. Tranzactii Comerciale Internationale

TEMATICA EXAMENULUI DE LICENȚĂ LA DISCIPLINA

TRANZACȚII COMERCIALE INTERNAȚIONALE

POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ȘI MĂSURI

Definirea politicii comerciale

Evoluția comerțului internațional în perioada postbelică

Definirea politicii comerciale și obiectivele acesteia

Politica vamală

Taxele vamale

Tariful vamal

Efectul protecționist al taxelor vamale

Teritoriul vamal

Politica comercială netarifară

Aspecte introductive

Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul prețurilor

Bariere netarifare ce decurg din formalități vamale și administrative privind importurile

Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activitățile de comerț exterior

Bariere netarifare (obstacole tehnice) decurgând din standardizare

Politici comerciale promoționale și de stimulare a exporturilor

Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor

Măsuri financiar – bancare de stimulare a exporturilor

Măsuri valutare de stimulare a exporturilor

TEHNICI DE PLĂȚI APLICATE ÎN TRANZACȚIILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Sisteme, modalități, tehnici

Plata contra factură

Plata contra trată

Plata contra cec

Biletul la ordin

Ordinul de plată

Creditul documentar

Incasso – ul documentar

TEHNICI DE FINANȚARE ÎN TRANZACȚIILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Definiții și clasificări

Credite de prefinanțare

Creditul pe termen scurt

Creditul pe termen lung

Credite pe termen mediu și lung

Acorduri guvernamentale de credit și protocoale bancare

Finanțarea comerțului mondial de produse primare

Modalități neconvenționale de finanțare

Garanții și cauțiuni bancare

TRANZACȚIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ

Definiții și clasificări prealabile

Livrări de mărfuri și servicii în compensații (contrapartida clasică)

Operațiunile paralele (contra – cumpărarea)

Operațiunile combinate

Prelucrarea în switch

Tehnica de lohn

Contraprestațiile comerciale și alte operațiuni apropiate de contrapartidă

Reexportul

TRANZACȚII COMERCIALE SPECIALE

Transferul internațional de creativitate și tehnologii moderne

Transferul internațional al brevetelor de invenție

Comerțul cu asistență tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know – how)

Colaborarea economică internațională prin consulting – engineering

Leasing – ul – cedarea dreptului de folosință

Franchising – ul – cedarea dreptului de comercializare

Licitațiile în comerțul exterior

Licitații de vânzare(export)

Licitații de cumpărare (import)

CAPITOLUL 1

POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ȘI MĂSURI

1.1. Definirea politicii comerciale

1.1.1. Evoluția comerțului internațional în perioada postbelică

În epoca actuală, dezvoltarea unei țări – indiferent de sistemul social-politic sau gradul de dezvoltare – este condiționată de participarea țării la diviziunea mondială a muncii. Diviziunea mondială a muncii – exprimă relațiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producției și comerțului internațional, precum și rolul ce revine fiecărui stat în circuitul mondial de valori. Diviziunea mondială a muncii exprimă totodată procesul de specializare internațională în producție a economiilor naționale, proces ce s-a conturat în timp și stă la baza legăturilor dintre state. Diviziunea mondială a muncii are ca scop adaptarea potențialului economic al statelor la cerințele pieței mondiale și este determinată de factori ca:

condițiile naturale din fiecare țară;

mărimea teritoriului, populația etc.;

tradiții economice;

nivelul tehnic și gradul de diversificare al aparatului productiv;

apropierea geografică și raporturi generate de aceasta;

factori extraeconomici (sisteme socio-politice, dominație colonială etc.).

Actuala revoluție tehnico-științifică a devenit cel mai important factor de dinamizare a economiei mondiale și de influențare a diviziunii mondiale a muncii; ea generează o accentuare a interdependențelor economice dintre state, respectiv fiecare stat trebuie să participe într-o măsură mai mare sau mai mică și într-o formă sau alta la circuitul economic mondial. Aspectele invocate obligă firmele care dețin puterea (ponderea) într-o economie să privească la nivel de glob derularea afacerilor pe termen lung, deoarece asistăm la un proces de globalizare a afacerilor.

În ansamblul fluxurilor mondiale, comerțul cu mărfuri corporale deține ponderea principală de 80%, restul de 20% revenind fluxurilor comerțului invizibil.

Evoluția comerțului internațional în perioada postbelică se caracterizează prin:

a) o dinamică accentuată a fluxurilor comerciale internaționale:

Astfel, conform rapoartelor publicate de OMC și UNCTAD în 1948 exporturile FOB la nivel mondial se ridicau la 58 miliarde dolari, ajungând la 6414,058 miliarde dolari în 2002 (au crescut de peste 100 ori):

Situația sintetică a exporturilor și importurilor la nivel mondial pentru perioada 1948- 2002 se prezintă astfel:

Tabel nr.1 – Evoluția exporturilor și importurilor mondiale în perioada postbelică (mld. dolari)

Sursa: OMC, International trade statistics, 2002

UNCTAD, Handbook of Statistics

b) creșterea importanței țărilor dezvoltate în comerțul mondial

Istoria comerțului internațional arată că primul loc pe piața mondială a fost deținut de o națiune industrializată, această tendință amplificându – se în perioada postbelică. După 1950 țările dezvoltate au derulat cea mai mare parte a fluxurilor comerciale internaționale ponderea lor înregistrând o continuă creștere până în 1990. În anii următori deși această pondere a înregistrat o oarecare scădere, țările dezvoltate au continuat să dețină primul loc în comerțul mondial. Consolidarea poziției țărilor dezvoltate în comerțul mondial este rezultatul unei specializări internaționale mai eficiente.

Tabel nr.2 – Evoluția ponderii diferitelor categorii de țări în comerțul mondial(%)

Sursa: OMC, International trade statistics, 2002

UNCTAD, Handbook of Statistics

E –export (FOB)

I – import (CIF)

Conform clasificării UNCTAD:

* Țări dezvoltate: America de Nord, Europa de Vest, Australia, Japonia, Noua Zeelandă

** Țări în dezvoltare: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, Asia (exclusiv cele de mai sus)

*** Economii în tranziție: Europa Centrală și de Est, Statele Baltice, CSI

NOTĂ: Între anii 1973 și 1983 și între anii 1993 și 1999 aceste ponderi au fost semnificativ influențate de creșterea prețului petrolului.

c) Ritmul mediu de creștere a comerțului internațional între 1950-2002 a devansat nu numai ritmul de creștere al PGB mondial, ci și al producției industriale.

Conform datelor statistice publicate de OECD în perioada 1950-2002:

modificarea medie anuală a valorii exporturilor mondiale este 9,7%

modificarea medie anuală a volumului exporturilor mondiale este 6,22%

modificarea medie anuală a volumului producției este 3,85%

modificarea medie anuală a PGB real mondial este 3,85%.

d) Diversificarea continuă a structurii comerțului internațional

Structura pe produse a comerțului internațional se modifică de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite în cadrul diviziunii mondiale a muncii. Trecerea acesteia prin diverse stadii(agricultură-industrie, extracție-prelucrare, industrie-industrie) a însemnat noi tendințe de specializare în care accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe produsele cu puternică intensitate de capital și tehnologie de vârf. În consecință, pe termen lung se observă o creștere a ponderii exporturilor de produse manufacturate, mai ales în structura comerțului internațional al statelor dezvoltate.

Pentru a urmări schimbările survenite în structura comerțului internațional, trebuie să apelăm la datele statistice comunicate de ONU – GATT și alte organisme internaționale care clasifică EXPORTUL ca structură:

PRODUSE DE BAZĂ (neprelucrate și gradul redus de prelucrare):

ALIMENTARE;

MATERII PRIME;

COMBUSTIBILI.

MANUFACTURATE (finite și semifinite):

PRODUSE CHIMICE;

MAȘINI, UTILAJE, MIJLOACE DE TRANSPORT;

ALTE PRODUSE MANUFACTURATE.

Datele statistice arată că, urmare a accentuării diviziunii mondiale a muncii și-n primul rând a diviziunii industriale a muncii, s-a înregistrat un ritm de creștere mult mai înalt al comerțului cu produse manufacturate (fizic-valoric) față de comerțul cu produse de bază; rezultă, astfel, în ultimii 70 de ani, schimbări structurale:

– anii ‘35 – 64% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL;

– 36% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL;

– 2002 – 24,9% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL;

– 75,1% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL.

Rezultă că structura comerțului mondial are azi un pronunțat caracter industrial, deci predomină absolut produsele cu un grad tot mai înalt de valorificare industrială, iar această tendință se va accentua în viitor, avantajul revenind țărilor dezvoltate economic. În fapt, țările capitaliste dezvoltate dețin monopolul industriei prelucrătoare și, prin aceasta, dețin și monopolul exportului de produse manufacturate, exceptând unele perioade scurte caracterizate prin crize energetice și de materii prime pe plan mondial. Țările capitaliste dezvoltate pot controla prețul producției manufacturate în detrimentul țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor din “lumea a treia”.

În ceea ce privește evoluția structurii exportului mondial pe cele 6 grupe de produse reținem (date aproximative):

În ceea ce privește structura comerțului exterior al țărilor dezvoltate situația se prezintă astfel:

Tabel nr.3- Structura comerțului exterior al țărilor dezvoltate

Sursa: OMC, International trade statistics,2003

Datele publicate în raportul anual al OMC pentru 2002 arată că mai mult de jumătate din exporturile și importurile mondiale de produse manufacturate sunt derulate de țările dezvoltate:

e) amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a liberalizării preferențiale a comerțului internațional în cadrul aranjamentelor de integrare regională.

Tabel nr. 4 – Ponderea exporturilor și importurilor intra –regionale în totalul exporturilor și importurilor regionale(%)

Sursa: OMC, International trade statistics, 2003

* intra – regional

** extra – regional

NOTĂ: Țările CEFTA au încheiat acorduri de asociere cu UE, derulând cea mai mare parte a comerțului lor exterior cu “cei 15”.

Din datele statistice publicate de UNCTAD rezultă că în anul 2002 aproximativ 70% din exporturile mondiale s-au derulat la nivel regional.

Tabel nr. 5 – Ponderea exporturilor intra – regionale în exporturile mondiale în anul 2002:

Sursa: UNCTAD, Handbook of Statistics

f) Dacă se compară dinamica și volumul comerțului internațional cu evoluția rezervelor de aur și devize (pentru țările nesocialiste, deoarece țări precum China, în prezent, nu au publicat astfel de date) rezultă o devansare de către comerțul internațional, atât ca ritm de creștere cât și ca volum valoric absolut, a rezervelor de aur și devize.

g) Internalizarea piețelor ca urmare a expansiunii societăților multinaționale care controlează în prezent aproximativ 80% din investițiile externe directe și peste 50% din comerțul mondial.

1.1.2. Definirea politicii comerciale și obiectivele acesteia

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice generale a unui stat, parte care vizează sfera comerțului, a relațiilor economice externe.

Politica economică reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un guvern urmărește să reglementeze și să influențeze situația economică și dezvoltarea pe termen lung a unei

țări.

În principiu, în țările dezvoltate, politica economică (și prin aceasta și politica comercială) este orientată spre atingerea următoarelor obiective:

Menținerea unui grad cât mai ridicat și stabil de ocupare a forței de muncă, deci un șomaj cât mai scăzut (se folosesc politici monetare și fiscale menite să mențină un nivel cât mai ridicat al CERERII și de evitare a RECESIUNII).

De e privește structura comerțului exterior al țărilor dezvoltate situația se prezintă astfel:

Tabel nr.3- Structura comerțului exterior al țărilor dezvoltate

Sursa: OMC, International trade statistics,2003

Datele publicate în raportul anual al OMC pentru 2002 arată că mai mult de jumătate din exporturile și importurile mondiale de produse manufacturate sunt derulate de țările dezvoltate:

e) amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a liberalizării preferențiale a comerțului internațional în cadrul aranjamentelor de integrare regională.

Tabel nr. 4 – Ponderea exporturilor și importurilor intra –regionale în totalul exporturilor și importurilor regionale(%)

Sursa: OMC, International trade statistics, 2003

* intra – regional

** extra – regional

NOTĂ: Țările CEFTA au încheiat acorduri de asociere cu UE, derulând cea mai mare parte a comerțului lor exterior cu “cei 15”.

Din datele statistice publicate de UNCTAD rezultă că în anul 2002 aproximativ 70% din exporturile mondiale s-au derulat la nivel regional.

Tabel nr. 5 – Ponderea exporturilor intra – regionale în exporturile mondiale în anul 2002:

Sursa: UNCTAD, Handbook of Statistics

f) Dacă se compară dinamica și volumul comerțului internațional cu evoluția rezervelor de aur și devize (pentru țările nesocialiste, deoarece țări precum China, în prezent, nu au publicat astfel de date) rezultă o devansare de către comerțul internațional, atât ca ritm de creștere cât și ca volum valoric absolut, a rezervelor de aur și devize.

g) Internalizarea piețelor ca urmare a expansiunii societăților multinaționale care controlează în prezent aproximativ 80% din investițiile externe directe și peste 50% din comerțul mondial.

1.1.2. Definirea politicii comerciale și obiectivele acesteia

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice generale a unui stat, parte care vizează sfera comerțului, a relațiilor economice externe.

Politica economică reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un guvern urmărește să reglementeze și să influențeze situația economică și dezvoltarea pe termen lung a unei

țări.

În principiu, în țările dezvoltate, politica economică (și prin aceasta și politica comercială) este orientată spre atingerea următoarelor obiective:

Menținerea unui grad cât mai ridicat și stabil de ocupare a forței de muncă, deci un șomaj cât mai scăzut (se folosesc politici monetare și fiscale menite să mențină un nivel cât mai ridicat al CERERII și de evitare a RECESIUNII).

De a sigura o creștere economică cât mai susținută și, pe această bază, o creștere a standardului de viață la nivel național (investițiile, dezvoltarea și modernizarea producției etc.).

Evitarea inflației sau, cel puțin, menținerea ei sub un anumit control cu influență în plan economic și social (măsuri: creșterea producției, echilibru cerere/ofertă, politica monetară, valutară etc.).

Stabilitatea balanței de plăți externe prin promovarea exporturilor, controlul importurilor, atragerea de investiții străine, politica financiară, valutară etc. Se află în corelație cu controlul inflației și echilibru BPE (se menține dacă creșterea prețurilor interne nu devansează creșterea prețurilor din țările partenere în relațiile comerciale).

Alte obiective urmărite:

mai bună distribuție a venitului național prin sistemul de impozite, subvenții etc.;

reducerea situației de monopol a unor mari companii.

Problema esențială a politicii economice promovate de orice stat este aceea de CORELARE și ECHILIBRU între diferitele componente și obiective vizate, întrucât nu este posibilă promovarea simultană a tuturora și în același grad.

Ca parte a politicii economice, politica comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (caracter: juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul derulării comerțului exterior, al promovării schimburilor comerciale cu alte state și protejării economiei naționale de concurență străină.

Pe termen lung, principalul obiectiv al politicii comerciale a oricărui stat este de a stimula creșterea economică națională la adăpost de concurență străină. Rezultă că politicii comerciale îi revin două funcții:

de promovare a relațiilor comerciale externe;

de protejare a economiei naționale.

Pe termen scurt și mediu, politica comercială poate urmări obiective care derivă din cele pe termen lung, precum:

perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe;

stimularea exporturilor cu anumite produse sau grupe de produse;

restrângerea importurilor cu anumite produse sau grupe de produse;

modificări în orientarea geografică a comerțului exterior;

protecție accentuată pentru unele sectoare economice față de concurența străină;

menținerea echilibrului general al balanței comerciale, ca parte a BPE;

îmbunătățirea raportului de schimb;

încasări la bugetul statului.

Țările dezvoltate economic urmăresc, prin intermediul politicilor comerciale promovate, cucerirea de noi surse de aprovizionare cu materii prime, menținerea și cucerirea unor piețe externe de desfacere, stimularea dezvoltării ramurilor strategice din economia lor națională etc. Țările în curs de dezvoltare urmăresc și situează în centrul politicilor comerciale: valorificarea superioară a resurselor naționale, dezvoltarea industriei prelucrătoare, reducerea dependenței de unele importuri, specializarea unor industrii pentru export etc. În fapt, dacă ținem seama de teoria ricardiană asupra costurilor comparative, prin politica comercială promovată, fiecare țară vizează să obțină din REI avantajul comparativ, respectiv o economie de muncă prin export de mărfuri competitive și import de produse pentru care sunt condiții mai puțin favorabile de fabricație în țară.

În plan teoretic, există trei tipuri de politică comercială:

Politica comercială AUTARHICĂ (o stare de izolare economică și orientarea spre interior, ignorându-se avantajele REI);

Politica comercială liberschimbistă (un comerț internațional fără obstacole, curent aplicat de țările ce au beneficiat primele de procesul industrializării);

Politica comercială PROTECȚIONISTĂ (când se vizează restricționarea accesului produselor străine pe piața națională).

Pe plan internațional, se admit ca măsuri protecționiste aplicabile în relațiile dintre state:

din motive de securitate națională, sănătate publică, protecția mediului ambiant, etc.;

în cazul unui deficit accentuat în BPE, cu rezerva ca aceste măsuri protecționiste să fie temporare și nediscriminante față de toate țările partenere;

față de acele țări (colectiv) care fac exporturi la prețuri de dumping sau când aceste exporturi sunt masive și prejudiciază grav o industrie națională în ansamblu;

se admit măsuri protecționiste pentru acele industrii (sectoare) care sunt în faza de început a dezvoltării lor, în noile state independente, sau pentru industriile noi din țările dezvoltate, până când aceste industrii ajung la maturitate. Cel puțin principial, la nivelul unor organisme internaționale (GATT, UNCTAD etc.) și în general pe plan internațional, nu se admit ca fiind corecte alte măsuri de protecție, iar în caz de aplicare de astfel de măsuri diferite de protecție, acestea se consideră ca fiind în afara regulilor de derulare a comerțului internațional.

Politica comercială prezintă o serie de particularități, dacă se analizează comparativ cu celelalte componente ale politicii economice. Astfel, în afară de o sferă de cuprindere diferită a celor două, sesizăm două aspecte:

# politica economică generală se aplică pe teritoriu țării respective, pe când politica comercială vizează în mare măsură relația cu alte state, deci consecințele măsurilor de politică comercială sunt mai greu de anticipat, iar alte state pot lua măsuri de contracarare, atunci când le sunt afectate interesele lor; rezultă că trebuie să se urmeze anumite reguli convenite între state (mai ales cele statuate în cadrul Acordului General pentru Tarife și Comerț/GATT, 1948, devenit în prezent ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A COMERȚULUI);

domeniul de aplicare al politicii comerciale este mai fluent și influențat de un număr de factori mai mare (decât cel al politicii economice), factori specifici pieței mondiale, efectul politicii comerciale fiind mai puțin cert și mai greu de evaluat decât cel al măsurilor de politică economică generală; acest efect este dependent de potențialul economic, gradul de dezvoltare economică și gradul de dependență a acelei țări față de piața externă.

În perioada postbelică, în contextul adâncirii interdependențelor economice dintre țări, reglementarea REI se impune obiectiv necesară. În afară de reglementările adoptate în cadrul GATT (OMC) s-au coordonat într-o anumită măsură politicile comercială ale statelor lumii:

bilateral;

subregional;

regional.

Cu toate acestea, practica REI arată că adesea aceste PRINCIPII ȘI REGULI statuate între țări au fost încălcate. Oficial, în limita acordurilor cuvenite, țările lumii pot recurge, în practica curentă a schimburilor comerciale, la o serie de instrumente concrete de materializare a politicilor lor comerciale. Aplicarea unor astfel de instrumente/măsuri asigură acea protecție a dezvoltării economiilor naționale fără a fi supuse confruntării directe cu practicile concurențiale externe. Recursul la instrumentele de materializare a politicilor comerciale ale statelor trebuie însă să nu exceadă PRINCIPIILE/REGULILE negociate și convenite sub egida OMC, UNCTAD, ONU și alte organisme internaționale. În esență, instrumentele de politică comercială sunt:

INSTRUMENTE TARIFARE

INSTRUMENTE NETARIFARE

INSTRUMENTE PROMOȚIONALE

ȘI DE SIMULARE

1.2. Politica vamală

1.2.1. Taxele vamale

Petru a se prezenta modalitatea de utilizare concretă a instrumentelor tarifare, trebuie definită politica vamală, care reprezintă o componentă a politicii comerciale a unui stat. Politica vamală include totalitatea dispozițiilor legale privind intrarea și ieșirea în/din țară a mărfurilor, respectiv acele norme legale cu privire la:

controlul mărfurilor cu ocazia trecerii frontierei de stat;

controlul mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei de stat;

îndeplinirea formalităților vamale;

plata taxelor vamale (impunerea vamală).

Instrumentul principal de realizare a politicii vamale este tariful vamal în care se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale și cuantumul de taxe percepute. Plata taxelor vamale, percepute prin intermediul tarifului vamal, sau impunerea vamală îndeplinește trei funcții:

fiscală (este o sursă de venit la bugetul statului);

protecționistă (se protejează economia națională sau sectoare ale acesteia, deoarece taxa vamală la import va ridica prețul produsului importat care devine mai puțin competitiv față de cele indigene);

de negociere (pentru a stimula schimburile comerciale, statele pot negocia concesii vamale reciproce sau nereciproce).

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec granița vamală a țării. Se pot clasifica după patru criterii:

După tipul operației sau obiectivul impunerii vamale:

taxe vamale de import care se aplică mărfurilor importate, se plătesc de firma importatoare dar în final se includ în preț și se suportă de consumatorul final; sunt un puternic mijloc de protecție a economiei naționale și au cea mai largă răspândire;

taxe vamale de export: au aplicabilitate limitată; se aplică pentru unele produse de bază în vederea stimulării prelucrării la intern (venituri suplimentare la buget);

taxe vamale de tranzit: asupra mărfurilor străine aflate în tranzit pe teritoriu vamal al țării respective (în prezent au o importanță mai modestă, deoarece se încurajează tranzitul pentru a folosi infrastructura, depozitele, porturile etc.).

După scopul pentru care se instituie taxa vamală:

taxe cu o orientare protecționistă (de regulă au nivel mai ridicat);

taxe cu orientare fiscală, pentru venit suplimentar la buget.

După modul de percepere al taxelor vamale, acestea sunt:

specifice, percepute pe unitatea fizică de marfă importată (x lei/tona cărbune);

“ad valorem”, percepute ca o cotă procentuală din valoarea vamală a mărfurilor (din punct de vedere tehnic sunt simplu de aplicat dar în condițiile fluctuării prețurilor mondiale se poate pierde efectul protecționist; în plus, uneori importatorul declară în vamă prețuri mai mici decât cele reale; unele țări au instituit dreptul de preemțiune: dreptul statului de a cumpăra marfă importată, dacă organele vamale constată că prețul facturat este mai mic decât cele efectiv plătit de importator);

mixte, ca o combinație a primelor două categorii, când pe lângă taxa “ad valorem” se percepe, temporar, și o taxă specifică.

După modul de fixare de către stat, taxele vamale pot fi:

taxe vamale autonome, stabilite de stat în mod independent și nu pe baza unor înțelegeri cu alte state, atunci când față de statele respective nu se aplică clauza națiunii celei mai favorizate și nu sunt convenții reciproce. În cazul unor astfel de taxe, sunt prevăzute trei nivele:

maxime

intermediare

minime

Taxele autonome permit discriminarea în politica comercială promovată față de un stat sau altul, sunt răspândite în țările dezvoltate și au nivele foarte ridicate.

taxe vamale convenționale (contractuale) care se adoptă de stat prin înțelegere cu alte state pe baza acordurilor comerciale încheiate; sunt mai reduse ca cele autonome și fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT (OMC);

taxe vamale preferențiale: au un nivel mai redus, uneori zero (comparativ cu alte taxe vamale) și constituie o derogare de la aplicarea CNF, deoarece se aplică doar față de anumite state pentru toate mărfurile sau anumite mărfuri importate.

Exemple de taxe vamale preferențiale:

taxele ce se aplică de către fostele țări metropole față de fostele colonii;

taxele ce se aplică de țările CEE și alte țări dezvoltate față de Europa Centrală și de Est în cadrul SGP (sistemul generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare);

taxe vamale de retorsiune (răspuns), care se aplică ca răspuns la politica comercială neloială a altui stat; acest din urmă tip de taxe se regăsesc ca:

taxe vamale antidumping (taxe vamale suplimentare percepute de stat, peste cele obișnuite, pentru a anihila efectele exportului la preț de dumping sau al dumpingului valutar practicate de o anumită țară la un moment dat);

taxe vamale compensatorii: se percep de stat asupra unor importuri ce provin din țări care subvenționează exportul unor produse sau acordă prime de export (vor compensa diferența). Taxele vamale de retorsiune se pot aplica numai după ce a avut loc o anchetă prin care se dovedește politica comercială neloială promovată de un anume stat. Acest fapt conferă taxelor de retorsiune o dublă natură:

tarifară;

netarifară.

1.2.2. Tariful vamal

S-a menționat că în tariful vamal se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale și cuantumul taxelor percepute pe fiecare marfă. În conținut, tariful vamal este un catalog în care sunt nominalizate toate produsele supuse impunerii vamale și mărimea taxelor vamale percepute pe fiecare produs sau grupă de produse. Alături de legislația în materie, regulamente, dispoziții administrative privind comerțul exterior etc. tariful vamal este componenta principală a regimului vamal al unei țări. Suplimentar, ca excepție, se pot nominaliza și mărfuri scutite la import pe anumite relații comerciale.

Clasificarea mărfurilor în cadrul tarifului vamal se poate face:

după originea mărfii (produse vegetale, animale, minerale);

funcție de gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, finite);

alfabetic;

combinat.

În 1950, printr-o convenție de la Bruxelles s-a elaborat un nomenclator unic de bază numit nomenclatorul vamal de la Bruxelles și care în prezent poartă denumirea de Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală, NCCV acceptat de 150 țări aproximativ (excepții sunt SUA și Canada) cu 1097 poziții tarifare. Clasificarea mărfurilor în NCCV se face după un criteriu combinat, respectiv gradul de prelucrare și origina lor. La nivel de ONU se folosește clasificarea tip pentru CI elaborată de Comisia de Statistică ONU în 1950 care este mai detaliată. Se dorește armonizarea codificării mărfurilor în tarifele vamale, motiv pentru care în 1983 la Bruxelles s-a adoptat o nouă Convenție privind sistemul armonizat de descriere și c odificare a mărfurilor (tariful vamal al României se bazează pe Sistemul armonizat având 5018 poziții). În afară de diferențele privind modul de întocmire a nomenclatorului din tariful vamal, în practica internațională întâlnim:

tarife vamale simple, care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate mărfurile (specific țărilor în curs de dezvoltare);

tarife vamale compuse, care cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale, diferențiat pe produse și țări de proveniență (CNF etc.).

La nivel GATT (OMC) se admite, ca unic instrument de realizare a politicii de protecție a pieței interne, doar tariful vamal.

1.2.3. Efectul protecționist al taxelor vamale

Simpla comparare cantitativă a taxelor vamale nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea acțiunii acestor taxe ca instrument de protecție. Comparația tarifară este dificilă, deoarece aceiași modificare a taxei vamale poate antrena reacții diferite ale cererii de import de la o țară la alta. Există un număr mai mare de factori care conferă o anume intensitate protecției reale antrenate de o anumită taxă nominală prevăzută în tarif. Dintre acești factori, se detașează ca importanță ponderea pe care o deține valoarea adăugată (manopera) în prețul final al produsului exportat (importat). Așadar, trebuie să distingem între :

rata nominală de protecție (X % din tarif);

rata efectivă de protecție.

Rata efectivă de protecție (sau rata protecției efective) se referă la protecția obținută pentru valoarea nou creată în țară (manopera). RPE – măsoară sporul de valoare nou creată pe unitate de produs în condițiile aplicării tarifului vamal, față de aceiași valoare nou creată pe unitatea de produs în condițiile lipsei tarifului vamal. De regulă, RPE sau protecția efectivă se calculează după relația:

Te= , unde:

Te = taxa efectivă;

Tnf = taxa nominală asupra produsului finit importat;

Tnm = taxa nominală asupra materiei prime importate;

Vf = valoarea produsului finit;

Vm = valoarea materiei prime.

Exemplu:

Pentru un import de mobilă în valoare de 100 $/buc: Tnf = 10%; Tnm = 0%; structura costului 50% manoperă ( valoarea nou creată) și 50% materii prime:

Rezultă că protecția nominală de 10% impusă asupra produsului finit se va repartiza doar asupra valorii nou create de 50 $ și-i asigură o protecție efectivă de 20% (deci dublă). Prin mărirea prețului de import de la 100$ la 110 $ se permite țării importatoare, prin aplicarea Tnf, să plătească 60 $ pentru forța de muncă față de 50 $ în absența tarifului vamal. Concluzionând, se încurajează importul de lemn neprelucrat și se descurajează importul de mobilă.

RPE sau protecția efectivă se mai poate calcula și după relația:

Te = , unde:

Vcp = valoarea nou creată pe unitate de produs în condiții de protecție;

Vap = valoarea nou creată pe unitate de produs în absența protecției.

Concluzionând, protecția efectivă variază direct proporțional cu nivelul taxei vamale asupra produsului finit și invers proporțional cu nivelul taxei vamale asupra materiilor prime ce intră în componența produsului finit respectiv.

Nivelul ridicat al protecției efective dezavantajează mai ales țările în curs de dezvoltare, deoarece elementul principal în formarea costului este prețul materiilor prime.

1.2.4. Teritoriul vamal

Teritoriul vamal este teritoriul pe care se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislație vamală. De regulă, teritoriul vamal coincide cu teritoriul național, dar sunt și situații (numeroase azi) când teritoriul vamal este mai mare sau mai mic ca cel național. Astfel, discutăm despre:

Extinderea teritoriului vamal, când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, care va îngloba teritoriul statelor participante;

Restrângerea teritoriului vamal, când statele hotărăsc ca anumite porturi, zone sau localități să fie exceptate de la aplicarea regimului vamal obișnuit.

Extinderea:

Un efect parțial (incomplet) al extinderii teritoriului vamal este zona de liber schimb, când se liberalizează comerțul între țările membre, dar fiecare stat va aplica o politică comercială și tarif vamal propriu față de terți (ex.AELS). Efectul de bază (complet) al extinderii este Uniunea Vamală: statele membre liberalizează comerțul între ele dar instituie și o politică comercială comună față de terți (exemplu fundamental este CEE). Ideea de bază care stă la motivarea creării uniunii vamale este aceea că liberalizarea comerțului poate contribui la creșterea bunăstării mondiale, lucru confirmat de rezultatele obținute la nivel de CEE, din anii ‘60 și până azi. În legătură cu uniunea vamală s-au introdus noțiunile de:

# crearea de comerț, ce presupune apariția de noi fluxuri comerciale în interiorul uniunii vamale, fluxuri care înlocuiesc sursele de aprovizionare mai puțin eficiente din interiorul sau exteriorul uniunii cu altele mai avantajoase din punct de vedere al costului de producție;

# deturnarea de comerț (numită și creare externă de comerț sau deturnare negativă), ce presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare dar aflate în afara uniunii, cu alte surse interne uniunii, mai puțin avantajoase sub aspectul costului, însă care devin artificial mai competitive în urma eliminării taxelor vamale în schimburile reciproce dintre statele ce formează uniunea.

Cele două fenomene menționate (crearea de comerț – deturnarea de comerț) au apărut ca efecte ce au însoțit și caracterizat procesul de formare și consolidare a CEE. Efectele invocate au avut și au influențe directe atât asupra țărilor membre Pieței Comune, cât și asupra țărilor terțe (din afara uniunii). Astfel, asupra țărilor membre ale uniunii, noi fluxuri comerciale rezultate prin crearea de comerț au condus la îmbunătățirea raportului de schimb, la care se adaugă alte efecte pozitive. Asupra țărilor terțe, opiniile și studiile teoretice sunt împărțite în a argumenta dacă efectele constituirii și dezvoltării CEE sunt pozitive sau negative (se inclină a sublinia caracterul protecționist al CEE și o anumită perturbare a fluxurilor CI).

Restrângerea:

Această restrângere a teritoriului vamal se realizează prin înființarea pe teritoriul național de:

# Porturi franco. în care se permite intrarea și ieșirea de mărfuri, indiferent de origine, fără a fi supuse impunerii vamale și regimului vamal obișnuit (se pot înființa în port și ICE-uri, firme de producție etc.; de exemplu, Sulina, în România);

# Zone libere: când o suprafață limitată, situată pe trasee comerciale, se exceptează de la regimul vamal și se va bucura de aceleași privilegii ca portul franco;

# Antrepozite vamale și depozite: în care se pot păstra mărfuri importate, pe anumite perioade, fără a plăti taxe vamale, dar se plătesc taxe de antrepozitare.

1.3. Politica comercială netarifară

1.3.1. Aspecte introductive

În afara tarifului vamal, statele aplică un complex de măsuri și reglementări pentru a proteja piața internă de concurența străină. Sunt identificate circa 2000 de astfel de obstacole netarifare care pot urmări marfa importată de la exportator și până la consumatorul final (deci astfel de măsuri nu se limitează doar în vamă); uneori acestea devin obstacole mai mari în calea importului decât taxele vamale prevăzute în tarif vamal (chiar de nivel ridicat). Astfel de bariere (obstacole) netarifare sunt greu de identificat și negociat de către state. În general, GATT-ul le clasifică în cinci grupe, deși delimitarea este preponderent metodologică:

bariere ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor;

bariere ce implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor;

bariere ce decurg din formalitățile vamale și administrative la import;

bariere ce decurg din participarea statului în activitățile comerciale;

obstacole tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate și celor indigene.

1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Acest tip de bariere, ce implică limitarea cantitativă directă a importurilor, sunt negociate prin acorduri (convenții) internaționale între statele participante. Se include în această categorie:

Interdicțiile (prohibițiile) la import: sunt mijlocul cel mai radical de protecție, când se interzice total sau parțial, pe timp limitat sau nelimitat, importul unor produse sau grupe de produse. Motivele sunt politice sau economice și se materializează prin refuzul organismelor de stat de a elibera licența de import la acele produse. În cadrul CEE se aplică interdicții selective și temporare la import, mai ales la unele produse agricole realizate de comunitate.

Contingentele de import: sunt plafoane maxime, stabilite cantitativ sau valoric, la importul unor produse sau grupe de produse, pe perioade limitate de timp. Contingentele la import pot fi de două feluri:

globale, fără a repartiza importul respectiv pe țări de proveniență;

bilaterale, când se precizează țara de proveniență (se pot conveni ca anexă la acordul comercial bilateral).

Licențele de import, sunt autorizații acordate de stat firmelor importatoare pentru o grupă de produse și pentru o anumită perioadă de timp. După modul de eliberare și formalitățile cerute, licențele de import pot fi:

licențe automate de import, când cererea de import se acceptă în mod automat într-un termen stabilit, pentru orice produs liberalizat la import;

licențe de administrare a restricțiilor cantitative la import, care se acordă selectiv pe produse, țări și numai în limita plafoanelor maxime prevăzute la importul acelor produse neliberalizate la import (contingenitate). Această categorie de licențe de import, în mod similar contingentelor, pot fi:

acordate global;

acordate bilateral.

Limitările voluntare la export (sau AUTOLIMITĂRI LA EXPORT): sunt înțelegeri oficiale sau semioficiale dintre țări, în baza cărora țara exportatoare se obligă, la cererea țării importatoare, să reducă la un volum convenit exportul unui produs sau grupă de produse, sub amenințarea că, în caz contrar, țara importatoare va introduce ea însăși contingente de import mai restrictive și pe timp mai lung. Acest tip de restricție duce la o reorientare temporară de fluxuri comerciale și la înțelegeri (carteluri) intre producătorii-exportatori privind repartizarea volumului de export. Exemple clasice de acorduri de “autolimitare” la export:

SUA – Japonia;

CEE – Japonia.

Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor: sunt o restricție cantitativă apropiată de limitările voluntare, dar bazată pe negocieri bilaterale/multilaterale între state, obligatoriu la nivel de guvern, și care include alături de limitarea “voluntară” la export și prevederi suplimentare vizând prețurile, clauzele de salvgardare și alte aspecte similare. Exemplu clasic în acest sens este acordul privind CI cu produse textile, domeniu în care din 1961 s-au introdus restricții pe bază de acorduri oficiale; azi se numește “Aranjamentul multifibre” (AMF din 1973 s-a prelungit prin protocolul semnat în cadrul GATT și revizuit ulterior).

1.3.3. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul prețurilor

În această categorie de obstacole netarifare se include, în principal, următoarele bariere:

Prelevările variabile la import: se aplică ca măsură de protecție la frontieră la nivelul UE; se dorește aducerea prețului de import franco-frontiera țării importatoare CEE la nivelul prețurilor de pe piața intercomunitară, pentru a proteja agricultura țărilor membre. Astfel de taxe de prelevare se aplică doar acelor produse agricole care intră sub incidența politicii agricole comunitare.Prelevarea la import este diferența dintre prețul programat de import și prețul mondial la acel produs agricol ce se dorește a fi importat din afara CEE:

dacă prețul mondial este mai mic, taxa de prelevare o suportă importatorul și se varsă la FEOGA;

dacă prețul mondial este mai mare și importul este necesar, atunci taxa de prelevare devine subvenție la import.

Prețurile minime și maxime la import: în conținut constituie un obstacol netarifar comparabil cu prelevările variabile la import, dar sunt practicate de majoritatea țărilor dezvoltate și nu numai cele din CEE. Astfel, se pot stabili:

prețuri minime: dacă pe piața mondială prețul la un produs scade mult (și devine astfel competitiv la export) țările importatoare stabilesc prețuri minime de import foarte apropiate sau egale cu prețul cu ridicata la intern pentru acel produs (se protejează direct acel sector al industriei naționale);

prețuri maxime de import: când țările exportatoare încearcă o ridicare artificială a prețului la un produs, ca răspuns principalele țări importatoare pot stabili nivele maxime de preț de import foarte apropiat de prețul cu ridicata intern.

Ajustările fiscale la frontieră: constituie un regim fiscal potrivit căruia mărfurile exportate se scutesc de impozite indirecte (mai întâi TVA) iar mărfurile importate se supun acelorași impozite ca și cele indigene; pentru a respecta acest principiu, țările negociază convenții privind evitarea dublei impuneri. Principalele categorii de taxe ce intră sub incidența ajustărilor fiscale la frontieră:

TVA aplicat în CEE, România etc.;

taxa în cascadă (impozit de consum aplicat la fiecare stadiu al circulației mărfurilor dar la întreaga ei valoare);

accizele pentru produse de lux, tutun, băuturi alcoolice etc. (monopol de stat);

alte categorii de taxe:

taxe portuare;

taxe statistice;

taxe sanitare;

taxe consulare.

Discriminarea pe calea politicii fiscale (chiar atunci când sunt convenții încheiate pentru a se pune de acord toate categoriile de taxe) poate fi aplicată prin:

evaluarea diferențiată a bazei de impunere;

ordinea de percepere a taxelor;

legarea impunerii de calitate, caracteristici tehnice etc.

Taxele antidumping și compensatorii: teoretic se pot folosi împotriva practicilor neloiale ale unor sate (export la preț de dumping + subvenții și prime la export), iar țara importatoare trebuie să dovedească prejudiciul cauzat ca fiind real. În astfel de cazuri, țara importatoare are dreptul la o perioadă de anchetă; în acea perioadă se blochează importul (măsură netarifară).

Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele țări dezvoltate, importatorul este obligat să depună la organele vamale o cotă parte din valuta necesară viitorului import (cu 6 luni de zile înainte, fără dobândă), pe o anumită relație, fapt de natură a descuraja importul pe acel flux comercial.

1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalități vamale și administrative privind importurile

Formalitățile vamale și administrative sunt cerințe de ordin tehnic ce se cer a fi îndeplinite cu ocazia derulării importului și care, prin numărul mare de documente necesare și caracterul greoi și complicat în unele cazuri, se transformă în obstacole ce frânează sau limitează importul unor produse. În această categorie de bariere netarifare se includ:

Modalitățile concrete de evaluare a mărfurilor în vamă, care au ca principiu de bază reglementările internaționale în acest sens:

convenția internațională cu privire la evaluarea vamală;

codul de evaluare vamală negociat la runda Tokyo.

Ambele reglementări sunt negociate în cadrul GATT (OMC) și stipulează că evaluarea trebuie să se facă pe baza prețurilor CIF, urmărindu-se să se stabilească o valoare reală a mărfurilor, respectându-se două condiții:

se iau ca bază de calcul prețurile reale de import și nu prețuri interne sau altele stabilite arbitrar;

prețul mărfurilor importate se exprimă în moneda națională la un curs real recunoscut de FMI.

Documentele numeroase și complicate, ca și alte formalități ce se cer a fi îndeplinite la importul unor mărfuri (sau din unele țări), și care devin obstacole netarifare, atunci când îngreunează desfășurarea normală a schimburilor comerciale.

1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activitățile de CE

În această categorie de bariere netarifare se include, cel mai frecvent:

Achizițiile guvernamentale: prin care se poate da prioritate absolută firmelor naționale față de cele străine, pentru aprovizionarea unor ministere, departamente, alte instituții de stat.

Comerțul de stat (avem în vedere tranzacții de vânzare-cumpărare efectuate de companii cu capital de stat) când, de regulă, firmele naționale beneficiază de reduceri și scutiri în plan fiscal, față de firmele străine.

Monopolul de stat asupra importului unor produse strategice ca importanță (cereale, petrol, medicamente etc.) poate duce la orientarea cantitativă a importului pe anumite fluxuri/țări.

1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare

Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica țărilor dezvoltate, sunt relativ dificil de contracarat și pot constitui obstacole serioase în calea importurilor, mai ales dacă se aplică selectiv. Se includ în această categorie:

Normele sanitare și fitosanitare ce se cer a fi îndeplinite în țările dezvoltate la importul unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condițiile de calitate, de omologare etc.).

Normele de securitate și alte condiții impuse la importuri destinate consumului productiv (mașini-utilaje sau mijloace de transport).

Normele de ambalare, marcare și etichetare: pot deveni obstacole ce îngreunează derularea unor schimburi comerciale normale între țări, îndeosebi prin caracterul excesiv și/sau selectiv.

1.4. Politici comerciale promoționale și de stimulare a exporturilor

Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază a politicilor comerciale promovate de majoritatea țărilor lumii. Această impulsionare include:

măsuri promoționale sau de promovare a exporturilor: se vizează influențarea pe diverse căi a clienților potențiali externi pentru a cumpăra mărfurile disponibile la export. În acest sens se recurge la:

convenții și acorduri comerciale, inclusiv facilități acordate expres;

participarea la târguri și expoziții internaționale și organizarea unor astfel de manifestări pe plan intern (TIB, cazul României);

organizarea de reprezentanțe comerciale în țările importatoare;

organizarea unor servicii de informare-orientare a clienților externi;

publicitate externă etc.

măsuri de stimulare a exporturilor; măsuri/instrumente care se grupează în patru grupe:

măsuri bugetare;

măsuri fiscale;

măsuri financiar-bancare;

măsuri valutare.

1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

În această categorie de măsuri de stimulare a exportului se includ:

subvențiile la export: sunt sume de bani acordate firmelor direct sau indirect, pentru a le rentabiliza activitatea de export, atunci când prețurile externe nu sunt atractive. Subvenționarea se face de regulă selectiv pentru anumite sectoare economice:

agricultura, care este sectorul cel mai puternic subvenționat;

industrii strategice (aeronautică, electronică);

industrii în dezvoltare (informatică);

industrii care dețin o pondere mare în ocuparea forței de muncă (automobile);

industrii în declin;

primele de export: se acordă de stat acelor exportatori care realizează mari volume de export sau exportă produse ale unor industrii de importanță națională (sunt comparabile cu subvențiile, ca efecte);

alte instrumente bugetare, din categoria subvențiilor indirecte la export, precum facilitățile acordate exportatorilor pe seama cheltuielilor publice (informații, studii, cercetări, participarea la târguri internaționale, transporturi etc.).

1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor

Prin astfel de măsuri de stimulare a exportului se vizează creșterea competitivității pe seama diminuării unor componente ale costului de producție. Se apelează la scutiri, reduceri sau restituiri de taxe și impozite directe sau indirecte și se include în această grupă de măsuri:

facilități fiscale pentru mărfuri exportate: constau în reducerea sau restituirea impozitului pe circulația mărfurilor – cazul României, a TVA – și se pot acorda pentru toate mărfurile exportate sau după anumite criterii (importanță, grad de prelucrare, noi locuri de muncă etc.);

facilități fiscale acordate exportatorilor: reduceri ale impozitului pe venit (profit) realizat de ICE în urma exportului (inclusiv se admite constituirea de ICE de fonduri de rezervă, fonduri de stimulare);

facilități vamale la importul unor mărfuri ce se vor prelucra și încorpora în produse destinate exportului (reduceri, scutiri sau restituiri de taxe vamale la import de materii prime, combustibili, materiale, utilaje destinate producției de export).

Se aplică și admisia temporară a unor mărfuri importate, pe perioade limitate, cu scutire de orice taxe sub rezerva prelucrării și exportării lor în același interval de timp. Astfel de facilități vamale la import echivalează, în fapt, cu facilitățile fiscale pentru mărfurile ce vor urma a fi exportate. Acest mecanism de stimulare condiționată a exporturilor se mai numește sistemul drawback. Sistemul DRAWBACK este un sistem de stimulare a exporturilor aplicat de țările dezvoltate, prin care se restituie ICE-ul exportator, cu ocazia și la data efectuării exporturilor, diferite sume sau cheltuieli făcute cum ar fi:

taxe vamale;

accize;

diferite impozite;

alte taxe.

toate făcute la importul unor materii prime sau semifabricate destinate realizării producției export. Condiții de a beneficia de mecanismul drawback:

se declară intenția de export încă de la efectuarea importului materiilor prime + semifabricate;

se incorporează într-o anumită proporție;

reexportul mărfurilor realizate are loc într-un anume interval de timp.

1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor

În numeroase domenii ale CI, finanțarea are rol hotărâtor în realizarea exportului. Finanțarea exporturilor se realizează prin sistemul național bancar și alte instituții publice sau private, specializate în acest sens. În categoria unor măsuri de stimulare a exporturilor prin instrumente financiare și bancare, includem:

Creditele la export pentru exporturi cu valoare ridicată (instalații, utilaje), precum acordarea de credite cumpărătorului străin (client extern), într-o formă sau alta:

prin convenții bilaterale la nivel guvernamental, când se garantează/creditează un anumit plafon pentru creditul angajat de ICE-ul importator;

prin sprijinul unor consorții bancare, când mai multe bănci se pun de acord pentru a finanța exporturi complexe și de mare valoare, și se procedează la o creditare directă sau indirectă a ICE-ului importator; această creditare ia forma:

creditului furnizor: când băncile acordă creditul necesar (sau o cotă parte) exportatorului, pentru ca acesta să poată efectua exportul, să-l crediteze el pe importatorul (clientul) străin; deci în mod indirect băncile vor credita același importator străin (vezi paragraful 7.4.);

creditului cumpărător: când băncile importatorului străin obțin creditul necesar (sau o cotă parte) din partea unor bănci din țara exportatoare pentru a putea efectua importul și a-l achita integral în timp scurt (la livrare chiar); este cel mai răspândit în practica internațională (vezi paragraful 7.4.).

Astfel de credite (ambele) se acordă pe termene medii (1-5 ani) și lungi (6-20 ani). De regulă, dobânda la ele este mai scăzută decât cea uzuală, iar băncile se refinanțează în condiții speciale de la băncile CENTRALE (inclusiv prin scontarea cambiilor de export în condiții preferențiale și cu taxe mai reduse față de cele interne).

Asigurarea și garantarea creditelor de export este o modalitate de a cointeresa exportatorii să efectueze vânzări pe credit în străinătate. Asigurarea se face atât față de riscurile comerciale cât și necomerciale (risc politic, de convertibilitate, de transfer, de blocare a plăților, de embargou, de insolvabilitate etc.). Asigurarea se face pentru creditele furnizor și presupune acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa contravaloarea mărfurilor exportate. Garantarea se face pentru creditele cumpărător și constă în obligația asumată de o instituție specializată din țara importatorului de a rambursa o cotă parte din credit, dacă debitorul devine insolvabil. Asigurarea și garantarea exporturilor se practică azi în toate țările lumii, dezvoltate și în curs de dezvoltare. Pentru a elimina riscul pieței externe, în unele țări există recomandarea (SUA, Anglia) iar în altele obligativitatea (Japonia) asigurării exportului.

1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor

În această categorie de măsuri de stimulare a exporturilor se includ:

primele valutare: se apropie în conținut de subvențiile la export și constau în convertirea valutei deținute de exportatori la cursuri mai avantajoase decât cel oficial la data respectivă; se acordă diferențiat pe produse, pe țări, zone etc.;

deprecierea monedei naționale stimulează, de regulă, exporturile, atunci când această depreciere este mai accentuată decât scăderea puterii interne de cumpărare (inflația). Practica arată că deprecierea monedei naționale (voit) stimulează exporturile dar pe termen scurt și numai dacă cererea externă este elastică față de preț pentru anumite mărfuri. La nivel macro, deprecierea monedei naționale conduce la o deteriorare a poziției țării respective în economia mondială, motiv pentru care se practică pe scară redusă.

CAPITOLUL 2

TEHNICI DE PLĂȚI APLICATE ÎN TRANZACȚIILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

2.1. Sisteme, modalități, tehnici

Pentru “actorii” comerțului exterior și alți profesioniști ai comerțului internațional, aceste tehnici de plăți, dar în aceeași măsură de finanțare, au un impact direct asupra activității practice curente. Trebuie făcută distincția clară între:

instrumente de plată;

tehnici (modalități) de plată.

Prin instrumente de plată noi înțelegem instrumentele pe care se sprijină toate sistemele de plăți:

viramentul;

cecul;

cardul bancar;

efectul de comerț;

avizul de prelevare.

Aceste instrumente se aplică pe piețele interne ca și pe piețele externe. Fiecare din instrumentele menționate are unele avantaje (mai mult sau mai puțin costisitoare, mai mult sau mai puțin rapide, relative la inițiativa de emisie, relative la recunoașterea datoriilor etc.) precum și unele inconveniente (inițiativa de emisie, riscul de pierdere sau furt etc.). Pe baza acestor instrumente de plată, în cadrul SBI au fost dezvoltate mai multe tehnici și/sau modalități de plată:

plata contra factură;

plata contra trată (scrisoare de schimb);

plata contra cec;

ordinul de plată;

biletul la ordin;

creditul documentar;

incassou-ul documentar;

alte tehnici și/sau modalități de plată.

Fiecare tehnică de plată implică, în același timp, avantaje și dezavantaje pentru cele două părți din contractul de comerț exterior:

vânzător (exportator);

cumpărător (importator).

În general, creditul documentar (forma de acreditiv documentar) echilibrează pretențiile celor două părți și poate garanta punerea în practică a obligațiilor asumate de fiecare parte (sarcinile asumate de contractanți).

2.2. Plata contra factură

În cadrul tehnicii de plată contra factură, exportatorul (vânzătorul), după ce a expediat marfa, încredințează băncii sau direct importatorului documentele convenite prin contract. Printre aceste documente, factura comercială este cel mai important document prin care se fixează prețul; alte documente care pot sau nu însoți factura comercială:

documentul de transport (contractul de transport, scrisoarea de trăsură etc.);

certificatul de asigurare;

certificatul de proveniență etc.

“Este posibil să se ceară plata mărfii exportate prin simpla prezentare a facturii comerciale importatorului sau când creditul convenit cumpărătorului ajunge la termen”. Factura comercială (și eventual celelalte documente) pot fi însoțite sau nu de un efect de comerț (de exemplu: trată), care va fi dat importatorului contra plății sau acceptării. În virtutea acestor documente, importatorul trebuie să facă un virament bancar internațional prin care dă ordin băncii sale să-i debiteze contul pentru a credita contul exportatorului. Viramentul bancar poate avea loc prin telex sau prin sistemul SWIFT. În cazul plății contra factură, importatorul poate foarte bine să nu plătească niciodată, chiar dacă banca păstrează documentele; deci securitatea este foarte redusă pentru vânzător (risc de non-transfer, risc logistic etc.).

“Faptul de nu pune în aplicare securitatea plății, evită o greutate birocratică și administrativă, dar trebuie știut că, în caz de litigiu, nefiind prevăzută nici o barieră de protecție, cumpărătorul își poate impune voința să modifice în mod unilateral condițiile de plată”. Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici sau în tranzacțiile între societăți care dau dovadă de încredere reciprocă sau fac parte din același grup.

2.3. Plata contra trată (scrisoare de schimb)

Scrisoarea de schimb sau trata este un înscris prin care o persoană numită trăgător (creditorul-exportatorul) dă un ordin unei alte persane numite tras (debitorul-importatorul) să plătească o sumă oarecare, unei alte persoane numite beneficiar, adesea trăgătorul el-însuși sau banca sa. Părțile implicate în emiterea unei trate și schema simplificată a funcționării acestei tehnici de plată sînt prezentate în figura 6.1. Mențiunile obligatorii pentru o trată sunt:

cuvântul “scrisoare de schimb” sau “trată” inserat în chiar textul titlului;

ordinul de plată a unei sume;

numele trasului;

numele beneficiarului;

scadența (sau la vedere);

locul plății (sau domiciliul trasului);

data și locul creării (sau domiciliul trăgătorului);

numele și semnătura trăgătorului.

Figura 2.1. Schema simplificată a funcționării unei trate

Cambia servește ca:

– instrument de plată: trăgătorul are de încasat o sumă de la tras dar are în același timp de achitat o datorie altei persoane (beneficiarul);

– instrument de credit: în intervalul de timp ce survine de la emiterea cambiei și până la plata ei efectivă (care uneori este foarte mare) aceasta circulă în condiții specifice, ca instrument de credit. Cambia trebuie să conțină: denumirea de cambie, ordinul necondiționat de a plăti o sumă, termenul de scadență (30, 60, 90, 180 zile) etc. Dacă nu se menționează scadența, cambia este plătibilă la vedere; dacă nu se menționează locul plății acesta este domiciliul trasului, iar dacă nu se menționează locul de emitere – domiciliul trăgătorului.

În perioada cât circulă ca instrument de credit, există o serie de operațiuni sau tehnici specifice aplicate cambiei:

avalizarea – este o operațiune care apare în situația în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului, motiv pentru care apelează la o garanție, denumită aval, din partea unei terțe persoane (o bancă), care se înscrie sub semnătură pe una din părțile cambiei;

andosarea – este tehnica de transmitere a cambiei prin gir sau andosare și se realizează printr-o dispoziție scrisă pe cambie de beneficiar, care ordonă trasului să achite suma arătată unei alte persoane (sau la ordinul ei) menționate expres;

scontarea – operație prin care posesorul cambiei obține de la o bancă comercială, înainte de scadență, suma înscrisă pe cambie minus:

dobânda aferentă sumei înscrisă din acel moment și până la scadență;

valoarea de scont drept comision al băncii

rescontarea – operație prin care banca comercială prechimbă cambia în bani la banca centrală, care percepe pentru aceasta taxa oficială a scontului (de aici se influențează nivelul aproximativ al ratei dobânzii);

forfetarea – vinderea cambiei, indiferent de scadență, la o instituție financiară specializată, alta decât băncile comerciale, care preiau riscul de neplată, contra unei taxe de forfetare superioare taxei de scont.

În operațiunile de comerț exterior, plata contra trată se utilizează mai ales în corelație cu alte modalități de plată (credit documentar, factură etc.).

Beneficiarul plății este în general exportatorul el-însuși și trata poate fi la vedere sau la termen. În această din urmă ipoteză, trata este un titlu de credit; exportatorul își poate mobiliza creanța prin scontarea tratei la o bancă comercială. Totuși, există unele inconveniente pentru exportator când utilizează numai o simplă trată ca mod de plată (risc de pierdere sau furt, riscul neplății, poate să nu fie utilizat în toate țările etc.). În plus, exportatorul poate să-și mobilizeze creanțele rezultate și prin alte instrumente și tehnici mai favorabile din punctul său de vedere (credit documentar).

2.4. Plata contra cec

Cecul este un ordin scris și necondiționat de plată dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane (o bancă cel mai des), pentru a plăti o sumă unui beneficiar. Ca tehnică de plată în comerțul exterior, beneficiarul cecului este exportatorul. Bineînțeles, banca nu acceptă să plătească decât dacă există fonduri suficiente în contul clientului său (importator sau trăgător). Existența fondurilor la bancă, în numele importatorului, constituie provizia cecului (trebuie să fie făcut de trăgător).

În comerțul exterior, cecul este un mijloc de plată mai puțin rapid, deoarece, emis de importator, este expediat exportatorului care îl va transmite apoi băncii sale. Suma cecului este debitată din contul importatorului în contul exportatorului. Utilizarea cecului ca modalitate de plată în comerțul extern implică unele riscuri: riscul de cec fără resurse, risc de pierdere sau de furt, risc de opoziție din partea trăgătorului, risc de schimb etc. Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici (plata avansurilor, comisioanelor etc.).

2.5. Biletul la ordin

Biletul de ordin este un înscris prin care o persoană numită subscriptor (debitorul-importator) recunoaște datoria și se angajează să plătească beneficiarului (creditorul-exportatorul) o sumă oarecare, la o dată determinată. Mențiunile obligatorii pentru biletul de ordin sunt:

formula “bilet de ordin” inserată în chiar textul biletului;

promisiunea (angajamentul) de plată a unei sume determinate;

scadența (sau la vedere);

locul plății (sau domiciliul subscriptorului);

numele beneficiarului;

data și locul de emitere;

semnătura subscriptorului.

Sunt aplicabile biletului de ordin, în măsura în care ele nu sînt incompatibile prin natura lor, toate dispozițiile relative la scrisorile de schimb (scadență, acceptare, aval, andosarea, scontarea etc.).

Biletul de ordin poate fi la vedere sau la termen (în ipoteza a doua, el este un titlu de creanță care devine un ordin de plată la scadența creditului convenit de exportator). Plata biletului de ordin la termen se efectuează în același fel ca pentru o trată. “Acest mod de plată este de fapt puțin utilizat în comerțul internațional”.

2.6. Ordinul de plată

Ordinul de plată este un înscris prin care o persoană numită ordonator (importator) dă un ordin băncii sale să plătească o sumă oarecare în favoarea unei alte persoane numite beneficiar (exportator). În general, pentru realizarea ordinului de plată există înscrisuri adecvate puse la dispoziție de bănci pentru facilitarea abordării operațiunii. În cadrul SBI, în virtutea ordinului de plată, va fi efectuat un virament bancar internațional între cele două conturi ținute într-o singură bancă sau ținute de două bănci deferite (în acest din urmă caz, operațiunea are loc prin viramente între cele două bănci și/sau o compensare intra-bancară).

În practica comerțului exterior, ordinul de plată este puțin folosit; se recomandă pentru plata și încasarea avansurilor, comisioanelor etc. Dacă între importator și exportator există relații de încredere și au loc tranzacții foarte frecvente, importatorul poate autoriza creditorul (exportatorul) să preleveze din contul său, printr-o prelevare automată, toate sumele datorate (în acest caz, exportatorul prezintă avize de prelevare automată băncii importatorului, care va plăti dacă sunt resurse în cont). Acest mod de plată este bine adaptat mijloacelor moderne de lucru în cadrul SBI (de exemplu: SWIFT) și este foarte rapid, dar prezintă inconvenientul de a genera litigii când creditorul face prelevări abuzive sau eronate.

2.7. Creditul documentar

Creditul documentar sau documentary credit este un mijloc (tehnică) de plată condiționată și, în același timp, un instrument de credit care poate fi utilizat în comerțul internațional în două formule:

acreditiv documentar (numit curent credit documentar);

scrisoare de credit comercial.

Trebuie făcută mențiunea că, în cadrul SBI precum și în practica comerțului exterior, pentru creditul documentar (acreditiv documentar) se aplică Regulile și uzanțele uniforme ale creditului documentar puse în aplicare sub egida Camerei de Comerț Internaționale Paris (RUU 500); aceste reguli sînt universal recunoscute și constituie un veritabil cod mondial în materie de comerț internațional.

Creditul documentar (documentary credit)

Creditul documentar sau acreditivul documentar a apărut progresiv din practica comerțului exterior și din practica Sistemului Bancar Internațional, ca o garanție de plată emisă de o bancă în favoarea unui exportator. Termenii acestei garanții sînt exprimați într-un document denumit deschiderea creditului documentar. “Principiul de bază al creditului documentar este sistemul de troc: se schimbă documente contra unei plăți”.

Un credit documentar este un angajament condiționat de plată dat de o bancă; mai precis, este un angajament luat de o bancă (emitentă) și dat vânzătorului (beneficiar-exportator), la cererea și conform instrucțiunilor cumpărătorului (ordonator-importator), de a opera sau de a cere operarea unei reglementări, fie efectuând o plată, fie acceptând sau negociind unele efecte de comerț până când apare concurența unei sume specificate, aceasta cu o întârziere determinată și sub prezentarea unor documente precizate. Creditul documentar s-a dezvoltat în funcție de nevoia de securitate simțită simultan și de exportator și de importator. “Creditul documentar este singura metodă universal admisă care permite realizarea unui compromis acceptabil între obiectivele vânzătorului și cele ale cumpărătorului”. Părțile care intervin în punerea în aplicare a creditului documentar:

ordonatorul (cumpărător-importator);

beneficiarul (vânzător – exportator);

banca emitentă (banca cumpărătorului);

banca notificatoare (banca corespunzătoare băncii emitente, în principiu situată în țara vânzătorului);

banca vânzătorului, eventual o bancă confirmatoare.

În practica comerțului exterior, există diferite tipuri de credit documentar:

creditul revocabil (care poate fi amendat sau anulat în orice moment fără aviz sau notificare prealabilă adresată vânzătorului);

creditul irevocabil (care nu poate fi amendat sau anulat decât cu acordul tuturor părților implicate, inclusiv beneficiarul);

creditul irevocabil și confirmat (un credit irevocabil care este în plus confirmat de banca notificatoare și/sau altă bancă situată în țara vânzătorului);

Figura 2. 2. Schema simplificată a creditului documentar

un credit special de tip înnoibil sau revolving, care se reînnoiește automat când suma inițială a fost utilizată sau când s-a terminat o perioadă determinată;

un credit special de tip transferabil (o parte din creditul deschis în favoarea exportatorului este “transferată” furnizorului real al mărfii);

un credit special de tip contra-credit sau back to back, care este ca și precedentul (beneficiarul cere băncii sale să deschidă un alt credit documentar în favoarea furnizorului sau a intermediarului său, dar al doilea credit este “sprijinit” de primul care îi slujește de garanție);

un credit special de tip plată anticipată sau red clause, care este pus în aplicare când importatorul face avansuri de plată exportatorului său;

alte tipuri de credite documentare speciale și aranjamente particulare între importator și exportator.

Pentru fiecare tip de credit documentar menționat, schema de funcționare (figura 6.2.) se prezintă de o manieră mai complicată; dar principiul rămâne același.

Pe de altă parte, Sistemul Bancar Internațional asigură pentru fiecare tip de credit toate garanțiile de funcționare conforme cu Regulile și uzanțele uniforme ale CCI (RUU 500). În practica comerțului exterior și a SBI, modalitățile de funcționare a creditului documentar sînt următoarele:

documente contra plata la vedere: sînt modalitatea cea mai simplă, când banca notificatoare (emitentă) se angajează să plătească suma creditului contra documente cu condiția ca acestea să fie în ordine (conforme cu condițiile de credit documentar, de contract etc.);

documente contra acceptării: când banca notificatoare sau confirmatoare se angajează să accepte tratele trase de beneficiar sau să-și asume responsabilitatea de a se accepta;

documente contra negocierii: când banca notificatoare scontează efectul de comerț tras de fiecare persoană menționată la credit;

documente contra plată diferită: când banca (emitentă, notificatoare sau confirmatoare) se angajează, în scris, să efectueze plata la scadență (diferența principală în raport cu cele două cazuri precedente consistă în faptul că beneficiarul creditului nu poate sconta acest document).

Pentru fiecare modalitate de funcționare a creditului documentar și, de asemenea, pentru fiecare tip de credit special, beneficiarul trebuie să țină cont de:

data de validitate care indică ziua după care creditul este caduc;

intervalul prezentării documentelor, care începe să curgă de la data expedierii mărfii, conform contractului;

locul prezentării documentelor (banca emitentă sau banca notificatoare).

În comerțul internațional, importatorul utilizează creditul documentar mai ales când nu e sigur că vânzătorul își va îndeplini obligațiile și/sau când el dorește să obțină un avantaj de la vânzător (preț, întârziere etc.); în același timp, exportatorul utilizează creditul documentar mai ales când dorește să-și acopere riscul comercial și politic și/sau dorește să fie plătit în momentul expedierii mărfii.

Problemele care pot apare în aplicarea unui credit documentar:

data limită de expediere a mărfii și/sau data validității creditului nu au fost respectate;

suma și/sau cantitatea sînt diferite de cele care sînt menționate în credit;

documentele nu sînt conforme cu cele cerute de credit și de contract.

La nivelul întreprinderilor de comerț exterior, la punerea în aplicare a unui credit documentar, beneficiarul trebuie să fie prudent pentru a se achita de angajamente și a evita problemele mai susmenționate. Creditul documentar prezintă, pentru exportator, două avantaje foarte importante: acoperirea creanței în străinătate și o mare securitate de plată prin garanții bancare. Oricum, există un inconvenient în acest caz al tehnicii de plată prin credit documentar: greutatea de a manipula toate aceste documente cerute și complexitatea procedurii. “În schimbul securității aduse exportatorului, creditul documentar face să-i apară băncii un risc tehnic rezultat dintr-o eroare în verificarea documentelor, un risc constând din eventuala insolvabilitate a băncii emitente și un risc politic inerent pentru toate angajamentele luate în contul unei entități străine”. Dar, printre alte activități, SBI are un rol de perfecționare și acoperire a unor riscuri care însoțesc operațiunile de comerț exterior. Totuși, în practica comerțului internațional, cel mai adesea se implică tehnica de plată prin credit documentar (formula de acreditiv documentar), în raport cu celelalte tehnici de plată.

Scrisoarea de credit (Letter of credit)

Ca tehnică de plată în comerțul internațional, scrisoarea de credit (letter of credit) seamănă cu creditul documentar, deoarece ea este în același timp un mijloc de plată condiționat și un instrument de credit acordat de o bancă clientului său importator; în plus, documentele utilizate în acest caz sînt comparabile cu documentele specifice ale creditului documentar. Oricum, există diferențe fundamentale între cele două tehnici de plată:

scrisoarea de credit este trimisă de banca emitentă direct firmei de comerț exterior (la exportator sau la beneficiar);

scrisoarea de credit nu aduce o securitate similară de plată exportatorului;

scrisoarea de credit este puțin utilizată în comerțul internațional.

Scrisoarea de credit comercial, emisă în favoarea exportatorului de banca importatorului, autorizează beneficiarul să tragă asupra acestei bănci sau alta desemnată o trată documentară. Oricum, ea prezintă totuși mai puține garanții pentru exportator, deoarece plata va fi efectuată la banca emitentă ceea ce lasă să existe riscul de non-transfer (riscul comercial spre banca emitentă este total). Pentru evitarea riscului comercial, scrisoarea de credit trebuie confirmată de banca exportatorului, când tehnica de plată prin scrisoare de credit se apropie de un credit documentar.

Un caz particular al scrisorii de credit este scrisoarea de credit stand by, care servește de garanție când cumpărătorul nu face față angajamentelor sale (este, de fapt, o garanție pusă în practică de SBI; și ea nu trebuie să fie confundată cu un mijloc de plată).

2.8. Incassou-ul documentar

Tehnica de plată prin incassou documentar se numește uneori “remiza documentară” și consistă într-o operație prin care exportatorul, după ce a expediat marfa, încredințează băncii documentele convenite și destinate a fi remise contra plată și/sau acceptare. Diferența incassou-ului față de plata contra factură: în acest caz exportatorul mandatează banca pentru încasarea sumei datorată de cumpărătorul său la momentul prezentării documentelor reprezentând marfa.

Documentele care pot fi convenite între cei doi sunt:

documentele de transport (conosament, scrisoare de trăsură, document de transport combinat etc.);

factura comercială;

certificatul de asigurare;

alte documente.

În general, sînt utilizate două forme de incassou documentar:

documente contra plată (remiterea se face contra plății imediate);

documente contra acceptare (o trată etc.).

Tehnica de plată prin incassou documentar este puțin utilizată în comerțul internațional (mărfurile sunt expediate fără nici un angajament de plată din partea cumpărătorului; riscul de non-transfer, risc logistic etc.). “Garanțiile oferite de acest mijloc de plată sînt departe de a fi perfecte”.

CAPITOLUL 3

TEHNICI DE FINANȚARE ÎN TRANZACȚIILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

3.1. Definiții și clasificări

Finanțarea activităților comerciale externe se analizează din două perspective:

una bancar-monetară, ce include sumele de bani în diverse valute cu care băncile contribuie la derularea operațiunilor externe;

o perspectivă mai largă, ce include toate modalitățile de asigurare a mijloacelor de plată în tranzacții internaționale.

Din ambele perspective, finanțarea comerțului exterior al unei țări (România) poate avea loc din:

surse interne: prin care se finanțează exportul pe baza unor credite și subvenții, care la rândul lor au la bază încasările din export și prestări servicii;

surse externe: se finanțează importul în principal, pe baza unor fonduri alocate drept credite de alte state, instituții financiare internaționale (FMI, Banca Mondială etc.) sau alte bănci particulare străine.

În finanțarea comerțului exterior se aplică mai multe tipuri de tehnici de creditare și categorii de credite. Succint, creditele din comerțul exterior se pot clasifica:

După obiectul creditării:

credite comerciale, care sunt de regulă și credite-furnizor, acordate pentru finanțarea exportului de mărfuri, mașini, utilaje etc.;

credite bancare sau financiare, care sunt de regulă credite cumpărător, acordate pentru efectuarea unor importuri.

Funcție de participanți:

credite guvernamentale practicate între state (prin intermediul băncilor);

credite bancare la care participă numai banca și clientul ei;

credite acordate de instituții financiare internaționale (Banca Mondială, BIRD etc.);

eurocreditele, acordate în eurovalute de consorții bancare la clienți publici sau privați.

Din punctul de vedere al duratei de creditare:

credite pe termen scurt: 0-2 ani;

credite pe termen mediu: 2-5 ani;

credite pe termen lung: 5-10 ani sau mai mult.

Funcție de modalitatea de acordare a creditelor:

credite în cont curent, acordate de băncile comerciale clienților (se completează prin credite ramburs);

credite de scont, rezultate prin scontarea tratelor ce apar în tranzacții internaționale.

Funcție de garanția rambursării:

credite garantate;

credite negarantate.

Din punctul de vedere al costului cu care se acordă:

credite cu dobândă fixă;

credite cu dobândă variabilă.

Durata de creditare în comerțul exterior cuprinde intervalul dintre momentul acordării creditului și cel al rambursării lui integrale, și se compune din: perioada de utilizare a creditului, perioada de grație și perioada de rambursare. Durata de acordare a creditului depinde de obiectul creditului, de situația cererii și ofertei pe piața creditului internațional, de poziția firmei de export-import, de situația politică din țara beneficiarului etc. Ca modalitate de eliberare a creditului, acesta se face prin viramente interbancare, scriptural; se pune la dispoziția (contul) beneficiarului de credit, care-l poate utiliza o singură dată sau în tranșe.

Costul creditului în comerțul exterior este determinat de dobânda percepută de creditor, de primele de asigurare și de diverse speze bancare. Dobânda plătită de debitor se exprimă ca procent la suma creditului pe timp de un an de zile, iar nivelul ei depinde de mărimea taxei de scont de pe piața creditorului și de alți factori. La creditele acordate pe termen lung, de regulă dobânda este mai mare ca la creditele pe termen scurt. La creditele în eurovalute, nivelul dobânzii ține seama de rata dobânzii interbancare la depozitele la termen de pe piața Londrei, numită LIBOR. Rata dobânzii negociate, este mai mare cu 1-2% decât valoarea LIBOR.

Creditul este indispensabil comerțului internațional, pentru că termenii și condițiile de plată sunt elemente importante pentru obținerea de contracte; uneori, modalitățile de finanțare determină operațiunile de export, în aceeași măsură ca și calitatea produselor exportate. După cel de-al doilea război mondial, Sistemul Bancar Internațional se adaptează exigențelor comerțului internațional și pune în practică progresiv diferite tipuri de credit și/sau modalități de finanțare pentru fiecare tip de operațiune de comerț exterior.

Trebuie să se facă distincția între:

creditul și/sau finanțarea operațiunilor de export (import);

finanțarea investițiilor în străinătate.

Pentru firmele românești, numai modalitățile de credit și de finanțare a exporturilor trebuiesc luate în considerare (investițiile în străinătate joacă un rol secundar). România, ca și alte PVD, pot produce și exporta produse manufacturate, bunuri și echipamente pe piețele internaționale, dar trebuie dezvoltat sistemul instituțional susceptibil de a mobiliza credite suficiente pe termen mediu și lung exportatorilor români (astăzi: EXIMBANK și Centrul de Comerț Exterior etc.). O întreprindere românească implicată într-o operațiune de comerț exterior (ICE, producător etc.) poate să recurgă, în plan teoretic, la:

piața internă pentru obținerea fondurilor necesare (în monedă națională și/sau devize);

piețele financiare internaționale (finanțare în devize).

Modalitățile principale de finanțare a exporturilor sau de credite la export sunt:

credite de prefinanțare la export (în lei sau în devize);

credit pe termen scurt (în lei sau în devize);

credit pe termen mediu și lung (în lei sau în devize);

modalități neconvenționale de finanțare.

În același timp, în cadrul SBI și, de asemenea, în sistemul bancar român este vorba:

de acorduri guvernamentale de credit și de protocoale bancare;

de garanții bancare.

De fapt, “… creditele pe termen scurt, pe de o parte, pe termen mediu și lung, pe de altă parte, sunt principalele modalități de finanțare a exporturilor”. Dar, Sistemul Bancar Internațional joacă un rol important în dezvoltarea schimburilor comerciale internaționale, printr-o largă gamă de operațiuni și de tehnici puse la dispoziția profesioniștilor din comerțul internațional.

În cea mai mare parte a țărilor industrializate, au fost puse în aplicare tehnici de finanțare a exporturilor (și de investiții în străinătate) din ce în ce mai perfecționate, mai ales pentru contracte complexe (bunuri și echipamente, construcții de uzine “la cheie” etc.). Este evident că noțiunea de credit, mai ales creditul pe termen lung, constituie un element esențial al acestor contracte, ceea ce pune probleme particulare de apreciere a riscurilor politice și monetare, de garanție, de modalități de plată, de cost al creditelor utilizate, de mobilizare și creanțe. În plus, față de riscul industrial și comercial asumat normal, exportatorul nu poate să se expună la riscuri pe care nu le poate stăpâni (politice, monetare etc.). Este rolul SBI, prin unele tehnici de plată, prin unele tehnici de finanțare și prin garanții la export, să aducă o securitate la export și să minimizeze riscurile specifice operațiunilor de comerț exterior.

3.2. Credite de prefinanțare

O întreprindere care are o cifră de afaceri regulată din exporturi poată să urmeze prefinanțarea activităților sale prin mai multe metode:

o prefinanțare prin avansuri obținute de la importatorii săi (clienți);

o prefinanțare printr-un credit documentar deschis de importator (un credit de tip red clauze, de tip revolving etc.);

o prefinanțare prin credite de trezorerie mobilizabile pe lângă banca centrală, prin intermediul băncilor comerciale.

În special în cadrul unui contract cu valoare mare a mărfurilor la export, a unui contract de lucru în străinătate, a unui contract de furnizare de echipamente – exportatorul sau producătorul poate solicita băncii sale și/sau unei bănci specializate (de exemplu EXIMBANK etc.; pentru firmele românești) să obțină un credit de prefinanțare a activităților privind direct exportul și/sau privind importul de materii prime și bunuri destinate producției de export. Se poate vorbi de credite de prefinanțare la export numite revolving (în unele țări); sunt acordate pentru o durată de un an, reînnoibile, și valoarea lor este în funcție de cifra de afaceri și de durata ciclului de producție.

În general, avem două tipuri de credite de prefinanțare:

credite de prefinanțare specializate;

credite de prefinanțare cu procent stabilizat.

Creditele de prefinanțare specializate privind contractele de valori mari (de exemplu: ansambluri “la cheie”, lucru în străinătate pentru o durată lungă etc.) au ca obiectiv să acopere decalajul de trezorerie al exportatorului sau producătorului, între data semnării contractului și data de încasare a plății. Aceste credite sunt acordate firmelor care-și exportă direct marfa, dar pot de asemenea beneficia de o sumă conform cu partea lor în realizarea producției de export. Suma acestor credite poate atinge 100% din decalajul trezoreriei exportatorului sau producătorului. Costul lor este legat de procentele bancare de bază precum și de unele comisioane bancare. Rambursarea unui credit de prefinanțare specializat este asigurat în funcție de două aspecte:

dacă exportatorul este ulterior finanțat de un credit cumpărător;

dacă exportatorul este ulterior finanțat de un credit furnizor.

Creditele de prefinanțare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele specializate, dar procentele de interes se aplică de manieră irevocabilă în tot timpul duratei prefinanțării, oricare ar fi fluctuațiile ulterioare ale procentelor bancare de bază. Pentru exportatori, acest tip de credit de prefinanțare este mai favorabil decât celălalt deoarece această procedură le permite să-și includă în prețurile de vânzare unele costuri financiare fixe, indiferent de variația procentajului bancar de bază.

În practica bancară și, mai ales, în practica de comerț exterior, cele două forme de credit de prefinanțare pot fi tratate ca o modalitate de finanțare sau credit pe termen scurt.

Trebuie remarcată flexibilitatea SBI în punerea în aplicare a tehnicilor adaptate aproape fiecărui tip de operațiune de comerț exterior.

3.3. Creditul pe termen scurt

Expansiunea comerțului internațional a fost legată de dezvoltarea realizărilor financiare ale SBI, foarte general numite “pe termen scurt” (sub 18 luni) precum și “pe termen mediu și lung” (între 18 luni și 10 ani sau mai mult). Pentru a se adapta la exigențele firmelor de comerț exterior, SBI poate pune în aplicare modalitățile următoare de finanțare a operațiunilor de export:

creditele de mobilizare de creanțe create, uneori considerate ca o modalitate de finanțare neconvențională;

avansul în devize, prin intermedierea SBI (și nu ca avansuri obținute de la clienți);

credite de trezorerie specializate, de la băncile comerciale.

Avansul în devize este o metodă de protecție contra riscului ratei de schimb, dar este de asemenea o tehnică de finanțare a operațiunilor de comerț exterior. Această posibilitate poate fi utilizată de exportator sau de producător pentru a-și finanța toate operațiunile comerciale și financiare la export precum și la import. La export, firma poate să se îndatoreze în devize la banca comercială, fără limită de sumă nici de durată, iar procentul de dobândă fixat de bancă va fi în funcție de procentele pieței de eurodevize. Aceste posibilități de finanțare sunt, totuși, limitate de reglementările de schimb și de credit în țara celui care împrumută.

Creditele de trezorerie specializate sunt aplicate în cea mai mare parte a țărilor industrializate, în cadrul preocupărilor de stimulare a exporturilor. Obiectivul acestor credite este de a facilita, pentru exportatori sau producători, căutarea de noi deschideri, mai ales în țările PVD; sunt incluse în această categorie:

creditele de prospecție în străinătate (cu procente bancare de bază plus comisioane ca un ajutor financiar, reînnoibil etc.);

creditul de finanțare a stocurilor deținute în străinătate (mai ales pentru bunurile și echipamentele deținute în străinătate, și care se aplică în funcție de valoarea stocurilor, pentru un an, la procentele de bază bancare plus comision etc.);

creditele pentru ameliorarea rapidității livrării în străinătate (în special când clientul extern este îndepărtat);

creditele de mobilizare a indemnizațiilor de sinistru care trebuie să fie plătite de o societate de asigurări (pentru acoperirea trezoreriei exportatorului între data sinistrului și data deciziei societății de asigurare);

alte tipuri de credite de trezorerie specializate.

3.4. Credite pe termen mediu și lung

Aceste credite pe termen mediu și lung permit finanțarea exporturilor de mărfuri, precum și diverse contracte de cooperare în producție în străinătate. În general, este vorba de două modalități de finanțare pe termen mediu și lung:

creditul furnizor;

creditul cumpărător.

Creditul furnizor este un credit bancar comun acordat exportatorului sau producătorului care a consimțit partenerului său un termen de plată mai mare de 18 luni (între 18 luni și 7 ani – credit pe termen mediu; între 7 ani și 10 ani și mai mult – credit pe termen lung). Acest credit permite exportatorului să încaseze, în momentul livrării parțiale sau totale de mărfuri, sumele care îi sunt datorate de cumpărătorul străin. În cadrul creditului furnizor, exportatorul trebuie să negocieze mai întâi cu clientul străin; apoi, trebuie să negocieze și să obțină de la banca sa un credit corespondent pentru suma care el însuși a consimțit-o partenerului extern. Prin convenția de credit cu banca sa, pentru exportator sunt stipulate: condițiile de punere la dispoziția sa de fonduri, condiții de rambursare, comisioane bancare, eventuale sancțiuni etc.

Deci, în cazul unui credit furnizor, exportatorul rămâne în centrul operațiunii de finanțare; în plus, el trebuie să-și reglementeze polița de asigurare, trebuie să recupereze sumele de la clientul său străin etc.

Creditul cumpărător este o finanțare acordată direct unui cumpărător străin de una sau mai multe bănci ale exportatorului; principiul general este de a deplasa creditul furnizor spre cumpărătorul străin. Tehnica de credit a fost pusă în aplicare între 1965-1966 în marea majoritate a țărilor industrializate, ca o procedură pentru susținerea exporturilor proprii și activitatea de export a marilor întreprinderi.

În cadrul creditului cumpărător, sunt semnate două contracte distincte și autonome:

contractul comercial legând exportatorul și cumpărătorul său străin;

contractul sau convenția de credit între același cumpărător care ia împrumutul (sau prin intermediul unui organism financiar din țara sa) și una sau mai multe bănci comerciale din țara exportatorului.

Dubla negociere pentru cele două contracte trebuie să fie bine sincronizată; în această procedură, intervenția băncilor este întotdeauna mai activă și directă. Banca joacă un rol central în cazul creditului cumpărător:

ansamblul de relații financiare cu cumpărătorul străin se derulează prin băncile SBI implicate în operațiunea de finanțare;

riscul politic și riscul comercial care se atașează cumpărătorului străin sunt asumate de băncile implicate (ele trebuie să se asigure la o societate de asigurări, la o bancă centrală, la alte organisme publice);

riscurile de schimb sunt, de asemenea, asumate de băncile implicate în operațiunea de finanțare.

În același timp, procedura de credit cumpărător necesită o colaborare constantă între exportator și banca sa: negocierea celor două contracte, livrarea mărfurilor și plata etc. În cazul creditului cumpărător, finanțarea furnizorului (exportatorului) poate să se realizeze în module, exact după cheltuielile pe care le presupune, în special prin plățile progresive în funcție de prestațiile interne și/sau externe. Principiul care a prezidat instituția creditului furnizor a fost conservat în cadrul creditului cumpărător, dar această procedură realizează o mai bună repartiție a riscurilor de export între diverșii operatori prezenți în acest tip de intervenție financiară (această procedură este mai favorabilă exportatorului). Prin urmare, pentru exportatorul care și-a îndeplinit loial obligațiile contractuale, nu există nici un risc important în efectuarea operațiunii de export.

Mai ales pentru creditele pe termen lung, dar și pentru celelalte tehnici de finanțare la export, fiecare țară dezvoltată și a constituit progresiv un sistem național de încurajare a exportului, inclusiv prin dezvoltarea creditului cumpărător. De exemplu, în principalele țări ale OCDE, organismele de finanțare și de asigurare a creditului la export sunt cele din tabelul 7.1. Oricum, pentru evitarea unei escalade a condițiilor de credit la export și o creștere a subvențiilor publice în domeniul condițiilor de creditare și asigurare, sub egida OCDE a fost semnat un aranjament cunoscut sub numele de “Consensul OCDE” (în 1976-1978 și revizuită apoi în mai multe reprize; aranjamentul a fost semnat de toate țările OCDE, cu excepția Islandei și Turciei). Acest aranjament este un gentelmen’s agreement și privește liniile directoare pentru creditele la export beneficiind de o susținere publică; se aplică întreprinderilor țărilor membre care utilizează finanțări la export mai mare de 2 ani (sunt stabilite: procentele de interes, durata maximală a creditului etc.).

Tabelul nr. 3.1.

Dar, evoluția divergentă a procentelor de interes în diferite devize și țări a condus experții OCDE la calcularea unui Comercial Interest Reference Rates (CIRR); se aplică în unele țări ale OCDE care sunt penalizate în raport cu procentele “Consensului”.

3.5. Acorduri guvernamentale de credit și protocoale bancare

În cadrul SBI, pe lângă alte tehnici de finanțare pentru operațiunile de comerț exterior (prefinanțare, finanțare pe termen scurt, finanțare pe termen mediu și lung etc.), cele mai mari bănci se angajează frecvent prin protocoale bancare semnate independent și/sau paralel cu guvernele pentru încurajarea exporturilor și activitatea principalelor firme naționale. Între două sau mai multe țări, frecvent sunt negociate convenții și acorduri de credit pentru dezvoltarea vânzărilor în străinătate și definirea mai precis a modalităților de finanțare a contractelor de export (prin aceste convenții sunt stabilite elemente ca: o durată excepțională de credit, o reducere a costului creditului, împrumuturi speciale pe termen lung, de exemplu pe 20 ani etc.).

Pentru punerea în aplicare a acestor acorduri de credit, două sau mai multe bănci din țări diferite semnează o convenție sau un “protocol de aplicare”, prin care ele fixează modalitățile precise de finanțare și utilizarea concretă de către exportatori a creditelor prevăzute în acordul guvernamental (schema generală este ca în figura 7.1.). Pe lângă aceste protocoale de aplicare, numeroase convenții bancare pot fi negociate și semnate independent de toate protocoalele guvernamentale prealabile. Protocoalele bancare semnate devin un cadru prestabilit la care se pot referi exportatorii, fapt care facilitează considerabil activitatea de export.

Figura 3.1. Schema de aplicare a unui protocol bancar

3.6. Finanțarea comerțului mondial de produse primare

Finanțarea comerțului

Nevoile financiare pentru contractele de produse primare (și de asemenea pentru unele proiecte complexe) pot depăși un miliard de dolari frecvent și băncile susceptibile de a se implica în operațiunile de finanțare de acest tip sunt puțin numeroase.

În comerțul mondial de produse primare există aproape 50 de mari firme (printre care: Marc Rich AG, Cargill-Tradax, Phibro, Sucres et Denrées, Congagra, Feruzzi etc.). Aceste firme semnează contracte de vânzare-cumpărare de mărfuri în cantități mari (sute de mii de tone). Finanțarea acestor contracte implică uneori stabilirea de consorții bancare. Totuși, cele mai mari bănci comerciale internaționale participante sunt capabile să asigure finanțarea acestor operațiuni de comerț internațional (băncile merchant banks din Londra, marile bănci americane, unele bănci japoneze etc.).

O societate de comerț internațional de produse primare (materii prime), numită “societate de negociere” internațională, trebuie să-și asume riscul mai multor funcții:

o funcție logistică (transferul produselor, stocajul eventual etc.);

o funcție financiară (singură/sau împreună cu alte bănci din SBI);

o funcție de asumare de riscuri (fluctuația prețurilor mărfii, fluctuația cotelor de navlu, riscuri logistice, riscuri de contrapartidă, riscuri financiare etc.).

Pe lângă propria sa organizare (gestiunea acestor riscuri, formarea de “traders”, accesul la informații etc.), la originea reușitelor, pentru fiecare societate de comerț internațional cu produse primare, se va găsi sprijinul bancar al unor bănci din SBI. Băncile care sunt capabile să se implice în operațiunile de finanțare a comerțului mondial cu aceste produse nu vor putea aplica, în acest caz, raționamentele clasice în materie de finanțare a exporturilor. În acest caz, banca trebuie să judece mai înainte calitatea și seriozitatea societății de “negociere” și capacitatea echipei de direcție pentru punerea în aplicare acestui tip de operațiune de comerț internațional. Totuși, viitorul acestor societăți de comerț mondial de produse primare rămâne nesigur (piața de materii prime înregistrează un declin; există mari fluctuații de preț precum și noi operatori pe aceleași piețe etc.).

Finanțarea proiectelor

Prin finanțarea unui proiect trebuie înțeles finanțarea unei unități economice viabile pe un plan triplu: tehnic, comercial, financiar (de exemplu: transporturi maritime, transporturi aeriene, mari ansambluri industriale, sectoare energetice, mine și petrochimie etc.). În aceste finanțări, există o repartizare a riscurilor între promotorii proiectului și cei care dau împrumutul. Montajul finanțării proiectului presupune trei etape:

un studiu de engeneering;

un studiu juridic, contabil și fiscal;

un studiu financiar.

Riscurile asociate finanțării unui proiect sunt numeroase:

riscurile nerealizării lucrărilor;

riscurile depășirii costurilor;

riscurile exploatării;

riscurile de abandonare a proiectului;

riscurile comerciale, politice etc.

Pentru a se implica în finanțarea acestor proiecte, SBI trebuie să aibă o foarte mare competență în domeniul financiar dar și juridic, fiscal, contabil și tehnic. În cadrul SBI participă la finanțarea proiectului în special instituțiile și băncile următoare:

băncile merchant banks din Londra (mai ales Morgan Grenfell);

băncile de investiții americane (mai ales CITICORP, Chase Manhattan, Morgan Guaranty Trust, Bank of Amerrica etc.).

grupul Banca Mondială și alte bănci de dezvoltare (Banca Interamericană, Banca Asiatică etc.);

alte bănci internaționale.

3.7. Modalități neconvenționale de finanțare

În cadrul SBI și, de asemenea, în practica comerțului exterior, pe lângă principalele modalități de finanțare a exporturilor (importurilor) – prefinanțarea, finanțarea pe termen scurt, mediu și lung – există, în plus, multe alte procedee și/sau metode de finanțare în materie de operațiuni de comerț internațional. Printre aceste modalități de finanțare, numite “neconvenționale”, vom examina succesiv:

Mobilizarea creanțelor apărute pe termen scurt în străinătate poate fi tratată ca un credit pe termen scurt sau ca o modalitate neconvențională de finanțare; ea implică credite pentru exportatorii care le-au acordat partenerilor lor străini termene de plată mai mici de 18 luni. În acest caz, exportatorul remite băncii sale documentele comerciale reprezentând creanța în străinătate, (bilete de ordin, trate etc.), însoțite de un efect financiar la banca centrală (cu două semnături, “dispensă de referință” pentru unele ICE etc.).

Creditele financiare sau “creditele paralele” sunt cerute uneori de cumpărători pentru completarea finanțării exporturilor (în special în țările în curs de dezvoltare, cumpărătorii manifestă astfel de cerințe, ca un argument în cadrul negocierilor comerciale).

Creditele mixte sunt “o savantă și subtilă dozare de credite comerciale clasice și de ajutoare publice”. Acestea sunt utilizate în vederea favorizării exporturilor țărilor dezvoltate spre PVD și ele oferă o finanțare la un cost inferior procentelor Consensului (mai ales Franța, Italia, Marea Britanie etc.).

Credit-bail (leasing), după cum vom vedea, se aplică în același timp ca o tehnică de finanțare și ca o tehnică de comerț exterior. Ca o tehnică de finanțare, leasingul internațional consistă într-o operație prin care exportatorul nu vinde marfa direct clientului său străin. Refinanțarea societății de leasing apare în modalități diferite:

un credit cumpărător sau furnizor;

un credit financiar grație unui împrumut pe piața internațională de capitaluri;

alte modalități de refinanțare.

În practica SBI și a comerțului internațional, numeroase operațiuni de credit-bail sunt efectuate plecând de la societăți “off-shore”, aflate în paradisuri fiscale. O operație de credit-bail destinată finanțării exporturilor determină intervenția unei relații tripartite între:

exportator;

societatea de leasing;

cumpărătorul străin (importator sau primitor).

Societățile de credit-bail constituite în țările industrializate sunt o soluție și o sursă de finanțare “neconvențională” pe termen mediu și lung. În același timp, tehnica de credit-bail la export este sensibil mai complexă decât o finanțare convențională și “… costul leasing-ului este departe de a fi neglijabil”.

Factoringul este o tehnică de finanțare: printr-un contract, exportatorul cedează integral, contra unui comision, unui factor (unei bănci sau o instituție financiară specializată) creanțele sale la export deținute asupra unui cumpărător extern; în schimb, factorul procedează la reacoperirea acestor creanțe și își ia în calcul toate riscurile. Factorul poate să-și reglementeze relația sa cu exportatorul, prin plata anticipată a unei părți sau a întregii sume din creanțele astfel transferate.

Dar costul factoring-ului este relativ ridicat și cuprinde:

un comision “ad valorem” de ordinul 0,5-2,5%;

un comision calculat, “prorata temporis” în funcție de procentele de interes.

Totuși, exportatorul beneficiază, prin tehnica de factoring, de unele avantaje (simplifică gestiunea trezoreriei, nu mai este expus riscului de neplată, poate să-și mobilizeze creanțele etc.). În cadrul Sistemului Bancar Internațional, toate marile bănci comerciale au creat filiale specializate în operațiuni de factoring internațional.

Forfetarea (forfaiting) se numește, de asemenea, finanțare sau scont fără recurs; este o tehnică neconvențională de finanțare a exporturilor similară cu factoringul (creanțele reprezentate de bilete de ordin, trate și alte efecte comerciale sunt transferate unei societăți specializate sau unei societăți de confirmare).

Se poate vorbi de alte tehnici “neconvenționale” de finanțare în comerțul internațional și/sau unele servicii legate de această finanțare care este pusă în aplicare de SBI:

acordurile de compensare (vezi operațiunile paralele);

unele operațiuni asociate de finanțare și/sau de asigurare-credit și/sau de confirmare (de exemplu: confirming houses);

creditele pe garanții sau semnătură (vezi garanții și cauțiuni bancare).

3.8. Garanții și cauțiuni bancare

Alături de tehnicile de finanțare a exporturilor, în cadrul SBI a fost pus la punct un sistem specific de garanții și de cauțiuni bancare în favoarea întreprinderilor implicate în comerțul internațional. Băncile sunt frecvent solicitate să elibereze cauțiuni pentru contul clienților lor exportatori; aceste cauțiuni vor da loc unui credit pe semnătură. De fapt, o cauțiune nu este cu adevărat un credit; aceasta este un angajament luat de o bancă sau de o societate de asigurări pentru clientul lor exportator (o garanție că el va fi în măsură să realizeze contractul), în raport cu clientul străin.

Cauțiunile sunt numeroase și variază de la o țară la alta, în funcție de practicile comerciale și de reglementările locale; cele mai importante tipuri de cauțiuni și garanții utilizate în comerțul internațional sunt în tabelul 7.2. (care sunt prezentate cu traducerea în engleză). De exemplu, printre cauțiunile din tabelul 7.2.:

prin cauțiunea de bună execuție: banca garantează executarea completă a contractului convenit de exportator cu clientul său străin;

prin cauțiunea de restituire a acontului: banca garantează importatorului (client străin) că aconturile avansate de el exportatorului îi vor fi rambursate dacă obligațiile asumate prin contract nu sunt executate.

Tabelul 3.2. Principalele cauțiuni utilizate în cadrul SBI

Sursa: Simona Gaftoniuc – Practici bancare internaționale, Ed. Economica, 1995.

CAPITOLUL 4

TRANZACȚIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ

4.1. Definiții și clasificări prealabile

Contrapartida presupune eliminarea completă sau parțială a instrumentelor de plată tradiționale în comerțul exterior și înlocuirea lor cu schimburi reciproce de mărfuri și servicii, de regulă în cadrul unor aranjamente financiare. Comerțul în contrapartidă se întemeiază, deci, pe formă de “troc” a comerțului, caracterizată de schimb de marfă contra marfă, formă ce a precedat apariția banilor.

În economia contemporană, operațiunile de contrapartidă s-au dezvoltat și perfecționat foarte mult față de forma inițială de “troc”. Acest tip de comerț s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate monetară și de lipsă de lichidități în comerțul internațional. Contrapartida s-a dezvoltat și în unele afaceri ce impuneau soluții noi pentru a reduce efortul și riscul valutar specific comerțului exterior.

Operațiunile în contrapartidă sunt modalități sau mecanisme de condiționare a fluxurilor de mărfuri și servicii între doi sau mai mulți parteneri, ele pot fi analizate:

în sens restrâns, când se leagă importul de export pentru a echilibra raporturile între parteneri;

în sens larg, când se consideră drept operațiuni de contrapartidă toate formele de coordonare a schimburilor, inclusiv din acțiunile de cooperare economică internațională.

Formele de derulare a contrapartidei sunt extrem de diverse și sunt abordate diferit în literatura de specialitate, dar au toate un element comun: compensarea directă, integral sau parțial, a unui import de un export. Interesul manifestat de firme de comerț exterior față de contrapartidă se explică prin următoarele avantaje ce revin acestui tip de operațiune:

Este o formă de comerț mai puțin costisitoare, deoarece aparatul comercial necesar și activitățile de marketing au o amploare mai mică.

Prin apelarea la contrapartidă se diversifică fondul de marfă de pe piața internă (regională), fără efort valutar, testându-se în același timp competitivitatea unor produse.

La nivel de state (prin clearing), contrapartida permite menținerea și dezvoltarea unor relații reciproce într-un cadru echilibrat al fluxurilor de mărfuri și servicii. Conjugat și cu alte tehnici de comerț exterior acest aspect poate contribui la echilibrarea balanțelor externe de plăți și a balanței comerciale.

Prin contrapartidă statele și firmele angajate reduc efortul valutar depus, aspect esențial în condițiile actuale de instabilitate monetară, în condiții de criză a lichidităților internaționale și de amplificare a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, dar și a datoriei externe a SUA. În afacerile economice internaționale, unele țări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare se află într-o poziție de inferioritate datorită lipsei de convertibilitate a monedelor proprii, contrapartida constituind, în astfel de cazuri, o soluție extrem de convenabilă.

Contrapartida oferă avantaje de promovare sau finalizare a unor mari contracte de cooperare economică internațională (în producție, în cercetare științifică, dezvoltare tehnică), permițând un efort investițional și financiar conjugata al mai multor parteneri.

Contrapartida comportă și unele limite sau dezavantaje:

unele firme din țările dezvoltate au tendința de a exporta, în astfel de contracte, mărfuri prelucrate depășite din punct de vedere tehnic contra unor materii prime de bază;

pentru unele schimburi de mărfuri, compensarea valorilor și urmărirea în timp a compensării complete este sau devine dificilă.

Operațiunile în contrapartidă se pot clasifica astfel:

După numărul de parteneri de afaceri:

operațiuni în contrapartidă bilaterală;

operațiuni în contrapartidă multilaterală.

Funcție de nivelul economico-juridic al partenerilor:

operațiuni în contrapartidă la nivel de întreprindere;

operațiuni în contrapartidă la nivel de grupuri de întreprinderi sau ramuri economice;

operațiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).

După gradul de compensare cu marfă și servicii și alte criterii cumulate:

operațiuni de compensație, care presupun eliminarea totală a monedei din raportul de schimb și include livrările clasice în contrapartidă:

barterul simplu sau garantat: la nivel de întreprindere, grup de întreprinderi sau subramuri economice;

clearingul bilateral și multilateral între state (țări).

operațiuni paralele, care presupun schimburi reciproce de mărfuri sau servicii, din care o parte din afacere are la bază moneda ca termen de schimb;

operațiuni combinate, care pleacă uzual de la un contract complex de cooperare economică internațională, completându-se apoi prin diverse tehnici de compensare și/sau operațiuni speciale.

4.2. Livrări de mărfuri și servicii în compensație (contrapartida clasică)

Livrările de mărfuri și servicii în compensație, ca tehnică de contrapartidă, presupun efectuarea schimbului pe baze echivalente între două sau mai multe firme din țări diferite, fără a se apela la mijloace și instrumente de plată consacrate. Aceste operațiuni (livrări) se caracterizează, în principal:

partidele de mărfuri de export și de import nu se plătesc în valută, ci se compensează reciproc, de regulă integral;

au ca bază juridică un singur contract și pentru export și pentru import.

Operațiunile de compensație se pot clasifica în mai multe moduri, după cum se încheie între două sau mai multe firme, în temeiul unui acord la nivel macroeconomic sau fără această bază etc. Literatura de specialitate împarte, uneori, operațiunile în compensație:

compensații individuale;

compensații globale.

Compensațiile individuale pot fi, la rândul lor:

simple, când participă două firme din țări diferite, fiecare firmă fiind exportator și importator simultan;

progresive, când participă trei, patru sau mai mulți parteneri (cu derulare în lanț).

Compensațiile globale consideră barterul ca o formă a operațiunii de clearing ce poate avea loc între grupuri de întreprinderi sau ramuri economice.

Majoritatea specialiștilor din comerțul exterior consideră însă că în cadrul livrărilor de mărfuri și servicii în compensație (operațiuni de compensație sau contrapartidă clasică) se includ două tipuri de bază de operațiuni:

Operațiunile de barter;

Operațiunile de clearing.

Operațiunile de barter sunt acele tehnici prin care se compensează reciproc, de regulă integral, un export cu un import de mărfuri/servicii între firme din țări diferite, având ca singură bază juridică contractul direct.

Barterul simplu bilateral. Un contract de barter simplu bilateral este apropiat de contractul de vânzare-cumpărare specific operațiilor clasice de comerț exterior, cu diferența că se încheie un singur contract și se stabilesc suplimentar aspecte precum:

contracararea unor riscuri specifice barterului (de exemplu: dezechilibrarea raportului de schimb, ceea ce implică punctaje succesive);

suportarea echilibrată a costului de transport pe ambele fluxuri;

efectuarea pe loc sau eșalonat, dar neapărat în paralel, a schimbului de partizi de marfă;

analiza comparativă a prețurilor propuse spre negociere și luarea în considerare a legislațiilor specifice celor două țări (taxe, accize, TVA etc.).

Clauzele de bază ale contractului de barter sunt cele prin care se stipulează că plata mărfurilor importate se va face printr-un export de valoarea egală. Plecând de la raportul de echivalență convenit, de regulă se trec în anexe la contract și structura sortimentală completă, cu cantitatea fizică din fiecare articol prevăzut. Valoarea contractului rezultă, deci, din însumarea mărfurilor nominalizate în anexă; la această valoare corespunde o anumită cantitate fizică de marfă. Contractul se consideră realizat complet dacă se schimbă efectiv cantitățile fizice de marfă convenite. În condiții de inflație, intr-o țară sau alta, raportul valoric al contractului se poate modifica, dar rămâne ca bază de analiză și punctaj volumul fizic. De regulă, fiecare din cei doi parteneri va tinde să efectueze el un import prealabil, după care să livreze partida sa proprie de marfă.

Riscul de inflație în monedă națională și riscul de primă livrare pot fi considerate ca riscuri specifice contractului de barter.

Barterul simplu multilateral este similar cu cel bilateral, dar intervin în afacere mai mulți parteneri. Astfel pot interveni câte doi parteneri din fiecare țară sau trei parteneri din trei țări diferite, când se procedează la compensații în lanț. Dificultatea în astfel de cazuri constă în a găsi partenerii și punerea lor de acord, pentru a realiza un consens privind modul de derulare a operațiunii de comerț exterior.

Barterul garantat se referă, fie la un contract bilateral, fie la unul multilateral și propune apelarea de către părțile contractante la o terță persoană (instituție specializată, ICE cunoscută etc.) pentru a se implica și garanta unele clauze din contract și derularea operațiunii în ansamblu. Garantarea se poate face și de o bancă, prin scrisoare de garanție bancară, sau se poate face prin expedierea primei partizi de mărfuri la o terță persoană cu dispoziția de a elibera marfa numai după ce s-a efectuat importul (sau concomitent cu obținerea contrapartidei corespunzătoare/echivalente). În cazul apelării la o ICE se contează pe sprijinul ei încă din etapa de negociere a contractului acordându-se practic și asistență tehnică de specialitate. Pentru implicare, firma terță, în calitate de garant, va primi un comision și la export și la import.

Pentru operațiile de barter, în unele situații, la nivel de ministere sau chiar guverne se încheie acorduri de derulare, de regulă pentru perioade de un an sau mai puțin, caz in care barterul se apropie mult de clearing.

Operațiunile de clearing sunt o compensație globală privind schimbul reciproc de mărfuri sau servicii între două sau mai multe țări. Se derulează pe bază de acorduri guvernamentale. Schimburile de mărfuri sau servicii se efectuează fără transfer de devize (valută).

În astfel de operațiuni, apar trei categorii de participanți:

importatorii;

banca de compensație (sau băncile de compensație);

exportatorii.

Calculul de compensație se face global (marfă, servicii, comerț vizibil și invizibil) de regulă pentru un an de zile, apoi soldul se lichidează după procedura stabilită de părți (statul).

Clearingul poate fi:

clearing bilateral;

clearing multilateral.

Clearingul bilateral are loc între două țări și a fost folosit pentru prima dată în perioada 1929-1933, pe baza unor acorduri organizate de Camera de Comerț Internațional Paris. Într-un astfel de acord, exportatorii se achită în moneda națională a fiecărei țări, evidența derulării acordului fiind încredințată unei bănci centrale sau altă bancă. În principiu, nu are loc nici un transfer de valută, compensându-se reciproc livrările efectuate. Funcționarea acordului de clearing:

firmele din țara “A” , debitoare față de partenerii din țara “B”, efectuează exportul de marfă și depun documentele la banca centrală desemnată prin acord sau altă instituție denumită “oficiu de clearing”;

partenerii din țara “B” primesc importul, pe care-l achită în monedă națională și vor efectua și ei exporturi spre țara “A”, depunând documentele de evidență la “oficiul de clearing”;

banca sau Oficiul de clearing ține evidența debitelor și creditelor reciproce și compensează periodic cele două conturi, efectuând plăți în monedă națională la firmele implicate.

Se pot utiliza frecvent două bănci sau “oficii de clearing” stabilite prin acord. Distingem, astfel:

Clearing cu un singur cont, deschis numai la una din țările participante la acord, în moneda ei națională, caz în care exportatorii din această țară sunt avantajați și tratați preferențial (ei încasează imediat plata);

Clearing cu două conturi, când se deschide câte un cont în fiecare țară participantă la acord, această procedură fiind mai echitabilă;

Clearing descentralizat banca sau băncile centrale sau “Oficiul de clearing” nu realizează direct operațiunile bancare (incasso sau acreditiv) pe baza cărora se înregistrează în conturi livrările, ci apelează la bănci comerciale la care deschid subconturi de clearing.

Acordul de clearing mai cuprinde și alte clauze importante, între care:

data intrării în vigoare, termen de valabilitate, organisme implicate, monedă, operațiuni admise, modul de lichidare a soldului final etc.;

dacă se apelează la creditul tehnic, ca plafon valoric de acoperire a decalajelor între importuri și exporturi care nu se derulează simultan;

clauza de devize, atunci când diferența dintre export-import este foarte mare și nu se iau măsuri de atenuare, partea în culpă poate acoperi diferența cu devize

clauza de switch: o țară excedentară poate folosi creditul soldului de clearing într-o operațiune cu o terță țară nemembră a acordului;

clauza de rectificare: când părțile semnatare vor să preîntâmpine evoluția negativă a raportului de schimb; permite renegocierea unor clauze.

Clearingul multilateral: participă trei sau mai multe țări și s-a folosit, inițial, această tehnică pentru a lichida unele solduri persistente provenind din clearing bilateral. Un exemplu cunoscut de astfel de acord de clearing a fost semnat în 1947 de Franța, Belgia, Italia, Olanda și Luxemburg sub forma Comitetului acordurilor de plăți. O perioadă îndelungată au funcționat acorduri de clearing multilateral între țările participante la fostul CAER.

Acest tip de acord este comparabil cu cel bilateral, dar conceperea, derularea și funcționarea lui, ca și ținerea evidenței, sunt mult mai complexe și relativ greoaie.

4.3. Operațiunile paralele (contra-cumpărarea)

Astfel de operațiuni au ca obiect schimbul de mărfuri și servicii între țări și firme din țări diferite; presupun, în esență, legarea sau condiționarea unui import de un export sau invers. Diferă de barter sau clearing prin următoarele elemente:

valoarea partizilor de mărfuri nu trebuie să fie egală, restul se acoperă prin plata în valută;

inițial, contravaloarea partizilor convenite și legate la export-import se achită de participanți, compensarea constă în faptul că pentru un volum de import se realizează și un export pe devize de aceiași valoare sau valoare mai mică (70-80%);

se utilizează, de regulă un contract de export, un contract de import și un protocol de colaborare pentru punerea de acord a celor două contracte separate;

numărul partenerilor implicați nu este prestabilit ci diferă de la caz la caz.

În practica tranzacțiilor internaționale, distingem următoarele tipuri de operațiuni paralele:

Cumpărările legate: când exportatorul, de regulă dintr-o țară dezvoltată (care exportă produse industriale), se obligă să cumpere un volum de mărfuri dintr-o listă oferită de țara importatoare, de regulă în curs de dezvoltare. Astfel de operațiuni se constituie ca un mijloc de promovare a importului de tehnologie, cu efort valutar mai redus, deoarece 30-100% din valoarea contractului va fi acoperită practic prin export de marfă.

Compensațiile inverse sau operațiunile adresate: o firmă dintr-o țară dezvoltată/în curs de dezvoltare achiziționează în avans un produs industrial pe care-l va folosi pentru realizarea unor mărfuri destinate exportului, valoarea importului cuvenit fiind superioară importului.

Cumpărarea de produse rezultate, tehnică denumită și buy-back sau “formula românească de cooperare”: exportatorul de echipamente și instalații, în contul exportului, va prelua, parțial sau integral, produse realizate de beneficiar cu mașinile și instalațiile respective. Unii specialiști definesc această tehnică ca făcând parte din formele specifice de cooperare economică internațională.

*

* *

După ce am trecut în revistă operațiunile de compensație și operațiunile paralele – ca forme ale contrapartidei în sens larg – în continuare ne vom concentra atenția asupra operațiunilor combinate, sintetizate de către noi ca tehnici/proceduri asociate, de asemenea, contrapartidei în sens larg (astfel, sintetizăm esența tehnicii de switch și tehnicii de löhn, în subsidiar prezentând operațiunile de reexport). Este oportun a sublinia că alte operațiuni speciale (transferul de tehnologie, leasing-ul, franchising-ul etc.) sunt tratate de către noi distinct, respectiv problematica capitolului următor.

4.4. Operațiunile combinate

4.4.1. Prelucrarea în switch

Pe măsura dezvoltării clearing-ului și, mai ales, în condițiile clearing-ului multilateral, determinat și de lipsa de lichidități în valute forte, a apărut și s-a individualizat treptat o tehnică complexă de comerț exterior, anume tehnica de switch. Unii autori consideră că tehnica de switch are suficiente caracteristici proprii, pentru a fi analizată distinct de cea de contrapartidă, care a generat-o inițial. Punând accent pe latura financiar-valutară și pe posibilitățile oferite de această operațiune ca aport de devize, o parte din specialiști separă complet switch-ul de contrapartidă. Alți autori apreciază însă că tehnica de switch rămâne doar o formă a contrapartidei și privește doar unele modalități de lichidare a unor solduri persistente în cadrul acordurilor de clearing. Aceștia consideră că switch-ul face parte integral din contrapartidă și, că până la individualizarea sa ca tehnică distinctă, va mai fi necesar mult timp.

Practic, tehnica de switch s-a afirmat la începutul anilor 1940-1950 și s-a dezvoltat și consolidat în perioada 1960-1970, când dezechilibrele frecvente rezultate în unele conturi de clearing au obligat, pentru lichidare:

fie la transformarea soldului disponibil din contul de clearing al unei țări (față de alta ) în valută forte, și lichidarea în acest fel a datoriei;

fie, invers, la transformare unor fonduri în valută în disponibilități de clearing, pe o anumită relație, și apelarea la reexport pentru a stinge datoria.

Oricum am încadra tehnica de switch, în cadrul acestui proces de lichidare succesivă a unor solduri ale contului de clearing (și de aport valutar), interesează faptul că această tehnică este extrem de complexă, greu de negociat și de găsit parteneri potențiali, dificil de derulat, dar absolut inevitabilă în condițiile actuale ale comerțului internațional.

O definire propriu-zisă a tehnicii de switch este dificil de formulat deoarece diferă elementele de bază după cum este abordată trilateral sau plurilateral, ca modalitate de degajare a contului de clearing, ca mod de a obține un aport valutar sau ca mijloc de realizare a unui profit de către intermediarii din tranzacții comerciale internaționale. Unii autori definesc switch-ul ca o operațiune de lichidare a soldului de clearing, alții ca modalitate de realizare a unui aport valutar. Oricum, switch-ul presupune o completare a tranzacțiilor comerciale cu operațiuni financiar-valutare prin care se transformă o disponibilitate dintr-un acord de clearing în disponibilități pentru alte clearing-uri sau în devize forte.

Operațiunile de switch au apărut în legătură cu acordurile de clearing dar și cu unele contracte de barter.

Practic, fie că are inclusă clauza creditului tehnic, fie că nu, în cadrul acordurilor bilaterale de clearing și a celor multilaterale se ajunge frecvent în situația în care un importator depășește limita valorică (în moneda de cont) a exporturilor sale, sau depășește creditul tehnic, neavând în schimb să ofere în continuare acele mărfuri care au fost nominalizate în listele de acord. Se ajunge, deci, în imposibilitatea de a mai derula în continuare acordul. Operațiile de switch fac posibilă continuarea acestor relații și permit deblocarea acordului, în paralel cu realizarea de aport valutar și beneficii în valută.

Țara cu sold excedentar (creditor) al contului de clearing își va utiliza soldul printr-un transfer în favoarea altei țări, convenită de comun acord de primele două, luând astfel naștere o operațiune de compensație triunghiulară. Acest transfer poate avea loc în cursul anului dar mai ales la lichidarea soldului final.

Unele acorduri prevăd clauza “switch” , altele interzic însă reexportul prin această tehnică sau alta similară. În această situație, se apelează la firme specializate în operațiuni de switch, sprijinite de unele bănci și cu acordul tacit al țărilor partenere la acordul de clearing. Inițiativa apelării la switch poate reveni țării creditoare, debitoare sau chiar unei firme de switch sau de intermediere în operațiuni externe. Operațiunea de switch prevede, deci, reexportul unei mărfi dintr-o țară parteneră de clearing într-o terță țară, transformând simultan surplusul de monedă de cont de clearing în valută sau invers, când se transformă valuta în disponibilitate de monedă de cont și are loc reexportul unei mărfi dintr-o țară terță într-o țară parteneră de clearing.

Operațiunile de switch se pot clasifica:

După sensul de alimentare a contului de clearing:

operații aller, prin care se alimentează contul de clearing cu valută forte (marfă pe valută);

operații retour, prin care se vinde excedentul de disponibilități în monedă de clearing;

operații aller-retour, ca o combinare și derulare simultană a primelor două.

Funcție de obiectul operațiunii de switch:

operații de switch cu marfă;

operații de switch cu caracter financiar, prin care se creează sau cedează poziții de clearing deși nu au avut loc încă schimburi de mărfuri între cei doi parteneri ai acordului de clearing.

După numărul participanților la operațiunile de switch:

operații de switch simple (normale sau primare), la care participă numai trei țări, două semnatare ale acordului și țara terță

operații de switch în lanț sau multiple, la care participă mai mult de trei țări, din care cel puțin două sunt semnatare ale acordului.

Prelucrarea în switch presupune operațiuni deosebit de complexe și dificil de derulat, deoarece adaugă la problematica cunoscută tradițional (ce se caracterizează prin riscuri cunoscute) alte probleme și riscuri în plus, determinate de specific:

cel puțin trei parteneri, din care doi ai acordului clearing;

fluxul de plăți și încasări se face în valută dar și în monedă de clearing;

necesită operațiuni auxiliare (sortare, reetichetare, documente de proveniență, de origine, transport etc.) ce presupun o mare abilitate a firmelor implicate.

Varianta de switch aller este varianta clasică a tehnicii, respectiv forma inițială de aplicare a acestui tip de operațiuni combinate. În varianta sa cea mai simplă, tehnica de switch include următoarele componente:

țara B și C ca țări membre ale acordului de clearing și țara A ca țară terță;

în urma fluxului reciproc de mărfuri de la B la C, țara C devine debitoare și inițiază switch-ul;

un exportator din țara A se angajează să exporte mărfuri pe valută, (mărfuri de valoare egală) în B;

țara C devine obligată față de exportul din țara A să achite în valută valoarea exportului (a datoriei inițiale), dar nu are această valută;

intervine firma specializată în operațiuni de switch, care achită în valută țarii C datoria față de exportatorul din A dar preia în schimb soldul excedentar în monedă de clearing de la țara B;

la calcularea prețului de referință pentru lotul de marfă care lichidează debitul, deoarece în acest caz se transformă soldul de clearing în valută, prețul în valută este totdeauna mai mic decât prețul în monedă de clearing;

diferența între cele două prețuri se numește AGIO și este câștigul firmei de switch; poate ajunge 5-30% din valoarea lotului de marfă;

moneda de clearing obținută de firma de switch se va folosi ulterior de aceasta pentru a cumpăra alte mărfuri într-o operațiune inversă sau va revinde moneda altei țari interesate.

În practică, țara care este debitoare C (sold pasiv) inițiază legătura cu exportatorul din țara A și preia ea însăși marfa pentru a o reexporta și a lichida soldul pasiv. Atât timp cât primește valuta (de la firma de switch) exportatorul este interesat. Desigur, țara care este debitoare C va pierde indirect o marjă din aceste operațiuni dar lichidează, în acest fel, datoria pentru care nu are nici valută nici alte mărfuri incluse în lista de la acord și care-l interesează pe partenerul B. Și țara B suferă, indirect, uneori o pierdere dar mai mică comparativ cu țara C – ca o parte din AGIO – dar rămâne în schimb cu datoria încasată și cu o marfă care o interesează, pe care altfel nu ar fi putut s-o obțină decât apelând la valută forte.

Într-o operațiune switch retour tehnica se inițiază de țara cu sold activ (creditoare) și generează o diferență nefavorabilă de preț numită DISAGIO, care se suportă în principiu de țara inițiatoare. Firma de switch achiziționează o marfă din țara cu sold pasiv și reexportă această marfă într-o țară terță dar pe valută (marfa nu este prevăzută în lista de la acord și nu interesează țara creditoare). Plata mărfii se face în moneda de clearing, lichidând astfel mai întâi excedentul de disponibilități și obținând ulterior valută.

În astfel de cazuri, firma de switch rămâne de regulă cu disagio (5-40%); totodată se poate implica în alte operațiuni cu valută obținută în contul țării creditoare, înainte de a achita definitiv datoria inițială. Astfel, se poate implica în a finaliza alte operații de switch de tip aller sau alte compensări valută/monedă de clearing.

În varianta unor operațiuni switch de tip aller-retour ar trebui să se combine doar cele două variante invocate. În realitate, se inițiază astfel de operațiuni și cu caracter speculativ, pentru a obține diferențe mari între prețurile în valută și cele în monedă de clearing, ulterior obținând profituri în valută.

Operațiunile de switch valutar sunt operații pur financiare realizate de bănci sau alte instituții specializate: au la bază combinarea unor situații ale diferitelor acorduri de clearing de marfă și servicii, care nu se pot echilibra, mai ales atunci când țara creditoare scoate la licitație moneda de clearing pentru a-și activiza fondurile imobilizate.

Astfel de operațiuni pot fi, de asemenea, de tip aller, retour și aller-retour. Câștigul băncilor sau al firmelor implicate, bazat pe aceleași diferențe între devize și monede de cont sau între diferite monede de clearing, se numește DISCOUNT.

Recurgerea la tehnicile de switch, în oricare variantă, presupune atât avantaje, cât și unele dezavantaje.

Avantajele acestei operațiuni combinate sunt:

cresc încasările valutare fără a se face export de substanță națională;

se obțin unele mărfuri din țări dezvoltate, care altfel ar presupune plata în valută;

cresc beneficiile în valută ale firmelor implicate;

se evită plata de dobânzi în cazul depășirii creditului tehnic;

se pot transforma în devize unele active în monedă de clearing, active care nu poartă dobânzi sau procentul de dobândă este nesemnificativ;

se creează un cadrul mai elastic de negociere în acordurile de clearing, diversificând schimburile comerciale dintre state;

se facilitează plasarea unor mărfuri indigene la export, nu neapărat condiționat de import;

se influențează pozitiv balanța comercială și procesul de convertibilitate al monedei naționale.

Unele riscuri sau dezavantaje ale tehnicilor de switch sunt:

angajarea operațiunilor este limitată de găsirea partenerilor interesați;

posibilitatea de blocare a contului de clearing, când disponibilitățile create în faza aller nu se mai pot utiliza pentru faza retour;

caracterul confidențial al unor astfel de operațiuni este greu de păstrat, iar legislația unor țări (membre ale acordurilor de clearing) interzic categoric reexportul.

4.4.2. Tehnica de lohn

Sunt operațiuni ce îmbină caracteristici comerciale și de cooperare internațională în producție, derulându-se ca o formă specifică a operațiunilor de reexport; se numesc și “comerț de manoperă” sau “producție la comandă”. Prelucrarea în Lohn este tranzacția desfășurată pe baza contractuală între două firme din țări diferite, între care una din ele execută (fabrică) la comandă un produs după modele și desene ale celeilalte firme și sub marca acesteia din urmă. În practica afacerilor economice internaționale:

firma care lansează comanda pentru a se fabrica se numește ORDONATOR și va îndeplini ulterior funcția de importator;

firma care primește comanda și care execută produsul se numește EXECUTANT și joacă rolul de exportator.

În mod curent, ordonatorii în lohn sunt firme ce posedă mărci de prestigiu, bine introduse pe piața mondială, și care vor să-și extindă afacerile datorită poziției pe care o dețin pe această piață. Operațiunile de prelucrare în lohn presupune și unele raporturi de colaborare în producție, motiv pentru care sunt comparabile cu acțiunile de cooperare economică și tehnică în afaceri economice internaționale. În unele cazuri, stingerea obligațiilor între cele două firme se face în produse (materii prime contra produse finite), ceea ce permite compararea operațiunilor în lohn cu contrapartida.

Specific operațiunilor în lohn este faptul că executarea și fabricarea se face de exportator iar, de regulă, ordonatorul asigură nu numai desenele și modelele ci și materii prime, materiale, produse semifinite etc.

Explicarea interesului sau avantajelor pentru apelarea la astfel de operațiuni, diferă:

la exportator:

realizează o producție fizică ridicată deși nu are materii prime, materiale etc.;

utilizează mai complet capacitățile de producție;

menține ocupată forța de muncă, cu implicații economice și sociale;

își poate moderniza unele tehnologii, uneori primind și asistență tehnică;

sporește calitatea forței de muncă utilizate;

prelucrarea în lohn este o dovadă a competitivității firmei sale.

la ordonator:

își majorează cifra de afaceri (venituri, profit etc.) fără investiții în producție;

obține un spor al ratei profitului, deoarece de regulă nivelul salariilor din țara executorului este mai redus decât cel al salariilor din țara sa;

își consolidează poziția pe piața mondială, în lupta cu firmele concurente, deoarece acoperă alte sectoare cu marfa realizată sub licența sa;

în mod normal, ordonatorul obține avantaje mai mari decât executantul, mai ales pe termen lung.

Operațiunile în lohn prezintă și unele riscuri specifice pentru cei doi parteneri:

pentru exportator:

întârzieri în transportul și aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. ceea ce influențează ritmicitatea producției;

un venit în devize mai redus decât dacă ar exporta produse realizate integral de el;

exportul sub marcă străină amâna promovarea firmei pe piața mondială în nume și pe cont propriu.

pentru ordonator:

executant poate să nu realizeze integral produse de calitate ridicată, consumând materii prime;

în condiția nerespectării unor cerințe de calitate, termene de livrare, alte situații neprevăzute (politice, naturale etc.) aceste riscuri de “preiau” de ordonator.

4.5. Contraprestațiile comerciale și alte operațiuni apropiate de contrapartidă

Contraprestațiile comerciale constau în prestarea reciprocă, în compensație, a unor servicii de marketing de către firme din țări diferite, având ca efect diminuarea reciprocă a cheltuielilor totale de desfacere a unui produs. Se include în categoria unor astfel de tranzacții:

schimbul reciproc de informații comerciale privind piața autohtonă;

studierea în comun a conjuncturii de pe piața mondială, fie prin înființarea unui oficiu comun de studiere, fie prin studierea separată a unor zone geografice și însumarea rezultatelor;

reprezentarea reciprocă în domeniul aprovizionării și desfacerii unor produse.

Între alte forme de comerț internațional incluzând și elemente specifice contrapartidei, amintim:

tranzacțiile pentru facilitarea unor importuri de materii prime: în domeniul extractiv, tehnică asemănare cu buy-back, însă când se dorește o sursă certă de aprovizionare și se achită devize de importator și după terminarea investiției;

valuta blocată: tehnică aplicată în industria cinematografică, când repatrierea unor profituri sau dividende în valută forte este dificilă, se achiziționează în monedă națională anumite produse ce se vor plasa pe piața mondială în devize.

4.6. Reexportul

Reexportul constă în cumpărarea dintr-o țară și revânzarea în altă țară a unei mărfi pentru a obține o diferență de preț ce acoperă toate cheltuielile ocazionate și asigură un profit. De-a lungul istoriei unele țări au realizat averi deosebite din reexport (Anglia, Spania, Portugalia etc.), iar în perioada contemporană reexportul combinat cu tehnici de switch, lohn etc. asigură profituri considerabile pentru alte țări (Belgia, Olanda, Austria etc.).

Promovarea reexportului se explică astfel:

facilitează tranzacții comerciale pe unele fluxuri prohibite prin embargouri, alte bariere etc.;

se exportă produse indigene îmbunătățite cu importuri de completare;

se finalizează unele contracte, de export atunci când oferta indigenă este insuficientă se cumpără marfa din altă țară, marfă care se “naturalizează” și se revinde.

Operațiunile de reexport se pot clasifica după cum urmează:

Reexportul efectuat pentru a obține profit comercial: prin exploatarea unor diferențe mari apărute între prețurile de pe diferite piețe, determinate de factorul timp și spațiu. În acest caz, reexportatorul încheie două contracte separate: unul de import cu exportatorul și altul de export cu importatorul, cei doi necunoscându-se și neputând angaja relații directe, din diferite motive. Se apelează, uneori, la circuite prin zone sau porturi libere, scutind marfa de taxe vamale și alte obligații fiscale.

Reexport efectuat pentru a promova relațiile comerciale reciproce: când unul dintre partenerii dintr-un acord de clearing are nevoie de marfa țării A dar nu are valută sau marfă care să se poată valorifica pe piața internă din țara A. Partenerul din țara A va face livrarea, va prelua un lot de marfă care nu-l interesează, dar obține acordul să-l reexporte pe o piață terță, dacă va găsi un client potențial.

Reexport efectuat pe baza importului de completare a producției fabricate pentru export: când produsul final se va exporta într-o altă țară decât cea din care s-a făcut importul de subansamble (în general: la mașini, instalații, echipamente etc.).

Reexport cu scopul de a testa o piață: pe aceasta se vor exporta ulterior mărfuri ce provin din țara reexportatorului și/sau țara de origine.

Mecanismul operațiunilor de reexport include:

un contract de import;

un contract de export;

deschiderea de acreditiv;

livrarea de marfă direct sau tranzitând țara reexportatorului;

plata în valută convertibilă, cel puțin pe un flux.

Reexporturile conțin însă și unele riscuri specifice, separat de cele comune comerțului exterior, astfel:

fluctuațiile valutare angajează simultan două monede;

se efectuează importul și depozitarea dar nu se mai realizează reexportul;

risc dublu de livrare;

prețurile aplicate suferă o “operare dublă” în privința taxelor vamale etc.

Pentru promovarea cu succes a reexporturilor este necesară o bază materială largă: fonduri, acces la credite, depozite în țară, depozite în zone libere, etc. Este necesară, de asemenea, o bună documentare, surse de informare permanentă, relații și contacte strânse cu firme sau intermediari de pe piața mondială, rețele de reprezentanți sau filiale (sucursale, agenții etc.). De regulă, în operațiunile de reexport se negociază prețuri ferme (fixe) deoarece termenele de derulare sunt reduse. Ca modalitate de plată, în astfel de operațiuni, se recomandă a folosi acreditivul transferabil între partenerii implicați, acreditiv domiciliat în țara reexportatorului.

CAPITOLUL 5

TRANZACȚII COMERCIALE SPECIALE

5.1. Transferul internațional de creativitate și tehnologii moderne

5.1.1. Transferul internațional al brevetelor de invenție

Pe măsura dezvoltării societății, devine din ce în ce mai “explozivă” activitatea creatoare, de inovare, invenție, perfecționare a tehnicilor de producție, comercializare, etc. Asigurarea protecției prin lege (piața internă) sau prin convenții și tratate (piața mondială) – pentru orice drept de proprietate intelectuală sau industrială – devine obiectiv necesară. În comerțul internațional, prima uniune pentru protecția industrială s-a semnat la Paris, în 1883, revizuită ulterior prin mai multe convenții multilaterale și completată cu uniuni restrânse, pe ramuri sau sectoare de activitate. România a aderat la această “Uniune generală” așa cum a fost ea revizuită la Washington, 1911.

Conceptul de proprietate industrială include astăzi următoarele:

brevetele de invenții;

mărcile de fabrică;

mărcile de comerț sau servicii;

procedeele și tehnicile nebrevetate (know-how);

consultanța de specialitate (consulting);

asistență tehnico-inginerească (engineering);

indicațiile de proveniență sau denumirile de origine pe cale contractuală.

Conform organizației mondiale a proprietății intelectuale, prin Convenția de la Stockholm, 1967, acest concept include:

drepturile privind opere literare, artistice, științifice etc.;

fonogramele și emisiunile radiofonice;

invențiile în toate domeniile activității umane;

descoperirile științifice;

desenele și modelele de serviciu;

denumirile comerciale;

protecția împotriva concurenței neloiale;

activitatea intelectuală în domeniul industrial, științific, literar și artistic.

Circulația internațională a drepturilor de proprietate industrială și intelectuală se numește transfer de tehnologie și este o componentă a REI. Importanța acestui transfer de tehnologie, ca modalități și procedee de transmitere de la o firmă la alta din țări diferite, “dintr-o dată” sau “pe termen lung”, rezidă în importanța pe care o are avansul tehnologic asupra progresului economic și social al oricărei țări. Recent, se discută posibilitatea includerii acestui transfer de tehnologie în prevederile GATT, pentru a se crea un cadru instituțional mai precis de transmitere între țări.

În sens general, invenția este creația care reprezintă noutate și progres față de stadiul atins într-un domeniu, creație care nu a mai fost făcută publică sau brevetată în țară sau străinătate și care poate fi aplicată pentru soluționarea unor probleme de interes general.

Brevet de invenție este un titlu eliberat de stat, titlu care atestă caracterul de invenție al obiectului său. În temeiul brevetului, titularul capătă o serie de drepturi, dintre care cel mai important este acela că numai el poate exploata personal sau autoriza pe alții să exploateze obiectul invenției. Titularul are obligația de a exploata invenția în termenul stabilit de lege (caz contrar se poate revoca brevetul) și de a plăti anuitățile față de stat în perioada de valabilitate a brevetului (max. 20 ani).

Brevetele de invenții se pot clasifica după mai multe criterii (principale, adiționale, individuale, colective etc.). Atingerile nelegale care se pot aduce unui brevet de invenție:

contrafacerea: când dreptul de exploatare al titularului este atins prin fabricare, prin folosire, prin punere în circulație a unui produs rezultat;

concurența neloială: crearea unor confuzii privind proveniența unei mărfi fabricate pe baza brevetului, reclama comparativă critică, divulgarea unor secrete de fabrică, uzurparea calității de inventator etc.

Formele prin care are loc comerțul cu brevete de invenții:

Cesiunea: formă de comercializare prin care titularul unui brevet de investiție transmite dreptul său de proprietate asupra brevetului unei terțe persoane. Cesiunea urmează drumul juridic de drept comun specific contractului de vânzare-cumpărare și poate fi:

definitivă;

temporară.

Întinderea cesiunii poate fi:

totală: când privește în întregime brevetul și teritoriu pe care este protejată;

parțială: sub aspectul teritoriului, al aplicațiilor posibile, al conținutului dreptului transmis (ex.: se transmite dreptul de a fabrica, dar nu și cel de a comercializa).

Aportul unui brevet într-o societate mixtă: când partea care este titulară a unui brevet aduce și cedează în favoarea societății dreptul de proprietate și, eventual, dreptul de folosință asupra brevetului. La dizolvarea societății, partea care a dus ca aport un brevet nu are dreptul de a-l relua dacă acest drept nu se prevede expres în statut.

Licențierea: înțelegerea pe bază de contract prin care titularul unui drept de proprietate industrială (brevet, marcă, know-how etc.) transmite unei alte persoane, în total sau în parte, folosința acestui drept exclusiv pentru exploatare, primind în schimb bani sau produse. Titularul dreptului de proprietate industrială se numește LICENȚIAR iar beneficiarul folosinței se numește LICENȚIAT.

Prin diferență față de un contract clasic de vânzare-cumpărare, contractul de licență de brevet de invenție se particularizează prin anumite restricții sau limitări impuse de licențiar:

limitare temporală: deoarece, de regulă, contractul se încheie pe o perioadă mai scurtă decât valabilitatea brevetului;

limitare teritorială: când se acordă dreptul de exploatare pe o parte a teritoriului protejat;

limitare la o anumită firmă pentru exploatare;

limitare în ceea ce privește obiectul licenței, când brevetul are aplicații multiple;

limitare cantitativă: când se stabilește producția maximă ce va fi realizată sub licență.

Contractele de licență, funcție de întinderea dreptului transmis, pot fi:

licență exclusivă: se acordă licențiatului drepturi exclusive de utilizare a invenției, fără ca ulterior licențiatul să mai poată ceda aceleași drepturi altei persoane; poate fi la rândul lor:

atenuată: când păstrează pentru el însuși dreptul de exploatare;

absolută: renunță și el la exploatare;

licență simplă: se acordă licențiatului dreptul de exploatare, dar se păstrează posibilitatea de acordare și altor terțe persoane; contractarea, în acest caz, se face prin clauza națiunii sau firmei celei mai favorizate (drepturile maxime, acordate la unul, se extind la toți licențiații).

La încheierea unui contract de licență partenerii au interese comune, dar și interese individuale, astfel:

1. Interese specifice pentru fiecare parte:

Licențiarul urmărește, în special:

sporirea veniturilor prin exploatarea în străinătate a brevetelor, mărcilor, know-how etc.;

valorificarea maximă și recuperarea rapidă a cheltuielilor de cercetare;

repartizarea între parteneri a zonelor de desfacere;

penetrarea pe piețe, prin intermediul licenței, în zone unde exportul clasic este dificil;

dacă este posibil, se urmărește obținerea unei poziții de monopol, exercitarea unui control etc.;

asigurarea unor surse de finanțare, prin prelevarea unei părți din profitul realizat de filiale, sucursale etc.

Licențiatul urmărește, în special:

să intre în posesia unor invenții cât mai valoroase și a unor informații tehnice;

să primească know-how odată cu echipamentele pentru a-și dezvolta tehnologia proprie;

să stimuleze dezvoltarea industriei naționale;

să realizeze economii valutare prin reducerea importurilor de produse fabricate pe baza invenției;

să ocolească barierele comerciale care interzic importul de produse de înaltă tehnologie;

să promoveze exportul de produse sub licență;

să-și valorifice superior unele materii prime și forța de muncă.

2. Interese comune, ale ambilor parteneri:

să se obțină produse de calitate superioară pentru a se păstra prestigiul colaborării;

să întărească relațiile reciproce, eventual prin apelarea ulterioară la contracte încrucișate sau reciproce de licențe.

Drepturile și obligațiile revin partenerilor într-un contract de licență se particularizează astfel:

Licențiarul:

are obligația de remitere a dreptului de folosință prin exploatarea și de transmitere a tuturor perfecționărilor aduse ulterior invenției, să acorde asistență tehnică și know-how etc.;

are obligația de-a garanta existența, validitatea și posibilitatea de exercitare a dreptului transmis.

Licențiatul:

obligația de a exploata licența în condițiile convenite;

obligația de a plăti prețul convenit;

obligația de a păstra secretul și de non-concurență;

obligația de a controla validitatea brevetului;

interdicția de a acorda sublicențe;

obligația de a se aproviziona cu materii prime de la licențiar sau din sursa indicată de el;

obligația de a comunica perfecționările aduse obiectului licenței;

obligația de a respecta anumite prețuri de vânzare a produselor rezultate.

Prețul licenței de brevet și modul de plată se pot determina:

ca redevențe periodice (running royalties), calculate ca procent pe unitatea de produs fabricat și comercializat;

metoda add valorem, la valoarea produselor comercializate sub licență

De regulă, în primul an al contractului se acordă licențiatului o serie de scutiri și facilități privind plata redevențelor.

5.1.2. Comerțul cu asistență tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-how)

Conceptul de know-how (savoir-faire) se poate echivala, în esență, cu “a ști cum să faci” “a ști cum să procedezi”, și a vizat inițial acea parte invizibilă, secretă a unei profesii relativ complexe, parte care nu se poate transmite prin descrieri, schițe, planșe, proiecte etc. Practic, această parte a profesiei complexe se transmit numai dacă cel care o stăpânește dorește să facă acest lucru sau dacă se realizează un contact nemijlocit între partea ce vrea să-și însușească profesia (specializarea) și partea care transmite. Ulterior, sensul conceptului de know-how s-a extins foarte mult. Inițial, conceptul s-a folosit în anul 1916 în SUA, dar a fost consacrat juridic pe plan internațional în anii 1950-1960.

Importanța acestui concept derivă din următoarele aspecte:

rolul ce revine activității de cercetare-dezvoltare în lumea contemporană;

imposibilitatea de a încadra toate cunoștințele tehnice și științifice în termenii convenționali ce caracterizează brevetul;

dorința titularului de a păstra, fie și temporar, unele cunoștințe tehnice ce asigură eficiența maximă;

descrierea brevetelor de invenții este de regulă complexă, iar exploatarea efectivă devine uneori imposibilă, dacă nu se furnizează date suplimentare.

Elementele componente ale know-how-ului sunt:

Abilitatea tehnică: include dexteritatea manuală, grija, precizia cu care un specialist execută o operație specifică la o mașină sau instalație din întreprinderea în care lucrează. Această abilitate se poate transmite deplin numai dacă persoana respectivă va lucra la firma care preia acea mașină (instalație).

Experiența tehnică: capacitatea de a da soluții rapide și eficiente la problemele ce apar în timpul exploatării unei mașini, instalații etc.

Cunoștințele tehnice: includ sporul suplimentar de cunoaștere ce se poate extrage din stadiul atins de tehnica mondială la un anumit moment, într-un domeniu anume.

Procedeele: înglobează anumite procedee industriale propriu-zise, cât și tehnicile folosite pentru aplicarea lor.

Practic, cele patru componente se suprapun și se completează formând acest concept de know-how. De regulă, abilitatea tehnică, experiența și cunoștințele tehnice nu întrunesc elementele necesare pentru a fi brevetate ca invenții. Ele se pot transmite și circulă numai sub forma de know-how. Procedeele, dacă nu sunt legate de aplicarea unui brevet de invenție, se includ pentru a fi transmise sub același concept.

Contractul de know-how se include totdeauna în formă scrisă, respectiv se descriu pe larg obiectul și obligațiile părților contractante. În unele, țări aceste contracte se înregistrează într-un registru ținut de reprezentanții statului. Transmiterea cunoștințelor de către furnizor, a condițiilor în care se face păstrarea secretului, colaborarea reciprocă, plata de către beneficiar etc. Toate se determină cu mare precizie. De regulă, transmiterea know-how-ul se face prin manuale, instrucțiuni detaliate, unele echipamente suplimentare etc.; dar mai ales prin trimiterea de tehnicieni și ingineri de la furnizor la uzina beneficiarului și prin primirea pentru specializare și formare a unor tehnicieni de la beneficiar la uzina furnizorului.

Contractul de know-how se întâlnește cel mai frecvent în varianta mixtă, când se transmit prin același contract alte drepturi de proprietate industrială sau se asociază cu unele vânzări de utilaje complexe, obiective realizate “la cheie” prin cooperare etc. Contractul poate fi și complementar, când transferul este separat și adiacent față de altă operațiune comercială sau de cooperare.

Obligațiile părților la încheierea unui astfel de contract sunt asemănătoare cu cele din contractul de licență de brevet.

5.1.3. Colaborarea economică internațională prin consulting-engineering

Conceptul de consultanță de specialitate (CONSULTING) se referă la acordarea unei asistențe pentru organizarea în plan economic, în managementul unor firme, optimizarea unor decizii etc. Se acordă, de regulă, de institute de cercetare științifică, universități, alte instituții similare. Conceptul de engineering (asistență tehnico-inginerească) constituie o completare a primului și apare atunci când asistența generală acordată se face pentru proiect industrial. Împreună, aceste două concepte vizează o prestație de natură intelectuală pentru proiectarea unui obiectiv, pregătirea pentru aplicare și controlul pe parcursul executării.

Dintre operațiunile în care regăsim această asistență:

studii tehnice și economice pentru fundamentarea unor investiții;

elaborarea caietelor de sarcini la licitații internaționale;

urmărirea și coordonarea executării unor lucrări de construcții;

adaptarea unor tehnologii;

cercetarea și crearea unor procedee industriale noi;

optimizarea unor metode de conducere, organizare, administrare etc.

Stabilirea firmei, la care se va apela pentru consultanță, se poate face neoficial sau printr-o alegere oficială dintre mai multe firme pe domeniu. Între firma de consultanță și solicitant se încheie un contract de consultanță, aspectele principale convenite fiind:

păstrarea de către ambii parteneri a secretului profesional;

obiectivele urmărite, problemele necesare a fi soluționate, condiții etc.;

standardele și normele tehnice ce se vor folosi pe parcursul colaborării;

modul de plată (după timpul lucrat, onorariu de angajare plus onorariu procentual, costuri plus onorariu etc.);

dispoziții privind renunțarea de către client;

garanția de bună executare.

5.2. Leasing-ul – cedarea dreptului de folosință

Leasing-ul reprezintă o formă de comerț exterior și o formă de finanțare prin locație (închiriere) de către firme financiare specializate pe acest tip de operațiuni, sau direct de către producători (prezentarea leasing-ului ca formă/procedură de finanțare s-a făcut în capitolul opt). Beneficiarii tehnicii de leasing sunt alte firme care sunt motivate să recurgă la această tehnică, deoarece nu dispun de suficiente fonduri proprii pentru a cumpăra aceste bunuri și au de executat unele operațiuni pe termen scurt și nerepetabile. Afacerea se încheie pe bază de contract de leasing, pe o anumită perioadă, în care cele două părți își asumă drepturi și obligații reciproce. Leasing-ul se aplică mai ales pentru mașini, instalații, utilaje, tehnică de calcul, alte tipuri de aparatură; în ultimul timp, se aplică și-n sectorul imobiliar, pentru clădiri industriale sau sedii administrative.

Pentru client, leasing-ul asigură următoarele facilități:

plata se face prin taxa de leasing negociabilă;

bilanțul firmei nu se modifică, iar taxele vor afecta cheltuielile generale și nu investițiile;

se pot realiza economii importante prin exploatarea intensivă a bunului;

se poate conveni cu furnizorul înlocuirea periodică a utilajului cu altul mai modern.

Pentru furnizor avantajele sunt:

contribuie la promovarea și dezvoltarea exportului;

se atrag și se câștigă noi clienți;

se obțin unele venituri suplimentare din încasarea taxei de leasing (a chiriei).

Operațiunile de leasing se pot derula și clasifica în mai multe variante specifice, astfel:

După poziția furnizorului în contractul de leasing:

leasing direct, între producătorul de utilaje/exportator și firmele internaționale beneficiare;

leasing indirect, când între cei doi se interpun alte societăți comerciale care efectuează creditarea, prestarea de servicii și-și asumă riscurile normale (există societăți de leasing generale, societăți de leasing de intermediere, bănci și societăți financiare etc.).

Funcție de conținutul ratei de leasing raportată la prețul de export:

leasing financiar: când, în perioada de bază sau de primă încheiere, se recuperează integral prețul obiectului exportat și costurile suplimentare, inclusiv un profit; de regulă, această perioadă este mai scurtă decât durata de folosire a utilajului iar contractul nu poate fi reziliat; dacă clientul nu achită ratele furnizorul dispune de utilaj;

leasing funcțional: când, în perioada de bază, se realizează o parte a prețului de export și se continuă colaborarea ulterior, inclusiv prin prestarea unor servicii sau asigurarea pieselor de schimb de furnizor.

După particularitățile tehnicii de realizare:

lease-back: operațiuni prin care proprietarul unei firme are nevoie urgentă de fonduri și-și vinde întreprinderea (utilajul) unei societăți de leasing, de la care o închiriază ulterior printr-un contract obișnuit;

time-sharing: închirierea pe timpi partajați a unui bun, simultan la mai multe firme; se aplică mai ales pentru echipamente electronice și calculatoare, deoarece un computer de mare putere poate fi folosit concomitent de 300-400 întreprinderi (sistemul a fost lansat de firma General Electric în 1965, iar în prezent se estimează că până la 80% din parcul mondial de computere este exploatat în acest mod);

operațiuni de renting: închirierea cu ziua sau cu ora, în general pe termen foarte scurt.

Contractul de leasing este un contract de locație dar care prezintă unele particularități, de regulă încheindu-se un contract de vânzare-cumpărare între producător și firma de leasing și un contract de mandat comercial, prin care se cedează dreptul de utilizare (folosință) pe o anumită perioadă, între societatea de leasing și întreprinderea interesată în calitate de client. La expirarea contractului de leasing, clientul are o triplă opțiune:

să restituie utilajul;

să prelungească contractul pentru o nouă perioadă;

să cumpere utilaje la valoarea rămasă.

Prin contract se prevăd cât mai clar obligațiile ce revin clientului (să exploateze mașina conform instrucțiunilor, să-și instruiască personalul, să asigure utilajul, să nu aducă modificări constructive, să achite taxa convenită etc.), dar și obligațiile ce revin furnizorului sau societăților de leasing (service, piese, instructaje, facilități acordate, alte finanțări etc.).

5.3. Franchising-ul – cedarea dreptului de comercializare

Franchising-ul este o tehnică de comercializare prin care o firmă de prestigiu denumită FRANCHISOR, cedează unei persoane sau firme denumite beneficiar, dreptul sau privilegiu de a face afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă limitată și într-un loc determinat. Sistemul de franchising este relativ dezvoltat astăzi în lume și se caracterizează prin unele trăsături specifice, ca tehnică distinctă de comerț internațional. Țări cum ar fi: Anglia, SUA, Franța, Belgia, Australia, Suedia etc. practică pe scară largă acest sistem, inclusiv pe piața internă, ca o modalitate de cooperare între marii producători și micii comercianți, în vederea promovării vânzărilor la o serie de mărfuri.

Contractul de franchising combină concesiunea unei mărci de produse/servicii cu concesiunea unui ansamblu de metode de distribuție, care pot asigura exploatarea optimă a unor canale de desfacere, în cele mai eficiente condiții. Acest contract împrumută unele din caracteristicile contractului de vânzare pe bază de monopol, contract de know-how, reprezentanță, licență etc. Se realizează, practic, o coordonare centrală a vânzărilor unor produse și o integrare economică a micilor întreprinderi sub conducerea CEDENTULUI, care se ocupă de produs până la comercializarea finală. Partenerii într-un contract de franchising sunt:

CEDENTUL, denumit franchisor, care deține partea de proprietate asupra unei mărci de fabrică, de servicii sau de comerț, drept pe care-l cedează unor persoane pentru a obțiၮe venituri suplimentare;

CESIONARUL, denumit și beneficiar, este partea care dorește să inițieze pe cont propriu o afacere și are mijloacele materiale/financiare pentru a obține dreptul de franșiză. El apelează la această soluție deoarece este mai redus riscul de a comercializa un produs cunoscut, sub o marcă de prestigiu, impusă pe piață; totodată, urmează să primească asistență tehnică de specialitate și asistență financiară din partea cedentului. Cesionarul este o firmă individuală cu capital propriu, dar va folosi, ca metode de lucru, tehnicile puse la dispoziție cedent.

Drepturile și obligațiile cedentului:

controlează activitatea cesionarului, primește taxele, încheie aranjamente financiare, participă la investiții în rețeaua de magazine etc.;

pune la dispoziție un proces de fabricare, distribuție și comercializare a unei mărfi deja cunoscute, acordă asistență tehnică și financiară, asigură aprovizionarea ritmică, înlocuiește unele stocuri nevandabile etc.

Drepturile și obligațiile cesionarului:

primește autorizarea de funcționare a magazinelor sub marca cedentului, asistență comercială și financiară, pregătirea personalului etc.;

respectă strict condițiile contractuale, plătește taxa de franchising (o sumă fixă pentru aderența la grup și o redevență ca procent la cifra de afaceri).

Avantajele sistemului de franchising în comerțul exterior vizează:

se reduce numărul de intermediari pe parcursul distribuției;

exportatorii vor realiza încasări suplimentare în valută și profit suplimentar;

investițiile sunt reduse și riscul valutar scăzut, comparativ cu rețeaua de magazine proprii în străinătate;

reglementările din multe țări preferă această tehnică, deoarece antrenează ocuparea și instruirea forței de muncă locale și corespunde intereselor unor întreprinzători locali;

se promovează exportul în zone sau piețe pe care tehnicile clasice sunt limitate; se realizează o adaptare a exportului la consumul final de pe aceste piețe.

5.4. Licitațiile în comerțul exterior

5.4.1. Licitații de vânzare (export)

Licitațiile sunt piețe de mărfuri cu caracteristici proprii, piețe ce funcționează periodic sau ocazional după anumite norme și concentrează simultan oferta și cererea de marfă. De regulă, se comercializează mărfuri nefungibile și netipizate, cu caracteristici de unicat, mărfuri greu vandabile, degradate parțial, supuse unor hotărâri judecătorești etc.

Caracteristicile licitațiilor de comerț exterior sunt:

au loc pe baza unor regulamente proprii, în limita legii;

minimizează rolul negocierilor;

sunt tranzacții bazate pe concurență, mai ales cu referire la preț;

atribuirea proprietății bunului comercializat sau acceptarea ofertei se face prin adjudecare;

sunt tranzacții prompte.

Licitațiile internaționale se pot organiza de firme producătoare, intermediari, agenți, firme specializate, de regulă cu participarea unor bănci și a unor reprezentanți ai Camerelor de Comerț sau alte instituții de stat.

Licitațiile de vânzare se organizează de producătorii pentru export sau alte tipuri de ICE și au ca obiect exportul unor mărfuri sau servicii. Tehnica vânzării (sau cumpărării) prin licitații presupune o serie de reguli:

societatea de licitație publică un catalog și asigură condițiile juridice de transmitere a pozițiilor cumpărate și încasare a prețului;

acțiunea de licitație se pregătește în prealabil;

se poate determina, eventual, interesul cumpărătorilor potențiali;

mărfurile care participă se depozitează în anumite locuri convenite, putând fi examinate direct de cumpărătorii potențiali;

se formează prețul de strigare (de începere), plecând de la cele cunoscute sau estimate de achiziție; clienții vor supralicita prețul după opțiunea lor, adjudecarea urmând a se face pentru cel care oferă cel mai mult;

în unele cazuri, prețul de începere este cel maxim și se reduce treptat până ce primul cumpărător face o ofertă de preț;

societatea de licitație se ocupă, de regulă, și de predarea mărfii, după achitarea nivelului de preț, între 3 -14 zile de la organizare;

de regulă, organizatorii licitațiilor solicită cumpărătorilor ce se înscriu achitarea unui comision cu titlu de garanție;

societatea de licitații nu răspunde de calitatea mărfii vândute, cumpărătorul achiziționând marfa “tel quel”.

5.4.2. Licitații de cumpărare (import)

Acest tip de licitații sunt cunoscute și sub denumirea de “tratative de concurență” sau “adjudecări” și se inițiază de firmele participante, având ca obiect achiziționarea din import a unor mărfuri sau servicii pe baze concurențiale. Licitațiile de import au ca particularități specifice oferta participanților pe bază de caiet de sarcini elaborat de organizatori (este o cerere de ofertă) și adjudecarea conform unui anumit regulament.

Pentru importatori, avantajele constau în următoarele aspecte:

obțin un număr mare de oferte comparabile, în timp scurt;

obțin prețuri competitive;

studiază piața externă fără costuri semnificative;

obțin produse de calitate.

Pentru exportatori, avantajele sunt:

cunosc mai bine performanțele tehnice ale concurenței;

se informează asupra practicilor comerciale ale unor beneficiari potențiali;

posibilitatea de a intra în relații de cooperare;

dacă se câștigă licitația, sporește prestigiul firmei și beneficiază de reclamă largă și gratuită.

Cadrul juridic care stă la baza derulării licitațiilor internaționale este dat de regulamentele societăților specializate, de prevederile GATT privind achizițiile publice și de unele reglementări naționale în materie. Primul regulament important de organizare a licitațiilor a fost abordat de BIRD pentru derularea unor proiecte finanțate de această bancă. Principiile care stau la baza promovării unor achiziții prin licitații sunt (conform BIRD):

principiul eficienței: să asigure un cost cât mai scăzut;

principiul cooperării: atragerea în competiție a tuturor țărilor dezvoltate și a țărilor în curs de dezvoltare;

principiul nediscriminării: se instituie condiții egale de ofertare;

principiul tratamentului preferențial: ca excepție de la cel anterior, când se încurajează antreprenori sau producători locali din țara beneficiară de credit.

Aceste principii se regăsesc în alte regulamente adoptate de firme specializate sau alte instituții ce finanțează unele operații de comerț exterior sau cooperare, inclusiv în prevederile GATT privind achizițiile publice. În practică, instituția care asigură finanțarea și creditarea unei operațiuni ce urmează a se adjudeca prin licitații are drept total de control în ceea ce privește pregătirea și desfășurarea, conținutul documentelor de licitație și anunțul publicitar, criteriile de preselecție și procedura de evaluare a ofertelor și de selectare a celei mai avantajoase, modul de acordare a marjelor preferențiale și clauzele de achitare a unor eventuale daune, clauza de forță majoră etc.

Mecanismul și tehnica de angajare și derulare a licitației de import presupune parcurgerea unor etape succesive, atât de către organizatori cât și de către participanții la licitație.

Pentru organizatori aceste etape sunt:

Anunțarea licitației de import prin publicitate sau trimiterea de invitații unui cerc cât mai larg de furnizori potențiali. Atât publicitatea, cât și invitațiile, includ un minim de informații despre natura licitației, pentru a genera interes, și se lansează în timp util pentru a rămâne o perioadă de pregătire a răspunsurilor de către cei ce vor dori să participe.

Elaborarea documentelor licitației, inclusiv caietul de sarcini, este etapa cea mai importantă. Caietul de sarcini sau de condiții este documentul cel mai important al mecanismului de derulare a licitației și îndeplinește funcția de cerere de ofertă. Acest caiet include obligatoriu:

denumirea și descrierea amănunțită a bunurilor și serviciilor ce fac obiectul licitației;

instrucțiuni pentru ofertanți;

condițiile contractuale.

De regulă, organizatorii licitației apelează la firme de consultanță pe domeniul respectiv mai ales pentru a întocmi condițiile contractuale, care se pot grupa în trei categorii:

condiții tehnice referitoare la obiectul licitației, conform standardelor internaționale, care se referă la: capacități, calitatea produsului finit, documentația de funcționare, piese de schimb, caracteristici ale materiilor prime, date climatice, norme privind poluarea etc.;

condiții comerciale cum ar fi: termenul și locul de expediere a ofertei, condiții de plată, termen de livrare, expediții și asigurare, modalități de recepție etc.;

condiții generale cum ar fi: limba folosită, data și locul de deschidere a ofertelor, perioada de valabilitate, garanții de bună participare și bună execuție, modul de întocmire a ofertei, formulare speciale de completat etc.

Recepționarea ofertelor și a garanțiilor depuse, este etapa în care organizatorii, după celelalte două etape, încep să primească ofertele unor furnizori potențiali.

Preselecția sau precalificarea: este etapa care se aplică, dacă este cazul, pentru a face o primă triere a ofertelor sosite, conform unor condiții generale prestabilite.

Deschiderea, evaluarea, analiza și compararea ofertelor este etapa în care o comisie de adjudecare va analiza condițiile de formă (depunerile în termen, garanțiile depuse, să fie în plic sigilat etc.) iar ulterior îndeplinirea condițiilor de fond prevăzute pentru adjudecare.

De regulă, deschiderea ofertelor se face în mod oficial și în prezența firmelor ofertante după procedura stipulată în caietul de sarcini. Se deschid și se evaluează, mai întâi, oferta tehnică, dacă corespunde cu condițiile din caietul de sarcini, iar ulterior oferta comercială. Din oferta comercială reține atenția mai ales prețul și modul de stabilire a lui de către ofertant. Comisia de adjudecare va compara mai multe oferte pentru nivelul de preț, iar apoi cu prețul pieței mondiale, pentru a obține ulterior reduceri de preț în cadrul tratativelor cu firma care va câștiga licitația. Pe lângă preț, se rețin și se corelează și celelalte elemente ale ofertei comerciale (transport, modul de plată, service etc.). Concluziile comisiei se înscriu într-un caiet de argumentare a deciziei de adjudecare, respingere sau organizare a unei noi licitații.

Adjudecarea, comunicarea rezultatului și angajarea de tratative de negociere separate cu firma câștigătoare este etapa în care se finalizează operațiunile importante ale mecanismului de derulare a licitației.

Restituirea garanțiilor și încheierea contractului cu firma câștigătoare: ca ultimă etapă specifică licitațiilor internaționale.

Pentru participanții la licitații etapele invocate sunt:

Luarea la cunoștință de organizarea licitației prin publicitate sau la primirea invitației, când furnizorul decide că poate participa și are șanse de câștigare a licitației.

Cumpărarea caietului de sarcini de la sursa indicată de organizatori și elaborarea concretă a ofertei posibile de făcut, respectând strict condițiile impuse de caiet și, mai ales, se va face corespunzător:

o ofertă tehnică;

o ofertă comercială;

o ofertă generală.

Dacă depune în termenul și la locul prevăzut oferta tehnică și cea comercială, împreună cu celelalte documente, practic furnizorul se angajează să participe la licitație.

Depunerea garanției bancare și a taxei de participare, de regulă garanția fiind între 1-5% din valoarea stabilită ca sumă fixă.

Participarea la tratative și deschiderea ofertelor de către comisia de adjudecare, primirea rezultatelor oficiale, este etapa în care se va decide succesul sau insuccesul față de oferta făcută de furnizor.

Retragerea garanției bancare, dacă se pierde licitația, sau depunerea garanției de bună executare și încheierea contractului, dacă adjudecarea s-a făcut în favoarea firmei de referință.

BIBLIOGRAFIE:

BURCIU, A – Politici și tehnici de comerț exterior, Editura Universității Suceava, 1999

COBZARU, I. – Relații economice internaționale, Editura Economică, București, 2000

DENUȚA, I. – Relații economice internaționale, Editura Economică, București, 1999

POPA, I. – Tranzacții comerciale internaționale, Editura Economciă, București, 1997

PRELIPCEAN, GABRIELA – Relații economice internaționale, Editura Universității Suceava, 2001

SUTĂ, N. – Comerț internațional și politici comerciale internaționale, Editura All, București, 1997