Transpunerea In Romania a Normelor Uniunii Europene In Domeniul Impozitarii

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………….

I.INTRODUCERE ÎN TEMATICA IMPOZITULUI……………………

Scurt istoric privind apariția impozitelor……………………………………………………………….

Noțiunea de impozit……………………………………………………………………………………………

Rolul impozitelor………………………………………………………………………………………………..

II.TRANSPUNEREA ÎN ROMÂNIA A NORMELOR UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL IMPOZITARII

2.1 TVA-ul………………………………………………………………………………

2.1.1 Normele UE privind TVA

2.1.2 Obiectivul UE privind evitarea fraudei de tip carusel privind taxa pe

valoarea adaugată aferentă tranzacțiilor intracomunitare……………………………………………….

2.2 Accizele…………………………………………………………………………………………………………….

2.3 Armonizarea impozitului pe profit conform normelor Uniunii Europene

2.4 Prezentarea generală a S.C. ROM-KISS S.R.L………………………………………….

2.4.1 Analiza economico-financiară a S.C. ROM-KISS S.R.L………………………

2.4.2.Calculul impozitului pe profit la S.C.ROM-KISS S.R.L………………………

CONCLUZII………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

Viteza cu care societatea evoluează este în continuă creștere. Progresul la care în secolul trecut se ajungea în câteva decenii, acum poate fi atins în doar câțiva ani sau chiar luni. Cu toții putem observa ritmul accelerat al schimbării atingând toate aspectele existenței umane. Viața socială de astăzi este caracterizată printr-o încordare, o tensiune acută între contribuabili și stat, determinată de creșterea contribuțiilor pe care acesta le pretinde de la cetățenii săi, ce naște gestul reflex de sustragere de la aceste.

Viața curentă a oamenilor presupune satisfacerea atât a nevoilor individuale procurate prin mecanismul pieței – haine, îmbrăcăminte, adăpost, cât și a nevoilor sociale care sunt furnizate de autoritățile publice pe seama unor activități vizând asigurarea apărării naționale, ordinea publică, protecție socială, menținerea echilibrului ecologic, asistență sanitară și educație.

Finanțele publice constituie o componentă de mare importanță a vieții social-economice a fiecărei țări, iar impactul lor asupra economiei naționale are conotații atât în proporțiile redistribuirii PIB, cât și modul concret de realizare a acestui proces.

În societatea contemporană, în condițiile revoluției tehnico-științifică, răspunderea socială a omului primește o semnificație deosebită. Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societății din multiple variante posibile în cadrul determinismului social. Acesta presupune o atitudine conștientă într-un comportament care corespunde cerințelor, necesitaților sociale obiective, atitudine ce rezulta dintr-o hotărâre, act de conștiință și voință a individului.

Sursa principală a formării finanțelor oricărei țări, o constituie impozitele, ele fiind proprii tuturor sistemelor de stat. În această ordine de idei, despre impunere putem vorbi ca despre o parte indispensabilă a civilizației umane. La etapa actuală, impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului. În condițiile relațiilor de piață impozitele au un rol important în dirijarea dezvoltării economice. Aceasta înaintează cerințe mari față de mecanismul impunerii, față de sistemul fiscal care trebuie să asigure formarea bugetului pentru realizarea sarcinilor propuse. Impozitele sunt o necesitate obiectivă, deoarece sunt condiționate de cerințele dezvoltării societății.

Impozitele constituie o verigă necesară relațiilor economice în societate din momentul formării statului. Dezvoltarea și modificarea formelor structurii de stat sunt mereu însoțite de transformarea sistemului fiscal.

Impozitul reprezintă cea mai veche și cea mai importantă resursă financiară aflată la dispoziția statului. O zicală devenită obicei în economia de piață a țărilor dezvoltate și democratice spune un lucru care pare paradoxal la prima vedere: "Nimic nu este mai durabil decât impozitul", dar care, în esența, reflectă faptul că la baza unei adevărate democrații, obligațiile fiscale, impozitele, sunt considerate, de drept și de fapt, o instituție cu caracter permanent.

Impozitul are caracter universal ca o consecință a suveranității statului asupra contribuabilului, el fiind o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului, făcând parte organică din el.

Putem cert menționa că, impozitul pe profit deține un rol extrem de important atât în economia unei țări, precum și în activitatea agenților economici iar contabilitatea și analiza acestuia, precum și a rezultatelor financiare, reprezintă un studiu complex, în baza căruia pot fi elaborate decizii necesare în domeniul economic-financiar pentru ameliorarea situației nefavorabile și crearea unor activități noi cu facilități adăugate pentru activitatea de producție.

Prezenta lucrare este structurată pe două capitole și un studiu de caz, în care sunt abordate două subiecte distincte și de o importanță deosebită atât pentru stat, având în vedere contribuția impozitelor la formarea veniturilor bugetare cât și pentru agenții economici, prin influențarea activităților generatoare de profit.

Astfel pot spune că am ales acestă temã pentru a evidenția din punct de vedere fiscal importanța și complexitatea impozitului și beneficiile pe care le aduce într-o societate aflată în continuă schimbare economică.

În primul capitol am încercat să fac o scurtă introducere în noțiunea de impozit, un scurt istoric al impozitelor, de asemenea am adus în discuție opiniile unor mari autori cu privire la noțiunea de impozit, rolul impozitelor.

Capitolul al doilea analizează transpunerea în România a normelor Uniunii Europene în domeniul impozitării (TV, accize cât si armonizarea impozitului pe profit la normele

Uniunii) și sugerează modalități pentru: îmbunatățirea eficienței colectării impozitelor și diminuarea unor posibile efecte negative asupra bugetului, provenite din armonizarea cu reglementările UE.

Acest capitol se concentrează pe examinarea impozitarii în România, în contextul demersului îndeplinirii condițiilor impuse în momentul aderării la Uniunea Europeana, analiza pornește de la provocările la care este supusă România, ca țară în tranziție: fragilitate instituționala, rată ridicată a inflației, multitudinea firmelor ce funcționează în pierdere si un volum ridicat al ratelor (inclusiv către buget), corupția endemică, creșterea sărăciei etc. Acest capitol se încheie printr-un studiu de caz la firma S.C ROMSEH TOOLS S.R.L. privind determinarea și plata impozitului pe profit.

INTRODUCERE ÎN TEMATICA IMPOZITULUI

1.1 Scurt istoric privind apariția impozitelor

Dacă ar fi să analizăm termenul de „impozit”, putem constata că această noțiune își are originea în adâncul secolelor. Pe parcursul istoriei au existat cele mai diverse tipuri de venit: tribut de la învinși, domene (venit de la averea de stat), regalii (venit pentru acordarea de către stat a dreptului de meșteșugărit), taxe pentru importul-exportul de mărfuri. Introducerea impozitelor, însă, presupune un nivel mai înalt de dezvoltare a conștiinței juridice, a economiei, sistemelor controlului de stat. De-a lungul timpului, au existat diferite opinii asupra impozitelor, dintre care unele foarte ciudate. Astfel, sfîntul Toma d’Aquino, filosof și teolog medieval, scria că „impozitele nu-s altceva decât un jaf legalizat”. În decursul istoriei, geniul uman a inventat cele mai deocheate forme ale acestui „jaf”. În Franța medievală a existat un impozit plătit pentru ușile și geamurile ce ieșeau în stradă. Iar țarul Rusiei Petru I a introdus un impozit ce era plătit doar de persoanele ce purtau barbă.Viziunile asupra impozitelor s-au modificat pe parcursul secolelor. Pe măsura dezvoltării și perfecționării teoriilor privind impozitarea, s-a produs evoluția concepțiilor referitoare lainterpretarea termenului „impozit”. Prin definirea lui se sesizează și se apreciază atitudine asocietății față de impunerea fiscală. De aceea, oamenii de știință și reprezentanții vieții publice erau permanent în căutarea unor definiții ale impozitului nu numai de pe poziții economice, dar și din punct de vedere juridic.

Adam Smith interpreta impozitul drept o povară aplicată de către stat pe cale legislativă, fiind prevăzută mărimea și ordinea achitării lui. El a formulat teza privind caracterul neproductival cheltuielilor de stat, de aceea impozitul pare a fi dăunător societății. Concomitent, impozitul este considerat drept o necesitate vitală, drept o cerință a dezvoltării economice și sociale. J.Sismondi consideră impozitul drept victimă și, în același timp, drept un bine, dacă serviciile acordate de către stat pe seama acestei victime ne aduc folos.

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariție este legată de existența statului și a banilor.

De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit, în funcție de dezvoltarea economico-socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informații despre impozitele, taxele și cheltuielile publice din antichitate provin, în special, din istoria statelor antice, grec și roman.

În Grecia Antică erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întreținerea și dotarea forțelor armate și de ordine publică, pentru construirea și înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase și distracții publice, pentru construirea de drumuri și lucrări de utilizare comunală.

Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale, obținute prin exploatarea unor bogații naturale aflate în patrimoniul statului (cum ar fi, de pildă, minele de argint, carierele de marmură), cât și diferitele impozite ordinare și extraordinare (cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriașilor, taxele pentru vânzarea, în piață, a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor bogați perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni).

În statul român antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributul. Inițial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obținut. Ulterior, tributul a fost generalizat și permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toți cetățenii statului român care dețineau proprietăți imobiliare și, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepeau un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meșteșugari și, temporar, un impozit datorat de celibatari și un impozit pe numărul sclavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuie să finanțeze o administrație tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o tară cu puține frământări sociale, prin Magna Charta Libertate, din 1215,

S-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput proprietarilor de pământ în funcție de venitul ie și î prin exploatarea proprie și în arendă, în Anglia secolului XIII și în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferențiat pentru nobili, clerici și țărani, impozite pe clădiri, pe veniturile meșteșugarilor, ca și impozite incluse în prețurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor și altor bunuri.

În Principatele Române, șirul mare al dărilor ordinare includeau birul așezat ca „cislă" asupra localităților și perceput cu denumirea de „sferturi", văcăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul. Acestora li s-au adăugat dări extraordinare cum erau ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorințele. Deseori, stabilirea și perceperea acestor dări erau arbitrare și abuzive.

În Franța, până la Revoluția din 1789, în categoria impozitelor se includeau: impozitul la tainele în variantele: reală, pentru proprietarii de terenuri si personală, pe veniturile cetățenilor, impozitul de a douăzecea parte din venit, sporit ulterior, la a zecea parte din venit; capitația, datorată de toți locuitorii în cuantum bănesc diferențiat în raport cu rangul social; patenta, datorată în folosul monarhului de către cei ce executau meserii și comerț, pe cont propriu; impozite percepute la vânzarea sării, băuturilor și tutunului; impozitele percepute la tranzacțiile de bunuri; impozitele de înregistrare sau de timbru; alte taxe.

După Revoluția franceză din 1789, datorită numărului mare al impozitelor și taxelor, Adunarea Constituantă a Franței a înlăturat privilegiile avute până atunci de nobili și clerici, a suprimat arbitrari ul în stabilirea și perceperea impozitelor și a înlăturat anumite impozite pe vânzări ale bunurilor de consum. Totodată, prin Constituția franceză din 1793, s-au pus bazele concepției instituirii impozitelor cu consimțământul contribuabililor. Aplicarea practică a acestei concepții s-a limitat, însă, doar la rezervarea în competența parlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele și alte venituri bugetare.

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor de a institui și modifica impozitele a fost dominată de creșterea permanentă a cheltuielilor publice în toate statele.

De aceea, parlamentele statelor contemporane au fost și sunt nevoite să sporească impozitele și taxele, iar consimțământul cetățenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea, de către reprezentanții lor în parlament, a legilor referitoare la impozite și taxe.

Fiecărui moment de dezvoltare al societății îi carespunde unui anumit nivel al impozitelor, nivel care se schimbă pe măsura acestei dezvoltări. Specific evoluției impozitelor în perioada postbelică este tendința creșterii lor în mărime absolută și relativă. Sporirea volumului impozitelor s-a realizat prin creșterea numărului plăților, creșterea volumului materiei impozabile, precum și prin majorarea cotelor de impunere. Astfel, în țările dezvoltate, impozitele și taxele procură intre opt și nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului. În țările în curs de dezvoltare, procurarea impozitelor și taxelor cunoaște diferențe mai mari în totalul resurselor financiare, variind între cinci si nouă zecimi.

În perioada modernă, impozitele au dobândit un rol, fiind folosite ca instrument de intervenție al statului în viața economică au devenit o metodă de conducere prin care se regleză mecanismele pieței . In funcție de intenția legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca instrument de stimulare sau frânare a unor activități de creștere ori reducere a producției sau consumului unui anumit produs . Ele servesc ca metode interventioniste cu caracter conjunctural sau structural, pentru corectarea evoluției, pentru stabilizarea si echilibrarea creșterii economice .

1.2 Noțiunea de impozit

Literatura de specialitate a reținut mai multe definiții ale impozitului. Astfel, într-o anumită opinie : „impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice și persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă”.

Într-o altă opinie : „impozitul este o contribuție bănească, percepută de la alte persoane private, prin intermediul forței publice, cu titlu definitiv, fără o contraprestație, în scopul acoperirii cheltuielilor publice”. Recent, reglementarea legală oferă o definiție a impozitului: „prelevare obligatorie, fără contraprestație și nerambursabilă, efectuată de către administrația publică pentru satisfacerea necesităților de interes general”.

Definiția pe care o reținem însă calificată astfel impozitului: “Impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice și persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă”. O definiție mai recenta o da Alain Euybz, care spune ca impozitul reprezintă o „ prelevare pecuniara pretinsă persoanelor, pe cale de autoritate, pe cale de autoritate, cu titlul definitiv si fară contraprestația directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice”

Adam Smith, J.B. Say si Ricardo au definit impozitul ca o „cotă parte cerută de la fiecare cetățean pentru cheltuielile serviciilor publice”.

Impozitul este o contribuție băneasca, în sensul că toate persoanele fizice și juridice sunt datoare să participe, după anumite criterii, la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societății, necesare finanțării unor cerințe social-economice în folosul întregii colectivități.

Impozitul este o contribuție obligatorie, în sensul că toate persoanele fizice și juridice care beneficiază de acțiunile sau obiectivele finalizate din fondurile generale ale societăți trebuie să participe la formarea acestor fonduri. Impozitele sunt relevări cu titlu nerambursabil, în sensul că, odată făcute în scopul formării fondurilor generale ale societății, ele sunt utilizate numai la finanțarea unor acțiuni și obiective necesare tuturor membrilor societăți și unor interese individuale sau de grup.

Impozitele sunt datorate conform dispozițiilor legale, în sensul că nici un impozit al statului nu se poate stabili și percepe decât în „putere unei legi”, conform principiului după care nullum impositum sine lege.

Impozitele sunt datorate de către persoanele fizice și persoanele juridice, în sensul că reprezintă o modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societății.

Impozitul se datorează pentru veniturile realizate și bunurile deținute, în sensul că subiectele impozitabile datorează contribuția numai în cazul când realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile sau dobândesc ori posedă bunuri care, conform prevederilor legale, sunt impozabile. Impunerile unor venituri sau bunuri dintre cele care nu sunt prevăzute în actele normative prin care se instituie veniturile fiscale sau abuzive și ilegale, ele urmând a fi restituite celor de la care s-au perceput fără temei legal.

În literatura de specialitate, se mai reține în plus încă o trăsătura a impozitului, și anume că este o prelevare fără o contraprestație sau fără vreun echivalent.

D. Leon Say, într-o conferință ținută la școala de știinte politice din Paris a făcut urmatoarea comparație reușită pentru a explica ideea ce se realizează în impozit și în cheltuiala publica:

„Presupunem, spunea el, patru lucrători locuind într-o țară unde nu există guvern și unde în consecință nu există siguranța, nici pentru o persoană, nici pentru avere. Acești patru lucrători întreprind o lucrare; se silesc să producă o cantitate oarecare de obiecte necesare consumului sau destinate a fi schimbate contra altor altor obiecte necesare consumației lor. Pe când ei lucrează, locul unde sunt reuniți e năvălit de o bandă de tâlhari și tot avutul lor, constând din lucrurile produse, este luat sau distrus. După această întâmplare ei se gasesc reuniți din nou, dar prima lor grijă este de a se pune la adăpostul invaziunilor de acest fel, astfel că unul dintre ei este postat ca șantinelă și supraveghează casa, pe când ceilalți, asigurați acum de linisțea lor, lucreză înainte.

Ce se întamplă atunci? Cei trei care lucrează pe când al patrulea îi pazește, trebuie să facă o sforțare suplimentară pentru a face ce făceau înainte patru, iar dacă nu fac mai multe sforțări, ei produc o cantitate mai mică de lucruri.”

În această frumoasă comparație se rezumă întreaga istorie a impozitului și efectul sau asupra economiilor: impozitul are drept consecințe ori de sforțare mai mare, ori producție mai mică.

Viața în colectivitate naște nevoi colective, de care fiecare simte necesitatea

(învațământ, cultură, artă, sănătate, protecție socială, etc), nevoi care trebuie satisfăcute prin contribuția tuturor, strânsă de organele statului. Pentru întreținerea acestor nevoi a fost necesar să se recurgă la impozite și taxe, adică la sistemul de constrângere, silind pe cetățeni să plătească, să dea posibilitatea statului de a-și susține mijloacele materiale și bănești pe care să le ofere tuturor celor ce locuiesc între granițele lui.

Deci impozitele și taxele s-au născut din necesitatea pentru satul modern, a cărui activitate este tot mai exinsă și complexă, de a avea la îndemâna mijloacele cu care să satisfacă nevoile sale, care se confundă în cea mai mare parte cu ale vieții în comun a locuitorilor.

Deci prin definițiile date mai sus se desprind trei elemente legate de impozit: forța puterii publice (elementul de autoritate), transferul de avuție si funcția largită (amplă) a acestuia.

În ceea ce privește elementul de autoritate, acesta este fără îndoială caraterul cel mai pregnant al impozitului, cel mai rapid perceptibil de către contibuabilii. Oricare ar fi forma sa, impozitul este întodeauna perceput ca un act de autoritate, o obligație prin constrângere care reiese din definițiile date de către majoritatea autorilor. Acest caracter obigatoriu a fost un anumit criteriu de distincție între prelevările cu carter fiscal și alte prelevări( împrumuturi plublice; moșteniri și fonduri de ajutoare; redevențe și taxe fiscale).

Pentru cetățeanul- contribuabil, impozitul este, înainte de toate, perceput ca o restricție a libertății sale, a posibilițăților sale materiale tocmai ca urmare a elementului intrinsec de autoritate.

Puterea publică rezultă în mod evindent din monopolul de stabilire a impozitului de care dispun autoritățile componente, parlament si/sau guvern pentru autoritățile centrale, și de asemenea, organele deliberative și executive locale petru prelevările colectivitaților locale.

Caracterul general și obligatoriu al impozitului este prezentat astfel in art.53 (1) din

Constituția României: „cetățenii au obligația să contribuie prin impozite și taxe, la cheltuielile publice”.

În privința elementului de transfer de avuție, acesta se bazează pe faptul că, impozitul este o prelevare de avuție efectuată asupra patriomoniului contribuabilului. În plus, această prelevare este definitivă, datoria fiscală nefiind subiect de rambusare. De asemenea, ea nu este însoțită de o contraprestație directă. Apare deci concluzia că veniturile din impozite se depersolizează și sunt alocate acoperirii unor cheltuieli ale căror avantaje nu-i vizează direct pe plătitorii impozitelor.

În concluzie, funcția largită (extinsă) a impozitului în lumea contemporană este asigurată de politica fscală a majorității statelor care la funcția trandițională financiară a impozitului (de acoperire a nevoilor colective și cele particulare ale statului) a adăugat treptat și funcția redistributivă a avuției în societate, precum și pe cea intervenționistă în alocarea resurselor în economie în scopul stabilizării cererii agregate.

1.3 Rolul impozitelor

Impozitul are caracter universal ca o consecință a suveranității statului asupra contribuabilului, el fiind o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului, făcând parte organică din el.

Impozitul pe profitul societății este discutat aprins de mulți experți. Există păreri potrivit cărora acest impozit nu are nici o justificare economică, deoarece toate impozitele pe profitul societății vor deveni profituri ale indivizilor și obiect al impozitului pe venitul personal. Cu toate acestea, impozitul există în toate țările dezvoltate. Impozitul pe profitul societății a fost și este foarte controversat, întreprinzătorii subliniind impactul său negativ asupra prețurilor, deoarece determină creșterea costului de producție, iar unii politicieni și economiști au sugerat chiar anularea lui.

Argumentele economice împotriva impozitului sunt foarte puternice, dar acesta are, totuși, numeroase „calități” subliniate de susținătorii săi. Cu alte cuvinte, cel mai important rol al impozitelor se manifestă în sens financiar, ele constituind principalul mijloc de procurare a resurselor financiare publice necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice .

Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalumiere, declară faptul că impozitele pot fi folosite pentru „a încuraja ( sub forma exonerării ) sau pentru a descuraja ( sub forma suprataxării ) o anumită activitate economică. Fără să înceteze a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc de intervenție în domeniul economic și social”.

Impozitul pe profit este una din cele mai importante surse de venituri ale bugetului statului și poate reprezenta un instrument financiar deosebit de important prin intermediul căruia statul poate interveni în economie și poate influența activitatea agenților economici.

Putem cert menționa că, impozitul pe profit deține un rol extrem de important atât în economia unei țări, precum și în activitatea agenților economici iar contabilitatea și analiza acestuia, precum și a rezultatelor financiare, reprezintă un studiu complex, în baza căruia pot fi elaborate decizii necesare în domeniul economic-financiar pentru ameliorarea situației.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile persoanelor fizice sau juridice, cu caracter obligatoriu și cu titlu nerambursabil, la dispoziția statului și care nu presupune o contraprestație din partea acestuia.

Potrivit art. 138 alin. 1 din Constituția României, impozitele datorate bugetului de stat se stabilesc numai prin lege.

Caracterul obligatoriu presupune că plata impozitelor către stat este o sarcina impusă tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venituri din: salarii, profit, veniturile realizate de liber profesioniști, etc.

Rolul principal al impozitelor datorate statului este acela de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice. Pe plan social, rolul impozitelor este de redistribuire a unei parți din produsul intern brut între clasele și paturile sociale, între persoanele fizice și cele juridice.

Limita impozitelor este influențată de factori externi și interni, printre care pot fi menționați:

din categoria factorilor externi menționam: nivelul produsului intern brut pe locuitor; nivelul mediu al impozitului și progresivitatea impunerii; prioritățile stabilite de către stat în ce privește destinația resurselor financiare concentrate la dispoziția sa; natura instituțiilor politice.

în cadrul factorilor interni care influențează limita impozitelor locul cel mai important îl ocupă progresivitatea cotelor de impunere, precum și modul de determinare a materiei impozabile.

În majoritatea statelor lumii, rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

În plan economic, rolul impozitelor rezidă din faptul că se folosesc ca pârghii de politică economică, prin intermediul cărora se pot stimula sau frâna anumite activități, zone (regiuni), consumul anumitor mărfuri sau servicii, relațiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu anumite țări.

În plan social, rolul impozitelor se concretizează în aceea că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei parți importante din produsul intern brut între grupuri sociale și indivizi, între persoanele fizice și cele juridice. Totuși, efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl constituie creșterea presiunii fiscale globale.

În legătură cu impozitul sunt de remarcat următoarele lucruri:

impozitul nu este un scop în sine ci urmărește asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adică participarea tuturor cetățenilor la cheltuielile publice;

prin impozite se realizează și o redistribuire a veniturilor cetățenilor între diferitele pături ale populației;

scopul inițial al impozitului îl reprezintă procurarea de resurse pentru autoritatea publică, dar de regulă, lui i se asociază și unul aflat dincolo de sfera financiară, anume faptul că este folosit de stat pentru a-și asigura intervenția în viața social-economică;

ca regulă generală, impozitul este o contribuție obligatorie, necondiționată – adică, contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de către autoritatea publică;

impozitul nu are o destinație specială.

De asemenea se remarcă funcția impozitului pe profit ca o sursă certă de alimentare cu venituri a bugetului public, în vederea asistării mijloacelor financiare necesare îndeplinirii drepturilor fundamentale ale cetățenilor cu privire la învățământ, sănătate, cultură, apărare națională, ordine publică etc., precum și pentru finanțarea unor acțiuni și obiective economice de interes național.

TRANSPUNEREA ÎN ROMÂNIA

A NORMELOR UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL

IMPOZITARII

Capitolul de față analizează transpunerea în România a normelor Uniunii Europene în domeniul impozitării (TVA și accize cât și armonizarea impozitului pe profit conform normelor Uniunii Europene) și sugerează modalități pentru: îmbunătățirea eficienței colectării impozitelor și diminuarea unor posibile efecte negative asupra bugetului, provenite din armonizarea cu reglementarile UE.

Acest capitol se concentrează pe examinarea impozitării în România, în contextul demersului îndeplinirii condițiilor impuse în momentul aderării la Uniunea Europeana, analiza pornește de la provocările la care este supusă România, ca țară în tranziție: fragilitate instituțională, rată ridicată a inflației, multitudinea firmelor ce funcționează în pierdere și un volum ridicat al ratelor (inclusiv către buget), corupția endemică, creșterea sărăciei etc.

România a cunoscut o scădere considerabilă a veniturilor bugetare. În acest sens, România pare a fi un caz aparte, având venituri fiscale si non-fiscale ce variază în jurul a 30% din PIB, față de țările în tranziție din Europa Centrala și din zona Baltica, unde aceleași venituri sunt în jur de 40%. În general se poate presupune ca aceste țări (unde reforma este mai avansată) au un sistem fiscal mai bun și o colectare a impozitelor superioară. Motivele care stau la baza acestei situații îsi au rădăcinile în: calitatea administrației publice, capacitatea de implementare a regulilor și reglementărilor, gradul de transparență, înclinarea firmelor de a evita impozitele și de a acționa în economia subterana, intensitatea luptei împotriva coruptiei (cu efect de reducere a evaziunii fiscale) si, în sfârsit, dar nu în cele din urma, structura datoriilor fiscale.

Politica fiscală în România a fost revizuită în repetate rânduri, având un caracter sinuos și inconstant și, din cauza incertitudinilor create (numărul mare de excepții si exceptări) a fost mai puțin propice pentru mediul de afaceri – deși, în mod ironic, multe din schimbările operate și exceptările acordate se presupunea ca sunt destinate stimulării afacerilor. Politica fiscală a suferit totodată și impactul unei economii marcate de încordare structurala.

Putem pleca de la premiza că deși impozitarea are în mod inevitabil valențe politice, procesul de aderare impune anumite standarde de conformitate care, chiar luând în calcul posibilele derogari tranzitorii, trebuie privite ca fiind inevitabile pe termen lung. Realitatea dură este ca un proces de colectare eficient este un ingredient esențial pentru indeplinirea condițiilor semnate in momentul aderării.

România face eforturi pentru a fi în conformitate cu cerintele aderării. Totuși, este de asemenea clar că mai sunt multe de făcut. Nu în ultimul rând pentru dezvoltarea unei administrații eficiente în colectarea impozitelor. 2.1 TVA-ul

Ca rezultat al mersului stop-and-go al procesului de reforme, sistemul fiscal din România nu este încă bine proiectat în sensul lărgirii bazei de impozitare, inducerii supunerii voluntare la impozitare a contribuabililor și al facilitării controlului eficient al autorităților fiscale. Desele schimbări în legislație, uneori prevederi legislative neclare, prevalența discreționarismului în fața regulilor și o slabă administrare a sistemului de impunere au împiedicat aplicarea legii.

Evoluția sistemului TVA în România nu poate fi izolată de evoluția generală a sistemului fiscal. O modalitate de evaluare a solidității politicii fiscale constă în stabilirea gradului în care finanțarea deficitului bugetar influențează alți parametrii macroeconomici. Punctul de plecare într-o asemenea evaluare este verificarea identității conform careiă investițiile totale din economie sunt egale cu economisirea totală (a rezidenților și a nerezidenților). Conform acestei identități, deficitul bugetar trebuie să fie echilibrat de sectorul neguvernamental care economisește mai mult decât investește și/sau de deficitul contului curent din balanța de plăți externe. Datele disponibile arată că în România atât sectorul guvernamental, cât și sectorul guvernamental au înregistrat deficite.

Pentru a menține sub control deficitul bugetar, guvernul a apelat la creșteri ad-hoc a impozitelor în timpul anului fiscal. Din cauza impozitelor crescute, ajustările efectuate la nivelul întreprinderilor nu s-au reflectat pozitiv în situațiile lor financiare. Schimbările arbitrare în aproprierile bugetare au diminuat eficiența cheltuielilor bugetare. Contracția indusă a economiei formale a generat îngustarea bazei de impozitare, iar pe acest fond guvernul a apelat la introducerea ad-hoc de noi impozite. Creșterea impozitelor și reducerea aproprierilor bugetare au devenit caracteristica principală a ciclului bugetar. Răspunsul guvernului la scăderea veniturilor fiscale prin creșterea impozitelor a consolidat expansiunea economiei informale periclitând stabilitatea macroeconomică. Reducerea generalizată a tuturor aproprierilor bugetare a afectat toate programele guvernamentale, și a devenit totodata o sursă de arierate în economie.

Ciclul bugetar nesustenabil a diminuat credibilitatea politicii economice.

Descentralizarea fiscală orizontală a fost consecința naturală a ciclului bugetar nesustenabil. În principal, s-au manifestat trei forme de descentralizare fiscală orizontală: creșterea numărului fondurilor speciale, consolidarea finanțării extrabugetare și creșterea finanțării instituțiilor publice din surse proprii. Cercul vicios al politicii fiscale a determinat o scădere semnificativă a economisirii și investițiilor din sectorul neguvernamental. Scăderea economisirii a antrenat diminuarea investițiilor. Datorită investițiilor scăzute, competitivitatea industriilor autohtone s-a redus, fapt ce a avut un impact negativ asupra economisirii. Din cauza cercului vicios al economisirii, dimensiunea sustenabila a deficitului bugetar s-a micșorat. Într-o economie cu o rată înaltă a economisirii, un deficit bugetar relativ ridicat poate să nu pună în pericol stabilitatea macroeconomică. Nu aceasta este și situația României, unde din cauza ratei mici a economisirii, chiar și un deficit bugetar relativ mic poate fi un puternic factor de destabilizare macroeconomică.

Expansiunea economiei informale a subminat eforturile de îmbunătățire a colectării impozitelor. Încă de la începutul procesului de transformare, rata de colectare a impozitelor s-a menținut la niveluri relativ mici, fapt ce a determiniat acumularea unui volum important de datorii către buget. În conditiile în care povara fiscală a fost mai mare decât beneficiile ajustărilor din întreprinderi, multe afaceri nu și-au mai îndeplinit obligațiile fiscale. În cele din urmă, tot mai multe afaceri au încetat să-și respecte obligațiile fiscale și au preferat să opereze în economia informală.

2.1.1 Normele UE privind TVA

Ca urmare a înlăturarii restricțiilor privind libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului și a integrării economiilor naționale, statele membre ale UE trebuie să se asigure că propriile sisteme de TVA nu fac discriminări în ceea ce privește originea bunurilor și serviciilor. În cele din urmă, această piața va deveni o piață internă. Din această perspectivă, sistemul TVA este definit prin câteva caracteristici: nediscriminatoriu, definirea clară a conceptelor și stabilitate.

În concepția UE obiectivul sistemului fiscal este colectarea impozitelor și taxelor. Prin urmare, misiunea administrării TVA este concentrată pe colectarea acestei taxe. Procedurile formale transparente sunt esențiale pentru funcționarea eficientă a sistemului TVA. Totodată, ele sunt imperios necesare pentru o administrare echitabilă, asigurând o cale de restricționare a corupției. Clarificarea și simplificarea procedurilor referitoare la costurile supunerii la impozitare a contribuabililor și la costurile de administrare sunt caracteristicile evoluțiilor recente în administrarea TVA.

Este binecunoscut faptul că procedurile de impunere pot stimula aranjamente informale, care se stabilesc, fără o bază legală, între contribuabili și inspectorii fiscali. Pentru evitarea unor asemenea practici țările UE au dezvoltat sisteme de audit intern puternice. Multe țări au adoptat un Cod de Conduită pentru a stabili comportamentele și standardele cerute angajaților. Pe lângă definirea procedurilor de administrare a TVA, țările UE acordă o atenție specială doleanțelor contribuabililor și procedurilor de contestare, care clarifica drepturile contribuabililor în procesele legate de TVA. Totodată, sistemul informațional este considerat un element important în administrarea sistemului TVA.

În prezent, există diferențe între țările din UE în ceea ce privește ratele aplicate. În ciuda acestei diversificări, există un numitor comun pentru toate sistemele de TVA din țările UE. Acest numitor comun este Directiva a VI-a a Comisiei Europene, care stabilește cadrul de armonizare a legislațiilor sistemelor TVA pentru statele membre.

Pentru a accentua natura nediscriminatorie a TVA, termenul “plătitor de impozit” include și persoanele care desfășoară ocazional unele tranzacții. Locul unde se efectuează o ofertă a unui serviciu este definit în principiu drept locul unde ofertantul își are sediul principal de afaceri. În particular, în cazul anumitor servicii oferite între persoane plătitoare de impozit, unde costul serviciilor este inclus în pretul bunurilor, acel loc este definit ca fiind

în țara persoanei pentru care sunt oferite serviciile.

Conform Directivei a VI-a, baza de impozitare trebuie sa fie aceeași în toate statele membre al UE, astfel încât aplicarea ratei Comunității pentru plătitorii de TVA ar trebui să conducă la rezultate comparabile în toate statele membre în UE. Statele membre în UE au o listă comună de scutiri de la plată TVA, astfel încât resursele proprii ale Comunității ar trebui să fie colectate în aceeași maniera în toate țările.

Regulile privind deducerile sunt armonizate pentru statele membre în UE în măsura în care acestea afecteaza sumele anuale colectate, iar proporția deductibilității ar trebui calculată într-un mod similar. Prin urmare, legislațiile naționale trebuie să specifice care persoane sunt în măsură să plătească TVA, în particular în ceea ce privește serviciile oferite de o persoană stabilită în altă țară.

Obligațiile contribuabililor trebuie armonizate cât de mult posibil astfel încât să se asigure o colectare uniformă în toate statele membre în UE. Atunci când este necesar pentru stabilirea și monitorizarea bazei de evaluare a propriilor resurse, contribuabilii ar trebui să întocmească periodic evidențe ale veniturilor agregate din tranzacțiile legate atât de inputuri, cât si de rezultate.

Statele membre în UE pot continua sa aplice scheme speciale pentru activitățile mici. De asemenea, țările sunt libere sa aplice pentru agricultorii care nu sunt acoperiți de procedurile normale, o schemă legată de reducerile uniforme la TVA pentru inputuri. În scopul colectării resurselor proprii, principiul de bază al acestei scheme ar trebui să fie același în toate statele membre și valoarea adaugată în cazul agricultorilor ar trebui calculată după o metodă comună.

În anumite limite și în anumite condiții, țările membre adoptă și păstrează măsuri speciale derogatorii de la Directiva a VI-a a Consiliului, în scopul simplificării modului de impunere a taxei sau pentru evitarea fraudelor și a altor forme de sustragere de la impozitare.

Totodată, atunci când este cazul, țările pot fi autorizate să încheie acorduri care conțin derogări de la Directiva a VI-a cu țări din afara UE sau cu organizații internaționale.

Obiectivul general al modificării sistemului TVA actual din România este cresterea eficienței lui și atingerea normelor UE privind TVA. Pornind de la caracteristicile actuale ale sistemului TVA se disting trei direcții generale de acțiune: ușurarea colectării TVA, îmbunătățirea administrării TVA și realizarea caracterului nediscriminatoriu al TVA.

Pe aceste trei direcții se identifică două seturi de obiective: obiective pe termen scurt și obiective pe termen lung. Atingerea obiectivelor pe termen scurt nu ar trebui sa genereze consecințe negative importante asupra mediului economic (întreprinzători și consumatori). Aceste obiective ar trebui sa se materializeze prin armonizarea definirii conceptelor și termenilor din legislația româneasca cu Directiva a VI-a.

Obiectivele pe termen mediu și lung – constând în implementarea de noi instrumente, practici și instituții – ar putea avea consecințe mai puternice asupra mediului de afaceri, însă efectele negative ar putea fi diminuate semnificativ dacă secvențialitatea schimbărilor ar fi publicată din timp astfel încât întreprinzătorii să nu fie luați prin surprindere de schimbări. Totodată, efectele negative ale unor măsuri – cum ar fi eliminarea scutirii de la plata TVA pentru anumite produse și servicii – asupra consumatorilor finali ar putea fi compensate prin alte măsuri fiscale – de exemplu, diminuarea impozitului pe venitul global – sau prin

îmbunătățiri semnificative ale condițiilor economice generale, care ar permite creșterea în termeni reali a veniturilor consumatorilor pe masura diminuării inflației.

2.1.2 Obiectivul UE privind evitarea fraudei de tip carusel privind taxa pe valoarea adaugată aferentă tranzacțiilor intracomunitare

Frauda de tip carusel privind taxa pe valoarea adaugată aferentă achizițiilor intracomunitare este o prezența de necontestat, deși nedorită, în spațiul comunitar.

Mecanismul în sine se structurează pe regimul tranzitoriu actual de impozitare a schimburilor intracomunitare, care presupune, ca regulă generală, impozitarea schimburilor intracomunitare de bunuri, efectuate între persoane impozabile, în statul membru de destinație. Odată cu integrarea țării noastre în Uniunea Europeană, o parte din agenții economici din România au cautat să asimileze „din mers” practicile infracționale de fraudare a obligațiilor fiscale, „experimentate” de mai mulți ani în spațiul comunitar și, de foarte multe ori, chiar cu „succes”. Fenomenul în sine fiind de certă actualitate, în cele ce urmeaza ne-am propus tratarea acestuia, deși, datorită complexității fenomenului analizat, suntem conștienți ca prezentă abordare nu poate fi nici exhaustivă și nici perfectă, ci, dimpotrivă, perfectibilă.

Acest tip de fraudă are la bază un mecanism destul de simplu, cel puțin în aparența: operatorul economic din țara de origine facturează fără TVA (deoarece efectuează o livrare intracomunitară, care intră în categoria operațiunilor scutite de TVA cu drept de deducere), iar operatorul economic din țara de destinație va aplica regimul taxării inverse pentru aceasta operațiune (deoarece efectuează o achiziție intracomunitară, calculând și înregistrând TVA aferentă achizițiilor intracomunitare, la cota de impozitare a țării sale, atât ca TVA colectată, cât și ca TVA deductibilă, fără însă a o plati în mod efectiv). Ulterior efectuării achiziției intracomunitare, operatorul economic în cauză dispare fără să înregistreze, să declare și să plătească TVA-ul colectat aferent livrărilor ulterioare efectuate pe piața sa internă (așa-numitele firme de tip «bidon», colectoare a unor obligații fiscale privind TVA, care însă nu vor fi niciodată achitate).

Acest operator economic (în speță, firma de tip „bidon”) mai este denumit, datorită comportamentului său volatil de tip „fantomă”, în practicile de investigare a fraudei de tip „carusel”, si „veriga lipsa” din comertul intracomunitar. Frauda de tip „carusel” privind TVA-ul aferent tranzacțiilor intracomunitare presupune un lant de operațiuni succesive de vânzare-cumparare transfrontaliere, efectuate în interiorul pieței comunitare (fără a exclude însă și posibilitatea interpunerii unor firme-veriga din afara Comunității), de un grup de operatori economici, care, uneori, caută să exploateze, sub o aparentă tentă de legalitate, și diferențele dintre cotele de impozitare practicate de statele membre UE.

Aderarea țării noastre la structurile economice comunitare a impus o serie de modificari la nivelul legislației fiscale naționale, în scopul armonizării acesteia cu reglementările europene din domeniu. Modificarea conținutului normativ al unor reglementări deja existente sau introducerea altora noi a vizat, în special, legislația privind taxa pe valoarea adaugată, deoarece aceasta avea mai mult caracterul unei legislații naționale. Din aceste considerente, prin modificarile aduse Codului fiscal începând cu data de 1 ianuarie 2007, s-a urmărit preluarea acquis-ului comunitar privind taxa pe valoarea adaugată în cuprinsul prevederilor fiscale românești. Noutatea unor concepte sau mecanisme introduse în acest sens, la nivelul acestui impozit indirect, are rolul de a accelera transpunerea în practică a directivelor comunitare.

O primă metodă, întâlnită frecvent la nivelul țării noastre și denumită din acest motiv și „metoda clasică”, se referă la achizițiile intracomunitare efectuate de un operator economic din România. Firma A din România, înregistrată în scopuri de TVA în baza art. 153 C.fisc., dorește să facă o achiziție intracomunitară de la firma B situată într-un stat membru. Firma A ar putea foarte bine să efectueze respectiva achiziție intracomunitară, în condițiile în care ar fi un agent economic onest, de bună-credință și ar consimți să-și înregistreze obligațiile fiscale privind TVA-ul. În realitate, pentru eludarea acestor obligații fiscale, factorii de decizie ai firmei A vor înființa o alta firma de tip „săgeată”, firma C, al carei asociat unic și administrator sa fie un „om de paie”, firma C fiind controlată în fapt tot de reprezentanții firmei A. La înființarea firmei C aceasta se declară platitoare de TVA prin opțiune, dar declară o cifra de afaceri anuală sub pragul valoric de 100.000 euro, pentru a beneficia de posibilitatea depunerii trimestriale a decontului de TVA, în acord cu prevederile art. 1561 alin. (2) si (3) C.fisc. Ulterior, firma C efectuează achizițiile intracomunitare de la firma B, firma C aplicând pentru aceste operațiuni regimul de taxare inversă. Mărfurile astfel achiziționate sunt facturate ulterior către beneficiarul în fapt al acestora, respectiv firma A.

Pentru aceste operațiuni de livrare interna, firma C colecteaza (ipotetic) TVA-ul aferent, iar firma A îl va deduce, folosind drept document justificativ facturile întocmite de firma C, în acord cu prevederile art. 155 alin. (5) C.fisc.

Operațiunile descrise anterior au o „durată de viață” precis determinată, respectiv de maxim 3 luni, până la termenul limită prevăzut privind obligația firmei C de a depune decontul de TVA; cu puțin timp înainte de împlinirea acestui termen, firma C „dispare”, fără a mai putea fi identificată ulterior și fără a înregistra, declara și plăti TVA-ul colectat ca urmare a livrarilor interne efectuate catre firma A. Practic, firma C are ca „unic obiect de activitate” furnizarea de documente justificative către firma A, în scopul deducerii TVA-ului de către aceasta din urmă. În mod cert, firma care comite frauda este firma C având atribuit codul de înregistrare în scopuri de TVA, conform art. 154 alin. (1) C.fisc. C; se naste însă întrebarea dacă firma A poate deduce TVA-ul aferent facturilor de aprovizionare de la furnizorul sau direct, firma C? În acest sens, practica judiciară europeană în materie reglementează faptul că, dacă o persoană impozabilă participă frauda de tip „carusel” în mod involuntar (fara a avea cunoștință de acest fapt), aceasta are dreptul de a deduce (și, implicit, de a compensa sau de a rambursa) TVA-ul aferent operațiunilor din amonte. Din această perspectivă, fiecare firmă din lanțul de tranzacții aferent operațiunilor intracomunitare va fi analizată în mod individual, distinct, mai ales ca, în practică, între firma C (achizitorul intracomunitar scriptic) si firma A (achizitorul intracomunitar faptic și „creierul” întregului mecanism) se pot interpune (evident, doar la nivelul scriptic al circuitelor documentelor) o serie de alte societăți comerciale, cu scopul de a disocia caracterul ilicit al faptelor si de a disipa legatura de cauzalitate între firma C si firma A. Având în vedere cele expuse anterior, rezultă că participarea la mecanismul fraudulos al caruselui nu se prezumă, ci trebuie probată, pornind de la analiza corelativă a fluxurilor bănești, a circuitului scriptic al documentelor și al traseului efectiv al produselor. Indiciile concludente în acest sens le-ar putea constitui urmatoarele:

corespondența privind termenii de livrare și plata se deruleaza, de la bun început, între reprezentanții firmelor A și B;

mărfurile sunt transportate efectiv direct de la firma B către firma A (unde, de altfel, se și recepționează la data efectuării transportului), iar plata contravalorii acestora se efectueaza direct către firma B de firma A „la ordinul” firmei C;

datele privind mijloacele de transport sau delegații, înscrise pe facturile/avizele de însoțire a mărfii întocmite de firma C către firma A, nu reflecta o stare de fapt reală;

persoanele împuternicite să efectueze operațiuni în conturile bancare ale firmei C sunt tocmai reprezentanții firmei A, care retrag sumele de bani în numerar, sub diverse explicații: retragere aport, plăți persoane fizice conform borderourilor de achiziție (evident, care conțin date nereale), plata dividendelor etc.;

sumele încasate în conturile bancare ale firmei C, de la clientul sau firma A, se „reîntorc” către firma A, direct sau prin intermediul altor firme, în baza unor facturi de prestări servicii care nu reflecta operațiuni economice reale (de regulă, de prestări servicii).

O a doua metodă privind frauda de tip „carusel” reprezintă, în fapt, o forma de „perfecționare” a celei descrise anterior, în sensul că produsele ajung în final de la firma A la firma B, expeditorul lor inițial. Această metodă poate fi identificată ca mecanismul de autogenerare a fraudei de tip „carusel”, cu efecte vizibile în ieftinirea produselor ce fac obiectul acestor tranzacții. Acest mecanism se structurează pe faptul că prețul de livrare al firmei A către firma B (și avem în vedere prețul de livrare fără TVA, deoarece, în momentul în care firma A vinde către firma B, firma A efectuează o livrare intracomunitară, ce intră în categoria operațiunilor scutite de TVA cu drept de deducere) este inferior prețului de vânzare practicat inițial de firma B către firma C; firma A poate „susține” acest pret de livrare din „câștigul din TVA” care îi revine în urma tranzacțiilor derulate, în amonte, cu firma C. Pe lângă implicațiile fiscale nefaste la nivelul veniturilor bugetului general consolidat, această metodă induce distorsiuni (prin intermediul prețurilor) și la nivelul competiției economice, astfel încât firmele corecte devin necompetitive pe piață (datorită prețurilor reale de piață practicate) în favoarea firmelor cu un comportament evazionist (datorită prețului „trucat” practicat pe piață).

O a treia metodă a acestui tip de fraudă se refera la livrarile simulate, efectuate de un agent economic din România, înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 C.fisc., către un agent economic din alt stat membru, înregistrat în scop de TVA în baza legislației specifice a statului membru din care acesta face parte. În acest sens, firma din România efectuează o livrare intracomunitară, facturează fără TVA în baza codului de TVA apartinând unui agent economic extern din spațiul comunitar, dar, în fapt, vinde produsele respective pe piața internă „la negru”. Această metodă se poate realiza atât prin complicitatea partenerului extern

(care comunica codul său de TVA) sau fără știința acestuia (spre exemplu, prin procurarea codului de TVA din diverse mijloace de informare). Bineînteles că așa-zisa «livrare intracomunitară» în cauză va trebui evidențiată de agentul economic din România în decontul de TVA, declarația recapitulativă și declarația Intrastat (în aceasta din urmă, după caz, în funcție de pragul valoric, așa cum am arătat anterior), iar datele raportate autorităților publice din România vor fi confruntate ulterior cu cele raportate, de partenerul extern, autorităților publice din țara sa. Însă, în acest interval de timp, agentul economic în cauză va cere rambursarea TVA-ului și, ulterior, se va „volatiliza” (prin schimbarea sediului social și cesionarea parților sociale către persoane greu de identificat și care, de regulă, nici nu se mai află în țară la data efectuarii verificărilor fiscale). Nu excludem faptul că în practică poate aparea și situația inversă, de facturare de catre un agent economic extern, din spațiul comunitar, către o firmă din România, fie cu complicitatea acesteia, fie făraă știinta acesteia.

În fine, o a patra metodă, aflată la limita extrem de sensibilă dintre legal și ilegal (din punct de vedere al forței probațiunii) se referă la situația în care un agent economic din România, înregistrat în scopuri de TVA în baza art. 153 C.fisc., efectuează o achiziție intracomunitară și declară toate operațiunile în acest sens din punct de vedere absolut legal. Ulterior, înregistrează un adaos comercial infim și simulează vânzarea en detail, prin intermediul aparatelor de marcat electronice fiscale. În fapt, produsele respective sunt comercializate pe „piața paralelă” la prețuri mult mai mari decât cele înregistrate în evidențele contabile (dar situate sub nivelul prețului de piață pentru produsele respective); prejudiciul, în acest caz, se localizează atât la nivelul impozitului pe profit, cât și la nivelul TVA-ului (evident, corespunzător diferenței de preț nedeclarate). Exemplul „clasic” în acest sens îl reprezintă achiziția intracomunitară de faina, simulându-se comercializarea acesteia en detail (prin intermediul aparatelor de marcat electronice fiscale, către persoane fizice, a căror identificare ulterioară nu este cerută de niciun text de lege și, de altfel, nici nu pot fi identificate, din punct de vedere practic), dar în realitate fiind vândută către diverse unități de panificație și patiserie (care, la rândul lor, vor comercializa produsul finit tot în afara sferei de fiscalizare).

În legatură cu dimensiunile alarmante ale acestui fenomen au fost trase numeroase semnale de alarmă și, totuși, efectele măsurilor privind limitarea acestuia nu sunt foarte vizibile. În martie 2008 au fost adoptate, la nivelul Comisiei Europene, o serie de propuneri în vederea, dacă nu a eliminării, cel puțin a circumscrierii fenomenului în limite controlabile.

Toate bune și frumoase, numai că măsurile respective sunt, preponderent, cu un caracter administrativ, de natura să întărească cooperarea interstatală în domeniu și depistarea în timp util a eventualelor disfuncționalități, prin reducerea perioadei de raportare (de către agenții economici) a tranzacțiilor intracomunitare realizate și de transmitere între statele membre a informațiilor privind tranzacțiile intracomunitare.

In concluzie, pentru înlăturarea acestui tip de fraudă trebuie să se schimbe radical actualul sistem de impozitare prin schimbarea sistemului de taxare la destinație cu sistemul de taxare la origine. Dar, pentru implementarea acestui deziderat, este nevoie de acordul unanim al statelor membre, iar din acest punct discuția devine mult mai amplă, în condițiile în care unele state membre dovedesc reticentă în această directie.

2.2 Accizele

Accizele armonizate reprezintă taxe speciale de consum ce se datorează bugetului de stat pentru o serie de produse care provin din producția internă sau de import precum:

bere;

vin;

băuturi fermentate, altele decât bere și vin;

Produse intermediare;

alcool etilic;

Energie electrică;

Produse energetice.

Aceste produse se supun accizării în momentul în care se produc pe teritoriul comunitar sau când se importă în teritoriu. Acciza devine exigibilă în momentul în care se eliberează pentru consum sau atunci când se constată lipsuri sau pierderi de produse.

Eliberarea pentru consum este reprezentată de :

orice ieșire a produselor accizabile din regimul suspensiv;

orice producție de produse accizabile în afara regimului suspensiv;

Orice import de produse accizabile, excepție făcând energia electrică, gazul natural, cărbunele , dacă produsele accizabile nu sunt plasate în regim suspensiv. ;

Utilizarea produselor accizabile în cadrul antreprozitului fiscal altfel decât materiile prime;

Deținerea în afara regimului suspensiv a produselor accizabile care nu au fost introduse în cadrul sistemului de accizare;

Eliberare pentru consum nu se consideră mișcarea produselor accizabile din cadrul antrepozitului fiscal către:

un alt antreprozit fiscal în România sau în alt stat membru;

un operator existent înregistrat în alt stat membru;

un operator care nu este înregistrat într-un stat membru;

o țară din afara teritoriului comunitar.

Accizele care se datorează bugetului de stat pentru produsele accizabile reprezintă accize specifice, exprimate în moneda euro pe fiecare unitate de măsură, excepție făcând țigaretele la care acciza se exprimă în euro/1000 țigarete, peste care se adaugă o acciză ad-valorem, aplicată asupra prețului maxim de vânzare cu amănuntul.

Sumele care se datorează bugetului de stat drept accize sunt calculate în lei, pe baza cursului de schimb, astfel:

a)La bere:

A = C x K x R x Q

unde:

A = cuantumul accizei

C = numărul de grade Plato

K = acciza unitară

R = cursul de schimb leu/euro

Q = cantitatea în hectolitri

Concentrația de zahăr exprimată în grade Plato, în funcție de care este calculată și virată la bugetul de stat valoarea accizelor, este înscrisă în specificațiile tehnice elaborate pe baza standardelor în vigoare pentru orice sortiment, care trebuie să fie aceeași cu cea înscrisă pe etichetele de comercializare. Se admite o abatere de 0.5 grade Plato.

b) pentru vinuri spumoase, băuturi fermentate spumoase și produse intermediare:

A = K x R x Q

unde:

A = cuantumul accizei

K = acciza unitară

R = cursul de schimb leu/euro

Q = cantitatea în hectolitri

c) pentru alcool etilic:

A = C x K x R x Q

100

unde:

A = cuantumul accizei

C = concentrația alcoolică exprimată în procente de volum

K = acciza specifică

R = cursul de schimb leu/euro

Q = cantitatea în hectolitri

d) pentru țigarete:

Total acciză = A1 + A2

în care:

A1 = acciza specifică

A2 = acciza ad valorem

A1 = K1 x R x Q1

A2 = K2 x PA x Q2

unde:

K1 = acciza specifică

K2 = acciza ad valorem

R = cursul de schimb leu/euro

PA = prețul maxim de vânzare cu amănuntul

Q1 = cantitatea exprimată în unități de 1.000 buc. țigarete

Q2 = numărul de pachete de țigarete aferente lui Q1

e) pentru țigări și țigări de foi:

A = Q x K x R

unde:

A = cuantumul accizei

Q = cantitatea exprimată în unități de 1.000 buc. țigări

K = acciza unitară

R = cursul de schimb leu/euro

f) pentru tutun de fumat fin tăiat, destinat rulării în țigarete și pentru alte tutunuri de fumat:

A = Q x K x R

unde:

A = cuantumul accizei

Q = cantitatea în kg

K = acciza unitară

R = cursul de schimb leu/euro

g) pentru produse energetice:

A = Q x K x R

unde:

A = cuantumul accizei

Q = cantitatea exprimată în tone, 1000 litri sau gigajouli

K = acciza unitară

R = cursul de schimb leu/euro

h) pentru electricitate:

A = Q x K x R

unde:

A = cuantumul accizei

Q = cantitatea de energie electrică activă exprimată în MWh

K = acciza unitară

R = cursul de schimb leu/eur

Pentru a se diminua fenomenele de fraudă și de evaziune fiscală care s-au manifestat în mod constant după anul 1989, sectorului produselor ce se supun accizelor, mai ales țigaretelor și băuturilor alcoolice spirtoase, domenii în care piața neagră aobținut sume colosale, au fost instituite măsuri speciale, printre care regăsim:

marcarea prin timbre și banderole a țigărilor, produselor din tutun și băuturi alcoolice;

supravegherea fiscală a producției interne, a importului, a circulațiri și comercializării alcoolului și a băuturilor alcoolice;

folosirea facturilor cu regim special;

distrugerea produselor în regim de confiscare sau intrate pe teritoriul privat al statului.

utilizarea facturilor fiscale speciale;

Obținerea unei autorizații de comercializare a alcoolului, a băuturilor alcoolice, a produselor din tutun și a cafelei, autorizație ce se eliberează pe baza unei cereri și a documentației necesare, pentru a se avea o evidență clară și precisă a agenților economici producători, importatori sau comercianți de astfel de produse, cu scopul de a se reduce evaziunea fiscală, diminuându-se în acest fel evaziunea fiscală și a actelor desfășurate pe piața neagră. Autorizațiile sunt emise, percepându-se taxe, acestea bfiind diferențiat pe sortimente de produse și după capacitatea de producție.

2.3 Armonizarea impozitului pe profit conform normelor Uniunii Europene

Politica fiscală actuală a Uniunii Europeane este de fapt un proces de coordonare a tuturor politicilor fiscale a statelor membre, care iși păstrează suveranitatea fiscală, iar aceste state printr-un efort considerabil, încearca să silească structuri similare ale unei politici fiscale, axate pe elementele definitorii dacă nu identice, cel puțin apropiate. Nu putem vorbi de o politică fiscală comună a statelor membre la nivelul Uniunii Europene, ci doar de un proces de armonizare a politicilor fiscale a statelor membre. Acesta înseamnă coordonarea impozitelor la nivelul Uniunii Europene pentru a asigura compatibilitatea acestora ăi nu o reglementare unitara a impozitelor în UE.

Susțin că în prezent, dar și în anii următori, politica fiscală la nivelul Comunității Europene trebuie să se axeze în principal pe rezolvarea a două mari probleme: problemele fiscale actuale existente între statele membre ale Uniunii Europene și probleme specific comunitare.

În spațiul UE, politica în domeniul impozitarii este esențială pentru toate statele membre, modul de organizare și funcționare al ansamblului comunitar făcând ca acțiunile unei țări să aibă impact nu numai în acea țară, dar și în țările învecinate. În trecut, diferențele dintre ratele de impozitare ale diferitelor mărfuri între țări diferite tindeau să influențeze activitățile comerciale, producând distorsiuni între producția și distribuirea mărfurilor și repercusiuni de ordin social. Apoi, în scopul reducerii sarcinilor fiscale, contribuabilii își mutau reședința într-un alt stat membru, în care regimul fiscal era mai tolerant.

Diferențele dintre ratele de impozitare, ca și „migrarea” în functie de regimul fiscal, au condus la o concurență evidentă între statele membre în ceea ce priveste impozitarea.

În materie de impozite directe, Tratatul Comunității Europene nu specifică în mod expres alinierea acestora și, în virtutea principiului subsidiarității, lasă libertatea statelor membre de a face reglementările necesare. Totuși, acolo unde impozitarea directă are impact asupra liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, ca și asupra dreptului de stabilire a indivizilor sau a societăților, statele membre trebuie să stabilească un sistem de impozitare la nivel național care să respecte aceste drepturi fundamentale.

Apariția unor situații speciale, cum ar fi dubla impozitare sau activitățile economice transfrontaliere, a impus adoptarea unor măsuri legislative comune tuturor statelor membre, măsuri aplicabile în special companiilor, și care se adoptă de către Consiliu, în unanimitate. Măsurile în cauză au fost initiate în 1990, fiind materializate prin două directive și o convenție. Directiva 90/435/CEE se referă la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit între societățile–mamă aflate în unul din statele membre și filialele acestora aflate într-un alt stat membru. Directiva 90/434/CEE reduce povara fiscală ce poate împiedica reorganizarea societăților, iar Convenția (90/436/CEE), bazată pe Articolul 239 al Tratatului introduce o procedură arbitrară de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre întreprinderi asociate aflate în state membre diferite.

Înainte de momentul 1 ianuarie 2007 a fost analizat îndelung locul pe care îl va ocupa România din punctul de vedere al fiscalității, între statele Uniunii Europene. Concluzia finală impusă a fost că deținem o poziție favorabilă, iar recomandările oficialilor comunitari pentru

creșterea unei taxe principale au fundament. La momentul actual avem o fiscalitate care poate deturna investiții majore de la vest către noi. Nivelul impozitelor pe venit, precum și costurile suportate de angajatori împart Europa în două entități distincte, principalele avantajate fiind statele care au aderat începând cu 2004.

În concluzie în Uniunea Europeana încă nu s-a realizat o armonizare deplină a legislațiilor naționale privind sistemul de impozite și taxe, lasându-se la latitudinea politicilor interne fiscale și modalitățile de punere în practică a deductibilității fiscale la cheltuielile efectuate cu asigurarea persoanei și a proprietăților acesteia. Eliminarea restricțiilor interne din domeniul asigurărilor ar conduce cert la o creștere a tranzacțiilor internaționale cu asigurări, însă acest lucru este greu de atins datorită obișnuinței asigurătorilor de a apela la asigurătorii locali sau reglementărilor restrictive din unele țări referitoare la asigurătorii străini.

Prezentarea generală a S.C. ROM-KISS S.R.L

S.C. ROM- KISS S.R.L. este o societate comercială cu răspundere limitată, cu capital integral privat,ce activează în domeniul fabricării articolelor de voiaj și marochinărie și a articolelor de harmașament.

S.C. ROM- KISS S.R.L. a fost înființată în anul 2004, cu sediul la Craiova și este înmatriculată la Registrul Comertului sub nr. J16/248/20.04.2004.

Conform clasificării CAEN, domeniul de activitate este 1512-Fabricarea articolelor de voiaj și marochinărie și a articolelor de harnașament fiind înscrisă în secțiunea Industrie prelucrătoare de materii și materiale.

Cu ajutorul datelor din Contul de Profit și Pierdere,analiza referitoare la activitatea economico-financiară rezultă din tabelul următor:

Tabel 2.1. Analiza referitoare la activitatea economico-financiară

Sursa:Contul de Profit și Pierdere aferent anilor 2010,2011,2012,2013 la S.C. ROM-KISS S.R.L

2.4.1 Analiza economico-financiară a S.C. ROM-KISS S.R.L

Societatea S.C. ROM-KISS S.R.L. prezintă următoarea structură a bilanțului:

Tabel 2.2. Structura bilanțului la S.C. ROM-KISS S.R.L. în intervalul 2010-2013

Sursa:Bilanțul aferent anilor 2010,2011,2012,2013 la S.C. ROM-KISS S.R.L

A.Indicatorii de structură ai bilanțului pot fi:

1)Indicatorii de structură ai activului,se obțin prin raportarea unui element sau o grupă de elemente de activ la totalul activelor,precum și între o grupă de elemente din interiorul acestuia.

Printre cei mai semnificativi indicatori amintim:

a)Ponderea activelor imobilizate în totalul activului (Ia);

Ia=*100;

b)Ponderea stocurilor în totalul activului (Sta);

Sta=*100;

2)Indicatorii de structură ai elementelor de pasiv fac posibilă aprecierea politicii financiare a întreprinderii,reflectând anumite elemente care vizează stabilitatea și autonomia financiară a acesteia.

Printre cei mai semnificativi indicatori amintim:

a)Ponderea capitalului propriu în totalul pasivului(Cp);

Cp=*100;

b)Ponderea datoriilor pe termen mediu și lung în totalul pasivului(Dp);

Dp=*100;

c)Ponderea datoriilor pe termen scurt în totalul pasivului(Ds);

Ds=*100;

d)Gradul de îndatorare total(Gî);

Gî=*100;

e)Autonomia financiară pe termen lung (Af);

Af=*100;

Valorile rezultate în urma formulelor prezentate anterior sunt reflectate în următorul tabel:

Tabel 2.3 Evoluția indicatorilor de structură ai S.C. ROM-KISS S.R.L. în intervalul 2010-2013

Sursa: Calcule proprii pe baza datelor preluate din bilanțul aferent anilor 2010,2011,2012,2013

Sursa: Realizat de autor pe baza datelor preluate din calculele proprii din tabelul 2.3

Ponderea activelor imobilizate în totalul activelor a cunoscut o creștere continuă până în anul 2012 când a înregistrat o valoare de 99,59%, dar în anul 2013 a cunoscut o scădere de 18,83%, față de anii anteriori.Nivelul acestei rate variază de la o microîntreprindere la alta,ținând cont de ramura și de sectorul de activitate unde firma își desfășoară activitatea.

Gradul de îndatorare reflectă volumul finanțării externe ținând cont de capacitatea de autosusținere a firmei.

Rata autonomie financiare evidențiază modul în care întreprinderea utilizează capitalurile proprii și reflectă gradul de dependența față de creditorii permanenți.Acest raport trebuie să aibă o valoare mai mare de 0,5%. Din rezultatele prezentate în tabelul anterior observăm că microîntreprinderea S.C.ROM-KISS S.R.L. prezintă o rată a autonomiei financiare mai mare de 0,5% în toți anii,reflectând astfel faptul că firma prezintă un grad de independență ridicat.Menționez că firma nu înregistrează datorii pe termen mediu și lung.

B.Indicatori de lichiditate și solvabilitate:

Lichiditatea generală=;

Lichiditatea imediată=;

Solvabilitatea generală=;

Rezultatele indicatorilor de lichiditate și solvabilitate sunt expuse în tabelul următor:

Tabel 2.4. Evoluția indicatorilor de lichiditate și solvabilitate la S.C. ROM-KISS S.R.L.

Sursa: Calcule proprii pe baza datelor preluate din bilanțul aferent anilor 2010,2011,2012,2013

Sursa: Realizat de autor pe baza datelor preluate din calculele proprii din tabelul 2.4

Lichiditatea generală reflectă capacitatea componentelor patrimoniale curente de a se schimba într-o perioadă scurtă în lichidități pentru a realiza datoriile de plată exigibile.Ținând cont de faptul că nivelul optim al indicatorului de lichiditate generală este cuprins între 2 și 2,5 ne dăm seamă că întreprinderea noastră nu atinge în niciunul dintre ani acest nivel.

Cu ajutorul lichidității imediate se calculează posibilitatea întreprinderii de a rambursa datoriile pe termen scurt recurgând la activele cu o pondere mare de lichiditate.Întreprinderea noastră nu depășește nivelurile optime ale lichidității imediate deoarece acestea sunt cuprinse între 0,8 și 1,iar S.C ROM-KISS S.R.L înregistrează un minim de –0,01 și un maxim de 0,55.

Prin solvabilitate se înțelege posibilitatea microîntreprinderii de a-și efectua plățile la anumite perioade scadente.Indicatorul de solvabilitate calculează siguranța de care au parte creditorii întreprinderii.

2.4.2.Calculul impozitului pe profit la

S.C.ROM-KISS S.R.L.

Cu ajutorul Contului de profit și pierdere o să determinăm impozitul pe profit la microîntreprinderea S.C.ROM-KISS S.R.L ținând cont că în perioada 2009-2012 aceasta a depășit cifra minimă de afaceri stabilită la 100.000 euro.

Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea cotei de impozitare de 16% asupra profitului impozabil.

Impozitul pe profit se determină astfel:

Impozitul pe profit=Profit impozabil*Cota de impozitare(16%);

Pentru a determina profitul impozabil trebuie să calculăm diferența între veniturile din livrarea bunurilor mobile,a bunurilor imobiliare asupra cărora s-a transmis dreptul de proprietate,lucrări executate și servicii prestate,incluzând și câștigurile din orice sursă plus cheltuielile în vederea obținerii acestora,într-un an fiscal,la care luăm în calcul cheltuielile nedeductibile.Ținând cont de cele enumerate anterior,putem prezenta profitul impozabil astfel:

Profitul impozabil=Rezultatul brut al exercițiului(RBE)-Venituri neimpozabile+Cheltuieli nedeductibile

sau

Profitul impozabil=Venituri impozabile-Cheltuieli deductibile

Pentru a calcula rezultatul contabil,care reflectă suma globală a profitului sau dupa caz pierderea fiscală a exercițiului financiar,se iau în considerare cerințele unei contabilități de angajament și totodată cele de respectare a principiului independenței exercițiului.

Rezultatul contabil=Venituri totale-Cheltuieli totale

Rezultatul fiscal exprimă profitul impozabil sau după caz pierderea fiscală a exercițiului,stabilită conform regulilor fiscale și în funcție de care se calculează volumul impozitelor exigibile sau rambursabile.

Rezultatul fiscal=Rezultatul contabil-Reduceri fiscale+Elemente nedeductibile fiscal

În cazul în care firma realizează din activitățile desfășurate venituri totale peste cheltuielile necesare obținerii acestor activități,se poate discuta despre un profit al firmei.

Pentru calcularea impozitului pe profit se parcurg anumite etape,cum ar fi:

calcularea rezultatului contabil,cumulat la începutul anului(RCC);

RCC=Venituri cumulate-Cheltuieli cumulate;

calcularea rezultatului impozabil,cumulat la începutul anului(RIC);

RIC=RCC+Cheltuieli nedeductibile-Venituri neimpozabile-pierderi fiscale din anii anteriori;

determinarea impozitului pe profit datorat(IPC);

IPC=RIC*Cota de impozit:

determinarea impozitului pe profit(IPT);

IPT=IPC-Impozitul pe profit datorat la sfârșitul anului precedent.

În Contul de Profit și Pierdere găsim în anul 2010 următoarele date ale firmei analizate:

Cheltuielile înregistrate sunt următoarele:

Cheltuieli totale……………………………………………………………………2.017.075lei

1.Total cheltuieli de exploatare……………………………………………………1.962.364lei

2.Total cheltuieli financiare…………………………………………………………….54.711 lei

Veniturile impozabile înregistrate sunt următoarele:

Total venituri impozabile…………………………………………………….………2.047.545 lei

1.Total venituri de exploatare………………………………………………………..2.047.533 lei

2.Total venituri financiare………………………………………………………………………12 lei

Rezultatul contabil=Total venituri-Total cheltuieli…..………………………………30.470 lei

Tabel 2.8.

Calculul cheltuielilor nedeductibile fiscal

Sursa: Declarația 101 la S.C. ROM-KISS S.R.L în anul 2012

Contul de Profit și Pierdere la firma S.C. ROM-KISS S.R.L reflectă o valoare a veniturilor neimpozabile de 0 lei.

Pe baza datelor prezentate anterior,în continuare vom determina profitul impozabil în anul 2012:

Impozitul pe profit=43.669*16%=6.986 lei

Orice firmă urmărește atingerea unor rezultate cu ajutorul acestora fiind plătite persoanele care aduc contribuție în captalul său.

Ca regulă autonomă.distribuirea profitului se efectuează în conformitate cu prevederile O.G. nr.64/2001 și Legea nr.571/2003.

Dacă pornim de la ideea că profitul reprezintă prosperarea întreprinderii pentru o perioadă,atunci este necesar de a menționa repartizarea acestuia și utilizarea lui cat mai eficientă în cadrul întreprinderii.Profitul reprezintă rațiunea activității de producere, adică scopul și punctul de pornire a oricărei activității.

Profitul S.C. ROM-KISS S.R.L, format după achitarea tuturor impozitelor și taxelor, altor plăți obligatorii, rămâne la dispoziția societății și este utilizat pentru:

-formarea capitalului de rezervă;

-plata dividentelor;

-reinvestirea;

-alte scopuri ce nu contravin legislației.

Hotărârea privind distribuirea profitului net pe parcursul anului financiar este adoptată de către consiliul societății în limitele normative în vigoare.