Transnistria Intre Est Si Vest. Perspectivele Unei Entitati Politice cu Statut Incert
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CONFLICTUL TRANSNISTREAN
1.1. ISTORICUL APARIȚIEI CONFLICTULUI TRANSNISTREAN
1.2. NATURA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN – PROBLEME INTERETNICE SAU PROBLEME POLITICE?
1.3. PLANURI EȘUATE DE REZOLVARE A PROBLEMEI TRANSNISTRENE
CAPITOLUL II. TRANSNISTRIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. POLITICA UNIUNII EUROPENE – RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI AFACERI EXTERNE
2.2. INTERESUL UNIUNII EUROPENE FAȚĂ DE TRANSNISTRIA
2.3. INTERESUL RUSIEI FAȚĂ DE TRANSNISTRIA
CAPITOLUL III.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CONFLICTUL TRANSNISTREAN
1.1. ISTORICUL APARIȚIEI CONFLICTULUI TRANSNISTREAN
O abordare istorică a unei posibile origini a conflictului din Republica Moldova, o găsim în articolul “Conflictul transnistrean: geopolitică și geoistorie” (Serebrian, Oleg, 2001), unde autorul realizează o analiză a evoluției istorice, a intereselor și circumstanțelor din regiunea respectivă.
Autorul consideră că pe parcursul perioadei de după anul 1792, în momentul în care Rusia a reușit să anexeze supra-numita Novorusie Occidentală, populația Republicii Moldova a fost în continuă diminuare, pe de-o parte din cauza imigrației ruse dar și ucrainene dar și din cauza sclaviei în masă a etnicilor români din regiunea respectivă. Este de menționat faptul că în anul 1792 populația de naționalitate moldovenească din regiunea Transnistriei reprezenta majoritatea populației, iar caracterul etnic al al acestei regiunii era unul de origine tataro-românesc.
Nu se poate afirma totuși că moldovenii au avut o prezență permanentă și echilibrată în ținut. Izvoarele istorice atestă faptul că partea stângă a Nistrului a început să fie colonizată aproximativ prin secolul al XVII-lea, cu toate că asalturi migraționiste au fost și în secolul al XV-lea, dar mai ales în secolul ulterior, și anume al XVI-lea. Cu toate acestea, în virtutea faptului că rușii și ucrainenii nu și-au făcut simțită prezența într-un numpăr masiv în această regiune decât după anul 1792, nu se poate spune că moldovenii ar avea mai puține drepturi asupra acestei regiuni decât ucrainenii.
În istoriografia rusă și cea ucraineană de obicei se face trimitere la prezența slavă în spațiul dintre fluvii, în regiunea bugo-nistreană în perioada dintr secolele IX și XII. Bineînțeles că această prezență, sau cel puțin posibilitatea ei, sunt lucruri care nu pot fi respinse, deoarece sunt foarte cunoscute campaniile migrației slave din secolele anterioare, dar în același timp sunt știute și limitele extinderii maxime a Rusiei kievene. Dar în același timp nu există nici o dovadă că pământul transnistrean a fost în mod vehement controlat de slavi și mai mult decât asta nu se găsesc dovezi concrete și importante ale culturii materiale slave din perioada respectivă. În concluzie, chiar dacă au fost prezenți în acest teritoriu, slavii au constituit o apariție trecătoare, precum trecătoare a fost și dominația lor din teritoriul dat. La toate acestea se adaugă faptul că, dacă se face apel la prezența slabă de etnie slavă din secolele IX și XII, atunci și istoriografii români pot justifica și argumenta caracterul ancestral al romanității pământului prin prezențe cu trăsături dacice, romane și mai apoi valahe – nu prea importante nici acestea, dar mult mai dovedite și argumentate, evidente și de timp îndelungat, decât cele pe care le istoriografii ruși sau ucrainieni le pot invoca în discursul și pledoaria lor pentru pecetea de slavitate a regiunii.
Așadar, argumentele care încearcă să motiveze separatismul transnistrean pe considerente istorice nu sunt cele mai potrivite și credibile. Transnistria nu a fost un ținut politic moldovenesc, dar fără îndoială a făcut parte din spațiul etnic și cultural românesc. Moldovenii din regiunea Transnistriei sunt poporul autohton care a suportat după anul 1792 un regim de ocupație sever și o presiune națională din partea Imperiului Rus. În baza acestor considerente afirmațiile de tipul “teritoriul dat n-a fost niciodată românesc” nu sunt obiective sau corecte, deoarece acestea izvorăsc din confuzia dintre dominația etnică și politică asupra unei regiuni.
Din păcate, consideră Serebrian Oleg, românitatea Transnistriei a fost contestată chiar și în România. În momentul în care cunoscutul mareșal Antonescu a ordonat trupelor românești trecerea peste Nistru, au fost mai multe voci care s-au afirmat rezervate față de acest gest. Același lucru s-a întâmplat în anul 1992 și la Chișinău, când printre masele de oameni se strecurau voci de nemulțumire în legătură cu pierderile pe care le suferea populația pentru a menține în componența Republicii Moldova ceea ce atunci era intitulat“un teritoriu străin trupului țării”.
Paradoxal și surprinzător pentru istoriografi este faptul că, cei care au recunoscut pe deplin caracterul moldovenesc (românesc) al teritoriului transnistrean au fost chiar sovieticii, atunci când au alcătuit in anul 1924 Republica Autonomă Moldovenească. Scopul inițial al acestei acțiuni a fost de revanșare, din punct de vedere teritorial, în Basarabia și dincolo de malurile Prutului. În altă ordine de idei, înfăptuirea autonomiei moldovenești în partea stângâ a Nistrului a pus piatra de temelie a prezenței politice și geografice moldovenești în ținutul Transnistriei. În luna august a anului 1940, o dată cu transformarea Republicii Autonome Moldovenești în Republică Unională, statului ucrainean i-au fost alipite cinci din cele unsprezece raioane transnistrene moldovenești, și anume: Kodima, Balta, Kotovsk, Ocnele Roșii și Ananiev. Din nefericire, în timpul celui de-al doilea război mondial, în 1940, Basarabia a pierdut nu doar patru raioane la nord si 9 raioane la sud, ci și această bucată din Transnistria, în care mai locuiesc zeci de mii de moldoveni transnistreni.
Fig. 1.1. Harta Republicii Moldova cu indicarea teritoriului transnistrean
(Sursa: www.ziare.com)
În urma destrămării URSS au apărut cincisprezece state noi, unul dintre care, Republica Moldova, care a devenit cunoscut preponderent prin conflictul sângeros din primăvara-vara anului 1992, ce a avut loc în zona de est a Republicii Moldova. În pofida faptului că din momentul stopării confruntărilor armate au trecut deja mai mult de zece ani, eforturile depuse din partea comunității internaționale nu au dus la soluționarea conflictului. Situația se complică și din cauza faptului că în zona separatistă intră în viața activă o nouă generație care nu cunoaște alte realități decât cele existente, fie și anti-constituționale. Totodată, în opinia publică se înrădăcinează unele stereotipuri care devin bariere psihologice în calea căutării soluțiilor eficiente.
Declarația de independență a Republicii Moldova din 27 august a anului 1991 conținea o incursiune a trecutului spațiului istoric și etnic de care aparțin teritoriile de pe malurile Nistrului ale Republicii Moldova. În această incursiune din cadrul declarației de independență a fost evidențiat faptul că dezmembrarea teritorială a Țării Moldovei din 1775 și din 1812,ocuparea prin forță , urmată de încă o dezmembrare a Basarabiei din anul 1940 erau în contradicție cu dreptul juridic și istoric. De asemenea acest document trecea în revistă cele mai importante etape ale luptei pentru independență și unitate națională prin care a trecut mișcarea democratică și de eliberare națională a Republicii Moldova. Această mișcare a plasat teritoriul moldovenesc în cadrul acelorași procese din Europa dar și din afara acesteia, procese de democratizare, de câștigare a independenței și a unității naționale și de formare a statului de drept. Această declarație proclama faptul că, Republica Moldova este un “un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul dar și viitorul fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. În aceiași măsură tânărul stat independent și suveran solicită recunoaștere internațională. De asemenea Republica Moldova cerea Organizației Națiunilor Unite să o admită ca membru cu drepturi depline, alte dorințe ale tânărului stat moldovenesc erau stabilirea relațiilor diplomatice cu toate statele de pe glob în concordanță cu normele de drept internațional și practica existentă în acest domeniu. Republica Moldova și-a declarat aderența la Actul Final de la Helsinki și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă. Republica Moldova revendică în același timp în CSCE, dar și în structurile acestuia. Noul stat independent și anume Republica Moldova cerea URSS să inițieze negocieri cu Guvernul Moldovenesc, privind încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Republicii Moldova.
Totodată în Declarația de Independență erau garantate exercitarea libertăților fundamentale ale omului, inclusiv “ale persoanelor aparținând grupurilor naționale etnice, lingvistice și religioase”, bineînțeles în conformitate cu prevederile actelor internaționale în această materie. Această Declarație de Independență a reprezentat un punct culminant al mișcării de emancipare politică și națională și o deschidere a Republicii Moldova către marea familie a statelor europene.
1.2. NATURA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN – PROBLEME INTERETNICE SAU PROBLEME POLITICE?
În Republica Moldova se vorbește mult despre originea conflictului transnistrean – conflict alimentat de probleme între etnii sau un conflict generat de aspecte politice? Unii specialiști în domeniu sunt de părere că natura acestui conflict este una de ordin etnic, dar și mai exact, de ordin ligvistic. Ultimul recensământ al populației, din anul 2004, arată că populația regiunii a ajuns la numărul de 555.347 locuitori, număr în care sunt incluși și locuitorii municipiul Tighina, iar Chișinăului (sau în special anumiți reprezentanți politici) îi place să scoată în relief componența etnică a raioanelor transnistrene (aproximativ 40% moldoveni, aproximativ 30% ucraineni și aproximativ 25% ruși).
Fig. 1.2. Harta etnică a teritoriului din stânga Nistrului, 2004
(Sursa: http://historymaps.ro/?p=469)
Această divizare e parțial corectă, mai ales că pune în evidență relativa majoritate etnică a moldovenilor. Dar dacă ne amintim de problemele din 1988-1989, când conflictul a luat naștere, vom sesiza o mica nuanță – populația Republicii Moldova opta atunci nu atât pentru identitate etnică, cât lingvistică, nu atât pentru independența națională, cât pentru renașterea culturii naționale.
În ceea ce privește Republica Moldova, orice entitate funcționează cu oameni care sunt formați în mediul moldovenesc și care, prin educație, prin mediul în care trăiesc, au asimilat valori, norme, și elemente specifice acestei culturi. Populația și entitățile care funcționează în spațiul moldovenesc poartă amprenta unui mediu de dezaprobare al societății, deoarece fiind o societate veche, și destul de socialistă, pe măsură ce s-a descoperit că nu era exact pe măsura așteptărilor, oamenii au început să o nege în totalitate. Un alt aspect important este doza mare de convențional pe care o are societatea moldovenească, pornirea spre respectarea fie și aparentă a regulilor și procedurilor. În acest tip de societate regulile devin mai importante decât ideile. Dar lipsa de convențional nu înseamnă încălcarea repetată a regulilor, ci conștiința că rolul lor este să ajute cultura națională, iar când nu o fac ele trebuie schimbate. Evoluția celor mai puternice țări din lume oferă exemple de succes în ceea ce privește cultura națională, dar și eșecuri, din cauza lipsei de flexibilitate. Specific ultimelor decenii ale dezvoltării naționale mondiale este tocmai faptul că singura constantă cu adevărat utilă este schimbarea.
În literatura de specialitate există diferite puncte de vedere referitoare la conceptul de cultură națională. Din explicațiile istoricilor reiese că acest câmp al culturii naționale este alcătuit din limbă și moravuri, literatură și tradiții, arte frumoase, dar constituirea culturii naționale vizează și mecanisme psihologice. Putem afirma că, numai prin cercetarea originii și evoluției spiritului moldovenesc se pot determina și explica stările de fapt în care s-au regăsit și s-au materializat mentalitățile și spiritul moldovenesc în perioada izbucnirii acestui conflict. De aici rezultă că nici factorul de origine etnică, dar nici cel politic nu au putut sta la originea conflictului. Problema transnistreană are mai curând la origine un conflict intercultural ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai pronunțat caracter de conflict geopolitic (Serebrian, Oleg, 2001).
După 1990 conflictul transnistrean și-a pierdut caracterul de conflict intercultural în favoarea unuia pur geopolitic. Acest caracter avea să se accentueze și mai mult după obținerea independenței Republicii Moldova în 1991. Transnistria are, evident, o valoare geopolitică, dar valoarea geopolitică a Transnistriei este una ce prevede nu controlul Balcanilor și nici amenințarea Ucrainei, ci doar controlul Republicii Moldova.
Oleg Serebrian consideră că pentru Chișinău regiunea respectivă este chiar un factor de geopolitică dominantă dar anume această “valoare geopolitică” a Transnistriei trece neobservată, cautându-se misterioase împletiri de interese spațiale cu impact dacă nu global, cel puțin regional. Faptul că Transnistria, spre deosebire de Bosnia, Kosovo, problema cipriotă sau chiar Karabah, a generat un interes foarte superficial al Occidentului vorbește și el despre adevărata valoare geopolitică a Transnistriei. Americanii și europenii manifestă sporadic sclipiri de interes, dar acesta e generat nu de conflictul în sine, ci de stocurile de armament și de căile pe care armamentul respectiv ajunge în mod surprinzător prin cele mai nedorite colțuri ale Terrei.
O altă modalitate de a aborda subiectul cu privire la tipul conflictului transnistrean, o găsim la un alt analist politic, care consideră că “primul moment important, de care trebuie să ținem cont în studierea conflictului transnistrean, este acel fapt că esența contradicțiilor între Chișinău și Tiraspol este deosebită de majoritatea situațiilor conflictuale din lume”(Laktionov, Pavel, Procesul de Negocieri: Dialogul Chisinau – Tiraspol. Oportunitati spulberate, 2001). Autorul consideră că în cazul problemei examinate n-au fost implicate divergențe de ordin etnic, național sau religios. Unicul motiv al conflictului din Regiunea Transnistreană a Moldovei a fost doar cel de ordin politic. Deci, practic, este vorba de o situație de conflict între eșalonul politic de la Chișinau și Tiraspol. Principala sursă a conflictului a fost incapacitatea “elitelor” politice de a ajunge la compromisuri într-un șir de probleme.
Alți experți și cercetători din domeniu argumentează că acest conflict transnistrean este diferit de celelalte conflicte din fostul spațiu sovietic, enunțând mai multe principia în acest sens. După ce la data de 23 iunie 1990, Parlamentul Republicii Moldova având aportul și susținerea liderilor care s-au pronunțat împotriva Constituției de la Tiraspol votează în calitate de deputați Declarația cu privire la Suveranitate, în Rusia, la Kremlin s-a născut impresia că Moldova este pe drumul de a părăsi URSS. Această impresie a fost creată pe baza ntecedentelor petrecute cu Țărilor Baltice. Kremlinul a crezut în acel moment că scopul final al Republicii Moldova este de a se uni cu România. Ca atare, pentru a menține Moldova în componența URSS, Kremlinul a apelat la o măsură drastic, și anume separatismul. În 1990, pe data de 2 septembrie, un grup de deputați proclamă în localitatea Parcani din stânga malurilor Nistrului, “Republica Moldovenească Autonomă Nistreană în componența URSS”.
Confruntările politice din perioada anilor 1989-1992 au demonstrat, că frontirea de diferențiere politică în interiorul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești nu era aceiași cu râul Nistru. În faza sa incipientă, conflictul transnistrean conflictul, a apărut în interiorul regiunii Transnistriei, în primul rând între susținătorii independenței Republicii Moldova și susținătorii agresivi ai păstrării URSS. În ceea ce privește distrugerea organismelor de stat ale Republicii Moldova din stânga Nistrului și instaurarea regimului de tip separatist, acestea au fost determinate în primă instanță de prezența trupelor fostei Armate a 14-a, la care s-au adăugat mii de mercenary din Rusia, care purtau denumirea de kazaci. În primăvara anului următor, adică în 1992, trupele rusești amintite au comis un act de agresiune împotriva Republicii Moldova, implicându-se în confruntările armate de partea regimului separatist, creat de aceiași Moscova. Urmările au constat în faptul că opoziția politică din stânga Nistrului a fost învinsă, și mulți oponenți ai regimului au fost exterminați fizic. În urma acestei politici severe zeci de mii de persoane au fost nevoite să părăsească Transnistria, devenind refugiați și persoane intern strămutate.
În urma acestor măsuri, regimul de la Tiraspol, autoîntitulat ”Republica Moldovenească Nistreană” a urmat să fie controlat de un grup restrâns de cetățeni ruși vreme îndelungată de 15 ani. Acest regim a reușit să uzurpeze drepturile cetățenilor, pornind de la dreptul de a vorbi în numele întregii populații din zonă, dar care în prezent este controlat de aceștia. Popurul din Republica Moldovenească Nistreană a fost intimidat și în același timp manipulat prin mijloace și procedee drastic, prin represalii specifice unui regim totalitar. Un rol deosebit în Republica Moldovenească Nistreană l-a avut “Ministerul Securității Statului”, care constituia o filială a serviciilor secrete din Rusia și își exercita rolul de poliție politică (după modelul fostului KGB) în aceast teritoriu. Regimul de la Tiraspol dispunea și de o armată, comparabilă cu cea a Republicii Moldova, care de fapt era aceeași armată rusească, și anume condusă de cetățeni ruși, și echipată cu armament și muniții, oferite ilegal de către Rusia. În același timp, Rusia a refuzat să-și evacueze de pe teritoriul Republicii Moldova trupele fostei Armate a 14-a, mergând pe idea că nu poate înfăptui această măsură din pricina lipsei de acord din partea regimului de la Tiraspol. Federația Rusă a impus ca atare în vara anului 1992 un format special, formatul “unic” al trupelor de menținere a păcii, iar în mai 1997 – formatul în cinci etape al procesului de negocieri.
Formatul sistemului de menținere a păcii nu a fost conform cu standardele OSCE sau ONU, întrucât operațiunea de menținere a păcii el prevedea participarea Rusiei, Transnistriei și a Moldovei cu trupele lor. Deciziile luate în cadrul Comisiei Unificate de Control urmau să fie adoptate prin consensul părților, ceea ce înseamna, că Republica Moldova era în minoritate în mod permanent. Pe lângă faptul că această operațiune prevedea în mod legislative existența armatei Transnistriene, aceasta a transformat trupele de menținere a păcii într-un scut protector, în spatele căruia s-a fortificat Republica Moldovenească Nistreană.
Formatul în cinci etape al operațiunii de negocieri a fost stabilit prin semnarea la data de 8 mai 1997 a Memorandumului cu privire la normalizarea relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria. Această alcătuire a operațiunii de negocieri pornește de la o abordare greșită a esenței conflictului transnistrean și presupune că în interiorul granițelor Republicii Moldova există două părți ale conflictului – între locuitorii malului drept al Nistrului și cei de pe malul stâng. Iar OSCE, Ucraina și Rusia au rolul și mandatul de mediatori în carul acestei operațiuni.
Din datele expuse se poate analiza faptul că printer aceste două tipuri de mecanisme, alcătuirea trupelor de menținere a păcii și a operațiunii de negocieri, impuse cu acceptul conducerii Republicii Moldova, Rusia stăvilește orice progres în sensul găsirii unei soluții pentru conflictul transnistrean, folosindu-se de personajele îndoctrinate care se regăsesc la Tiraspol.
Luând în considerare suportul imens de factură economică și politică a regimului din Republica Moldovenească Nistreană, venit din partea Rusiei, dar și inclusiv prezența ilegală a trupelor rusești pe teritoriul Republicii Moldova, se poate concluziona că Transnistria se află sub controlul Rusiei de fapt. În sensul motivului declanșării și al perpetuării conflictului transnistrean, până și o instituție imparțială cum este CEDO, a afirmat concis că responsabilitatea cade în vina Rusiei.
Unii politologii sunt de părere că pe parcursul formatului de negocieri, din diferite motive obiective, conducerile Republicii Moldova au semnat anumite de documente care legiferează abordarea greșită a conflictului Transnistrian, prin care populația din Republica Moldovenească Nistreană este considerată parte de vină în conflict, iar regimul de la Tiraspol este acceptat ca drept reprezentanți aleși ai Republicii Moldovenești Nistrene în cadrul procesului de negocieri.
1.3. PLANURI EȘUATE DE REZOLVARE A PROBLEMEI TRANSNISTRENE
Conflictul din Transnistria a fost purtat între Transnistria care a fost susținută de către Rusia împotriva Moldovei care era susținută de România. Primele cauze ale apariției acestui conflict au fost de natură politică și etnică, după cum am menționat în subcapitolul anterior. Pluralismul politic a apărut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească o dată cu anii 1980 datorită politicilor Perestroika și Glasnot ale lui Mihail Gorbaciov. În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au apărut mișcări naționaliste care au acaparat puterea politică.
Prima confruntare dintre Guvernul moldovenesc și separatiștii din Transnistria a avut loc la data de 3 noiembrie a anului 1991, această confruntare a avut loc în orasul Dubăsari, iar reprezentanții statului moldovenesc care au luptat cu separatiștii erau sub egida Ministerului de Interne al R. Moldova. Declarația de Independență a Republicii Moldova a declarant nul Pactul Ribbentrov-Molotov, iar această Declarație de Independență a apărut ca urmare a eșecului Uniunii Sovietice de a da o lovitură de stat în Republica Moldova.
În anul 1991 noul stat moldovenesc avea trupe, însă acestea se aflau sub controlul Ministerului de Interne, pentru a face față amenințărilor care puteau să dezmembreze statul nou format. Guvernul a început recrutarea de noi trupe însă de această dată ele erau puse sub stăpânirea Ministerului Apărării care s-a format în acea perioadă.
Până la mijlocul anului 1992 trupele moldovenești însumau aproximativ 30 mii oameni, statul român a trimis de asemenea armament și consilieri militari în Republica Moldova. Trupele rusești de pe teritoriul Moldovei însumau 14.000 de soldați profesioniști din Don,Kuban,Orenburg și Siber, dar și cazaci din regiunea Mării Negre. Primele altercații au început pe malurile estice ale Nistrului și anume satele Moldova Nouă, Cocierii, orașul Dubăsari care au blocat de la nord la sud malul estic al Nistrului. Singurele puncte de acces către malul estic al Nistrului au rămas două poduri din Dubăsari și navele de pe Nistru. Guvernul de la Kiev a fost îngrijorat de escaladarea conflictului, autoritățile ucrainene se arătau îngrijorate de soarta hidrocentralei de la Dubăsari, dar și de depozitele de armament care se aflau la granița cu Ucraina și au cerut ambelor părți implicate să înceteze violențele. Se estimează faptul că aproximativ 1000 oameni și-au pierdut viața în urma acestui conflict.
Oprirea altercațiilor a avut loc odată cu convenția încheiată între Boris Elțin și Mircea Snegur la data de 21 iulie 1992. În urma acestui accord închiat între cei doi, s-a creat și o comisie specială, Comisia Unificată de Control, care era alcătuită din anumiți reprezentanți din Chișinău, din regiunea Tiraspolului, din Federația Rusă și din cadrul Chișinăului. Această comisie era însărcinată cu deținerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică asupra localităților în care s-au desfășurat confruntări violente. Una dintre sarcinile Comisiei a fost de identificare și soluționare a potențialelor conflicte. Comisia funcționa prin consens, lucru care oferea Federației Ruse o capacitate majoră de influențare a deciziilor. Din această cauză, Republica Moldova nu a putut obține înlăturarea forțelor armate transnistrene ce se aflau în zona de securitate, în mod teoretic sub controlul exclusiv al forțelor de menținere a păcii. Chiar dacă acest lucru era contrat cu repvederile acordului din 1992.
A doua etapă a acestei crize a început în anul 1994, odată cu semnare unei declarații între Mircea Snegur și Igor Smirnov. Această declarație semnată la Tiraspol avea sens comun între cei doi și a fost contrasemnată și de reprezentantul OSCE și de un reprezentant al președinției ruse. Dacă până în momentul acela criza avea o trărătură militară, iar acordurile semnate aveau drept obiectiv în primul rând încetarea focului și menținerea păcii, din momentul acela au început dezbaterile juridice și constituționale asupra statutului Transnistriei în cadrul Moldovei, precum și stabilirea unui sistem de garanții reciproce împotriva întoarcerii la conflict.
Acesta a fost momentul în care a început eliminarea barierelor pentru agenții economici din Transnistria, ceea ce a pus bazele pentru redresarea economică a zonei și, în virtutea acordurilor de liber tranzit vamal, a condus la transformarea Transnistriei într-un rai al crimei organizate, al evaziunii fiscale și a traficului ilicit. Republica Moldova a eliminat orice control vamal la punctele de trecere dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la punctele de trecere dinspre Moldova. Transnistria și-a legitimat astfel frontierele față de statul față de care era în conflict legal și constituțional. Ulterior, Transnistria a început să preseze tot mai mult pentru semnarea unui document care să statueze clar principiile constituționale care să guverneze relațiile dintre aceasta și Chișinău. Presat de Rusia și după mai multe ezitări, Chișinăul a semnat un memorandum pregătit de experții ruși. În acest document era introdusă noțiunea incertă de “stat comun”, care definea cadrul relațiilor dintre Chișinău și Tiraspol. Statul comun însemna frontieră comună, spațiu economic și juridic comun, spațiu comun de apărare, spațiu social comun.
Problemele au apărut din cauza faptului că părțile în conflict au înțeles într-un mod particular definirea acestui statut comun. Regimul de la Chișinău concepe Moldova ca pe un stat unitary și suveran, care are organe centrale ale puterii, un subiect unic de drept internațional, și în care Transmistria posedă o autonomie regional vastă. În sens invers, Transnistria vede în statul comun un fel de confederație a două personaje cu statut egal (inclusiv subiecți diferiți de drept internațional) care, prin acord, au capacitatea de a decide înfăptuirea anumitor organisme care să aibă atribuții la nivel republican. În ceea ce privește urmările, unul dintre efectele memorandumului Primakov a fost acela că Transnistria și-a câștigat dreptul de a elibera acte vamale de export. În acest fel nu mai exista situația în care să fie vorba de toleranța celor de la Chișinău în privința tranzitului vamal transnistrean, aplicându-se ștampila vamală, ci trebuia să cedeze Tiraspolului dreptul integral de a folosi această ștampilă.
Memorandumul Kozak
În perioada dintre anii 2002-2003 au apărut mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova ca fiind singura soluție de ieșire din starea de conflict. Unul dintre aceste planuri a fost propus de către OSCE în luna iulie a anului 2002 și a fost bazat pe principiile federalismului așa cum sunt ele trasate în Occident. Adică se refereau la proporționalitatea în reprezentarea la centru, egalitatea între părțile componente și altele. Totuși, inclusiv acest plan, acceptat de anumite state europene member a OSCE, includea soluția unei influențe din umbră a Rusiei în Moldova. În mod periodic, Kremlinul readuce în atenție problema fie sub forma unor analize efectuate de oameni apropiați președintelui Vladimir Putin, fie prin planuri concrete supuse oficial atenției publice. De exemplu, planul propus în noiembrie 2003 de un membru al staff-ului președintelui rus, Dimitri Kozak.
Dimitri Kozak propunea părților implicate soluționarea conflictului prin intermediul federalizării Republicii Moldova. Planul a fost numit: “Principii de Bază ale Structurii de Stat a Statului Unificat” și este un proiect care are la bază Constituția, fiind un obiectiv pentru viitoarea federație moldovenească și a fost propus direct Moldovei, fără acordul OSCE, ceea ce a făcut clară intenția Federației Ruse de a nu implica în nici un fel comunitatea internațională și de a păstra problema într-un cadru restrâns, în cadrul CSI. Din punctual de vedere al lui Dimitri Kozak, (Planului Kozak), Federația vizată urma să fie asimetrică, prin faptul că Transnistriei i se conferea un statut inegal față de cel al Basarabiei.
Planul Kozak se baza pe o concepție sovietică a federalismului, transpunerea lui putând genera o confederație cu tendință dezagregativă, de vreme ce două dintre părți – Transnistria și Autonomia Găgăuză – căpătau dreptul la referendum pentru a stabili dacă mai doresc sau nu să aparțină Republicii Moldova și drept de veto asupra chestiunilor de politică internă sau externă care ar fi „contravenit intereselor lor”. Kozak propunea în planul lui trei tipuri de competențe în interiorul noului stat: ale federației, ale părților componente și unele reunite. Planul conținea însă prevederi care riscau să cauzeze blocaje și noi conflicte. De exemplu, în Camera Inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională, legislația urma să fie votată cu majoritate simplă, dar avea nevoie de acordul Senatului, care urma să fie disproporționat ales – 13 membri aleși de camera inferioară, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Transnistria devenea astfel o minoritate care putea să blocheze legi.
Mai mult decât atât, prevederile militare specificate în acest plan subliniau liniile directoare și obiectivul fundamental al Rusiei, și anume: menținerea controlului militar asupra teritoriului Transnistriei. Conform acestui plan, Republicii Moldova urma să-i fie demilitarizat statulul. Documentația acestui plan este însă destul de neclară în ceea ce privește demilitarizarea totală, trupele rusești putând totuși să beneficieze de anumite drepturi, de exemplu dreptul de a rămâne în Transnistria pe o perioadă nedeterminată, ceea ce ar fi transformat Transnistria într-un al doilea Kaliningrad. În altă ordine de idei, planul Kozak nu includea în ansamblul său nici un fel de garanții de ordin internațional, din partea marilor puteri, fiind bazat pe o relație strict și directă între Rusia și Moldova, în spiritul unei conduit a Moscovei în idea de vecinătate. Statele member ale OSCE și Statele Unite ale Amercii în special au avut de trasat anumite obiecții exact asupra acestor prevederi, care legitimau prezența militară a trupelor Federației Ruse în Moldova și nu îndepărtau pericolul acțiunii de separare a Transnistriei și Autonomiei Găgăuze.
Este de observat faptul că acest plan al Rusiei nu era strategic direcționat către rezolvarea conflictului transnistrean, ci mai mult spre păstrarea unei stări de evenimente conflictuale. Acest plan ar fi făcut foarte ușor ca Republica Moldova să fie considerată unica responsabilă pentru nerespectarea clauzelor documentului, pe care și-a pus semnătura de bună voie. În acest context rolul și implicația comunităților internaționale în rezolvarea conflictului ar fi avut rezultate nule.
Planul Kozak de rezulvare a conflictului a stârnit vaste manifestații de protest la Chișinău și a antrenat intervenția tot mai acerbă de ordin diplomatic a statelor member ale Uniunii Europen și a SUA. Acest fapt l-a determinat pe președintele Voronin să nu semneze memorandumul înaintat. Cu toate acestea, neacceptarea acestui plan de către Republica Moldova nu a însemnat pentru Rusia o înfrângeredin punct de vedere diplomatic, deoarece Rusia a adoptat strategia de țară care se prezintă la summit-ul OSCE de la Maastricht pozând într-un personaj care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru rezolvarea conflictul transnistrean. Realitatea a fost alta însă, postura adevărată a Rusiei a fost aceea de stat care a încălcat în mod repetat directivele OSCE.
Propunerea Belkovski
Dar odată cu eșecul adoptării planului Kozak nu a au încetat și implicațiile politice ale Rusiei și inițiativele acesteia în problema conflictului din Transnistria. În luna iunie a anului 2004 directorul Institutului pentru Strategie Națională al Rusiei, a venit cu o propunere care a uimit populația. Acestea propunea ca în schimbul recunoașterii independenței Transnistriei, Rusia să accepte reunificarea Basarabiei cu România.
Specialiștii în domeniu considerau că proclamarea unui stat transnistrean independent, fără a fi însă rezolvată problema arsenalului militar pe care îl deține, ar fi adus NATO pe de o parte și Uniunea Europeană pe de altă parte în vecinătatea directă cu un fel de Kaliningrad în preajma Mării Negre. La acestea se adaugă și faptul că, inițiativa Rusiei trata ca un clișeu perspectiva Rusiei într-o manieră de imperialism modern, din moment ce se discuta despre soarta unei entități statale care era recunoscută pe plan internațional.
Planul Poroșenko
Petro Poroșenko este un renumit om de afaceri și politician ucrainea. Din vara anului trecut este și președintele Ucrainei. În acea perioadă Porosenko era consilier de politică externă al președintelui ucrainean Viktor Iușcenko și a propus în primăvara anului 2005 un nou plan de rezolvare a conflictului transnistrean, ale cărui clause erau inspirat de planul din 1997 al lui Evgheni Primakov. Această inițiativă a fost un semn că Ucraina a decis să se afirme prin prisma unei politici externe mai active în imediata sa vecinătate, preluând și/sau transformând ideile rusești în folosul propriu.
Planul Porosenko, viza recunoașterea caracterul sovietic suprem al Transnistriei ca legitim în urma unor alegeri gândite a se desfășura în octombrie sau noiembrie 2005 și prin care, probabil, se spera că liderii rezultați vor fi de părere pro-ucraineană. În altă ordine de idei, planul propunea statutul de egalitate între Moldova și Transnistria ca părți semnatare ale unui acord alături de Rusia, Ucraina și organizația OSCE.
Aceste trei entități, Rusia, Ucraina și OSCE urmau conform planului să fie puteri garante ale aplicării acordului, lucru care ar fi exclus din nou România din formatul rezolvării conflictului transnistrean și forma un domeniu protector între Rusia și Ucraina. Pe de altă parte, planul Porosenko propunea conciliator, în persoana unui comitet ales drept arbitru cu atribuții constituționale, legale, între Chișinău și Tiraspol în perioada ulterioară acordului încheiat, comitet care ar fi fost compus din cele trei personaje: Rusia, Ucraina și OSCE. În viziunea acestui plan Moldova odată reunificată urma să fie amplasată sub apărarea Rusiei și a Ucrainei. Mai mult decât atât, planul prevede drept de veto pentru Transnistria în anumite chestiuni cum ar fi fost problemele legate de politica externă a Republicii Moldova. Dar acest plan nu făccea nici o referire la retragerea trupelor rusești sau a arsenalului military din Transnistria.
Cu privire la divizarea competențelor, planul Porosenko prevedea un număr mai restrâns de atribuții pentru autoritățile publice centrale, care urmau să fie negociate ulterior încheierii acordului. În condițiile în care evenimentele istorice trecute evidențiază că negocierile între Chișinău și Tiraspol încep greu și se blochează ușor, era de așteptat ca stabilirea competențelor să fie un proces de lungă durată, care în sine ar fi putut fi o sursă de conflict, chiar dacă Moldova accepta principiul federal oferit.
Printre aspectele positive ale planului Porosenko se numără deplasarea centrului de greutate al negocierilor dinspre șefii statelor înspre cele două parlamente. Prin această măsură nu mai era recunoscută legitimitatea necondiționată a lui Igor Smirnov. Și mai mult decât asta, Transnistria era văzută ca fiind o grupare compusă din diferite forțe politice.
Bineînțeles că planul Porosenko avea și aspect negative. Unul dintre aceste aspect, demne de luat în calcul era, după părerea unor politologi acela că nu prevedea anumite mecanisme de modificare a statului transnistrean, oferind în schimb legitimitate regimului din acea vreme prin organizarea unor alegeri sub controlul acestuia și în absența unui cadru democratic.
În concluzie Planul Poroșenko a fost respins cu rapiditate și abilitate în cadrul Parlamentul Republicii Moldova, măsură efectuată în paralel cu salutarea implicării Kievului în găsirea anumitor soluții. Reprezentanții din parlamentul Republicii Moldova au reliefat că planului îi mai trebuie adăugate o serie de norme și prevederi. Printre acestea se enumără în special democratizarea și demilitarizarea Transnistriei. Accentul primordial a căzut pe retragerea arsenalului și a trupelor rusești până în anul 2006, și implicarea unui arbitru de menținere a păcii format din militarii din cadrul OSCE, supervizarea și controlul procesului de retragere a trupelor și armelor rusești de către observatori OSCE, și nu în ultimul rând oprirea traficului ilegal.
De asemenea, observațiile care au fost formulate de către Parlamentul de la Chișinău au inclus dizolvarea poliției politice, o mai mare libertatea de desfășurare pentru activitățile partidelor politice și ale presei din stânga Nistrului, noțiunea de obligativitate a deținerii cetățeniei Republicii Moldova de către toți cei care vor fi candidați în alegeri.
Planul Voronin
Președintele Vladimir Voronin a profitat de multe ocazii pentru a chema Uniunea Europeană să inițieze acțiuni mai active în rezolvarea conflictului din Transnistria. În luna iunie din anul 2004 a fost lansată ideea unui înțelegeri de stabilitate și securitate pentru Moldova, sub formă de pact, care avea scopul de a fi garantat de către entitățile procesului de negociere, la care se alăturau SUA, România și Uniunea Europeană. În altă ordine de idei, experți politologi din Republica Moldova au cerut un nou sistem la masa negocierilor care să modifice actualul cadru de „2 plus 3”. Reprezentanții Republicii Moldova cereau ca arhitectura negoierilor să fie schimbată în „3 plus 3”, excluzând autoritățile publice transnistrene și incluzând România, SUA și Uniunea Europeană. Această idea de propunere a fost consolidată și de parlamentul care a fost rezultat în urma alegerilor din anul 2005. Acest parlament nou înfințat lansează la data de 24 martie 2005 o declarație prin care se cereau includerea Statelor Unite ale Americii, România și Uniunea Europeană în formatul viitor de negocieri.
La inițiativa președintelui Vladimir Voronin, la data de 22 iulie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o “lege organică ce conține principiile rezolvării conflictului transnistrean”. Aceasta a fost prima modificare însemnată de după anul 1992. Inițiativele luate au fost în primul rând inspirate din propunerile societății civile enunțate cu un an în urmă și se bazau în cea mai mare măsură pe principiul celor „3D”: “democratizare, demilitarizare, decriminalizare.”
Luate în ansamblu, toate aceste intervenții sunt semnificative deoarece ele reprezintă evoluție, până în acel punct scopul negocierilor cu Transnistria însemnând doar partajarea puterii între cele două entități. Legea propusă în 2005 încerca așadar să mute centrul de greutate al negocierilor dinspre CSI spre spațiul de securitate și democrației al Uniunii Europene. Promulgarea legii a fost însoțită și de adoptarea altor prevederi care vizau reformarea unor instituții precum SIS, Camera de Conturi etc. Aceste reforme au fost de fapt cerute de către politica externă a Uniunii Europene prin intermediul Planului de Acțiune Uniunea Europeană – Moldova.
Prin aceste prevederi legislative, Transnistria este definită ca o entitate care are caracter special autonom și nu face parte a vreunui act de înstrăinătate a Moldovei. Mai mult decât atât, delimitarea competențelor ar fi fost stabilită cu ajutorul altor legi care fac referire la statulul special legal al Transnistriei, în acord cu Constituția Republicii Moldova. Statutul special se negociază după alcătuirea unor structuri alese din punct de vedere democratic și după ce Rusia își va retrage trupele și arsenalul militar. În acest caz Transnistria va avea tot dreptul să își conducă propriile relații economice și externe sau cu oricare alt character, ceea ce este singurul tezaur istoric al vechilor planuri și procese de negociere propuse în trecut. În lege nu se fac referiri la mediatori, trupe de menținere a păcii, formate de negociere. Legea care a fost adoptată în anul 2005 semnifică ca atare primul pas spre o abordare eficientă a conflictului din Transnistria.
Din acest punct, “depinde în egală măsură de actorii externi și de oamenii politici moldoveni dacă această nouă abordare va avea ca efect acte și politici propriu-zise.” Mai mult deât asta, este de remarcat aportul adus de societatea civilă din Republica Moldova în miezul problemei din Transnistria, care în ultimii ani a formulat diferite abordări și rezolvări în această problemă. O ultimă inițiativă în acest demers este memorandumul din data de 20 iulie 2005 al unor membri ai societății civile.
CAPITOLUL II
TRANSNISTRIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. POLITICA UNIUNII EUROPENE – RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI AFACERI EXTERNE
Uniunea Europeană a fost obligată de împrejurări să găsească o nouă modalitate de a își fae cetățenii să se identifice cât mai precis cu ea. Posibilitatea unei identificări prin prisma trecutului a fost eliminată din ecuație în primă instanță, din cauza istoriei violente a Europei. După dezastrul celor două războaie mondiale, la care se adaugă foarte multe alte conflicte precedente, au eliminat posibilitatea ca identificarea cetățenilor cu Europa să se concretizeze prin raportarea la trecut.
Mai apoi s-a încercat găsirea unor izvoare mai îndepărtate, și de exemplu s-a căutat în Antichitate. Cu toate acestea însă nici dominația întinsă a Imperiului Roman, și nici răspândirea limbii latine ca o limbă europeană de cultură nu au reușit să formeze solidaritatea efectivă. Așadar, o astfel de identificare poate fi considerată ușor depășită, și ca aparținând epocii statului ca națiune, fapt care este nepotrivit în actualul context al multiculturalismului. În altă ordinde de idei, dat fiind faptul că societatea din zilele noastre manifestă cu precădere o mulțime de confesiuni religioase, iar statul este laic, problema de identificare atinge și aspectul religios.
Din acest punct s-a ajuns în scurt timp la problema valorilor. În ansamblul statelor membre ale Uniunii Europene, valorile comune ale cetățenilor, care sunt atât de des prea-mărite, sunt dincolo de valori culturale, niște valori democratice. În acest sens, existența comunității de europeni nu se explică printr-o caracteristică prealabilă fie ea de sânge sau de cultură, ci mai exact printr-un context care fac posibile înțelegerile și dialogul.
Politica de gobalizare a Uniunii Europene este un termen folosit pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat faptul că evenimentele care au loc într-o parte a globului au efecte din ce în ce mai ample asupra societăților și problemelor din alte părți ale globului. Globalizarea este o problemă intens discutată în zilele noastre, numeroși cercetători în domeniu aducând în atenție în special efectele negative pe care le poate avea acest fenomen − uniformizarea culturală.
Acest concept, denumit de alți specialiști drept mondializare, a apărut în perioada postbelică, impunându-se în anii 1980-1990, și se referă în special la creșterea fluxurilor de bunuri, servicii, mână de lucru, capital și tehnologie. Vorbim așadar despre o complexitate crescândă ce caracterizează toate schimburile umane, fie ele economice, culturale ori politice. Aici se întrevede o diferență între cosmopolitism, care este mai degrabă un concept sau o atitudine, și globalizare, definită ca un fenomen, un proces ireversibil care se datorează în mod decisiv dezvoltării tehnologiilor, interpenetrării culturilor și economiilor, de aici rezultând expresiile deja bine cunoscute ca: guvernare mondială, cultură mondială, economie mondială.
Rolul decisiv în apariția globalizării l-a avut adoptarea de tot mai multe țări a unor politic, tehnici și măsuri stategice de dezvoltare bazate pe integrarea rapidă în economia mondială. Astăzi lumea este fără bariere, fără opreliști, metaforic vorbind „fără granițe”, deși frontierele unor țări nu sunt la fel de irelevante, existând diverse grade de deschidere, nu doar datorită informației, tehnologiilor și comunicării, și în special eliminării treptate a unor granițe menite să fie protecționiste sau cu restricții, încurajându-se astfel comerțul, concurența globală și investițiile străine.
În această ordine de idei, politicile Uniunii Europene reprezintă un proces de realizare a unei economii mondiale deschise și bazată pe armonizarea strandardelor internaționale și eliminarea frontierelor din calea comerțului și a investițiilor internaționale. Acest gen de măsuri luate au fost bineînțeles de inspirație liberală, globalizarea fiind în cea mai mare parte, un rezultat al filosofiei liberale, și nu s-ar fi petrecut fără ce Frank Fukuzama a numit „revoluția liberală mondială”.
În altă ordine de idei, atunci când a fost lansat acest proces, statele occidentale, au intenționat să mențină printe altele, și un sistem capitalist în statele în care el exista deja, deoarece după prăbușirea comunismului acest process nu numai că a supraviețuit dar s-a și extins, și de data aceasta la scară globală, cuprinzând în scurt timp aproape toate statele din fostul bloc comunist.
În acest sens, politica Uniunii Europene cuprinde și o astfel de instaurare a sistemului capitalist global, exprimând extinderea capitalismului liber de piață aproape în toate țările lumii. În această direcție, pentru un autor precum Thomas Friedman, politica Uniunii Europene este un nou sistem internațional, un experiment care are drept trăsătură integrarea piețelor, tehnologiilor, statelor, drept idee motrice capitalismul liber, drept cultură dominantă pe cea americană, drept tehnologii computerizarea, drept teamă nesiguranța într-un viitor zguduit de instabilitate.
Din punct de vedere politic, actuala ordine mondială prezintă câteva asemănări cu cea feudală, ce poate fi caracterizată prin multitudinea personajelor de pe scena politică mondială, pe de altă parte fragmentarea puterii, existența unor zone cu autorități suprapuse, irelevanța unor bariere teritoriale și existența unor relații dincolo de frontiere, între grupuri sau organizații altele decât statele.
În zilele noastre o critică la adresa politicii Uniunii constă în teama că de pe urma ei vor avea de câștigat doar un număr mic de state, și anume cele bogate. Potrivit acestei idei politica strategică a Uniunii nu ar face altceva decât să condamne la sărăcie țările deja sărace, în acest fel conducând la o agravare a inegalităților în plan mondial.
Pe scurt, aceasta ar fi în defavoarea statelor sărace, iar sursele teoretice ale acestei temeri sunt analizele situației economice și politice a „lumii a treia”. Este adevărat că, cel puțin până în prezent, fenomenul inegalităților internaționale este extrem de puternic, iar în condițiile unei creșteri economice globale fără precedent, existența subdezvoltării și sărăciei la scară mondială rămâne o „sfidare mondială”.
Ideea fatalității situației statelor sărace a fost însă infirmată în momentul în care din rândul lumii a treia au apărut deja noi țări industrializate, iar situațiile economice ale acestora, au constituit în acest sens o invalidare a teoriilor subdezvoltării. În ciuda unui start defavorabil, aceste țări au reușit să scape din cercul vicios al sărăciei, atingînd în unele cazuri și nivele surprinzătoare de dezvoltare, dovedind astfel că blocajele de sărăcie nu sunt inevitabile.
Mai mult decât atât, având rate de creștere economic pe care țările dezvoltate nu le au trăit niciodată în istoria lor, astfel de state au declanșat un fenomen de ajungere din urmă, de neconceput conform acelor teorii. În plus, politica de extindere este o cale de a evita sărăcia, iar statele cu cele mai mari rate de creștere din ultima perioadă au avut succes tocmai prin strategii de integrare în economia globală, bazate pe promovarea exporturilor și atragerea unor importante investiții străine directe.
Putem înțelege în acest fel că este posibil, ca prin strategii eficiente de dezvoltare, statele în curs de dezvoltare să reușească deschiderea spre noua economie mondială, care să funcționeze și în favoarea lor. Participarea la politica de extindere oferă statelor mai slab dezvoltate anumite oportunități, cea mai clară fiind posibilitatea de a beneficia de avantajul unei mâini de lucru ieftine, atragerea investițiilor străine directe. Acestea au rol de a crea în aceste țări locuri de muncă, salarii mai mari, transfer de tehnologie, având prin urmare un rol important în dezvoltarea lor și nu în ultimul rând, oferindu-le ocazia de a sări peste anumite etape ale dezvoltării industriale, pe care țările bogate au fost nevoite să le parcurgă. Nu e nici o îndoială că politica de extindere a adus cu sine noi oportunități de dezvoltare pentru țările participante la ea, inclusiv pentru acelea mai slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare.
În altă ordine de idei, pe plan politic pot fi constatate anumite efecte nocive. Se vorbește tot mai mult că nu politicienii sunt adevărații conducători ai lumii ci de fapt lumea este stăpânită de corporații sau multinaționale, guvernele fiind supuse marilor oameni de afaceri.
În acest context nu este de mirare că numeroase voci atrag atenția că globalizarea nu este altceva decât o capcană pentru democrație, un experiment care va conduce chiar la sfârșitul democrației. Aceste ideologii s-au născut odată ce s-a putut vedea că nu guvernele sau statele teritoriale sunt cele care dețin puterea și controlul economic și politic, ci de fapt piața mondială, a cărei putere este supranațională. În aceste condiții este cert că principalele provocări aduse de globalizare la adresa democrației în zilele noastre sunt mai degrabă amenințări decât promisiuni. Pe de o parte este vorba de deciziile internaționale luate asupra problemelor globale, pe de altă parte, de cele rezultate din operațiunile de piață, fără reguli stabilite. Dar, absența regulilor nu înseamnă altceva decât anarhie.
În ceea ce privește cadrul european, politica de extindere, deși reprezintă o sursă de mari beneficii și oportunități, implică faptul că Europa trebuie să facă față unei concurențe acerbe, atât din partea unor economii cu costuri mici, cât și din partea unor economii inovatoare. Creșterea gradului de integrare economic la nivel internațional, fenomen cunoscut în special în cadrul european sub denumirea de globalizare, dă șansa de dezvoltare a multor oportunități. Organizațiile din Uniunea Europeană reușesc să obțină mult mai ușor accesul la noi piețe aflate în plină expansiune, la surse sprijinire financiară și la resurse tehnologice.
În altă ordine de idei, consumatorii din spațiul Uniunii Europene se pot bucura de o mai mare varietate de produse la prețuri mai mici, acest fapt deschizând Uniunii perspective de a obține câștiguri semnificative de creștere a productivității. Putem afirma despre Uniunea Europeană că „muncește” pentru a promova și a extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, onclusiv în problemele economice, sociale, legate de comerț, legate de securitate, probleme juridice și nu în ultimul rând, legate de politica externă.
Abilitatea Uniunii Europene de a-și atinge obiectivele a fost însă limitată de neînțelegerile între statele membre, problemele economice și politice externe, presiunile din partea noilor democrații est europene de a deveni membre.
O analiză obiectivă a politicii de pînă acum a arătat faptul că avantajele înclină balanța economică mai mult către țările dezvoltate și către marile puteri economice, și în acest sens acționează mecanismul financiar de la nivel global, care prin instituțiile sale avantajează mai mult sau mai puțin țările dezvoltate implicate în acordarea de credite de exemplu, în investiții străine etc.
Aceast tip contemporan de politică este de actualitate și amplu dezbătut și tratat sub diferite forme. Mai mult decât acest lucru, acest tip de politică este un proces inevitabil, este în concluzie o realitate inevitabilă, ireversibilă, și orice stat care își pregătește viitorul se vede nevoit să interfereze cu ea. Această politică există pur și simplu, iar noi, toți cetățenii, suntem sortiți să trăim în cadrul ei și să-i facem față.
Nimic din ceea ce se petrece acum în societate, nu rămâne neatins de politica Uniunii Europene. Aceasta a devenit un motiv, un simbol al vremurilor actuale. Singurul lucru pe care îl putem face este să ne formăm o viziune echilibrată care să ne îndrume să-i folosim avantajele, iar pe de altă parte să ne facă să-i simțim din timp pericolele și să avem capacitatea de a le evita. Pusă mereu în comparație sau antiteză cu orice alt fenomen uman, politica relațiilor internaționale ale Uniunii Europene poate fi considerată nici ceva bun în toată esența sa, dar nici ceva extrem de rău, pentru că putem spune că prezintă chiar mai multe aspecte pozitive decât negative. Însă folosit în mod excesiv, și uitând de ceea ce înseamnă la nivel personal, aceasta poate deveni un pion al sfârșitului civilizației umane, sau al democrației. Într-o accepțiune scurtă, politica externă a Uniunii Europene cuprinde următoarele obiective:
extindere;
gestionarea crizelor civile;
operațiuni de mențienere a păcii;
politica europeană de vecinătate;
prevenirea conflictelor;
programe de cooperare externă.
2.2. INTERESUL UNIUNII EUROPENE FAȚĂ DE TRANSNISTRIA
Chiar dacă Moldova și-a găsit un punct de echilibru între Rusia și Occident, tendințele prooccidentale în practică nu schimbă nimic pentru că nici Moldova, nici Transnistria nu își permit să ofenseze prea mult Rusia.
Aceasta se datorează faptului că Rusia poate exercita presiuni economice ambelor entități prin intermediul datoriilor trecute și a furnizării actuale de energie. Aspectul pozitiv este că Uniunea Europeană, dar și NATO își extind politicile, iar instituțiile europene au ajuns să nu mai perceapă conflictul transnistrean conform vechilor modele in care Rusiei i se recunoșteau anumite “drepturi speciale” în problema gestionării crizelor din Comunitatea Statelor Independente.
Acest aspect este valabil cu precădere în cazul conflictului transnistrean, care afectează mai mult securitatea statelor membre ale Uniunii Europene, decât securitatea Rusiei. Operațiunea de reglementare transnistreană cunoaște transhumanța din categoria unui conflict născut după sovietizare european și asiatic în care Rusia ar avea un rol aparte, într-un conflict mai mult european, în care Uniunea Europeană ar trebui să aibă un rol mai activ deoarece interesele sale sunt afectate într-un mod direct. La ultimile negocieri care au fost propuse pentru rezolvarea conflictului transnistrean, îndemnurile vin pentru formula 5+2, din care fac parte: Transnistria, Ucraina, Republica Moldova, Rusia, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, adică (OSCE), la care se adaugă Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii în calitate de observatori externi. Acest format are drept scop ținta pacificării, și găsirea de soluții pentru a depăși acest conflict care este nepotrivit în raportul cu perioada de timp actuală, cu obiceiurile, ideile și politicile actuale.
În ceea ce privește interesul Uniunii Europene față de Transnistriaacesta a fost cauzat de mai mulți factori, cum ar fi:
elaborarea unei politici a Uniunii Europene pentru o Europă care își lărgește constant
granițele, o politică în care Uniunea Europeană este mai activă în procesul de soluționare a crizelor de la marginea granițelor sale. În discuțiile privind această Europă mărită, conflictul transnistrean este menționat drept un conflict în care Uniunea Europeană este necesar să se implice. În privința relațiilor cu noii săi vecini, este de părere că: “Uniunea Europeană trebuie să își asume un rol mai activ pentru a facilita rezolvarea disputelor în Palestina, Sahara de Vest și Transnistria… O implicare mai mare a UE în gestionarea crizelor … ar fi o demonstrație directă a dorinței UE de a-și asuma responsabilități mai mari în rezolvarea conflictelor din statele vecine. Odată cu rezolvarea disputelor, capabilitățile militare și civile UE de gestionare a crizelor pot fi activate în aranjamentele de securitate internă în situația post-conflict”.
inițierea din partea Uniunii Europene a primelor operațiuni de gestionare de ordin civil
și militar a crizelor instaurate în Congo, Bosnia sau Macedonia, evenimente care confirmă capacitatea operațională a Uniunii Europene de a contribui în mod direct la gestionarea crizelor de la marginea granițelor sale și statutul Uniunii Europene de arbitru în domeniul securității. Deoarece Uniunea Europeană este implicată direct în gestionarea a cel puțin trei crize confirmă credibilitatea Uniunii în calitate de arbitru care poate contribui la stabilizarea și rezolvarea unor situații conflictuale. Spre deosebire de situația consemnată în anii ’90, când unica reacție a Uniunii Europene, ca instituție, față de evenimentele din fosta Iugoslavie erau declarațiile politice și acțiunile de ordin economic (blocada sau ajutor financiar), acum Uniunea Europeană deține și arsenalul militar și civil de a putea influența anumite situații de conflict;
neretragerea trupelor ruse din Transnistria până la finele anului 2002 conform
prevederilor OSCE de la Istanbul, care a arătat că UE nu poate conta pe alte state atunci când securitatea periferiei UE este afectată. Cu alte cuvinte, dacă UE dorește să aibă vecini stabili, democratici, viabili și prosperi, atunci UE trebuie să se implice direct în atingerea acestor obiective. Neretragerea trupelor ruse din Transnistria a aratat Uniunii Europene că pentru rezolvarea acestei probleme e nevoie de acțiuni mai largi decât cele ce pot fi întreprinse în cadrul OSCE;
Fig. 2.1. Țările membre ale Cooperării economice riverane Mării Negre
eforturile de internaționalizare a reglementării transnistrene, în condițiile în care
“parteneriatul strategic” cu Rusia, actualizat in 2001, nu a contribuit vizibil la soluționarea problemei transnistrene. Oficiali de la Chisinau au ridicat tot mai insistent problema transnistreană în relațiile cu instituții occidentale precum UE sau NATO. Totodată, Rusia a demonstrat că nu va renunța la poziția sa “tradițională” în procesul de reglementare transnistreană. Vizitele oficialilor ruși la Chișinău au arătat principala preocupare a Rusiei este să își asigure prezența în regiune, și nu să contribuie la stabilizarea, modernizarea și democratizarea Republicii Moldova.
Uniunea Europeană recunoaște faptul că lipsa unei soluții în problema transnistreană este “cel mai important impediment pentru dezvoltarea politică și economică a Moldovei, și una din cauzele cheie a sărăciei”. În plus, Uniunea Europeană recunoaște faptul că “Transnistria este un magnet pentru crima organizată, și poate destabiliza sau submina complet procesul de edificare a statului, consolidarea politică și dezvoltarea durabilă a Moldovei. Uniunea Europeană are un interes clar în a asigura că aceste sfidări comune sunt rezolvate”
În opinia analiștilor politici contemporani, Transnistria a devenit obiectul acțiunii politice a Uniunii Europene doar foarte recent. Începând cu anul 2003, Uniunea Europeană a luat mai multe măsuri în legătură cu situația din teritoriul transnistrean, după cum pot fi enumerate:
în luna februarie a anului 2003 a reglementat legislativ interdicția cu privire la
acordarea vizelor reprezentanților de conducere din teritoriul transnistrean, interdicție care a fost mai apoi reînnoită în anul 2004 (din acest punct de vedere, Uniunea Europeană este obiectivă și situează regimul Smirnov pe același nivel cu regimul Lukașenko);
a început o campanile de negocieri între Republica Moldova și Ucraina, în ceea ce
privește acordurile vamale și de frontieră;
în toamna anului 2003 Uniunea Europeană a intervenit la nivel declarativ pentru
influențarea guvernului din Republica Moldova să nu accepte planul Kozak. Această intervenție s-a realizat prin vizita Înaltului Reprezentant Javier Solana;
a inițiat negocierea unui plan bilateral de acțiune cu Republica Moldova în cadrul
politicii de vecinătate europeană, intitulat ENP;
luna în martie a anului 2005 a fost numit un reprezentant special pentru Republica
Moldova, în prezența diplomatului olandez Adriaan Jacobovits de Szeged și a fost deschis în toamna lui 2005 un birou al Comisiei Europene la Chișinău;
la 30 noiembrie 2005, la solicitarea comună a președinților RM și Ucrainei, a fost
lansată Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontiera între Moldova – Ucraina.
În ciuda politicii pașilor mici promovată de autoritățile moldovene, precum și al reuniunilor regulate în formatul ”5+2”, spațiul de compromis dintre Chișinău și Tiraspol s-a îngustat periculos de mult. Administrația transnistreană promovează fără alternativă ideea normalizării relațiilor cu Republica Moldova prin recunoașterea internațională a Transnistriei ca stat independent.
Această soluție este, însă, inacceptabilă pentru autoritățile centrale de la Chișinău, care oferă în schimb regiunii transnistrene un statut juridic special de unitate teritorial autonomă, după modelul Autonomiei Găgăuze, opțiune respinsă categoric nu doar de actuala administrație de la Tiraspol, dar cu regret și de cetățenii noștri din regiune. Totodată, a continuat să se adâncească discrepanță geopolitică între ambele maluri ale Nistrului. În timp ce Republica Moldova optează pentru asocierea politică și integrarea economică cu UE, regiunea transnistreană a decis să armonizeze legislația și politicile sale cu cele ale Federației Ruse, promovează integrarea în Uniunea Eurasiatică și refuză să facă parte din Zona Economică Libera, Comprehensivă și Aprofundată (DCFTA) negociată de Republica Moldova cu UE.
2.3. INTERESUL RUSIEI FAȚĂ DE TRANSNISTRIA
Potrivit informațiilor și statisticilor ruse, Rusia reușește să acoperă mai mult de jumătate din necesitățile financiare ale administrației din Transnistria. La acestea se adaugă și faptul că Rusia acordă anumite subvenții indirecte sub formă de ajutor umanitar, prețuri mai mici la gazele naturale și nu în ultimul rând Rusia nu aplică sancțiuni în cazul neplății facturilor pentru această sursă de energie pe parcursul a două decenii.
Sub aspect geopolitic departamentele administrative ale Moldovei din partea stângă a Nistrului au fost percepute de către Rusia ca un teritoriu strategic, care îi permite acesteia să-și asigure prezența, dar mai important decât asta, să își exercite influența în partea de sud a Europei de Est și în zonele de lângă Marea Neagră. Așadar, teritoriul transnistrean rămâne a fi o zonă important din punt de vedere strategic, care a condiționat o implicare cu un niivel mult mai ridicat, pe calea eforturilor de soluționare a conflictului a țărilor străine, precum și a organizațiilo internaționale multilateral. De aici rezultă că fiecare fiecare dintre aceste state au interese proprii în zona menționată.
În acest context, teritoriul fostei Uniuni Sovietice rămâne de sine o prioritate în politica externă a Rusiei, fiind un ținut al intereselor de natură tactic și strategică. Rusia și-a extins odată cu trecerea anilor influența pe care o are și în regiunea țărilor membre ale Uniunii Europene. Motivul invocat ste acela de principal mediator în rezolvarea crizei politice, dar și a soluționării conflictelor care se nasc în etniile de pe teritoriul care a fost cândva sovietic.
Acest lucru se petrece în teorie, în schimb realitatea ne arată că de fapt eforturile Rusiei în procesul de rezolvare al conflictelor în mod particular, și de pacificare, în mod general, sunt ineficente, întrucât aproape toate problemele din zonă nu sunt rezolvate. Mai mult decât asta, studiile politologiilor arată că de fapt aceste conflicte sunt ținute sub control, sau metaforic spus, sunt înghețate în această stare, după bunul plac al puterilor politice. Un bun exemplu în acest sens sunt teritoriile Georgiei din Caucaz, aflate în litigiu, care se regăsesc sub protectoratul rus.
Concluzionând, se poate afirma că dintre toate interesele strategice, planurile politice, și dintre toate conflictele existente, rezultă că Rusia duce o politică caracterizată printr-o atitudine părtinitoare față de una dintre participantele la conflict, cu scopul de a-și atinge propriile interese.
La toate acestea se poate adăuga o evaluarea critică sub aspectul menținerii sub control a conflictelor de către forțelor Rusiei, evaluare care este văzută din partea comunităților internaționale. De asemenea a crescut și neîncrederea în Rusia din partea politicienilor și a majorității populației Republicii Moldova, în ceea ce privește reglementarea conflictului din Transnistria.
Un ultim aspec este legat de faptul că, pe calea restabilirii integrității teritoriale a stetelor, care se confruntă în zilele noastre din punct de vedere teritorial cu fenomenul separatismului, un alt obstacol constă în interpretarea specială a Rusiei care traduce în mod aparte normele și regulile internaționale. Așadar, menționez că în epoca modernă, politica teritorială a devenit o normă, de care se ține cont în deciziile de reglementare a conflictelor teritoriale la nivel mondial sau de care se conduc statele cu teritorii mari.
Având la bază un interes strategic, această viziune este utilizată de către Rusia în cazul populației de pe malul stâng al Republicii Moldova, care într-un mod utilateral este recunoscut ca un popor cu dreptul de autodeterminare, până chiar la separarea de Republica Moldova. În acest punct trebuie reliefat faptul că unii politicieni ruși susțin clasificarea conflictului din Transnistria, împreună și cu alte conflicte apărute în spațiul de după destrămarea Uniunii Sovietice, ca fiind strict unul între etnii, și negând astfel anumiți factori politici teritoriali. În altă ordine de idei, unul dintre interesele pe termen lung ale Rusiei constă strict în soluționarea conflitului transnistrean, care a inițiat în 2003 în acest sens planul Kozak despre care am explicat anterior. Interesele Rusiei față de Transnistria au drept obiectiv:
eforturile Rusie în soluționarea conflictului din Transnistria ar crește semnificativ
prestigiul și influența acestei țări asupra întregii zone a Republicii Moldova;
pentru cei care în zilele noastre consideră că Rusia duce o politică neprietenoasă, o
dată cu rezolvarea conflictului s-ar schimba și percepția oamenilor, care ar vedea Rusia drept un partener strategic al Republicii Moldova;
odată rezolvată problema transnistreană, ideea unificării cu România ar fi scoasă din
ecuație și de pe agenda politică;
la nivel internațional prestigiul Rusiei s-ar mări considerabil, și această țară ar fi
considerată drept o țară care duce o politică strategică constructivă, în ceea ce privește conflictele teritoriale;
unul dintre aspectele juridice ale acestor obiective fac referire la dreptul la propietate
al statului rus și al cetățenilor săi în regiunea Transnistriei, un drept care ar fi reglementat prin condițiile reunificării;
în situația în care s-ar întări forțele regimului separatist din Transnistria, Rusia s-ar
prezentat în fața Republicii Moldova în calitate de țară care a trădat prietenia de lungă durată dintre cele două popoare;
pentru România acest lucru ar însemna oportunitatea unei propagande anti-ruse,
insuflarea aspectelor negative legate de Rusia, în mentalitatea oamenilor;
asta ar aduce Rusiei probleme în Republica Moldova, punând în dificultate în special
populația vorbitoare de limbă rusă, care se regăsește într-un număr de un milion, un număr care nu poate fi deloc neglijat;
această situație ar crea României oportunitatea de a se extinde, absorbind R. Moldova;
Acestea sunt doar câteva dintre ipotezele posibile, scenarii propuse de către specialiștii politologi, dar interesele obiective ale Rusiei constau în adoptarea de măsuri urgente pentru rezolvarea conflictului din Transnistria, Rusia caută să ofere un sprijin în restabilirea integrității teritoriale a Republicii Moldova.
Am vorbit în acest capitol despre interesele Uniunii Europene și ale Rusiei vizavi de Transnistria, dar și implicațiile acestora în rezolvarea conflictelor. În acest sens aduc în discuție o inițiativă regională la care Republica Moldova a aderat în anul 1997, care poartă denumirea de GUAM. Denumirea acestei organizații cuprinde țările inițiale fondatoare, și anume: Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Republica Azerbaidjan și Republica Moldova. Principiile de bază ale acestei inițiative regionale sunt:
respectarea suveranității;
integritate teritorială;
democrație;
supremația legii;
respectarea drepturilor omului;
Fig. 2.2. Cele cinci țări membre ale inițiativei regionale
De fapt, această organizație a avut drept principiul primordial împiedicarea influenței rusești în fostele republici sovietice. În concluzie, trebuie menționat și faptul că soluționarea acestui conflict ține mai mult de competența și interesele pe termen lung ale Republicii Moldova, pentru că în această ecuație este pusă independența Republicii Moldova și direcția sa geopolitică. Așa cum se prezintă și în teorie, independența unei țări se bazează pe trei coordonate esențiale:
capacitatea de a face față pericolelor și amenințărilor externe și puterea de a rezolva
conflictele politice interne;
elaborarea și aplicarea politicilor externe și a tratatelor privind relațiile internaționale
trebuie să se realizeze conform cu interesele naționale;
în vederea asigurării unei securități naționale puternice, e indicată participarea la
alianțe strategice cu alte țări.
Deși au fost elaborate și enunțate diverse planuri de rezolvare a conflictelor, atât din partea Rusiei, a României cât și a organismelor internaționale, șansele de reîntregire a Republicii Moldova par să devină tot mai mici de la o zi la alta. Comentatorii și experții politici sunt de părere că “Singura soluție verosimilă a onflictului transnitrean este decuplarea provizorie a Transnistriei de restul statului pentru a putea fi administrată de o organizație internațională” (Sergentu, Octavian, Transnistria și interesele marilor puteri, 2007).
CAPITOLUL III
STATUTUL INCERT AL TERITORIULUI TRANSNISTREAN – STUDIU DE CAZ
3.1. Analiza media rusă și europeană a conflictului
Ziarul cu orientări politice de dreapta ,,Publika.md” comentează evenimentele din Transnistria, problematica regiune din Moldova. Articolele asupra cărora mă voi concentra se extind pe o perioadă de șase luni de zile și acestea au în vizor relațiile ruso-moldovenești, dar și relațiile Moldovei cu Uniunea Europeană, structură la care dorește să adere.
În articolele sale legate de relația ruso-moldoveană, „Publika.md” prezintă următoarele: Un articol din data de 30-04-2015 care vorbește despre finanțarea rusească a recensământului din regiune, deoarece autoritățile locale au rămas fără bani, restul articolelor ziarului „Publika.md” se referă la dorințele Federației Ruse de a anexa Transnistria.
La data de 28-02-2015 ,,Publika.md” prezintă motivele pentru care sute de oameni au protestat la Tiraspol. Aceștia se declară nemulțumiți de scumpirea serviciilor medicale, majorarea taxelor de studii universitare cât și de creșterea facturilor pentru întreținere.
Un alt articol aparținând „Publika.md”, din 30-11-2014, care se referă la practicarea exercițiilor militare în Transnistria, numărul cărora s-a dublat față de anul trecut.
Fig. 3.1. Imagine forțele militare ruse în Transnistria
(Sursa: www.publika.md)
Aceștia au o pregătire nclusi și nclus de atac efectuată pentru prevenirea și combaterea terorismului. Chiar dacă Rusia trebuie să retragă militarii conform angajamentului asumat în 1999, aceasta nu o face și continuă să îi mențină împotriva voinței Guvernului moldovean.
Tonalitatea articolelor din ,,Publika.md” este una neutral, acestea se referă la simpla relatare a unor evenimente care țin de relația Rusiei cu partea Republicii Moldova-Transnistria și dorințele rusești de anexare ale acesteia. Ziarul “Publika.md” a oferit pe lângă afirmațiile liderilor de la Kremlin și afirmațiile liderilor europeni sau cei ai alianței Nord Atlantice, de exemplu ale lui Rasmussen, acestea fiind prezentate se poate observa cu ușurință tonalitatea neutral prezentă în articolele ziarului cu afilieri de dreapta din Republica Moldova.
Un alt ziar pe care l-am analizat este „Rossiiscaia gazeta” care este un ziar transnistrean de stânga și comentează în favoarea Rusiei.
La data de 04.04.2015 „Rossiscaia Gazeta” prezintă un articol care vorbește despre reținerea „fără motiv” în aeroportul din Chișinău a șase diplomați transnitrieni ce se întorceau dintr-o delegație din Rusia.
Fig. 3.2. Pașapoartele cu vize rusești sub control drastic
(Sursa: http://www.rg.ru/2015/04/04/pridnestrove-anons.html)
Un alt articol prezentat de acest ziar este din data de 27.02.2015 care vorbește despre rugămintea Transnistriei adresată Rusiei și Ucrainei pentru oferirea unui ajutor financiar, întrucât 60% din populația Transnistriei o constituie rușii și ucrainenii. La data de 23.04.2015 „Rossiskaia Gazeta” prezintă un alt articol care vorbește despre conferința ce a avut loc la Viena și anume despre așa-numitele negocieri în formatul 5+2 care țin de rezolvarea conflictului transnistrean împreună cu Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE, Uniunea Europenă și Statele Unite. Însă, ziarul menționează că conferința a avut un caracter lipsit de formalitate, întrucât în urma acesteia nu a fost luată nici o decizie.
În urma analizei mai multor articole ale acestui ziar putem ușor observa orientările sale de stânga care susțin Rusia și nicidecum Uniunea Europeană.
Fig. 3.3. Logo-ul ziarului „Independent”
Un alt ziar pe care l-am analizat este „Nezavisimaia gazeta”, care la fel se concentrază asupra problemelor din Transnistria. Acesta, ca și „Rossisckaia Gazeta” comentează în favoarea Rusiei, susținând că Transnistria trebuie să se supună legilor rusești.
La data de 20.01.2015 ziarul prezintă un articol care vorbește despre criza din Rusia, despre declinul rublei rusești cât și al leului moldovenesc. Liderul din Transnistria, Evghenii Șevciuc dorește să primească un împrumut de 100 milioane dolari de la statul rus pentru a trece peste criza economică în care se află Transnistria, pentru a plăti salariile și pensiile deja întârziate. Șevciuc mai spune că Rusia trebuie să ajute Transnistria, trebuie să investească în această regiune ca mai apoi aceasta singură să se poată întreține. Chiar dacă cursul valutar din Transnitria nu a suferit schimbări (11 ruble = 1dolar), așa cum s-a întâmplat cu cel rusesc (100ruble = 1 dolar), criza se simte, deoarece exportul s-a micșorat, iar fabricile nu mai lucrează ca înainte. Exportul către Rusia s-a stopat din cauza situației din Ucraina, mulți exportatori refuză să își trimită produsele printr-o țară care este în război.
La data de 26.01.2015 ziarul prezintă un alt articol, și anume un răspuns la cel din prealabil, un răspuns liderului transnistrean Evgheni Șevciuc.
Pentru prima dată Rusia a refuzat să ofere un ajutor financiar Transnistriei, argumentând că aceasta se află într-o criză nclusiv și că are probleme legate de Crimeea și estul Ucrainei. Un alt articol apărut recent în ziar, anume în data de 22.05.2015 vorbește despre hotărârea Parlamentului Ucrainei de a interzice tranzitarea teritoriului său de către militarii ruși care staționează în Transnistria.
Următoarele articole pe care le voi analiza sunt de pe site-ul de știri “Protv.md”. Primul articol pe care l-am ales a apărut în data de 20.04.2015 și vorbește despre o echipă de filmare care urma să meargă în regiunea transnistreană pentru a nclusi un reportaj despre viața din regiune, însă aceștia au fost întorși la Moscova din motiv că nu aveau actele necesare. Jurnaliștii susțin însă că nu acesta ar fi motivul, ci mai degrabă motivul este unul de ordin politic care vine din partea autorităților moldovenești ce nu doresc să se afle prea multe despre regiunea din stânga Nistrului.
La data de 22.05.2015 apare alt articol, în care socialistul Igor Dodon susține că “Republica Moldova trebuie să fie o federație, iar soldații ruși trebuie să rămână în continuare în stânga Nistrului”.
Fig. 3.4. Igor Dodon declarând că Republica Moldova trebuie să fie o federație
(Sursa: http://protv.md/stiri/politic/igor-dodon-r-moldova-trebuie-sa-fie-o-federatie-iar-soldatii-rusi–971741.html)
Un alt articol a apărut în data de 04.12.2014 și vorbește despre ajutorul umanitar pe care Rusia l-a trimis Transnistriei și anume 60 de camioane care provin din diferite țări, nclusive Germania, Israel, Belarus. Anterior, Rusia a trimis și în estul Ucrainei opt convoaie cu ajutorul umanitar.
3.2. Consecințele conflictului Transnistrean
3.2.1. Pierderi armate
Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la începerea conflictului din Transnistria. După încheierea luptelor, părțile implicate au avut de suferit numeroase pierderi, care au fost legate atât de chestiuni teritoriale, de armament, de vieți omenești, și de ordin economic, deoarece ambele părți s-au regîsit nevoite să plătească daune sau despăgubiri, în cazul pierderii de vieți omenești, familiilor victimilor, persoanelor care au fost strămutate, sau diferite tipuri de indemnizații ori facilități persoanelor care au fost implicate direct în conflict. Majoritatea acestor cheltuieli necesare se păstrează și în zilele noastre și se plătesc din bugetul de stat. În ceea ce privește cheltuielile și costurile implicate ca urmare a conflitului armat, printre acestea se numără:
reconstrucția locuințelor care au fost afectate sau total distruse pe parcursul
conflictului;
acordarea de remunerații sub forma unor alocații, pentru participanții la conflict,
pentru famiile celor care au participat dar și pentru cei care au rămas invalizi în urma luptelor desfășurate;
ajutor financiar oferit agenților economici care au fost afectați de conflictul armat
dar nu în ultimul rând și populației care a fost afectată;
cheltuieli rezultate din urma cererilor de despăgubire înaintate la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului;
cheltuieli efectuate pentru daunele de ordin material al populației afectate.
În anul 1992, Guvernul a stabilit valoarea despăgubirilor pentru victimele de război, având în plan: construcțiile care au fost deteriorate; transportul; bunurile de uz casnic; fonduri de la bugetul de stat au mers către asigurarea locuințelor; cetățenii care au rămas fără locuințe au primit împrumuturi fără dobândă până la 15 ani, cu limită de până la 400 mii ruble; primăria din Chișinău a primit în 1998 fonduri pentru asigurarea locuințelor cetățenilor afectați cu o valoare cuprinsă între 0,5 – 1,5 milioane lei.
Cu toate acestea, și în ciuda tuturor măsurilor adoptate, problema a rămas nerezolvată. În Transnistria au fost instituite articole pentru daunele materiale și de ordin moral a populației afectate de conflict, din bugetul republican, dintre care pot fi amintite următoarele: reglementări cu privire la bunurile pe care cetățenii le-au pierdut, reglementări cu privire la casele distruse, la mijloacele de trasport care au fost sechestrate, și reglementări legate de animalele pe care cetățenii le-au pierdut. Atât Moldova cât și reprezentanții teritoriului transnistrean au stabilit anumite sisteme asemănătoare pentru asigurarea securității și a protecției sociale a populației care a participat la acțiunile militare. Din partea Moldovei, aceste sisteme au oferit următoarele:
reducerea serviciilor medicale și a serviciilor comunale, posibilitatea de a cășători
gratuit cu mijloacele de transport publice, creșterea pensiilor;
veteranii au obținut posibilitatea eliberării gratuite a pașapoartelor;
invalizii de război au primit alocații lunare cu o valoarea cuprinsă între 375-600
lei, invalizii de război au primit și anumite formulare constând în foi de odihnă o dată la 3 ani, și acestora li s-a oferit posibilitatea de a călători gratuit cu mijloacele de transport publice; le-a fost mărită scutirea la achitarea impozitului pe venit; li s-a mărit pensia în funcție de vechimea în muncă dar și pentru invaliditate, cu până la 135 lei.
Din partea Transnistriei, ajutoarele sociale au constat în:
obținerea de medicamente compensate sau gratuite;
reduceri de până la 50% în ceea ce privește utilizarea telefoniei fixe;
reduceri de până la 50% la serviciile comunale;
șomerilor li s-au oferit gratuitatea foilor de odihnă o dată la 2 ani;
participanților la acțiuni militare li s-a oferit și gratuitatea studiului în învâțământul
profesional și alocații pe perioada de formare în noi profesii;
În altă ordine de idei Transnistria a fost nevoită să plătească și anunumite costuri legate de dosarele care au fost depuse la CEDO, deoarece în anul 1993 Curtea Supremă de Justiție a trimis în judecată cetățenii Republicii Moldova, care au participat la conflictele militare și au fost prinși pe teritoriul Transnistriei. În acest sens este renumit dosarul Ilașcu (Ilașcu, Petrov, Popa, Ivantoc și Leșco).
Cei enumerați au înaintat ulterior dosare la CEDO, care după ce au fost examinate, a trecut o bucată îndelungată de timp până în momentul în care au fost aprobate, și anume în anul 2004 s-a dat decizia finală că Republica Moldova este obligată să plătească acestora daune morale și materiale însumând două sute de mii de euro. Și statul rus a fost plătitor de astfel de prejudicii aduse de cereri formulate din partea unui alt grup de oameni, daune care au ajuns la valoarea de cinci sute optzeci de mii de euro.
3.2.2. Pierderi economice
Acțiunile armate de pe teritoriul transnistrean au agravat și situația economică a ambelor părți care au fost implicate, și în același timp a contribuit la adâncirea crizei economice. După anul 1992 Produsul Intern Brut s-a regăsit într-o scădere dramatică, cu aproximativ 50%, din care, structurat pe sectoare, capacitatea producției interne s-a diminuat cu 27 de procente, iar categoria mărfurilor care erau transportate cu 27 de procente cu 51%. În mod normal, economia oricărei țări are parte de creșteri explozive sau de diminuări considerabile, dar cu siguranță că aceste scăderi din Transnistria nu ar fi fost atât de rapide și elocvente dacă nu ar fi existat conflictul în vremea căruia au avut loc distrugeri masive și opriri ale infrastructurii tehnice, activitatea firmelor fiind întreruptă.
Conform analizei datelor statistice, au fost distruse aproximativ 218 firme de transport de tip industrial sau din domeniul construcțiilor, a fost deteriorat aproape 8 km de cablu electric și 35 km de linii electrice aeriene, și nu în ultimul rând 10 centre de stații electrice. În timpul conflictului, atât pe malul stâng cât și drept al Nistrului a fost sistată energia electrică, iar la data de 10 august 1992 a fost întreruptă și alimentarea cu gaze naturale în anumite raioane, precum: Anenii Noi, Ialoveni, Orhei, Rezina, dar și în principalele orașe, Orhei și Chișinău.
În ceea ce privește spațiul locuibil, conflictul armat a distrus aproximativ 1812 locuințe și 427 de apartamente, iar în mijlocul ariilor militare au fost avarite sau distruse total anumite obiective de infrastructură socială.
Privind în ansamblu aceste date statistice nu se poate găsi o evaluarea precisă a daunelor care au fost provocate de luptele armate, dar specialișii în domeniu afirmă că teritoriul Transnistrean însumează pierderi de aproape 7,5 milioane de dolari, iar de cealalată parte, Moldova a avut pierderi de 380 milioane de dolari.
3.2.2. Pierderi de vieți omenești
Cele mai importante pierderi sunt binînțeles cele de vieți omenești.
Conflictul transnistrean a provocat pierderi de vieți nu doar în rândul forțelor militare dar și în rândul civililor, al populației în general. Statisticile arată un număr aproximativ de 1100 morți și 3500 de răniți. Din alt punct de vedere, au existat persoane care au fost strămutate în interiorul țării, cu un număr mai mare de două sute de mii, iar daunele morale aduse acestora sunt foarte mari. Ca atare, nu se poate aprecia cu exactitate pierderile și pagubele de vieți omenești, dar se știe că în Transnistria au fost aproape 812 de decese, printre care se numără un număr mare de civili, și anume 310, 42 de femei, 14 copii, iar răniți aproximativ 2485.
Conform institutelor de statistică din Moldova, după anul 1992, numărul victimelor din Republica Moldova a fost de 320 de cetățeni.
Tab. 3.1. Estimare a numărului victimelor după conflictul din 1992
(Sursa: Buletin de informatii – Centrul de demografie și Institutul de prognoză economică ASR, Nr. 27, 1997)
În ceea ce privește strămutarea cetățenilor, migrația celor aflați în zona de conflict s-a realizat în 3 moduri:
de pe teritoriul de conflict de pe malul drept al Nistrului, către zone îndepărtate’
de pe partea stângă a Nistrului către partea dreaptă;
din ariile în care se desfășurau conflictele armate spre zone mai sigure, tot din
interiorul Transnistriei.
Tab. 3.2. Strămutarea populației afectate
(Buletin de informatii – Centrul de demografie și Institutul de prognoză economic ASR, Nr. 27, 1997)
Cetățenii care au fost strămutați pe perioada conflictelor armate săvârșite pe teritoriul Transnistriei au nebeficiat și de asistență variată: găsirea de locuri de muncă, aprovizionarea cu produse și alimente, găsirea și stabilirea unor noi locuințe, indemnizații zilnice de alimente și indemnizații lunare de somaj. Cu toate acestea, după încheierea conflictului, o parte majoritară a populației care fusese strămutată a revenit la locuințele de domiciliu.
După cum explicam în rândurile anterioare, pe perioada conflictului economia a fost afectată de la temelie. O parte a acesteia, și anume infrastructura, joacă un rol esențial în menținerea și dezvoltarea economic a unei țări.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Transnistria Intre Est Si Vest. Perspectivele Unei Entitati Politice cu Statut Incert (ID: 124612)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.