Transportarea Condamnatilor
Capitolul I Considerații introductive
Deținutul ca factor de normalitate/ Incidente generate de factorul de normalitate
Capitolul II Întocmirea anumitor acte juridice
Secțiunea 1 Nașterea unui copil
Secțiunea 2 Autentificarea și legalizarea unor acte juridice
Secțiunea 3 Moartea condamnatului
Capitolul III Căsătoria persoanei condamnate
Deținutul ca factor de criză/ Incidente generate de factorul de criză
Capitolul IV Greva foamei art
Secțiunea 1 Măsurile obligatorii pentru conducerea penitenciarului
Procedura anterioară sesizării judecătorului delegat
Procedura ulterioară sesizării judecătorului delegat
Secțiunea 2 Încetarea refuzului de hrană
Secțiunea 3 Protestul colectiv în penitenciar
Capitolul V Actele de nesupunere și revoltă a deținuților
Secțiunea 1 Combaterea actelor de nesupunere și violență
Secțiunea 2 Grupurile speciale de intervenții și folosirea lanțurilor- în fapt
Capitolul VI Tentativele de sinucidere și actele de autodistrugere și violență
Secțiunea 1 Agresivitate și violență în comportament
Secțiunea 2 Teritorialitatea
Secțiunea 3 Violența colectivă
Secțiunea 4 Automutilările și tatuajele
Secțiunea 5 Tulburările psihice
Secțiunea 6 Suicidul
Noțiune. Teorii psihologice și sociale
Factori determinanți
Formele de suicid
Etapele suicidului
Programul pentru prevenirea suicidului în penitenciar
Secțiunea 7 Homosexualitatea. Comportamentul față de deținuții homosexuali
Capitolul VII Vulnerabilitatea deținuților
Criterii și categorii de deținuți vulnerabili
Procedura de evaluare a riscului de vulnerabilitate
Măsuri de prevenție și protecție pentru deținuții vulneraili
Deținuii infectați cu HIV/SIDA- o realitate tristă
Capitolul VIII Transferarea condamnaților
Capitolul IX Transportarea condamnaților
Subunitatea de Pază și Escortare Deținuți Transferați
Capitolul X Concluzii
Abrevieri
alin. – alineat(ul)
A.N.P – Administrația Națională a Penitenciarelor
APADOR-CH – Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki
art. – articol(ul)
C.civ. – Codul Civil, Legea Legea 287/2009 republicată în Monitorul Oficial nr. 505/2011
C.pen – Codul Penal, Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009
C.pr.pen – Codul de Procedură Penală, Legea Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010
D.G.P – Direcția Generală a Penitenciarelor
Ed. – editura
ed. – ediția
etc. – și așa mai departe
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial al României
nr. – numărul
op. cit. – opera citată
Aspecte introductive
Sistemul penitenciar din Romania
Incidente in alte state
Sistemul penitenciar este un serviciu public cu un rol social deosebit, determinat de funcțiile sale punitiv-educative și de reinserție socială a persoanelor private de libertate. Acest rol devine vizibil în context social, în special în momentul producerii unor evenimente negative. De aceea se pune accentul pe importanța modului de organizare și coordonare a activităților de executare a pedepselor privative de libertate, pe asigurarea pazei, escortării și supravegherii condamnaților. Acest serviciu public contribuie la apărarea ordinii publice și a siguranței naționale prin asigurarea pazei, escortării, supravegherii, aplicarea regimului de detenție și organizarea de activități de asistență socială și educație destinate reinserției sociale a persoanelor private de libertate.
Sistemul administrației penitenciare în România este reprezentat de Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate, instituții publice de apărare, ordine publică și siguranță națională ale statului.
Pin loc de deținere înțelegem atât penitenciarul cât și locul destinat cazării celor aflați în arest preventiv. În această lucrare, am prezentat incidentele apărute în viața persoanelor condamnate care săvârșesc o pedeapsă privativă de libertate.
În cadrul penitenciarul, ca institutie specializată în executarea sancțiunilor privative de libertate, iau naștere evenimente, activități de ordin juridic sau care țin de viața persoanală a deținuților asemănătoare persoanelor care se bucură de starea de libertate. Dat fiind faptul că locul de deținere este un mediu guvernat de propriile norme sociale și de ordine interioară, aceste activități intră sub incidența normelor de drept execuțional penal și se deosebesc de cele din afara sistemului carceral prin limitări ce țin de specificul mediului.
Lucrarea de față constituie o analiză a incidentelor care iau naștere la locul de deținere și se structurează în opt mari capitole, fiecare din capitol surprinzând în detaliu câte un incident. Prin aceste incidente, vom înțelege atât evenimentele, precum nașterea în penitetenciar, ori moartea deținutului, dar și activități de ordin juridic, cum ar fi legalizarea unor acte, dar și incidente ce țin de persoanalitatea condamnatului și care se pot prezenta ca urmare a mediului în care acesta a fost plasat. Această lucrare prezintă o împletitură de aspecte teoretice cu cazuri practice furnizate de APADOR-CH prin rapoartele sale cu ocazia vizitelor în penitenciarele din România. Cazurile pe care le-am discutat privesc tratarea deținușior purtători de HIV sau bolnavi de SIDA, existența și eficacitatea măsurilor de prevenire a actelor de suicid, modurile de mulilare la care recurg deținuții, problematica homosexulității.
În prima parte a lucrării, am analizate acele fapte juridice care pot avea loc în interiorul penitenciarului și care sunt caracteristice deținutului ca factor de normailtate. Acestea suunt supuse normelor specifice ce reglementează sistemul privativ de libertate și am avut în vedere fapte precum nașterea unui copil la locul de deținere, căsătoria unui deținut, ori moartea unui condamnat la locul de deținere. Aceste evenimente impun necesitatea incheierii unor acte juridice cu caracter mixt, de drept civil pe de-o parte, spre exemplu și de drept execuțional penal pe altă parte, ca urmare a locului unde se incheie aceste acte și a persoanelor apte să le încheie. Acestea își găsesc reglementarea juridică în Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și în regulamentul de aplicare a acesteia.
La locul de deținere, se mai pot declanșa incidente care privesc combaterea actelor de nesupunere și revoltă ale condamnaților, proteste precum refuzul de hrană, fenomene agresive precum violența colectivă, agresivitate comportamentală, tulburări psihice, suicid etc, fiind caracteristice momentului de criză al deținutului. Acestea au fost analizate în ultimele capitole ale lucrării, făcând referire la psihologia omului în general și analizând apoi aspectele specifie persoanelor private de libertate. Nu în ultimul rând, am detaliat măsurile care se iau în scopul limitării comportamentelor deviante și care sunt specifice mediului carceral.
În cadrul capitolului dedicat combaterii actelor de nesupunere și violență a condamnaților, am arătat și aplicațiile practice ale procedurii și măsurile de care se uzează în penitenciarele din România în ciuda numeroaselor recomandări insistente ale Asociației Pentru Apărarea Drepturilor în România – Comitetul Helsinki, recomandări care vizează atât încetarea folosirii abuzive a forței fizice asupra deținuților, cât și înterzicerea folosirii lanțurilor, atât ca mijloc de prevenție, cât și coercitiv.
În cadrul acestei categorii de incidente, m-am aplecat cu precădere asupra problematicii suicidului în penitenciar, deoarece consider că aceasta prezintă o situație ingrijorătoare nu numai la nivelul penitenciarelor, dar și la nivel macro. Societatea zilelor noastre se confruntă cu un număr alarmant de tentative de suicid și acte suicidale propriu -zise. Pentru a putea vorbi în detaliu despre programul pentru prevenirea suicidului practicat în penitenciare, am considerat că este necesar a aminti în prealabil teoriile dezbătute de mari profesori din domeniul psihiatriei pe marginea dezvoltării fenomenului suicidal, a cauzelor generatoare, dar și a formelor sub care se manifestă. De asemenea, am arătat că de cele mai multe ori, persoanele care amenință că se vor sinucide, și mai cu seamă deținuții, nu intenționează acest lucru, ci doar atrag atenția asupra unor probleme a căror rezolvare ține de conduita celor din jur. Așadar, sinuciderea, ori fie doar amenințarea, constituie o soluție pentru individ, fie o soluție eliberatoare în cazul în care recurge la un act suicidal propriu -zis, fie un mod de rezolvare a unui conflict prin constrângerea celor din jur, în situația în care amenință. În penitenciar, sunt dese situațiile în care condamnații amenință cu sinuciderea sau se automutilează pentru a obține un beneficiu sau rezolvarea unei cereri. Cei care recurg cu intenție la un act suicidal sunt cei din rândul condamnaților primari, pentru care șocul incarcerării este mult prea mare. În acest sens, de-a lungul timpului s-au pus bazele unui program de prevenire a sinuciderii în penitenciare, care presupune trei etape distincte și anume prevenția primară, intervenția în criză și postvenția. Această strategie a fost analizată în detaliu în cadrul capitolui dedicat fenomenului de suicid.
Spre deosebire de refuzul de hrană, uutoagresiunea se consideră abatere disciplinară și se pedepsește disciplinar, pedeapsa aplicată fiind in functie de gravitatea faptei.
Capitolul II Întocmirea anumitor acte juridice
Secțiunea 1 Nașterea unui copil
Nașterea unui copil în penitenciar este un eveniment de o deosebită importanță căruia i se acordă o atenție sporită. În acest sens, atât în legea 254/2013, cât și în Regulamentul de punere în aplicare al acesteia s-au înscris dispoziții exprese referitoare la asistența medicală acordată deținutei însărcinate, la declararea copilului la oficiul de stare civilă, la timpul cât copilul poate rămâne cu mama lui, la incredințarea acestuia tatălui, ori unei alte persoane, ori unei instituții de ocrotire.
Astfel, conform art. 73 alin (1) din Lege, femeile private de libertate care sunt însărcinate beneficiază de asistență medicală prenatală și postnatală, luându-se măsuri ca nașterea să aibă loc în afara penitenciarului, într-o instituție medicală specializată. Iar, conform completărilor aduse de art. 158 din Regulamentul de punere în aplicare a legii, personalul medical are obligația de a lua în evidență femeia condamnată care este însărcinată, încă de la primirea în penitenciar, iar urmărirea sarcinii se face potrivit recomandărilor medicului specialist de obstetrică-ginecologie, cu respectarea Ghidurilor de obstetrică-ginecologie. De asemenea, acesteia i se asigură asistență medicală atât prenatală cât și post natală și în favoarea ei se vor lua mîsuri ca operația nașterii să se desfășoare într-o instituție medicală specializată și nu în interiorul penitenciarului. Necesitatea unei astfel de măsuri constă într-un temei care este de la sine de înțeles, instituțiile medicale specializate fiind apte într-o măsură mai mare să asigure intergritatea și sănătatea atât a mamei cât și a fătului.
Conform reglementărilor Legii, femeia condamnată a cărei sarcini are o evoluție normală este internată cu 30 de zile anterior datei probabile a nașterii, într-o secție ori compartiment de specialitate a unui penitenciar-spital. Însă, în cazul unei sarcinii cu risc, aceasta este internată de îndată în cea mai apropiată unitate medicală din rețeaua sanitară publică care are un compartiment de specialitate.
Conform dispozițiilor Regulamentului de punere în aplicare a legii 254/2013, femeile însărcinate sau cele care au născut în perioada detenției și au în îngrijire copii mai mici de un an nu pot munci în mediu toxic sau vătămător, nu li se poate prelungi ziua de muncă peste 8 ore și li se asigură un regim de corespunzător de hrană pentru ele și pentru copii.
În ceea ce privește declararea nașterii unui copil, care, spre deosebire de nașterea unui copil din afara penitenciarului, obligația de declarare le revine părinților. În cazul dezbătut, obligația de declarare a nașterii aparține administrației penitenciarului. Aceasta este obligată la îndeplinirea formalităților de înscriere în registrul de nașteri, la întocmirea unui act de naștere în termenul prevăzut de lege, fara a face precizarea nașterii în penitenciar.
După naștere, în ipoteza în care sănătatea îi permite, femeia condamnată își poate îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an, într-un penitenciar care asigură condițiile necesare în acest scop. Această dispoziție este motivată de rațiuni de ordin biologic și anatomic. Explicația lăsării copilului în grija mamei pe perioada primului an constă în aceea că mama trebuie să-și alăpteze copilul și să îi ofere primele îngrijiri necesare unei dezvoltări normale. De altfel, există și atașamentul firesc al mamei față de copilul propriu, atașament care nu poate fi curmat din primele zile ale nașterii. În acest sens, vor fi desemnate acele penitenciare care sunt menite să asigure condițiile necesare ca mama condamnată să își poată îngriji copilul într-un mediu cât mai bine organizat. Această desemnare se va face la cererea mamei de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. Tot în acest sens, ăentru a asigura o creștere normală a copilului aflat în penitenciar în grija mamei, dispozițiile prevăd ca acestuia să i se asigură efectuarea vaccinurilor conform Programului național de Imunizări. Vaccinurile sunt asigurate prin struturile speciale teritoriale sau de la nivel județean ori regional. Pe tot parcursul rămânerii în penitenciar, asistența medicală și urmărirea dezvoltării copilului se fac prin examene periodice, de bilanț de către un medic pediatru.
Rămânerea copilului în îngrijirea mamei sale este posibilă numai până la vârsta de un an. După împlinirea acestei vârste, copilul poate fi încredințat tatălui, care este obligat să îl crească. În situația în care acest lucru nu este posibil, fie datorită faptului că tatăl nu îl recunoaște, fie că tatăl nu este cunoscut, copilul poate fi încredințat unui membru al familiei sau unei persoane indicate de mamă, ori unei instituții specializate înștiințându-se, în acest sens, autoritățile competente pentru protecția copilului. Așadar, în situația în care copilul este încredințat unei alte persoane, alta decât tatăl acestuia, administrația penitenciarului are obligația de a înștiința despre acest fapt Direcția pentru protecția drepturilor minorului din unitatea administrativ- teritorială în cuprinsul căreia domiciliază persoana ori își are sediul instituția de ocrotire. Direcția pentru protecția minorului este obligată la exercitarea unui control permanent asupra modului de creștere și dezvoltare a minorului.
Un alt lucru important de reținut este faptul că în cazul în care copilul este încredințat unei alte persoane decât tatăl sau unei instituții specializate de ocrotire, este necesar consimțământul scris al mamei redactat în două exemplare, unul fiind trimis persoanei fizice sau juridice căreia i se încredințează copilul, iar celălalt la dosarul de penitenciar al condamnatei.
De menționat este faptul că există posibilitatea încredințării copilului și mai devreme de vârsta de un an. Astfel, alin (7) al art 158 din Regulament arată că cu acordul mamei, copilul poate fi încredințat și înainte de împlinirea vârstei de un an. Încredințarea se realizează și atunci când mama nu este aptă să aibă grijă de el sau îl supune la rele tratamente, în cel din urmă caz încredințare fiind dispusă de instanța de judecată. Așadar, încredințarea copilului se poate face și anterior vârstei de un an, când starea de sănătate a mamei nu permite îngrijirea noului născut, cu condiția să existe consimțământul mamei și să fie în interesul copilului, în scopul asigurării sănătății și dezvoltării normale.
Un alt aspect ce trebuie menționat se referă la situația în care copilul nu poate fi încredințat unor persoane ori instituții specializate, caz în care administrația penitenciarului este obligată să înștiințeze autoritatea care se ocupă cu protecția drepturilor minorului din unitatea administrativ- teritorială în cuprinsul căreia se află locul de deținere, în vederea luării unei măsuri de ocrotire.
Secțiunea 2 Autentificarea și legalizarea unor acte juridice
Pe perioada executării pedepsei privative de libertate, condamnatul are dreptul de a autentifica sau de a legaliza anumite acte juridice, precum un testament, recunoașterea unui copil, cesionarea unui bun etc.
Prin autentificare se înțelege confirmarea pe care o face autoritatea competentă prin diferite acte și forme, prin care atestă că un act este conform cu originalul, cu adevărul, cum este cazul autentificării declarației recunoașterii unui copil.
Legalizarea presupune confirmarea prin care autoritatea competentă atestă că un act este conform cu legea, cum este cazul testamentului întocmit potrivit dispozițiilor legale.
Spre deosebire de situația din afara penitenciarului, în care actele de autentificare și de legalizare intră în competența unui notar public, în cadrul penitenciarului, autentificarea și legalizarea actelor condamnatului se va face la locul de detenție, unde conducerea penitenciarului este ținută să creeze condițiile necesare pentru pentru procedarea la aceste acte juridice de către organele competente potrivit legii.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că cheltuielile efectuate cu prilejul întocmirii actului juridic sunt suportate de către persoana condamnată.
Secțiunea 3 Moartea condamnatului
În timpul executării pedepsei privative de libertate, la locul de deținere poate interveni moartea condamnatului. Aceasta poate fi datorată unor factori precum un accident de muncă, o boală profesională, o boală incurabilă, violențe etc.
În cazul decesului unei persoane condamnate, administrația penitenciarului este obligată să înștiințeze de îndată judecătorul de supraveghere a privării de libertate, parchetul și Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și familia persoanei decedate ori o persoană apropiată sau, după caz, reprezentantul legal. Administrația locului de deținere trebuie să comunice de îndată membrilor familiei, rudelor, reprezentantului legal sau unei persoane apropiate, decesul și locul unde trebuie să se prezinte pentru ridicarea decedatului, a actelor și a obiectelor ce au aparținut acestuia. Iar în cazul în care decedatul are cetățenie străină sau este apatrid, potrivit normelor regulamentului, administrația penitenciarului va informa de îndată reprezentanța diplomatică sau consulară a statului respectiv ori autoritatea internă competentă. De asemenea, potrivit dispozițiilor regulamentului, administrația penitenciarului are obligația de a cerceta împrejurările producerii decesului, cu informarea prealabilă, a procurorului care efectuează urmărirea penală. În cazul producerii decesului unui deținut, ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale survenite în timpul executării pedepsei privative de libertate, administrația penitenciarului este obligat să informeze și Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Obligatorii pentru conducerea penitenciarului sunt și efectuarea autopsiei medico-legale și eliberarea certificatului medical constatator al decesului, precum și luarea măsurilor de conservare a locului unde s-a produs decesul și a mijloacelor de probă, dacă există.
De altfel, soțul, ori după caz soția sau o rudă până la gradul al IV-lea inclusiv ori o altă persoană desemnată de acestea are acces la dosarul individual, certificatul medical constatator al decesului și orice alt act privitor la decesul persoanei condamnate și poate obține, la cerere, contra cost, fotocopii ale acestora.
Înhumarea persoanei decedate este efectuată de către familie, rude sau alte persoane apropiate acesteia, iar în absența lor sau în caz de refuz, înhumarea persoanei decedate se face de către primăria din localitatea în a cărei rază teritorială se află penitenciarul.
Alte dispoziții legale prevăd că în cazul producerii decesului persoanei condamnate, ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale survenite în timpul executării pedepsei privative de libertate, urmașii acesteia beneficiază de pensie de urmaș.
Bunurile și sumele de bani aparținând condamnatului decedate, deținute conform dispozițiilor legale și aflate la locul de deținere, se înmânează familiei, rudelor, reprezentantului legal sau persoanei apropiate, iar în cazul în care, aceștia nu se prezintă în termen de un an de la data înregistrării decesului, se trec în proprietatea locului de deținere. Dacă totuși bunurile prezintă un grad avansat de uzură sau sunt inutilizabile, ele se distrug de către o comisie numită prin decizia directorului penitenciarului.
Capitolul III Căsătoria persoanei condamnate
Recunoașterea dreptului la căsătorie a persoanelor condamnate reprezintă o cale de recunoaștere legală a unor relații firești și de prevenire a nașterii unor copii în afara căsătoriei. Căsătoria se face în condițiile edictate de normele specifice acestei instituții, singura caracteristică deosebită în acest caz constând în faptul că aceasta se desfășoară în incinta penitenciarului sub anumite condiții impuse de această împrejurare. Așadar, și în această împrejurare, este obligatorie îndeplinirea condițiilor de formă și de fond stipulate la art. 271 și urm din Codul Civil referitoare la încheierea casătoriei.
În ceea ce privește organul de încheiere a căsătoriei, consimțământul viitorilor soți este luat de către ofițerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, din cadrul primăriei în a cărei rază administrativ-teritorială se găsește penitenciarul. Art. 166 din Regulament stipulează că în cazul în care viitorii soți se află în executarea unor pedepse privative de libertate și nu se găsesc în același loc de deținere, Administrația Națională a Penitenciarelor, la solicitarea scrisă a acestora și cu avizul comisiei, va lua măsuri de transferare, astfel încât aceștia să se afle în același loc de deținere pe timpul necesar încheierii căsătoriei.
Căsătoria se oficiază de regulă la sediul autorității publice locale – biroul de stare civilă sau spațiul amenajat special în acest scop, insă în cazul deținuților, aceasta va avea loc în interiorul penitenciar a cărui administrație are obligația de a asigura condițiile optime ăncheieri căsătoriei. În actul de căsătorie, la locul încheierii căsătoriei, se înscrie localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul și nu se va menționa penitenciarul la rubrica „locul căsătoriei”. În cazul persoanelor condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regim semideschis sau deschis, acestea pot încheia căsătoria în localitatea în care domiciliază sau în localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul, cu acordul directorului penitenciarului, și pot primi în acest scop, o permisiune de ieșire din penitenciar de până la 5 zile. În această situație, consimțământul viitorilor soți este luat de către ofițerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, din cadrul primăriei localității în care se încheie căsătoria.
Ca și în condițiile de libertate, în vederea încheierii căsătoriei între deținuți, declarația de căsătoie trebuie să fie însoțită de toate înscrisurile cerute de legea civilă, precum și de analizele medicale, a cărori efectuare este pusă în grija administrației penitenciarului. Cheltuielile realizate în acest scop vor fi suportate de solicitanți.
Cât despre termenul de încheiere a căsătoriei, de la depunerea actelor, căsătoria poate fi încheiată în a zecea zi în care se include și data depunerii declarației de căsătorie. Cu aprobarea primarului, pentru motive bine întemeiate și justificate cu înscrisuri doveditoare, căsătoria se poate încheia și înainte de acest termen.
Legea prevede că la încheierea căsătoriei pot participa, cu aprobarea directorului penitenciarului, un număr de maximum 10 persoane, rude până la gradul IV inclusiv ori alte persoane apropriate viitorilor soți, alături de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, directorul locului de deținere și un reprezentant al serviciului de educație și intervenție psihosocială. Tot aici, trebuie menționat că principiul publicității va fi respectat și în această situație. Solemnitatea încheierii căsătoriei va fi asigurată prin prezența celor doi martori, a căror necesitate este prevăzută la art. 287 din Codul Civil.
După încheierea căsătoriei, dacă nu există posibilitatea permisiunii ieșirii de la locul de deținere, soții pot beneficia de vizită intimă, timp de 48 de ore, cu acordul directorului penitenciarului, iar după aprobarea vizitei intime, conform art. 166 alin (6) directorul poate aproba primirea unui pachet de alimente, în greutate de până la 10 kg, la care se poate adăuga o cantitate de maximum 6 kg de fructe și legume, precum și o cantitate de maximum 10 litri de apă minerală și/sau băuturi răcoritoare dacă nu există posibilitatea acordării permisiunii ieșirii din locul de deținere. De reținut este faptul că privitor la vizita intimă a celor care au încheiat căsătoria, legea prevede la art. 75 alin. , nu vor mai avea drept la vizita intimă de 48 de ore.
Dreptul la vizita intimă este reglementat de art 143 și urm. din Regulament și art. 69 din Lege. Astfel, deținutul poate beneficia de dreptul la vizita intimă numai în compania soțului, ori după caz, a soției. În vederea acordării acesti drept, este obligatoriu ca partenerii să fi avut anterior primirii în penitenciar o relație similară comuniunii între soți, dovada unei astfel de relații fiind făcută printr-o declarație pe propria răspundere autentificată de notar.
Persoanele private de libertate pot beneficia de vizita intimă dacă îndeplinesc în mod cumulativ mai multe condiții. Astfel, acestea trebuie să fie condamnate definitiv și repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate, să nu fie în curs de judecată în calitate de inculpați, să nu fi beneficiat în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime de permisiunea de ieșire din penitenciar, să nu fi fost sancționate disciplinar pe o perioadă de 6 luni , anterior solicitării vizitei intime, ori sancțiunea să fi fost ridicată și să participă active la programe educaționale, de asistență psihologică și asistență social ori la muncă. Pe lângă îndeplinirea cumulativă a tututor acestor condiții, este necesar să se constate existența unei relații de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de căsătorie sau, după caz, o relație de parteneriat similar relațiilor stabilite între soți.
Vizita intimă nu se mai acordă în situația în care între momentul acordării cererii și momentul acordării dreptului propriu-zis, deținutul nu mai îndeplinește una din condițiile enumerate mai sus. Tot aici trebuie menționat faptul că participarea în orice altă cauză penală, în altă calitate decât cea de inculpat, nu impiedică acordarea vizitei intime. Astfel, persoana privată de libertate poate participa într-o cauză penală în calitate de petent, constatator, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civil mente sau martor, fără a-i fi afectată acordarea dreptului la vizita intimă, deoarece art 69 alin (1) lit b. din Legea 243/2013 interzice doar calitatea de inculpat. Termenul de 6 luni se calulează de la data depunerii în penitenciar sau de la data ultimei aplicări a unei sancțiuni disciplinare.
În ceea ce privește condiția participării active la programe educaționale, de asistență psihologică și asistență social ori la muncă, evaluarea aesteia se face ținând cont de îndeplinirea cumulativă a două condiții care vizează includerea persoanei private de libertate într-un program de reintegrare socială sau în activităși productive și îndeplinirea obiectivelor stabilite printr-un astfel de program ori realizarea sarcinilor de lucru. Iar situația în care din motive neimputabile deținutului, acesta nu mai participă la astfel de programe ori la muncă, se va proceda la verificarea îndeplinirii acestui criteriu prin analiza perioadelor de activitate cu cele de inactivitate din perioada celor 3 luni anterioare formulării cererii.
Persoanele private de libertate pot beneficia trimestrial de vizită intimă, cu durată de două ore, cu mențiunea că în cazul unui deținut, în primul an de căsătorie, frecvența vizitei intime poate fi lunară. În situația în care vizita intimă este determinată de încheierea căsătoriei în timpul executării pedepsei privative de libertate, durata acesteia este de 48 de ore.
În ceea ce privește măsurile organizatorice, reglementările legislative stipulează că într-un mod cu totul excepțional, vizita intimă determinată de încheierea căsătoriei poate fi întreruptă o singură dată din motive ce țin de administrația penitenciarului. Intreruperea nu poate depăși 24 de ore, iar perioada pentru care a avut loc întreruperea nu se va calcula la durata totală a vizitei, aceasta putând fi continuată de la momentul întreruperii. Modul de desfășurare a vizitei intime, măsurile de siguranță și de supraveghere precum și amenajarea și dotarea spațiilor destinate acestui tip de vizită se stabilesc prin regulamentul de ordine interioara al fiecărui peniteniar.
Administrația penitenciarului este ținută să pună la dispoziție mijloace de protecție și materiale de informare referitoare la prevenirea bolilor cu transmitere sexuală. Sub sancțiunea prevederilor art. 353 și art. 354 din Codul Penal, persoana privată de libertate și soțulul acesteia, ori, după caz partenerul, au obligația să se informeze reciproc cu privire la contaminarea unei bolo venecrice sau a sindromului imonudeficitar dobândit. În acest sens, se va întocmi de către fiecare o declarație pe propria răspundere, care se depune la dosraul individual al deținutului.
Capitolul IV Greva foamei
Secțiunea 1 Noțiune și cauze
Din punct de vedere sociologic, greva reprezintă un conflict între două părți interdependente care ajung la o stare de incompatibilitate la nivelul trebuințelor, a scopurilor, a mijloacelor utilizate etc., situație care determină un anumit nivel de tensiune ce se impune a fi descărcată.
Greva foamei în penitenciar se numește refuz de hrană și reprezintă o modalitate prin care condamnatul protestează, exprimându-și nemulțumirile vizavi de regimul penitenciar, de neîndeplinirea cererilor sale refereitoare la revizuirea pedespei, ori la suplimentarea unor drepturi, de exemplu. Nemulțumirea acestuia poate fi reală, însă poate constitui și expresia unei ambiții exagerate sau a necunoașterii unor stări de lucruri. De cele mai multe ori, refuzul de hrană este generat de o criză de ordin moral, iar în fața sentimentului de nedreptate cu privire la deciziile luate de administrația penitenciarului, la măsurile organizatorice ori la modul de soluționare a cazului, este văzut ca o soluție. Cauzele care duc la astfel de manifestări sunt în strânsă legătură cu epuizarea căilor de atac în justiție, neîndeplinirea unor cereri de către administrația penitenciarului , ori lipsa de receptivitate la unele sesizări cu privire la regimul de executare, transferarea într-un alt penitenciar etc. De alte ori, comportamentul deviant este generat de faptul că, în timpul detenției, condamnatulse consideră respins de familie și societate, fapt ce generează probleme emotionale, care îl conduc la refuzul de a manca, recurgerea la automutilari sau chiar suicid, fenomen ce va fi prezentat pe parcursul acestei lucrări, în cele ce urmează.
Totuși, practica din penitenciar a arătat că de cele mai multe ori, deținutul nu urmărește să-și pună sănătatea în pericol, ci doar să atragă atenția asupra problemei sale.
De menționat este faptul că aceasta formă de protest nu constituie o abatere discplinară, fiind un drept al condamnatului, recunoscut chiar și pe plan internațional.
Pentru că refuzul de hrană poate avea un impact major atât pentru condamnat, fiind dăunător sănătății acestuia, dar și asupra celorlalți condamnați, constituind un exemplu negativ, incidentul trebuie tratat astfel încât să se ajungă la soluționarea conflictului și la încetarea grevei.
Secțiunea 2 Măsurile obligatorii pentru conducerea penitenciarului
Procedura anterioară sesizării judecătorului delegat
În situația în care o persoană condamnată intenționează să refuze hrana, anunță verbal sau în scris agentul supraveghetor și înaintează eventuale cereri scrise cu privire la motivele refuzului de hrană. În cazul în care condamnatul nu anunță verbal sau în scris că refuză hrana, însă există suspiciuni, indicii ca acesta refuză să se alimenteze, agentul supraveghetor constată din oficiu această situație. Conform art. 54 alin (3) din Lege coroborat cu art. 117 din Regulament, în ambele situații, agentul supraveghetor este ținut să inițieze formularul specific procedurii refuzului de hrană și să înștiințeze de îndată șeful secției de deținere, cu privire la intenția deținutului de a refuza hrana sau că există indicii că acesta nu se alimentează.
Șeful secției de deținere trebuie să asculte persoana condamnată și ia măsurile care se impun, dacă aspectele invocate intră în aria sa de competență (spre exemplu dacă deținutul solicită mutarea sa în altă cameră, invocând conflicte cu colegii), să solicite ascultarea deținutului de către educator sau psiholog, desemnați de coordonatorul sectorului reintegrare socială și în cazul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate în regimul închis sau de maximă siguranță să dispună cazarea acesteia la infirmerie ori într-o altă cameră de deținere, iar dacă este vorba de regimul semideschis sau deschis, să dispună cazarea acesteia la infirmerie, în vederea supravegherii atente și monitorizării medicale. Aceste măsuri se vor lua doar după ce în prealabil deținutul este ascultat de către medic, care ii prezentă posibilele urmări dăunătoare la care se expune și acesta își menține hotărârea.
Se consideră că mutarea persoanei private de libertate într-o altă cameră de detenție este necesară pentru a stabili în mod concret că petentul nu se alimentează, dar și pentru monitorizarea mult mai strictă a evoluției stării de sănătate.
În cazul în care persoana care execută o pedeapă privativă de libertate își menține hotărârea și refuză să primească 3 mese consecutive, șeful secției informează directorul penitenciarului, căruia îi înaintează formularul prevăzut de procedura privind refuzul de hrană. Directorul penitenciarului ascultă deținutul, consemnează în formular aspectele arătate de către acesta, motivele care au determinat protestul, măsurile dispuse, opțiunea deținutului de a refuza în continuare hrana, sau de a înceta forma de protest. Dacă însă deținutul își menține refuzul de hrană, directorul înștiințează judecătorul de supraveghere a privării de libertate și îi înaintează formularul completat, cu precizarea motivelor refuzului de hrană și consemnarea datei și orei înștiințării acestuia. Conform alin (2) al art 118 din Regulament, din momentul înștiințării judecătorului de supraveghere a privării de libertate, se consideră că deținutul se află în refuz de hrană
Procedura ulterioară sesizării judecătorului delegat
În urma ascultării persoanei comndamnate, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate va dispune măsuri legale sau va face propuneri în acest sens directorului penitenciarului. Astfel, dacă problemele cu care este sesizat judecătorul delegat vizează o plângere privind stabilirea regimului de executare, ori o cerere de schimbare a regimului de executare, sau o plângere privind încălcarea unor drepturi sau plângere privind sancțiunile disciplinare, atunci acesta are obligația de a asculta persoana condamnată și de a soluționa, prin încheiere, aspectele sesizate. Dacă problemele cu care este sesizat nu întră în sfera celor menționate mai sus, judecătorul delegat va face propuneri directorului penitenciarului.
În același timp, în cazul în care persoanei condamnate îi este afectată în mod grav sănătatea ori integritatea corporală din cauza refuzului de a se alimenta iar în infirmerie nu poate fi asigurată asistența medicală corespunzătoare, administrația penitenciarului are obligația de a transfera temporar persoana aflată în refuz de hrană într-o instituție medicală din rețeaua medicală a Ministerului Sănătății și de a înștiința familia.
De observat este faptul că dispozițiile legii 254/2013 coroborate cu Regulamentul de punere în aplicare a acesteia instituie obligația conducătorilor penitenciarului de a oferi asistență persoanei condamnate care refuză hrana pe tot parcursul acestui proces și de a depune toate diligențele pentru a stopa acest protest. Astfel, personalul din serviciile de educație și intervenție psihosocială acționează prin consiliere individuală pe toată perioada refuzului de hrană, informând deținutul despre riscurile la care se expune dacă insiste să continue refuzul de a se alimenta. De altfel, deținutului aflat în refuz de hrană îi este alocată zilnic norma de hrană potrivit categoriei din care face parte, iar personalul de la locul de deținereare obligația ca la ora servirii mesei să ofere hrana respectivă, deținutul având posibilitatea să își exprime opțiunea
Secțiunea 2 Încetarea refuzului de hrană
Conform art. 55 din Lege coroborat cu art. 120 alin (1), (2) și (3) din Regulament, renunțarea la refuzul de hrană se poate face, prin declarație scrisă sau verbală, în fața personalului penitenciarului, cu înștiințarea judecătorului delegat ori acceptarea hranei, care este oferită zilnic, la orele fixate, de administrația penitenciarului, ori în cele din urmă prin constatarea medicului în mod direct sau pe baza investigațiilor sau determinărilor clinice de specialitate, a faptului că deținutul s-a alimentat. Ieșirea din refuzul de hrană se consemnează într-o declarație scrisă și semnată de condamnat în prezența judecătorului delegat. După constatarea încetării refuzului de hrană, deținutul se transferă într-o cameră de deținere corespunzătoare regimului de executare în care a fost repartizat.
Secțiunea 3. Protestul colectiv în penitenciar
O situație deosebită este aceea în care un grup de condamnați sau totalitatea colectivității penitenciarului refuză să servească masa. Această situație comportă o problemă deosebită, deoarece ptotestul poate degenera în acte de răzvrătire sau revoltă, cu perturbarea gravă a ordinii. Aceste cazuri au o frecvență redusă, însă existența lor pot da naștere unor conflicte de avengură. Ultimul astfel de protest înregistrat de autorități a avut loc în noiembrei, 2014 când un număr de 12 deținuți de la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Galați au intrat în greva foamei, în semn de protest față de modul în care au fost judecați într-un dosar de omor petrecut în 2012, sentința în acest caz nefiind definitivă.
Astfel de manifestări trebuie tratate cu seriozitate de către personalul locului de deținere. Într-o asemenea situație, administrația penitenciarului poartă discuții cu fiecare condamnat în parte. Se va cere intrevenția unor specialiști în psihologie și negociere, precum și a echipelor de intervenție menite să apere instituția în caz de pericol și să restaureze ordinea, la nevoie.
Capitolul V Actele de nesupunere și revoltă a deținuților
Secțiunea 1 Combaterea actelor de nesupunere și violență
Deseori, condamnații pot adopta atitudini care contravin normelor de disciplină din penitenciar, atitudini sfidătoare, de nesupunere și chiar de revoltă.
Cauzele care determină declanșarea revoltelor sunt multiple și, de cele mai multe ori diferă în funcție de perioada de timp discutată, de gradul economic și de civilizație al unei societăți, de modul de reglementare al sistemului penitenciar. Acești factori vizează spre exemplu lipsa de spațiu în penitenciar, hrana de calitate inferioară, atmosferă generală de protest impotriva cconducerii politice. De asemenea, gradul de vulnerabilitate din sisemul penitenciar, care ține atât de infrastructură și logistică, cât și de factorul uman prin comunicarea deficitară dintre deținuți și personalul penitenciarului, este generator de conflicte violente.
Se știe că revolta este expresia unei acumulări de frustrări intense.. Toate schimbările de mediu, de reguli, de pierdere a identității personale care au loc în mediul privativ declanșează o scădere a pragului de toleranță la frustrare.
Așa cum am precizat anterior, revolta are caracter de protest, datorat în primul rând comunicării defectuoase dintre personalul penitenciarului și colectivitatea formată din deținuti. De asemenea, de cele mai multe ori, revolta apare ca răspuns la atitudinea persoanlului caracterizată prin subiectivism și imparțialitate cu privire la aplicarea reglementărilor legale și a celor de ordine interioară.
Dată fiind instabilitatea comportamentală- dar și mentală- a deținuților, precum și posibilele influențe din exteriorul spațiului carceral, locul de deținere este supus în orice moment riscului de declanșare a violențelor, fie că vorbim despre acte de autoagresiune, violențe îndreptate împotriva personalului sau împotriva bunurilor, precum și proteste.
Atât Legea 254/2013 cât și Regulamentul de punere în aplicare al Legii reglementează măsurile necesare pentru prevenirea unor astfel de evenimente, limitarea ariei lor de extindere cât și restaurarea cât mai rapidă a ordinii. Se urmărește ca încetarea manifestărilor de nesupunere și a revoltelor să se realizeze cu minimum de urmări negative. În acest sens, vor prima discuțiile cu deținuții, intervenția în forță având loc numai atunci când au fost epuizate toate căile non violente de restailire a ordinii.
În situația în care alte măsuri de menținere a ordinii și disciplinei în rândul deținuților nu sunt eficiente pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării deținuților ori pentru a proteja deținuții de autovătămare sau pentru a preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube sau pentru restabilirea ordinii și disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii deținuților la o dispoziție a organelor judiciare sau personalului locului de deținere, este posibila autorizarea mijloacelor de imobilizare. Utilizarea mijloacelor de imobilizare trebuie, conform art 16, alin (5) din Lege, autorizată în prealabil de către directorul penitenciarului, cu excepția cazurilor în care urgența nu permite acest lucru, situație care este de îndată adusă la cunoștința directorului.
De reținut este faptul că mijloacele de imobilizare se utilizează numai în cele trei situații expres prevăzute de lege și amintite mai sus și se realizează gradual, fără a depăși nevoile reale de imobilizare a deținuților și încetează de îndată ce scopul intervenției a fost realizat. Astfel, conform art. 16 din Lege, utilizarea mijloacelor de imobilizare este permisă numai pe durata pentru care aceasta este strict necesară. De altfel, orice astfel de intervenție trebuie să se desfășoare cu respectarea principiului proporționalității cauzei care a generat nevoia și modalitatea de intervenție și fără a se face uz nejustificat de violență.
Mijloacele de imobilizare ce pot fi folosite sunt cătușele metalice, cămășile de forță și forța fizică. Privitor la aceste mijloace, la art 15. alin (3) din Regulament, se arată că în cazul deținuților imobilizați la pat, internați într-o unitate sanitară, nu se pot utiliza cătușe metalice, iar la forța fizică se poate recurge doar în cazurile de autoapărare, de evadare sau rezistență fizică activă ori pasivă la o dispoziție bazată pe Lege, ori pe regulament sau actele normative subsecvente acestora, conform alin. (4) al aceluiași articol din regulament.
Instrumentele de constrângere ca: lanțuri, cătușe, fiare, cămăși de forță, nu trebuie să fie aplicate ca sancțiuni. Lanțurile și fiarele nu vor fi folosite nici ca mijloace de constrângere. Celelalte instrumente de constrângere nu pot fi folosite decât ca măsură de precauție împotriva evadării în timpul unui transfer, cu condiția ca să fie scoase imediat ce deținutul apare în fața unui organ judiciar sau administrativ, pe motive de ordin medical, la indicarea medicului sau la ordinul directorului, dacă celelalte mijloace de a stăpâni un deținut au dat greș, pentru a-l împiedica de a-și produce o vătămare sau de a vătăma pe o altă persoană, sau de a produce pagube; în aceste cazuri directorul trebuie să consulte de urgență medicul și să raporteze autorității administrative superioare
De altfel, conducerea penitenciarului trebuie să stabilească planuri proprii de pază și de apărare și de combatere a actelor de revoltă. Conform legii nr 17/1996, Zona interzisă era constituită din dispozitivă de pază și supraveghere marcate cu indicatoare, menite să izoleze sectorul de deținere sau secțiile de cazare ale deținutilor. Aici se putea face uz de armă.
Așadar ca principii de bază în utilizarea forței pentru combaterea agresivității din penitenciar, recunoaștem subsidiaritatea și proporționalitatea, principii recunoscute și la nivel internațional. Acestea trebuie aplicate în mod permanent, fără excepție. De aceea, pentru stingerea unui conflict, cadrele din penitenciar trebuie să analizeze mai întâi posibilitatea folosirii unor mijloace de soluționare care să excepteze recurgerea la violență și apoi, doar după epuizarea acestora sau în lipsa lor și în funcție de situația dată trebuie să se uzeze forța.
Se spune că un rol de importanță majoră în soluționarea stărilor conflictuale îl are directorul penitenciarului, care poate limita prin expertiza sa durata unei revolte, ajungând chiar, prin atitudinea adoptată, la soluționarea acesteia. Desigur, este nevoie de o mare doză de curaj și profesionalism, atât în abordarea cu colectivității de deținuți, cât și în relațiile cu forurile superioare lui. Pe lângă director, personalul penitenciarului trebuie să adopte o conduită decentă față de deținuși, cu respectarea drepturilor omului și a demnității acestora, deoarece , așa cum am precizat anterior, deteriorarea comunicării dintre cadre și condamnați este principalul factor generator de acte de revoltă.
Secțiunea 2 Grupurile speciale de intervenții și folosirea lanțurilor – in fapt
Pentru a combate atitudinea ostilă a condamnaților, în cadrul penitenciarelor au loc un impresionant număr de forțe de intervenție și tehnică de luptă.
În anul 2001, Administrația Națională a Penitenciarelor a înființat pentru prima dată în sistemul penitenciar românesc așa numitele „grupe speciale de intervenție”. De altfel, până atunci astfel de grupe nu existau nici măcare în celălalte țări membre ale Consiliului Europei, excepție făcând Italia.
În fapt, membri acestor grupe sunt angajați ANP cu un fizic impunător care intervin în forță impotriva deținuținuților ori de câte ori conducerea unui penitenciar constată existența unor fapte de violență între deținuți, revolte ori început de revolte, luare de ostatici etc.
Membrii grupelor speciale de intervenție poartă cagule pe cap, cătușe și armament la vedere în scopul intimidării deținuților și sunt situați pe coridoarele din pentineciar. Odată cu creșterea numerică a acestora, au crescut și numărul reclamațiilor persoanelor private de libertate în legătură cu brutalitatea excesivă cu care se desfășoară astfel de intervenții.
Cu această ocazie, au fost inregistrate numeroase cazuri de abuzuri. De exemplu, în anul 2002, o astfel de grupă specială de intervenție de la Gherla a vizitat penitenciarul Bistrița pentru a face o demonstrație de violență asupra deținuților, aceasta fără a exista în prealabil o situație care să impună necesitatea acestor demonstrații și în condițiile în care penitenciarul dispunea de propria grupa de intervenție. Adupra deținușilor s-a folosit în mod abuziv violență, aceștia fiind culcați pe ciment și călcați în picioare.
În anul 2003, la penitenciarul Jilava acctele de violență ale grupelor de intervenție au condus la decesul unul deținut în vârstă de 20 de ani.
Binecunoscut este și cazul din 2004 de la Spitalul Penitenciar Colibași , unde, un deținut adus de la Penitenciarul Timișoara pentru un control post-TBC , folosindu-se de un cuțit a luat ca ostatici un doctor și directorul spitalului. Grupele speciale de intervenție, aparent nepregătite pentru o asemenea situație, au intervenit abia dupa 90 de minute cu o brutalitate de asemenea anvergură încât însuși doctorul luat ostatic a cerut cadrelor să înceteze actele de violență. Deținutul a fost imobilizat în lanțuri și trimis în regim restrictiv pe o perioada de 12 luni.
De menționat este faptul că în anul 2000, Ordinul Ministrului Justiției nr 1257/C/2000 autoriza imobilizarea deținuților cu cătușe și lanțuri doar în cazurile temeinic justificate. Până în 2003, lanțurile, ca mijloc de imobilizare a deținuților, au fost interzise, iar interdicția a fost doar parțial respectată. De-alungul timpului, asociația non-guvernamentala APADOR-CH a luptat pentru eradicarea măsurilor de înlănțuire, făcând dese referiri la Regulile minime ONU pentru tratamentul deținuților și la Regulile europene pentru penitenciare, documente care interzic în mod expres folosirea lanțurilor.
În 2013, reprezentanții Biroului Teritorial Pitești ai Avocatului Poporului au finalizat o anchetă desfășurată în zona de maximă siguranță a Penitenciarului Colibași. Ancheta a fost demarată ca urmare a unei sesizări venite din partea unui deținut care a susținut că în repetate rânduri a fost supus unor agresiuni fizice, atât din partea colegilor de cameră, cât și a ofițerilor și a subofițerilor din grupele speciale de intervenție. În urma anchetei, cei doi reprezentanți ai biroului teritorial Avocatul Poporului au înaintat un raport directorului general al Administrației Penitenciarelor în care se precizează faptul că, la audiența solicitată de ei, deținutul a fost adus imobilizat în dispozitiv cu lanțuri și cătușe, deși acesta este condamnat pentru furt calificat, intrarea sa în regim de maximă siguranță fiind făcută în urmă cu mai mult timp, la penitenciarul din Deva. De asemenea, raportul face recomandări pentru reevaluarea stării de sănătate al deținutului, acesta dovedind instabilitate emoțională și comportamentală, astfel că pentru imobilizarea temporară sau permanentă este nevoie de o reevaluare temeinică și echilibrată.
În discuțiile cu reprezentanții Avocatului Poporului, deținutul a declarat că la momentul evacuării din celulă, deșia vea plăgi și echimoze în zona capului, fiind atacat de colegul de celulă, ar fi fost agresat de către personalul de intervenție. Pentru verificarea veridicității acuzațiilor, reprezentanții Avocatului Poporului au solicitat înregistrările dispozitivelor video, însă imaginile nu au fost prezentate. Motiv pentru care, pe lângă reevaluarea deținutului în raport cu măsurile extreme de siguranță aplicate și evaluarea psihologică a deținutului, Avocatul Poporului a recomandat conducerii A.N.P. și un set de măsuri care să vizeze o mai bună monitorizare, stocare și documentare video în procesul de manageriere a incidentelor, cu precădere în secția de maximă siguranță de la Colibași.
Capitolul VI Tentativele de sinucidere și actele de autodistrugere și violență
Comportamentul agresiv al deținuților se datorează în primul rând șocului incarcerării. Apoi, mediul penitenciarului cu tot ce înseamnă acesta, alimentează tensiunile ce se acumulează fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, una din formele de refulare a persoanelor private de libertate constând în acte de violență, de agresiune și autoagresiune.
Asemenea manifestări se vor produce pe fondul tulburărilor psihice care intervin, iar motivele apariției acestor manifestări sunt diverse, însă toate au în comun sentimentul de nemulțumire a individului captiv într-un mediu considerat ostil- penitenciarul. Unele motive pot viza modul de efecuare a urmăririi penale, ori probleme în legătură cu pedeapsa primită, altele motive pot ține de aspecte organnizatorice al locului de deținere, spre exemplu modul de distribuire a medicamentelor la deținuții bolnavi.
Penntru a preîntâmpina tentativele de violență, dar și pentru a pune capăt manifestărilor agresive, restaurând ordinea, deținuții agresivi în cauză pot fi imobilizați, pentru a preveni un pericol real și concret. De altfel, se urmărește ca încetarea actelor violente să se realizeze cu minimum de urmări negative. În aceste cazuri, imobilizarea poate impiedica evadarea sau actele de violență ale deținuților sau poate întrerupe acțiunile de vătămare corporală sau de distrugere a unor bunuri.
Utilizarea mijloacelor de imobilizare trebuie, conform art 16, alin (5) din Lege, autorizată în prealabil de către directorul penitenciarului, cu excepția cazurilor în care urgența nu permite acest lucru, situație care este de îndată adusă la cunoștința directorului.
Conform legii, utilizarea mijloacelor de imobilizare este permisă numai pe durata pentru care aceasta este strict necesară. De altfel, orice astfel de intervenție trebuie să se desfășoare cu respectarea principiului proporționalității cauzei care a generat nevoia și modalitatea de intervenție și fără a se face uz nejustificat de violență.
Secțiunea 1 Agresivitate și violență în comportament
Prin agresivitate, înțelegem un comportament verbal sau acțional ofensiv, orientat spre umilirea și chiar suprimarea fizică a celorlalți. Manifestarea agresivă apare atunci când individul este împiedicat să-și satisfacă dorințele si se exteriorizează printr-un comportament violent și distructiv.
Comportamentul agresiv poate fi orientat fie contra propriei persoane (autoagresiune, autoagresivitate), fie spre distrugerea obiectelor investite cu semnificații sociale. O altă formă a agresivității este heteroagresivitate, aceasta fiind îndreptată împotriva celorlalți deținuți și împotriva conducătorilor. Așadar, cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilîri, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre altii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlharia, violul, tentativa de omor, vaătămarea corporală etc.
Conform teoriei lui Jean Pinatel, mai există și alte două forme distincte ale agresivitatii, și anume agresivitatea ocazională și cea profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constient. Însă, după cum am mai menționat, cele mai întâlnite forme de agresivitate la locul de deținere sunt autoagresivitatea și heteroagresivitatea.
Din perspectiva scopului urmărit, unele comportamente agresive sunt orientate, așadar au ca scop producerea unui rău unei alte persoane, în timp ce alte comportamente agresive au în principal ca scop demonstrarea puterii sau masculinității agresorului, ambele demonstrate prin agresivitate.
Prin violență se înțelege utilizarea forței și a constrângerii de către un individ în scopul impunerii voinței asupra altora. Violența se poate manifesta sub diferite forme : de la simple constrângeri fizice și psihice, pentru însușirea unor bunuri sau obținerea unor servicii, până la agresiunea directă (lovituri și bătăi) sau până la violențe extreme (tentative de omor, omoruri, agresiuni sexuale). Deseori aceste violențe se produc spontan, incidental, însă de multe ori ele sunt premeditate și sunt aplicate metodic și cu sadism. În general, se cunosc foarte multe cazuri de agresiuni individuale, dar cele mai primejdioase prin consecințe și prin dificultatea de a fi descoperite și contracarate sunt agresiunile în grup. De cele mai multe ori, grupul de agresori dictează reguli și conduce informal, iar posibilitatea de intervenție rapidă și eficientă a personalului este minimă
Privarea de libertate favorizează apariția și dezvoltarea unor comportamente agresive. De observat este faptul că una din cauzele care duc la înăsprirea caracterului deținuților este existența unor conflicte între deținuți și personalul penitenciarului principalul motiv fiin chiar comportamentul neadecvat al deținuților. Totodată se pot înregistra cazuri de abuzuri din partea personalului, care țin de folosirea excesivă sau disproporționată a forței, modul de aplicare a procedurii disciplinare, modul jignitor de adresare, încălcarea drepturilor, modul de rezolvare a problemelor sau mutarea nejustificată a persoanei private de libertate dintr-o secție în alta.
Altă formă de agresivitate este cea instrumentală, care se manifestă sub forma conflictelor individuale sau de grup, în condițiile în care se intră în competiție pentru o resursă de existență limitată, cum ar fi-teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa.
O formă extremă de agresivitate verbală și fizică este a celor care sunt condamnați pentru delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor, părinților, soției.
Sclavia este o formă de agresivitate specifică mediului din penitenciar. Aceasta constă în folosirea de către deținuți a altora pentru menaj și alte activități considerate înjositoare.
Agresivitatea are trei forme distincte de manifestare, dar care sunt strâns legate unele de altele, anume: agresivitatea exprimată prin fizionomie, mimică și pantomimă, violența verbală și violența fizică.
În ceea ce privește agresivitatea exprimată prin fizionomie, mimică și pantomimică, putem afirma că este unanim recunoscut faptul că pentru comunicarea lingvistică și nonlingvistică, fizionomia umană este ea însăși un subsistem de comunicare. În relațiile de comunicare directă interumană, corpul, cu întregul său arsenal de mijloace, constituie unul din cei mai importanți mediatori. Prin atitudinile corporale se exprimă instinctele, emoțiile primare, atitudinile de atac și de apărare, acestea suferind modelări în expresie, sub formă de amânări sau disimulări. Mimica și pantomima dispun de o gamă foarte diversă de mijloace de exprimare, concretizată în fizionomia și mișcarea segmentelor corpului, altfel spus limbajul trupului. Indiferent pe ce cale ajung semnalele agresivității la sistemul nervos, ele determină a activare a unor procese endocrine, prin intermediul hormonilor, ridicând gradul de emotivitate și pune în tensiune întregul organism, determinând atitudinea de atac. Cu cât gradul de reactivitate este mai ridicat, cu atât crește agresivitatea. Când nivelul neuropsihic al mecanismelor de control și autocontrol este afectat, prin îmbolnăvire, traumatism sau educație, capacitatea de manifestare agresivă apare ca o forță oarbă, incontrolabilă. De asemenea, unele droguri, inclusiv alcoolul, reduc capacitatea de decizie și control, lăsând loc descărcării spontane și necontrolate a agresivității persoanei.
Violența verbală are ca forme de manifestare calomnia, denigrarea, autodenigrarea, ironia.
Calomnia reprezintă cea mai agresivă formă verbală, reprezentând o ucidere socio-morală. Prin calomnie se dorește o anihilare a încrederii în sine, o schimbare în sensul dorit de calomniator a dimensiunilor morale și sociale ale eului, o acceptare a falsului adevăr impus de adversar.
Denigrarea se practică prin preocuparea celui care o folosește, de a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le îngroașă, le denaturează până la grotesc, obținând sau dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului. De cele mai multe ori însă, există o calomnie fără suport real, pe teme inventate de o imaginație perversă, care își compensează astfel imposibilitatea de atac direct, de violență sau de inferioritate. Denigrarea sistematică produce de cele mai multe ori o marginalizare, atrage oprobriul celorlalți deținuși asupra celui denigrat.
Ironia este definită ca forma de agresivitate verbală în care enunțul manifest ascunde semnificații latente, cu valoare agresivă, diferite de mesajul propriu-zis. Ea constituie o modalitate de agresare a unei situații, a unei persoane, printr-un joc subtil de inteligență, care să producă subiectului atacat un prejudiciu moral sau o traumă psihică.
Violența fizică se manifestă în locurile de deținere sub diferite forme : autoagresivitatea, inducerea terorii, evadările sau părăsirea punctelor de lucru, actele suicidare. În unitățile de detenție apar deseori acte de violență generate de tensiunile inerente vieții carcerale.
Putem afirma că mediul privativ de libertate dezvoltă un comportament agresiv care constă în respingerea agresivă a valorilor și normelor de grup din exterior. Gestionarea ineficientă a comportamentelor agresive în mediul penitenciar duce la creșterea sentimentului de insecuritate, la o escaladare a actelor de violență și comise cu violență, care influențează negativ conviețuirea și buna desfășurare a activitățiilor în așezămintele penitenciare. Comportamentele agresive în rândul persoanelor private de libertate influențează în sens negativ climatul locului dedeținere și își pun amprenta asupra calității vieții celor care trăiesc sau iși desfășoară activitatea în penitenciar.
Secțiunea 2 Teritorialitatea
Conform etologiei, fenomenul de teritorialitate este acea caracteristică a grupurilor și a indivizilor din interiorul acestora de a-și delimita teritorii și de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea. Termenul a fost luat din etologie, unde teritorialitatea se întâlnește în comportamentul celor mai multe specii superioare.
Conform studiilor psihologice, fenomenul teritorialității se prezintă ca un fenomen uman. Reducerea perimetrului de mișcare, limitarea spațiului personal, organizarea timpului liber duc la apariția fenomenului de teritorializare în randurile deținuților. Aceasta înseamnă că individul este pus în situația de a-și apăra teritoriul propriu. Acest fenomen se manifestă prin agresivitate sporită în apărarea spațiului personal, locului de dormit și a locului de alimentație.
Literatura de specialitate afirmă că că fenomenul teritorialității este prezent și în situațiile vieții cotidiene, mai ales în orașele mari și supraaglomerate, în transport, pe stradă. Există însă o deosebire esențială între acest fenomen manifestat la locul de deținere și manifestat în condiții de libertate: persoanele aflate în societate încearcă să-și stăpanească impulsurile agresive, învață conduite de pricinuire a minimului de discomfort celorlalți, pe când în detenție lucrurile cunosc situația opusă, fenomenul de teritorialitate devin exacerbat și chiar generează o agresivitate marită.
În ceea ce privește teritorialitatea la locul de deținere, se pot distinge două tipuri de teritorii, primare și secundare. Teritoriile primare sunt acelea în care individul sau grupul poate exercita un control total, iar utilizarea teritoriului este de lungă durată; un exemplu ar fi dormitorul sau patul. Teritoriile secundare sunt spațiile utilizate în mod regulat, dar asupra cărora conrolul se exercită doar în momentul utilizării. Acestea sunt locul la masă, locul în bancă etc.
În cadrul acestor teritorii, indivizii sau grupurile manifestă comportamente specifice, dintre care o importanță aparte o au cele de apărare, cum este vorbirea în șoaptă, spre exemplu.
Strâns legat de fenomenul de teritorialitate este și spațiul interpersonal, care poate fi delimitat în zone precum zona intimă până la 45 cm, zona personală de la 45 până la 120 cm și zona socială, cuprinsă între 1,2 m și 3,6 cm.
Astfel, zona intimă este zona în care pătrund numai persoanele care se bucură de privilegiul încrederii. În acest caz, nevoia de securitate este foarte ridicată, tocmai de aceea dacă unii invadează zona fără a cere permisiunea, se instalează iritabilitatea și sentimentul de amenințare.
Zona personală începe acolo unde se sfârșește zona intimă, ca un al doilea înveliș invizibil al corpului. Este marcată de lungimea brațului întins, cu pumnul strâns. În cazul acestei zone, comunicarea orală devine dominantă, iar comunicarea vizuală focalizează prim-plan pe chipul interlocutorului.
Zona socială este zona rezervată întâlnirilor și comunicărilor cu caracter social.
De observat este faptul că orice individ, fie aflându-se în stare de libertate, fie în condiții de detenție, are tendinta de a-și revendica un spațiu al său, spațiul din jurul trupului său, pe care îl marchează imaginar și îl consideră drept spațiul său personal, o prelungire a propriului său trup. Încălcarea acestui spațiu lezează profund individul, creând disconfort și chiar stări conflictuale. În cazul deținuților, la mărirea sentimentului de frustrare conduc și alți factori: lipsa de intimitate este resimțită și la cantină, și la baie, și la culcare. Șocul încarcerării și cunoștința deținutului cu subcultura carcerală duce la formarea noilor valori și unei noi viziuni asupra vieții, forțându-l și să-și elaboreze o strategie de supraviețuire.
Totuși, conform studiilor de specialitate, fenomenul de teritorialitate în mediul privativ îmbracă forme specifice și atrage caracteristici specifice mediului. La o primă vedere, se poate observa că teritorialitatea deținuților nu determină agresivitatea teritorială.
În primul rând, deși există supraaglomerare, spațiul fiecărui deținut nu este marcat cu obiecte personale. Există chiar interdicția formală de a marca acest spațiu (prin abțibilduri, fotografii). Prin urmare, percepția acestui spațiu este mai puțin personalizată și, în consecință, neinterpretată ca prioritate.
În al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorită strictei supravegheri. Totodată, motivația teritorială este surclasată de alte motivări, motivări ce țin spre exemplu de hrană, igienă, asistență medicală, activități culturale.
Interesant de urmărit și totodată strâns legat de fenomenul de teritorialitate este și modul de utilizare a paturilor în funcție de ierarhie. În subcultura de penitenciar, cel ce doarme la patul nr. 2 sau patul nr. 3, este un nepot, un fraier și este tratat ca atare; șmecherii își aleg patul nr. 1. Paturile de la parter sunt mult mai apreciate, fiind mai greu de observat de către supraveghetori, deținutul nefiind deranjat de lumina becului care functionează toată noaptea, iar accesul în el și la sacosele depozitate sub el se face mult mai ușor. Paturile de la etaj – în special cele de la nivelul 3 – sunt rezervate așa numiților „nepoți”, „fraieri” sau „sifoanelor”. „Smecherul” stă întotdeauna la „parter”, iar când nu există suficiente paturi pentru toți deținuții de rang superior, aceștia preferă să stea câte trei în două paturi alăturate.
În general, în mediul privativ conflictele motivate de fenomenul de teritorialitate, sunt mai puțin frecvente. Așa cum am menționat anterior, teritorialitatea deținuților nu determină agresivitatea teritorială, întrucât percepția spațiului nu este puternic personalizată, spațiul în acest caz nereprezentând o prioritate.
Secțiunea 3 Violența colectivă
Este binecunoscut faptul că privarea de libertate favorizează apariția și dezvoltarea unor comportamente agresive. Aceasta deoarece, odată cu intrarea în penitenciar, deținutul trăiește o experiență dureroasă care îi afectează întreaga personalitate, trecând prin frustrări și contradicții. Tocmai de aceea, având în vedere efectele negative ale detenției, comisia legislativă a recomandat dintotdeauna ca detenția să fie o pedeapsă excepțională.
Privarea de libertate are drept consecințe înlăturarea simbolurilor exterioare, precum nume, îmbrăcăminte, coafură etc., ducând la depersonalizarea deținutului. Regimul vieții în detenție standartizează modul de viață și anulează orice diferențe individuale , având în vedereca deținuții au aceeași oră de linițte, aceeași oră de trezire, aceeași oră de masă. Penitenciarul poate fi considerat o instituție totală la care un număr de indivizi cu o situație identică sunt depășiți de societatea exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă , ducând împreună o viață îngrădită prin interdicții formale de a desfățura anumite activități, de a avea contact cufamilia , de a personalize spațiul locui , de a avea inițiative .
Privarea de libertate se resimte acut prin restrângerea relațiilor interpersonale, lipsa informației, regimul autoritar și mediul închis. Ajuns în penitenciar, deținutul este puternic traumatizat psihologic, este tensionat de contactul cu autoritățile judiciare (procuror, judecător, avocat, poliție etc.), de schimbarea mediului, de lipsa ambianței familiale, lipsa serviciului și foarte mult timp liber. Toate acestea duc la acumularea unor tensiuni care se vor exterioriza, de cele mai multe ori, prin violență.
Penitenciarul, ca institutie specializată în executarea sancțiunilor privative de libertate, se deosebeste, prin profilul său psihosocial, de oricare altă institutie sau grupare organizată. Postura de detinut nu este urmarea unui act propriu de vointa sau a unei obligații cetățenești, ci reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care a încalcat normele ei juridice.
Odată cu intrarea în penitenciar, individul resimte, într-o măsura mai mare sau mai mică, în functie de vârsta, sex, de structura sa psihologica, de maturizarea socială și de nivelul său de cultură, efectul privării de libertate și reactionează la această nouă situație într-un mod diferit.
Violența colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de detinuti. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: socul încarcerarii, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea, anumite atitudini neconformiste, prezența unor inadaptări marcante la mediul din penitenciar, revolta penitenciara etc.
Mediul penitenciar reprezintă un cadru patogen, strict, caracterizat prin limitarea drepturilor, modificarea drastică a stilului de viață, prin existența unor dificultăți majore în conservarea relațiilor. Toate acestea solicitând la maxim abilitățile de adaptare ale deținuților, dar favorizează și acumularea de tensiuni la nivel individual și la nivel de grup. Într-un mediu considerat ostil, deținutul se simte vulnerabil, amenintat, incapabil de a face față unor dificultăti, ceea ce aceentuează ieșirile agresive, care devin, de altfel, și mult mai frecvente la unii deținuți. Luând în considerație specificul vieții de detenție, frustrările care privesc independența și nevoia general umană de afecțiune, deseori actele violente trebuie privite ca având rolul de descărcare afectivă, de eliberare de tensiune.
Violența colectivă în mediul penitenciar se desfășoară pe mai multe faze. Astfel, în urma unui incident apreciat de deținuți ca jignitor sau nedrept, se stârnește în rândul acestora o oarecare agitație. Faptul se propagă din gură în gură, este deformat, ornat cu detalii ireale sau exagerate. La nucleul agitației se adaugă noi indivizi și starea de spirit a grupului intră într-o nouă fază. Grupul crește, deținuții devin din ce în ce mai agitați și mai furioși, fără a ști cu exactitate ce vor. În acest moment, poziția mulțimii este oscilantă și poate fi ușor dirijată de agitatori. Influența acestor agitatori depinde de autoritatea de care se bucură, de măsura în care exprimă trebuințele de bază ale grupului și, mai ales, reușesc să formuleze clar nemulțumirea de moment și cea latentă. Deși furia grupului crește, ea se menține în această fază în interiorul grupului.
În următoarea fază agitația mulțimii este în continuă creștere. Cei mai tineri din grup încep să-și manifeste violența încercând să-i încurajeze și să-i distreze pe ceilalți prin fluierături, injurii, provocări verbale. Deținuții adulți care reprezintă centrul de greutate al mulțimii, nu se manifestă și de aceea trebuie să li se acorde maximum de atenție.
Ultima fază este marcată de momentul când grupul este în situația de a comite acte de violență, orice intervenție verbală sau control este inutilă.
O manifestare particulară a agresivitatii colective o reprezintă revoltele. Acestea se datoreaza mai multor cauze, începand de la condițiile improprii de trai până la comportamentul inadecvat al personalului penitenciarului.
Pentru a prevenirea și a contracara astfel de acțiuni, este necesar ca personalul din penitenciar să cunoască foarte bine psihologia deținutului. Măsurile educative și recuperative trebuie să fie adaptate la particularitățile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care lucrează nemijlocit cu deținuții trebuie să sesizeze și să aibă o imagine clară a unor fenomene umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor deținuți, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficiență sporită procesului de aplicare a regimului detenției penitenciare. De cele mai multe ori, deținutul periculos este produsul unui anumit climat relațional, în care valorile sociale sunt definite și ordonate greșit, centrate exclusiv pe satisfacerea trebuințelor personale, deseori de nivel inferior.
Secțiunea 4 Automutilările și tatuajele
În ciuda faptului că, în general, cea mai la îndemână și cea mai uzată metodă de protest a deținuțiloreste greva foamei, de cele mai multe ori aceștia nu se limitează doar la a refuza hrana sau la deshidratare, ci recurg și la alte tipuri de protest mai înalte ca și nivel de gravitate, precum automutilarea, o practică obișnuită în penitenciarele din intreaga lume.
Autoagresivitatea ca formă a violenței fizice constă în provocarea de dureri prin vătămări corporale, însoțite de o reducere de grade diferite a instinctului de conservare. Principalele forme de autoagresiune în locurile de deținere sunt secțiunile venoase, plăgi abdominale sau toracice, plăgi ale membrelor, însoțite uneori de amputarea unor segmente, autoînsămânțări cu produse biologice, înghițirea de obiecte dure sau substanțe toxice etc.
Prin automutilare se urmărește sensibilizarea autorităților și atragerea atenției asupra propriei persoane, dar ceasta este practicată și ca o dovadă de bravură, pentru a câștiga respectul colegilor de celulă. În cazuri rare, în momentele de disperare a deținutului, automutilarea nu are scop demonstrativ, ci de sinucidere. Se consideră ca cei care recurg cel mai adesea la autoagresiuni sunt deținuții tineri, deoarece aceștia au o rezistență scăzută la frustrare.
Automutilarea este unul dintre fenomenele des întâlnite în mediul privativ. Cauzele pot fi problemele psihice, sociale sau deficiențele culturale. Pierderea încrederii în viitor, situația socială din închisoare, hărțuirea sexuală, izolarea față de familie și prieteni, multe motive personale pot explica astfel de comportamente.
Automutilările – pot fi întâlnite, în cazul deținuților aflați într-o stare de melancolie anxioasă, la obsedații sexualii ca semnificație de autopedepsire, la unii subiecți chinuiți de scrupule religioase sau la deținuții hiperemotivi, pe fondul unei slăbiciuni psihice, după o perioadă de activități sau relații penibile cu alți deținuți.
Datorită necunoașterii legii penale și a lipsei de încredere în sistemul judiciar, deținuții ale căror procese se întind pe o perioada mai mare de timp sau care se simt nedreptățiți de hotărârile judecătorești recurg la metode de automutilare ca formă de protest.
Cea mai frecventă și cea mai cunoscută formă de automutilare este bătutul unui cui în frunte. Alte forme de mutilare la fel de cunoscute sunt și înghițitul de obiecte, precum cozi de lingură, infectarea voluntară a rănilor și coaserea buzelor cu sârmă. Deținuții recurg la acestea pentru a atrage atenția asupra situației lor juridice, in primul rând. În aceste cazuri, puterea exemplului personal este foarte mare.
Astfel de situații au fost numeroase de-a lungul timpului, stârnind oprobiul public. Au fost și cazuri intens discutate în mass-media. În 2010, la un interval de patru săptămâni după ce și-a infipt un cui în frunte, un condamnat a repetat procedura, urmând ca apoi să își coase buzele cu sârmă, ca formă de protest impotriva transferului la alt penitenciar. Aceasta metodă, incluzând accesoriile metalice neconventionale este din ce în ce mai folosită printre detinuții Penitenciarului de Maximă Sigurață de la Galați. Și pentru că exemplul personal are o forță convingătoare în cadrul acestei categorii de colectivități, la două zile dupî ce incidentul discutat a avut loc, un alt coleg de celula i-a luat exemplul.
Chiar și cadrele medicale se află în imposibilitatea de a stabili dacă deținuții care se automutilează sunt bolnavi psihici sau nu. De cele mai multe ori, aceștia știu exact cum să procedeze pentru a evita punerea vieții lor în pericol real.
Acestui comportament autoagresiv i se pune capăt prin imobilizarea temporară a deținutului. Cel mai folosit mijloc de imobilizare este încătușarea care poate fi acceptată numai până la depășirea crizei deținutului cu comportament violent. De asemenea, se poate recurge și la izolarea deținutului.
Folosirea acestor mijloce se face numai în condițiile existenței prealabile a autorizării directorului penitenciarului. Totuși, în situații care mecesită luaea unei măsuri urgente, autorizarea prealabilă nu este necesară, cu condiția ca directorul penitenciarului să fie informat. Trebuie menționat că în astfel de situații, trebuie să existe proporționalitate între mijloace de constrângere folosite și starea de pericol creată.
Un alt factor important în limitarea recurgerii la automutilare ca formă de protest îl constituie și centrarea programelor de educație și intervenție psihosocială, pe reducerea agresivității și pe oferirea de oportunități de reintegrare în societate, prin colaborarea intensă cu comunitatea. Dovada eficienței acestor programe este dată de creșterea numărului de persoane private de libertate care participa la astfel de programe. Conform psihologul Andreea Szasz, de la Penitenciarul Timișoara, numărul autoagresiunilor din Penitenciarul Timișoara este într-o ușoară scădere, comparativ cu anii precedenți, datorită legislației, care prevede executarea pedepsei în patru regimuri de deținere, cu grade diferite de severitate, iar trecerea de la un regim la altul este favorizată de conduita regulamentară a dețintului.
Spre deosebire de refuzul de hrană, autoagresiunea se consideră abatere disciplinară și se pedepsește disciplinar, pedeapsa aplicată fiind in functie de gravitatea faptei.
Problema tatuajul ca formă de manifestare a persoanei private de libertate a fost îndelung studiată și dezbătută, dând naștere unor diverse teorii cu privire la originea și semnificația tatuajului. În literatura de specialitate, se consideră că tatuajul are o mare importanță judiciară și psihologică, întrucât astfel se dezvăluie atât identitatea individului cât și diversele sale obiceiuri, fantezii și trăsături de caracter.
Principala cauză a tatuajului îl constituie nivelul scăzut intelectual și de cultură care favorizează apariția acestui fenomen. Motivele tatuării sunt imitația, fiind vorba de o imitație în cea mai mare măsură inconștientă, manifestarea exteriorizată a dragostei și prieteniei, vanitatea prin dorința de a demonstra rezistență la o durere.
Secțiunea 5 Tulburările psihice. Tratarea bolnavilor psihici
În mediul penitenciar, deținutul poate suferi serie de tulburări psihice, care apar ca reacții față de procesul de încarcerare. Acestea sunt prezente mai ales la deținuții primari și survin la puțin timp după plasarea lor în penitenciar și sunt tranzitorii.
Cele mai frecvente tulburări psihice sunt stările depresive care se caracterizează prin stări puternice de melancolie, disperare, agitație anxioasă, tentative de suicid, halucinații auditive și vizuale sau temeri delirante de persecuție. Aceste manifestări sunt influențate de o serie de factori psihologici precum rușinea, remușcări ori despărțirea bruscă de familie.
Unele tulburări psihice mai pot fi determinate de sevrajul la care sunt supuși alcoolicii. Acestea se manifestă prin crize anxioase, violente, tulburări de percepție, agitație psiho-motorie, halucinații, febră și tremurături, insomnii, puls accelerat.
Toate aceste tulburări psihice necesită a fi examinate de către un medic de specialitate în vederea stabilirii unui tratament. Astfel, art. 25 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal instituie obligația internării în secțiile de profil din unitățile medical , pentru tratament medical și asistență psihosocială specifice a deținuțiilor cu tulburări psihice grave, de natură a pune în pericol siguranța proprie sau a altor deținuți.
O altă măsură ce poate fi luată in cazul bolnavilor psihici este utilizarea În momentele de criză a mijloacele de imobilizare sau cazarea temporară în camera de protecție, pentru a evita autorănirea, rănirea altor persoane sau distrugerea de bunuri. Aceasta se poate face doar cu avizul medicului. Deținutul care face obiectul imobilizării este ținut sub observație continuă, iar mijloacele de imobilizare sunt îndepărtate la încetarea stării care a impus această măsură.
Același articol instituie obligația ca la punerea în libertate a deținuților cu afecțiuni psihice să se comunice aceasta Direcției de sănătate publică din județul în raza căreia se stabilesc aceste persoane, în vederea continuării tratamentului medical.
În realitate, tratarea bolnavilor psihici este defectuoasă, atât datorită numărului foarte mare de deținuți aflați în evidența unui doctor cât și inexistenței necesarului de cămăși de forță și bandaje elastice. Singura metoda de imobilizare a celor agitați este încătușarea. Tratamentul constă doar în sedative, neexistând nici un program de recuperare sau de terapie ocupațională.
Cu ocazia unui raport asupra vizitei în Penitenciarul Arad de către reprezentanții APADOR-CH, la data de 12 decembrie 2014 s-a constatat că într-o celulă cu grad sporit de risc era un deținut care prezenta evidente semne de afecțiuni psihice. Conform conducerii penitenciarului, acesta avea la activ numeroase automutilări și tentative de sinucidere. La momentul vizitei, era calm și a declarat reprezentantelor asociației că ar vrea să meargă la școală și să stea într-o cameră cu alți colegi. Din 2007 el este ținut în permanență singur în celulă, deoarece, spune conducerea, celorlalți deținuți le e frică să stea cu el în cameră. Un deținut dintr-o altă cameră a afirmat că starea acestuia s-ar datora bătăilor primite în alt penitenciar. Asociația consideră că locul lui nu este într-un penitenciar, ci într-un spital de psihiatrie, unde să primească un tratament adecvat afecțiunilor sale.
Secțiunea 6 Suicidul
Noțiune. Teorii psihologice și sociale
Suicidul este forma cea mai gravă de violență îndreptată împotriva propriei persoane, fiind considerat „o tulburare a instinctului de conservare” sau „act uman de încetare din viață, autoprodus și cu intenție proprie”, conform definiției dată de E.S Schneidman, în 1980.
Termenul de sinucidere de etimologie latină “sui” (de sine, pe sine) “et caidere” (a ucide) are semnificația de “ucidere de sine” și a fost utilizat către menționat pentru prima dată în lucrarea, „Religio medici” din 1642, aparținând medicului și filosofului Thomas Browne.
Conform Dicționarului Sănătății, „Suicidul este tulburarea instinctului de conservare, prin care o persoană se distruge singură, alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, electrocutare)". Organizația Mondială a Sănătății vede suicidul ca „actul prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenția mai mult sau mai puțin de a-și pierde viața, fiind mai mult sau mai puțin conștient de motivele sale”.
De asemenea, prin termenii de „comportament suicidar” și „conduite suicidare” se înțeleg atât tentativele suicidare cât și suicidul, văzut ca autoagresiune.
Termenul de „parasuicid”, introdus de Norman Kreitman, în 1970, în monografia intitulată „Parasuicide” este înțeles ca orice lezare care nu este fatală sau ingerare de substanțe în exces. Tentativa de suicid e o conduită patologică diferențiată și autonomă, mult mai bogată în semnificații decât un simplu eșec al gestului suicidar. Unii autori ai literaturii de specialitate stăruie asupra ideii că tentativa suicidară este, înainte de toate, un mijloc de șantaj, de presiune asupra anturajului mai mult decît o reală dorință de a muri. Pentru o anumită categorie umană, tentativa suicidară tinde să devină o portiță de scăpare în fața conflictelor sau a frustrărilor pe care le rezolvă pe moment printr-o reasigurare narcisistă și o schimbare de atitudine a anturajului. Definită ca o fiind o acțiune prin care cineva imită sau își provoacă conștient diferite modificări corporale sau psihice, cu scopul de a obține anumite avantaje, simularea este motivată de factori externi. În practică, sunt des întâlniți deținuți care simulează intenția să se sinucidă. Prin astfel de acțiuni, ei încearcă să obțină prin mijloace de constrângere, manipulare, de la administrația penitenciarului anumite beneficii în situații care îi dezavantajează. Motivația unui atare comportament nu depășește însă instinctul de conservare, de aceea este puțin probabil ca aceștia să se sinucidă. Așadar, un suicid nu antrenează obligatoriu și actul în sine.
În teoria sociologică, suicidul este considerat ca un act de evadare în fața realității sociale cu exces sau lipsă de norme, cu diminuarea funcțiilor si posibilitățiilor de socializare, dublate de accentuarea izolării, anomizării individului și degradării calității vieții.
Dintre teoriile sociologice, merită a fi menționată teoria existențialistă subliniată și de Camus, în eseul „Mitul lui Sisif” unde afirmă că „există doar o singură problemă filosofică serioasă și aceasta este suicidul” și că principala sarcină a omului este de a răspunde la disperare. Prin prisma existențialismului, suicidul apare ca o criză morală a individului, reflectând în planul gândirii conflictele dintre individ și societate, care uneori îl fac incapabil de a se mai adapta la condițiile existențiale.
Plecând de la conceptele teoriei clasice ale sociologului francez Émile Durkheim, au fost elaborate noi teorii moderne, dintre care teoria trifactorială care înglobează în determinismul suicidogen urmatoarele trei categorii de factori: socio-relaționali, psihogeni si economici; teoria procesual suicidară care pune accent asupra aspectului negativ al înțelesurilor suicidare în sensul ca ele descurajează sinucigașii; teoria mixtă, conform căreia comportamentul suicidar este singura și cea mai bună soluție de răspuns la diferitele dificultăți existențiale grave, deci un act de rezolvare a unor probleme sociale; teoria integrării statutului, fiind o teorie centrată asupra ideii că suicidarul se află întotdeauna într-un raport invers cu stabilitatea relațiilor sociale; din această situație derivă conflicte de incompatibilitate dintre statute care sunt invers proporționale cu gradul de integrare socială și atrag cu ele si creșterea riscului suicidar; și nu în ultimul rând teoria înțelesurilor suicidare, care susține că în procesul ce conduce spre suicid indivizii atribuie anumite înțelesuri specifice actelor lor suicidare prospective.
Teoria psihiatrică apreciază suicidul, în afara suicidului de sacrificiu, ca fiind un simptom a unei stări psihopatologice, mai mult sau mai puțin evidente si mai ales o perturbare a stării psiho-afective în care impulsul morții neutralizează instinctul vieții (depresii, hiperemotivitate).
Teoria psihologică pune în centrul studiului sinucigașul cu starea lui bio-psiho-socială, demonstrând astfel că nu este suficientă numai invocarea tulburărilor psihice pentru a explica toate fațetele fenomenului suicidar.
Teoria bio-ereditară, susținută de altfel de mulți psihanaliști, pornește de la observațiile conform cărora în familiile cu antecedente suicidare, incidența comportamentului autolitic este mult mai ridicată în comparație cu familiile fără asemenea accidente, incidență care se poate întinde pe două, trei generații, fie direct la ascendenți, fie la colaterali. De altfel, în literatura de specialitate , au fost detaliate cazuri în care suicidul apare aproximativ la aceeași vârstă, fenomen pe care Porot l-a denumit heterosincronism. Teoriile biologice consideră suicidul ca fiind o rezultanță a patologiei bio-constituționale.
Factori determinanți
În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacțiunii dintre două categorii de factori și anume impulsurile latente sau manifeste din interiorul individului și reacțiile stimulative din exterior. Când forța agresivă cumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresiune.
Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate și violentă față de propria persoană. Autoagresiunea cunoaște o gamă variată de comportamente, care culminează cu sinuciderea. Această reacție comportamentală extremă, suicidul, are la bază dezechilibrul între forța și semnificația stimulilor interni, respectiv externi și modalitatea de răspuns a persoanei.
Cercetările din domeniul psihologiei și psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza cuiva sau a ceva, cu care nu a reușit să comunice și acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existențial. Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea. În mediul închis al penitenciarului, astef de conflicte iau naștere adesea.
Factorii care expun o individul la riscul de a se sinucide comportă o complexitate deosebită și se află în relație de interdependență unii cu ceilalți .În afara factorilor de esență demografică, precum vârstă, sex, trebuie luați în calcul factorii psihiatrici, biologici și de mediu, dar și cei legați de viața personală.
Factorii psihiatrici.
Unele din cauzele majore care derermina suicidul sun tulburările psihiatrice, fie că vorbim despre depresii majore, de anxietate și tulburări de comportament; impulsivitate, sentimental de neputință ori de nedreptate. Acestea sunt determinate de mediul ostil al universului carceral.
De asemenea, alcoolismul și toxicomania sunt considerate și ele ca având un aport important în fenomenul de sinucidere.
Factori biologici și medicali:
Riscul de sinucidere comportî valențe crescute în cadrul antecedentelor familiale. În literatura de specialitate se vorbește desăre o anume caracteristică genetică ce predispune indivizii la un comportament sinucigaș. Datele reieșite din studiile făcute pe gemeni și pe copii adoptați confirmă posibilitatea ca factorii biologici să joace un rol major în unele comportamente suicidare.
Evenimente cu rol de factori precipitanți
Unele evenimente din viața unui individ pot avea un efect precipitator în ceea ce privește sinuciderea. Printre acestea, cele mai studiate sub raportul corelației cu sinuciderea sunt legate de pierderea unei persoane apropiate, conflicte interpersonale, ruperea unei relații sau o relație tensionată, precum și probleme cu autoitățile. Tot aici se poate discuta despre influența dată de mediul anost și coercitiv al penitenciarului. În cazul condamnaților primari, în momentul plasării acestora la locul de deținere, impactul este mult mai mare .
Factori sociali și de mediu
În general, cercetarea în domeniu a permis relevarea mai multor factori de mediu și sociali importanți legați de sinucidere. Aceștia privesc modalitatea de sinucidere, locul de rezidență al persoanei sinucigașe, statutul ocupațional, situația economică, statutul de imigrant și nu în ultimul rând religia.
Așadar, cele mai răspândite cauze care determină suicidul sunt abandonul de către familie, doliul, separarea de cei dragi, eșecul sentimental, schimbări în situația socială. Mediul penitenciar aduce aceste elemente favorizante dar care nu joaca rol direct in finalizarea actului suicidar. Detinutul caută un remediu definitiv al nefericirii sale. Aceasta reacție exprimă neputința individului de a se adapta la situația dată, la mediul carceral. De altfel, tentativa suicid este cel mai des întâlnită la detinuți nou veniți în penitenciar. Venirea în penitenciar este o schimbare în situația socială ce tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere a stilului de viață, a timpului personal, a comportamentului social. Reacția catastrofală a individului exprimă neputința de a se adapta la situația dată, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităților de a alege.
Formele de suicid
Émile Durkheim clasifică actele suicidare în sinuciderea egoistă, sinuciderea altruistă, sinuciderea anomică și sinuciderea fatalistă.
Sinuciderea egoistă este specifică indivizilor slab integrați în grupul familial, religios, politic. Émile Durkheim exemplifică acest tip comparând ratele sinuciderilor la celibatari și la căsătoriți. Explicația pe care o dă acesta, este legată de forța puternică de coeziune a familiei, care asigură individului un anumit grad de integrare. Pe de altă parte, constată Durkheim, influența benefică a familiei este mai scăzută în cazul femeilor comparativ cu bărbații. Societatea conjugală – alcătuită din cupluri maritale, fără copii –agravează de fapt tendința femeii spre sinucidere. Conform statisticilor vremii rata sinuciderii la femeile măritate, fără copii este cu 50 % mai mare decât în cazul celibatarelor.
Sinuciderea altruistă este caracteristică indivizilor excesiv integrați în grupul de apartenență, care pun mai presus interesele colectivității față de propriile interese, ca în cazul militarilor de exemplu. Astfel de sinucideri nu sunt prea răspândite în societățile contemporane tocmai pentru că “personalitatea individuală este mult mai eliberată
de personalitatea colectivă”, conform teoriilor lui Émile Durkheim.
Sinuciderea anomică este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se repercutează direct asupra numărului de morți voluntare. Ca și în cazul sinuciderii egoiste, gradul de integrare este scăzut, numai că, în acest caz, influența societății lipsește la nivelul pasiunilor individuale.
Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice și rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o disciplină mult prea strictă, care suprimă individualul. Durkheim dă ca exemple sinuciderea sclavilor, sinuciderea soților prea tineri, a soțiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a scăpa de un viitor prea restrictiv. Acest tip este considerat nesemnificativ pentru societatea contemporană, dar poate avea însă o însemnătate istorică dacă ne referim la sinuciderile sclavilor .
Putem aminti aici si cele șase tipuri de suicid clasificate și analizate de profesorul Herbert Hendin. Acesta a vorbit despre suicidul ca atitudine de revanșă sau represalii secundare unui abandon, prin care sinucigașul traiește un sentiment iluzoriu de omniprezență că prin moarte el poate controla și depăși situația de respingere.
Suicidul ca moarte reflexă este practicat de indivizi violenți prin conduite suicidare și explozive ca expresie a luptei intrapsihic împotriva dorinței de a ucide.
Suicidul în care moartea este considerată ca un act de reunire se întamplă de cele mai multe ori la scurt timp după pierderea unei persoane iubite sau după sfârșitul unei relații importante, în care moartea ar constitui mijlocul de reînnoire și renaștere.
Suicidul ca fenomen de renaștere prin care moartea ar șterge eșecurile și de reîncepere a unei noi vieți.
Pe lângă acestea, au mai fost etichetate două tipuri de suicid și anume suicidul ca pedeapsă și suicidul în care pacientul se crede deja mort. Această moarte emoțională este tipică în sindromul cotard, în cadrul căruia pacienții au senzația că le lipsesc anumite părți ale corpului sau chiar sufletul.
În mediul carceral se întâlnesc diferite forme de suicid: suicidul emotiv (care rezultă dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoții puternice), suicidul pasional (este mai curând o conduită de disperare a individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă); echivalente suicidare – sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale. În general, aceste conduite sunt considerate ca un șantaj fără a se da o semnificație deosebită faptului că individul își folosește moartea ca o moneda de schimb, trecându-se destul de ușor peste toate conduitele de revendicare ale deținuților.
Etapele suicidului
Actul suicidar constituie atât un act de autoagresiune cât și un act de comunicare. S-a dovedit că circumstanțele declanșante pentru un act de sinucidere sunt întotdeauna legate de sentimentul de pierdere sau de cel de neputință.
În literaura de specialitate, s-a făcut distincție între ideile, amenințările și tentativele de suicid. Distanța dintre ideația suicidară și trecerea la act realizată prin tentativa de suicid, deși relativ mică în plan teoretic, constituie de cele mai multe ori diferența dintre viață și moarte.
Suicidația sau ideația suicidală este prima etapă a actului suicidar, este faza de incubație, faza mentală de cercetare a motivației, în cursul căreia subiectul își pune problema morții și a necesității de a muri.
Suicidacția sau afirmația suicidară este faza de trecere de la etapa conflictuală, la etapa pregătirilor concrete, prin căutarea formelor și metodelor propice de conduită autodistructivă.
Tentativa suicidară este ultima fază și presupune punerea în practică a modalităților autodistructive preconcepute sau actul în sine, urmat sau nu de reușită, adică de moarte. Importante în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite și efectele lor. Mijloacele de realizare a autoagresiunii se împart în trei categorii și anume procedee traumatice, care presupun arme albe, arme de foc, precipitare, zdrobire (tren, automobil), ardere, procedee asfixice, care se referă la spânzurare, strangulare, sufocare,; înec, vapori de carbon, gaz, electrocutare și procedee toxice, constând în otrăvuri (săruri arsenicale, stricnină, cianuri etc), produse medicamentoase ( barbiturice, tranchilizante etc).
Legat de cele trei categorii de mijloacele de realizare a autoagresiunii, studiile de suicidologie au evidențiat diferențe între bărbați și femei în ceea ce privește alegerea metodelor de realizare a autoagresiunii. Conform acestora, femeile preferă ingestia de medicamente, în special barbiturice, iar bărbații manifestă tendința de a folosi metode violente. Acest fapt ar putea explica rata suicidului reușit mai mare la bărbați decât la femei.
Actul suicidar nu poate fi considerat un fenomen individual, el are valoare numai în relațiile sinucigașului cu ceilalți. Frecvent anturajul are un rol mult mai activ în trecerea la act, împingând în mod inconștient sinucigașul să efectueze gestul prin ignorarea sau chiar ironizarea anumitor afirmații sau amenințări ale acestora.
Pornind de la constatarea că majoritatea subiecților care au idei suicidare nu recurg la actul suicidar, studiile s-au concentrat pe analizal gradului de intenție asociată comportamentului suicidar. Astfel, au fost descrise trei categorii de comportamente suicidare: “A fi”, “A nu fi” și “ A fi sau a nu fi”.
Grupul “A fi ” include indivizii care nu doresc în realitate să moară, ci doar să comunice celorlalți un mesaj dramatic referitor la situația în care se află. Tentativele suicidare ale acestora implică acele metode nonletale precum ingestia unor doze mici de medicamente “inofensive”, tăieturi superficiale la nivelul încheieturii mâinii etc. De obicei aceste tentative suicidare sunt astfel planificate încât intervenția celorlalți să fie inevitabilă. Acest grup de sinucigași este estimat la aproximativ două treimi din totalul populației care recurge la suicid.
Grupul “A nu fi” este frmat din subiecții la care intenția de a muri este foarte clară. De cele mai multe ori, aceștia nu avertizează anturajul asupra intenției lor de a se sinucide și își pregătesc actul suicidar astfel încât orice intervenție salvatoare să fie imposibilă. Mijloacele la care recurg pentru a-și finaliza intenția suicidară sunt de obicei violente și sigure. Se estimează că această categorie de subiecți include doar 5 procente din totalul sinucigașilor.
Și în sfârșit, grupul “A fi sau a nu fi”, care reprezintă aproximativ 30% din indivizii care recurg la suicid, include persoane care sunt ambivalente în ceea ce privește dorința de a muri.
Din multitudinea complexă de aspecte ale suicidului se pot desprinde câteva trăsături comune tuturor indivizilor care recurg la acte suicidare. Astfel, scopul comun al suicidului este acela de a căuta o soluție. Suicidul reprezintă o cale de rezolvare a unei probleme majore, a unei dileme existențiale, a unei situații de criză și apare ca unicul răspuns în fața sentimentului de neputință. Țelul comun tuturor actelor de suicid este încetarea conștienței. În ambivalența lui, sinucigașul dorește rezolvarea problemelor lui, pe de o parte, dar concomitent tinde spre stoparea fluxului conștiinței. Sentimentul major ce stă în fața tuturor actelor de suicid este cel de neajutorare-disperare. Atitudinea interioară comună în suicid este ambivalența. Persoana care comite suicid, în același timp strigă după ajutor; el reunește în sine două tendințe opuse: cea de autodistrugere și cea de planificare a salvării. Statusul cognitiv comun în suicid este constricția. Suicidul presupune o îngustare -de cele mai multe ori durabilă- a afectului și a cogniției. Acțiunea comună în actele de suicid este evadarea. Aceasta presupune părăsirea intenționată de către o persoană a unei situații stresante, care are o semnificație diferită de fugă, aceasta fiind, în ultimă instanță, o reacție de apărare. Actul interpersonal comun este comunicarea intenției. Ambivalența sinucigașului îl determină să emită, conștient sau nu, semnale de disperare, de neajutorare, de panică etc. Suicidul este o încercare nereușită de a comunica cu celălalt. Nu în cele din urmă, aspectul comun de consecvență în suicid este reprezentat de tiparele de reacție habituale ale individului. Comportamentul suicidar este în continuitatea trăsăturilor de personalitate ale sinucigașului. Se regăsește la acest grup aceiași constanță a incapacității de rezolvare problemelor de viață, a obiceiurilor de a reacționa la situații stresante într-un mod distorsionat.
Programul pentru prevenirea suicidului în penitenciar
În general, prevenirea suicidului este o problemă complexă, care comportă multiple aspecte. Majoritatea persoanelor cu idei sau tentative suicidare în realitate nu vor să moară sau sunt ambivalente în acest sens și transmit semnale de avertizare asupra intențiilor lor. Dacă aceste semnale sunt auzite la timp, șansele de a interveni eficient pentru prevenirea suicidului cresc.
Strategia de prevenire a suicidului în penitenciar presupune trei etape distincte și anume prevenția primară, intervenția în criză și postvenția.
Prevenția primară cuprinde ansamblul de măsuri ce se cer a fi luate în scopul asigurării condițiilor optime în vederea reducerea numărului de tentative suicidare (condițiile ambianței, asigurarea de personal specializat, instruit în domeniul suicidologiei, instrumente adecvate pentru evaluarea riscului suicidar). Măsurile generale ce se cer luate în scopul prevenirii apariției comportamentelor suicidare la deținuții nou depuși în penitenciar constau în asigurarea unui climat psihosocial pozitiv în camerele de carantină, psihoterapia suportivă care să îi ajute să depășească perioada de criză provocată de impactul cu mediul de deținere, asistarea și sprijinirea deținuților în eforturile lor de adaptare la viața instituționalizată, antrenarea deținuților în activitățile specifice programului de la carantină, consilierea și sprijinirea deținuților în rezolvarea problemelor și nu în ultimul rând în informarea adecvată referitoare la viața în condițiile detenției.
De asemenea, alte măsuri ce pot fi luate în această fază privesc constituirea, la nivelul fiecărui penitenciar, a unei echipe de specialiști care să monitorizeze acțiunile de prevenire a suicidului. În această echipă vor fi cooptați psihologi, medici, asistenți sociali, educatorul care coordonează programul de la carantină, ofițeri șefi de secție, Instruirea personalului de penitenciar în ceea ce privește simptomatologia depresivă, comportamentul suicidar, modalități de relaționare și tehnici de comunicare cu acești deținuți, măsuri speciale de supraveghere a acestora.
Dacă prin profilul demografic, prin simptomele clinice și istoricul de viață se sugerează riscul suicidar, atunci se procedează la evaluarea directă a riscului suicidar, utilizând metoda interviul direct sau metoda scalelor de evaluare
Riscul suicidar se împarte în 4 categorii și anume absența riscului sau risc foarte scăzut, risc scăzut, risc moderat și în cele din urmă risc crescut. Dacă deținutul se încadrează în primele 2 categorii, psihologul continuă să îl observe periodic, administrându-I și chestionare de evaluare a depresiei. Dacă subiectul se află în grupa de risc moderat sau crescut treapta imediată este determinarea iminenței producerii comportamentului autolitic.
Intervenția în criză cuprinde ansamblul de măsuri întreprinse în scopul îndepărtării riscului suicidar. Pentru ca intervenția să fie eficientă este necesară aplicarea mijloacelor terapeutice propice. Concomitent, măsurile de intervenție trebuie să urmeze o dublă direcționare: pe de o parte, deținutul cu risc suicidar și pe de altă parte, mediul în care acesta trăiește.
Măsurile luate în scopul îndepărtării riscului suicidar presupun intervenția terapeutică -fie că vorbim despre o intervenție psihologică, fie că vorbim despre una medicală-, asistența și consilierea socială, terapiile ocupaționale, desemnarea unei persoane private de libertate încredere care să se afle în preajma acestuia și, nu în ultimul rând, supravegherea specială din partea personalului de siguranță din secția în care se află persoana vulnerabilă.
În ceea ce privește intervenția terapeutică, aceasta va fi individualizată și diferențiată în funcție de severitatea depresiei (la depresivii psihotici psihoterapia este eficientă doar dacă este combinată cu medicația psihiatrică), potențialul cognitiv al deținutului (în cazul deținuților depresivi cu un potențial cognitiv liminar sau cu întârziere mintală se va opta pentru terapii ocupaționale, jocuri sportive, consiliere), dorința de cooperare a deținutului și capacitatea acestuia de a intra în relație de colaborare cu terapeutul și de abilitatea deținutului de a face față stresului
Importante în managementul crizei suicidare sunt activismul terapeuti și amânarea impulsurilor imediate de sinnucidere precum și cultivarea sentimentului de renaștere a speranței.
În timpul crizei suicidare psihologul trebuie să-și mărească doza de efort comparativ cu terapia din perioadele din afara crizei. Psihoterapia de susținere devine mai directivă, centrându-se pe rezolvarea problemelor stringente ale subiectului. Posibilitatea accesului deținutului la psihoterapie trebuie să fie maximă. Se știe că o persoană într-o criză suicidară are o toleranță foarte scăzută la frustrare. Efortul zadarnic de a obține ajutor, pe moment poate fi interpretat ca o rejecție din partea celorlalți sau ca o situație fără ieșire.
În fazele inițiale ale tratamentului sunt necesare mai multe întâlniri pe săptămână. Mai târziu, pe parcursul tratamentului, frecvența ședințelor este limitată la o ședință pe săptămână, ultimele pot fi distanțate chiar mai mult.
Comunicarea ideilor suicidare implică dorința de a fi salvat. Bazându-se pe acest principiu, terapeutul poate stabili ca o regulă generală de psihoterapie, amânarea impulsului imediat de sinucidere, reamintind deținutului că nu va avea nimic de pierdut dacă își amână această opțiune pentru mai târziu, chiar și pentru o durată determinată, adică pe durata terapiei de rezolvare a problemelor imediate. În acest sens, cei mai mulți psihoterapeuți stabilesc cu pacienții așa-numitele “contracte antisuicid”, întocmite în scris, pe termen scurt și reînnoite la timp.
Intervenția asupra ambianței constă în optimizarea relațiilor în colectivul din care face parte deținutul, putându-se lua ca măsura transferul subiectului într-o altă cameră, întărirea rețelei de suport social, a relațiilor deținutului cu persoane care îi asigură un sprijin continuu sau în situații de criză, în perspectivă afectivă, instrumentală și materială; prezența unui confident, posibilitatea comunicării cu celălalt, manifestarea încrederii în celălalt, existența sentimentului că celălalt îl poate sprijini, faptul de a avea cu cine să se sfătuiască, de a se simți apreciat, induce o stare de confort psihic și afectiv, crește stima de sine, sentimentul de securitate personală și capacitatea de a suporta experiențele stresante. Intervenția asupra mediului ambiant vizează și stabilirea legăturii cu medicul unității, Localizarea perimetrului în care ar urma să se producă sinuciderea și mobilizarea celorlalți deținuți și a personalului penitenciar, medierea conflictelor apărute între deținuți, respectiv între deținuți și administrația penitenciară, realizarea comunicării și dialogului între părțile aflate în conflict, folosirea resurselor de comunicare și nu în ultimul rând încurajarea și sprijinirea legăturii deținutului cu membrii familiei sale, implicarea membrilor familiei în relația terapeutică, trezirea interesului membrilor familiei pentru problemele cu care se confruntă deținutul.
În general, se poate considera ca fiind reușită intervenția în criză atunci când se obțin rezultate precum facilitarea comunicării, definirea corectă a problemei, exprimarea adecvată a sentimentelor, creșterea stimei de sine, rezolvarea efectivă a problemei.
Postvenția reprezintă etapa strategiei de prevenire a comportamentelor suicidare vizează menținerea pe o perioadă cât mai îndelungată a echilibrului psihic al deținutului și prevenirea apariției altor episoade depresive.
Măsurile de intervenție preconizate pentru atingerea acestor obiective sunt : menținerea legăturii terapeutului cu deținutul pe întreaga durată a executării pedepsei privative de libertate, consilierea deținutului în rezolvarea problemelor întâmpinate, încurajarea deținutului să se implice activ în programele socio-educaționale corespunzătoare cerințelor și nevoilor sale cultural-educative, precum și implicarea în activități productive, menținerea legăturii cu familia și comunitatea.
Actul suicidal în penitenciar a constituit o problemă majoră încă din vechi timpuri. În scopul soluționării acesteia, s-au făcut diverse recomandări. Una dintre recomandări constă în nominalizarea unor deținuți care să se caracterizeze printr-un grad de maturizare superior și cunoștințe vaste referitoare la mediul penitenciar și care să manifeste dorința a de a ajuta pe ceilalți deținuți mai putin obișnuiți cu universul carceral. Se consideră că aceasta măsura va avea un efect pozitiv și va reduce drastic numărul actelor de autoagresiune și va schimba climatul general din interiorul locurilor de deținere.
Serviciul de Asistență Psihosocială, înființat în fiecare penitenciar reprezintă un alt factor important de reducere a manifestărilor violente, de autoagresiune. Acest serviciu, prin programele specifice, vine să confere utilitate timpului petrecut în detenție și să reducă vulnerabilitatea psihologică și socială a deținuților. Se consideră că includerea de activități educative, terapeutice si sociale, precum și antrenarea unui numar cât mai mare de condamnați în activităti de consiliere psihologică, asistență socială și religioasă, activități educative, precum instruirea școlară și formarea profesională in baza unui plan individual de evaluare și intervenție educativă, va duce, în timp, la reducerea formelor de violență din mediul penitenciar, dar, în subsidiar și la formarea unui climat care să creeze premisele pentru reintegrarea detinuților în societate.
Așadar, activitatea de prevenire a actelor de sinucidere, realizată de către personalul de supraveghere, se caracterizează printr-un grad sporit de vigilență. Activitatea de supraveghere comportă un grad mai mare de vigilență mai cu seamă pe timpul nopții sau în momentele în care există suspiciuni că un condamnat a primit o veste rea de la aparținători. De menționat este și faptul că în acest scop, se consemnează în caiete sau pe fișe de observație, informații culese în timpul serviciului cu privire la comportamentul fiecărui deținut în parte, acestea fiind transmise către diferiți factori de intervenție, cum sunt specialiștii din domeniul medocal si din domeniul socio-educativ.
În urma unui raport asupra vizitei de verificare a evoluției situației din Penitenciarul Bacău, în iulie 2014, reprezentanții APADOR-CH au constat producerea unei sinucideri în penitenciar în data de 7 martie 2014. În cauză este un tânăr transferat de la Botoșani, și care s-a sinucis la câteva zile de la aflarea condamnării definitive la 21 de ani de închisoare. Conducerea recunoaște că tânărul a afirmat de câteva ori că vrea să se sinucidă, dacă va fi condamnat definitiv, că nu rezistă atâta timp închis. Conducerea afirmă că i s-a acordat consultanță psihologică și că era supravegheat mai atent și de colegii de cameră. Totuși a reușit să se spânzure în cameră în timpul orei de plimbare a colegilor. APADOR-CH consideră că trebuie luate măsuri pentru evitarea unor situații similare, iar în cazuri în care o persoană prezintă un risc de suicid ridicat sau, cum a fost acest caz, declară că vrea să se sinucidă, aceasta trebuie pusă sub supraveghere sporită și-i trebuie oferită asistență specializată
Secțiunea 7 Homosexualitatea. Comportamentul față de deținuții homosexuali
Prin homosexualitate se definește preferința sexuală a unei persoane pentru un partener de același sex. Acest fenomen reprezintă o tulburare a comportamentului sexual, constând în atracția exclusivă sau predominantă pentru persoanele de același sex. Homosexualitatea este totodată, o deviere sexuală care nu presupune factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise. De altfel, nu există deosebiri între adulții homosexuali și cei heterosexuali în ceea ce privește starea de sănătate, sentimentul de fericire sau de nefericire. Dar, de observat este faptul că efectele negative ale homosexualității se manifestă la acele persoane care au un sentiment de culpabilitate în raport cu opțiunea sexuală.
O serie de orientări includ homosexualii printre psihopați, perverși sexuali, deoarece, în general, conduita lor relevă o serie de deviații caracteriale adânci, pe care nu le putem reduce doar la o simplă anomalie de satisfacere a instinctului sexual.
Cauzele homosexualității sunt multiple, ca în mai toate tipurile de comportamente deviante. Aceasta se poate datora fie unui fond genetic generator de tendințe homosexuale, fie unor traumatismele psihosexuale din copilarie și în special datorită inițierii homosexuala de către un adult ori influenței stimulatoare din mediile închise.
Așadar, mediul privativ este una din cauzele homosexualității, iar prezența homosexualilor în cadrul grupurilor de deținuți a fost chiar constatată.
Printre tipurile de homosexuali, recunoaștem homosexuali autentici, homosexuali ambigui și homosexuali ocazionali. Dintre tipurile de homosexualitate întâlnite în mediul privativ de libertate cel ocazional este cel mai des regăsit.
În ceea ce privește comportamentul față de deținuții homosexuali din penitenciarele din România, cercetările arată că aceștia sunt batjocoriți, umiliți abuzați și supuși la experiențe traumatizante de către colegii de detenție, dar și de către cadrele de supraveghere. De cele mai multe ori, aceștia nici nu fac plângeri referitoare la cele ce li se întâmplă, iar dacă totuși le înaintează, obișnuiesc să o facă sub protecția anonimatului, frica de represalii din partea colegilor fiind cea mai mare limitare.
Deși administrația penitenciarului poate observa anumite comportamente abuzive față de această categorie de deținuți, nu pot fi aplicate măsuri de tragere la răspundere, în lispa unor reclamații concrete. Astfel, la sfârșitul anului 2003, un ziar central a publicat, sub acoperirea anonimatului, declarația unei deținute de la penienciarul Târgșor cu privire la hărțuirea sexuală și chiar violuri. Administrația penitenciarului, deși avea unele indicii, nu a putut face nimic, întrucât nu a existat nici o plângere în acest sens. Mai mult, încercările de a discuta cu deținutele s-au lovit de un refuz total, stiută fiind atitudinea generală de negare a relațiilor homosexuale. Cu toate acestea, APADOR-CH nu este împotriva unor relații, inclusiv de natură sexuală, dacă părțile consimt. Problema se pune numai în cazul în care o deținută ar fi determinată prin amenințări sau forță să întrețină astfel de relații. O sugestia ar fi ca, în cadrul programelor de consiliere individuală în cadrul programelor de consiliere individuală, să se abordeze deschis și acest subiect care poate avea consecințe serioase asupra psihicului deținutelor, inclusiv după liberare
Sistemul de protecție față de deținuții homosexuali este destul în prezent de slab organizat și vulnerabil, singura măsura care se aplică fiind mutarea victimei în altă celulă sau în alt penitenciar. Deseori, însuși deținutul cere să fie separați de ceilalți, practic să fie izolat până la punerea sa în libertate, măsură care poate fi luată doar în cazul în care persoana mai are foarte puțin timp de executat până la liberare. Totuși izolarea voluntară din cauza atitudinii colegilor de cameră poate fi dăunătoare pentru starea psihică a deținutului.
Până în 2001, înainte ca actele sexuale dintre persoanele de același sex să fie dezincriminate, practicarea relațiilor homosexuale între deținuți era negată. Conform statisticilor realizate de D.G.P, se înregistrau peste o mie de cazuri de deținuți infestați cu sifilis, susținându-se în același timp că boala a fost contactată când persoanele condamnate se aflau în stare de libertate. În sensul negării vehemente a practicii homosexuale în penitenciar, administrația locului a refuzat constant posibilitatea distribuirii prezervativelor la locul de deținere. Cu privire la acest aspect, APADOR a făcut numeroase recomandări vizând distribuirea de prezervative în penitenciare.
Capitolul VII Vulnerabilitatea deținuților
Criterii și categorii de deținuți vulnerabili
Principiul umanismului la locul de deținere a impus necesitatea protejării grupurilor vulnerabile existente în mediul carceral. În urma studiile de specialitate au fost identificate anumite criterii ce vizează vulnerabilitatea persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate și s-au stablit anumite categorii în acest sens. Față de aceste grupuri de condamnați, se impune o supraveghere specializată caracterizată printr-un grad sporit de vigilență.
Conform art. 33 din Regulamentul de punere în aplicare a Legi 254/2013, criteriile privind vulnerabilitatea deținuților sunt orientarea sexuală, dizabilitățile, tulburările psihice, etnia, infectarea cu HIV/SIDA, săvârșirea de infracțiuni asupra minorilor sau persoanelor vârstnice, situația socio-familială deosebită/lipsa sprijinului din partea mediului de suport, statut socio-economic diminuat, deținuți cu situație socio-economico mult peste medie, profesia sau funcția deținută anterior arestării, precum i oferirea de informații instituțiilor cu atribuții de ordine publică și siguranță națională cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau abateri disciplinare sau orice alte asemenea situații, stări sau împrejurări care pot vulnerabiliza deținutul.
Totuși, important de menționat este faptul că, așa cum și reglementările regulamentare stipulează, nu determină prin ele însele clasificarea deținutului ca fiind vulnerabil, ci numai dacă există un pericol pentru sine, față de ceilalți sau pentru siguranța locului de deținere, atunci deținutul va fi considerat vulnerabil pe baza acestor criterii.
Pe baza acestor criterii, categoriile vulneraile de deținuți au fost clasificate în 4 grupe. Astfel, o primă grupă este constituită din deținuții care s-au confruntat cu o sinucidere în famili sau în rândul celor apropiați. O a doua grupă este formată din persoanele condamnate care au asistat la evenimente nefericite în copilărie. Aceste evenimente pot consta, spre exemplu, în divorțul păinților or moartea tragică a amândurora, părăsirea minorului de către mamă, incidente catastrofale precum incendii de mare anvergură etc. A treia categorie de persoane vulnerabile o constituie persoanele care au fost supuse unor rele tratamente în copilărie, tratamente menite să îi traumatizeze, precum agresare fizică ori sexuală, foamete etc. Și, în sfârșit, cea de a patra categorie de persoane vulnerabile este formată din acei deținuți care suferă de boli incurabile, de natură să provoace dureri fizice deosebite.
Procedura de evaluare a riscului de vulnerabilitate
Procedura de evaluare a riscului de vulnerabilitateeste prevăzută la art. 34 din Regulamentul privind punerea în aplicare a Legii 254/2013.
Evaluarea inițială a riscului de vulnerabilitate se realizează de către comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cu ocazia individualizării și stabilirii regimului de executare, în baza criteriilor care vizează vulnerabilitatea, criterii menționate anterior. După stabilirea riscului de vulnerabilitate, comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate reevaluează, din oficiu sau la cererea motivată a deținutului, situația persoanei în vederea menținerii ori declasificării din această categorie. Aceasta se poate întruni ori de câte ori intervine o situație nouă pe parcursul executării pedepsei, iar situația deșinutului va trebui să fie analizată în vederea evaluării și stabilirii riscului de vulnerabilitate. În vederea acestei analize, vor fi avute în vedere și recomandările membrilor comisiei cu ocazia clasificării, precum și raportul personalului desemnat pentru monitorizare. Sesizarea comisiei se poate face de către orice persoană care constată vulnerabilitatea, prin raport scris.
La stabilirea gradului de risc pe care îl prezintă deținutul în raport cu siguranța penitenciarului, sunt luate în considerare criterii precum săvârșirea infracțiunii pentru care se execută pedeapsa prin utilizarea de arme de foc sau prin cruzime, evadarea sau părăsirea locului de muncă pe timpul executării pedepsei în cauza sau în timpul executării pedepselor anterioare, precum și tentativele de evadare or forțarea sau distrugerea dispozitivelor de siguranță. De asemenea, se va lua în considerare la stabilirea gradului de risc și nereprezentarea nejustificată a condamnatului la data și ora stabilită pentru permisiunea din penitenciar, ori introducerea, deșinerea sau traficul de arme,materiale explozibile, droguri sau orice alte substanțe care pun în pericol siguranța locului de deținere sau a colectivității. Instigarea, influențarea și participarea în orice alt mod la revolte sau luare de ostatici, apartenența la grupări de crimă organizată, comiterea de acte de violență soldate cu vătămări corporale ori deces în penitenciar precum și orice alte infrmații privind profilul psihosocial care reies în urma evaluărilor de specialitate vor fi luate în considerare la stabilirea gradului de risc pe care deținutul îl prezintă în raport cu siguranța penitenciarului.
Măsuri de prevenție și protecție pentru deținuții vulneraili
Art. 38 din Legea 254/2013 arată că Administrația Națională a Penitenciarelor și administrația penitenciarului au obligația de a asigura, în condițiile legii, protecția și asistența martorului amenințat sau vulnerabil, care execută o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate. Se consideră că această obligație se extinde în favoarea tuturor categoriilor de deținuți vulnerabili.
În acest sens, una din măsurile de protecție care se poate lua în cazul deținuților vulnerabili și a martorilor vulnerabili și amenințați constă în cazarea într-o cameră de deținere, în scopul eliminării factorilor de risc. Cazarea în aceste spații se poate dispune de către directorul penitenciarului, pe motive de siguranță sau la cererea deținuților în cauză pe durata pentru care este necesară luarea acestei măsuri. De asemenea, în situația în care există suspiciuni, indicii care să arate că un deținut intenționează să recurgă la acte de violență împotriva celorlalți deținuți, ori împotriva bunurilor penitenciarului, sau la acte de autoagresiune, precum și acele acte de natură să perturbe grav ordinea de la locul de deținere, se poate dispune de către directorul locului de deținere ca acesta să fie izolat într-o cameră special amenajată pentru astfel de cazuri. Pe perioada în care se află în camera de protecție, individul este observat permanent, iar dacă motivele pentru care s-a luat măsura izolării acestuia vizează protejarea lui împotriva actelor de autoagresiune ori suicid, atunci personalul medical este ținut să îl supravegheze și să îl monitorizeze ori de câte ori este nevoie, însă nu mai puțin de o dată la 4 ore. De asemenea, deținutul aflat într-o astfel de cauză va fi consiliat de către un psiholog.
O altă măsură de protecție ce poate fi luată este stabilirea de către administrația penitenciarului a locurilor și a intervalului orar de desfășurarea a activităților, a itinerariilor de deplasare și a persoanelor cu care intră în contact deținutul care prezintă risc de vulnerabilitate. Tot în acest sens, se va proceda la desemnarea de personal cu experiență pentru pază, supraveghere, escortare, monitorizare și intervenție operațională, precum și la crearea unui sistem care să asigure informarea în timp util a factorilor decizionali în vederea înlăturării potențialului pericol.
Verificarea operativă a tuturor sesizărilor deținuților sau ale membrilor familiilor acestora, precum și a unor terțe persoane cu privire la unele acte de violență exercitate de alte persoane asupra lor și luarea măsurilor legale și derularea unor programe și activități de educație și asistență psihosocială specifice deținuților vulnerabili sunt alte măsuri de protecție care pot fi luate de către administrația locului de deținere.
În ultimă instanță, dacă toate măsurile enumerate mai sus nu sunt eficiente, art. 35, alin (2) din Regulament arată că deținutul poate fi transferat la alt peniteciar. Așadar, se va recurge la aplicarea aceastei măsuri numai în ipoteza în care au s-a procedat la aplicarea celorlalte măsuri, dar nu au fost îndestulătoare.
Deținuii infectați cu HIV/SIDA- o realitate tristă
Conform art. 33 din Regulamentul de punere în aplicare a Legi 254/2013, deținuții infectați cu HIV sau bolnavi de SIDA fac parte din categoria persoanelor private de libertate care prezintă risc de vulnerabilitate. Așadar, Legea obligă administrația penitenciarului la luarea unor măsuri de protecție suplimentară asupra acestor persoane. Însă, realitatea din penitenciarele din România este cu totul alta, fapt constatat de rapoartele rezultate în urma vizitelor APADOR-CH .
S-a constatat că foarte mult de la Revoluția din 1989 nu au exstat onformații suficiente în penitenciare referitoare la HIV sau SIDA. Abia după mulți ani, medicii și educatorii au început să discute mai deschis pe această temă cu deținuții , să le explice cum se ia, cum se manifestă, cum poate fi prevenită contaminarea etc. Siringile de unică folosință au apărut în cabinetele medicale din penitenciare și în spitalele din sistem prin anii 1995-1996. Insă chiar și în 2003, reprezentanții asociației au întâlnit cazuri în care pentru mai mulți deținuți se distribuia o singură lamă de ras pe lună. Și, după cum se știe, A.N.P, nu a fost de acord cu ideea de distribuire a prezervativelor, cel mai simplu mijloc de protecție anti-HIV și altor bolilor cu transmisiune sexuală.
Modul în care să s-a procedat cu deținuții depistați HIV pozitiv și cu cei la care s-a declanșat SIDA, au ridicat multe semne de întrebate. Reprezentanții APADOR-CH au întâlnit în 2000 și respectiv 2004, la Spitalul Penitenciar Jilava, doi deținuți în ultima fază de SIDA și în mod paradoxal, nimeni nu știa dacă exista vreo prevedere sau procedură de eventuală punere în libertate ori existența unor măsuri de protecție pentru aceștia.
Deținuții infectați cu HIV/SIDA s-au plâns că au existat perioade de întrerupere a medicației specifice (acest lucru s-a întâmplat pe perioade mai scurte sau mai lungi în întreg sistemul penitenciar din motive financiar-administrative), ceea ce echivalează cu tratament inuman. Unul dintre deținuții infectați cu HIV au apelat la CEDO, exact din acest motiv.
În 1995, D.G.P a avut inițiativa de a testa HIV câteva mii de deținuți din 10 penitenciare. De exemplu, în 1995-1996, între 700 și 800 de deținuți de la Colibași fuseseră testați HIV iar în 1997, la Penitenciarul Mândrești, 90 de deținuți fuseseră supuși aceluiași test. Surprinzător, nici un deținut testat nu a primit rezultatul. Însă cel mai discutabil aspect este legat de informarea deținuților testați și de acordul acestora. Pentru reprezentanții APADOR-CH a fost clar că deținuții știau prea puțin despre HIV/SIDA (nici în 2004 nu erau mult mai bine informați) și că și-au dat "acordul" – în marea majoritate, verbal sau prin semnătură pe o listă – practic în necunoștință de cauză.
Confidențialitatea cu privire la deținuții infectați cu HIV/SIDA rămâne un deziderat. Exceptând puținele cazuri în care înșiși deținuții bolnavi spun ce boală au, cea mai plauzibilă explicație este că informația privind identitatea bolnavilor provine de la cadrele medicale din penitenciare, ceea ce înseamnă o gravă încălcare a deontologiei profesionale și o sursă de potențială discriminare.
Unii deținuți de la Penitenciarul Aiud de pildă s-au plâns că pe parcursul anului 2003, tratamentul specific cu Antiretroviral le-a fost întrerupt din lipsa medicamentelor. O altă problemă a acestor bolnavi era încălcarea confidențialității bolii lor chiar de către reprezentanți ai autorităților. Deținutul M.C. a afirmat că un ziar local din Bacău a publicat un articol explicit despre boala sa, sursa fiind un polițist. Acest incident i-a adus mari probleme familiale. Intre altele, sora sa, persoană publică, a fost nevoită sa se mute într-un alt oraș. Deținutul M. R. s-a plâns că în Penitenciarul Botoșani a fost izolat împreună cu un alt coleg, cu aceeași boală, într-o cameră timp de 2 luni. Asociația a constatat și cu ocazia altor vizite că toți deținuții din penitenciare îi știu pe cei infectați cu HIV/SIDA. APADOR-CH a insistat ca acestor bolnavi să le fie respectat dreptul la confidențialitate iar funcționarii publici care fac dezvăluiri de acest gen, fără acordul deținutului, să fie sancționați.
Numeroasele recomandări ale asociației se refereau la respectarea dreptului la confidențialitate. De asemenea, recomandările au vizat și distribuirea de prezervative pentru deținuți fără nici o evidență și fără supraveghere, precum și purtarea de discuții deschise cu deținuții , inclusiv cu minorii , a tuturor aspectelor legate de HIV/SIDA.
Capitolul VII Transferarea condamnaților
Odată ce hotărârea de condamnare rămâne definitivă, condamnatul va fi repartizat la un penitenciar de profil, în vederea executării pedepsei. Există însă și posibilitatea transferării acestuia în anumite situații prevăute la art. 106 din Regulament, fiind necesară în prealabil propunerea de transfer a Comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate către Administrația Națională a Penitenciarelor.
Situațiile în care este posibilă transferarea deținutului sunt executarea pedepsei într-un anumit regim sau ca urmare a schimbării regimului de executare a pedepsei, atunci când unitatea nu este profilată pe deținerea unor astfel de categorii de deținuți, depășirea capacității de cazare a penitenciarului, înscrierea deținuților la cursuri de formare profesională ori de instruire școlară, folosirea deținuților la activități lucrative, de educație și de asistență psihologică și asistență socială. De asemenea, transferul este necesar și în vederea încheierea căsătoriei, precum și în cazul deținuților pentru care măsurile de siguranță, de asigurare a ordinii și disciplinei la nivelul penitenciarului sunt neîndestulătoare. De reținut este faptul că aceasta enumerare nu este limitativă. Mai pot exista și alte considerente, precum afaceri juridice la alte instanțe, mutarea în alte penitenciare ca urmare a conduitei condamnatului, ori ca urmare a unei boli etc.
Pe langă acestea, transferul în alt penitenciar poate surveni și la cererea deținutului, ori a unei alte persoane sau organizatii nonguvernamentale, însă doar în măsura în care, pentru ultimele două situații, cererea de transfer este însușită de către deținut.
În ceea ce privește operarea propriu zisă a transferării, conform normelor specifice în acest domeniu, transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii provizorii a regimului de executare, se dispune de către directorul penitenciarului. Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune, la propunerea Comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul Comisiei, de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. Iar, în cele din urmă, transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, dacă este necesară activității unui organ judiciar, se dispune, la solicitarea organului judiciar, de către directorul penitenciarului iar, în cazul persoanelor condamnate solicitate de mai multe organe judiciare în aceeași perioadă de timp, transferarea temporară se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Așadar, transferarea condamnatului se face numai în baza unei dispoziții de transferare, iar dacă motivul invocat nu mai subzistă, persoana privată de libertate va fi readusă la locul de deținere inițial, în aceleași condiții de pază și securitate.
Transferarea deținuților la un alt penitenciar se face potrivit profilării penitenciarelor, și trebuie să se țină cont, de regulă, ca penitenciarul să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a acestora. În cazul în care deținutul transferat nu se încadrează în profilul penitenciarului, cazarea acestuia se face în secții sau camere de deținere special amenajate.
În ceea ce privește transferarea persoanelor arestate preventiv în penitenciar, aceasta se dispune de către șeful centrului de reținere și arestare preventivă. Persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată care au fost selecționate pentru a presta activități în interesul centrului pot fi menținute, cu acordul lor, pe o perioadă de maximum 6 luni, în centrul de reținere și arestare preventivă.
Conform art. 115 alin. (3) din lege, în cazul în care organul de urmărire penală dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau persoana arestată preventiv suferă de o afecțiune medicală care necesită internare și poate fi tratată în rețeaua sanitară a A.N.P, aceasta va fi transferată temporar în penitenciarele-spital. Iar dacă pe parcursul internării în penitenciarul-spital, se impune internarea persoanei arestate preventiv aflate în curs de urmărire penală într-un spital din rețeaua sanitară publică, organele de poliție din cadrul structurii teritoriale pe raza căreia se află unitatea medicală asigură paza și supravegherea persoanei private de libertate
De asemenea, trebuie menționat faptul că este interzisă transferarea în penitenciare, pentru o perioadă mai mare de 10 zile, a persoanelor care execută măsura educativă a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție.
Capitolul VIII Transportarea condamnaților
Condițiile de transportare a persoanelor private de libertate sunt prevăzute la art. 46 din Legea 254/2013 și completate cu dispozițiile de la art. 108 din Regulamentul de punere în aplicare a legii 254/2013. Astfel, potrivit acestora , în vederea efectuării transportului deținuților și al materialelor, locurile de deținere dispun de mijloace operative proprii. Se prevede și faptul că, în situații speciale, transportul deținuților se poate realiza și cu mijloace de transport auto, fluviale și aeriene, aflate în dotarea serviciilor de urgență medicală, în condiții stabilite prin protocoale de colaborare interinstituțională
Mijloacele operative de transport folosite în acest scop sunt autoturismele, autodubele, microdubele, autobuzele, autosanitarele, mijloace de transport fluviale și aeriene, precum și alte mijloace de transport, aflate în dotarea locului de deținere. Pentru transportul deținuților care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului, în situații speciale, pot fi utilizate și mijloace auto blindate. Cu referire la acestea, Legea prevede că transportarea persoanelor condamnate trebuie să se realizeaze cu respectarea cerințelor de aerisire și iluminare, precum și a celor privind siguranța mijloacelor de transport, în condiții optime, care să nu producă acestora suferințe fizice umilitoare. Astfel, mijloacele operative de transport trebuie să fie dotete cu echipamente speciale de tip GPS, de radio-comunicație, de semnalizare, de avertizare luminoasă și acustică și de legătură între conducătorii acestora și membrii escortei. Aceastea trebuie să fie amenajate astfel încât să fie asigurată iluminarea naturală, iar persoanele transportate să fie expuse cât mai puțin privirii publice, aceasta întrucât Legea prevede în acest sens că persoanele condamnate transferate într-un penitenciar sau în alte locuri sunt expuse cât mai puțin privirii publice.
În vederea asigurării gradului necesar de siguranță, mijloacele operative de transport pentru deținuți sunt dotate, de regulă, cu camere video și monitoare, pentru supravegherea activității deținuților pe timpul deplasării.
În situația în care există deținuți care participă la activitățile lucrative și de reintegrare socială, transportul acestora poate fi asigurat cu mijloace de transport aparținând agenților economici sau, după caz, altor instituții publice și organizații neguvernamentale, cu respectarea cerințelor de aerisire și iluminare, precum și a celor privind siguranța mijloacelor de transport și a condiției ca persoanele condamnate să fie expuse cât mai puțin privirii publice.
Transportarea persoanelor condamnate de la un penitenciar la altul se face în baza unui grafic aprobat de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Privitor la cheltuielile ocazionate cu efectuarea transportului, art. 45 alin. (3) din Lege prevede că acestea sunt suportate de administrația penitenciarului sau de autoritatea care organizează și răspunde pentru transportarea persoanelor condamnate.
Subunitatea de Pază și Escortare Deținuți Transferați
Subunitatea pază și escortare deținuți transferați a fost înființată în anul 1956, iar în prezent este organizată și funcționează în cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor potrivit Hotărârii Guvernului României nr. 1849/2004.
Până în anul 1997 transferul deținuților s-a efectuat cu vagoane penitenciar compartimentate corespunzător, închiriate de la Societatea de Administrare Active Feroviare din cadrul C.F.R.
În cadrul procesului de reformă a sistemului penitenciar și de aliniere la standardele europene în materia drepturilor omului, începând cu anul 1997 au fost achiziționate mijloace de transport auto pentru transferarea deținuților.
Din anul 2002 și până în prezent această activitate se realizează numai cu mijloace auto, subunitatea având în exploatare o flotă de 12 autospeciale de transfer de capacitate mare, aflate în administrarea Bazei de Aprovizionare, Gospodărire și Reparații.
În cei 50 de ani de activitate s-au transferat aproape 1.000.000 de deținuți iar anul de vârf cu cel mai mare număr de deținuți transferați a fost 2011, cu peste 50.000 persoane inregistrate.
Subunitatea de Pază și Escortare Deținuți Transferați se află în subordinea directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar activitatea acesteia se desfășoară în strânsă colaborare cu cea a Direcției Siguranța Deținerii și Regim Penitenciar și cu sprijinul echipajelor cu atribuții pe linia transferului persoanelor private de libertate din penitenciarele: Aiud, Arad, Bistrița, Botoșani, Iași, Oradea și Penitenciarul-spital Târgu Ocna.
În îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, colaborează cu direcțiile, serviciile si compartimentele din structura Administrației Naționale a Penitenciarelor și cu unitățile subordonate acesteia. Coordonarea acestei structuri este realizată de un șef de serviciu, în componența acesteia se află personalul din serviciul de zi din A.N.P. (dispecerat și postul de control acces în sediu) și agenții care execută paza, supravegherea și escortarea deținuților în mijloacele de transport auto.
În conformitate cu prevederile legale, dispozițiile și instrucțiunile Ministrului Justiției, Subunitatea asigură executarea serviciului de zi la sediul Administrației Naționale a Penitenciarelor, transmiterea și recepționarea operativă a dispozițiilor și notelor telefonice, realizând o legătură permanentă între Administrația Națională și unitățile subordonate, paza și apărarea obiectivului și controlul accesului în sediul Administrației Naționale a Penitenciarelor, întocmirea și prezentarea spre aprobare a itinerarelor de deplasare ale mijloacelor de transport auto, organizarea și instruirea escortelor pentru mijloacele de transport auto, paza, escortarea și supravegherea deținuților și a mijloacelor de transport auto pe timpul transferărilor, analiza disponibilului de deținuți raportat de unități și întocmirea documentelor pentru efectuarea transportului cu mijloacele de transport auto, informarea tuturor unităților în legătură cu deținuții pe care îi vor transfera în săptămâna respectivă, precum și instruirea și pregătire de specialitate a personalului în conformitate cu prevederile legale, a actelor normative, a dispozițiilor și instrucțiunilor Ministrului Justiției.
VIII Concluzii
Mediul carceral reprezintă un cadru strict, guvernat de propriile norme sociale și de ordine interioară, caracterizat mai ales prin limitarea drepturilor, modificarea drastică a stilului de viață.
Penitenciarul, ca institutie specializată în executarea sancțiunilor privative de libertate și ca loc de deținere, în cazul deținuților, este principalul factor de declanșare a unor conflicte la nivel interior și exterior. Aceste conflicte nu pot fi stopate, eradicată, însă printr-o adaptare a normelor și a instrumentelor de monitorizare adecvate necesităților sociale și psihice ale condamnaților și conforme cu recomandările specialiștilor în domeniu și a organizațiilor neguvernamentale, pot fi ținute sub control și soluționate într-un mod facil.
Consider că recomandările de care ar trebui să se țină cont în acest sens privesc în primul rând renunțarea completă la folosirea lanțurilor, cunoscute și sub denumirea de mijloace de imobilizare sigure, și o reglementare strictă și detaliată a cazurilor care impun recurgerea la forță
De asemenea, consider că este necesară o maximă seriozitate față de orice plângere privind abuzarea unui deținut de către colegii de detenție, mai ales în cazurile denunțurilor care vin din partea deținuților homosexuali. Instituirea obligației de confidențialitate cu sancțiuni severe pentru supraveghetorii și investigatorii care o încalcă ar incuraja deținuții abuzați în acest sens. Tot în acest sens, au fosr formulate numeroase recomandări ce privesc anumite programe de educare pentru reducerea ostilităților față de anumite categorii de condamnați.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că statisticile arată că numărul deținuților suferinzi de boli psihice a crescut îngrijorător de la an la an. De aceea, APADOR-CH a făcut numeroase recomandări referitoare la elaborarea unor programe speciale în vederea recuperării bolnavilor psihici și desigur, la renunțarea la metoda încătușării pe perioade îndelungate, fiind sugerate pentru imobilizarea deținuților bandajele elastice.
Modul în care sunt tratați deținuții constituie expresia nivelului social și cultural al unei țări, prin ilustrarea felului în care sun respectate drepturile omului
o propunere vizează crearea unor facilități care să permită participarea unui număr cât mai mare de persoane private de libertate la cursuri de pregătire, perfecționare, formare profesională, scolarizare, etc. Acest fapt pozitiv se oglindeste în procesul reeducării persoanei în perioada de detenție si, de asemenea, îi ajută ulterior, după reîntoarcerea din pe nitenciar, la angajarea si realizarea individuală.
Se stie că o parte dintre persoanele care execută pedepsele privative de libertate nu au la bază o formare profesională, multe dintre acestea fiind lipsite de educația scolară elementară. Este cu atât mai greu să-și găsească locul în societate la părăsirea locului de detenție.
În sprijinul acestor persoane, pe lângă propunerea de a participa activ la cursurile descolariz are sau calificare profesională pe perioada detenției, venim cu o propunere, care să permită reinserția lor socială în condiții optime. Ne referim aici la încurajarea de către instituțiile statului de a angaja persoanele care au ispăsit pedepse privative de libertate, prin diferite metode, cum ar fi reducerea impozitului pe profit al angajatorului pe o perioadă determinată, contribuția statului la plata asigurărilor sociale ale acestor persoane, sau alte facilități de ordin economic.
Toate aceste lucruri au la bază principiul potrivit căruia deținuții sunt ai societății, nu ai penitenciarului, iar fără contribuția societății, multe dintre persoanele care au ispăsit pedepse privative de libertate se vor întoarce din nou în penitenciar, negăsindu-si locul în societate.
O colaborare mai bună între sistemul penitenciar si celelalte instituții ale statului ar susține, cu siguranță, o reintegrare mai usoară în sânul societății a persoanelor care au ispăsit pedepse privative de libertate. Dar, cel mai important lucru trebuie să fie schimbarea mentalității potrivit căreia fostii deținuți sunt niste paria ai societății, pentru care barierele de reintegrare socială nu pot fi depăsite.
Gradul de civilizație al unei societăți se poate evalua după modul cum aceasta îi tratează pe cei slabi. De aici rezultă că felul în care ne tratăm deținuții, acesti oameni care în urma unui accident al destinului sau al unui gest necugetat au ajuns într-o ipostază vulnerabilă, slabă, decăzuți temporar si doar parțial din drepturile lor, ne poate vorbi în modul cel mai avizat despre gradul nostru de civilizație.
Trebuie menționat că în astfel de situații, trebuie să existe proporționalitate între mijloace de constrângere folosite și starea de pericol creată.
Un alt factor important în limitarea actelor violente în penitenciar îl constituie și centrarea programelor de educație și intervenție psihosocială, pe reducerea agresivității și pe oferirea de oportunități de reintegrare în societate, prin colaborarea intensă cu comunitatea
Totodată, numărul actelor violente este suceptibil de a fi este într-o ușoară scădere, comparativ cu anii precedenți, datorită legislației, care prevede executarea pedepsei în patru regimuri de detinere cu grade diferite de severitate, iar trecerea de la un regim la altul este favorizată de conduita regulamentară a dețintului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Transportarea Condamnatilor (ID: 124613)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.