deficitul bugetar contribuie la creșterea ratei dobânzii de piață. Prin aceasta, deficitul se opune investițiilor private, încetinind astfel ritmul real al creșterii economice.

După cum se observă, efectele negative ale deficitului bugetar pot fi multe și mari. De aceea, este necesar, a se încerca acoperirea acestui deficit.

În ceea ce privește finanțarea deficitului bugetar, există două modalități: creația monetară (emisiune monetară) și împrumutul (prin vânzarea de obligațiuni publice către sectorul privat). Creația monetară se folosește doar în ultimă instanță, când nu mai putem apela la alte surse, deoarece ea are un impact major asupra nivelului prețurilor și deci asupra inflației.

3.3 Coordonarea politicilor bugetare și fiscale – sursă a creșterii economice în România, în anul 2001?

3.3.1. Noțiunea de creștere economică

Privite la nivel macro, activitățile economice se derulează printr-o suită neîntreruptă de cresteri, dezvoltări, stagări, scăderi ale proceselor și rezultatelor lor. În același timp, au loc modificări de sensuri ale evoluției acestor activități (cu treceri de la reduceri de activități și stagnări la creșteri și invers, de la creșteri la stagnări etc.). Întensitățile cu care se defășoară toate acestea diferă de la o perioadă la alta, de la o țară la alta.

Pe baza realităților contemporane s-a recurs la caracterizarea procesului creșterii economice în două planuri:

În sens larg, creșterea economică semnifică ansamblul modificărilor (pozitive, negative, zero) ce au loc, într-un orizont de timp și într-un spațiu, în dimensiunile rezultatelor macroeconomice.

În sens restrâns, creșterea economică constă în sporirea catitativă a activităților și a rezultatelor acestora pe ansamblul economiei naționale și pe diferitele ei subsisteme, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la această sporire.

Esența creșterii poate fi conturată și mai bine printr-o analiză comparativă a acesteia cu alte procese ce exprimă dinamica macroeconomică, cum sunt: dezvoltarea economică și progresul economic.

Dezvoltarea economică exprimă ansamblul transformărilor cantitative, structurale și calitative ce survin atât în procesele economice, cât și în cercetarea științifică și tehnologiile de fabricație; în vecanismele de funcționare a economiei; în modul de gândire și în comportamentul oamenilor. Ea implică creșterea economică. Între cele două procese fiind o relație de la întreg la parte, poate exista creștere economică fără dezvoltare (reciproca nu este valabilă).

Progresul economic reprezintă un efect, în timp, al creșterii și dezvoltării economice. Pe baza progresului în știință ți în tehnologie și a eficienței economice, are loc trecerea activităților economice de ansamblu de la trepte inferioare spre altele superioare. Esența progresului economic constă în sporirea productivității factorilor naționali, în creșterea dimensiunilor potențialului economic, concomitent cu modernizarea structurilor.

Creșterea economică este condiționată de resursele și potențialitățile existente. Intensitatea creșterii economice, ca și calitatea acesteia depind de mai mulți factori.

Aceștia sunt, în primul rând, factorii direcți: muncă, natura, capitalul; cărora li se mai adaugă și alții precum: progresul tehnic, cercetarea științifică, informația, cererea agregată, sistemul financiar-bancar (rolul activ al creditului), rata economiilor și rata investițiilor, expansiunea externă în plan economic, raportul dintre export și import, migrația forței de muncă și a capitalului etc.

Toți acești factori au atât laturi cantitative cât și calitative. Laturile cantitative constau în modificarea dimensiunilor factorilor de producție (creșterea capitalului folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului investițiilor, a exportului …). În ceea ce privește laturile calitative, acestea se referă la sporirea eficienței cu care este folosit fiecare factor de producție în parte, mai precis la eficiența cu care sunt combinați factorii creșterii economice , luați împreună.

În funcție de modul în care se conjugă factorii de producție, de contribuțiile relative ale laturilor lor la sporurile de producție sau de venit național, pot exista mai multe tipuri de creștere economică: extensiv, intensiv și intermediar.

Tipul extensiv de creștere economică se caracterizează prin contribuțía preponderentă de peste 55%, a laturilor cantitative ale factorilor la modificarea PNB, sau a altui indicator macroeconomic.

Tipul intensiv de creștere economică se definește prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creștere.

Tipul intermediar de creștere economică se află la granița celorlalte două, el presupune contribuții aproximativ egale ale celor două categorii de laturi ale factorilor la sporirea producției naționale. Un asemenea tip de creștere economică poate să predomine într-o țară o perioadă relativ lungă de timp.

Paralel cu extensia cercetărilor, analizelor și demersurilor teoretice,preponderent la sfera macro, au apărut noi concepte și implicit, nevoia de clarificare a sensului și conținutului lor, cum sunt:

Creștere-dezvoltare – se consideră a fi un fenomen preponderent cantitativ, care arată mărirea rezultatelor în principalele domenii ale activității economice, în timp ce dezvoltarea este marcată de schimburile structurale importante ce conferă calități noi activității. În evoluția economică, dezvoltarea reprezintă trepte calitative, progrese în nivelul eficienței și satisfacerii trebuințelor.

Creștere durabilă – presupune o creștere capabilă să susțină, pe termen lung, stabilitatea economică și progresul uman, aă armonizeze cerințele ecologice cu dezvoltarea economică a omului. În acest caz strategiile de protecție a mediului se îmbină cu cele economice și cu cele demografice.

Creșterea “zero” – este un concept lansat de specialiști, ce își propune să desemneze temperarea sau chiar staționarea creșterii economice, pentru a restabili echilibrul ecologic și în același timp să se poată realiza și stabilitatea la nivel economic și financiar.

3.3.2. Coordonarea politicilor bugetare și fiscale –sursă a creșterii economice în România, în anul 2001?

Noul guvern ales în decembrie 2000 își propunea ținte ambițioase privind creșterea economică, printre instrumentele cele mai importante pentru atingerea acestui obiectiv fiind politica fiscală și cea bugetară. Vom prezenta în continuare principalele măsuri prin care guvernul a înțeles să realizeze coordonarea politiclor fiscal-bugetare. Urmează apoi ca în capitolul următor să analizăm rezultatele acestora și dacă ele au contribuit cu adevărat la realizarea creșterii economice.

Conform Programului de Acțiune al Guvernului, politica financiară, cu cele două componente ale sale – politica fiscală și politica bugetară – trebuie să aibă în vedere asigurarea dezvoltării economico-sociale în condițiile reducerii continue a ratei inflației, menținerii în limita finanțării a deficitului contului curent al balanței de plăți și a unui deficit bugetar finanțat din surse neinflaționiste. Ideea de bază în sincronizarea politicilor fiscal-bugetare pentru Romania, unde deficitul bugetar este cronicizat, este de a imbunătății colectarea veniturilor concomitent cu o mai bună raționalizare a cheltuielilor bugetare. Aceasta din urmă se concentrează în special pe trecerea de la întocmirea bugetelor anuale la dimensionarea indicatorilor de cheltuieli în cadrul unor programe multianuale ale căror rezultate să fie evaluate pe baza unor indicatori de eficiență bine determinați.

Politica fiscală are ca obiectiv prioritar reforma sistemului de impozite în sensul reașezării sarcinii fiscale și a raportului între impozitele directe și inderecte. Perfecționarea sistemului de impozite a avut în vedere în special impozitul pe venitul global, impozitul pe venitul agricol, TVA, accizele și impozitul pe profit.

În ceea ce privește impozitul pe venit, în anul 2001 a fost adoptată OG nr 7/19 iulie 2001 care aduce nou:

majorarea pragului de venit neimpozabil pentru veniturile din pensii, de la 2 milioane lei la doua salarii medii pe economie;

b) includerea în baza de impozitare a veniturilor agricole;

raționalizarea deducerilor;

stabilirea veniturilor neimpozabile și a celor scutite.

Cea mai importanta reformă, însă, a suferit-o TVA-ul, legea TVA-ului fiind insă adoptată la 1 iunie 2002. Astfel, prin unificarea in 2001 a cotelor de TVA (aceasta devenind o cotă unică de 19%)și mărirea bazei de impozitare, veniturile obținute ca urmare a colectării acestui impozit au crescut semnificativ. Însă, un indicator sec, veniturile bugetare, nu poate surprinde și modul cum a fost afectată populația prin creșterea cotei de impozitare la produsele alimentare de bază, precum și la medicamente.

Impozitul pe profit a fost și el vizat de programul de acțiune al Guvernului, aprobându-se astfel în anul 2001 Legea nr 189 privind impozitul pe profit care aprobă O.U.G. 217/1999 prin care se stabilesc următoarele:

recunoașterea ca neimpozabile a veniturilor din diferențe de curs favorabile din evaluarea disponibilului în valută;

b) impozitarea cu o cotă de 5% în loc de 10% a profitului net utilizat pentru majorarea capitalului social;

deducerea la data efectuării lor a cheltuielilor efectuate pentru realizarea de bunuri vândute cu plata în rate sau în leasing;

stabilirea ca nedeductibilie a cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumuturilor, altele decât cele acordate de bănci și de alte persoane juridice autorizate potrivit legii, care depășesc dobânzile active medii ale băncilor, comunictae de BNR,

reducerea impozitului pe profit cu 50% pentru reinvestirea profitului.

Totodată a fost emisă OG nr 24/2001 prvind impunerea microîntreprinderilor cu o cotă de 1,5% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obținute din orice sursă, respectiv asupra veniturilor înscrise în contul de profit și pierdere.

Guvernul a urmărit de asemnea și îmbunătățirea colectării impozitelor, pentru aceasta fiind elaborat un plan de acțiune pentru intensificarea măsurilor de executare silită sau lichidare, după caz, a debitorilor rău platnici; au fost realizate întâlniri cu conducătorii unităților fiscale teritoriale și s-au dispus măsuri în vederea intensificării aplicării procedurilor de executare silită în cazul debitorilor cu posibilități de redresare sau declanșarea procedurii de reorganizare juridică în cazul agenților economici cu risc ridicat în ceea ce privește recuperarea creanțelor. Guvernul precizează în volumul Cartea Albă a Guvernării, apărut în decembrie 2001 că au fost elaborate și unele activității economice normative privind anularea unor obligații față de bugetul de stat în cazul unor unități de interes strategic național. Este lăudabilă intenția guvernului de a elmina blocajul existen în economie, însă problema se pune atunci când evaluâm ce înseamnă interesul strategic național, și când se acordă aceste scutiri: înainte de privatizarea acestora (pentru a le face mai atractive), sau după (pentru a se plăti diferite polițe sau acoperi unele comisioane)?

Politica bugetară a urmărit în anul 2001 trei coordonate principale:

creșterea eficienței și transparenței cheltuielilor bugetare;

raționalizarea cheltuielilor și controlul deficitului bugetar;

alocarea fondurilor publice pe bază de proiecte și programe.

Pentru creșterea eficienței și transparenței cheltuielilor bugetare s-au reglementat următoarele aspecte:

Aprobarea O.U.G. nr. 32/2001 prin care în bugetul de stat au fost incluse veniturile și cheltuielile bugetelor unui număr de șapte fonduri speciale și a fost desființat fondul de risc tehnologic. Această măsură se impunea mai demult pentru o gestionare mai eficientă a fondrilor publice, respectându-se totodată principiul unității bugetare;

descentralizarea unor servicii publice și preluarea atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile administrației publice locale în domeniul învățământului preuniversitar, sănătății și agriculturii;

restructurarea administrației publice centrale și locale, cu deosebire prin: reducerea unui număr important de agenții guvernamentale, trecerea unor agenții guvernamentale în subordinea și coordonarea ministerelor în vederea asigurării unei activități coerente și eficiente, a unor relații funcționale normale; unficarea și transformarea unor agenții guvernamentale.

b) Pentru raționalizarea cheltuielilor a fost vizat în special domeniul achizițiilor publice, asigurându-se armonizarea cu prevederile Directivelor Uniunii Europene. În scopul controlului deficitului bugetar s-au luat măsuri pentru îmbunătățirea capacității de management financiar a Ministerului Finanțelor Publice prin:

îmbunătățirea managementului activității trezoreriei. În acset sens: s-a adoptat o nouă orientare în ceea ce privește maturitatea și randamentul titlurilor de stat emise pentru finanțarea deficitului bugetar în sensul creșterii maturităților și diminuării ratelor reale de emisiune; s-a inițiat totodată, schimbarea cadrului legislativ care reglementează activitatea trezoreriei în scopul creării condițiilor pentru un management care să țină seama de cele mai noi instrumente financiare utilizate pe piețele internaționale, precum și pentru a elimina neclaritățile cadrului legal existent;

îmbunătățirea metodelor de management al numerarului în circulație;

reglementarea coerentă a pieței secundare a titlurilor de stat; „Regulamentul privind operațiunile cu titluri de stat emise în formă dematerializată” a fost publicat în Monitorul Oficial, având ca termen de aplicare data de 15.11.2001. Datorită solicitărilor venite din partea operatorilor pieței care activează în acest domeniu, pe 19.11.2001 a fost publicat în Monitorul Oficial un nou Ordin comun care fixează ca termen de aplicare a noului regulament data de 15 februarie 2002.

c) O atenție deosebită s-a acordat alocării fondurilor publice pe bază de proiecte și programe și introducerii bugetului indicativ pe 3 ani. In anul 2001 un număr de 13 ministere și agenții pilot au fost selectate pentru a elabora bugete pe programe, acțiune ce urma a fi extinsă în anul 2002 și la alți ordonatori principali de credite, crescând astfel transparența bugetului, în sensul de a oferi informații nu numai asupra modului de utilizare a fondurilor puse la dispoziția instituțiilor, dar și a eficienței cheltuierii acestora.

Folosirea estimărilor multianuale a fost introdusă pentru prima oară în formularea proiectului de buget pentru anul 2001, orientare ce va continua și în anii următori. Estimarea parametrilor bugetari până în anul 2005 are ca obiectiv prezentare în mod agregat și transparent a repartizării cheltuielilor bugetare într-o manieră care să reflecte principalele priorități publice pentru perioada respectivă și pe cât posibil similară cu cea a Uniunii Europene.

Toate cele prezentate mai sus sintetizează principalele măsuri de politică fiscală și bugetară urmărite de Guvern pentru a stimula creșterea economică în anul 2001 precum și în anii următori. Însă, cea mai importantă măsură este, care concretizează necesitata coordonării politicilor fiscal-bugetare, este elaborarea unui nou proiect al Legii finanțelor publice, care ar urma să fie aprobat și să intre în vigoare până la 1 ianuarie 2003. Proiectul presupune adoptarea unei noi clasificații bugetare și concretizează orientarea către bugetele program. El va asigura perfecționarea cadrului legislativ din domeniul finanțelor publice și armonizarea acestuia cu legislația Uniunea Europeană.

Capitolul IV Studiu de caz privind aplicarea politicii bugetare și fiscale în România în perioada 1990-2001

4.1. Obiectivele politicii bugetare și fiscale în România în vederea integrării în Uniunea Europeană

4.1.1. Îndeplinirea criteriilor economice de aderare

4.1.2. Măsuri pentru intensificarea și accelerarea pregătirilor în vederea îndeplinirii criteriului privind capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru

4.1.3. Acțiuni pentru accelerarea negocierilor de aderare a României la UE

4.2. Structura și evoluția veniturilor și cheltuielilor publice ale României, în perioada 1990-2001

4.2.1. Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în perioada 1990-1992

4.2.2. Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în perioada 1993-1996

4.2.3. Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în perioada 1997-2000

4.2.4. Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în anul 2001

4.2.5. Evaluarea gradului de fiscalitate în perioada 1990-2001

4.3. Perspective ale politicii bugetare și fiscale în România

4.3.1. Politica fiscală

4.3.2. Politica bugetară

4.1. Obiectivele politicii bugetare și fiscale în România în vederea integrării în Uniunea Europeană

Programul de măsuri pentru intensificarea și accelerarea pregătirilor în vederea aderării la Uniunea Europeană (perioada 2002 – 2004) a fost elaborat pe baza:

rezultatelor privind îndeplinirea angajamentelor asumate de România în Programul de guvernare pe perioada 2001-2004

recomandărilor Comisiei Europene menționate în Raportul privind progresele înregistrate în anul 2001

priorităților specificate în Parteneriatul de Aderare între România și Uniunea Europeană pe anii 2002-2003.

În funcție de criteriile care trebuie îndeplinite pentru obținerea calității de membru cu drepturi depline al Uniunea Europeană, acțiunile și măsurile au fost grupate pe următoarele secțiuni: îndeplinirea criteriilor economice de aderare, măsuri pentru intensificarea și accelerarea pregătirilor în vederea îndeplinirii criteriului privind capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru, măsuri pentru accelerarea procesului de transpunere în legislația națională a reglementărilor comunitare, acțiuni pentru accelerarea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană.

4.1.1. Îndeplinirea criteriilor economice de aderare

Realizarea unor progrese semnificative în anul 2002 pentru îndeplinirea celor două criterii economice de aderare – existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față pe termen mediu presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunea Europeană – stabilite la Consiluil European de la Copenhaga (decembrie 1993) reprezintă o prioritate absolută a procesului de pregătire a aderării la Uniunea Europeană.

În scopul unei evaluări cuprinzătoare, detaliate și cuantificabile a gradului de îndeplinire a celor două criterii economice, ele au fost dezvoltate pe sub-criterii economice. Astfel, voi prezenta în continuare acele subcriterii care se referă efectiv la domeniul financiar- bugetar:

4.1.1.1. Existența unei economii de piață funcționale

Îndeplinirea acestui criteriu reprezintă obiectivul economic principal al Guvernului, date fiind implicațiile sale atât pe plan intern cât și privind accelerarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, dar și prin faptul că reprezintă o pre-condiție pentru îndeplinirea criteriului capacității concurențiale.

Continuarea și intensificarea reformelor economice pot conduce, într-un timp relativ scurt, la îndeplinirea acestui criteriu în ansamblu și pe sub-criterii astfel:

existența unui consens larg asupra direcțiilor generale de politică economică.

Urmare a elaborării și aprobării în luna septembrie a Programului Economic de Preaderare al României, acest sub-criteriu poate fi considerat ca îndeplinit. Acest program este un document de referință privind politica economică pe termen mediu(2001-2005) și este axat pe măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare stabilite la Copenhaga. El a fost conceput și structurat potrivit cerințelor Uniunea Europeană și cuprinde secțiuni referitoare la:

evoluțiile macroeconomice recente

cadrul macroeconomic pe termen mediu al politicii economice

finanțele publice și reformele structurale

două anexe privind matricea angajamentelor de politici economice și evoluția principalilor indicatori economici în perioada 1999-2005.

atingerea stabilității macroeconomice, inclusiv stabilitatea adecvată a prețurilor și sustenabilitatea finanțelor publice și a contului curent.

El s-a materializat prin punerea în practică a măsurilor economice prevăzute în Programul de guvernare și Planul de acțiune pe perioada 2001-2004. Aceasta a dus la reducerea semnificativă a influenței factorilor cu potențial perturbator din economie și în instaurarea unui climat de relativă stabilitate macroeconomică.

Astfel prioritară este susținerea, prin setul de politici economice promovate de Guvern, a unui ritm înalt de creștere economică. Pentru aceasta se preconizează un ritm mediu annual de creștere a PRODUS INTERN BRUT real de 5 – 5.5 % în perioada 2002-2005. În același timp Guvernul va acționa în continuare pentru stimularea exporturilor și a investițiilor, care sunt motoarele creșterii economice sănătoase și durabile.

În domeniul politicii fiscal-bugetare, direcțiile prioritare de acțiune sunt:

continuarea reformei sistemului fiscal,

îmbunătățirea transparenței politicii bugetare,

sporirea calității managementului cheltuielilor publice

creșterea sustenabilității pe termen mediu a finanțelor publice.

Gradul de aliniere la principiile și normele comunitare în dominiul acesta sporește considerabil prin intrarea în vigoare, în anul 2002, a patru legi de importanță capitală: Legea privind TVA, Legea privind accizele, Legea privind impozitul pe profit și noua Lege privind finanțele publice.

Aprobarea în premieră după 1989 a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat înainte de începerea anului bugetar respectiv reprezintă o evoluție pozitivă semnificativă, constituind un semnal de stabilitate și predictibilitate a procesului bugetar începând cu anul 2002.

Deficitul bugetar consolidat pentru anul 2002 a fost deja fixat la 3% din PRODUS INTERN BRUT, aceeași țintă bugetară fiind urmărită și în perioada 2003-2005, în conformitate cu prevederile Programului Economic de Preaderare. Pentru atingerea acestei ținte se va acționa simultan și corelat pe latura cheltuieli și respectiv veniturilor publice , printr-un managenent superior calitativ al cheltuieli și realizarea unui grad mai ridicat de colectare a veniturilor bugetare. Ginanțarea deficitului bugerat se va face neinflaționist, preponderent din surse externe.

Sustenabilitatea pe termen mediu a finanțelor publice reprezintă o provocare majoră, necesitând reforme radicale și susținute. În acest sens, o atenție prioritară va fi acordată menținerii în limite sustenabile a datoriei interne, atât prin reducerea graduală a ratelor dobânzii în economie, cu efect direct asupra nivelului cheltuieli cu dobânzile aferente datoriei interne, precum și prin utilizarea veniturilor din privatizare și din recuperarea creditelor neperformante pentru răscumpărarea datoriei interne.

În același timp Guvernul va acorda maximă prioritate întăririi disciplinei financiare și reducerii graduale a ratei inflației până la atingerea unui nivel sub 10%. Deja în anul 2001 s-a reușit reducerea ratei anuale a inflației la circa 30% față de circa 41% în anul 2000 (decembrie față de decembrie), ținta pentru anul 2002 fiind 22%. În vederea reducerii ratei inflației sub 10% la orizontul anilor 2004-2005, va fi necesară o concentrare mai mare a BNR asupra îndeplinirii obiectivului său primordial de asigurare a stabilității prețurilor, precum și o mai bună coordonare între politica monetară și cea fiscală.

În anul 2001, poziția externă a României s-a ameliorat considerabil. O serie de indicatori de vulnerabilitate externă au înregistrat o evoluție pozitivă, exemplul cel mai notabil fiind cel al rezervelor internaționale (valută+aur) ale BNR, care s-au maforat de la circa 3,4 miliarde USD la sfârșitul anului 2000 la peste 4,5 miliarde USD la finele anului curent. Acest proces de consolidare va continua în anul 2002, în vederea majorării rezervelor oficiale până la echivalentul a 3 luni de importuri.

După majorarea accelerată din primele luni ale anului 2001, cauzată în principal de volumul ridicat al importurilor de bunuri, s-a reușit calmarea deficitului contului curent al balanței de plăți, grație programului de măsuri pentru reducerea deficitului balanțeicomerciale și deficitului de cont curent,aplicat de Guvern în semestrul II al anului. Astfel, deficitul de cont curent nu depășește 6% din PRODUS INTERN BRUT și nu va depăși acest nivel nici în perioada următoare, respectându-se astfel un alt angajament asumat față de FMI.

O prioritate importantă legată de acest sub-criteriu o constituie dezvoltarea capacității de elaborare, fundamentare, aplicare și monitorizare a politicilor economice de către instituțiile guvernamentale.

Reforma structurală în economie, privatizarea și restructurarea întreprinderilor de stat.

Guvernul și-a propus să continue și să intensifice procesul de reformă structurală a economiei, esențial în vederea realizării unei economii de piață funcționale și a racordării la structura și funcționarea economiilor țărilor comunitare.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării pentru crearea unei structuri de proprietate care să susțină creșterea competitivității și adaptarea ofertei la cerințele piței interne și externe. Acțiunile de ajustare vor urmări, în mod prioritar, sporirea productivității, eficienței și calității produselor și serviciilor, asigurarea unei structuri de producție compatibilă cu cele din țările Uniunea Europeană , astfel încât lă se realizeze o reducere substanțială a costurilor substanțiale ale reformei structurale.

4.1.1.2. Capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunea Europeană

Cel de-al doilea criteriu economic de aderare presupune implicit existența unei economii de piață funcționale și realizarea anumitor precondiții care să permită țărilor candidate să facă față concurenței intracomunitare în condițiile deschiderii totale a economiilor lor la momentul aderării.

Pe subcriterii principalele acțiuni și măsuri sunt:

a) Existența unei economii de piață funcționale și a unui cadru macroeconomic stabil, care să permită agențior economici să ia decizii într-un climat de predictibilitate.

b) Accesul cât mai extins la finanțare al întreprinderilor;

Extinderea accesului întreprinderilor la finanțare este în strânsă conexiune cu realizarea stabilității macroeconomice și cu dezvoltarea serviciilor financiare.

Practic, extinderea accesului la finanțare se va produce gradual, pe fondul menținerii și chiar accelerării trendului actual de reducere a ratei inflației și a dobânzilor în economie, trend imprimat de mixul de politici macroeconomice aplicat de Guvern. De asemenea, faza de creștere economică susținută pe care o traversează România stimulează puternic extinderea activității economice, ceea ce implică recurgerea într-o măsură tot mai mare la resurse financiare externe, fie din credite, fie din imvestiții atrase, care să supliminteze resursele proprii ale companiilor. Pe de altă parte, acțiunile pe linia reducerii treptate a dobânzilor la titlurile de stat vor conduce la extinderea creditului neguvernamental, urmare reorientării în tot mai mare măsură a sistemului bancar către economia reală.

c) Impactul politicilor guvernamentale și al legislației asupra competitivității, prin intermediul politicii comerciale, de concurență, de ajutoare de stat, de sprijinire a IMM-urilor, etc.

Acest subcriteriu se referă la modalitățile și pârghiile prin care autoritățile guvernamentale ale statelor candidate stimulează competitivitatea agenților economici, și mai precis la asigurarea faptului că instrumentele legislative, administrative și financiare utilizate sunt nediscriminatorii și în conformitate cu practicile europene și cu obligațiile asumate în cadrul diverselor acorduri internaționale la care statele respective sunt parte.

Astfel, în domeniul politicii comerciale, se va evita pe cât posibil să se recurgă la introducerea de noi restricții comerciale, iar eventualele restricții vor putea fi introdrse numei în cazurile excepționale prevpzute de acoedurile internaționale (OMC, Acordul European de asociere).

De asemenea, se va proceda la o majorare treptată a cotei preferențiale de 5% pentru impozitarea profiturilor din activitatea de export, astfel încât să ajungă la nivelul standard de 25% în perioada 2005-2006. Această cotă preferențială, introdusă la începutul anului 2000 în vederea stimulării exportueilor, reprezintă o măsură discriminatorie din punct de vedere al normelor comunitare întrucât favorizează exportatorii în raport cu ceilalți agenți economici. Guvernul a făcut deja un prim pas în derecția eliminăeii acestei măsuri, majorând, începând cu anul 2002, cota de impozitare de la 5% la 6%.

Măsurile în domeniul concurenței și ajutorului de stat vor avea ca obiectiv dezvoltarea pieței libere, crearea unui mediu concurențial sănătos și stimularea activității agenților economici pe piață.

În ceea ce privește competitivitatea întreprinderilor de stat, un aspect important îl constituie disciplina financiară. Acumularea de arierate bugetare și de arierate față de utilitățile publice sau inter-întreprinderi, practicată de unii agenți economici de stat în scopul menținerii artificiale în activitate trebuie descurajată în mod ferm și prin măsuri concrete. Guvernul va merge până la lichidarea acelor entități neviabile care au acumulat pierderi financiare și arierate considerabile și a cpror situație financiară nu mai poate fi redresată.

De asemenea, întreprinderile de stat aflate într-o situație economico-financiară dificilă vor trebui să aplice programe radicale de restructurare și viabilizare a activității, în condițiile în care Guvernul va reduce drastic acordarea de:

subvenții

ajutoare de stat

eșalonări și reeșalonări la plata datoriilor bugetare – menite să susțină activitatea acestor întreprinderi.

În cea ce privește politica în domeniul IMM-urilor, Guvernul a instituit, prin punerea integrală în aplicare a Legii nu. 133/199 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea IMM, cu completările ulterioare, o serie de măsuri administrative, economico.financiare, fiscale și bancare pentru sprijinirea dezvoltării sectorului IMM, măsuri conforme cu reglementările în domeniu ale Uniunea Europeană. Ceea ce este important de reținut este că Tuvernul va continua să stimuleze dezvoltarea sectorului IMM și o va face prin metode conforme cu regulile comunitare.

4.1.2. Măsuri pentru intensificarea și accelerarea pregătirilor în vederea îndeplinirii criteriului privind capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru

4.1.2.1. Prioritățile, măsurile și acțiunile necesare îndeplinirii criteriului privind capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru au ca orizont de timp anii 2002-2004 și cuprind toate capitolele acquis-ului comunitar. Aici,însă, eu voi prezenta doar acele capitole care se încadrează în politica financiar-bugetară.

Cap.10 : Impozitarea

Prioritățile se referă la: asigurarea alinierii legislației în domeniul TVA, în ceea ce privește sfera de impozitare și cota zero (sfârșitul anului 2002); asigurarea alinierii graduale a legislației în domeniul accizelor (referitor la nivelul acestora); scutirile, aliniera structurii accizelor (ianuarie 2002).

Programul cuprinde și introducerea Codului de Etică în domeniul impozitării întreprinderilor și a măsurilor pentru aplicarea acestuia (decembrie 2002), finalizarea elaborării Codului de procedură fiscală (decembrie 2002), dezvoltarea sistemelor IT care să permiză schimbul electronic de date cu Uniunea Europeană și statele membre(trimestrul IV 2003), elaborarea unei strategii pentru administrația fiscală(trimestrul IV 2003).

În ceea ce privește scutirile de TVA, alinierea legislației naționale la Directiva a VI a 79/1072/CEE se va realiza gradual, pe tot intervalul 2002-2004.

O activitate permanentă va fi și aceea de îmbunătățire a colectării impozitelor.

Cap.11: Uniunea economică și monetară

Pregătirea pentru aderare are în vedere măsuri bine determinate în timp privind:

crearea unui sistem de raportare a datelor statistice pentru balanța de plăți, care să respecte criteriile Fondului Monetar Internațional, Eurostat și Banca Centrală Europeană

asigurarea infrastructurii necesare implementării acestuia (iunie 2002)

actualizarea anuală a Programului Economic de Preaderare (august 2002)

îmbunătățirea managementului trezoreriei prin înființarea Unității de management a trzoreriei (dgârșitul anului 2002)

În același timp această pregătire pentru aderare are în vedere și măsuri cu caracter permanent, pe întreaga perioadă 2002-2004 ca:

dezvoltarea și perfecționarea instrumentelor politicii monetare

dezvoltarea capacității de elaborare, fundamentare și monitorizare a politicilor economice.

Cap 13: Politici sociale și ocuparea forței de muncă

Măsurile prioritare vizează în principal: elaborarea și implementarea Planului Național pentru Ocupare(decimvrie 2002), pregătirea participării la activități de tip Fond Social European (luna ianuarie 2002), precum și întărirea capacității Agenției Baționale pentru Ocuparea Forței de Muncă de implementare a măsurilor active și a programelor de ocupare a forței de muncă (trimestrul IV 2003).

Cap 16 : Întreprinderi mici și mijlocii

Programul cuprinde măsuri privind crearea unui mediu de afaceri stimulativ și favorabil pentru această categorie de întreprinderi și măsuri cu caracter permanent care vizează: majorarea capitalului social al Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri, asigurarea participării sectorului la al IV-lea Program Multianual pentru IMM-uri, întărirea capacității instituționale și administrative a Ministerului pentru întreprinderi mici și mijlocii.

Cap 25 : Uniunea vamală

Programul prevede pentru anul 2002 armonizarea legislației cu acquis-ul comunitar privind:

statutul zonelor libere

continuarea armonizării în domeniul procedurilor simplificate de vămuire,

armonizarea deplină în domeniul importului de mărfuri destinate utilizării finale

continuarea armonizării în domeniul regimuli precursorilor.

Pentru luna ianuarie 2002 este prevăzută aderarea a Convenția privind regimul de admitere temporară. Se vor continua eforturile pentru pregătirea integrării TARIR în Sistemul Informatic Integrat Vamal, iar în luna octombrie 2002, se vor stabili regulile și prevederile legale vizând aplicarea Convenției de Tranzit Comun.

Cap 29 : Prevederi financiare și bugetare

Programul prevede, pentru anul 2002, adoptarea noii legi a finanțelor publice – în vederea alinierii principiilor și regulilor bugetare la standardele general aplicabile în Uniunea Europeană .

De asemenea, pentru anul 2002 se prevede: implementarea unei metodologii de selectare și programare a cheltuielilor de capital în cadrul procedurilor bugetare, instituirea unui mecanism de selecție, prioritizare, programare, monitorizare și evaluare a investițiilor publice și elaborarea unui Program de Investiții Publice, îmbunătățirea sistemului de management al Trezoreriei, aprobarea Planului de Conturi și a normelor de utilizare a acestuia pentru instituțiile publice.

Pregătirea Fondului Național pentru aplicarea noului sistem de descentralizare extinsă (EDIS)a managementului programelor Phare și ISPA va fi finalizată până la finele anului 2002.

4.1.2.2. Programul de măsuri privind intensificarea și accelerarea pregătirilor de aderare cuprinde și acțiunile prioritare de accelerare a reformei administrației publice cintrale și locale, criteriu esențial în evaluările periodice ale Comisiei Europene, statuat ca urmare a Consiliului European de la Madrid.

4.1.3. Acțiuni pentru accelerarea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană

Eforturile făcute în anul 2001 de România și continuarea susținută a acestora în perioada următoare, cu sprijinul Statelor Membre și al Comisiei Europene, vor permite accelerarea ritmului negocierilor de aderare.

Din punct de vedere tehnic, pentru realizarea acestui deziderat, vor fi urmărite acțiunile specifice fiecărui capitol de negociere, pornind de la principiul necesității atingerii cu prioritate a obiectivelor fundamentale ale politicilor comunitare respective, după cum urmează:

Cap 10 : Impozitarea

Procesul armonizării impozitelor indirecte în cadrul Comunității se referă la acele măsuri care sunt necesare din punct de vedere fiscal pentru garantarea funcționării Pieței Interne, prin prevenirea distorsionării concurenței și desființarea obstacolelor din calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor.

Pentru închiderea provizorie a negocierilor se va urmări înregistrarea de progrese în atingerea următoarelor obiective:

Se vor lua măsuri pentru întărirea capacității administrative a organelor fiscale de colectare a veniturilor din impozitele indirecte și de combatere a fenomenelor de evaziune fiscală și fraudă.

În acest sens, se va realiza generalizarea sistemului de gestionare a dosarelor fiscale pentru persoane juridice la nivelul întregului teritoriu.

De asemenea, va fi introdus Codul de Procedură Fiscală care va conține toate procedurile pentru administrarea legislației fiscale.

În 2002, prin noua legislație în domeniul TVA, se va continua alinierea la cerințele acquis-ului comunitar în ceea ce privește rambursarea TVA și se va reduce numărul operațiunilor scutite de la plata TVA-ului și numărul operațiunilor supuse cotei zero de TVA, în conformitate cu prevederile comunitare.

Se va continua ridicarea progresivă, până la data aderării, la principiile Codului de conduită comunitar pentru impozitarea afacerilor.

Cap 11 : Uniunea economică și monetară

Pentru deschiderea negocierilor este necesară înregistrarea de progrese în îndeplinirea criteriului economic de aderare privind existența economiei de piață funcționale.

În vederea deschiderii negocierilor vor fi urmărite următoarele obiective:

vor fi aplicate măsurile prevăzute de Programul Economic de Preaderare pentru a se asigura stabilitatea economică și un ritm de creștere economică corespunzător unei evoluții convergente a economiei României către nivelurile medii de dezvoltare ale Statelor Membre ale Uniunea Europeană .

Se vor lua măsuri pentru continuarea armonizării cu Sistemul European de Conturi (ESA95), inclusiv prin introducerea sistemului contabil în baza dreptului constatat pentru instituțiile publice, începând cu anul 2003.

Va fi modificată legea privind Statutul BNR pentru a garanta deplina independență a băncii centrale și a defini drept obiectiv fundamental al acesteia asigurarea stabilității prețurilor.

Se va elimuna posibilitatea de acces privilegiat al unor instituții publice la resursele instituțiilor financiare, în special facilitatea privind creditarea pe termen scurt, în cadrul anumitor limite, a deficitelor temporare din contul Trezoreriei statului de către BNR.

Cap 13 : Politica socială și ocuparea forței de muncă

În domeniul politicii sociale, legislația română răspunde într-un grad avansat prevederilor legislației comunitare, urmărind modernizarea organizării muncii, a sistemelor de asigurări sociale și asistență socială, îmbunătățirea dialobului social și a condițiilor de sănătate publică și de sănătate și securitate la locul de muncă.

Pentru accelerarea derulării negocierilor în vederea închiderii acestui capitol se vor urmări următoarele obiective:

Va intra în vigoare, până la sfârșitul anului 2002, noul Cod al Muncii. El va defini în mod flexibil și coerent cadrul legislativ în domeniul muncii, va exprima principiile generale care guvernează relațiile de muncă, drepturile și obligațiile persoanelor încadrate, prevederile acestuia fiind elaborate în concordanță cu reglementările comunitare în domeniu.

În vederea îndeplinirii angajamentelor asumate de România în domeniul egalității de șanse și tratament între femei și bărbați va fi adoptată Legea privind egalitatea de șanse.

Referitor la ocuparea forței de muncă, România va dezvolta o politică activă pentru piața muncii, va dezvolta capacitatea ANOFM și va întări capacitatea administrativă a oficiilor locale de ocupare a forței de muncă în vederea îmbunătățirii serviciilor oferite.

Va fi adoptat până în anul 2004, un act normativ care să reglementeze constituirea Fondului de garantare pentru protecția salariaților în cazul insolvabilității sau falimentului angajatorului.

Cap 25 : Uniunea vamală

Pentru închiderea negocierilor la acest capitol se vor următri următoarele obiective:

alinierea în continuare la acquis-ul comunitar în domeniile: proceduri simplificate, depozite vamale, precursori, cote tarifare, plafoane și suspendări, bunuri cu dublă utilizare și scutiri de taxe vamale.

O prioritate o reprezintă și continuarea pregătirii pentru aderarea la Convenția de Tranzit Comun și crearea condițiilor necesare pentru implementarea Tarifului Integrat Comun (TARIC).

Se va avea în vedere cooperarea între administrația vamală și celelalte instituții cu atribuții specifice la frontieră cu scopul îmbunătățirii controalelor, fluidizării traficului de mărfuri și de persoane.

Aplicarea uniformă a procedurilor vamale pe întreg teritoriul vamal, continuând eforturile pentru dezvoltarea eticii vamale, combaterii fraudei și a corupției.

Cap 29 : Prevederi financiare și bugetare

Acquis-ul se referă la procedurile tehnice de calcul și la managenentul resurselor proprii ale bugetului comunitar, precum și la disciplina bugetară și la alocarea și utilizarea eficientă a fondurilor comunitare, conform bunelor practici din Statele Membre.

În cadrul negocierilor se va stabili contribuția României la bugetul comunitar, precum și participarea la fondurile comunitare, care se va stabili în corelare cu negocierile la capitolele de agricultură și dezvoltare regională.

Pentru deschiderea și facilitarea desfășurării negocierilor se vor urmări următoarele obiective:

Se va continua armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar și dezvoltarea infrastructurii instituționale necesare implementării acestuia, astfel în cât procedurile bugetare folosite în Uniunea Europeană să poată fi aplicate direct în România, la data aderării.

Se vor lua măsuri pentru alinierea la metodele comunitarea de calculare a contribuției la resursele proprii ale Uniunea Europeană provenind din taxele și prelevările agricole, taxele vamale, cota asupra TVA și cota asupra PNB.

Ministerul Finanțelor Publice se va pregăti pentru a asigura coordonarea centrală a colectării, monitorizării și transferului fondurilor către și, respectiv, de la bugetul comunitar.

Începând cu 2002, pe baza prognozelor pe termen mediu și lung, se vor organiza simulări periodice privind plata contribuției la bugetul Uniunea Europeană , la care vor participa intituțiile implicate: Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii, Slimentației și Pădurilor, Institutul Național de Statistică și Ministerul Dezvoltării și Prognozei.

În 2002 va fi adoptată noua lege a finanțelor publice care va aduce îmbunătățiri semnificative sistemului de management al fondurilor publice.

Bugetul de stat se va baza pe realizarea previziunilor multianuale a veniturilor și cheltuieli bugetare, extinderea finanțării pe bază de programe și restructurarea cheltuieli bugetare, în raport cu resursele și prioritațile strategice ale fiecărui domeniu de activitate.

Prin aplicarea noii concepții bugetare, se va întări capacitatea de a prezenta programe de dezvoltare multianuale care include proceduri de cofinanțare bine definite și evaluăei tehnice și economice solide, proceduri pentru selectarea și prioritizarea proiectelor de investiții, evaluarea, monitorizarea și raportarea rezultatelor acestor proiecte.

Va continua întărirea capacității instituționale necesare asigurării unui sistem de monitorizare a achizițiilor publice și îmbunătățirii capacității de gestionare a cheltuieli publice.

4.2. Structura și evoluția veniturilor și cheltuielilor publice ale României, în perioada 1990-2001

4.2.1. Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în perioada 1990-1992

La scurtă vreme de la Revoluția din decembrie 1989 au fost stabilite noi orientări în politica financiară a statului român în domeniul cheltuielilor publice, menite să contribuie la edificarea economiei de piață și la instaurarea unei democrații autentice în țara noastră. Astfel potrivit Schiței privind strategia înfăptuirii economiei de piață din România, aprobată de Guvern în aprilie 1990, prin reforma sistemului de impozite și taxe, precum și a politicii de cheltuieli a statului se prevedea reducerea treptată a fondurilor alocate prin bugetul de stat pentru obiective și acțiuni economice. În schimb se avea în vedere ca un volum mai mare de resurse financiare să fie dirijat direct prin mecanismele economiei de piață. În condițiile tranziției, prin bugetul de stat se preconiza să se finanțeze învățământul, sănătatea, cultura, ordinea publică, rezervele de stat, apărarea națională, organele puterii de stat, precum și unele obiective și acțiuni economice de interes general.

Pentru soluționarea urgentă a problememlor sociale grave cu care se confrunta societatea românească, în Schiță se sublinia necesitatea sporirii fondurilor alocate asistenței medicale, învățământului și altor nevoi sociale. Un obiectiv primordial al tranziției îl reprezenta minimizarea și compensarea costurilor sale economice și sociale și protecția grupurilor și segmentelor sociale expuse în mod deosebit unor efecte negative. În acest context, pentru persoanele defavorizate se lua în considerare organizarea unui sistem de asistență socială, care să le acorde sprijin în bani, în bunuri și servicii. Pentru sprijinirea persoanelor amenințate să-și piardă locurile de muncă, mai cu seamă în sectoarele supuse restructurării se impunea acordarea de ajutoare de șomaj, recalificarea profesională a șomerilor, acordarea de facilități pentru deplasarea în alte localități etc.

Acestea au fost intențiile, însă situația României se confrunta cu probleme economice deosebit de severe, adică o scădere puternică a producției și o inflație crescută, ceea ce impunea ca statul să joace un rol activ în rezolvarea acestora. Aceasta cu atât mai mult cu cât România se confrunta cu un adevărat vid instituțional care contribuia la sporirea incertitudinii, ambiguității și volatilității din mediul economic intern.

Factorii politici au complicat destul de mult starea economiei:

prin omisiune, adică nu au creat condiții și nu au avut tentative reale de reglare a dezechilibrelor macroeconomice înainte de sfârșitul anului 1990 (noiembrie 1990)

prin comitere, adică au fost influențate de alegerile din ’90, și au recurs la mari creșteri salariale, la micșorarea săptămânii de lucru la 5 zile lucrătoare, chiar dacă producția se afla într-un proces de scădere, cursul de schimb era supraevaluat și administrarea rezervelor era deficitară.

Toate acestea au dus la o deteriorare rapidă a economiei și la creșterea continuă a dezechilibrelor, ceea ce a făcut ca în ’91 să se introducă un plan de stabilizare susținut de FMI, care prevedea:

înăsprirea politicilor monetară și fiscală

o politică a veniturilor bazată pe impozitare

introducerea unui sistem valutar pe două niveluri.

În ciuda drumului întortochiat, s-a produs un anumit grad de schimbare instituțională în acei ani, schimbare menită să influențeze semnificativ veniturile și cheltuielile bugetare (de exemplu privatizarea funciară în masă și apariția unui sector privat).

În tabelul urmator prezint evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare în perioada 1990 – 1992, atât în lei cât și în dolari întrucât, datorită puternicului fenomen inflaționist din acea perioadă, nu putem face o analiză adecvată pe baza valorilor absolute în lei.

Tabelul 9. Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare în România în perioada 1990-1992

Sursa: Iulian Văcărel, “Politici fiscale și bugetare în România 1990-2000”, Editura Expert, București, 2001

Nota: PIB = Produsul intern brut

VBGC = Veniturile bugetului general consolidat

CBGC = Cheltuielile bugetului general consolidat

Figura 9. Evoluția veniturilor, cheltuielilor și deficitului bugetar în perioada 1990-1992

Sursa: Date calculate pe baza tabelului

Din figura 9 se observă că în timp ce în primii doi ani de după Revoluție, bugetul a menținut un sold pozitiv, în 1992 acesta a înregistrat deficit, situație ce va continua să se mențină în totți anii ce vor urma. Privite ca pondere în PIB (figura 2), in anul 1991 veniturile au inregistrat o creștere, aceasta insă făcându-se exclusiv pe seama scăderii deosebit de puternice a PIB în acest an.

Figura 10. Ponderea veniturilor, cheltuielilor și deficitului bugetar în PIB în 1990-1992

Sursa: Date calculate pe baza tabelului 1

In acelasi timp ponderea cheltuielilor în PIB a crescut de la un an la altul, aceasta în special datorită nevoii crescute de cheltuieli pentru protectie sociala.

Structura economică a cheltuielilor publice în perioada analizată relevă o creștere substanțială a cheltuielilor curente, de la 79% la 87,6% în total cheltuieli, în timp ce cheltuielile de capital s-au redus de la un an la altul, de la 21% la 9,8%. Această situație nu putea fi continuată, Guvernul din 1992 propunându-și reorientarea către creșterea ponderii cheltuielilor de capital, așa cum vom vedea în secțiunea următoare.

Ca structură funcțională a cheltuielilor publice se remarcă scîderea cheltuielilor pentru acțiuni sociale și economice, concomitent cu creșterea celor cu cercetare științifică, autoritățile publice, ordine publică și dobînzile pentru datoria publică.

Tabelul 10. Structura funcțională a cheltuielilor publice (procent din total), pentru perioada 1990-1992

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe.

Tabelul 11. Structura veniturilor publice ale României (procente din veniturile bugetului general consolidat)

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe.

Evoluția diferitelor categorii de venituri reflectă în această perioadă foamea bugetului după resurse, fără a se ține cont prea mult de unde proveneau aceste resurse, tendință care se va manifesta și de-a lungul următorilor ani, aceasta fiind, evident, și consecința inexistenței unor metode de proiectare bugetară care să țină cont de realizarea unor obiective pe termen lung și nu numai de necesitățile pe termen scurt ale României. Acest lucru este susținut și de creșterea cheltuielilor curente în detrimentul celor de capital, care reflectă obiectivele pe termen lung ale Guvernului.

4.2.2. Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în perioada 1993-1996

Strategia de reformă economico-socială a programului de guvernare dată publicității în februarie 1993, constata agravarea stării de criză, exprimată atât prin accentuarea dezechilibrelor structurale macroeconomice și sectoriale, cât și prin persistența neconcordanțelor dintre cerere și ofertă, pe fundalul scăderii continue a productivității muncii și a eficienței. În acest context Guvernul se angaja să acorde prioritate stabilizării macroeconomice, opririi declinului producției și creării bazelor creșterii economice, precum și susținerii acestui proces, cu ajutorul instrumentelor economico-financiare. În acest scop, guvernul se angaja să își îndrepte eforturile în direcția reducerii cheltuielilor curente pentru a permite sporirea cheltuielilor de capital necesare accelerării procesului de restructurare. Astfel, după vârful de 87,6% din cheltuielile totale, cheltuielile curente au scăzut treptat la 85,%% în 1993, 82,5% în 1994, 83,0% în 1995 și 83,4% în 1996, în timp ce cheltuielile de capital au crescut de la 9,8% din cheltuielile totale în 1992 la 12,5% în 1993, 16,4% în 1994, 15,2% în 1995 și 15,4% în 1996.

Referindu-se la procesul de restructurare a regiilor autonome și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, Guvernul preciza că statul se va implica prin finanțarea integrală sau parțială de la buget a unor investiții de restructurare, directă sau indirectă.

Guvernul se angaja să susțină producția agricolă prin practicarea unui sistem de prețuri de achiziție stimulative; să încurajeze producătorii agricoli să producă, să vândă și să reinvestească în propria gospodărie. Guvernul își propunea să acorde, în continuare subvenții producătorilor agricoli, pe calea subvenționării unor produse și a tarifelor unor servicii, și nu prin “dobândă ieftină” la credite. Astfel, subvențiile pentru agricultură, ca procent din totalul cheltuielilor bugetului de stat au cunoscut o evoluție crescândă, de la 6,3% în 1994 la 8,5% în 1995 și 9,2% în 1996.

Pentru sporirea gradului de ocupare a populației active și reducerea dimensiunii șomajului, Guvernul își propunea să relanseze investițiile publice la nivel național și local, precum și pe cele private, cu capital autohton și străin, să sprijine dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, să lărgească cooperarea economică externă etc.

Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, adoptată în 1995, prevedea, între altele, sprijinirea atingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă și competitivă în ramurile economiei naționale prin:

finanțarea integrală sau parțială a unor cheltuieli de capital pentru agricultură, ape , irigații, desecări și combaterea eroziunii solului;

sprijinirea construcției și modernizării infrastructurii (energetică, transporturi, comunicații);

stimularea producției pentru export și a exportului;

acordarea sprijinului financiar necesar realizării programelor de cercetare fundamentală și aplicativă;

promovarea cadrului legal de sprijinire și dezvoltare a sectorului întreprinderilor mici și mijlocii;

promovarea investițiilor și atragerea capitalului străin etc.

În deceniul următor se avea în vedere:

promovarea unei politici active, de sprijinire de către stat, cu ajutorul intrumentelor financiare, a activității economice, a dezvoltării regionale și locale;

aplicarea unei politici financiare în plan regional și local, în scopul participării mai intense la programele comunitare de dezvoltare și cooperare regională etc.

Modul în care aceste intenții s-au materializat poate fi urmărit analizând tabelul următor în care prezentăm evoluția cheltuielilor și veniturilor bugetare în perioada 1993-1996. Astfel, în perioada 1992-1995 atât cheltuielile, cât și veniturile au înregistrat creșteri în termeni reali urmate de o scădere a ambilor indicatori în anul 1996. Ca pondere în PIB se remarcă că în timp ce veniturile au înregistrat în perioada analizată o scădere constantă, cheltuielile s-au menținut aproximativ la aceeași valoare, cu un vârf în 1995, de 34,7%. Această situație a fost influențată fără îndoială de fenomenul evazionist crescând care a determinat o proastă colectare a veniturilor bugetare. De asemenea, deși s-au depus eforturi considerabile pentru scăderea cheltuielilor, datorită împrumuturilor contractate pentru susținerea economiei, bugetul a fost ămpovărat cu plata ratelor și dobânzilor la datoria publică, fapt ce a determinat acaestă evoluție a cheltuielilor, agarvându-se astfel deficitul bugetar.

Tabelul 12. Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare în România în perioada 1993-1996

Sursa: Iulian Văcărel, “Politici fiscale și bugetare în România 1990-2000”, Editura Expert, București, 2001

Nota: PIB = Produsul intern brut

VBGC = Veniturile bugetului general consolidat

CBGC = Cheltuielile bugetului general consolidat

Figura 11. Evoluția veniturilor, cheltuielilor și deficitului bugetar în perioada 1993-1996

Sursa: Date calculate pe baza tabelului

În figura de mai sus se observă faptul că deficitul bugetar a cunoscut o continuă creștere, de asemenea, de la 93 milioane USD în 1993 la 1.359 milioane USD în 1996, aceasta pe fondul neputinței guvernului de a realiza veniturile bugetare la nivelul prevăzut.

Figura 12. Ponderea veniturilor, cheltuielilor și deficitului bugetar în PIB în 1993-1996

Sursa: Date calculate pe baza tabelului

Privit ca pondere în PIB (figura 5), deficitul bugetar a cunoscut o creștere accelerată, aceasta datorându-se ăn special, creșterii accelerate a cheltuielilor cu bobânzile la datoria publică așa cum se observă și din graficele următoare, care surprind structura funcțională a cheltuielilor ăn perioada 1993-1996

Tabelul 13. Structura funcțională a cheltuielilor publice(procent din total) pentru perioada 1993-1996

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe

De asemena se remarcă faptul că, în timp ce cheltuielile pentru acțiuni economice au fost în scădere, cele pentru protecția socială au crescut de la un an la altul, ca urmare a necesităților de protejare a disponibilizaților ca urmare a procesului de restructurare a marilor întreprinderi.

Este evident, din analiza structurii cheltuielilor că acestea nu au fost fundamentate pe baza unor planuri de dezvoltare pe termen lung, ci numai ca urmare a considerentelor de a face față pe moment cerințelor de finanțare a bugetului aflat sub puternice presiuni din partea datoriei publice și nevoilor de protecție socială.

O situație pozitivă în această perioadă s-a înregistrat din punctul de vedere al cheltuielilor de capital, care au fost permanent în creștere. Aceasta evidențiază dorința de reorientare a Guvernului către realizarea unor investiții. Astfel, de la un procent de numai 9,8% în 1992, ele au evoluat la 12,5% în 1993, 16,4% în 1994, 15,2% în 1995 și 15,4% în 1996.

În ceea ce privește veniturile, Guvernul și-a urmărit politica de reducere a veniturilor fiscale, urmărindu-se atenuarea gradului de fiscalitate cu scopul de a promova dezvoltarea sectorului privat, și așa sufocat de prea multe impozite. Însă, deși s-a încercat reducerea ponderii veniturilor din impozitul pe venit, cele din contribuțiile la asigurările sociale au rămas la un nivel încă foarte ridicat, ceea ce a avut efecte negative, evidențiate atât prin evaziune fiscală, cât și prin generalizarea muncii la negru. De asemenea, s-a continuat alinierea la tendințele internaționale în domeniu, prin scăderea ponderii impozitelor directe și creșterea celor indirecte în procurarea veniturilor bugetare.

Structura veniturilor bugetului general consolidat în anii 1993-1996 este prezentată în tabelul următor.

Tabelul 14. Structura veniturilor publice ale României pentru perioada 1993-1996

(procente din veniturile bugetului general consolidat)

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe

Ca tendință generală, anii 1993-1996 s-au caracterizat prin încercarea de a aduce reforma în domeniul veniturilor și cheltuielilor bugetare, încercare ce nu a dat însă rezultatele dorite, în primul rând datorită lipsei voinței politice de a promova reformele reale, în special în ceea ce privește restructurarea marilor întreprinderi de stat, care au continuat să necesite mari sume de la buget, ceea ce a împiedicat reducerea cheltuielilor bugetare la nivelul dorit. Acest lucru s-a combinat cu inabilitatea de a promova o restructurare reală a sistemului deimpozite, fapt ce a dus la agravarea fenomenului evazionist, încurajat în mare măsură și de corupția existentă în administrația publică.

Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în perioada 1997-2000

Odată cu venirea la putere a unui nou Guvern de orientare diferită de a celor anterioare se credea că, în sfârșit, în sectorul public se vor face pașii necesari avansării reformei.

În decembrie 1996 a fost dat publicității Programul de bază de macrostabilizare și de dezvoltare a României până în anul 2000, prin care Guvernul, instalat în Palatul Victoriei după alegerile din noiembrie 1996, se angaja să stimuleze dezvoltarea economică, investițiile și crearea de noi locuri de muncă în sectorul privat prin reducerea poverii fiscale, iar pe linia cheltuielilor bugetare să promoveze o dezvoltare economică durabilă, bazată pe: creșterea ponderii cheltuielilor pentru învățământ și cercetare, ocrotirea sănătății, cultură și artă, apărare națională și ordine publică; creșterea ponderii cheltuielilor bugetare pentru protecție socială; reducerea semnificativă a ponderii subvențiilor în totalul cheltuielilor bugetare (cea mai mare parte a subvențiilor se prevedea să servească pentru sectorul agricol și promovarea exporturilor); diminuarea ponderii cheltuielilor de capital în totalul cheltuielilor bugetare (se preconiza ca acestea să aibă ca destinație prioritară infrastructura, protecția mediului, învățământul și ocrotirea sănătății).

Pe linia veniturilor bugetare, se preconiza reformarea sistemului de impozite, în special prin introducerea impozitului pe venit și reducerea impozitului pe prorit. Deși aceasta din urmă s-a realizat, în ceea ce privește impozitul pe venit, implementarea acestuia a fost amânată mai bine de doi ani.

Însă, deși pornit cu ambiții mari, guvernul nu a reușit să aducă o reformă reală, iar ăn domeniul metodelor de proiecție bugetară nici măcar nu s-a pus problema redefinirii acestora, metoda utilizată continuând să fie cea automată, care evident nu poate fi conectată la nevoile reale ale economiei.

În ceea ce privește evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare în perioada 1997-2000, aceasta este prezentată în tabelul următor

Tabelul 15. Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare în România în perioada 1997-2000

Sursa: Iulian Văcărel, “Politici fiscale și bugetare în România 1990-2000”,Editura Expert, București, 2001

Cartea alba a guvernării, București, Aprilie, 2001

Nota: PIB = Produsul intern brut

VBGC = Veniturile bugetului general consolidat

CBGC = Cheltuielile bugetului general consolidat

Figura 13. Evoluția veniturilor, cheltuielilor și deficitului bugetar în perioada 1997-2000

Sursa: Date calculate pe baza tabelului

Așa cum se arată în figurile prezentate, corelarea veniturilor cu cheltuielile bugetare a continuat să se înrăutățească în perioada 1997-2000, deficitul cunoscînd o evoluție neuniformă plecând de la un nivel de 3,5% din PIB în 1997, continuând cu un nivel de 1,99% din PIB în 1999, pentru ca apoi să crească din nou la un nivel de 3,72% din PIB în anul 2000.

Figura 14. Ponderea veniturilor, cheltuielilor și deficitului bugetar în PIB în 1997-2000

Sursa: Date calculate pe baza tabelului

Aceasta s-a datorat, atât creșterii cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică, care au urcat semnificativ în această perioadă, cât și deteriorării semnificative a situației sectorului financiar, numeroasele falimente bancar, necesitând preluarea la buget a unor sume importante ce au trebuit să fie acoperite. Așa cum se reflectă din figurile următoare, ponderea cheltuielilor cu dobânzile aferente datoriei publice a crescut semnificativ, de la un nivel de la un nivel de 4,7% din totalul cheltuielilor publice în anul 1996, la 10,8% în 1997, 12,7% în 1998, 14,3% în 1999 și 13% în 1997.

De asemenea, începând cu anul 1997, a crescut substanțial, în mod constant, de la un an la altul, ponderea în PIB a veniturilor bugetare (lăsându-se la dispoziția operatorilor economici și a populației, o parte tot mai mică din PIB creat). S-a ajuns, astfel, de la o pondere a veniturilor bugetului general consolidat în PIB de 29,9% în 1996 la 34,3% în anul 1999 (+4,38 puncte procentuale), pentru ca, în anul 2000, acest nivel să fie de 31,4%.

O parte tot mai mare din PIB a fost utilizată drept cheltuieli guvernamentale, ceea ce constituie o încălcare a unui principiu economic esențial al doctrinelor politice de dreapta, respectiv acela conform căruia statul trebuie să se implice cât mai puțin în funcționarea liberă a pieței. Ca urmare, se impune, conform teoriilor de dreapta, ca statul să perceapă impozite și taxe cât mai reduse și, ca efect, să cheltuiască cât mai puțin. Pârghia fisclaă și cheltuielile bugetare reprezintă instrumente de redistribuire a averii și veniturilor în societate, în general, în favoarea celor cu venituri mici și modeste, pe seama celor cu venituri mai mari.

În ultimii patru ani însă, politica fiscal-bugetară a favorizat nu omogenizarea socială la un nivel rezonabil, ci polarizarea socială într-un ritm extrem de accelerat.

Astfel, politica financiară a contribuit al redistribuirea, ăn sens invers decât cel uzual, menționat mai sus, a veniturilor și avuției din societate, respectiv la sărăcirea în ritm rapid, a celor deja bogați.

Acest lucru se reflectă și prin prezentarea structurii economice a cheltuielilor bugetare în anii 1997-2000.

Tabelul 16. Structura funcțională a cheltuielilor publice (procent din total) pentru perioada 1997-2000

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe

Tabelul 17. Structura veniturilor publice ale României în perioada 1997-2000

(procente din veniturile bugetului general consolidat)

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe.

Majorarea sarcinii fiscale a reprezentat unul dintre instrumentele de bază, utlizate de guvernele de dreapta care au condus țara în ultimii patru ani, pentru aplicarea politicii de reducere a cererii interne, ceea ce a generat reducerea ofertei interne, respectiv a producției naționale și implicit a PIB.

4.2.4. Evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare în anul 2001

Anul bugetar 2001 s-a derulat în condițiile unor evoluții macroeconomice care au confirmat reluarea procesului de creștere economică, precum și debutul unor tendințe favorabile în evoluția principalilor indicatori bugetari.

Contextul macroeconomic intern a devenit în mare masură predictibil și s-a caracterizat pe de o parte, prin creșterea producției industriale în anul 2001 cu 8,2% în volum absolut față de anul precedent, și pe de altă parte, prin creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, rata șomajului la sfârșitul lunii decembrie 2001 fiind de 8,6% față de 10,5% la finele anului 2000.

Creșterea economică a condus la majorarea încasărilor totale la bugetul general consolidat față de anul precedent în valori nominale, cu 100.606,6 miliarde lei, dar și ca procent din produsul intern brut estimat pentru anul 2001 (+0,4%), în condițiile menținerii veniturilor fiscale ca procent din produsul intern brut, aproximativ la același nivel cu cel din anul precedent (29,6%). In cadrul veniturilor fiscale au scăzut, ca pondere în produsul intern brut, impozitele directe și au crescut veniturile din impozite indirecte, fenomen considerat ca fiind de natură să favorizeze acumularea.

 Aceste evoluții au permis creșterea cheltuielilor totale cu 107.176,4 miliarde lei față de anul precedent, în condițiile în care deficitul bugetar a scăzut de la 4,0% la 3,5% din produsul intern brut estimat pe anul 2001. Creșterea s-a înregistrat, în principal, la cheltuielile din domeniul social, respectiv învățământ (+0,3% din PIB), sănătate (+0,3%), asistență socială, alocații pentru copii, pensii (+0,6%).

Obiectivul principal al politicii bugetare, respectiv încadrarea în ținta deficitului bugetului general consolidat s-a realizat la nivelul prevăzut,  de 3,5%  din produsul intern brut. Cu toate acestea, la unele venituri, proiecția initială nu s-a confirmat, fapt pentru care în ultimile luni ale anului au fost necesare restricții în alocarea fondurilor aprobate, care au vizat limitarea cheltuielilor bugetului de stat pe lunile noiembrie și decembrie și blocarea în proporție de 50% a cheltuielilor de capital aferente trimestrului IV 2001, restricții aprobate prin Ordonancele Guvernului nr. 27 și 28/2001 de rectificare a bugetului de stat și respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Astfel, un grad insuficient de colectare s-a înregistrat la veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat care s-au realizat în proporție de 91,3% din prevederile anuale, bugetul fondului special al drumurilor publice (95,6%), precum și al fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic (90,1%). Conform datelor operative de execuție, bugetul asigurărilor sociale de stat, care a fost aprobat echilibrat, înregistra la 31 decembrie 2001 un deficit de 7.205 miliarde lei, în timp ce excedentul fondului special al drumurilor a fost de 1.852 miliarde lei față de cel annual aprobat de 2.041,7 miliarde lei.

Gradul de fiscalitate calculat ca raport  între veniturile fiscale încasate la bugetul general consolidat  și produsul  intern brut  s-a  menținut  în anul 2001 aproximativ la acelasi nivel inregistrat in anul precedent, marcând astfel o tendinta de stabilizare, dar o evaluare corecta a acestuia, trebuie sa aibă in vedere si gradul de colectare a veniturilor la bugetul general consolidat.

O analiză comparativă a structurii veniturilor bugetului general consolidat pe ultimii doi ani, arată că impozitele directe continuă să dețină ponderea cea mai însemnată (respectiv 56,3%), constatându-se totuși o diminuare a greutății lor specifice atât în total venituri bugetare (cu un punct procentual), cât și în produsul intern brut. Acest fapt se datorează, în principal, scăderii ponderii  impozitului pe profit de la 8,1% în anul 2000 la 6,3% în anul 2001, în condițiile  menținerii  la  același nivel a greutății specifice a impozitului pe salarii și pe venit.

 Incasările  din impozitul pe profit au fost superioare celor realizate în anul 2000 cu numai 1.871,7 miliarde lei, ca urmare a scăderii încasărilor din impozitul pe profit aferent sectorului bancar (cu 2.095,2 miliarde lei), dar și modificării cotei de impozit aferent lunii decembrie 1999 și încasat în luna ianuarie 2000, de la 38 la 25%.

Față de anul precedent, încasările din impozitul pe venit în anul 2001 au fost superioare cu 37,7%, ca urmare a creșterii salariului mediu brut cu 33,3%, a numărului de salariați cu 1,6%, modificărilor semestriale ale baremului de impozitare și nu în ultimul rând, creșterii gradului de colectare.

Din impozitul pe salarii și pe venit (respectiv 37.196,9 miliarde lei) colectat până la finele anului 2001, au fost defalcate, ca și în anul  precedent, cote și sume (în  proporție de 78,3% din total) în favoarea autorităților locale.

Impozitele indirecte reprezintă în anul 2001, 36,7% din totalul veniturilor bugetului general consolidat (cu 0,4 puncte procentuale mai mult ca în anul precedent) și au fost, în principal, constituite din taxa pe valoarea adăugată (57% din totalul impozitelor indirecte), accize (21,1%), taxe vamale (7%) și cota asupra prețului cu ridicata pentru carburanții auto livrați la intern și a valorii în vamă a carburanților din import reprezentând veniturile fondului special al drumurilor publice (5,6%).

Taxa pe valoarea adăugată s-a realizat în sumă de 73.604 miliarde lei, cu 45,9% mai mult decât în anul 2000. Această creștere s-a datorat pe de o parte lărgirii bazei impozabile prin renunțarea, începând cu 1 aprilie 2000, la scutirile cu drept de deducere pentru unele produse și servicii aferente consumului casnic, majorării inflației și reducerii ponderii rambursărilor din taxa pe valoarea adăugată de la 24,9% în anul 2000,  la 22,1%. Din taxa pe valoarea adăugată care este un venit exclusiv al bugetului de stat, au fost defalcate sume pentru bugetele locale în proporție de 29,6% din totalul încasărilor, destinate finanțării învățământului preuniversitar și a unor acțiuni privind sănătatea și agricultura. Aceste sume au contribuit cu 30,7% la constituirea veniturilor bugetelor locale.

Veniturile din accize au totalizat 27.292,6 miliarde lei, ceea ce reprezintă o creștere cu 45,9% față de anul 2000, ca urmare a creșterii producției industriale în ramura industriei alimentare și a băuturilor cu 18,4% și în ramura prelucrării tutunului cu 23,2% în primele 11 luni ale anului 2001, față de perioada corespunzătoare din 2000, dar și deprecierii monedei naționale în raport cu EURO cu 30,4%.

Taxele vamale au continuat să scadă, în ciuda creșterii importurilor, atât ca pondere în total venituri (cu circa un punct procentual facă de anul precedent), cât și în produsul intern brut, în principal  ca urmare a reducerii cotelor de impozitare conform acordurilor încheiate în acest sens și eliminării începând cu anul 2001 a suprataxei vamale care, în anul 2000, a reprezentat 12,3% din taxele vamale încasate.

Veniturile din capital și cele din donații prezintă o pondere redusă în totalul veniturilor bugetului general consolidat, având chiar o tendință de scadere în ultimii doi ani analizați.

Cheltuielile bugetului general consolidat au totalizat în anul 2001 – 390.316,8 miliarde  lei  și  prezintă  un  grad  de  realizare de 99,3% față de programul annual.

O analiză comparativă privind evoluția acestora în ultimii patru ani, atrage atenția asupra  menținerii greutății lor specifice în produsul intern brut în ultimii doi ani analizați, evidențiind totodată modificările structurale intervenite în distribuția economică a acestora în anul bugetar 2001. Una dintre acestea se referă la diminuarea ponderii cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică (înregistrându-se astfel cel mai redus procent din ultimii patru ani), respectiv 11,6%, scăderea față de anul precedent a ponderii cheltuielilor de personal (cu 0,6 puncte procentuale) și creșterea cheltuielilor materiale (cu 0,9 puncte procentuale). De notat că, cheltuielile de personal ale bugetelor locale au crescut de 5,6 ori față de anul precedent, ca urmare a transferării plății salariilor din învățământul preuniversitar în sarcina autorităților administrației publice locale.

Este de remarcat  creșterea cu aproape un punct procentual față de anul 2000, a ponderii cheltuielilor de capital  în total cheltuieli bugetare, acestea fiind finanțate, în principal din credite externe (37,3%), bugetul de stat (25,7%) și de la bugetele locale (26%).

Transferuri , reprezentând plăți catre alte sectoare, dețin cea mai mare pondere in total cheltuieli, in anul 2001 prezentand chiar o crestere cu doua puncte procentuale față de anul precedent.

Tabelul 18. Structura funcțională a cheltuielilor publice- buget de stat (procent din total), anul 2001

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe.

Tabelul 19. Structura veniturilor publice ale României în anul 2001

(procente din veniturile bugetului de stat)

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe.

Deficitul bugetar

In anul 2001, reluarea procesului de creștere economică, a fost însoțită de o inflație anuală mai ridicată decât cea prognozată inițial (30,3% față de 25%). Creșterea inflației care a determinat cheltuieli suplimentare, ca și gradul redus de colectare a unor venituri, au făcut ca ținta de 3,5% deficit bugetar să fie dificil de realizat, fapt ce a impus reducerea deficitului bugetului de stat sub nivelul programat.

In concluzie, putem aprecia că anul bugetar 2001 a beneficiat de un climat macroeconomic favorabil care a permis încadrarea în deficitul bugetar aprobat. Totuși, bugetul asigurărilor sociale de stat rămâne, în continuare, un factor de risc, deficitul acestuia crescând de la 4.610 miliarde lei în anul 2000, la 7.205 miliarde lei la sfârșitul anului 2001.

Ponderea veniturilor bugetare în produsul intern brut, deși a crescut de la 31,5% la 31,9%, rămâne relativ scăzută, comparativ cu țările în tranziție, unde media este de aproximativ 40%. In consecință, cheltuielile se mențin la un nivel redus (35,4%), iar plățile obligatorii au o pondere foarte mare, fapt ce limitează posibilitățile de intervenție a Guvernului în susținerea efortului de stabilizare macroeconomică, dar și în domeniul social. In acest context, decizia de alocare a fondurilor bugetare și utilizarea acestora pe baza de performanțe și rezultate devine esențială.

Tabelul 20. Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetului consolidat în România în anul 2001

Sursa: buletin lunar ministerul finanțelor, decembrie 2001

Nota: PIB = Produsul intern brut

VBGC = Veniturile bugetului general consolidat

CBGC = Cheltuielile bugetului general consolidat

Pentru a evidenția mai bine evoluția indicatorilor bugetari în anul 2001, voi prezenta în continuare tendința acestora înregistrată lunar, pe baza datelor Ministerului Finanțelor Publice.

Tabelul 21. Evoluția lunară a indicatorilor bugetari în anul 2001

mld lei-

Sursa: buletin lunar Ministerul Finanțelor, decembrie 2001

Figura 15. Evoluția lunară a indicatorilor bugetari în anul 2001

Sursa: buletin lunar Ministerul Finanțelor, decembrie 2001

Pe baza tabelului și a graficului mai sus prezentate putem observa că cel mai mare deficit bugetar lunar s-a înregistrat în decembrie și a avut o valoare de –8681,7 mld lei, iar cel mai mic deficit buget s-a înregistrarea în luna ianuarie de –590,7 mld lei. În același timp regăsim un sold bugetar pozitiv în luna noiembrie de 195,2 mld lei.

Dacă discutăm pe baza datelor cumulate, atunci remarcăm că deficitul bugetar la sfârșitul lunii decembrie este de –38614,8 mld lei, iar veniturile și cheltuielile cumulate presupun 351702 mld lei și respectiv 390316,7 mld lei.

4.2.5. Evaluarea gradului de fiscalitate în perioada 1990-2001

Evoluția gradului de fiscalitate a avut un trend relativ aleatoriu, de-a lungul perioadei analizate, și a presupus valori între 35,4% în anul 1990 și 26,49% în anul 1997.

Perioada cu cel mai înalt grad de fiscalitate a fost 1990-1993, cu valori de 35,4% în 1990, de 33,2% în 1991 și de 33,5% în 1992. Totuși din anul 1992 până în anul 1997 se înregistrează o evoluție a gradului de fiscalitate de trend descrescător, cu excepția anului 1995 când s-a realizat o valoare de 28,85% față de 28,1% în anul anterior.

În perioada 1998-1999 a apărut un trend crescător al evoluției acestui indicator, presupunând valori de 28,21% și respectiv 31,49%.

Tabelul 22. Gradul de fiscalitate 1990-2001 (%)

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe.

Figura 16. Evoluția gradului de fiscalitate în perioada 1990-2001

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului de Finanțe

Reducerea fiscalității în anul 2000 constituie o măsură pozitivă. Dar, analizând mutațiile în structura sarcinii fiscale în anul 2000, se observă că relaxarea fiscală s-a operat numai la nivelul producătorilor, ceea ce a stimulat înregistrarea creșterii economice de 1,6% pe seama sporirii investițiilor în economia reală și a exporturilor. Din nefericire, relaxarea fiscală a celor ce obțin venituri din exploatarea capitalului și obținerea unei creșteri economice minime nu s-au resimțit favorabil și la nivelul consumatorilor, respectiv al celor ce trăiesc pe seama veniturilor din muncă.

Situația prezentată s-a produs ca efect al opțiunii guvernamentale de la începutul anului 2000, ca influențele bugetare negative rezultate din relaxarea fiscală (la impozitul pe profit) a producătorilor să fie compensate prin obținerea de influențe bugetare favorabile ca efect al creșterii fiscalității la nivelul consumatorilor, respectiv prin majorarea substanțială a taxei pe valoarea adăugată la produsele de bază din consumul populației, precum și a accizelor.

Așadar, creșterea economică din anul 2000, respectiv prin sporirea investițiilor în economia reală și a exportului s-a obținut cu prețul reducerii nivelului de trai al populației, acest tip de politică economică creând mari nemulțumiri populației, fapt confirmat și de rezultatele votului din noiembrie 2000.

Gradul de fiscalitate calculat ca raport  între veniturile fiscale încasate la bugetul general consolidat  și produsul  intern brut  s-a  menținut  în anul 2001 aproximativ la acelasi nivel inregistrat in anul precedent, marcând astfel o tendinta de stabilizare, dar o evaluare corecta a acestuia, trebuie sa aibă in vedere si gradul de colectare a veniturilor la bugetul general consolidat.

O analiză comparativă a structurii veniturilor bugetului general consolidat pe ultimii doi ani, arată că impozitele directe continuă să dețină ponderea cea mai însemnată ,respectiv 56,3%. În același timp impozitele indirecte reprezintă în anul 2001, 36,7% din totalul veniturilor bugetului general consolidat (cu 0,4 puncte procentuale mai mult ca în anul precedent) și au fost, în principal, constituite din taxa pe valoarea adăugată (57% din totalul impozitelor indirecte), accize (21,1%), taxe vamale (7%) și alte impozite indirecte 6,5%. Anul bugetar 2001 s-a derulat în condițiile unor evoluții macroeconomice care au confirmat reluarea procesului de creștere economică, precum și debutul unor tendințe favorabile în evoluția principalilor indicatori bugetari.

Creșterea economică a condus la majorarea încasărilor totale la bugetul general consolidat față de anul precedent, în condițiile menținerii veniturilor fiscale ca procent din produsul intern brut, aproximativ la același nivel cu cel din anul precedent .

Observăm în același timp, că în această perioadă 2000-2001 s-a înregistrat o stagnare a gradului de fiscalitate, la valoarea de 29,5% în scădere față de anul 1999 care a presupus o valoare de 31,49%.

Concluzii :

Pentru a evidenția și a urmări, mai bine, evoluția veniturilor și cheltuielilor în întreaga perioada luată în calcul, prezint în continuare evoluția grupată a indicatorilor bugetari importanți.

Tabelul 23. Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare în România în perioada 1990-2001

-mld.lei-

Sursa: Iulian Văcărel, “Politici fiscale și bugetare în România 1990-2000”,Editura Expert, București, 2001

Cartea alba a guvernării, București, Aprilie, 2001

Buletin lunar Ministerul Finanțelor, decembrie 2001

Nota: PIB = Produsul intern brut

VBGC = Veniturile bugetului general consolidat

CBGC = Cheltuielile bugetului general consolidat

Figura 17. Evoluția ponderii soldului bugetar în PIB în perioada 1990-2001

Sursa: calculat pe baza datelor din tabel

Figura 18. Evoluția PIB și a indicatorilor bugetari în perioada 1990-2001

Sursa: calculat pe baza datelor din tabel

Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare este redată în tabelul și graficele de mai sus, pe baza cărora reiese că acești doi indicatori bugetari au avut un continuu trend crescător, din 1990 și până în 2001, dar această evoluție s-a manifestat pe baza existenței deficitului bugetar în majoritatea anilor analizați. Observăm, în același timp că o dată cu creșterea de valoare a acestor doi indicatori s-a menținut totuși un deficit bugetar crescut, ceea ce nu constituie o dezvoltare reală macroeconomică. Din contră, această evoluție a veniturilor și cheltuielilor cât și a deficitului bugetar denotă că bugetul public național este astfel întocmit încât nu poate acoperi eficient necesitățile de bază ale fiecărui minister în parte.

Făcând o analiză mai amănunțită a evoluției indicatorilor bugetari în perioada analizată, putem constata că în perioada 1996- 2001 deficitul bugetar s-a menținut în jurul valorii de 3,6% din PIB, cu excepția anului 1999 când s-a înregistrat o valoare de 1,93% din PIB, adică o diminuare substanțială a deficitului bugetar

Putem spune că în perioada 1993-1996 evoluția deficitului bugetar a avut un trend clar crescător, de la valori de –0.36% din PIB la –3.85% din PIB.

Cel mai mic deficit bugetar s-a înregistrat în anul 1993 cu o valoare de –0,36% din PIB, iar cea mai mare valoare a acestuia o regăsim în anul 1992 cu –4,66% din PIB.

Totuși, deficitul bugetar în perioada 2000-2001 presupune valori de 3,6 % respectiv 3,5 %, care se includ în acea perioadă de relativă stabilitate în evoluția lui, cu o ușoară diminuare în anul 2001, dar tot la cote înalte se menține.

4.3. Perspective ale politicii bugetare și fiscale în România

Politicile fiscal-bugetare preconizate în perioada 2003-2005, sunt fundamentate pe baza evoluțiilor macroeconomice prognozate pentru țara noastră.

Astfel, ritmurile pozitive ale produs intern brut , în perioada de referință, precum și evoluția favorabilă a celorlalți indicatori macroeconomici oferă posibilități de creștere a eficienței deciziilor de politică fiscal-bugetară. Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în această perioadă sunt subordonate obiectivelor pe termen mediu și lung, de consolidare a relansării economice, concomitent cu reducerea graduală a ratei inflației. Aceasta presupune continuarea procesului de reformă structurală și privatizare, precum și crearea condițiilor pentru asigurarea și respectarea prevederilor Pactului de Stabilitate și creștere în perspectiva aderării la Uniunea Europeană .

4.3.1. Politica fiscală

Politica fiscală are în vedere menținera sub control a deficitului bugetar estimat în această perioadă la 3% din produs intern brut . Această țintă de deficit este considerată un obiectiv sustenabil, având în vedere evoluția cheltuieli cu dobânzile aferente datoriei publice în perioada următoare.

Veniturile fiscale vor crește ca pondere în totalul venituri bugetare, evoluție determinată nu de creșterea cotelor de impozitare, ci de mpsurile luate pentru creșterea gradului de colectare a venituri și a reducerii evaziunii și fraudei fiscale.

În cadrul impozitelor directe:

Contribuțiile de asigurări sociale (care vor continua să dețină ponderea cea mai ridicată) și impozitul pe venit vor avea un trend constant și, respectiv, ușor ascendent datorită:

reducerii șomajului ca urmare a creșterii populației ocupate

creșterii salariului mediu brut pe economie.

Evoluția impozitului pe venit, ca urmare a creșterii bazei de impozitare prin impozitaea unor venituri agricole realizate din practicarea agriculturii în sistem intensiv, coroborată însă cu scutirea de impozit pentru personalul ce lucrează în domeniul programării pe computer va înregistra un ușor trend pozitiv în perioada de prognoză. Impozitul pe profit va avea o pondere constantă. Proiecțiile au în vedere acțiunile de încurajare a investițiilor prin facilitățile fiscale pentru investiții mai mari de 1 milion dolari în cepând cu anul 2002, precum și influența favorabilă a eliminării sau reducerii unor taxe speciale pentru învățământ și persoane cu handicap.

În cadrul impozitelor indirecte:

taxa pe valoarea adăugată continuă să fie impozitul indirect cu randamentul fiscal cel mai ridicat

accizele vor aduce o contribuție în creștere la formarea veniturilor bugetare, nu numai din cauza creșterii cotelor ca urmare a armonizării graduale cu nivelul acestui impozit în țările membre ale Uniunea Europeană, dar și ca urmare a exprimării acestora în EURO și întărirea monedei unice față de celelalte valute).

4.3.2. Politica bugetară

Structura cheltuieli bugetare a fost distorsionată în ultimii ani de rata ridicată a cheltuieli obligatorii și a plăților în contul datoriei publice. Având în vedere evoluția prognozată a peincipalelor componente bugetare pe termen mediu se pot sublinia unele aspecte mai importante în estimarea cheltuieli bugetare:

conform prognozelor, costurile cu dobânzile se vor reduce ca urmare a scăderii ratei dobânzii și menținerii în limite rezonabile a datoriei publice Scăderea cheltuieli cu dobânzile aferente datoriei publice se bazează, cu preponderență, pe reducerea presiunii exercitate de plățile programate în contul seviciului datoriei publice interne, consecință a scăderii dobânzilor la împrumuturile de stat, dar și acțiunilor de ămbunătățire a managementului datoriei publice și al trezoreriei.

Subvențiile estimate pentru perioada 2003-2005 au în vedere nevoia de a fi susținute în continuare unele activități economice cuprinse în procesul de restructurare și reformă. Totuși pondera acestora va scădea în pein pe măsura creării mecanismelor eficiente ale pieței, statul continuând să dețină un rol de supraveghere și reglementae a proceselor economice.

Transferurile vor înregistrarea cel mai mare procent în produs intern brut, fiind considerate acțiuni prioritare ale Grvernului, declinul economic din perioada 1997-1999 ducând la deteriorarea gravă a condițiilor minime de viață a categoriilor de populație cele mai expuse. În categoria transferurilor este inclusă și cofinanțarea asistenței financiare nerambursabile primite de la Uniunea Europeană , îndeosebi ISPA și SAPARD.

Ponderea cheltuieli de capital în produs intern brut se estimează că va avea un trend pozitiv și va urmări și asigurarea cofinanțării proiectelor realizate și cu asistență financiară nerambursabilă de la Uniunea Europeană .

Finanțarea deficitului bugetar va fi realizată, în anul 2003, preponderent din surse externe, urmând ca, în anii următori să se realizeze un echilibru al surselor de finanțare.

Figura 19. Finanțarea deficitului bugetar pentru 2003-2005

Concluzii :

În România, primii ani (1990-1993) au fost afectați de probleme economice severe, adică o scădere puternică a producției și o inflație crescută. Toate acestea au dus la o deteriorare rapidă a economiei și la creșterea continuă a dezechilibrelor.

Datorită creșterii continue a inflației și persistenței dezechilibrului comercial, la sfârșitul lui ’93 a avut loc o breșă în politica macro-economică, pentru a opri inflația și pentru a remonetiza economia. Datorită acestor măsuri, în’94 inflația a scăzut la o rată anuală de 62%, deficitul comercial a fost redus substanțial (411 milioane dolari), iar exportul a cunoscut o expansiune semnificativă ce a avut un rol important în redresarea întregii economii.

Și în anul 1995, în România au continuat transformările pozitive. Astfel, a avut loc o creștere rapidă a PIB, de la 2% în 1993 și 4% în 1994, la 7,1% în 1995; a continuat și remonetizarea economiei, datorită creșterii ofertei de monedă (71%), care a depășit rata inflației. Importurile au crescut cu aproximativ 30%, determinând majorarea deficitului balanței comerciale la circa 1200 milioane dolari, iar exporturile și-au continuat creșterea rapidă, cu peste 20%.

Principala problemă era deteriorarea continuă a balanței comerciale, determinată în special de majorarea importurilor și a cheltuielilor de consum datorate percepțiilor că, cursul de schimb ar fi fost nesustenabil.

În 1996, s-a reușit realizarea unei corelații între modul de finanțare a deficitului bugetar și inflație; previziunea pentru deficitul bugetului consolidat fusese de 2,2% însă deficitul pe bază de angajamente realizat a fost de 5,7%. Finanțarea inflaționistă a deficitului a fost majorată de crearea de masă monetară pentru acoperirea deficitului determinat de pierderi din agricultură și pierderi ale Regiilor Autonome.

La sfârșitul lui 1996, a avut loc o majorare bruscă a inflației (57%), o creștere rapidă a deficitelor balanței comerciale și a contului curent, diferențe mari ale prețurilor relative datorită amânării ajustării prețurilor la energie și materii prime.

Datoria externă a României crește destul de mult datorită împrumuturilor mari, de peste 1,5 miliarde dolari de pe piețele internaționale de capital.

Evoluțiile din anul 1996 cereau o necesară schimbare de politică; astfel, prima măsură a noului guvern a fost liberalizarea pieței valutare și a prețurilor. Au fost luate măsuri ce au avut efecte benefice: deficitul contului curent a scăzut de la 7,2% la 6,6% din PIB, deficitul bugetului consolidat s-a redus la 37% din PIB. Dar au existat și consecințe nefaste ale acestor măsuri: rata inflației a fost de 151%, PIB a scăzut cu mai mult decât valoarea previzionată (6,6% față de 2%) etc.

În 1998, PIB își continuă scăderea cu 5,4 %, inflația scade la 40,6% față de anul anterior, iar deficitul bugetului consolidat a fost de 3,3% din PIB; la sfârșitul anului, rata șomajului era de aproximativ 10%, față de 6,6% în decembrie 1996.

Unul din instrumentele de baza folosite de guvern in ultimii ani a fost majorarea sarcinii fiscale, fiind introduse astfel noi impozite si taxe, concomitent cu majorarea celor existente. Acest lucru reprezinta de fapt majorarea gradului de fiscalitate ,calculat ca raport intre veniturile fiscale si PIB,care a crescut de la 26,86% in 1996,la 31,49%in 1999,cu o reducere pana la 29,5%IN 2000.

Reducerea fiscalitatii in 2000 constituie pe ansamblu o masura pozitiva,dar aceasta relaxare fiscala s-a produs numai la nivelul producatorilor, ceea ce a stimulat inregistarea cresterii economice de 1,6% pe seama sporirii investitiilor in economia reala si a exporturilor. Totuși aceasta relaxare fiscala si crestere economica nu s-au inregistrat si la nivelul consumatorilor, adica a celor ce traiesc pe seama veniturilor din munca (salariati,pensionari), a caror putere de cumparare a scazut in continuare in anul 2000 cu 4% comparativ cu anul 1999.

Minima crestere economica din 2000 s-a obtinut cu pretul reducerii nivelului de trai al populatiei, acest tip de politica economica contraproductiva fata de interesele cetatenilor fiind aplicat de autoritatile statului si inainte de 1990, ceea ce a creat mari nemultumiri in randul populatiei , atat in acea perioada cat si in anul 2000.

În anul 2001 PIB = 1.154.126,4 mld lei a avut o evoluție spectaculoasă, BNR raportând o creștere economică de 5,3%, mult superioară altor țări. și-a continuat trendul evoluției început în anul 2000, ceea ce a condus la majorarea încasărilor totale la bugetul general consolidat față de anul precedent, în condițiile menținerii veniturilor fiscale ca procent din produsul intern brut, aproximativ la același nivel cu cel din anul precedent .

Observăm în același timp, că în această perioadă 2000-2001 s-a înregistrat o stagnare a gradului de fiscalitate, la valoarea de 29,5% în scădere față de anul 1999 care a presupus o valoare de 31,49%.

Făcând o analiză mai amănunțită și a evoluției indicatorilor bugetari în perioada analizată, putem constata că în perioada 1996 – 2001 deficitul bugetar s-a menținut în jurul valorii de 3,6% din PIB, cu excepția anului 1999 când s-a înregistrat o valoare de 1,93% din PIB, adică o diminuare substanțială a deficitului bugetar.

Putem spune că în perioada 1993-1996 evoluția deficitului bugetar a avut un trend clar crescător, de la valori de –0.36% din PIB la –3.85% din PIB.

Cel mai mic deficit bugetar s-a înregistrat în anul 1993 cu o valoare de –0,36% din PIB, iar cea mai mare valoare a acestuia o regăsim în anul 1992 cu –4,66% din PIB.

Totuși, deficitul bugetar în perioada 2000-2001 presupune valori de 3,6 % respectiv 3,5 %, care se includ în acea perioadă de relativă stabilitate în evoluția lui, cu o ușoară diminuare în anul 2001, dar tot la cote înalte se menține.

Dacă vom alătura acestor constatări și pe cea a existenței de mari dezechilibre economice privind indicatorii importanți (mai sus prezentați), care momentan nu pot fi stăvilite sau cel puțin suficient diminuate cât să permită relansarea economică și în același timp dezvoltarea sectoarelor importante macroeconomice, vom constata de fapt că în România ori nu se dorește ori nu există capacitatea necesară luării unor decizii la nivel macroeconomic, care să diminueze aceste dezechilibre și să încadreze România pe “drumul” dezvoltării macroeconomice.

Există totuși multe explicații pentru toate aceste rezultate ale politicii economice în România, inclusiv condițiile nefavorabile la începutul tranziției. Dar oricine din România recunoaște ca țării i-au lipsit calitatea politicilor și capacitatea instituțională a statului de a elabora, coordona și aplica.

Prin evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare din țara noastră, în perioada 1990-2001, s-a demonstrat faptul că acestea nu au fost fundamentate pe baza unor programe coerente, care să urmărească atingerea unor ținte de dezvoltare pe termen lung, fapt ce impune cu necesitate redefinirea metodelor de dimensionare bugetară. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât, analiza fiind făcută pe perioadele de guvernare, se remarcă faptul că în anii electorali factorii politici au uitat cu desăvârșire de obiectivele de politică bugetară, principala țintă urmărită de decidenții politici fiind realegerea (maximizarea numărului de voturi) și nu înfăptuirea coerentă a politicilor economice. Acest lucru este confirmat și de creșterea, fără excepție, a cheltuielilor publice în anii electorali, creștere menită să susțină măsuri populiste al căror unic scop era îmbunătățirea imaginii guvernanților.

Oricine urmărește activitatea de elaborare, coordonare și aplicare a politicilor guvernamentale poate trage concluzia că aceasta nu este partea cea mai bună a echipelor guvernamentale. Câteva elemente indică slăbiciunea guvernelor în această activitate:

– reforma intarziată și insuficientă construire a consensului pentru decizii;

– abuz de ordonanțe de urgență;

– activității economice normative aprobate și blocate datorită lipsei de coerență cu alte decizii guvernamentale.

Privind, însă, programul de guvernare pe perioada 2001-2004 observăm că noul guvern și-a propus o serie de ținte ambițioase, care, în viziunea guvernanților, sunt menite să conducă România spre încheierea cu succes a tranziției. Astfel, în domeniul politicilor macroeconomice, principalele ținte sunt:

Limitarea deficitului bugetar la circa 4% din Produsul Intern Brut până în decembrie 2001 și, respectiv, 3% din Produsul Intern Brut în perioada 2002 – 2004

Consolidarea reformei sistemului de impozite prin extinderea bazei de impozitare a venitului global, perfecționarea cadrului legal al impozitelor și taxelor în perioada 2001-2004

Raționalizarea cheltuielilor prin modificarea unor prevederi privind achizițiile publice, asigurând armonizarea cu directivele Uniunii Europene precum și perfecționarea Legii Finanțelor Publice în perioada martie – septembrie 2001

Creșterea transparenței fiscale și creșterea eficienței operaționale și alocative a cheltuielilor bugetare – alocarea fondurilor publice pe bază de proiecte și programe și introducerea bugetului indicativ pe perioada 2001 – 2004

Creșterea flexibilității politicii fiscale prin eliminarea fondurilor speciale – perioada 2001 – 2004

Cu toate acestea consider că mai este mult de muncă și va mai trece ceva timp până se va reuși înfăptuirea coerentă a politicilor economice bazată pe:

calitatea politicilor și capacitatea instituțională a statului de a elabora, coordona și aplica

evaluarea cheltuielilor și veniturilor bugetare prin prisma unor programe coerente, care să urmărească atingerea unor ținte de dezvoltare pe termen lung și nu doar limitate la perioadele de guvernare ale fiecărei echipe gurvernamentale.

Știm că cei care elaborează, coordonează și aplică politici, transformă viziunile în priorități strategice, identifică probleme, formulează politici alternative la aceste probleme, inclusiv evaluarea costurilor și a beneficiilor, construiesc consumul necesar pentru decizii și monitorizează aplicarea, în același timp ei se ocupă de încasarea și redistribuirea veniturilor ca și de planificarea cheltuielilor la nivel național.

Toate acestea ne arată foarte clar de ce este atât de important interesul guvernanților pentru însănătoșirea pe baze reale a economiei naționale și evitarea, pe cât posibil, a măsurilor populiste vizând realizarea doar a interesului propriu (de partid), îmbunătățirea imaginii guvernanților, în anii electorali.

Consider că prin introducerea unor metode de proiecție bugetară moderne, care să urmărească îndeplinirea unor programe pe termen lung și care să depășească lungimea ciclului electoral, se vor putea evita aceste neajunsuri. Însă pentru a se realiza acest lucru este nevoie, în primul rând, de voință politică și mai este nevoie ca acele metode moderne, care sunt aplicate în țările dezvoltate, să fie adaptate la necesitățile specifice economiei românești. Căci, nu le putem implementa fără a ține cont și de neajunsurile acestora, iar faptul că ele se aplică de mulți ani în țările dezvoltate ne poate fi de un real ajutor, având posibiliatea să învățăm din greșelile anterioare.

Atingerea optimului bugetar trebuie, de asemenea, corelată cu celelalte politici economice, în special politica monetară, pentru a se ajunge în final la obiectivul dorit, respectiv, creșterea economică și a nivelului de trai al populației.

Astfel consider că s-ar reuși trecerea peste acest “colaps” economic, pe baza:

unei creșteri economice reale, cu luarea în calcul a menținerii indicatorilor economici în limite relativ normale care să poată susține și impulsiona acea creștere economică

a unui buget public național eficient întocmit, ale cărui resurse financiare să fie transferate către sectoarele importante de activitate și mai ales către necesitățile de bază ale acestora cât și pentru cercetare, progres tehnit și dezvoltarea în primul rând a calității muncii și a calității rezultatelor obținute

a unei fiscalități adecvate situației economico-sociale actuale

a unor măsuri, coerente și adecvate economiei românești, de politică economică internă și externă mai exigente, mai drastice privind diminuarea importurilor, majorarea cantitativă și calitativă a exportului și în general a producției interne și alte măsuri de redresare economică

interesului guvernanților pentru însănătoșirea pe baze reale a economiei naționale și nu în ultimul rând pe baza existenței voinței politice în acest sens.

Dar până la urmă optim bugetar nu înseamnă nuumai egalitatea sterilă dintre venituri și cheltuieli ci sentimentul că serviciile publice chiar merg și satisfac cetățeanul!!!!

Bibliografie:

Lista de tabele

Lista de figuri

Capitolul V. Perspectivele ecomoniei romanesti

Evoluții macroeconomice în perioada 2000 – 2002

Anul 2000 a fost un prim pas pentru relansarea economica dupa o perioada indelungata de stagnare sau scadere.

Anul 2000 a fost un an in care economia mondiala, dar mai ales, cea vest-europeana a cunoscut o conjunctura de exceptie, probabil cea mai favorita din ultimii 10 ani.

Începând cu anul 2001, Guvernul a adoptat o viziune pragmatică, deschisă spre economia reală. Relansarea creșterii economice a devenit o prioritate a politicii macroeconomice, pornindu-se de la importanța sa, atât pentru asigurarea condițiilor de realizare a criteriilor de aderare la UE, cât și pentru creșterea nivelului de trai. Rezultatele pozitive înregistrate în anul 2001 confirmă justețea acestei orientări, dar și consistența, realismul și eficiența măsurilor de politică economică implementate.

Creșterea economică de 5,3% în anul 2001 situează România pe primul loc în cadrul CEFTA și pe locul al doilea între cele 13 state candidate la aderarea în Uniunea Europeană.

Rezultatele sunt cu atât mai importante cu cât creșterea economică din anul 2001 s-a realizat într-un context internațional mai puțin favorabil, caracterizat printr-o încetinire a creșterii economice a țărilor dezvoltate, principalele partenere ale României în relațiile economice internaționale.

Creșterea economică, a exporturilor, a producției industriale, a productivității muncii, a investițiilor, însoțite de o reducere substanțială a inflației, poziționează România pe traiectoria unei dezvoltări economice sustenabile și de durată și conferă certitudine îndeplinirii în scurt timp a criteriilor economice de aderare la Uniunea Europeană.

Produsul intern brut a crescut în anul 2001 cu 5,3%, datorită contribuției decisive a cererii interne și, în cadrul acesteia, a consumului individual efectiv al gospodăriilor populației și a formării brute de capital.

Tabelul 24. Evoluția principalilor indicatori economici

*) trimestrul I 2002/trimestrul I 2001

**) iunie/decembrie 2001

***) 5 luni 2002

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Cererea internă s-a majorat – în termeni reali – cu 8,1%, o ușoară scădere înregistrând doar consumul colectiv efectiv al administrației publice; contribuția cererii interne la creșterea produsului intern brut a fost de 8,5 procente, localizată la consumul individual efectiv al gospodăriilor populației (+5 procente), variația stocurilor (+2,4 procente) și formarea brută de capital fix (+1,2 procente).

Formarea brută de capital fix a crescut în anul 2001 cu 6,6% față de anul 2000, rata de investiție determinată prin raportarea formării brute de capital fix la produsul intern brut fiind de 19%. În cadrul acesteia, investițiile realizate în economie au crescut cu 5,1% față de 2000, datorită majorării cu 6,1% a investițiilor în sectorul privat și cu 3,4% a investițiilor în sectorul de stat. Investițiile în utilaje și mijloace de transport au crescut cu 7,2%, în principal, ca urmare a facilităților acordate pentru importul de utilaje, ponderea acestuia în investițiile în utilaje reprezentând 39,4% față de 30,9% în anul 2000, ceea ce reflectă capacitatea și disponibilitatea economiei de asimilare a investițiilor de modernizare.

Tabelul 25 Contribuția elementelor de utilizare la creșterea reală a PIB

– procente –

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Consumul individual efectiv al populației a înregistrat o creștere puternică în anul 2001, fiind – în termeni reali – cu 6,4% mai mare decât cel din anul 2000, în special ca efect al majorării vânzărilor de produse agroalimentare pe piața țărănească (inclusiv autoconsum). Creșterea acestei categorii de consum cu 19,2% (-4,2% în anul 2000) a compensat în bună parte stagnarea vânzărilor de bunuri.

Deși valoarea exporturilor realizate în anul 2001 a fost în creștere, dependența ridicată a economiei românești de importurile energetice și de completare a determinat o contribuție negativă a exportului net (cererea externă netă) la crearea PIB (-3,3 procente).

Urmare a structurii cererii interne și externe, produsul intern brut s-a format îndeosebi prin creșterea valorii adăugate brute din agricultură, industrie și construcții; valoarea adăugată brută în agricultură a crescut cu 21,2%, în industrie cu 7,9%, iar în construcții cu 5,2%.

Deși în anul 2001 s-a înregistrat o creștere deosebită, totuși nu au putut fi compensate reducerile din anii 1997, 1998 și 1999 când scăderea cumulată a PIB a fost de 11,7%. Produsul intern brut obținut în anul 2001 reprezintă circa 95% din nivelul anului 1996.

Producția industrială a crescut în anul 2001 cu 8,2% față de 7,1% în anul 2000, concomitent cu o modificare a structurii sale, ca urmare a dinamicii superioare a industriei prelucrătoare (+9,6%) și, în cadrul acesteia, a industriilor moderne, decisive pentru sustenabilitatea dezvoltării viitoare.

Ponderea industriei prelucrătoare a crescut, ajungând să reprezinte 80,3% din totalul industriei. Principalele ramuri, din cadrul acesteia, care au înregistrat creșteri peste medie sunt: prelucrarea cauciucului și a maselor plastice (+26,3%), industria alimentară (+17,1%), metalurgie (+16,1%), confecții (+15,1%), mașini și echipamente (+14,8%), industria de celuloză, hârtie și carton (+11,3%), mașini și aparate electrice (+10,7%), prelucrarea petrolului (+10,5%). Ameliorarea competitivității externe a unor sectoare industriale a dus la creșterea mai accentuată a exportului de produse industriale (+9,8%) comparativ cu producția industrială.

Construcțiile s-au majorat în anul 2001 cu 4,1%, datorită contribuției decisive a sectorului privat, lucrările de construcții realizate de acesta înregistrând o dinamică de 105,7%. În structură, evoluții superioare au înregistrat construcțiile noi (+4,3%), care au reprezentat 63% din totalul contrucțiilor.

Producția agricolă a înregistrat o creștere deosebită (+21,9%) comparativ cu anul 2000, ca urmare a aplicării unor politici de susținere a producătorilor agricoli și de creștere a gradului de alocare și utilizare a inputurilor în agricultură, precum și a condițiilor meteorologice favorabile. Creșterea suprafeței arabile cultivate cu 4,7%, împreună cu facilitățile acordate pentru cumpărarea de tehnică agricolă din producția internă, de semințe de calitate, de motorină etc., au determinat o dinamică a producției vegetale de 135,2% comparativ cu anul 2000. In sectorul creșterii animalelor, măsurile aplicate au avut ca rezultat stoparea declinului sectorului zootehnic.

Având în vedere că o componentă importantă a creșterii economice din anul 2001 o reprezintă componenta recuperatorie a reducerilor anterioare de producție (industrie și agricultură mai ales), serviciile au înregistrat o creștere moderată, respectiv 1,7%.

Relansarea activității economice a permis o îmbunătățire a gradului de ocupare a forței de muncă. Rata șomajului a fost la sfârșitul anului 2001 de 8,6% comparativ cu 10,5% la sfârșitul anului 2000. Numărul șomerilor înregistrați la finele lunii decembrie 2001 era de 827 mii persoane, în comparație cu 1007 mii persoane la finele anului 2000.

Rata șomajului BIM (ILO), deși urmează aceeași tendință, prezintă valori mai mici datorită sferei de cuprindere diferite a populației active și a numărului de șomeri. Astfel, nivelul ratei șomajului a fost în anul 2001 de 6,6% față de 7,1% în anul 2000.

Evoluția mediului economic din anul 2001 a fost marcată de o reducere substanțială a inflației. Astfel, rata inflației (decembrie /decembrie) a fost de 30,3% față de 40,7% în anul anterior.

În anul 2001 exporturile de bunuri ale României au fost de 11385 mil. dolari (+9,8% față de anul 2000), cel mai ridicat nivel din perioada de după 1989.

Creșterea exporturilor românești în anul 2001 a fost determinată, în principal, de evoluția într-un ritm mai rapid a exportului la grupele de produse ale industriei ușoare (+20,9%) și ale industriei construcțiilor de mașini (+16,8%). Exportul produselor industriei construcțiilor de mașini a înregistrat o creștere semnificativă a ponderii în total export, atingând 20,5% în anul 2001, față de 19,3% în anul 2000.

Importul de bunuri realizat în anul 2001 însumează 15551,6 mil. dolari, în creștere cu 19,1%, datorită dependenței de import la multe dintre materiile prime importante, mergând de la 100% la produsele la care România nu dispune de resurse (cauciuc natural, fosfați, minereu de mangan, cafea, orez, citrice etc.) până la peste 40% la țiței, peste 90% la minereu de fier, etc.

O contribuție deosebită la creșterea importului în perioada analizată a avut-o importul de produse ale industriei construcțiilor de mașini, care a fost cu 14,9% mai mare decât cel realizat în 2000, ceea ce a contribuit la relansarea procesului investițional și la modernizarea în continuare a tehnologiilor de producție.

Dinamica superioară a importului de bunuri, comparativ cu exporturile, a determinat creșterea deficitului balanței comerciale (FOB-CIF) cu 1479 mil. dolari față de anul precedent, soldul negativ ajungând la sfârșitul anului 2001 la 4167 mil. dolari față de 2689 mil. dolari, cât a fost în anul 2000. În anul 2001, creșterea peste anticipări a deficitului comercial s-a datorat și acțiunii unor factori conjuncturali (efectul secetei din anul 2000, creșterea prețurilor externe la țiței în prima parte a anului, mărirea rezervelor energetice în concordanță cu cerințele Uniunii Europene ș.a.), care au afectat valoarea importurilor de bunuri.

Deficitul contului curent a crescut în anul 2001, cu 72% față de anul precedent, ajungând să fie de 2349 mil.dolari, ceea ce reprezintă 5,9% din PIB.

Un factor de atenuare a deficitului l-au constituit transferurile curente private, în principal repatrieri de capital de la muncitorii români care lucrează în străinătate, al căror flux net a fost de 1,2 mld. dolari în 2001, în creștere cu peste 300 mil. dolari față de anul anterior.

Deficitul contului curent a fost finanțat în proporție de 73,6% prin influxuri nete de investiții străine directe și investiții de portofoliu.

La sfârșitul anului 2001, rezervele valutare (fără aur și DST) ale statului administrate de Banca Națională a României însumau 3,9 mld. dolari, față de 2,5 mld. dolari cât s-a înregistrat la 31 decembrie 2000.

Majorarea rezervelor valutare ale întregului sistem bancar, de la 4,5 mld. dolari la
5,9 mld. dolari, respectiv cu 1,4 mld. dolari, a contribuit la creșterea gradului de acoperire în luni de import de la 3,1 la 4,3.

În trimestrul I 2002 creșterea economică a continuat și, chiar dacă dinamica produsului intern brut este relativ inferioară comparativ cu cea din anul 2001, echilibrele macroeconomice s-au îmbunătățit semnificativ, ceea ce conferă dezvoltării economiei românești un grad sporit de sustenabilitate.

Produsul intern brut a crescut – în termeni reali – cu 3,1%, datorită contribuției echilibrate a cererii interne și externe.

Tabelul 26. Contribuții la creșterea reală a produsului intern brut în trimestrul I

– procente –

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Cererea internă s-a majorat cu 1,8% în condițiile manifestării unei corelații adecvate între consum și investiții. Caracteristic pentru primul trimestru, pe linia cererii interne, o reprezintă faptul că dinamica consumului final s-a situat la nivelul dinamicii produsului intern brut; în cadrul acestuia, consumul individual efectiv al gospodăriilor populației a crescut cu 3,3%, ceea ce relevă o îmbunătățire semnificativă a înclinației spre economisire, dacă ținem cont că salariul real s-a majorat cu 4,6%.

Formarea brută de capital fix a crescut cu 4,8%. In cadrul acesteia, investițiile realizate în economie au crescut cu 2,8% față de trimestrul I 2001, datorită majorării cu 13,4% a investițiilor în sectorul privat. Investițiile în utilaje și mijloace de transport au crescut cu 5,5%, ponderea acestuia în investițiile în utilaje reprezentând 33,7% față de 32,7% în trimestrul I 2001.

Un alt aspect demn de semnalat îl reprezintă evoluția stocurilor. Amplitudinea variației stocurilor s-a redus considerabil, dinamica acesteia de doar 27% conducând la o contribuție negativă de 1,6 procente la creșterea reală a produsului intern brut.

Producția industrială și-a continuat evoluția pozitivă, creșterea de 3,6%, înregistrată în primul semestru încadrându-se în prognoza anuală. Dinamica producției industriale pe primele 6 luni este cu atât mai relevantă cu cât în primele 6 luni din 2001 s-au înregistrat niveluri dintre cele mai ridicate, respectiv o majorare cu 10,5%.

A continuat îmbunătățirea structurii producției ca urmare a dinamicii superioare a industriei prelucrătoare (104,9%), a cărei pondere a ajuns la 82,0%.

Principalele ramuri din cadrul acesteia care au înregistrat creșteri peste medie, continuând evoluția pozitivă din anul 2001 (cu excepția industriei mijloacelor de transport rutier) sunt: industria metalurgică (27,2%), industria alimentară și a băuturilor (14,9%), industria celulozei, hârtiei și cartonului (8,5%), industria de prelucrare a țițeiului (8,4%), industria confecțiilor (8,1%), industria mijloacelor de transport rutier (7,6%), industria de prelucrare a cauciucului și maselor plastice (4,7%).

Se remarcă o îmbunătățire sensibilă a gradului de utilizare a producției industriale pentru satisfacerea cererii externe și interne, cu efect direct în reducerea stocurilor. Ponderea stocului final de produse industriale la producător în resursele lunii respective s-a redus simțitor, la sfârșitul lunii iunie acesta fiind de 37,2% față de 41,3% la sfârșitul lunii decembrie 2001 și 39,2% la sfârșitul lunii iunie 2001.

În primele 6 luni ale anului 2002 a continuat procesul de dezinflație, astfel că inflația înregistrată a fost de 9,3% iunie/decembrie 2001, comparativ cu 14,8% iunie 2001/dec. 2000.

Rata medie lunară a inflației a fost în perioada ianuarie-iunie 2002 de 1,5%, comparativ cu 2,3% cât s-a realizat în perioada corespunzătoare a anului trecut. Față de luna decembrie 2001, prețurile de consum au crescut în primele 6 luni din acest an cu 9,3%, datorită majorării cu 10,2% a tarifelor serviciilor, cu 10,1% a prețurilor mărfurilor alimentare și cu 8,0% a prețurilor mărfurilor nealimentare.

În ce privește gradul de ocupare a forței de muncă, deși în primul trimestru al anului șomajul s-a mărit substanțial, în principal datorită efectelor Legii privind venitul minim garantat, totuși măsurile active de stimulare a ocupării au determinat pe ansamblul perioadei o creștere a numărului de salariați. Rata șomajului s-a majorat semnificativ datorită intrării în vigoare de la 1 ianuarie a Legii privind venitul minim garantat, dar și ca urmare a diminuării numărului salariaților, în principal datorită procesului de restructurare. Aceasta a fost de 12,4% în ianuarie, 13,2% în februarie și 13% în luna martie, față de 8,6% la sfârșitul anului 2001. Creșterea numărului de șomeri cu peste 400 mii se explică, în principal, prin faptul că persoanele care solicită venitul minim trebuie să facă dovada că sunt înregistrate la agențiile județene de ocupare a forței de muncă. Începând cu luna aprilie se manifestă o tendință de scădere a șomajului, sub impactul creșterii economice. La sfârșitul lunii iunie 2002 rata șomajului a fost de 9,6%, ceea ce face posibil ca la sfârșitul acestui an rata șomajului să se încadreze în nivelul prognozat, respectiv 9,2%.

Numărul salariaților a fost la sfârșitul lunii iunie 2002 mai mic cu 66,1 mii persoane față de decembrie 2001, ceea ce reprezintă o reducere cu 1,5%. În luna iunie numărul salariaților a fost cu 0,2% mai mare decât în luna mai.

In primele 6 luni 2002 exporturile au fost de 6216,9 mil. dolari, respectiv cu 9,1% mai mari decât cele înregistrate în aceeași perioadă a anului trecut. Această creștere se datorează, în principal, exportului de produse agroalimentare care a crescut cu 23,1%, de produse minerale (+12,3%), de produse ale industriei ușoare (+11,1%), precum și de produse ale industriei construcțiilor de mașini (+10,2%).

Importurile realizate în primele 6 luni din 2002 însumează 7976,5 mil.dolari, ceea ce reprezintă o creștere de 3,1% față de perioada corespunzătoare a anului 2001, evoluție datorată, în principal, creșterii importului de produse chimice cu 18,5%, de produse ale industriei ușoare cu 11,5%, concomitent cu scăderea importului de produse agroalimentare cu 11,8% și a celor minerale cu 22,4% – ca urmare a reducerii necesităților de import, precum și a scăderii prețurilor externe.

Deficitul contului curent pe primele 5 luni 2002 a atins 665 mil.dolari față de aceeași perioadă a anului 2001, când a fost de 1145 mil.dolari. Poziția contului curent în primele 5 luni ale anului 2002 față de perioada corespunzătoare a anului 2001, s-a îmbunătățit cu 480 mil. dolari ca o consecință a scăderii deficitului soldului balanței bunurilor (FOB-FOB) cu 316 mil. dolari și a creșterii transferurilor curente nete cu 167 mil. dolari.

Programul economic de preaderare – 2002

Obiectivele pe termen mediu și cadrul general al politicii bugetare

Politica fiscal-bugetară trebuie să devină un instrument activ pentru atingerea obiectivului de integrare europeană.

Pe de o parte, este nevoie de o restructurare a cheltuielilor publice prin reorientarea și realocarea acestora în concordanță cu obiectivele politice și economice prioritare ale guvernului. Pe de altă parte, avem nevoie pe termen mediu și lung de o creștere a cheltuielilor publice. Este necesară alocarea unor resurse publice adiționale în domeniile sănătății, educației, protecției mediului înconjurător și ale infrastructurii.

Deficitul bugetar va fi menținut la un nivel compatibil cu criteriile de convergenta de la Maastricht în vederea susținerii eforturilor de macrostabilizare, scăderea suplimentară a ratei inflației și menținerea deficitului de cont curent în limite sustenabile.

Obiectivul principal pe termen mediu al politicii fiscale este consolidarea finanțelor publice cu scopul creșterii rolului stabilizator. Pe termen scurt este necesară evitarea apariției efectului de evicțiune și diminuarea presiunilor exercitate asupra deficitului de cont curent. Scopul măsurilor de politică fiscală este reducerea deficitelor structurale și crearea condițiilor necesare pentru funcționarea simetrică a stabilizatorilor automați.

În condițiile în care deficitul bugetar este limitat pe termen mediu la un nivel de aproximativ 3% din PIB este nevoie de o creștere a veniturilor publice în vederea susținerii cheltuielilor aditionale. Nivelul actual al veniturilor de aproximativ 30% din PIB nu este suficient pentru atingerea obiectivelor mai sus mentionate.

Creșterea veniturilor bugetare nu poate fi realizată fără promovarea unor măsuri consecvente de lărgire a bazei de impozitare și fără o reformă radicală a administrației fiscale care să permită o îmbunătățire a colectării impozitelor și taxelor, precum și a contribuțiilor de asigurările sociale.

Ca urmare, obiectivul procesului de reformă este crearea, în cursul anului 2003, a unei administrații fiscale unificate și înființarea în anul 2002, în cadrul administrației fiscale, a unui birou specializat, multifunctional pentru contribuabilii mari din Bucuresti. Unitatea va conduce la îmbunătățirea substanțială a serviciilor de asistență către acest segment de contribuabili și va permite îmbunătățirea colectării veniturilor bugetare. De asemenea, se va implementa reforma colectării contribuțiilor de asigurări sociale care va conduce la reducerea costurilor de administrare și la creșterea eficienței procesului de colectare. Într-un termen rezonabil, colectarea contribuțiilor la asigurările sociale va fi integrată în cadrul administrației fiscale.

Toate aceste măsuri vor conduce la o creștere a disciplinei financiare și la o întărire a constrângerilor bugetare, în special asupra contribuabililor mari, având un efect pozitiv asupra accelerării procesului de reforme la nivel microeconomic. Acest proces de intarirea a constringerilor bugetare tari va fi facilitat si de reforma mecanismului de iesire dupa piata in contextul mentinerii unei cresteri economice sustenabile si a accelerarii procesului de realocare a capitalului si a fortei de munca din sectoarele ineficiente de stat catre sectorul privat.

Concomitent cu măsurile de reformă a administrației fiscale se va continua reforma procesului bugetar în vederea alocării mai eficiente a resurselor publice.

În anul 2001 reforma din sectorul bugetar s-a materializat prin integrarea în bugetul de stat, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr.32/2001, a șapte fonduri speciale și desființarea Fondului special pentru reducerea riscurilor tehnologice la utilaje și echipamente industriale. Obiectivul creșterii generale a calității finanțelor publice este urmărit și de Legea privind finanțele publice nr.500/2002 care va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2003. În această lege, se instituie cadrul indicativ pe trei ani, ceea ce va constitui un instrument de disciplină bugetară și un cadru de referință pe termen mediu. De asemenea, se prevede explicit elaborarea de programe pentru unele activități, asigurându-se astfel o evaluare corectă a cheltuielilor de către legislativ, precum și creșterea responsabilității executivului în alocarea resurselor și urmărirea performanțelor. În plus, vor continua acțiunile de reducere a fragmentării managementului bugetar prin includerea în bugetul de stat a fondurilor speciale pentru dezvoltarea agriculturii, pentru dezvoltarea sistemului energetic și pentru drumurile publice.

Obiectivul principal din punct de vedere al reformei în domeniul cheltuielilor publice este o mai bună prioritizare și creșterea eficientei printr-o îmbunătățire a mecanismului de responsabilizare a ordonatorilor de credite față de modul în care sunt cheltuite resurselor publice. Creșterea gradului de responsabilizare va fi realizata prin scăderea controlului managerial centralizat excesiv și delegarea unor responsabilități adecvate la toate nivelurile. În acest sens, procesul de descentralizare va fi continuat și în perioada următoarea în vederea implicării mai active a autorităților locale în procesul de alocare a resurselor publice.

Participarea României la procedurile de supraveghere fiscală

Implementarea metodologiei ESA 95 a cunoscut o îmbunătățire semnificativă odată cu notificarea deficitului și datoriei guvernamentale transmisă în anul 2002. Aceasta a scos în evidență importanța operațiunilor dintre guvern și restul economiei, precum și faptul că aceste operațiuni pot modifica semnificativ deficitul calculat în baza cash. Astfel, creditele neperformante preluate de AVAB (agenția însărcinată cu preluarea și recuperarea acestor credite) pentru care s-au emis titluri de stat sunt considerate transferuri de capital și au înrăutățit semnificativ deficitul bugetar în special pe anii 1998 și 1999. În consecință, în viitor este necesar ca astfel de operațiuni să se efectueze într-un cadru supravegheat care să nu pericliteze țintele de deficit urmărite. De asemenea, s-au calculat pentru venituri date în baza accrual folosind metoda ajustării temporale (time ajusted method), precum și cheltuieli datorate, parțial, pentru bugetul de stat. Datorită mediului inflaționist, influențele rezultate au fost favorabile, dar pe măsura reducerii inflației, este posibil ca sensul acestor influențe să se inverseze. În perspectivă, odată cu introducerea contabilității în baza accrual se așteaptă o sporire a acurateței datelor, precum și calculul dobânzilor în baza accrual. Deficitul rezultat conform metodologiei ESA este de regulă mai mic, în principal, ca urmare a sferei de acoperire mai mare a datelor, la determinarea net borrowing/net lending luându-se în calcul și instituțiile publice autofinanțate și bugetul trezoreriei, care au sold excedentar.

Tabelul 27. Evaluarea bugetară pe baza metodologiei ESA 95 (varianta de baza)

% din PIB

* datele din paranteze sunt calculate conform metodologiei interne pentru comparație

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Tabelul 28. Evaluarea bugetara pe baza metodologiei ESA 95 (varianta alternativa)

% din PIB

* datele din paranteze sunt calculate conform metodologiei interne pentru comparație

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Față de datele prezentate în PEP 2001, aceste diferențe s-au mărit ca urmare a introducerii datelor accrual. Anumite rezerve trebuie avute în vedere la estimarea datelor accrual pe perioada 2003-2005, în principal cele privind estimarea titlurilor de stat emise pentru credite neperformante, preluate de AVAB care se raportează ca transfer de capital.

La stabilirea Programului Economic de Preaderare ca și la aprobarea legii bugetare pe anul 2001, guvernul și-a asumat un deficit de 3,5% din PIB în condițiile unei creșteri economice prognozate de 4,5%.

Tabelul 29. Comparație PEP 2001 – PEP 2002

-% –

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Creșterea cumulată pe 2001 și 2002 înregistrează o depășire a prognozei inițiale de 0,3%. Din punct de vedere al țintelor fiscale deficitul pe anul 2001 a fost mai redus cu 0,2 puncte procentuale față de proiecții.

Scenariile ce definesc cadrul macroeconomic

Există două scenarii principale care definesc cadrul macroeconomic pe termen mediu și lung. În scenariul de bază proiecția veniturilor și a cheltuielilor s-a făcut pe baza menținerii unui ritm constant de creștere economică în medie de 5% în perioada analizată. Pentru scenariul alternativ s-a luat în calcul un ritm mediu de creștere mai redus de aproximativ 4%. Cifrele din ambele scenarii nu tin cont de transferurile pe care ne asteptam sa le primim de la Uniunea Europeana urmind a fi actualizate din acest punct de vedere in urmatoarea perioada.

Proiecțiile de venituri și cheltuieli din cele două scenarii reflectă:

constrângerile în care se mișcă economia românească;

performanțele actuale ale acesteia și ceea ce se poate realiza pornind de la aceste performanțe.

In realizarea proiectiilor s-a tinut cont de necesitatea mentinerii si consolidarii evoluției pozitive pe care economia romaneasca a cunoscut-o din 2001. Sintem constienti ca acest lucru nu poate fi realizat fara o respectare a obiectivelor pe care ni le-am propus si sintem hotariti sa luam masurile corective necesare in cazul aparitie unor derapaje.

Politicile fiscal-bugetare se desfășoară în cadrul a două constrângeri majore:

cota înaltă a cheltuielilor obligatorii (transferurile sociale), care restricționează activa implementare a politicii fiscale. Din acest punct de vedere transferurile sociale vor fi orientate către grupurile cele mai eligibile, ceea ce va mări abilitatea acestora de a reacționa la ciclul economic;

creșterile legate de procesul de reformă (prin adaptarea cadrului instituțional, a politicilor structurale și sectoriale, reforma sistemului de pensii, protecția socială).

Scenariul de bază

In prima varianta a scenariului de bază mentinem nemodificata structura actuala a administratiei fiscale. In acest caz veniturile si cheltuielile totale vor avea o tendinta descrescatoare. Veniturile vor avea o tendinta usor descrescatoare de la nivelul proiectat de 30.5 la suta din PIB in 2002 la 30.3 la suta din PIB in 2005, iar cheltuielile vor scadea de la 33.4 la suta din PIB la 33,0 la suta din PIB.

In cea de a doua varianta a scenariului de baza care este prezentata in paranteze veniturile si cheltuielile au o usoara tendinta crescatoare incepind cu anul 2004 ca urmare a implementarii reformelor administratiei fiscale si a imbunatatirii colectarii veniturilor. Astfel veniturile bugetare vor creste de la nivelul actual de 30.5 la suta din PIB in anul 2002 la 31,6 la suta din PIB in 2005 iar cheltuielile vor creste de la 33.4 la suta din PIB la 34.3 la suta din PIB. Intirzierea relativa fata de calendarul initial a declansarii acestui proces de reforma a administratiei fiscale, diminuarea cu 5 procente a contributiei la asigurarile sociale si reducerea cu un procent a taxei de dezvoltare cuprinsa in tariful energiei electrice incepind cu anul viitor ne-a condus la mentinerea unei tendinte usor descrescatoare a veniturilor si cheltuielilor bugetare in anul 2003 fata de anul curent. Tinind cont de complexitatea procesului de reforma a administratiei fiscale am considerat ca beneficiile in termeni de venituri suplimentare vor fi resimtite incepind cu anul 2004. Din anul 2003, deficitul bugetar va fi mentinut la 2.65 la suta din PIB.

Tabelul 30. Veniturile și cheltuielile bugetului general consolidat (varianta de bază)

-% din PIB

*Conform metodologiei interne

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Scenariul alternativ

Scenariul alternativ are în vedere o creștere medie de circa 4% a PIB si un proces de scadere a inflatiei mai lent in raport cu varianta de baza. In prima varianta a scenariului alternativ veniturile si cheltuielile au o tendinta de scadere mai lenta decit in prima varianta a scenariului de baza. Astfel veniturile scad de la 30.5 la suta din PIB in 2002 la 30,4 la suta din PIB in 2005, iar cheltuielile scad de la 33.4 la suta din PIB in 2002 la 33.1 la suta din PIB in 2005. In a doua varianta a scenariului alternativ care actualizeaza impactul reformei administratiei fiscale veniturile si cheltuielile au o tendinta usor crescatoare incepind cu anul 2004. Astfel veniturile cresc de la nivelul de 30.5 la suta din PIB in 2002 la 31.7 la suta din PIB in 2005 iar cheltuielile cresc de la 33.4 la suta din PIB la 34.4 la suta din PIB. Deficitul bugetar va fi mentinut ca si in scenariul de baza la 2.65 la suta din PIB incepind cu 2003.

Tabelul 31. Veniturile și cheltuielile bugetului general consolidat (varianta alternativă)

-% din PIB

*Conform metodologiei interne

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Estimarea deficitelor structurale ale bugetelor guvernamentale este o sarcină extrem de dificilă într-o țară aflată într-un plin proces de transformare structurală așa cum este România la ora actuală. Am calculat componenta ciclica prin utilizarea unor elasticitati unitare pentru cheltuieli in relatie cu produsul intern brut potential. Pentru venituri am estimat elasticitatea in relatie cu produsul intern brut efectiv in 2001 si am actualizat efectul asteptat al imbunatatirii colectarii printr-o crestere prudenta a elaticitatii. Obiectivul principal al politicii fiscale pe termen mediu este reducerea deficitelor structurale cu scopul creării spațiului de manevră necesar funcționării stabilizatorilor automați. În scenariul de bază deficitul bugetar structural scade de la 3.05 procente din PIB în 2001 la 2,28% în 2005. Reducerea graduală a deficitelor structurale necesită adaptarea cheltuielilor și veniturilor guvernamentale. Aceasta implică pe de o parte revizuirea și reevaluarea volumului și structurii cheltuielilor obligatorii și îmbunătățirea utilizării alocărilor bugetare. Această sarcină este esențială pentru pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană și pentru ca aceasta să devină membru deplin al Uniunii Europene și Monetare în viitor.

Managementul datoriei publice guvernamentale și finanțarea deficitului bugetar

Cadrul legal si institutional pentru managementul datoriei publice este stabilit prin Legea Datoriei Publice nr.81/1999. In conformitate cu prevederile legale Ministerul Finantelor Publice este responsabil pentru managementul datoriei publice interne si externe.

Stocul datoriei publice interne totale la data de 31 decembrie 2001 însumează 100.209,1 miliarde lei și reflectă totalitatea obligațiilor statului provenind din împrumuturi contractate direct de pe piața internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului, fiind destinat finanțării și refinanțării deficitelor bugetare și a unor necesități ale Guvernului aprobate în baza unor legi speciale.

Din punct de vedere al constituirii, datoria publică internă este structurată după cum urmează: 82,3% împrumuturi de stat contractate de pe piața internă pentru finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice și 15,7% împrumuturi de stat pe bază de acte normative speciale.

Instrumentarul folosit în crearea stocului de datoriei publică internă este format în proporție de 55,5% certificate de trezorerie, 28,1% obligațiuni de stat și 16,4% alte titluri de stat.

Datoria publică internă contractată până în prezent este în proporție de 71,9% datorie contractată pe termen scurt și 28,1% pe termen mediu și lung. Din stocul total al datoriei publice interne, sectorul bancar deține 57,3% și sectorul nonbancar deține 26,3%.

Pe tipuri de împrumuturi, 75,2% reprezintă împrumuturi consolidate pe termen scurt și lung și 14,1% reprezintă împrumuturi cu caracter temporar din resursele conturilor guvernamentale colectate în contul general al trezoreriei statului.

Conform angajamentelor asumate prin Programul Economic de Preaderare de anul trecut, în domeniul datoriei interne s-au făcut eforturi de creștere a volumului titlurilor de stat emise cu scadențe la 6 luni și 1 an. În anul 2002 s-au emis obligațiuni de stat cu scadență la doi ani cu scopul extinderii duratei de refinanțare și creșterii eficienței managementului datoriei guvernamentale.

Exista doi factori majori care pot explica scaderea cheltuielilor cu dobinzile la datoria publica: ratele dobinzilor si extinderea maturitatii portofoliului de titluri guvernamentale. Pentru a intelege modul in care cei doi factori interactioneaza am realizat o analiza specifica de senzitivitate.

Pentru anul 2001, o scadere cu 1% in ratele nominale de dobanda ar fi produs economii de aproximativ 555.7 mld. lei; pentru 2002, acelasi scenariu duce la economii de aproximativ 507.2 mld. lei. Totusi, in cele 2 perioade s-au realizat economii fata de scenariile initiale de 3300 mld in 2001 si 4000 mld in 2002, in conditii de diferenta medie fata de asumptia de dobanzi de 2,1% in 2001 si de 1,8% in 2002. In aceste conditii, economiile ar fi trebuit sa fie de doar 1167 mld. lei in 2001 si 913 mld. in 2002. Din acesta analiza rezulta urmatoarele:

-in anul 2001- 44.9% din economii s-au datorat scaderii ratelor de dobanda, 21.2% (adica aproximativ 700 mld. lei) amanarii platii unor sume datorate de bugetul de stat bugetulului trezoreriei pentru finantarea temporara a deficitului si 33.9% lungirii scadentelor portofoliului de titluri.

-in anul 2002 – 22,8% din economii sunt datorate scaderii ratelor de dobanda peste prognoze iar 77,2% – restructurarii scadentelor portofoliului de titluri ca instrument al managementului datoriei publice.

Guvernul și-a asumat ca obiectiv necesitatea finanțării deficitului bugetului general consolidat din surse neinflaționiste. Deficitul bugetar al anului 2001 a fost finanțat într-o proporție de peste 65% din surse externe.

Creșterea ponderii finanțării din surse externe a deficitului bugetar reprezintă un angajament asumat în cadrul Programului Economic de Preaderare de anul trecut și se datorează necesitații limitării efectului de evicțiune pe piața internă bancară și susținerii tendinței de diminuare a ratelor reale ale dobânzilor.

Datoria externă guvernamentală se situează la un nivel scăzut reprezentând 14,5% din PIB la sfârșitul anului 2001. Ca o caracteristică a datoriei externe guvernamentale menționam că în acest indicator includem și creditele externe contractate de ministere și garantate de stat. Dacă luăm în considerare proiecțiile de fluxuri de datorie (intrări și rambursări de rate) pentru perioada 2002-2005 apreciem că, nivelul datoriei externe guvernamentale nu va crește semnificativ, ajungând până la circa 17% din PIB.

Din analiza portofoliului datoriei externe guvernamentale la 31.12.2001 se evidențiază că principala valută componentă este dolarul SUA (circa 54%), urmată de EURO, DEM, CHF, JPY etc. Odată cu introducerea monedei unice EURO, începând cu 1 ianuarie 2002, ponderea datoriei externe guvernamentale în EURO a crescut la aproximativ 40%. În același timp, trebuie menționat că, în structura datoriei externe guvernamentale după tipul ratei dobânzilor aproximativ 52% reprezintă credite externe cu dobândă variabilă. În ceea ce privește structura pe scadențe, ponderea cea mai mare o dețin creditele externe cu scadență de peste 12 ani (circa 50%), iar dintre acestea creditele externe contractate direct de stat. Analiza portofoliului datoriei relevă importanța ce trebuie acordată în perioada următoare menținerii unei proporții echilibrate între datoria contractată cu rată fixă de dobândă și cu dobândă variabilă, precum și evitarea acumulării scadențelor, în vederea realizării unei structuri optime a portofoliului datoriei externe guvernamentale.

În perioada 2002-2005 nivelul datoriei publice guvernamentale se va menține în limite finanțabile de circa 25-26% din PIB. Analiza sustenabilitatii datoriei publice este relativ dificila in conditiile in care nu exista un nivel considerat optim al datoriei publice guvernamentale. Pentru a depasi aceasta dificultate, am calculat surplusurile primare necesare pentru a stabiliza datoria publica la un nivel mediu al perioadei analizate. Dupa cum se observa din tabelul de mai jos surplusurile primare actuale proiectate pina in 2003 sint mai mari decit surplusurile primare necesare stabilizarii datoriei publice la un nivel mediu al perioadei respective. Din 2004, surplusurile primare actuale proiectate sint mai mici decit cele necesare stabilizarii datoriei publice. Cu toate acestea consideram ca datoria publica este in ansamblu sustenabila in masura in care pe de o parte nivelul ca raport in produsul intern brut este cu mult inferior criteriului de la Maastricht si mediei celorlalte tari candidate iar pe de alta parte imbunatatirea perceptiilor investitorilor cu privire la evolutiile economice inregistrate ne permite o refinantare cu maturitati din ce in ce mai mari si la costuri mai reduse.

Tabelul 32. Proiectia datoriei publice

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

În octombrie 2001, FMI a acordat României un nou credit stand-by pe 18 luni în valoare de 300 milioane DST.

Analiza riscurilor bugetare

PEP identifica trei riscuri majore care pot avea impact asupra sustenabilității poziției fiscale pe termen mediu și lung: creșterea indisciplinei financiare a agenților economici, garanțiile acordate agenților economici și situația sistemului de pensii.

Pe termen scurt sustenabilitatea politicii fiscale este amenințată în primul rând de indisciplinei financiare a agenților economici. Acumularea de arierate are drept consecință scăderea vitezei procesului de realocare a resurselor umane și de capital de la sectoarele ineficiente aflate în proprietatea statului către sectorul privat. Reducerea inflației sub un anumit prag va conduce la o creștere a intensității compromisurilor care trebuie făcute între obiectivele de politică economică. În acest context consistența și coerența politicilor economice trebuie îmbunătățită în mod semnificativ. Este absolut necesară creșterea ritmului reformelor structurale prin accelerarea vitezei procesului de privatizare și prin întărirea constrângerilor bugetare la nivel microeconomic.

Menținerea unor constrângeri bugetare slabe în economie reprezintă principala cauză a ritmului scăzut al restructurării economice. La ora actuală principalele modalități prin care companiile își conservă ineficiența structurală sunt reprezentate de neplata datoriilor către bugetul consolidat și neplata facturilor către utilitățile publice.

Dupa anul 1990, arieratele au avut o evolutie ascendenta. De la 33,6 % din PIB in anul 1997 arieratele au crescut la 40,67 % din PIB in anul 2000. Chiar daca economia a inceput sa creasca incepind cu anul 2000, arieratele au continuat sa se acumuleze.

Fata de bugetul public arieratele au crescut de la 6.44% din PIB in anul 1997 la 8.32% in anul 2000 iar la bugetul asigurarilor sociale arieratele au crescut de la 2.39 % din PIB in anul 1997 la 3.91 % din PIB in anul 2000.

Sectorul privat a crescut in mod constant ca pondere in total arierate fata de bugetul de stat. Astfel, daca in anul 1996 ponderea acestuia era de numai 19 %, in anul 2000 sectorul privat era raspunzator pentru 28,42 % din totalul arieratelor fata de bugetul de stat. In primul semestru al anului 2001, ponderea arieratelor fiscale ale sectorului privat in total arierate fata de bugetul de stat a crescut la 30 %. Acelasi lucru poate fi observat si la fondurile speciale unde sectorul privat a crescut ca pondere de la 10 % in anul 1996 la 33 % in anul 2000.

Cresterea arieratelor reprezinta principalul risc pe termen scurt la adresa sustenabilitatii obiectivelor de politica fiscala si implicit a procesului de stabilizare macroeconomica in ansamblu.

Un alt risc pe care l-am identificat pe termen scurt la adresa sustenabilității fiscale este reprezentat de către garanțiile guvernamentale. În ultimii ani nivelul stocului garanțiilor guvernamentale s-a menținut la un nivel relativ ridicat. De la aproximativ 3.800 de milioane dolari în anul 1998 acestea au scăzut la 3.000 de milioane dolari în 2000 pentru ca în anul 2001 stocul de garanții guvernamentale să crească iarăși la 3.500 de milioane dolari. De asemenea, rata eșecului la garanțiile guvernamentale a avut o tendință crescătoare de la 20% în 1997 la 40% în 2000. În 2001 rata eșecului a înregistrat o ușoară scădere până la 34%. O deviatie de la medie cu un procent a ratei de esec a garantiilor guvernamentale conduce la o pierdere de aproximativ 222 miliarde de lei.

Tabelul 33. Situația creditelor garantate de stat

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Pe termen mediu și lung sustenabilitatea finanțelor publice este condiționată de implementarea măsurilor de reformă a sistemului de pensii. Echilibrarea pe termen lung a sistemului de pensii este condiționată de menținerea momentului favorabil al creșterii economice actuale și implementarea măsurilor de reformă.

Sistemul de pensii în Romania asistă aproximativ 6,2 milioane de beneficiari în prezent. Sistemul este responsabil pentru o mare parte din cheltuielile bugetului consolidat, având o medie de 7,2% din PIB între anii 1995 și 2001.

Tabelul 34. Performanțele financiare a sistemului de pensii, 1995-2001 (% din PIB)

Sursa: Programul Economic de Preaderare, 2002

Unul dintre motivele principale ale creșterii deficitelor sistemului de pensii a fost creșterea rapidă a numărului de beneficiari în perioada timpurie a anilor ’90. Între anii 1990 și 2002 numărul beneficiarilor sistemului public de pensii a crescut de la 3,4 la 6,2 milioane.

În același timp numărul contribuabililor la sistemul de pensii a săazut de la 8,2 milioane în 1989 la 6,2 milioane în 1995 această tendință menținându-se în continuare în 2000 când numărul contribuabililor a fost de numai 4,5 milioane.

Creșterea numărului de pensionari asociată cu descreșterea numărului de contribuabili a condus la descreșterea valorii reale a pensiilor. Rata de înlocuire reală netă a scăzut de la 51% în anul 1990 la 47% în anul 2001.

Această deteriorare a ratei de dependență a sistemului a avut consecințe negative asupra stabilității financiare a sistemului de pensii. Una dintre soluțiile implementate pentru menținerea deficitului sistemului sub control a fost creșterea ratei de taxare la contribuțiile de asigurări sociale. La ora actuală rata de taxare la contribuțiile de asigurări sociale este extrem de ridicată. Cumulat pentru angajat și angajator, rata de taxare la fondul de pensii este de 35%. Aceste rate de taxare ridicate au condus la creșterea costurilor cu forța de muncă și au avut consecințe negative asupra angajării în sectorul formal reducând baza de impozitare. Problemele au fost amplificate de incertitudinea legată de beneficiile viitoare și de gradul ridicat de discreție exercitată în managementul sistemului ceea ce a diminuat încrederea contribuabililor.

Conform noilor reglementari ale legii sistemului de pensii, pilonul public de pensii este planificat să se echilibreze până în anul 2004 și să mențină până în anul 2037 excedente modeste, presupunând că este aplicată valoarea minimă a punctului definit de legislație (38,5 procente din salariul mediu brut) și că indexarea se va realiza la indicele inflației.

La adresa acestui scenariu exista o serie de riscuri potențiale.

Pe termen scurt scăderea prea rapidă a ratei de taxare la contribuțiile de asigurări sociale poate reprezenta un pericol la adresa sustenabilității poziției fiscale. Acest risc este amplificat de gradul ridicat de incertitudine pe care îl implică cuantificarea efectului pozitiv asociat curbei Laffer.

Pe termen mediu și lung analiza este extrem de sensibilă la rata de creștere economică și la evoluțiile demografice. Dacă presupunem că rata de creștere economică este de numai 1-2 procente sistemul se va afla într-un deficit continuu, chiar dacă se ia în considerare existența unui management prudent cu rate scăzute de înlocuire și cu reguli de indexare la nivelul prețurilor. De asemenea, indexarea beneficiilor la salariul mediu va conduce la o creștere explozivă a deficitului chiar și în situația în care există o creștere economică susținută.

Din punct de vedere demografic, România va suferi transformări în următoarea perioadă. Conform proiecțiilor, speranța de viață la momentul pensionării va crește de la 15,8 și 19,2 în 2000 la 20,2 și 23,1 în 2050, pentru bărbați și femei. Ratele de fertilitate se așteaptă să cunoască o îmbunătățire odată cu reluarea procesului de creștere economică și evoluția favorabilă a standardului de viață. În ansamblu, populația României se așteaptă să îmbătrânească datorită faptului că creșterea longevității va avea un efect mai mare decât recuperarea observată în procesul de fertilitate. Rata de dependență a populației în vârstă se așteaptă să crească de la 35,4% în 2000 la 50,9% în 2050. Acest proces de îmbătrânire va crea o presiune adițională în sensul creșterii cheltuielilor cu pensiile.

Evaluarea Comisiei Europene la Programul Economic de Preaderare 2002

Tendințele macroeconomice nu s-au îndepărtat semnificativ de proiecțiile din PEP 2001. Cu o creștere economică ușor mai mică față de cât era ea așteptată pentru 2002, dar cu o dezinflație mai rapidă și o nouă fortificare externă, previziunile macroeconomice și țintele sunt în mare măsură atinse cu o excepție notabilă, declinul mai rapid al deficitului de cont curent. Pentru a atinge aceste obiective și a sprijini procesul de dezinflație în condițiile unei politici a veniturilor ceva mai relaxate pentru anul 2003, este necesar să se țintească acum o politică fiscală mai restrictivă. Politicile macroeconomice planificate sunt totuși și ele afectate de întârzierea implementării reformelor structurale. Astfel introducerea unui regim monetar bazat pe țintirea ratei inflației este cu prudență amânată cu un an în timp ce câștigurile înregistrate din reducerea fiscalității, mai mici decât s-a avut în vedere, au dus la reducerea cheltuielilor publice planificate. În ciuda acestor revizuiri, totuși, obiectivul principal al autorităților și cadrul general al politicilor sunt în mare măsură neschimbate față de PEP 2001 deoarece guvernul are ca obiectiv să finalizeze reformele necesare accelerării convergenței reale și satisfacerii criteriilor de a deveni membru UE prin grăbirea privatizării, îmbunătățirea mediului de afaceri și creșterea investițiilor în capitalul uman, în infrastructură și în capitalul instituțional.

PEP 2002 actualizat realizează în general, o prezentare adecvată a tendințelor macroeconomice și a evoluției politicilor din 2001 și până în prezent. Deși adesea recunoscută deschis, întârzierea implementării reformelor structurale și consecințele lor, ar putea fi, din când în când, identificate și analizate mai concret. Calitatea și claritatea informațiilor oferite s-au îmbunătățit semnificativ ca rezultat al efortului lăudabil al guvernului de a da curs observațiilor făcute de Comisie pe marginea PEP 2001, precum și datorită satisfacerii noilor cerințe ale PEP, în principal respectarea prevederilor referitoare la tabelele standardizate și la matricea angajamentelor luate prin politici, care trebuie să fie mai cuprinzătoare. Acest lucru va fi de mare ajutor la monitorizarea implementării PEP precum și la revizuirile din anii următori. Ținând cont de aceste progrese, trebuie acordată prioritate continuării îmbunătățirii prevederilor referitoare la echilibrul consistent dintre economisiri și investiții la nivel sectorial, prezentării planurilor fiscale în concordanță cu datele SEC 95 și examinării legăturilor între diferitele domenii ale politicilor. În această idee, importanța problemelor cvasifiscale pentru România justifică o mai amplă prezentare a datelor și discuții mai extinse

Politica bugetară

Liniile generale ale politicii bugetare sunt neschimbate față de PEP 2001. Autoritățile continuă să aibă ca obiectiv un deficit moderat, angajându-se să obțină aceeași țintă de deficit nominal într-un scenariu cu o creștere mai mică și intenționează să crească transferurile sociale și cheltuielile de capital, până la extinderea permisă de economiile la alte capitole de cheltuieli și de câștigurile din disciplina fiscală. Reformele în curs de desfășurare ale procedurilor bugetare sunt stabilite să continue.

Tintele de deficit pentru 2003 și următorii ani, însă sunt reduse cu aproape 0,4% din PIB, pentru a compensa o relaxare a politicii de venituri (cauzată, printre altele, de acordul stabilit cu două sindicate în iunie 2002, prin care se va crește salariul minim cu 50% din ianuarie 2003). Restrângerea fiscală suplimentară este lăudabilă în măsura în care reflectă determinarea autorităților de a menține un mix de politici prudente, pentru a sprijini stabilizarea internă și externă. Costul indirect al relaxării politicii de venituri, însă este scăderea capacității de a spori cheltuielile pentru învățământ, sănătate, mediu și infrastructură, așa cum se stabilise în PEP 2001

. Acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât s-a făcut o revizuire în jos a veniturilor estimate, indusă de o serie de factori.Pentru început, anul trecut colectarea veniturilor a fost sub cea avută în vedere în PEP. In plus, în 2003 ratele contribuțiilor de asigurări sociale vor fi reduse (în pofida absenței unei îmbunătățiri semnificative a colectării, stabilită de PEP 2001 ca o pre-condiție a oricărei reduceri de rate). In plus, implementarea măsurilor de îmbunătățire a administrării fiscale a rămas în urmă. Multe dintre aceste măsuri, însă sunt luate acum iar autoritățile au modificat, așa cum era planificat și codurile fiscale ale TVA și ale impozitului pe profit, reducând substanțial tratamentul favorizant și sporind potențialul de venituri. Ca rezultat al tuturor acestor factori și al unor presupuneri mai prudente, deci mai corespunzătoare, referitoare la elasticitatea medie a impozitelor față de creșterea PIB nominal, chiar și în scenariul cel mai favorabil, veniturile totale sunt prevăzute să scadă cu aproape 1,5% din PIB față de scenariul cu creșterea cea mai mică din PEP 2001. In plus, disciplina fiscală este de așteptat acum să se îmbunătățească abia din 2004, ducând la câștiguri clar cuantificate de 1,3% din PIB până la sfârșitul perioadei de referință.

Fața de cadrul din 2001, cheltuielile prevăzute sunt reduse, pentru a se putea atinge ținta strânsă de deficit, în condițiile unor venituri mai mici decât se planificase. Numai materializarea câștigurilor așteptate din disciplina fiscală ar putea genera resursele necesare pentru finanțarea unei creșteri a cheltuielilor generale ale bugetului, așa cum aveau în intenție autoritățile. Chiar și în cazul scenariului cel mai nefavorabil, însă reducerea moderată a subvențiilor și a altor achiziții de bunuri și servicii, însoțite de o scădere a plăților de dobânzi, ar permite o creștere a cheltuielilor de capital și a transferurilor sociale. Povara serviciului datoriei ar scădea, ca rezultat al scăderii ratelor dobânzii și al creșterii maturității medii a datoriei, ambele fiind ipoteze rezonabile, date fiind tendințele actuale. După cum se recunoaște deschis în document, scăderea plăților de dobânzi ar conduce la o deteriorare a soldurilor primare. De-a lungul perioadei, rata datoriei crește, dar dat fiind nivelul său scăzut și probabilitatea apariției unor scăderi suplimentare ale ratei de risc a țării, acest fapt nu ridică probleme deosebite.

Informațiile incomplete referitoare la economisirile sectoriale și la balanța investițiilor nu permit o verificare totală a compatibilității dintre țintele fiscale planificate și obiectivele privind contul curent. In plus, ar fi binevenită o descriere mai explicită a legăturilor care stau la baza relației dintre proiecțiile bugetare și implementarea reformei structurale. Prezentarea cadrului fiscal, totuși, este suficient de extinsă și clar îmbunătățită față de documentul din 2001. Chiar dacă, conținutul textului continuă să se bazeze pe cifrele GFS, prevederile tabelelor de legătură reprezintă un pas util către o analiză bazată pe datele ESA95. Revizuirea în curs de desfășurare a practicilor de contabilitate ale bugetului consolidat ar trebui să fie de un mare ajutor în această privință, inclusiv prin furnizarea unor baze mai sigure pentru proiecțiile pe baza ESA95. In acest sens, includerea planificată a granturilor de la UE în conturile generale ale bugetului consolidat este urgent necesară, pentru a crește transparența. In final,așa cum s-a sugerat și în considerațiile revizuite, estimările deficitului structural sunt furnizate pentru prima oară. După cum s-a recunoscut deschis, acestea sunt încă preliminare și este clar necesară o muncă suplimentară, începând de la calcularea corectă a decalajului de producție și continuând cu o estimare mai bună a ratei potențiale de creștere a producției, care actualmente variază neașteptat de mult de la an la an.

Managementul datoriei

Documentul românesc furnizează o ilustrare suficient de cuprinzătoare a structurii datoriei publice. In plus, actualizarea 2002 oferă mai multe informații referitoare la dinamica de fundamentare a datoriei, la câștigurile generate de creșterea maturității medii a datoriei și la stocul datorat de garanții publice.. Oarecum inconsecvent, ratele implicite ale dobânzii la datorie sunt aceleași în ambele scenarii.

Finanțarea datoriei

Autoritățile intenționează să continue eforturile de finanțare neinflaționistă a deficitului. Ca și în ultimii doi ani, împrumuturile externe vor acoperi cea mai mare parte a necesarului de finanțare bugetară, în efortul de a sprijini declinul ratelor interne ale dobânzii și de a reduce acumulările. Nu se face nici un comentariu asupra impactului pe care împrumuturile publice externe planificate îl vor avea asupra țintelor monetare.

Riscuri fiscale

Evaluarea corectă și deschisă a principalelor riscuri fiscale prezentată în documentul din 2001 este sporită de furnizarea unor date cantitative referitoare la variabilele cheie relevante. Din nou în mod corect, autoritățile surprind disciplina financiară scăzută în sectorul întreprinderilor, rata variabilă și suficient de mare de apelare la garanțiile pentru împrumuturi și stadiul financiar slab al sistemului public de pensii ca fiind cele mai mari surse de riscuri bugetare. In timp ce evoluția contului curent nu mai este privită ca motiv de îngrijorare pentru planurile bugetare, ar trebui avut în vedere că ținta de deficit din 2003 și următorii ani a fost redusă tocmai din cauza preocupărilor în ceea ce privește balanța externă, legate de relaxarea politicii de venituri.

B i b l i o g r a f i e

Marius;Bacescu , “Strategii si politici macroeconomice”, Editura Global Lex ,

Bucuresti, 2000

Constantin Popescu , Dumitru Ciucur , “ Echilibrul inaintarii”, Editura Economica ,

Bucuresti , 1998;

Daniel Daianu , “Transformarea ca proces real”, Editura I.R.L.I., Bucuresti , 1999;

Christof Ruhl , Daniel Daianu , “Tranzitia economica in Romania- trecut, prezent,viitor”, Editura Centrul roman de poliici economice, Bucuresti ,1999;

Richard G. Lipsey , Alec Krystal , “Economie pozitiva”, Editura Economica , Bucuresti , 1995;

Mugur Isarescu , Tudorel Postolache , “Strategia nationala de dezvoltare economica a Romaniei pe termen mediu”, Centrul Roman de Economie Comparata si Consensuala Bucuresti , 2000;

Mugur Isarescu , “Cinci lectii pentru reluarea cresterii economice-Relansarea cresterii economice in Romania”, Editura Economica , Bucuresti, 2000;

Nita Dobrota , “Economie politica”, Editura Economica , Bucuresti , 1997;

Iulian Vacarel , “Finante Publice”, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1999;

Paul A. Samuelson , W. Nordhaus , “Economie Politica”, Editura Teora , Bucuresti , 2000 ;

Stanley Ficher , “Macoeconomia”, Editura Sedona, Timisoara, 1997;

Gilbert Abraham Frois , “Economie politica”, Editura Humanitas , Bucuresti , 1994;

Petrer Gowan , “Societate si Cultura-Teoria neoliberala si aplicarea ei in Europa de Est”, nr.3,4/1996 ;

Popa C. , “Constrangeri si efecte ale politicii mnetare in Romania”, Oeconomica nr 2/1997 ;

“Principiile cresterii economice in Romania”, Piata Financiara, nr.1/2001;

“Macroeconomia tine de constrangeri”, Piata Financiara, nr.2/1999 ;

17.w.w.w.insse.ro

www.worldbank.org

www.mfinante.ro

Lista de tabele

Tabelul 24 Evoluția principalilor indicatori economici 119

Tabelul 25 Contribuția elementelor de utilizare la creșterea reală a PIB 120

Tabelul 26 Contribuții la creșterea reală a produsului intern brut în trimestrul I 123

Tabelul 27 Evaluarea bugetară pe baza metodologiei ESA 95 (varianta de baza) 127

Tabelul 28 Evaluarea bugetara pe baza metodologiei ESA 95 (varianta alternativa) 128

Tabelul 29 Comparație PEP 2001 – PEP 2002 128

Tabelul 30 Veniturile și cheltuielile bugetului general consolidat (varianta de bază) 131

Tabelul 31 Veniturile și cheltuielile bugetului general consolidat (varianta alternativă) 132

Tabelul 32 Proiectia datoriei publice 136

Tabelul 33 Situația creditelor garantate de stat 137

Tabelul 34 Performanțele financiare a sistemului de pensii, 1995-2001 (% din PIB) 138

Lista de figuri

Bibliografie: