TRANSMITEREA PROPRIETĂȚII ȘI A RISCURILOR ÎN CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE [614976]

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IASI FACULTATEA DE DREPT Disciplina: Dreptul comerțului internațional LUCRARE DE LICENȚĂ Coordonator științific, Conf. univ. dr. ANGELA MÎTA – BACIU Absolventă, PODARU Ana – Loredana Sesiunea iulie 2019 – Iași –

4
TRANSMITEREA PROPRIETĂȚII ȘI A RISCURILOR ÎN CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE

5
PLANUL LUCRĂRII CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE 1. Noțiunea si denumirea de contract de comerț internațional 2. Contractul intern – reglementare 3. Contractele in Noul Cod Civil 4. Contractul internațional. Definirea contractului internațional CAPITOLUL I CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ 1. Noțiunea contractului de vânzare-cumpărare internațională 2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare internațională 3. Obiectul contractului CAPITOLUL II TRANSMITEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ȘI A RISCURILOR ASUPRA LUCRULUI VÂNDUT 1.Transmiterea proprietății în contractul de vânzare-cumpărare internațională 2.Transmiterea de mărfuri individual determinate 3.Transmiterea de mărfuri determinate generic 4.Transmiterea riscurilor în contractul de vânzare – cumpărare internațională CAPITOLUL III OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI l. Predarea mărfii vândute l.1. Termenul la care se face predarea. Termenul esențial l.2. Locul predării I.3. Suportarea cheltuielilor predării l.4. Răspunderea pentru neexecutarea obligației de predare l.5. Exonerarea de răspundere 2.Obligația de garanție a vânzătorului 2.1.Garanția contra evicțiunii 2.2.Garanția contra viciilor

6
2.3.Obligația pentru evicțiunea bazată pe proprietatea intelectuală 3.Conformitatea mărfii predate 3.1. Cantitatea mărfii 3.2. Calitatea mărfii 3.3. Sancțiunea lipsei de conformitate 4.Predarea documentației tehnice CAPITOLUL IV OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI 1. Plata prețului 1.1.Determinarea prețului 1.2.Elementele prețului 1.3.Data plații 1.4.Locul plații 1.5.Răspunderea pentru neexecutarea obligației de a plăti prețul 2. Luarea în primire a mărfii CAPITOLUL V RĂSPUNDEREA ÎN VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ V.1.Răspunderea vânzătorului V.2.Răspunderea cumpărătorului V.3.Daune-interese V.4.Exonerarea de răspundere CONCLUZII BIBLIOGRAFIE ANEXA 1 Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vinzare internationala de marfuri, incheiata la Viena la 11 aprilie 1980 ANEXA 2 Extras din Codul Civil din 2009 în vigoare de la 01 octombrie 2011

7
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE 1. Noțiunea si denumirea de contract de comerț internațional 2. Contractul intern – reglementare 3. Contractele in Noul Cod Civil 4. Definirea contractului internațional Contractul de vânzare-cumpărare internațională constituie principalul instrument juridic prin care se desfășoară comerțul internațional. Pe lângă forma clasică el cunoaște și forme noi, moderne. De aceea acest tip de contract poate fi considerat “universal” deoarece schimbutile comerciale internaționale au cunoscut o dezvoltare fără precedent, prin intermendiul vânzării asigurându-se circulația mărfurilor de la producător la consumator în cadrul a relațiilor comerciale internaționale.1 Activitatea de comerț exterior cuprinde: în raporturile cu străinătatea privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile și expedițiile internaționale, proiectarea și executarea de lucrări, asistență sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologice, consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunule financiare, asigurările și turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț. O afacere în cadrul relațiilor comerciale se transpune pe planul dreptului într-un act juridic constând în manifestarea unei voințe creatoare de efecte juridice. Această manifestare de voință poate fi un contract, dar poate fi și un act unilateral. Cel mai adesea însă este vorba de un contract. Multitudinea operațiilor comerciale se realizează prin instrumente juridice – cum sunt contractele – și prin cele mai diferite instituții juridice, menite să asigure certitudinea în 1 Angela Mîță-Baciu, Dreptul comertului international, Editura “STEF”, Iași 2008, pag.223

8
privința atingerii efectelor și realizării scopurilor, pe care părțile le urmăresc, precum și justețea soluțiilor, în cazul în care s-ar ivi un contencios între părțile contractante. Comerțul internațional se exprimă prin afaceri uriașe și complexe desfășurate pe termen lung și care numai pot fi înfăptuite numai cu ajutorul instrumentelor juridice tradiționale (contractul de vânzare cumpărare, locație, antrepriză, etc.), ci, ele au nevoie pentru acestea de noi forme de contracte și chiar de noi metode de contractare nereglementate în sistemele de drept naționale. Contractele tip și condițiile generale de livrare constituie un procedeu des utilizat întrunind preferințele multor participanți la schimburile comerciale internaționale deoarece formează un cadru juridic ce facilitează prefigurarea clauzelor contractuale într-un minim de timp pentru realizarea operațiunilor comerciale. Se regăsesc în legislațiile statelor sub denumirea de condition generale, general conditions ori standard terms, condizioni generali. Se regăsesc de asemenea întocmite de organizații profesionale ale comercianților sau federației exportatorilor cum ar fi Asociația comercianților de cerealecu sediul în Londra (London Corn Trade Association- L.C.T.A. sau Asociația exportatorilor de bumbac din Alexandria – Alexandria Cotton Exporters Association). In comerțul internațional sun utilizate contracte tip și pentru comerțul cu lână, cherestea, electronice (condițiile generale de vânzare ale producătorilor din industria electrotehnică, produse petroliere, etc. 2 Cu privire la tipurile de contracte comerciale, de regulă se disting următoarele grupe: contractul de vânzare-cumpărare (cel mai important contract atât pe planul comerțului intern cât și al comerțului internațional); contractele de intermediere (contractul de mandat, contractul de comision, contractul de agency); contractele de concesiune (contractul de concesiune exclusivă, contractul de franchising); contractele de transfer de tehnologie (contractul de licență, contractul de know-how, contractul de consulting-engineering); contractele de finanțare a operațiilor comerciale (contractul de leasing, contractul de factoring). 2 Angela Mîță-Baciu, Dreptul comertului international, Editura “STEF”, Iași 2008, pag.179

9
1. Noțiunea de contract de comerț internațional Contractul este principalul instrument de realizare a operațiunilor de comerț internațional. Actul juridic unilateral, de exemplu titlul de credit, deși utilizat, are un rol limitat. Pornind de la noțiunea de act juridic de comerț internațional, conchidem că este contract de comerț internațional acel contract comercial încheiat de un comerciant român cu o parte străină sau pe o piață străină. Observăm cele două caracteristici cunoscute, comercialitatea și internționalitatea, ambele trebuind să fie prezente cumulativ. De aceea, de exemplu, contractele încheiate cu prilejul scoaterii sau introducerii în țară, prin colete sau de către călători, a unor bunuri de uz personal sau familial, deși au element de extraneitate, nu sunt contracte de comerț internațional pentru că nu au caracter comercial. In realizarea unei operațiuni de comerț exterior de vânzare-cumpărare de mărfuri, trebuie semnalat faptul că pot interveni unul sau mai multe contracte, în acest ultim caz contractul de bază fiind cel de vânzare-cumpărare. Dar acest contract nu se încheie întotdeauna direct între producătorul străin și beneficiarul român (sau invers), ci sunt numeroase cazurile în care, în asemenea operațiuni, se interpun intermediari, cu consecința că intervin alte contracte (de mandat, de comision, de vânzare-cumpărare), după cum pentru fiecare operațiune de comerț exterior mai intervin și așa-numitele contracte adiacente (de transport, de asigurare, bancare etc.). Denumirea de contract de comerț internațional Pentru desemnarea acestor contracte, legea utilizează, de regulă, denumirea de contracte externe sau, mai rar, contracte de export, de import, de cooperare economică internațională. Literatura juridică le denumește, în mod obișnuit, contracte comerciale internaționale. În ce ne privește, preferăm denumirea de contracte de comerț internațional. Suntem, în acest fel, în concordanță cu denumirea disciplinei; apoi, și nu este lipsit de importanță, nu toate sistemele de drept recunosc dreptul comercial ca o ramură a sistemului

10
lor de drept, cu toate că toate statele fac comerț internațional și încheie, prin agenții lor economici, contracte de comerț internațional. 2. Contractul intern – reglementare Contractul este un act juridic civil constând în acordul de voință între două sau mai multe persoane, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice. Trăsătura caracteristică, definitorie și esențială a unui contract o constituie acordul de voință al părților exprimat cu intenția de a se obliga juridicește. Între părți trebuie să existe un astfel de acord cel puțin asupra naturii contractului și asupra identității obiectului acestuia. Acordul părților asupra celorlalte elemente secundare ale contractului poate fi prezumat prin referire la dispozițiile legale supletive. La baza reglementării contractului, în Codul civil român stă principiul libertății contractuale, potrivit căruia părțile pot decide în mod liber asupra încheierii sau neîncheierii oricărui fel de contract, asupra conținutului, formei și efectelor acestuia, cu condiția de a nu se contraveni dispozițiilor legale imperative, ordinii politice, sociale și economice a țării sau regulilor de conviețuire socială.3 Un alt principiu care stă la baza reglementării contractului în Codul civil român este acela al consensualismului, care se caracterizează prin valabilitatea încheierii unui contract prin simplul acord de voință al părților. Contractele sunt instrumente juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulația bunurilor, folosința și conservarea lor, ori crearea de valori. Trebuie făcută însă distincția între contractele civile pe de o parte și contractele comerciale pe de altă parte, din această ultimă categorie făcând parte contractele încheiate de comercianți și cele care au drept obiect faptele de comerț. Importanța diferențierii constă în aceea că fiecare dintre aceste două categorii de contracte (cele civile și cele comerciale) sunt supuse unor regimuri juridice diferite cu 3 Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Instituții de drept economic și comercial, practică jurisdicțională. Editurile Continent XXI & Universul, București 1994, pag.128

11
sublinierea, importantă, că între cele două regimuri juridice aplicabile (cel privind contractele civile și cel privind contractele comerciale) există o corelație, în sensul că regulile care guvernează contractele speciale civile sunt aplicabile și contractelor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare, dar prioritare sunt regulile speciale prevăzute în Codul civil sau acte normative speciale – pentru contractul în cauză. În literatura juridică se arată că din această corelație “rezultă că dreptul comercial este un drept special față de dreptul civil, care este dreptul comun în privința reglementării raporturilor patrimoniale dintre particulari. Acesta înseamnă că raporturile patrimoniale izvorâte din săvârșirea faptelor de comerț și cele la care participă comercianții sunt guvernate de Codul comercial sau legile comerciale speciale. În măsura în care anumite aspecte nu ar fi reglementate, vor fi aplicabile dispozițiile Codului civil”. 4 În măsura în care anumite probleme de drept nu ar fi reglementate prin norme speciale (sau convenția dintre părți) se aplică, în completarea acestor norme, regulile din partea generală a dreptului obligațional (teoria generală a obligațiilor), care cuprinde reguli aplicabile tuturor contractelor sau contractelor de o anumită categorie (contracte sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, etc.), aceste norme – și nu normele prevăzute pentru un alt contract special, fie și asemănător – fiind incidente ori de câte ori nu există norme speciale. De la regula aplicării normelor prevăzute de lege pentru un contract special numai în materia respectivă, se admite și o derogare pentru ipoteza în care, nici pentru contractul special în cauză și nici în cadrul teoriei generale a obligațiilor nu există vreo reglementare. Astfel, de exemplu, regulile privitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune sunt aplicabile nu numai în materia contractului de vânzare – cumpărare (sau în contractele pentru care legea prevede aplicarea lor, cum ar fi schimbul și contractul de societate – art.1409 și 1503 C.civ.), dar și în cazul altor contracte translative de drepturi reale”. 4 Idem, pag.130

12
Caracterul translativ de proprietate al vanzarii rezulta din insasi definitia legala a acesteia, cuprinsa in art. 1650 NCC : “vanzarea este contractul prin care vanzatorul transmite sau, dupa caz, se obliga sa transmita cumparatorului proprietatea unui bun”. Este o caracteristica ce priveste insasi esenta contractului de vanzare, in aceeasi masura in care esential este si caracterul oneros al acestuia. Analizand fondul contractului de vanzare, extragem doua elemente care il definesc in mod special si obligatoriu: faptul ca vanzatorul transmite proprietatea unui bun – deci caracterul translativ de proprietate – si faptul ca acest transfer se face in schimbul unui pret – deci caracterul oneros al contractului de vanzare. Transferul proprietatii bunului ce face obiectul unui contract de vanzare este insusi interesul urmarit de cumparator atunci cand incheie actul juridic respectiv, tot asa cum primirea pretului este interesul urmarit de vanzator, ceea ce leaga fara echivoc caracterul translativ de proprietate de caracterul oneros al vanzarii, cele doua aspecte astfel evidentiate reprezentand avantajele reciproce pe care partile urmaresc sa si le procure. Prin urmare, atunci cand vorbim despre caracterul translativ de proprietate al vanzarii trebuie sa avem in vedere faptul ca el este de esenta acestui contract, definindu-l in mod obligatoriu. In lipsa lui nu se mai poate vorbi despre o vanzare, regimul juridic aplicabil respectivului contract modificandu-se substantial. Dispozitiile art. 1673 NCC considera transferul proprietatii bunului vandut drept una dintre obligatiile vanzatorului, pe care o reglementeaza in mod imperativ. În concluzie, putem arăta că “În măsura în care anumite probleme de drept nu sunt reglementate prin norme speciale prevăzute pentru contractul în cauză și nici în cadrul teoriei generale a obligațiilor, se impune aplicarea normelor existente, deși aceste norme sunt speciale pentru un anumit contract”. 3. Contractele in Noul Cod Civil Noul Cod Civil a adus modificari fundamentale contractelor.

13
Pe de-o parte, au fost introduse elemente noi, care nu erau reglementate expres pana acum : impreviziunea, anteprecontractul (numim doar doua), iar pe de alta parte, anumite concepte: clauza penala, raspunderea contractuala, incetarea contractului ce au suferit schimbari substantiale. Tocmai pentru ca noutatile sunt importante si de impact, prezint, in sinteza, elementele noi pe care le regasim in Noul Cod in ceea ce privesc contractele, inclusiv contractul de vânzare-cumpărare. a. Negocierile in vederea incheierii contractului (art. 1183 – 1184 NCC) Partile sunt obligate a respecta principiul bunei-credinte in negocieri. Initierea negocierilor sau intreruperea negocierilor contrar bunei-credinte se va sanctiona prin obligarea partii la plata de daune-interese. Obligatia de confidentialitate : partile sunt obligate a pastra confidentialitate si de a nu se folosi in interes propriu de informatiile confidentiale despre care au aflat in timpul negocierilor, chiar daca acestea nu au rezultat in incheierea unui contract. b. Clauzele contractuale Art 1201 – 1203 reglementeaza in mod expres clauzele la a caror respectare partile sunt obligate, chiar daca aceste clauze nu sunt cuprinse in contract: Clauzele externe: partile sunt tinute a respecta clauzele extrinseci la care contractul face trimitere; Clauzele standard: sunt considerate a fi clauze standard acele conditii stabilite in mod unilateral de catre una dintre parti, care nu sunt negociate si nu sunt supuse aprobarii celeilalte parti (ex. conditii generale, reguli, regulamente). Clauzele standard sunt premise, totusi, in caz de conflict intre o clauza standard si o clauza negociata, aceasta din urma va prevala. Exista cateva limitari cu privire la clauzele standard (clauzele neuzuale). Astfel, pentru a putea produce efecte, clauzele standard trebuie acceptate in mod expres de cocontractant, in cazul in care cuprind: limitarea raspunderii, dreptul de a denunta unilateral contractual, dreptul

14
de a suspenda executarea obligatiilor, decaderea din drepturi, decaderea din beneficiul termenului, restrangerea dreptului de a contracta cu alte persoane, limitarea dreptului de a opune exceptii, reinnoirea tacita a contractului, legea aplicabila, clauze compromisorii, clauze privind stabilirea compententei instantelor. c. Clauza de impreviziune Este reglementata in mod concret si imperativ prin lege, prin art. 1271 NCC. Anterior intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, nu existau prevederi cu privire la aceasta chestiune. Partile unui contract vor putea invoca impreviziunea numai in cazul in care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unor schimbari exceptionale, ce ar rezulta in impovararea vadit injusta a debitorului obligatiei d. Transferul dreptului de proprietate – riscul pieirii bunului In ceea ce priveste raspunderea pentru pieirea bunului, modificarea este una semnificativa. Astfel, potrivit art. 271 din vechiul Cod Civil, din momentul perfectarii contractului translativ de proprietate, riscul pieriii bunului era suportat de catre debitorul obligatiei de plata (dobanditorul), indiferent daca bunul ii fusese efectiv predat sau nu. Insa, conform art. 1274 Noului Cod Civil , riscul pieirii bunului ramane in sarcina debitorului obligatiei de a preda bunul (in general vanzatorul), atata timp cat bunul nu a fost predat, chiar daca contractual a fost perfectat. Precizam ca, prin conventie, partile pot deroga de la regula in materie de riscul contractului. e. Antecontractul (promisiunea de a contracta) Art. 1279 NCC reglementeaza in mod expres conditiile de incheierea ale antecontractului: – Antecontractul trebuie sa contina toate clauzele ce se vor regasi in contract; – Promisiunea de a negocia nu echivaleaza cu promisiunea de a contracta.

15
f. Clauza penala Este reglementata de art. 1538 – 1543 NCC, fiind definita ca o conventie sau o clauza dintr-un contract, prin care debitorul se obliga sa plateasca creditorului o suma de bani sau sa indeplineasca o alta prestatie determinata in favoarea acestuia, in cazul neexecutarii ilicite a obligatiilor contractuale. Clauza penala are o natura mixta: reparatorie, sanctionatorie, cominatorie, urmarindu-se simultan repararea prejudiciului cauzat creditorului, precum si pedepsirea comportamentului debitorului, care consta in neexecutarea obligatiilor sale contractuale; Se pastreaza vechile prevederi cu privire la clauza penala: creditorul are dreptul de a solicita fie clauza penala, fie executarea in natura a prestatiei – punerea in executare a clauzei penale nu se cumuleaza cu executarea in natura a obligatiei contractuale originare (Regula), cu exceptia cazului in care clauza penala este prevazuta pentru executarea cu intarziere, situatie in care se deroga de la regula si se cumuleaza clauza penala cu executarea in natura. Noul Cod Civil aduce o serie de elementele de noutate. Astfel, se prevede in mod expres acordarea clauzei penale pentru neexecutarea oligatiei principale, spre deosebire de vechea reglementare, unde clauza penala era raportata la “(ne)executarea unei obligatii….” Debitorul nu are niciun drept de optiune, el are doua obligatii contractuale: (i) cea principala, la care s-a angajat prin vointa sa; (ii) cea accesorie si subsidiara – executarea prestatiei stabilita in clauza penala. Debitorul nu se poate libera de executarea obligatiei principale prin oferirea prestatiei ce face obiectul clauzei penale. Creditorul poate cere executarea clauzei penale fara a fi obligat sa dovedeasca existenta unui prejudiciu, altfel spus prejudicul se prezuma prin inserarea clauzei penale. Ca principiu, instantele de judecata nu pot interveni asupra clauzei penale, cu urmatoarele exceptii : a. Poate fi diminuata, daca exista o executare partial in natura a obligatiei, in limita in care aceasta a profitat creditorului ;

16
b. Poate fi redusa, daca este vadit excesiva fata de prejudiciul ce putea fi prevazut de parti la incheierea contractului. g. Raspunderea contractuala 7.1. Limitarea raspunderii (Art. 1350, Art. 1355, Art. 1356 NCC) Nu se poate inlatura raspunderea contractuala pentru a se opta in favoare unor reguli care ar fi mai favorabile (ex. partea intr-un contract nu poate opta pentru angajarea raspunderii delictuale, daca aceasta ar fi mai favorabila) ; Nu se poate limita prin conventii raspunderea pentru prejudicul cauzat printr-o fapta savarsita cu intentie sau din culpa grava sau raspunderea pentru prejudiciile cauzate integritatii fizice sau psihice ori sanatatii unei persoane ; Per a contrario se deduce ca limitarea raspunderii (clauza de limitare a prejudiciului pe care partea se angajeaza sa il repare in caz de neexecutare) este posibila ori de cate ori fapta a fost savarsita din culpa simpla (ex. imprudenta, neglijenta). 7.2. Exonerarea de raspundere (Art. 1351 – 1354 NCC) Noile prevederi reglementeaza si definesc in mod explicit cauzele exoneratoare de raspundere si efectele acestora. Astfel avem reglementat: a. Forta Majora : un eveniment extern imprevizibil, inevitabil, invincibil absolut; b. Cazul Fortuit : un eveniment care nu a putut fi nici prevazut, nici preintampinat de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca evenimentul nu s-ar fi produs; c. Fapta victimei sau a tertului; d. Exercitiul drepturilor. Ca regulala generala : partile sunt exonerate de raspundere contractuala, prin efectul legii, in caz de forta majora sau caz fortuit, insa, prin conventie, contractantii pot alege sa inlature aceste cauze exoneratoare ;

17
Fapta victimei sau a tertului sunt cauze exoneratoare de raspundere, neconditionat, daca indeplinesc caracteristicile fortei majore. In cazul in care se poate aprecia ca intrunite elementele Cazului Fortuit, fapta victimei sau a tertului va exonera partea de raspundere, numai daca, in prealabil, prin conventie, s-a agreat Cazul Fortuit ca fapt exonerator de raspundere sau daca exista prevedere legala in acest sens. • 7.3. Raspunderea contractuala pentru fapta altuia (Art. 1519 NCC) Conform reglementarilor, debitorul raspunde contractual si pentru fapta altuia. Debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseste pentru executarea obligatiilor contractuale (persoane pe care le substituie sau cu care se asociaza in executarea obligatiilor contractuale). Raspunderea contractuala pentru fapta tertului se poate limita sau inlatura, daca partile convin astfel prin contract, insa in lipsa unei astfel de clauze se va aplica regula generala de la art 1519 NCC. 8. Incetarea contractului 8.1. Rezilierea/Rezolutiunea contractului (Art. 1549 – 1554 NCC) Rezolutiune/Reziliere unilaterala – prin comunicarea unei declaratii de rezolutiune/reziliere, numai daca : (i) partile au agreat aceasta posibilitate prin contract; (ii) debitorul se afla de drept in intarziere; (iii) debitorul a fost pus in intarziere, insa nu si-a executat obligatia nici inauntrul termenului fixat astfel.

18
Rezilierea/Rezolutiunea de drept, ca urmare a agrearii in contract a unui pact comisoriu. Potrivit noii legislatii, pactul comisoriu nu mai are grade (pactul comisoriu putea avea gradul I, II, III, IV, in functie de gradul aferent putand opera de rezilierea/rezolutiunea de plin drept. Pactul Comisoriu grad IV – numai cu interventia instantelor de judecata). Pactul comisoriu trebuie sa mentioneze expres obligatiile a caror neexecutare atrage rezilierea/rezolutiunea contractului. Conditia pentru ca pactul comisoriu sa isi produca efectele: punerea in intaziere a debitorului, in prealabil. 4. Definirea contractelor de comerț internațional Alături de contractele interne, reglementate după cum am arătat mai sus, se impun a fi făcute precizări în legătură cu contractele prin care se realizează cooperarea economică internațională, în genere a comerțului internațional. Păreri autorizate în domeniu au spus ca este aproape imposibil să definești ceea ce se înțelege prin contract internațional 5. Alte păreri susțin ca atunci când o relație este internațională, se naște un contract internațional. Aparent definirea contractului internațional nu ridica probleme, pentru ca acesta este chiar parte din domeniul dreptului internațional. O definiție a “operației comerciale cu caracter internațional” nu există, după cum nu există o definiție a “contractului comercial internațional”. Așa încât, în doctrină și în practica internațională se recurge de regulă, la două categorii de criterii: criterii juridice și criterii de ordin economic.6 Criteriile juridice se referă la punctele de legătură ale raportului juridic; cel al executării obligației; domiciliul sau reședința persoanei fizice; sediul persoanei juridice, etc. Potrivit acestor criterii, un contract se consideră că are caracter internațional din momentul în care el conține cel puțin un element de extraneitate. Dar, cel mai adesea, se consideră că un singur criteriu nu este suficient pentru a da contractului un caracter 5 Antoine KASSIS – Le nouveau droit europeen des contrats internaționaux – Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993, pg.6 preluat din Angela Baciu, op.cit.pag. 6 Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, opere citate, pag. 35

19
internațional, ci se mai cere și un altul sau alte criterii, întrucât numai aplicarea cumulativă a acestora poate conferi contractului un caracter internațional.7 Tendința actuală este aceea că pentru determinarea caracterului internațional al unui contract sunt luate în considerație mai multe criterii, atât de ordin juridic, cât și de ordin economic, în raport cu natura contractului respectiv, căutându-se a fi găsite soluții în favoarea comerțului internațional (in favorem negotii). Caracterizarea unui contract comercial ca având sau nu caracter internațional nu reprezintă un exercițiu pur teoretic, ci are implicații practice considerabile, în sensul că se poate astfel determina și legea aplicabilă raporturilor juridice respective. Încă din momentul încheierii unui contract comercial internațional se pune problema legii care va guverna contractul respectiv. Acest lucru este valabil nu numai pentru cazul când se ivește un litigiu, ci și mai înainte de orice contencios între părți, tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu. Răspunsul la această problemă îl oferă dreptul pozitiv așa cum s-a prezentat înainte de apariția Convenției de la Roma referitoare la legea aplicabilă obligațiilor contractuale din anul 19808. De aceea nu este cazul pentru o dezbatere furtunoasă, chiar dacă de obicei abordarea unei asemenea chestiuni se face mai întîi cu o definiție. O analiză atentă duce la concluzia că depășirea lipsei definirii, nu este de netrecut cum s-ar putea crede. Cu titlu de exemplu, în Convenția de la Haga din 1964, care, fără a defini vânzarea internaționala, în articolul al doilea precizează că : "Prezenta este aplicabilă contractelor de vânzare încheiate între părți care își au sediul, sau în lipsa de sediu, își au reședința obișnuită pe teritoriul unor state diferite”, în fiecare din cazurile exhaustiv arătate de text. Unii autori au constatat că expresia este des folosită și în sensuri variate; termenul internațional este sugestiv prin conținutul său, la o prima vedere ; ajută la calificarea situațiilor unde sunt implicate mai multe state. Antoine Cassis critică acest punct de vedere susținând că "Nu este vorba în acest caz, decât de o aproximare grosieră, suficientă pentru 7 Idem, pag.36 8 Angela Baciu, opere citate, pag.76

20
uzajul curent al termenului, dar nu pentru determinarea câmpului de aplicare al regimurilor juridice ale fiecărui caz particular". Desigur, găsim în literatura de specialitate o serie de definiții ale contractului internațional. Formulările diferă de la autor la autor și sunt susceptibile de comentarii. O primă definiție care ne-a reținut atenția este cea formulata în doctrina franceză de către Loussouarn și Bredin.9 În viziunea acestor autori, contractul internațional apare ca fiind “cel care are legături cu mai multe sisteme juridice”. Se pare că această definiție este pe cât de succintă, pe atât de insuficientă și chiar laconica în opinia noastră, pentru că invocă o idee, o situație implicând una sau mai multe “legături” dar fără ca o explicație satisfăcătoare să o însoțească.10 O altă definiție este cea formulată de Batiffol11, pe care o apreciem mai precisă, în sensul ca este mai circumstanțiată. Astfel un contract este internațional dacă prin actele privitoare la încheierea sau executarea sa, ori localizarea obiectului său, sunt legate cu mai mult de un singur sistem juridic”. Definiția formulata de Batiffol reprezintă de fapt punerea în operă a metodei conflictelor de legi în strânsa legătură cu autonomia de voința. Se oprește, de asemenea, asupra tuturor elementelor care pot fi reținute pentru atribuirea caracterului internațional al contractului. Aceste elemente sunt : locul încheierii și executării contractului, naționalitatea părților, domiciliul lor, localizarea obiectului contractului. Ceea ce aduce absolut nou în definiția sa este că enumeră printre elementele ce atribuie caracterul internațional, obiectul contractului. Pare surprinzător ca obiectul sa fie cotat ca element de extraneitate. Aceasta abordare ne amintește de cunoscuta teorie a “localizării contractului” care a sedus doctrina contractelor o lungă perioada de timp. Este vorba de localizarea la nivelul normei de conflict, adică la nivelul căutării “centrului de gravitate” pentru desemnarea dreptului național ce se va aplica acelui contract 9 Loussouarn si Bredin, Droit du commerce international, Sirey, Paris, 1969, nș 511 10 Angela Baciu, op.cit. pag.35 11 Batiffol, H., în Encyclopedie Dalloz, Droit international privé I , Contrats et Conventions, nș 9, Paris , p.564

21
considerat internațional. Desigur cel puțin o remarcă am putea face și anume: dacă localizarea obiectului contractului din definiție este același lucru cu localizarea contractului ce se efectuează după calificarea acestuia ca internațional. Cunoscând faptul ca obiectul contractului este constituit din obligații, el în realitate nu poate fi localizat în spațiu, din punct de vedere geografic, decât la nivelul unei definiții, la nivelul căutării elementelor constitutive de internaționalitate ale contractului. De aceea “localizarea obiectului contractului” este altceva decât locul de executare care ne conduce spre ceea ce Batiffol numește “localizarea contractului” . Acolo unde doctrina nu oferă soluții satisfăcătoare, găsim în jurisprudență definiții care ne salvează din impas. Astfel, într-un caz concret dedus judecații, preluat din cazuistica franceză a Curții de Apel din Paris, referindu-se la termenii care conduc la calificarea contractului drept internațional, instanța arată că “se leagă, are legătură cu normele juridice emanând de la mai multe state”, în sentință fiind enumerate elementele și circumstanțele speței care-l fac să fie internațional : locul încheierii, naționalitatea diferită a părților, obiectul contractului. În doctrina franceză s-au purtat discuții despre definiția formulată de articolul 1492 al Noului Cod de Procedură Civilă Francez și al controverselor în materia arbitrajului, ca urmare a textului articolului cuprinzând această definiție. Astfel, inspirându-se dintr-o decizie de speță soluționată de Curtea de Casație din Paris, redactorii articolului 1492 din Noul Cod de Procedură Francez (articol cuprins în titlul al-V-lea, intitulat “L’arbitrage international”) formulează textul în următoarea modalitate:”Est internațional l’arbitrage qui met en cause des intérêts du commerce internațional”. Ca atare, părțile trebuie uneori să țină seama nu numai de legea țării lor (dacă este comună ambelor părți) sau de legile lor personale (adică ale țărilor cu care fiecare dintre părți este legată prin cetățenie sau domiciliu), ci și de legile altor terțe țări (cum ar fi de exemplu: legea țării unde se realizează acordul de voință sau actul juridic – negotium, ori unde părțile întocmesc înscrisul constatator – instrumentum). Numai dacă actul juridic sau înscrisul constatator sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legilor respective, acestea își vor produce efectele voite de părți chiar și în țări

22
terțe (de exemplu, capacitatea părților de a contracta este determinată în unele legislații de legea personală a fiecăreia dintre părți – lex personalis, care poate fi legea țării al cărei cetățean este partea – lex patriae, sau legea țării unde partea își are domiciliul sau reședința – lex domicilii, ori în privința unei persoane juridice, legea țării unde aceasta își are sediul sau principalul stabiliment – lex societatis. Dacă o persoană este capabilă, potrivit legii sale personale, ea va fi socotită ca atare în oricare altă țară, în privința actului încheiat). În privința efectelor unui act juridic (adică drepturilor și obligațiilor care decurg din acesta) ele sunt determinate, în genere, de legea aleasă de părțile contractante în temeiul principiului autonomiei (lex voluntatis). Dacă părțile nu fac o asemenea alegere, efectele actului juridic încheiat vor fi guvernate de “legea contractului” (lex contractus), care poate fi legea țării unde se încheie actul (locus regit actumi) sau legea țării unde actul urmează să se execute (lex loci executionis ori lex loci solutionis). Când se ajunge în situații litigioase, se pune problema determinării competenței judecătorești, adică de a ști țara ale cărei instanțe vor fi chemate, potrivit normelor de drept internațional privat, să judece litigiul ivit cu privire la realizarea efectelor raportului juridic dintre părți (de exemplu, în legătură cu executarea unui contract). Apoi, odată determinată instanța competentă să soluționeze litigiul, se pune o altă problemă, aceea a legii aplicabile (după legea cărui stat se vor aprecia pretențiile părților): va fi aceasta lex fori, ori o altă lege (a unui alt stat)? De asemenea, dacă legea aplicabilă este o lege străină (față de lex fori) se pot ridica o serie de alte probleme (chiar în legătură cu legea aplicabilă), cum ar fi: proba acelei legi, cerința aplicării din oficiu a acesteia, controlul corectei ei aplicări etc. O altă problemă constă în aceea de a se ști dacă o hotărâre judecătorească dată de instanța unei țări poate să producă efecte în afara teritoriului acelei țări? Dacă instanța care a soluționat litigiul nu a luat în considerare dispozițiile legii străine care era aplicabilă în cauza respectivă, potrivit normelor de drept internațional privat, hotărârea dată în aceste condiții nu va produce efecte în altă țară.

23
CAPITOLUL I CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAȚIONALĂ 1. Noțiunea contractului de vânzare-cumpărare internațională Vânzarea-cumpărarea constituie cel mai important contract extern. Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă instrumentul juridic prin care se realizează operațiunile comerciale internaționale, privind circulația mărfurilor de la producător la consumator. Contractul de vânzare-cumpărare în comerțul internațional este actul juridic prin care părțile, vânzător și cumpărător, aparținând unor state diferite, se obligă reciproc să transfere proprietatea unui bun, în schimbul plății unui preț12. În comerțul internațional ‚ contractul de vânzare-cumpărare mai poartă denumirea de:-contract de vânzare, contract de cumpărare, contract de export, contract de import, contract de import-export. Totodată, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligații în sarcina părților, legate de lucrul vândut și prețul vânzării 2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare internațională Contractele de vânzare-cumpărare internațională prezintă un număr de caractere juridice. Ele se împart în două categorii, după cum coincid cu cele din dreptul comun sau sunt 12 Cu privire la definiția contractului de vânzare-cumpărare în comerțul internațional, a se vedea Philippe Kahn, La vente commerciale international, Sirey, Paris, 1961, și Al. Deteșan, N.D. Ghimpa, Contractul comercial de vânzare internațională, în Revista economică, 1979. A se vedea și art.276 din Codul comerțului internațional cehoslovac; par.50 din Legea contractelor economice internaționale a Germaniei.

24
specifice. Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare-cumpărare sunt: – bilateral sau sinalagmatic, întrucât dă naștere la obligații reciproce pentru ambele părți; – cu titlu oneros deoarece părțile contractante urmăresc anumite interese patrimoniale; – comutativ. pentru că întinderea drepturilor și obligațiilor părților este cunoscută din momentul încheierii contractului. În ce privește transferul proprietății, acest efect este de natura și nu de esența contractului de vânzare-cumpărare. Caracterele juridice specifice sunt comercialitatea și internaționalitatea. Contractul de vânzare-cumpărare are un caracter comercial, deoarece reglementează numai relațiile care apar în operațiunile de comerț. Comercialitatea contractului de vânzare este determinată de natura operațiunilor îndeplinite. Pe plan internațional însă, deosebirea dintre vânzarea comercială și cea civilă are o semnificație minoră13. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincție, încât ambele vânzări sunt supuse unor norme identice14 .În măsura în care se pune totuși problema, caracterul comercial sau civil al vânzării se stabilește după lex contractus. Contractul de vânzare—cumpărare are un caracter internațional‚întrucât cuprinde elemente de extraneitate. În literatura juridică15, s-a încercat, pentru a se găsi un criteriu de calificare a 13 Tudor Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. a doua, Ed. Didactică și Pedagogică, București, l983, p.2l3 14 A se vedea art.l al Convenției de la Haga privind Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale din l964; art.l al.3 al Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri de la Viena din l980. 15 Al. D. Albu, Al Deteșan, Alex. Puiu, Gh. Țigăieru, Comerțul contemporan – Conceptul de drept al comerțului internațional, în Drept și tehnică comercială internațională, vol.I, Viața economică, Supliment, l973, p.44 și urm. în acest sens, art.l din Legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internațional de bunuri mobile corporale, semnată la Haga la l5 iunie l955 și art.7 din Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale.

25
caracterului internațional al vânzării comerciale, determinarea elementului străin. Astfel, se consideră că elementele de extraneitate în raportul juridic de comerț exterior pot fi subiectele, obiectul contractului sau locul unde urmează să se execute contractul încheiat. Se pare totuși, că aceste elemente străine reprezintă un criteriu insuficient și discutabil. O soluție deosebită cuprinde Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale din 1964. În art.1 se prevede ca Legea se aplica contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți care își au sediul sau reședința obișnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare din următoarele cazuri – când contractul prevede ca marfa vândută face sau va face obiectul unui transport din teritoriul unui stat în teritoriul altui stat; – când actele care constituie oferta și acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile unor state diferite; – când predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela în care s-au îndeplinit actele constituind oferta și acceptarea contractului. În cadrul Legii uniforme, sediul părților contractante reprezintă un criteriu principal și stabil, dar nu și unul determinant. Legea prevede și un element complementar sau secundar și anume: – mișcarea obiectelor vândute; – locul încheierii contractului; – locul predării lucrului vândut. Vânzarea-cumpărarea și comerțul internațional nu este un contract intern, la care se adaugă un element de extraneitate Vânzarea-cumpărarea este un contract original, care comportă caracteristici proprii și probleme specifice16. În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 din Codul comerțului internațional cehoslovac. 3. Obiectul contractului

26
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie marfa vândută Convenția de la Viena din 1980 utilizează noțiunea de marfă începând chiar cu titlul ei. Acest fapt a fost criticat în literatura de specialite pe motiv că noțiunea de marfă este nejuridică și nu permite realizarea distincțiilor necesare între bunurile mobile corporale și bunurile imobile, respectiv între bunurile mobile corporale și bunurile mobile incorporale.17 In comentariul asupra textului Convenției de la Viena, Secretariatul ONU a arătat, în termeni neechivoci, că art.1 se aplică vânzărilor de bunuri corporale.18În dreptul afacerilor, prin marfă se înțelege un bun mobil, evaluabil în bani, susceptibil să formeze obiectul unor tranzacții comerciale.19 După cum am mai arătat obiectul contractului de vânzare-cumpărare în comerțul internațional îl formează marfa vândută, în schimbul căreia cumpărătorul plătește vânzătorului prețul stabilit.20 În practica comerțului internațional, în determinarea obiectului contractului, se face distincție după natura mărfurilor, și anume: La bunurile fungibile, obiectul se stabilește prin parametrii calitativi și cantitatea generală. Specificațiile fiecărei livrări sunt indicate de cumpărător prin comenzi La bunurile nefungibile, obiectul se determină prin elemente precise și amănunțite. Prețul reprezintă valoarea lucrului vândut. Element esențial al contractului, prețul trebuie să fie stabilit în bani, determinat sau determinabil, sincer și serios.21 16 Yvon Loussouarn, Jean-Denis Bredin, Droit du commerce international, Sirey, Paris, 1969, p.9 Erdem E., La livraison des marcahndises selon la Convention de Vienne, Edition Universitaires Fribourg, 1990, p.20 Organizația Națiunilor Unite, Conférence de Nations Unies sur les Contrats de Vente Internationale de Marchandises, Documents Officiels, New York, 1981, p. 15 Erdem E., op. cit., p. 33 20 T.R.Popescu, Formarea contractului internațional, în Înstituții de drept comercial internațional, vol.I, Ed. Academiei București, l973, p.207, și urm.; Ioan Macovei, Contractele de comerț exterior în dreptul român, Ed. Junimea, Iași, l977, p.90 și urm. 21 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, Ed. Națională, București, 1929,p.204 și urm.; Ioan Zinveliu, Fr. Deak, Stanciu Cărpenaru, Drept civil. Contractele

27
CAPITOLUL II TRANSMITEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ȘI A RISCURILOR ASUPRA BUNULUI VÂNDUT ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAȚIONALĂ Urmare încheierii în condițiile legii, contractul de vânzare –cumpărare comercială produce anumite efecte juridice (aceleași ca în cazul contractului de vânzare – cumpărare civilă. Efectele contractului de vânzare-cumpărare în comerțul internațional22 se concretizează prin: – obligațiile ce se nasc în sarcina părților contractului. – transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor asupra lucrului de la vânzător la cumpărător; 1. Transmiterea proprietății de drept în contractul de vânzare-cumpărare internațională În dreptul român, in vechea reglementare, potrivit Codului civil, transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art.971 și art. 1925 din Codul civil). Regula este însă facultativă. Potrivit Noului Cod Civil art. 1674 intitulat Transmiterea proprietății Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire, București, 1983, p.18 și urm. 22 În practica comercială, pentru această noțiune se folosește și denumirea de executare sau derulare a contractului.

28
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă. Printr-o clauză expresă, părțile pot să prevadă un alt moment pentru transferul dreptului de proprietate. Pe de altă parte transmiterea de drept a proprietății nu se produce în vânzările de bunuri generice și vânzările de bunuri viitoare. Pe lângă efectele de ordin general inerente oricărui contract vânzarea comercială internațională operează și transmiterea de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra mărfii, cât și a riscurilor pentru pierderea, distrugerea sau avarierea ei. Efectele arătate se produc în condiții diferite, după cum întreprinderea de comerț exterior acționează pe contul său ori pe seama unui comitent din țară. În primul caz, cumpărătorul din străinătate dobândește de la vânzător dreptul de proprietate asupra mărfii. Efecte similare au loc între o societate mixtă cu sediul în țară care ar vinde personal produsele sale în alt stat. Dacă însă, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, întreprinderea de comerț exterior acționează în calitate de comisionară, “dreptul de proprietate asupra mărfii și riscurile corespunzătoare se transmit direct, în condițiile contractului extern, de la unitatea producătoare pentru export la partenerul străin sau de la acesta la unitatea beneficiară de import, în funcție de natura operației de comerț exterior”(art.74, alin. 3 L.71/ 1969). În conformitate cu reglementările menționate, marfa nu trece prin patrimoniul întreprinderii de comerț exterior care a intermediat vânzarea sau cumpărarea externă. Soluția se justifică, deoarece comisionarul procură marfa nu pentru sine, ci pentru comitentul pe seama căruia acționează, respectiv pentru partenerul extern.23 Momentul transmiterii.24 În lipsă de clauză contractuală diferită, cumpărătorul dobândește concomitent atât dreptul de proprietate asupra mărfii, cât și riscurile corelative de pierdere, distrugere sau avariere, astfel cum rezultă din art.971 combinat cu art.1335 și l358 23 În sensul arătat, R.Munteanu, Unele considerații asupra forței majore în contractele de comerț exterior, în Revista Română de Drept, 1979, p.59 24 V. Babiuc, M.Constantinescu, Aspecte ale riscurilor comerciale în activitatea de comerț exterior, în S.C.J. nr.l, 198l, p.47-54

29
al.2 C.civ. Simultaneitatea arătată se explică prin caracterul accesoriu al trecerii riscurilor de la vânzător la cumpărător, față de transmisiunea dreptului de proprietate în raporturile dintre aceleași persoane. Momentul efectiv când operează, potrivit legii, acest transfer dintr-un patrimoniu în altul diferă după cum vânzarea poartă asupra unor mărfuri determinate în individualitatea lor ori numai prin caractere generice. 6 2. Transmiterea de mărfuri individual determinate De câte ori se vinde un corp cert, “proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat” (art.1295 C.civ.). Efectul translativ referitor la dreptul de proprietate și la riscurile aferente operează, cu alte cuvinte, în lipsă de clauză diferită, la data încheierii contractului, solo consensu și independent de data preluării mărfii de către cumpărător. Reglementarea citată are caracter supletiv de voință, iar în practică părțile înțeleg de cele mai multe ori să deroge, prin acordul lor, de la această soluție, în genere neconvenabilă cumpărătorului. 3.Transmiterea de mărfuri determinate generic Obiectul vânzării internaționale formându-l în mod uzual bunuri determinate prin caractere generice, transferul dreptului de proprietate și al riscurilor are loc, în lipsă de clauză diferită, în momentul când marfa este individualizată, iar nu la data încheierii contractului. Individualizarea poate fi realizată, dacă nu s-a stipulat altfel, în mod unilateral de către vânzător, deoarece legislația noastră nu cere participarea ambilor contractanți.25 25 M.Waelbrock, Le transfert de la propriete dans la vente d’objets mobiliers corporels en droit compare, Bruxelles, Bruylant, l96l, pp.22-40

30
În scopul arătat, în relațiile comerciale, spre deosebire de cele civile, cârmuite de art.1300 C.civ., este în principiu insuficientă separarea mărfii din masa bunurilor cu aceleași caracteristici generice și afectarea ei executării unui anumit contract. Modalitățile individualizării diferă, potrivit uzanțelor comerciale, după cum livrarea implică, circulația efectivă a mărfii, în materialitatea ei sau circulația documentelor care o reprezintă (conosament, recipisă de depozitare). În primul caz, există tendința de a situa individualizarea în momentul când se aduce la îndeplinire obligația de predare, fie direct cumpărătorului, fie, cum se întâmplă de cele mai multe ori din cauza distanțelor dintre parteneri, cărăușului terestru, maritim sau aerian. Acesta, răspunzând de integritatea mărfurilor pe toată durata transportului, are interesul, cât și obligația să se asigure de identitatea ei, printr-o individualizare adecvată la data încărcării în vehicul sau pe navă. Dacă însă vânzarea se consumă prin circulația documentelor reprezentative ale mărfii, predarea este socotită ca adusă la îndeplinire prin remiterea acestora cumpărătorului. În toate cazurile arătate, transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor operează ex nunc, cu alte cuvinte odată cu individualizarea mărfii prin predare sau prin remiterea documentelor care o reprezintă. Desigur că, prin clauzele stipulate, efectele translative arătate pot fi localizate în timp la o altă dată, mai devreme sau mai târziu, în funcție de interesele părților. Mărfurile determinate prin caractere generice alcătuiesc, la rândul lor, două subcategorii: unele fac parte dintr-un gen nelimitat, altele dintr-un gen limitat. Deosebirea dintre cele două grupe este precizată de art.63 C.com., în cadrul vânzării maritime “la destinație”, care corespunde, în terminologia unificată prin INCOTERMS, cu vânzarea “la chei vămuit sau nevămuit’ sau “pe navă (port de destinație convenit)”. Legiuitorul consideră că marfa se clasifică într-un gen limitat dacă vânzătorul a nominalizat nava care o transportă, în termenul convenit prin contract sau fixat de către organul de jurisdicție. În lipsa acestei precizări, marfa îmbarcată, care nu constituie un corp cert, se

31
încadrează în categoria genului nelimitat. Distincția menționată prezintă interes practic din punctul de vedere al transmiterii dreptului de proprietate și riscurilor. Mărfurile de gen nelimitat rămân, după cum s-a arătat mai sus, în proprietatea vânzătorului până la data individualizării. Astfel fiind, art.62 C.com. adoptă, în ceea ce le privește, soluția de generală aplicare genus nunquam perit, dispunând că “vânzătorul este obligat a preda, la locul și în timpul stipulat, câtimea, felul și calitatea convenite, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziția sa în momentul formării contractului sau pe care el și le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare’. Totodată, art.63 C.com. aplică regula citată în “vânzările maritime la destinație”, care sunt prezumate ca încheiate sub condiția suspensivă salvo arrivo. Condiția constă în sosirea în bună stare la destinație a mărfii, iar nu a navei care o transportă, cum se exprima impropriu textul menționat.26 Pendente conditione, așadar până la sosirea la destinație dacă marfa piere dintr-o cauză de forță majoră, “cumpărătorul are dreptul să ceară executarea contractului sau daune-interese(art.63 C.com.). Riscurile au rămas, cu alte cuvinte, în sarcina vânzătorului conform principiilor din dreptul comun. Mărfurile de gen limitat, care formează obiectul unei vânzări maritime “la destinație”, sunt și ele supuse condiției suspensive salvo arrivo. În acest caz, vânzătorul beneficiază de un regim mai favorabil. Într-adevăr, dacă marfa piere pendente conditione din cauză de forță majoră, “cumpărătorul are dreptul de a renunța la contract” (art.64 al.1), fără să poată pretinde marfă înlocuitoare. În caz de neexecutare parțială, dacă evenimentul de forță majoră provoacă avarierea încărcăturii, făcând-o improprie să mai servească la întrebuințarea pentru care fusese destinată, vânzarea se reziliază (art.66 al.1). “În orice alt caz, cumpărătorul este dator să primească mărfurile în starea în care se vor afla la sosire, însă cu o potrivită scădere de preț” (art.66 al.2). Această ultimă soluție derogă de la art.1018 al.3 C.civ., care prevede că în 26 Semnificația exactă a textului rezultă din art.65 C.com., care precizează că, în caz de forță majoră sau de caz fortuit, marfa va fi transbordată, dacă este posibil, pe o altă navă, spre a continua călătoria, până la portul de destinație.

32
obligațiile sub condiție suspensivă, “dacă obiectul s-a deteriorat fără greșeala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se găsește, fără scădere de preț. Caracterul translativ de drepturi al vanzarii implica o importanta consecinta practica, a carei reglementare o gasim in art. 1274 NCC referitor la “riscul in contractul translativ de proprietate”. Dispozitiile acestuia sunt supletive, ele putand fi inlocuite cu clauzele preferate de parti, derogatorii de la norma legala. Principiul stabilit de art. 1274 NCC este ca riscul contractului “ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare”, chiar si atunci cand proprietatea a fost deja transferata dobanditorului. Prin urmare, atata vreme cat bunul nu a fost predat cumparatorului, chiar daca acesta, in temeiul contractului, a deventi deja titularul dreptului de proprietate, cel care suporta riscul pieirii fortuite este vanzatorul, in posesia caruia se afla bunul. O singura exceptie cunoaste legea de la aceasta regula: atunci cand creditorul obligatiei de predare – deci cumparatorul – a fost deja pus in intarziere, riscul pieirii fortuite ii revine in totalitate, el neputandu-se elibera decat daca dovedeste ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare s-ar fi execitat la timp. Atunci cand bunul a pierit in mod fortuit, debitorul obligatiei de predare pierde dreptul la contraprestatie si, daca deja a primit-o, este obligat sa o restituie. Opozabilitatea dreptului de proprietate al cumpărătorului față de terți. Cumpărătorul se bucură de protecția legală a calității de proprietar din momentul când dobândește acest drept asupra mărfii, deoarece, potrivit art.1909 C.civ., “lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”. Se cere, în scopul arătat, ca posesia să fie utilă, cu alte cuvinte de bună credință (care se prezumă), exercitată animo domini și neviciată prin echivocitate, clandestinitate, violență sau discontinuitate. Condiția adițională din dreptul civil ca posesia să fie reală, in corpore, este însă lipsită de aplicare în vânzările ce se realizează prin transmiterea titlului reprezentativ al mărfii.27 27 În sensul arătat vezi Waelbrock, op.cit., p.80

33
Dreptul de proprietate astfel dobândit poate fi opus de către cumpărător terților fără îndeplinirea unor măsuri speciale de publicitate. În consecință, ori de câte ori cumpărătorul devine proprietar mai înainte de data preluării mărfii în posesie efectivă, el poate să o revendice dacă în interval vânzătorul a fost declarat în stare de faliment, acțiunea urmând să fie introdusă împotriva masei credale, reprezentate prin sindic sau curator. Totuși, existând aprehențiune posibilă de fraudă a vânzătorului, în detrimentul creditorilor săi, individualizarea unilaterală a mărfurilor generice, în principiu translativă de proprietate, nu poate opera transmiterea acesteia dacă se stabilește reaua sa credință și scopul de a sustrage bunurile urmăririi concursuale28. În celelalte sisteme de drept în afara celui de comerț intern, nu există o reglementare unitară a transferului dreptului de proprietate în contractul de vânzare-cumpărare internațională. Diversitatea soluțiilor existente în această problemă poate fi grupată în următoarele două modalități: a) – proprietatea se transmite în momentul încheierii contractului;29 b) – transmiterea proprietății se produce în momentul predării lucrului vândut.30 În practica comerțului internațional, stabilirea momentului transmiterii proprietății mărfii asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. Momentul transferului proprietății se determină de către părți, în funcție de specificul contractului, prin intermediul clauzelor tip uzuale31. În caz contrar, transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernată de lex contractus. În practica internațională, transferul proprietății este reglementat în raport cu 28 Referitor la răspunderea pentru evicțiune în Dreptul civil, vezi Rosetti-Bălănescu, Băicoianu, vol.II, pp.295-303. În activitatea economică internațională pot să apară probleme de evicțiune în cadrul licențelor de brevete de invenții sau de mărci de fabrică, de comerț ori de serviciu, dar cu un regim juridic de sine-stătător. 29 De exemplu, art.711 din Codul civil francez; art.l376 din Codul civil italian; art.l55 din Codul civil polonez 30 De exemplu, art.920 din Codul civil german (B.G.B.); art.425 din Codul civil austriac; art.l034 din Codul civil grec; art.609 din Codul civil spaniol; art.30 din Bazele legislației civile a Rusiei; art.322 din Codul comerțului internațional cehoslovac. 31A se vedea Regulile Încoterms l980.

34
mijloacele de transport folosite pentru livrarea mărfii. Astfel, momentul transmiterii dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător este stabilit în modul următor: – la transporturile pe calea ferată, în momentul predării mărfii de către calea ferată a țării vânzătorului către calea ferată care preia marfa; – la transporturile auto, în momentul primirii mărfii în mijloacele de transport ale vânzătorului, iar în cazul în care marfa este transportată cu mijloacele de stat ale țării sale, în momentul controlului mărfii de către vama de frontieră a țării limitrofe cu țara vânzătorului; – la transporturile pe apă, în momentul trecerii mărfii peste balustrada navei în portul de încărcare; – la transporturile aeriene, în momentul predării mărfii către organizația de transport aeriană din țara vânzătorului; – la expedițiile poștale, în momentul predării mărfii către oficiul poștal din țara vânzătorului. Ca dată a livrării se consideră data ștampilei aplicată pe scrisoarea de trăsură de către stația de frontieră la care se predă marfa, data documentului care confirmă primirea mărfii pe mijloacele de transport ale cumpărătorului, ori data controlului mărfii de către vama de frontieră a țării limitrofe cu țara vânzătorului, data conosamentului sau a scrisorii de trăsură fluviale, data scrisorii de transport aerian sau data recipisei poștale. Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se ocupă de transferul proprietății. Cu toate că art. 30 enumeră transmiterea proprietății între obligațiile vânzătorului, Convenția nu reglementează modalitățile de transfer. Textele Convenției se referă la predarea – preluarea mărfurilor, adică remiterea efectivă a mărfurilor. Astfel, Convenția de la Haga privind Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale din l964 prevede, în art.52, numai consecințele unui netransfer de proprietate sau transfer incert, când lucrul este obiectul unui drept sau a unei pretenții din partea unui terț. Dar “remiterea mărfurilor” nu înseamnă întotdeauna și tradiția lor.32 32 Mihai Jakotă, Ioan Macovei și colectiv, Probleme de drept economic și comercial internațional, Iași, 1983, p.55 și urm.

35
4. Transmiterea riscurilor în contractul de vânzare—cumpărare internațională Transferul dreptului de proprietate pune și problema transmiterii riscului. În unele legislații, riscurile se transmit odată cu dreptul de proprietate.33 Riscurile vor fi suportate de către cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut “res perit domino” pierderea sau deteriorarea fortuită a bunului rămâne în sarcina creditorului obligației imposibil de executat. În alte legislații, în afara celei românești, transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptului de proprietate. Riscurile se transmit cumpărătorului fie din momentul încheierii contractului,34 fie din momentul individualizării bunului35, fie din momentul predării lucrului vândut.36 În practica comerțului internațional, părțile determină transmiterea riscurilor prin încheierea în contract a unor clauze tip uzuale. Datorită importanței lor, soluțiile privind transmiterea riscurilor contractuale au fost consacrate în cadrul dreptului uniform al vânzării comerciale internaționale.37 Potrivit regulilor Incoterms 1990, fiecărei modalități de vânzare îi corespunde un anumit moment în care se produce transferul riscurilor. Trecerea riscurilor de la vânzător la cumpărător poate avea loc în următoarele momente: – la vânzarea Ex works, în momentul punerii mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în condițiile contractului, cu cerința ca mărfurile să fie destinate executării acelui contract; – în vânzarea FOR sau FOT, la data la care vagonul sau camionul încărcat cu mărfuri a fost predat în custodia căilor ferate; 33 În acest sens, art.97l din Codul civil român; art.1138 din Codul civil francez; art.20 din Sale of Goods, l979 34 De exemplu, art.l85 al.l din Codul federal elvețian al obligațiunilor. 35 În acest sens, art.639 din Codul civil olandez 36 De exemplu, art.446 din Codul civil german (B.G.B.) 37 În această privință, Philippe Kahn, La vente commerciale internationale, Sirey, Pris, l96l, p.219 și urm; T.R.Popescu, op.cit., 1983, p.229 și urm; Victor Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982, p.113 și urm.

36
– în vânzarea FAS, la data la care mărfurile au fost efectiv livrate lângă navă, în portul de încărcare convenit; -la vânzarea FOB, C and F și CIF, în momentul în care mărfurile sunt efectiv puse la dispoziția cumpărătorului, cu cerința să fie în prealabil destinate executării contractului; – la vânzarea Delivered at frontier, în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziția cumpărătorului, în punctul de frontieră convenit; – la vânzarea Delivered duty paid, în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziția cumpărătorului, la locul de destinație convenit în țara importatoare; -la vânzarea FOB Airport în momentul în care marfa a fost livrată în custodia cărăușului aerian s-au agentului său la aeroportul de plecare sau în alt loc nominat de cumpărător în contract; – la vânzarea Free carrier, în momentul în care marfa a fost livrată în custodia cărăușului nominat de cumpărător la data convenită de părți; – la vânzarea Freight or carnage paid to și – la vânzarea Freight or carriage and insurrance paid to, în momentul în care mărfurile vor fi predate primului cărăuș, în termenul prevăzut în contract. În practica internațională, riscurile eventualelor pierderi sau avarii ale mărfii trec de la vânzător la cumpărător în același moment cu transmiterea dreptului de proprietate. Cele două momente ale transferului proprietății și riscurilor coincid. Dar transmiterea riscurilor este o consecință a predării mărfii vândute și nu a transferului dreptului de proprietate. Potrivit Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul remiterii bunurilor. Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscurilor nu-l eliberează pe cumpărător de obligația de plată a prețului, exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului. În situația când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ținut să le remită într-un loc determinat riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul

37
predării mărfii primului transportor pentru a fi transmisă cumpărătorului. Dacă vânzătorul este ținut să remită mărfurile transportorului într-un loc determinat riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până ce marfa nu a fost predată conform prevederilor contractuale. Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul încheierii contractului. În raport de împrejurări, riscurile sunt în sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul știa sau ar fi trebuit să știe că mărfurile au pierit sau erau deteriorate și nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului. În toate împrejurările, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost clar identificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn distinctiv pe marfă, prin documentele de transport printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc. Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, se consideră că mărfurile sunt puse la dispoziția cumpărătorului numai atunci când s-a făcut identificarea lor (art. 66-70 C. com.). Codul comercial reglementează și consecințele avarierii mărfurilor în cursul transportului . Potrivit art.66. C.com., aceste consecințe sunt diferite: -avariile întâmplate în timpul călătoriei atrag rezoluțiunea contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate -dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuințării, cumpărătorul este ținut să le primească în starea în care se vor afla la sosire, însă cu o scădere de preț corespunzătoare Cum se poate observa, art. 66. C. com. consacră o derogare de la regulile generale privind suportarea riscurilor în cazul pieirii fortuite parțiale a bunului. Derogarea este menită să îl protejeze pe cumpărător . Într-adevăr, dacă, potrivit art. 1018 C.civ., în cazul pieirii

38
parțiale a bunului, cumpărătorul suportă riscul, fiind obligat să ia bunul în starea în care se află și să plătească prețul convenit‚ în cazul similar reglementat de art.66. C. com.., contractul se desființează sau bunul este preluat cu o scădere a prețului. Trebuie arătat că regulile stabilite de Codul comercial privind transmiterea proprietății și a riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă pot fi modificate prin stipularea în contractul de vânzare-cumpărare comercială a clauzelor c.i.f. sau c.a.f. și f.o.b. Denumirea C.I.F. reprezintă inițialele cuvintelor englezești cost(preț) inssurance (asigurare) și freight(navlu), iar denumirea c.a.f. reprezintă inițialele cuvintelor franțuzești cu același sens cout, assurance și fret. În contractul de vânzare-cumpărare cu clauza CIF (CAF),vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul mărfii la destinație și să plătească navlul, să asigure marfa și să încarce marfa pe navă.Riscurile privind marfa trec asupra cumpărătorului din momentul trecerii mărfii peste bordul navei. Denumirea F.O.B. reprezintă inițialele cuvintelor englezești free on board (liberă la bord ). În contractul de vânzare-cumpărare comercială cu clauza FOB vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit. Transportul se realizează pe cheltuiala cumpărătorului. Riscurile privind pierderea fortuită a mărfii se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste balustrada navei. Părțile pot să prevadă în contract și alte momente de transfer al riscurilor. În această împrejurare intenția părților trebuie să se manifeste în mod clar. În absența unei clauze exprese, transferul riscurilor este supus legii aplicabile contractului (lex contractus). În acest sens, art.5 pct.3 al Convenției de la Haga privind Legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internațional de bunuri mobile corporale din l5 iunie l955; art.2 al Convenției de la Haga privind legea aplicabilă transmiterii proprietății în cazul vânzării cu caracter internațional de bunuri mobile corporale din l5 aprilie l958.38 38 Pentru un punct de vedere diferit în care se susține incidența legii locului situației bunului, lex rei sitae, a se vedea, Henri Batiffol, Traite elementaire de droit international privee (Tratat elementar de drept international privat), Paris, l959, p. 57;

39
Între cele două transferuri, a riscului și a proprietății, nu există însă o corelare obligatorie. Transferul riscul și al proprietatii sunt considerate ca momente independente.39 Riscul pieirii fortuite a bunului, în contractul de vânzare-cumpărare, pe lângă transferul dreptului de proprietate interesează și transmiterea riscurilor privind pieirea totală sau parțială a bunurilor tranzactionate. Spre deosebire de Codul civil de la 1864, Noul cod civil nu manifestă preocupare deosebită față de problema transmiterii riscurilor bunurilor ce formează obiectul vânzării. Astfel, potrivit Codului civil anterior, principiul care guverna suportarea riscurilor pierii bunurilor era res perit domino, adică riscul era suportat de către cel care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii totale sau parțiale a bunului. în lipsa unor reglementări privind suportarea riscurilor în contractul de vânzare-cumpărare, vor fi aplicabile la regulile generale privind transferul riscurilor în contractele translative de proprietate. Astfel, potrivit art. 1274 Noul Cod Civil, „în lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobân-ditorului. în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie”. în consecință, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care riscul era suportat de persoana care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii bunului, sub imperiul actualului Codul civil, riscul pieirii bunului este suportat de către debitorul obligației de predare (res perit debitori). Principiul de mai sus se exprimă prin aceea că riscul pieirii bunurilor ce constituie obiect al unui contract de vânzare-cumpărare este suportat de către vânzător până în momentul predării acestora către cumpărător, transportator, expeditor sau altă persoană 39 Al. Deteșan, Ion Rucăreanu, Brăndușa Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Revista economică, l976, p.225

40
desemnată în acest sens de către cumpărător. Astfel, în concepția Codului civil actual, transmiterea riscurilor nu mai este legată de transferul dreptului de proprietate, ci de operațiunea materială a predării bunului/bunurilor vândute. Mai precis, prin transmiterea proprietății nu se transferă automat și riscurile, cum era în reglementarea vechiului Cod civil. Potrivit cu regulile actuale ale Codului civil, proprietatea se transmite, de regulă anterior transferului riscurilor. De exemplu, pentru bunurile viitoare, inclusiv cele dintr-un gen limitat care nu există la momentul încheierii contractului, Codul prevede că proprietatea se strămută din momentul în care acestea au fost realizate, dar riscurile rămân în sarcina vânzătorului până în momentul predării.

41
CAPITOLUL III OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI În contractul de vânzare comercială internațională, vânzătorul are o poziție importantă și activă. Rolul său se concretizează prin următoarele obligații principale: l. Predarea mărfii vândute; 2. Obligația de garanție a vânzătorului; 3. Asigurarea conformității mărfii predate cu clauze contractuale; 4. Remiterea documentației tehnice referitoare la marfă.40 l. PREDAREA MĂRFII VÂNDUTE În vânzarea internațională, predarea constă în actele, faptele sau procedeele prin care marfa este remisă cumpărătorului. Prin predare se înțelege punerea efectivă a lucrului la dispoziția cumpărătorului, astfel încât acesta să poată să-și exercite toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului. Obiectul obligației de predare îl constituie lucrul vândut asupra căruia au convenit părțile contractante; bunul individual determinat trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului (art.1324 C.civ.); în cazul bunurilor determinate generic, vânzătorul trebuie să predea bunuri de calitate mijlocie (art.1l03 C .civ.). Obligația de predare cuprinde și accesoriile lucrului și tot ceea ce ține de folosirea normală a acestuia (art. 1325 C. civ.); ea cuprinde și obligația de a conserva lucrul până la predare (art. l074 C. civ.). 40A se vedea și art.30 al Convenției Națiunilor Unite de la Viena din l980

42
Modul de executare a obligației de predare Predarea bunurilor care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială poate fi o predare reală și una simbolică. Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziția cumpărătorului sau predate cărăușului pentru a le transporta la destinație. Predarea simbolică se realizează diferit în funcție de situația în care se află bunurile. Astfel, se poate da ca exemplu înmânarea cheilor unui magazin în care se află bunurile41, sau, în cazul bunurilor depozitate în docuri, antrepozite, silozuri, etc., predarea bunurilor se efectuează prin înmânarea recipisei de depozit către cumpărător. Tot astfel, dacă bunurile se află în cursul călătoriei pe apă, predarea se poate realiza prin remiterea poliței de încărcare (conosamentul). Bunurile se predau cumpărătorului însoțite de factură, în care sunt precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, prețul, etc. Factura poate fi transmisă și separat. Potrivit legii, factura constituie un mijloc de probă în caz de litigiu (art.46 C. com.). l.1. Termenul la care se face predarea. Termenul esențial Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului privind executarea obligației. În comerțul internațional, există principiul că partenerii înțeleg să vândă și să cumpere numai în cadrul unui anumit termen. Momentul predării se stabilește de către părțile contractante. Dacă părțile nu au stabilit un termen, predarea se va face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voință sau la cererea cumpărătorului. În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esențial de către cumpărător sau de ambele părți. Acest caracter este impus de destinația bunului sau prin voința părților. Caracterul esențial al termenului trebuie să rezulte expres din contract. 41C.Turianu, V. Pătulea, Drept economic și comercial, Ed. Continent XXI, București, 1996, p.557

43
El poate rezulta însă și din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părți. de exemplu, lucrul vândut îl constituie o cantitate de brazi pentru pomul de iarnă. Deoarece termenul este considerat esențial, predarea lucrului trebuie să se efectueze la termenul convenit de părțile contractante. Termenul de predare poate fi: – determinat (cert) și – determinabil (indicativ). În raport de posibilitatea existenței unor date suplimentare, termenul mai poate fi: -riguros (ferm) și -simplu42 Ținând de această clasificare a termenului, predarea poate fi: – promptă, când marfa se expediază în l5 zile de la formarea contractului; – la termen, când în contract se prevede expres data predării; – îndată ce este gata, sau îndată ce este posibil, fără a se depăși 45 de zile de la formarea contractului. Dacă marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă și nu există o altă prevedere, vânzătorul poate să determine data precisă a predării. Termenul se poate stabili de părțile contractante sau prin uzanțele comerciale.43 Dacă marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă și nu există o altă prevedere, vânzătorul poate să determine data precisă a predării. Părțile pot opta pentru orice modalitate de stabilire a termenului. De regulă, termenul se fixează trimestrial. Practica internațională prevede că la livrările masive de mărfuri în partizi separate, expedierile trebuie să se efectueze în limitele termenelor stabilite și pe cât posibil în mod uniform. Aceste prevederi nu se aplică la livrările de fabrici și instalații complexe. La livrările de masă, părțile pot conveni periodicitatea expedierii în limitele termenelor stabilite. Ele privesc mărfurile agricole perisabile și produsele animaliere cu caracter sezonier . Termenul 42A se vedea art.33 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena din l980 43Art.6 din Regulile și uzanțele Uniunii Europene a comerțului de gros cu cartofi.

44
de predare se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligația de predare este condiționată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să curgă după realizarea lui.44 Predarea mărfii în avans sau parțială se poate efectua numai cu acordul anticipat al cumpărătorului. În cazul în care cumpărătorul nu a prevăzut condiții suplimentare, vânzătorul va efectua livrarea în condițiile stabilite în contract. În conformitate cu Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980, legat de momentul predării mărfii, art.33 face o distincție, după cum momentul predării este o dată fixă sau, așa cum se întâmplă de regulă în comerțul internațional, o perioadă de timp. Conform textului, vânzătorul trebuie să predea mărfurile. a) dacă o dată este fixată prin contract sau determinată prin referire la contract la acea dată; b) dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinată prin referire la contract în orice moment în cursul acestei perioade, în afară de cazul în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului. Așadar, în acest caz, dreptul de a stabili data exactă a predării, în cadrul perioadei de timp respective, aparține de regulă vânzătorului, convenția făcând aplicarea principiului conform căruia, în caz de îndoială, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă (in dubio pro debitori); c) în toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii părții contract – situația reglementată de art.65. În absența unor clauze sau indicii, predarea se efectuează într-un termen rezonabil, în funcție de natura mărfurilor și împrejurărilor contractului. 45 În caz că vânzătorul nu-și îndeplinește în termen obligația de predare a mărfii, nu este necesară punerea în întârziere46 (dies interpellat pro homine). l.2. Locul predării 44 De exemplu predarea unor indicatil sau documentațieițehnice, plata unui aconț obtinerea autorizatiei de export sau de import. 45 În acest sens, art.22 al Convenției de la Haga privind legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale din l964; art.33, Lit.c al Convenției Națiunilor Unite de la Viena din l980 și art.2—309 din Codul comercial uniform al S.U.A. 46 Ion Nestor, Aspecte noi în problema aplicării dreptului român în contractele de vânzare internațională, în Justiția nouă, 1966, nr.9, p.64

45
Regulile privind locurile de executare a obligațiilor comerciale și deci a obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare comercială sunt stabilite de art.59 C. com., care sunt parțial diferite de cele prevăzute de Codul civil. În principiu, predarea lucrului se execută la locul arătat prin contract de către părțile contractante. Dacă în contract nu este prevăzut predarea trebuie să se facă la locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția părților contractante. În cazul când locul executării nu este arătat în contract și nici nu rezultă din natura operațiunii sau intenția părților contractante, predarea se va face la locul unde vânzătorul își are sediul comercial sau cel puțin domiciliul ori reședința, la momentul încheierii contractului. Referitor la locul predării, dispozițiile Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980 cuprind mai multe distincții. Obligația de predare a mărfurilor de către vânzător, conform art.3l al Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980, constă: – în predarea mărfurilor într-un loc special, prevăzut în contract (art.3l enunțul); – în lipsa unei asemenea mențiuni în contract în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le trimite cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor (art.3l lit.a); – în cazurile nevizate mai sus, când contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs (deci, este vorba de un bun viitor) și când, în momentul încheierii contractului, părțile știau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special, obligația de predare se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în acel loc special (art.3l lit.b); – în celelalte cazuri, în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului (art.3l Lit.c). Din formularea textului, rezultă că aceasta este regula generală, aplicabilă în ultimă instanță, în materie. Așadar, conform convenției, în cazul vânzătorului, plata (în sensul de predare a mărfii) este

46
cherabilă, iar nu portabilă.47 Obligații speciale ale vânzătorului adiacente predării Obligația de predare a mărfii este însoțită, în funcție de împrejurări, de anumite obligații adiacente ale vânzătorului, prevăzute în art.32 și anume: a) în cazul în care, în conformitate cu contractul sau convenția, vânzătorul remite mărfuri unui transportator și dacă mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediție care să specifice mărfurile. b) dacă vânzătorul este ținut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor și în condițiile obișnuite pentru un astfel de transport. c) dacă vânzătorul nu este ținut să subscrie el însuși o asigurare pe timpul transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informațiile de care dispune și care îi sunt necesare încheierii acestei asigurări. Aceste obligații speciale ale vânzătorului sunt cel mai adesea prevăzute de părți în contract fie direct fie prin referire la o reglementare internă sau uniformă, cum ar fi, de pildă, Regulile INCOTERMS.48 1.3. Suportarea cheltuielilor predării Dacă părțile nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de predarea lucrului vândut (cântărire, măsurare, numărare, etc.) sunt suportate de către vânzător, iar cheltuielile de 47 A se vedea Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internaționai, vol.II, Ed. Actami, București, l996, p.250

47
ridicare a lucrului (încărcare, descărcare, transport etc.) sunt în sarcina cumpărătorului (art. 13l7 C. com.). l.4. Răspunderea pentru neexecutarea obligației de predare Este posibil ca vânzătorul să nu-și execute obligația de a preda marfa la termenul și locul convenit. În această situație, cumpărătorul are următoarele posibilități: – să ceară executarea în continuare a contractului; – să declare rezoluția contractului. În prima ipoteză “executarea în continuare a contractului”, cumpărătorul poate pretinde penalități de întârziere.Penalitățile se fixează de către părți sau sunt indicate în contractele tip ori în condițiile generale de livrare. Penalitățile se prevăd procentual, pe zile sau săptămâni, calculându-se la valoarea mărfii nelivrate la termen.49 Cumpărătorul poate să acorde vânzătorului și un termen suplimentar de livrare. Dacă vânzătorul depășește și termenul acordat cumpărătorul are dreptul să renunțe la executarea contractului. În a doua ipoteză, cumpărătorul poate cere rezoluțiunea contractului. Rezoluția, în materia contractelor externe prezintă următoarele trăsături:50 – organele de jurisdicție nu pot acorda termene de grație; – partea care a optat pentru rezoluțiune nu mai poate cere executarea contractului; – debitorul, după introducerea acțiunii în rezoluție, își poate îndeplini obligațiile numai în contractele fără termen; – rezoluția poate fi atât judiciară, cât și de drept În practica contractuală a comerțului nostru exterior există tendința de a se evita aplicarea unei sancțiuni extreme. Deși, în contractele încheiate, rezoluțiunea este stipulată uzual, în activitatea Comisiei de arbitraj de la București51, asemenea litigii sunt rare.52 48Pentru amănunte a se vedea Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., p.25l 49 A se vedea Regulile INCOTERMS l980 și Condițiile generale de vânzare ale CEE a O.N.U. 50 Al. Deteșan, Ion Rucăreanu, Brândușa Ștefănescu, op.cit., p.244 și urm 51 A se vedea hotărârea nr.34 din 29 nov.1958, în Journal du droiț internațional (Clunet), 1968, nr.2, p.426

48
Eventualele divergențe ivite în cursul executării contractului, datorită comunității de interese dintre părți, se aplanează prin tratative amiabile.53 Datorită cerinței de a se menține și executa obligațiile contractuale asumate, rezoluția are un caracter excepțional. 0 reglementare interesantă, în această materie, cuprinde Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale și anume: Dacă neeexecutarea obligației de predare a vânzătorului constituie o încălcare esențială a contractului, cumpărătorul are un drept de opțiune între executare și rezoluție. Alegerea lui se cere să se producă într-un termen rezonabil. În caz contrar, contractul este desființat de plin drept. Când neîndeplinirea obligației reprezintă o încălcare neesențială a contractului, vânzătorul poate executa în continuare predarea. De asemenea, cumpărătorul are dreptul de a cere executarea și a acorda un termen suplimentar. Efectele nepredării mărfii sunt deci configurate de caracterul încălcării contractului esențial sau neesențial. Potrivit art. l0 din Legea uniformă, o încălcare a contractului este esențială, când partea în defect a știut ori a trebuit să știe că cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul, dacă ar fi prevăzut această încălcare și efectele ei. Pentru pagubele provocate de neexecutarea obligației de predare, cumpărătorul poate cere daune-interese. Despăgubirile se acordă numai pentru prejudiciul efectiv suferit. În ce privește stabilirea daunelor-interese, Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale reglementează două situații. Cuantumul daunelor se calculează în conformitate cu art. 82 și art. 84-87, după cum contractul a fost sau nu desființat. l.5. Exonerarea de răspundere Vânzătorul este exonerat de răspundere, dacă neexecutarea obligației de predare se 52 Octavian Căpățână, Târgurile internaționale și cooperarea economică dintre est și vest în Viața economică, Supliment l974, nr.l-2, p.4

49
datorește unui caz de forță majoră. Forța majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil, intervenit ulterior încheierii contractului, independent de voința părților și care face imposibilă executarea obligațiilor. În practica Comisiei de arbitraj de la București, pentru definirea forței majore se folosesc dispozițiile dreptului comun. Noțiunea de forță majoră, potrivit art. l082 și art. l083 din Codul civil, are un caracter imprevizibil și de neînlăturat.54 În practica internațională, pentru determinarea cazurilor de forță majoră, se utilizează mai multe tipuri de definiții.55 Ele au un caracter sintetic, analitic sau mixt. În formula sintetică, prin caz de forță majoră, se înțeleg împrejurările care au intervenit după încheierea contractului, ca urmare a unor evenimente extraordinare, neprevăzute și inevitabile pentru una din părți. Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale prevede în art. 74 alin.1 că împrejurările care provoacă neîndeplinirea obligației exonerează de răspundere dacă, după intenția părților la momentul încheierii contractului, nu trebuiau luate în considerație, evitate ori surmontate. În enumerarea analitică, potrivit par. 25.1. din Condițiile generale privind Livrarea și montajul materialelor de echipament pentru import și export nr. 188 A, sunt considerate cauze de exonerare, dacă intervin după încheierea contractului și împiedică executarea: – conflictele de muncă și orice altă împrejurare ca incendiu, mobilizare, rechiziție, embargo; – interdicția transferului de devize, insurecție; – lipsa mijloacelor de transport; – lipsa generală de aprovizionare; 53 A se vedea Octavian Căpățână, Tendințe și orientări ale practicii contractuale de comerț exterior, Viața economică, Supliment 1974, nr.l-2, p.4 54Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed.Științifică, București, l968, p.325 și urm. Renee Sanilevici, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Iași, l976, p.65 și urm. Ion M, Anghel, Fr. Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, l970, p.328 și urm. 55 A se vedea, Tudor R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureșți, l976, p.279

50
– restricția utilizării energiei, când aceste împrejurări sunt independente de voința părților. Atât definiția sintetică, cât și cea analitică, se caracterizează prin aceleași trăsături. Cu toate acestea, mai indicat este un sistem mixt care, prin îmbinarea criteriilor, permite o siguranță sporită. Tot pe planul definirii, forța majoră a dobândit noi valențe. Spre deosebire de dreptul comun, forța majoră este o modalitate indirectă de adaptare a contractului la condițiile intervenite. Încetarea contractului se produce numai în situația când executarea în natură a devenit imposibilă. Împrejurările de forță majoră care provoacă întârzierea în executare vor fi anunțate în scris celeilalte părți, într-un anumit termen. În acest sens, condițiile generale de livrare și contractele tip prevăd că înștiințarea trebuie să se facă fără întârziere și în limitele termenului de îndeplinire a obligațiilor contractuale, imediat ce evenimentul a avut loc, în timp util sau într-o perioadă de l5 zile. Comunicarea trebuie să fie certificată de autoritățile competente în materie. În practica comerțului internațional, atestarea (dovada) împrejurărilor care exonerează părțile de răspundere se face prin adeverințe eliberate de Camera de comerț sau de un alt organ central competent. În acest sens este și practica Comisiei de arbitraj de la București. Adeverințele au valoare iuris tantum, putând fi combătute prin proba contrară. Comunicarea trebuie să cuprindă date privind intervenirea și caracterul împrejurărilor, precum și eventualele consecințe. De asemenea, partea este obligată să comunice, fără întârziere, în scris, încetarea acestor împrejurări. În cazul în care comunicarea nu intervine în limitele termenului de îndeplinire a obligațiilor contractuale, debitorul este decăzut din dreptul de a invoca exonerarea. Neexecutarea obligației de predare, în funcție de efectele cazului de forță majoră poate fi totală sau parțială, definitivă sau temporară. În situația că forța majoră este temporară, executarea contractului se suspendă și termenele se prelungesc pe această perioadă. Dacă totuși întârzierea în executare depășește un

51
anumit termen56, cumpărătorul este în drept să renunțe la executare sau părțile pot renegocia urmările forței majore. Cu caracter de excepție, executarea obligațiilor nu poate fi decalată în contractele cu termen fix. Nerespectarea termenelor de executare implică desfacerea contractului. În cazul când forța majoră împiedică definitiv executarea obligației, vânzătorul este exonerat de orice fel de răspundere. În practica comerțului internațional, neexecutarea obligației contractuale datorită unor asemenea împrejurări are un caracter de excepție. Împrejurarea de forță majoră poate provoca o imposibilitate de executare totală sau parțială. În mod implicit exonerarea de răspundere va fi proporțională cu consecințele produse. 2. OBLIGAȚIA DE GARANȚIE A VÂNZĂTORULUI Pentru satisfacerea deplină a intereselor cumpărătorului, nu este suficientă predarea lucrului, ci este necesar ca vânzătorul să asigure cumpărătorului onetulburată și utilă stâpânire a lucrului. În acest sens art. 1336 C. civ. prevede că vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru liniștită posesiune a lucrului și pentru viciile lucrului. Această obligație de garanție a vânzătorului are un dublu aspect: – garanția liniștitei folosințe a lucrului, adică obligația de garanție contra evicțiunii și – garanția utilei folosințe a lucrului, adică obligația de garanție contra viciilor lucrului. 2.1.Garanția contra evicțiunii (art.1337 C. civ.), impune vânzătorului să răspundă pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului, precum și pentru sarcinile care grevează lucrul vândut și care nu au fost declarate la încheierea contractului. Prin evicțiune se înțelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau 56În practica internațională s-a prevăzut o perioadă de 5 sau 8 luni, după cum termenul de livrare a mărfurilor depășește ori nu 12 luni de la încheierea contractului.

52
în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terț a unui drept asupra lucrului vândut drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare57, pentru că, după cum este știut acestea nu pot face obiectul vânzării-cumpărării comerciale. Problema răspunderii pentru victime în cazul vânzării-cumpărării bunurilor imobile, nu se pune, deoarece aceste bunuri nu pot face obiectul vânzării-cumpărării comerciale. De asemenea, cu privire la bunurile mobile, în principiu, cumpărătorul nu poate fi evins deoarece, potrivit art. 1909 C. civ., posesiunea de bună-credință asupra bunului mobil valorează titlu de proprietate. Cumpărătorul ar putea fi evins în cazul în care bunul a fost furat sau pierdut iar adevăratul proprietar l-a revendicat în termenul de prescripție de 3 ani (art. 1909, alin.2 C. civ.). De asemenea, evicțiunea ar putea interveni în cazul când vânzătorul a înstrăinat în mod succesiv bunul mobil la doi cumpărători, situație în care primul cumpărător va fi evins dacă cel de-al doilea cumpărător a intrat cu bună-credință în posesia bunului (art. 972 C. civ.). Așadar, ca o specificitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială, poate fi făcută sublinierea că garanția contra evicțiunii (unul dintre efectele contractului de vânzare-cumpărare) se întâlnește mai rar în această materie, pentru că, de regulă, cumpărătorul nu poate fi evins când este vorba de bunuri mobile, sau problema nici nu se pune când este vorba de imobile. 2.2.Garanția contra viciilor lucrului, cel de-al doilea aspect al răspunderii vânzătorului pentru lucruri, constituie un teren cu largi aplicații în domeniul vânzării-cumpărării comerciale deși, Codul comercial cuprinde puține dispoziții în această privință, urmând să fie aplicate prevederile Codului civil, fără a fi însă ignorate și dispozițiile speciale din Codul comercial care au desigur prioritate. Potrivit art. 1352 C. civ., vânzătorul răspunde pentru viciille ascunse ale lucrului vândut dacă, din cauza acestora, lucrul nu este bun de întrebuințat după destinația sa, sau 57A se vedea, Fr. Deak, Garanția contra evicțiunii, în Contractele civile și comerciale, de Fr. Deak și Șt. Cărpenaru, Ed. Lumina Lex, București, 1993, p.52

53
întrebuințarea sa este atât de micșorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat prețul achitat dacă ar fi cunoscut viciile lucrului. Deci, în concepția Codului civil, vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse, nu și pentru viciile aparente ale lucrului (art.1353 C.civ.), prin vicii ascunse înțelegându-se acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare, (folosindu-se mijloacele obișnuite de verificare) și care fac lucrul impropriu întrebuințării potrivit destinației sale sau îl micșorează întrebuințarea. Viciile ascunse ale lucrului trebuie deosebite de nerespectarea calității lucrului; în cazul viciilor ascunse, cumpărătorul dobândește lucrul pe care l-a voit (dar care este afectat de anumite vicii), pe când în cazul nerespectării calității, vânzătorul predă un alt obiect; de exemplu, în loc să predea bunuri de calitatea I, predă bunuri de calitatea a II-a. Într-un asemenea caz, vânzătorul răspunde, dar nu viciile ascunse ale lucrului, ci pentru nerespectarea obligației de predare.58 De asemenea, viciile ascunse nu trebuie confundat e nici cu eroarea asupra substanței obiectului contractului (art. 954 C. civ.), deoarece în cazul erorii asupra substanței obiectului, din cauza acestui viciu de consimțământ cumpărătorul nu a dobândit lucrul voit ci un alt lucru. În consecință, cumpărătorul va avea o acțiune în anularea contractului.59 Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse numai dacă existau în momentul vânzării60.Este indiferent faptul că defectele (manifestările exterioare, efectele viciilor) apar ulterior acestui moment (de exemplu, în momentul vânzării aparatul de radio cumpărat funcționează, dar după câteva zile, datorită unor vicii de fabricație, se defectează). În cazurile în care dreptul de proprietate nu se transmite în momentul încheierii contractului, vânzătorul va răspunde și pentru viciile ulterioare vânzării, dar numai până la data transmiterii dreptului de proprietate. 58 A se vedea I.N.Fințescu, Curs de drept comercial, vol.I, București, l929, p.4l2 59 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Tratatul de drept civil român, l929, p.923. Pentru un punct de vedere potrivit căruia răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse este o extensie specială a acțiunii în anulare pentru cauze de eroare, a se vedea M.B. Cantacuzino, p.645 60 T.S. sect. civ. nr.54l / 1973, în C.D., 1973, p.133

54
Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului numai dacă acestea sunt grave, adică atunci când, datorită lor, lucrul devine impropriu întrebuințării potrivit destinației sau îi micșorează întrebuințarea în așa măsură, încât să se poată presupune că dacă le-ar fi cunoscut cumpărătorul nu ar fi încheiat contractul sau ar fi plătit un preț mai mic (nu se poate reține o atare răspundere, atunci când, de exemplu, este necesară doar înlocuirea unor piese uzate).61 Dacă viciile lucrului îndeplinesc condițiile arătate62(sunt ascunse), cumpărătorul are alegerea să ceară: – înlăturarea viciilor; – rezoluțiunea vânzării; – restituirea unei părți din prețul vânzării. Codul civil nu reglementează expres și dreptul cumpărătorului de a cere înlăturarea viciilor, dar, potrivit principiilor generale, cumpărătorul poate cere instanței judecătorești obligarea vânzătorului la înlăturarea pe cheltuiala sa a viciilor lucrului, dacă pe această cale lucrul este pus în situația de a fi corespunzător destinației sale. Soluția reprezintă o modalitate de reparare în natură a prejudiciului cauza de viciile lucrului. Descoperirea unor vicii ascunse ale lucrului îndreptățește pe cumpărător să ceară rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare (actio redhibitoria), chiar dacă viciile nu fac lucrul total impropriu destinației sale (art. 1355 C. civ.). Ca urmare a rezoluțiunii, contractul de vânzare-cumpărare se desființează cu efect retroactiv. În consecință, vânzătorul este obligat să restituie prețul și cheltuielile vânzării, iar cumpărătorul trebuie să întoarcă lucrul în starea care se află (art. 1357 C. civ.). Dacă vânzătorul a fost de rea credință, adică a cunoscut viciile ascunse ale lucrului, el datorează și despăgubiri pentru prejudiciul suferit de cumpărător (art. 1356 C. civ.).63 La descoperirea unor vicii ascunse ale lucrului, cumpărătorul poate să opteze pentru 61 T.S. sect. civ. dec. nr. l83/l978, în C.D., l978, p.59 62 T.S. sect. civ. dec. nr.54l/l973, în C.D. l973, p.l35

55
păstrarea lucrului, cerând ca vânzătorul să restituie o parte din prețul achitat proporțională cu paguba cauzată de vicii (actio estimatoria sau quanti minoris). Suma care urmează să fie restituită de vânzător se stabilește prin expertiză (art. 1355 C. civ.). Dreptul la acțiune al cumpărătorului privind viciile ascunse ale unui lucru, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie (art. 3 din Decretul nr. l67/1958)64, dar viciile ascunse trebuie descoperite în termen de l an (știut fiind că termenul de prescripție de 6 luni curge de la data descoperirii viciilor65 După împlinirea acestui termen, fără ca viciile să fi fost descoperite, cumpărătorul nu mai are nici un drept contra vânzătorului.66 Potrivit art. 11 alin. 3 din Decretul nr. l67/1958, prin legea specială sau prin convenția părților se pot stabili și alte termene de garanție pentru viciile ascunse ale lucrului. Art. 70 C. com. dispune: “Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind dintr-o altă piață este dator să denunțe vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la primire, ori de câte ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condițiilor excepționale în care se află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului. El este dator să denunțe viciile ascunse ale lucrului în primele două zile de la descoperirea lor. Odată expirat acest termen, cumpărătorul nu mai poate fi primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut”. Așadar, din dispozițiile menționate anterior, rezultă unele particularități (vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci și pentru viciile aparente); Răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente privește bunurile care se transmit de pe o piață pe alta, legea are în vedere cazurile când cumpărătorul nu preia direct bunurile de la vânzător, ci de la cărăuș. El poate constata viciile aparente ale bunurilor numai la primirea efectivă a acestora. Din aceleași motive cumpărătorul poate reclama lipsurile aparente și în cazul când 63 Vânzătorul poate fi obligat la plata dobânziLor legaie la suma detinută cutitlu de proprietate al vânzării (T.reg. Arad, dec. civ. nr.l580/l955 în L.P. nr.6/l957, p.757) 64 Dispozițiile art.l359 C.civ. au fost înlocuite de dispozițiile art.5 din Decretul 167/l958 65 T.S. sect. civ. dec.nr.54l/l973, în C.D., l973, p.l34 66 Pentru un punct de vedere diferit a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. Șansa, București, l992, p.226

56
bunurile circulă pe aceeași piață, dacă el nu a avut posibilitatea să preia personal bunurile de la vânzător.67 Așa cum prevede art.70 C. com., o altă particularitate o constituie obligația cumpărătorului de a aduce la cunoștința vânzătorului viciile aparente constatate, în termen de două zile de la primirea bunurilor.68 Legea permite prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru cunoașterea viciilor aparente, datorită condițiilor excepționale în care s-ar afla lucrul vândut ori însuși cumpărătorul. Cum ar fi, de exemplu, cantitatea mare a bunurilor nu a permis descărcarea din mijlocul de transport în termenul de două zile sau cumpărătorul nu a găsit în acest termen un specialist absolut indispensabil care să verifice bunurile primite. Referitor la viciile ascunse, Codul comercial reglementează numai termenul înăuntru căruia cumpărătorul trebuie să aducă la cunoștința vânzătorului viciile ascunse ale bunurilor. Acest termen este tot de două zile, ca și în cazul viciilor aparente. Și în acest caz, expirarea termenului decade pe cumpărător din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut. Condițiile și efectele răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului vândut sunt cele prevăzute de Codul civil.Codul comercial cuprinde și anumite dispoziții privind constatarea calității și condițiile mărfii vândute (art. 71 și 72 C. com.)69. Potrivit acestor prevederi legale, la cererea cumpărătorului sau a vânzătorului, președintele instanței judecătorești poate dispune constatarea de către unul sau mai mulți experți a calității și stării în care se află lucrul vândut. Prin aceeași hotărâre sau prin hotărâre separată se poate dispune sechestrarea lucrului vândut sau depunerea lui într-un depozit public, ori în alt loc (dacă păstrarea lucrului poate aduce mari pagube sau ocaziona cheltuieli însemnate, se poate dispune chiar vinderea lucrului). 67 A se vedea Cezar Petrescu-Ercea, Curs de drept comercial, vol.III, Cluj, l946, p.62; Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, l993, p.296 68 Codul comercial nu reglementează un anume mod de calcul.În consecință, termenul se calculează pe zile libere conform art.l0l Cod proc. civ. (Cas.III, dec.nr.202/l927), în Pandectele române, l927, lll, p.l48 69 Deși aceste reguli sunt prevăzute în materia vânzării-cumpărării, în doctrină se consideră că ele sunt aplicabile și celorlalte contracte comerciale (mandat, comision, etc.)

57
Hotărârea prin care se ia una dintre măsurile menționate trebuie să fie comunicată celeilalte părți înainte de punerea ei în aplicare. În cazul necomunicării hotărârii, dacă viciile mărfii sunt contestate, cumpărătorul va trebui să facă dovada identității și viciile mărfii cumpărate. În cazul mărfurilor care se transportă de cărăuș‚ viciile aparente ale mărfurilor eliberate destinatarului se constată cu respectarea dispozițiilor referitoare la contractul de transport. 2. Tot în legătură cu obligația de garanție a vânzătorului, trebuie menționată și garanția de bună funcționare și durabilitate a unor bunuri de folosință îndelungată, instituită prin H.C.M. nr.753/1965. Acest act normativ nu a fost abrogat și întrucât menirea lui este de a asigura protecție consumatorilor, se consideră că își păstrează actualitatea.70 Spre deosebire de garanția reglementată de Codul civil (care privește numai viciile ascunse), garanția instituită prin H.C.M. nr.753/1965 privește și viciile aparente. Această extindere se explică prin faptul că, în privința acestor bunuri, nu numai viciile ascunse, ci și viciile aparente pot afecta buna funcționare și durabilitatea bunului. Obligația de garanție specială există pe durata termenelor de garanție (adică limita de timp în cadrul căreia înlăturarea defectelor sau înlocuirea bunului se face pe seama și pe cheltuiala producătorului). Termenele de garanție încep să curgă de la data vânzării bunurilor, data respectivă fiind înscrisă în certificatul de garanție. Curgerea termenului de garanție se suspendă de la data reclamației defectelor până la repunerea bunului în stare de folosință. Dacă bunul a fost înlocuit se va elibera un nou certificat de garanție și cumpărătorul va beneficia de o nouă garanție. Garanția de bună funcționare și durabilitate privind bunurile de folosință îndelungată are un caracter derogator de la reglementarea dreptului comun referitoare la garanția pentru viciile lucrului vândut. 70 Fr. Deak, st. D. Cârpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, l993, p.297

58
Această garanție specială71 constituind o măsură de favoare pentru cumpărător, existența ei nu înlătură aplicarea garanției de drept comun. Deci, după încetarea obligației speciale de garanție, vânzătorul va răspunde numai pentru viciile ascunse ale lucrului, dacă acestea au fost descoperite în termenul de l an de la predarea bunului (art.1l din Decretul nr. l67/1958). Desigur că o atare răspundere prezintă interes practic numai în cazurile când termenele de garanție specială sunt mai mici decât cel de l an prevăzut de lege pentru descoperirea viciilor ascunse. Conform Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980 (art.4l), în ce privește obligația de garanție pentru evicțiune, vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, exceptând cazul când cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiții. Această excepție necesită o explicație: în cazul în care dreptul invocat deterț este un drept de proprietate, dacă se admite posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile și în aceste condiții, rezultă, că în lumina convenției, dacă ambele părți au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane, vânzarea este valabilă. Această soluție diferă de cea îndeobște admisă în dreptul comun român, conform căreia vânzarea lucrului altuia în cunosțință de cauză este nulă absolut pentru cauză ilicită. Obligația pentru evicțiunea bazată pe proprietatea intelectuală Evicțiunea bazată pe invocarea de către terț a unui drept sau pretenție întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală cunoaște o reglementare specială, în art.42 al Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980. Proprietatea intelectuală are o importanță deosebită în condițiile moderne ale vânzării internaționale de mărfuri.72 Astfel vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenția unui terț, întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală, pe care le cunoștea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiția ca acest drept sau pretenție să fie întemeiate pe proprietatea industrială sau altă 71 Pentru amănunte a se vedea C. Turianu, V. Pătulea, Elemente de drept comercial internațional, Ed. Press Mihaela SRL, l996, p..572 72 A se vedea Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., p.256

59
proprietate intelectuală: – în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie (re)vândute sunt utilizate, dacă părțile au avut în vedere, la momentul încheierii contractului, faptul că mărfurile vor fi revândute sau utilizate în acest stat; în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul își are sediul. Convenția conține, astfel, o reglementare care interesează și dreptul internațional privat(comercial), instituind două norme conflictuale speciale în materie. Prin excepție, vânzătorul nu este ținut să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a terților întemeiate pe proprietatea intelectuală atunci când: – la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoștea sau nu putea să ignore exigența dreptului sau a pretenției; – dreptul sau pretenția rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificații analoage furnizate de cumpărător . Așadar, cumpărătorul pierde dreptul de a invoca garanția pentru evicțiune, atât în cazul general cât și în cel special al evicțiunii bazate pe proprietatea intelectuală a terțului, dacă nu denunță vânzătorului dreptul sau pretenția terțului, precizând natura acestui drept sau acestei pretenții într-un termen rezonabil din momentul în care le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le cunoască. Vânzătorul nu poate să se prevaleze de decăderea cumpărătorului din dreptul de a invoca garanția pentru evicțiune – decădere intervenită ca urmare a depășirii termenului în care denunțarea trebuia făcută – dacă vânzătorul cunoștea dreptul sau pretenția terțului și natura acestora. În cazul în care cumpărătorul (art.44 al convenției) nu a procedat la denunțarea cerută și deci a fost decăzut din dreptul de a invoca garanție vânzătorului pentru evicțiune, dar are o scuză rezonabilă pentru aceasta, el poate fie să reducă prețul în conformitate cu art.50, fie să ceară daune-interese exceptând câștigul realizat. 3. Conformitatea mărfii predate

60
Marfa predată de către vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea defecte sau vicii. Prin conformitate se înțelege că bunul predat posedă calitățile și particularitățile prevăzute, expres sau tacit în contract.73 În literatura juridică74, s-a arătat că atunci când bunurile care formează obiectul contractului sunt fungibile, conformitatea este o noțiune funcțuinală. Dacă bunurile sunt nefungibile, noțiunea de conformitate este conceptuală având un caracter strict și rigid. Conformitatea se determină ținând cont de stipulațiile contractuale privind cantitatea, calitatea și tipul mărfii. Momentul aprecierii conformității este cel al transmiterii riscurilor. Potrivit Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980, în absența unei dispoziții contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri: -sunt proprii întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip; -sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit la cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că au fost lăsate la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă; – posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eșantion sau model; -sunt ambalate sau condiționate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa unui mod obișnuit într-o manieră adecvată pentru a le conserva și proteja. 3.1. Cantitatea mărfii Cantitatea se stabilește, în funcție de natura mărfii și uzanțe, prin utilizarea unei unități de măsură specifice. Unitățile de măsură au la bază sistemul numerelor zecimale sau sistemul numerelor complexe. Ca elemente de determinare cantitativă, părțile pot folosi și 73 Art. 33 din Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale 74 Philippe Kahn, La vente commercial internațional, Sirey, Paris, l96l, p.ll7 și urm.

61
două unități de măsură.75 În cazul în care mărfurile sunt nefungibile, cantitatea se poate exprima cu exactitate din momentul încheierii contractului. La mărfurile fungibile, datorită caracteristicilor lor și mijloacelor de transport folosite, cantitatea se poate fixa cu o anumită aproximație. Prin acordarea unei toleranțe de greutate, în plus sau în minus, limitele admise se încadrează între 2 și l0 %.. În ce privește cantitatea mărfii, în contract trebuie să se menționeze următoarele: – locul unde se va determină cantitatea mărfii, – momentul determinării cantității mărfii; – modul de determinare a cantității mărfii. Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau de destinație. Uneori, se poate folosi și o dublă determinare, cantitatea verificându-se atât la expediere, cât și la destinație. Cantitatea mărfurilor livrate, potrivit uzanțelor internaționale, se atestă prin următoarele documente: -scrisoarea de trăsură internațională, la transporturile pe cale ferată și aeriene; -conosamentul sau scrisoarea de trăsură fluvială, la transporturile pe apă; -documentul de transport la transportul cu mijloace auto; -recipisa poștală, la transporturile poștale. În cazul în care marfa a fost depozitată, cantitatea se stabilește pe baza certificatului de depozitare sau a adeverinței de păstrare. 3.2. Calitatea mărfii Calitatea reprezintă totalitatea însușirilor care le are o marcă fabricată la nivelul tehnologiei moderne și datorită cărora este preferată, satisfăcând în condiții optime necesitățile cumpărătorului. Prin contract părțile trebuie să prevadă calitatea mărfii în mod precis și detaliat. 75 Convenția privind transportul internațional de mărfuri pe căile ferate (SMGS), semnată la Varșovia la 6 dec. l950, prevede, în art.8, că pentru anumite mărfuri, în scrisoarea de trăsură să se indice câtimea coletelor și greutatea totală a mărfii.

62
Calitatea se referă la caracteristicile tehnice ale mărfii, funcționalitatea ei și gradul în care corespunde cerințelor pentru care a fost produsă. a) Determinarea calității mărfii În contract sau prin documente separate, specificații, calitatea mărfii trebuie prevăzută precis și detaliat. În acest fel, se evită echivocurile și interpretările diferite. Nivelul calitativ al mărfii se stabilește prin intermediul unor criterii sau caracteristici ale produsului. Criteriile de calitate mai importante sunt următoarele:-funcționale;-constructive și tehnologice;-de fiabilitate;-ergonomice;-privind gradul de utilizare a elementelor refolosite sau tipizate;-de estetică industrială. În contractul de vânzare internațională, calitatea mărfii se poate stabili prin mai multe metode76. Ele folosesc următoarele elemente: văzut și plăcut după încercare, degustare, tel quel, Rye Terms, Sound Delivered, mostre, tipuri, denumiri uzuale, norme și standarde, descriere. l. Prin metoda văzut și plăcut cumpărătorul examinează marfa și este de acord cu achiziționarea ei. Contractul se încheie fără a mai fi necesară o descriere tehnică. 2. În varianta după încercare, marfa este supusă unor verificări. Încheierea contractului este afectată de condiția acceptării calității mărfii de către cumpărător . 3. Pentru unele mărfuri alimentare, calitatea se determină prin degustarea partizilor. Vânzarea pe gustate este tot sub condiție. 4. Prin clauza tel quel, cumpărătorul este de acord să primească marfa așa cum este. Acceptarea poate avea loc indiferent de examinarea mărfii din punct de vedere juridic, clauza tel quel se aseamănă cu vânzarea după încercare. 5. Prin clauza Rye Terms77, cumpărătorul va primi marfa în starea în care se află la 76 În această privință, S. Lionetti, Comercio con l’Estero,șPehnica e reglementaziofle, Etas Kompass, Milano,l969,p.74 și urm. 77Clauza comerțului cu secară

63
sosire. El poate cere însă o bonificație dacă starea mărfii nu este corespunzătoare. 6. Asemănătoare cu Rye Terms, clauza “Sound Delivered”78 permite cumpărătorului să refuze marfa avariată. Refuzul produce efecte numai dacă vânzătorul este anunțaț în termenul contractual stipulat. 7. Mostra este o parte reprezentativă a mărfii pe care vânzătorul o pune la dispoziția cumpărătorului. În caz de încheiere a contractului, mostra este contractuală sau de referință, cu rol de probă în determinarea calității. Marfa livrată de vânzător trebuie să aibă calitățile mostrei de referință. 8. Tipul constituie o noțiune abstractă, față de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie să corespundă ori să se apropie cât mai mult. Tipurile sunt folosite mai ales în comerțul cu produse agricole și minereuri. Astfel, în comerțul cu cereale se folosește calitatea f.a.q. (fair average quality).79 9. Calitatea mărfii se poate stabili și prin menționarea unor denumiri cunoscute sau uzuale. De exemplu lămâi de Catania, piper Singapore, bumbac Cleveland. 10. Variante ale tipului de marfă, normele și standardele reprezintă caracteristici ale produsului care au fost codificate. Pe plan internațional, de problemele legate de standardizare se ocupă International Standardisation Organisation – I.S.0. Prin folosirea standardelor I.S.O. se realizează o unificare a tipologiei mărfurilor. 11. Determinarea calității mărfii pe bază de descriere se face prin indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului. Astfel, se pot specifica originea mărfii, metoda de fabricație, însușirile fizice sau chimice ale bunului. În situația în care părțile nu au prevăzut ca bunurile să corespundă unei anumite calități, vânzătorul este obligat să livreze marfa de calitate medie obișnuită existentă în țara sa și corespunzătoare destinației prevăzute în contract. Dacă destinația mărfii nu este indicată în contract se livrează marfa de calitate medie 78 Marfă sănătoasă la descărcare 79 Bună calitate medie

64
obișnuită, corespunzătoare destinației obișnuite a acestei mărfi în țara vânzătorului. b) Controlul calității mărfii Pentru a se asigura calitatea tehnologică a produselor, este necesar să se efectueze controlul calității mărfii. Modalitățile de control folosite în practică sunt în raport de natura mărfurilor și înțelegerea părților.80 Controlul calitativ poate fi făcut la locul de expediere sau la locul de destinație a mărfii ori la locul de instalare a utilajelor pe cheltuiala vânzătorului. După efectuarea controlului, rezultatele trebuie să fie certificate cumpărătorului81 Înainte de expedierea mărfii, vânzătorul este obligat să supună controlului calitatea mărfii conform condițiilor convenite prin contract. În absența unei clauze contractuale, verificarea se va face potrivit condițiilor obișnuite de control existente în țara vânzătorului pentru marfa respectivă. La livrarea mărfurilor de larg consum și a produselor alimentare, verificarea calității se face numai prin sondaj, conform regulilor obișnuite în țara vânzătorului. Calitatea mărfii livrate se confirmă de către vânzător prin protocolul de încercare, certificatul de calitate sau un alt document similar. Protocolul se întocmește pentru mașinile și utilajele supuse încercării, iar certificatul pentru celelalte mărfuri. Controlul calitativ se poate efectua de către cumpărător la locul de expediere sau de destinație a mărfii. În situația în care la controlul de la locul de expediere participă și cumpărătorul, personal sau prin reprezentant, el trebuie anunțat în timp util că marfa este gata pentru livrare. În absența cumpărătorului, vânzătorul are dreptul să procedeze la autorecepție. Controlul la locul de destinație se execută în porturi, stații de frontieră sau la unitățile beneficiare. Actele de control ale calității mărfii se procură de către cumpărător. Datorită specificului mărfurilor livrate, controlul calitativ se poate face și la locul instalării mașinilor 80 AL Deteșan și colectiv, Drept și tehnică comercială internațională, în Revista economică, l974, p.332 și urm. 81 A se vedea Condițiile generale de vânzare ale CEE a O.N.U.

65
sau utilajelor. Controlul la locul instalării se efectuează în modul și la termenele convenite, iar rezultatele se menționează detaliat în documente. Controlul calității mărfii, executat de către părți, în diferitele lui modalități, implică cheltuieli ridicate și dificultăți tehnice. Pentru evitarea lor, în practica comerțului internațional s-a impus o formă proprie de control care se realizează prin intermediul unui organ terț specializat și anume o casă de control. Astfel, pe baza mandatului partenerilor străini sau întreprinderilor române, Camera de Comerț și Industrie a României poate să efectueze controlul calitativ și cantitativ al mărfurilor destinate exportului sau provenite din export. c) Garanția calității mărfii reprezintă obligația vânzătorului de a menține produsul predat în aceleași condiții calitative. Prin inserarea clauzei de garanție în contract vânzătorul răspunde pentru calitatea mărfii o anumită perioadă de timp. El este obligat să remedieze orice defecțiune și să asigure folosirea normală a mărfii, răspunzând pentru viciile aparente și ascunse, potrivit destinației sale. De asemeni, și cumpărătorul este obligat să asigure folosirea normală a mărfii. Termenele de garanție, în raport de specificul mărfurilor, se stabilesc de către părți sau rezultă din practica internațională82. În principiu, pentru instalațiile complexe, termenele prevăzute sunt mai mari. În legătură cu garanția calității mărfii, părțile trebuie să prevădă în contract următoarele: – durata garanției- ziua când începe garanția;- la ce se referă garanția;-responsabilitatea părților. Întinderea și condițiile de garanție pentru indicii tehnico-economici ai fabricilor și instalațiilor complexe se stabilesc prin acordul bilateral sau prin contract. În funcție de specificul mărfurilor, termenele de garanție se stabilesc de către părți 82 Pentru amănunte, a se vedea Ioan Macovei, Instituții în Dreptul comerțului internațional, Ed. Junimea, Iași, l987, p.l76

66
sau rezultă din practica internațională. De exemplu, termenele de garanție sunt de: – 9 luni de la dat a livrării pentru produsele mecanicii de precizie, aparate de măsură, aparate optice și instrumente; – 12 luni din ziua punerii lor în exploatare, însă nu mai mult de l5 luni de la data livrării pentru mașini și aparate fabricate în serie, precum și instalații mici și mijlocii; – 12 luni din ziua punerii lor în exploatare, dar nu mai mult de 24 de luni de la data livrării pentru mașini grele și utilaje mari. Pentru livrările de fabrici complete și instalații complexe, se pot conveni prin contract termenele mai lungi de garanție. În situația când în cursul perioadei de garanție se constată că marfa este defectă sau nu corespunde clauzelor contractuale, independent de faptul că acest lucru putea fi stabilit cu ocazia încercărilor la uzina vânzătorului, cumpărătorul este în drept să pretindă fie înlăturarea defectelor constatate, fie o bonificație. Dacă marfa nu poate fi folosită conform destinației până la înlăturarea defectului, cumpărătorul poate să ceară și plata unei penalități. 3.3. Sancțiunea lipsei de conformitate În situația când marfa predată nu corespunde prevederilor contractuale, cumpărătorul poate denunța lipsa de conformitate, prin formularea unei reclamații. Prin intermediul reclamației, se urmărește găsirea unei soluții amiabile și evitarea unui litigiu. Denunțarea se face într-un termen scurt de obicei 30 de zile din momentul când cumpărătorul a cunoscut sau trebuia să cunoască lipsa conformității. Potrivit uzanțelor comerciale, termenul de adresare a reclamației privind calitatea este mai mare decât în cazul cantității. În împrejurarea că reclamația nu este prezentată în termenul prevăzut cumpărătorul este decăzut din acest drept. Totodată, el este privat și de posibilitatea de a se adresa arbitrajului sau instanței judecătorești. Reclamația se prezintă în scris. Ea poate fi formulată prin scrisoare recomandată, țelegramă sau telex. În reclamație, cumpărătorul trebuie să precizeze, în principiu, următoarele: – denumirea mărfii;

67
– cantitatea pentru care se formulează reclamația; – numărul contractului; – dat e care să permită identificarea mărfii; – fondul reclamației; – pretenția cumpărătorului. Reclamația trebuie să fie confirmată de către vânzător. Confirmarea se face în scris, cu respectarea unui anumit termen. După cea analizează cerințele de fond ale reclamației, vânzătorul este obligat să comunice modalitățile de soluționare. Cumpărătorul trebuie informat de decizia luată în termenul stabilit în contract sau neîntârziat. Prin convenția părților, termenul de răspuns poate fi prelungit. Dacă denunțarea lipsei de conformitate are loc cu respectarea tuturor condițiilor, cumpărătorul poate să ceară: – executarea în continuare a contractului; – rezilierea contractului; – reducerea prețului; – plata cu penalizări. În ceea ce privește executarea în continuare a contractului, când vânzătorul admite pretențiile cumpărătorului, reclamația se poate rezolva prin unul din următoarele moduri: – înlăturarea deficientelor la destinație prin recondiționarea mărfii; – restituirea mărfii pentru înlocuirea ei; – acordarea unei bonificații. 4. PREDAREA DOCUMENTAȚIEI TEHNICE În contractele care au ca obiect instalații complexe, obiective industriale mari, aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentația tehnică și know-how-ul corespunzător. Prin remiterea documentației tehnice cumpărătorului, se asigură montarea mașinilor și utilajelor, punerea lor în funcțiune, întreținere și posibilitatea unei utilizări normale.

68
Documentația tehnică se predă la momentul, în locul și în forma prevăzută prin contract sau uzanțe. Ea se expediază odată cu marfa, indicându-se numerele corespunzătoare ale contractului, ale comenzii și ale partizii. În cazul în care părțile nu stabilesc în contract felul documentației tehnice, numărul seturilor, modalitatea și termenul lor de predare, vânzătorul trebuie să pună la dispoziția cumpărătorului, într-un termen util, documentația conform practicii existente în sectorul industrial respectiv din țara sa.83
83 În acest sens, art.34 al Convenției Națiunilor Unite de la Geneva, l980

69
CAPITOLUL IV OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internațională de mărfuri de la Viena din 1980, la care și România este parte și care constituie dreptul comun în materie, precizează în art.53 intitulat Obligațiile cumpărătorului “cumpărătorul trebuie să plătesacă prețul pentru marfuri și să le preia așa după cum a fost stabilit în contract sau prezenta convenție. Art 54 ”Obligația cumpărătorului de a plăti prețul include îndeplinirea tuturor formalităților care sunt cerute de contract sau de lege și alte reglementări privind plata ce urmează a fi făcută.” De asemenea vânzătorul va fi obligat să suporte orice cheltuială suplimentară determinată de schimabarea sediului ce a avut loc după încheierea contractului.84 În consecinta, in contractul de vânzare-cumpărare internațională, cumpărătorul are două obligații principale: – plata prețului – luarea în primire a mărfii predate.85 l. PLATA PREȚULUI Plata prețului reprezintă obligat ia asumată de cumpărător pe care o execută în schimbul mărfii primite. Cumpărătorul este ținut de a lua măsurile și de a îndeplini formalitățile destinate să permită plata prețului, care sunt prevăzute în contract și în lege (art. 84 Angela Mîță-Baciu, Dreptul comertului international, Editura “STEF”, Iași 2008, pag.223 85 A se vedea art.53 al Convenției Națiunilor Unite de la Geneva, 1980

70
53 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri). l. l. Determinarea prețului În vânzarea comercială internațională, prețul poate fi determinat sau determinabil. Această prevedere este în concordanță cu cea conform căreia ofertă de a contracta este considerată suficient de precisă în cazul în care se stabilește prețul sau dă indicații care să permită a fi determinat. Prețul determinat este prevăzut de părți, cu ocazia încheierii contractului. El se înscrie printr-o formulă fixă sau mobilă.În varianta fixă, părțile stabilesc un preț unitar pe unitatea de produs sau un preț forfetar pentru toată cantitatea de marfă contractată. În varianta mobilă, părțile fixează un preț de bază. După efectuarea livrării, în raport de limitele admise și proporțiile indicate, se va determină prețul efectiv. Prețul determinabil se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere anumite criterii. Părțile pot conveni ca stabilirea prețului să se facă după cotațiile la bursă, prețul mediu al cotărilor pe ultimele 15 zile înaintea predării, media cotărilor de pe diferite piețe sau prețul din ziua predării. În cazul în care livrările s-au eșalonat pe o perioadă mai lungă și este previzibilă o fluctuație a prețurilor mondiale, se poate adopta o scară mobilă sau glisantă de prețuri. La livrările cu un ciclu mare de producție, se vor lua în considerare și fluctuațiile prețurilor la materiile prime folosite pentru obținerea produsului. Părțile pot preveni și consecințele scăderii sau urcării prețurilor. Prin inserarea prevederil fall – risk – clause sau hausse – baisse – clause, prețul contractului se va modifica în funcție de situația pieței.86 În stabilirea prețului, se ține cont și de următoarele elemente: a) – cantitatea la care se calculează prețul; b) – valuta în care se face plata; 86 Virgiliu Anghelescu, Al. Deteșan, Ervin Hutira, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei, București, 1980,p.227 și urm.

71
c) reducerile de preț acordat e cumpărătorului a) Prețul se calculează după cantitatea de marfă care se găsește la locul și în momentul executării contractului. În practica comercială, cumpărătorul poate plăti prețul având în vedere: – greutatea mărfii în gara sau portul de încărcare; – greutatea mărfii în gara sau portul de destinație, conform clauzei delivered weight; -greutatea mărfii care este conformă stipulațiilor contractuale, potrivit clauzei sound delivered; -greutatea mărfii brută sau netă. Dacă prețul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care, în caz de îndoială, determină prețul. b) Prețul se exprimă în valuta convenită de părți. Dacă plata se face în altă valută decât cea stabilită, în contract trebuie să se prevadă și cursul valutar. Tot prin contract se poate determină și modalitatea de plată. în practica internațională, plata se face prin incasso cu acceptare ulterioară, la prezentarea de către vânzător, la banca din țara sa, a documentelor de expediție. Mecanismele de plată prin acreditiv sau incasso, uzuale în comerțul internațional, conferă unele particularități plăților efectuate prin decontare bancară. Întru cât virarea în contul vânzătorului a sumei ce reprezintă prețul este precedată, în mod normal, în cadrul modalităților de plată menționate, de verificarea documentelor de livrare și de transport înseamnă că plata are loc nu concomitent cu predarea mărfii (către cărăuș), ci ulterior; totodată, plata precede, de regulă, momentul când cumpărătorul preia în posesie produsele, dacă acestea străbat o distanță mai mare. Se derogă astfel de la regimul instituit de art.1362 C.civ., text în virtutea căruia cumpărătorul este dator a plăti la locul și la timpul în care se face predarea mărfii. Întrucât sincronismul în executarea obligațiilor reciproce ale părților, avut în vedere de art. 1362 C.civ., practic nu se mai realizează în plățile internaționale pe cale bancară, există riscul ca destinatarul să constate defecte ale mărfii abia după ce a achitat-o, astfel că nu mai poate să contracareze lipsurile calitative printr-o reținere parțială a prețului, în temeiul

72
excepției non adimpleti contractus Remediul contractual al unor atare neajunsuri constă îndeosebi în includerea, printre documentele care potrivit clauzelor convenite condiționează plata prețului, a certificatelor de calitate și de probe tehnice întocmite de către producător.87 În conformitate cu stipulația menționată, decontarea bancară nu poate fi efectuată în lipsa acestor atestate, diminuându-se astfel riscurile unei eventuale calități deficitare. Totuși, în cazurile în care plata are loc, conform clauzelor contractuale, la data livrării (indirecte) în țara vânzătorului, deci mult anterior controlului de cantitate sau calitate efectuat la destinație, art.4 al.2 D, nr.686 din 1973 prevede că unitatea beneficiară a importului și întreprinderea cu activitate de comerț exterior vor urmări recuperarea contravalorii corespunzătoare mărfii reclamate sau, după caz, înlocuirea acesteia, după ce s-a ajuns la un acord între părțile contractante. c) Vânzătorul poate acorda cumpărătorului unele reduceri de preț uzuale sau speciale. În practica comercială, se utilizează două modalități de reducere de preț: – reduceri privind calitatea și integritatea mărfii; – reduceri determinate de natura operațiunilor care se fac în legătură cuobiectul contractului.88 Dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca prețul mărfurilor să fi fost fixat în contract în mod expres ori implicit sau printr-o dispoziție care să permită să fie determinat se consideră, în lipsa unor indicații contrare, că părțile s-au referit la prețul practicat în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurări comparabile (art. 55 din Convenția Națiunilor Unite de la Geneva din 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri). 1.2.Elementele prețului 87 În sensul arătaț vezi hot. CAB nr.16 din 25 ianuarie 198l, în Revista economică, Supliment nr.5, 1986, p.13 88 A. Rapin, Cours de commerce, Dunod, Paris, 1966, p.48 și urm.

73
Prețul de vânzare internațională cuprinde prețul intern la care se adaugă, în funcție de situația concretă, un număr de elemente. Principalele componente ale prețului de vânzare sunt : – cheltuielile de ambalare- cheltuielile de transport,-cheltuielile de asigurare- cheltuielile de procurare a unor acte prevăzute de regimul legal al exporturilor sau importurilor. Cheltuielile de ambalare. În transferul mărfii, părțile folosesc o gamă de ambalaje variată și diversă. Ambalajul, pentru a fi corespunzător, trebuie să fie ușor, rezistent, estetic și ieftin. Alegerea ambalajului este determinată de economicitatea sa, conform indicilor de volum, greutate, cost și producție. Ambalajul poate fi exterior, având funcția de protejare a mărfii și interior, cu rol comercial. Felul ambalajului este în raport de natura mărfii și materialul întrebuințat. Totuși, pentru unele mărfuri, nu este necesar un anumit ambalaj. În acest caz, vânzătorul este ținut să predea marfa într-un ambalaj uzual de export.89 De asemenea, în practica comerțului internațional, există uzanțe care prevăd că ambalajele folosite trebuie să corespundă mijloacelor de transport. În contractul de vânzare-cumpărare, se impune ca părțile să prevadă următoarele elemente privind ambalajul: – trecerea ambalajului în proprietatea cumpărătorului; – închirierea ambalajului de către vânzător și modul de restituire; – prețul la care se plătește ambalajul. Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii și voința vânzătorului. Prețul ambalajului se stabilește potrivit clauzei inserate și anume: * clauza netto, după care costul ambalajului este cuprins în marfă; * clauza netto plus ambalajul, care arată că valoarea ambalajului se calculează separat; 89 Sunt astfel cunoscute, S.W.P. (Seaworthy packing); C.P. (Continental packing); M.P. (Machine packing); F.P. (Fiț packing); s.P.P. (Special packing paid); R.C. (Resistence controlled); S.C.P. (Stricț confidential packing)

74
* clauza brutto per netto, care înseamnă că ambalajul se socotește la prețul unitar al mărfii. Părțile pot să nu discute însă, cine suportă cheltuielile de ambalare. Pentru această situație, în vânzările de mașini și utilaje există o reglementare specială. După momentul în care se pune problema, se disting două situații: • prețurile indicate în listele de prețuri se înțeleg ca privind marfa nudă; • * prețurile ce figurează în ofertele ferme și în contracte cuprind și ambalajele sau mijloacele de protecție necesare pentru a evita deteriorările în condiții normale de transport până la destinație.90 Cheltuielile de transport sunt în funcție de condiția de livrare. Ele se împart între părțile contractante după modalitatea de vânzare folosită, astfel: – în vânzarea Ex works, transportul este în sarcina cumpărătorului; – în vânzarea FOB, vânzătorului îi revin cheltuielile de aducere a mărfii în port și de încărcare, iar cumpărătorului cheltuielile de navlosire; – în vânzarea CIF sau C and F, vânzătorul este obligat să suporte cheltuielile de transport până în portul de destinație. Cheltuielile de asigurare constituie un element al prețului numai în vânzarea CIF. Astfel, vânzătorul are obligația să procure, pe propria cheltuială, o poliță de asigurare maritimă sub formă transferabilă. În celelalte condiții de livrare, asigurarea revine cumpărătorului. Cheltuielile diverse referitoare la impozite, taxe, tarife vamale, comisioane bancare și comerciale sau obținerea unor documente constituie elemente ale prețului de vânzare în raport de partea care le suportă. În practica internațională, cheltuielile diverse în legătură cu executarea contractului se suportă de fiecare partener, după cum sunt impuse pe teritoriul țării vânzătorului sau al

75
țării cumpărătorului.91 1.3. Data plății Data plății se prevede de părți prin contract sau rezultă din uzanțe. Prețul se plătește la momentul fixat fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului. În cazul în care dat a plății nu este stabilită, cumpărătorul trebuie să plătească în momentul punerii la dispoziție a mărfurilor sau a remiterii documentelor reprezentative ale mărfurilor. Vânzătorul poate face din plată o condiție a remiterii mărfurilor sau a documentelor. Dacă vânzarea implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea sub condiția ca acestea sau documentele lor reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât contra plății prețului. Cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul, mai înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afară de cazul când în contract se prevede altfel (art. 58 al Convenției Națiunilor Unite de la Geneva 1980). În toate cazurile, plata prețului trebuie să se facă la dat a prevăzută în contract (în lege), fără a fi nevoie de vreo altă formalitate din partea vânzătorului (dies interpe1at pro hominem) (art. 59 din Convenția Națiunilor Unite). 1.4. Locul plății Spre deosebire de dreptul comun, locul plății este determinat de principiul portabilității. În absența unei stipulații contractuale diferite, prețul se plătește la sediul vânzătorului. Dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau documentelor, plata se va face la locul predării lor. În situația în care vânzătorul își schimbă sediul după încheierea contractului, el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plății (art. 57 al Convenției Națiunilor 90 a se vedea Condițiile generale pentru livrarea și montajul materialelor de echipament pentru import și export nr.188, Geneva, 1957

76
Unite de la Geneva din 1980). 1.5. Răspunderea pentru neexecutarea obligației de a plăti prețul Neexecutarea de către cumpărător a obligației de plată a prețului poate prezenta două aspecte: A. – întârzierea plății; B. – neplata prețului. A. În situația că plata prețului se efectuează cu întârziere, vânzătorul poate cere penalități și să suspende executarea contractului. Penalitățile de întârziere se prevăd de către părți prin contract. Ele se fixează procentual, pe zi întârziere, față de termenele convenite. În practica internațională se stabilește și cuantumul penalităților de întârziere. În conformitate cu par. 67. Dacă plata se face prin acreditiv și cumpărătorul nu deschide acreditivul în termenul stabilit va plăti o penalitate de 0,05 % fără să se poată depăși 5 % din valoarea acreditivului. Vânzătorul, datorită întârzierii cumpărătorului, are și dreptul să suspende executarea contractului. Suspendarea intervine automat nefiind necesară nici o formalitate. B. În împrejurarea neplății prețului, vânzătorul are posibilitatea să ceară executarea obligat iei sau rezilierea contractului. În ce privește rezilierea contractului, art. 62 din Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale, face deosebire după cum neplata prețului este o încălcare esențială sau neesențială. Rezilierea contractului se poate cere numai în cazul unei încălcări esențiale. Înainte de declararea rezilierii, vânzătorul este ținut, în principiu, să-l avertizeze pe cumpărător, prin scrisoarea recomandată. Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale prevede că, dacă vânzătorul nu comunică decizia sa într-un termen rezonabil, contractul este reziliat de plin drept. 91 În acest sens, Condițiile generale de vânzare C.I.F. a cerealelor, elaborate de Comisia Economică pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite

77
2. LUAREA ÎN PRIMIRE A MĂRFII Luarea în primire a mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate cere în mod rezonabil cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea (art. 60 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri). În raport de natura livrării, cumpărătorul este ținut să respecte indicațiile vânzătorului. În unele cazuri, însă, cumpărătorul trebuie să procure mijloacele de transport și să indice elementele mărfii. Mijloacele de care dispune vânzătorul, în cazul nerespectării de către cumpărător a obligațiilor contractuale ce-i revin, sunt următoarele: – executarea contractului; – rezoluția contractului; – măsuri intermediare (acordarea unui termen suplimentar cu o durată rezonabilă); – dezdăunarea (art. 5611. – 565 din Convenția Națiunilor Unite). Obligația de conservare a mărfurilor92 este, ca principiu. comună ambelor părți. Conținutul său este însă parțial diferit în cazul vânzătorului și al cumpărătorului. Așa cum este reglementată pentru ambele părți, această obligație apare ca o aplicare a principiului colaborării care trebuie să existe între ele. Dreptul de retenție în favoarea vânzătorului Când cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plătește prețul, în cazul în care plata prețului și predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul, dacă are mărfurile în posesia sau sub controlul său, trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a le asigura conservarea, ținând seama de împrejurări. El este îndreptățit să le rețină până ce va obține de la cumpărător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile. Prin această ultimă prevedere, convenția consacră un drept de retenție, în favoarea vânzătorului. 92 A se vedea art.85-88. cap.V al Convenției Națiunilor Unite de la Viena, 1980

78
Obligația cumpărătorului de conservare a mărfii În cazul în care cumpărătorul a primit mărfurile și înțelege să-și exercite dreptul de a le refuza, în temeiul contractului sau al convenției, el trebuie să ia, ținând seama de împrejurări, măsuri rezonabile pentru a le conserva. Cumpărătorul este îndreptățit să rețină mărfurile până ce a obținut de la vânzător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile (art.86 par.1). Se instituie, astfel, în mod simetric, un drept de retenție și în favoarea cumpărătorului. Dacă mărfurile expediate cumpărătorului au fost puse la dispoziția să la locul de destinație, iar cumpărătorul își exercită dreptul de a le refuza, el trebuie să le ia în posesie pe seama vânzătorului, cu condiția de a putea să o facă fără plata prețului și fără inconveniente sau cheltuieli nerezonabile. Aceste obligații ale cumpărătorului nu se aplică dacă vânzătorul este prezent la locul de destinație sau dacă există în acel loc o persoană care are calitatea de a prelua mărfurile pe seama sa. în cazurile în care cumpărătorul ia mărfurile în posesia sa, el are obligația de a lua măsuri rezonabile pentru a le conserva și dreptul de retenție asupra acestora, în condițiile arătate mai sus.93 Prevederi comune pentru ambele părți Partea care este ținută să asigure conservarea mărfurilor în temeiul prevederilor precizate (art.85 și 86 din Convenție) are două posibilități principale: a) să depoziteze mărfurile în magazinele unui terț pe cheltuiala celeilalte părți cu condiția ca acele cheltuieli ce rezultă să fie rezonabile; b) să procedeze la vânzarea mărfurilor. Această măsură, este, de regulă, facultativă pentru partea în cauză, dar devine obligatorie într-o situație specială. 93 A se vedea art.86 par.2 al Convenției Națiunilor Unite de la Viena, 1980 și Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, vol.I, Ed. Actami, București, 1996, p.283

79
Astfel, partea care trebuie să asigure conservarea mărfurilor poate să le vândă, prin toate mijloacele adecvate, dacă cealaltă parte întârzie în mod nerezonabil să primească mărfurile în posesie ori să le preia sau să le plătească prețul ori cheltuielile pentru conservarea lor. Această parte poate vinde numai sub rezerva notificării, către cealaltă parte, în condiții rezonabile, a intenției sale de a vinde (art.88 par.1). Aceeași parte devine însă obligată să se preocupe în mod rezonabil, pentru vânzarea mărfurilor, dacă acestea sunt supuse unei degradări rapide sau când conservarea lor atrage cheltuielile nerezonabile. În măsura posibilului, această parte trebuie să notifice celeilalte intenția de a vinde. Partea care vinde mărfurile are dreptul să rețină din rezultatul vânzării o parte egală cu cheltuielile rezonabile de conservare și de vânzare a mărfurilor, pe care ea le-a făcut. Ea datorează surplusul celeilalte părți.

80
CAPITOLUL V RĂSPUNDEREA ÎN VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ Prin contractul de vânzare-cumpărare internațională părțile urmăresc executarea obligațiilor asumate și crearea unor condiții optime pentru realizarea operațiunilor comerciale. Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale atrage răspunderea părților. În practica internațională, formele răspunderii materiale sunt plata de penalități și repararea prejudiciilor cauzate. Formele răspunderii materiale se aplică în cazurile întâlnite în practica comerțului internațional și în cele ale acordurilor bilaterale. Tot astfel, partea care a atras o terță persoană la îndeplinirea obligației sale contractuale poartă răspunderea față de cealaltă parte contractantă pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de către terța persoană, ca pentru propriile acțiuni. Acordarea penalităților este condiționată de îndeplinirea următoarelor cerințe: – existența unui contract valabil între părți; – neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de către debitor; – penalitatea să fie prevăzută de Condițiile generale de livrare, acordul bilateral sau contract; – creditorul să ceară plata penalității respective Arbitrajul nu este în drept să reducă penalitatea a cărei cerere de plată este prezentată în conformitate cu practica comercială internațională. Creditorul are dreptul de a cere plata penalităților pentru următoarele temeiuri: întârzierea în livrare; întârzierea în punerea la dispoziție a documentației tehnice; neprezentarea certificatului de analiză; întârzierea în livrare, în cazul sistării livrărilor din cauza defectelor care se repetă; neutilizarea mărfii; cererea neîntemeiată privind restituirea

81
sumelor plătite; nedeschiderea acreditivului la termenele prevăzute. 1. RĂSPUNDEREA VÂNZĂTORULUI În cazul în care vânzătorul nu-și execută obligațiile sale contractuale, cumpărătorul are la îndemână mai multe posibilități. El poate să dispună de următoarele mijloace: – să ceară executarea contractului; – să solicite rezoluțiunea contractului; – să pretindă daune-interese. Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 prevede că executarea contractului poate fi cerută de cumpărător, cu excepția cazului în care s-a prelevat de un mijloc incompatibil cu această cerere. Dacă o parte are dreptul de a cere celeilalte părți executarea unei obligații, tribunalul nu este ținut să dispună executarea în natură, decât în temeiul propriului său drept pentru contracte de vânzare asemănătoare, care nu sunt guvernate de Convenția de la Viena (art.46-52). În lipsa conformității cu prevederile contractului executarea obligației de către vânzător se poate realiza în mai multe forme. Cumpărătorul poate cere predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de conformitate constituie o încălcare esențială a contractului iar preda rea este cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil de la această denunțare (art. 46 pct. 2 și art. 25). Tot cumpărătorul poate solicita să se repare lipsa de conformitate, în afară de cazul când această soluție ar fi nerezonabilă, ținând seama de toate împrejurările. Reparația trebuie cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil de la această denunțare (art. 46 pct. 3 și art. 39). Cumpărătorul mai poate cere o bonificație dacă prețul a fost plătit sau nu. O încălcare a contractului săvârșită de către o parte este considerată esențială, când ea provoacă celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează În mod substanțial de ceea ce era în drept să aștepte de la contract în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat și nici o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație, nu l-ar fi prevăzut.

82
Bonificația constă în reducerea prețului proporțional cu diferența între valoarea pe care mărfurile efectiv predate le aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment (art. 50). Cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă pentru executarea obligațiilor sale. Înainte de expirarea acestui termen, cumpărătorul nu poate să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care ar dispune în caz de încălcare a contractului. Dar cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese pentru întârzierea în executare. În practica internațională, în situația în care marfa livrată nu corespunde prevederilor contractuale, cumpărătorul trebuie să facă o reclamație. Prin intermediul reclamației, se urmărește găsirea unei soluții amiabile și evitarea unui litigiu. Reclamațiile se pot formula cu privire la calitatea și cantitatea mărfii, dacă din împrejurările cauzei nu reiese răspunderea cărăușului. Termenul de adresare a reclamației este de 6 sau 3 luni de la dat a livrării, după cum se denunță aspectul calitativ sau cantitativ al mărfii. Pentru mărfurile la care se acordă garanție, termenul este de maximum 30 de zile de la expirarea perioadei de garanție. Dacă reclamația nu este prezentată în termenele prevăzute, cumpărătorul este privat de dreptul de a se adresa arbitrajului. Reclamația se prezintă în scris, fiind formulată telegrafic sau prin telex. Cumpărătorul trebuie să precizeze în reclamație următoarele:- denumirea mărfii conform contractului;- cantitatea mărfii pentru care se formulează reclamația; numărul contractulu; date care să permită identificarea mărfii; pretențiile cumpărătorului. Reclamația trebuie să fie confirmată de către vânzător printr-o scrisoare, în cel mult 7 zile lucrătoare de la dat a prezentării ei. După ce analizează cerințele de fond ale reclamației, vânzătorul este obligat să comunice modalitatea de soluționare. Cumpărătorul trebuie informat de hotărârea luată în termenul stabilit în contract sau neîntârziat dar nu mai târziu de 60 de zile. Prin convenția părților, termenul de răspuns, poate fi prelungit. La contractele cu termen fix, vânzătorul este obligat să înlăture defectul sau să înlocuiască marfa defectă în limitele termenului de livrare stabilite în contract.

83
În măsura în care vânzătorul admite pretențiile cumpărătorului, reclamația se poate rezolva prin unul din următoarele moduri: – înlăturarea deficiențelor constatate la destinație prin recondiționarea mărfii; – restituirea mărfii pentru înlocuirea ei; – acordarea unei bonificații; – livrarea cantității lipsă;94 – restituirea sumei plătite pentru cantitatea de marfă lipsă. În cazul întârzierii în livrarea mărfii față de termenele convenite prin contract vânzătorul va plăti cumpărătorului o penalitate calculată la valoarea mărfii nelivrate în termen. Neexecutarea de către vânzător a obligațiilor asumate poate fi sancționată și prin rezoluția contractului. Datorită cerinței de a se menține să execute obligațiile contractuale, rezoluția este o soluție cu caracter de excepție. Depozițiile Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980 prevăd că rezoluția contractului poate fi declarată în următoarele împrejurări: – neexecutarea de către vânzător a unora din obligațiile sale constituie o încălcare esențială a contractului; – vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul astfel acordat (art.49). Atunci când vânzătorul a predat doar o parte din mărfuri sau numai o parte din mărfurile predate este conformă contractului, rezoluția nu se poate aplica decât pentru livrarea neeefectuată ori neconformă. Dacă neexecutarea parțială sau lipsa de conformitate reprezintă o încălcare esențială a contractului, cumpărătorul poate cere o rezoluție contractuală în totalitate. Rezoluția contractului se face printr-o declarație notificată către cealaltă parte. Dacă este evident că înainte de data executării contractului se va săvârși o încălcare esențială a contractului, cealaltă parte poate declara rezoluția anticipată. În împrejurarea în care cumpărătorul a predat mărfurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a declara rezoluția contractului, cu următoarele excepții: 94 Pentru amănunte, a se vedea Al. Deteșan, Octavian Căpățînâ, Gh. Șigăieru, Vânzarea comercială internațională, Ed. Revista economică, București, 1974, p.423 și urm.

84
– în caz de predare tardivă, cumpărătorul a declarat contractul rezolvit într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a știut că predarea a fost efectuată; – în caz de săvârșire a unor alte încălcări, cumpărătorul a declarat contractul rezolvit într-un termen rezonabil, calculat după cum urmează: – din momentul în care a cunoscut sau trebuie să cunoască această contravenție; – după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de cumpărător sau după ce vânzătorul a declarat că nu-și va putea executa obligațiile în acest termen suplimentar; – după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vânzător și căruia cumpărătorul nu i-a răspuns într-un termen rezonabil sau după ce cumpărătorul a declarat că nu acceptă executarea. În practica internațională, se prevede că temeiul juridic al rezilierii îl constituie numai acordul bilateral sau contractul. Dacă prin contract nu sunt prevăzute condițiile de reziliere, utilizarea acestui drept este condiționată de stabilirea de către arbitraj a două condiții: – vânzătorul nu poate înlătura defectul prin reparare sau prin înlocuire și cumpărătorul nu poate folosi marfa conform destinației, cu bonificația oferită de vânzător. În cazul în care prin contract nu s-a convenit un alt termen, la o întârziere în livrarea mărfii mai mare de 4 luni, iar pentru utilajele mari, de fabricație specială, mai mare de 6 luni, cumpărătorul are dreptul să renunțe la executarea contractului pentru partea de marfă nelivrată și pentru partea de marfă livrată anterior dacă nu poate fi folosită în mod independent. Cumpărătorul are dreptul să rezilieze contractul și înainte de expirarea termenelor menționate, dacă vânzătorul comunică în scris cumpărătorului că nu va livra marfa în cursul acestor termene. Pentru fabrici și instalații complexe, termenele de reziliere ale contractului vor fi convenite pentru fiecare caz în parte. 2. RĂSPUNDEREA CUMPĂRĂTORULUI În situația neîndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor contractuale, vânzătorul este îndreptățit să recurgă la unele mijloace. El are posibilitatea să ceară executarea contractului, rezoluția contractului și daune-interese.

85
Referitor la executarea contractului, Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 dispune că vânzătorul poate cere plata prețului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligații ale cumpărătorului, numai dacă nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu acestea (art.62). Vânzătorul poate să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea obligațiilor sale. Mai înainte de expirarea acestui termen, vânzătorul nu se poate prevala de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului. În practica internațională s-a prevăzut că, atunci când plata prețului se efectuează cu întârziere, vânzătorul este în drept să ceară penalități. Dacă s-a convenit ca plata să se facă prin acreditiv și cumpărătorul nu deschide acreditivul în termenul stabilit va plăti vânzătorului, pentru fiecare zi întârziere față de termenele stabilite în contract și până în ziua deschiderii acreditivului, o penalitate de 0,05 % fără să poată depăși 5% din valoarea acreditivului. Datorită întârzierii în deschiderea acreditivului, vânzătorul poate să oprească expedierea mărfii. Suspendarea executării contractului intervine automat nefiind necesară nici o formalitate. Rezoluția contractului, potrivit Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980, se poate declara în următoarele cazuri: – neexecutarea de către cumpărător a uneia din obligațiile sale contractuale sau legale constituie o încălcare esențială a contractului; – cumpărătorul nu își execută obligația de plată a prețului sau nu preia mărfurile predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau declară că nu o face în termenul acordat(art.64). Dacă prețul a fost plătit vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit cu următoarele excepții: – în caz de executare tardivă de către cumpărător, vânzătorul a declarat rezoluționarea înainte de a fi aflat despre executare; – în caz de săvârșire a unei alte încălcări a contractului, vânzătorul a cerut rezoluția într-un termen rezonabil calculat astfel:

86
– din momentul în care vânzătorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască această încălcare; – după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de vânzător sau după ce cumpărătorul a declarat că nu-și va executa obligațiile în termenul suplimentar acordat . Cumpărătorul care declară contractul rezolvit pentru o predare poate, în același timp, să-l declare desființat pentru livrări deja primite sau pentru livrări viitoare dacă, din noțiuni de conexitate, aceste livrări nu pot fi utilizate în scopul avut în vedere de părți în momentul încheierii contractului (art.73, pct.3). În practica internațională, se stabilește că neplata prețului, după acordarea cumpărătorului unui termen suplimentar pentru deschiderea acreditivului, dă dreptul cumpărătorului să rezilieze contractul. El poate, la alegere, să pretindă fie o penalitate de 0,05 % pentru fiecare zi întârziere, fie o penalitate de 3 % din valoarea acreditivului, dacă prin contract nu s-a prevăzut un alt cuantum. Efectele rezoluțiunii Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 reglementează două efecte ale rezoluțiunii, și anume: l. Un efect general aplicabil în toate cazurile (indiferent dacă respectivul contract s-a executat sau nu), conform căruia rezoluțiunea contractului liberează cele două părți de obligațiile lor, cu trei excepții: a) partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele daune-interese pe care le-ar dat ora; b) sancțiunea nu are efect asupra stipulațiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor (adică asupra clauzelor atributive de jurisdicție sau de arbitraj); c) nici asupra drepturilor și obligațiilor părților prevăzute de convenție sau de contract pentru cazul de rezoluțiune. 2.Un efect special, pentru ipoteza în care contractul a fost executat. În această ipoteză, partea care a executat contractul, total sau parțial, poate cere celeilalte părți

87
restituirea a ceea ce i-a furnizat sau plătit în executarea contractului (restitutio în integram) dacă, ambele părți sunt ținute să efectueze restituiri, ele trebuie să le facă în mod simultan (principiul simultaneității). Art.82-84 din convenție prevăd trei consecințe specifice ale restituirii prestațiilor (restitutio in integrum). a) Conform art.82, par.1, cumpărătorul, care este în imposibilitate de a restitui mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit pierde dreptul de a declara contractul rezolvit (art.64) sau de a cere vânzătorului predarea mărfurilor de înlocuire (art.46 par.2). Această decădere a cumpărătorului nu operează în următoarele situații: – imposibilitatea de restituire a mărfurilor sau de a le restitui într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit nu este datorată unui act sau unei omisiuni din partea cumpărătorului (factum proprium); – mărfurile au pierit sau sunt deteriorate, în totalitate sau în parte, ca urmare a examenului de verificare a conformității acestora cu contractul (art.36); – cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de conformitate, a vândut totul sau o parte din mărfuri în cadrul unei operațiuni comerciale normale (deci nu speculative) sau a consumat ori a transformat mărfurile, integral sau parțial, în conformitate cu folosința lor normală (art.82 par.2). În cazul în care, neoperând nici una din situațiile de excepție menționate la lit.a), cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezoluțiunea contractului sau de a cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, el păstrează totuși dreptul de a se prevala de orice alte mijloace care derivă din contract sau din convenție (art.83). b) Vânzătorul care este obligat să restituie prețul trebuie, de asemenea, să plătească dobânzi asupra valorii prețului, calculate din ziua plății acestuia (art.84 par.1). c) Cumpărătorul datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit(inclusiv a fructelor) pe care l-a tras (cules) din mărfuri sau dintr-o parte a acestora, în cazul în care trebuie să restituie mărfurile – în total sau în parte – sau când, deși este în imposibilitate să restituie mărfurile – integral sau parțial – ori să le restituie (integral sau parțial) Într-o stare

88
sensibil identică celei în care le-a primit a declarat totuși contractul că fiind rezolvit și a cerut vânzătorului predarea mărfii de înlocuire (art.84 par.2). 3. DAUNE – INTERESE Potrivit Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980, daunele interese datorate de o parte pentru încălcarea unor obligații contractuale cuprind atât pierderea suferită, cât și câștigul nerealizat de către cealaltă parte. Cu toate acestea, daunele-interese nu pot fi superioare pierderii suferite și câștigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului (art.74). În ce privește modul de calcul al daunelor-interese se deosebesc mai multe situații (art.75 și art.76). Atunci când s-a declarat rezoluția contractului, iar cumpărătorul a procedat la o cumpărare de înlocuire, ori vânzătorul a efectuat o vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obține diferența dintre prețul contractual și prețul cumpărării sau al vânzării compensatorii.95 Tot partea îndreptățită poate obține și orice alte daune-interese care pot fi datorate. Dacă nu s-a procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o vânzare, iar mărfurile au preț curent partea care cere daune-interese poate obține diferența între prețul contractual și prețul curent din momentul rezoluției, precum și orice alte daune-interese cuvenite. Cu toate acestea, dacă partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit după ce a intrat în posesia mărfurilor, va fi aplicabil prețul curent din momentul luării în posesie și nu cel din momentul rezoluției contractului. Partea care invocă încălcarea contractului trebuie să ia măsurile rezonabile, ținând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câștigul nerealizat. Dacă neglijează s-o facă, partea cealaltă poate să ceară o reducere a dezdăunării egală cu pierderea care ar fi trebuit evitată. În practica internațională, debitorul este obligat să repare creditorului pagubele 95 A se vedea și Philippe Kahn, La vente commerciale internationale, Sirey, Paris, 1961, p.154

89
cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor sale. Repararea prejudiciilor cauzate este admisă numai în cazurile în care, unele dispoziții din practica comercială internațională nu prevedeau plata unor penalități. Debitorul nu este însă obligat să repare prejudiciile pe care creditorul ar fi putut să le evite, dacă ar fi dat dovadă de diligența obișnuită în relațiile de acest gen. Pentru acordarea despăgubirilor, trebuie întrunite următoarele condiții: – neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale; – producerea unei pagube materiale celeilalte părți; – legătura cauzală directă dintre neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de către o parte contractantă și pagubele materiale produse celeilalte părți; – culpa creditorului. Sarcina probei primelor trei condiții și a cuantumului prejudiciilor revine creditorului, iar culpa debitorului este prezumată. Prin prejudicii se înțeleg cheltuielile efectuate de creditor, pierderea sau deteriorarea bunurilor acestuia, precum și câștigul nerealizat. Paguba efectiv suferită este supusă întotdeauna reparării, în timp ce câștigul nerealizat va fi supus reparării numai în cazul în care s-a prevăzut astfel în acordul bilateral sau contract. Tot ca o limitare a recuperării pagubelor părțile contractante nu sunt în drept să prezinte reciproc cereri de reparare, cuțitul de prejudicii suportate pentru suma penalităților plătite de acestea partenerilor interni în conformitate cu legislația națională sau contractele economice. De asemenea, prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării. Regimul dobânzilor Dobânzile, care constituie daunele-interese plătibile în cazul neexecutării unei obligații având că obiect sume de bani, sunt reglementate în art.78 al Convenției Națiunilor Unite de la Viena asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri. Dacă o parte nu plătește prețul sau orice altă sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra acestei sume. Exercitarea dreptului la dobânzi nu prejudiciază posibilitatea părții îndreptățite

90
de a solicita și daune-interese (se subînțelege, de altă natură decât dobânzile). Aceste (alte) daune-interese îmbracă, în principiu, forma despăgubirilor. Așadar, în lumina convenției, cumulul dobânzilor cu despăgubirile este permis, în toate cazurile. Soluția este similară cu cea admisă, că regulă, și în dreptul comercial (internațional) român. Art.84 precizează că vânzătorul, care este obligat să restituie prețul că efect al rezoluțiunii contractului, trebuie să plătească și dobânzi asupra valorii prețului, calculate din ziua plății. 4. EXONERAREA DE RĂSPUNDERE Părțile sunt exonerate de răspundere, dacă neexecutarea obligațiilor contractuale sau executarea lor necorespunzătoare se datorește unor cauze străine. În măsura în care ele nu pot fi imputate debitorului, dreptul creditorului de a cere executarea încetează. În conformitate cu prevederile Convenției Națiunilor Unite de la Geneva din 1980, exonerarea de răspundere intervine în trei cazuri: a)- culpa contractantului (art. 66 și art. 80); b)- forța majoră, fără a fi utilizat acest termen (art.79) c)- culpa terțului. Exonerarea de răspundere a uneia din părți nu interzice celeilalte părți exercitarea drepturilor sale, altele decât cel de a obține daune-interese în temeiul Convenției. 0 parte este exonerată de neexecutarea oricăreia dintre obligațiile sale dacă dovedește că această situație a fost determinată de o piedică independentă de voința sa și că nu se putea aștepta, în mod rezonabil, din partea ei, să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, fiind imprevizibilă ori insurmontabilă. Dacă motivul invocat este determinat de neexecutarea de către un terț pe care partea l-a însărcinat să execute în întregime sau parțial contractul, ea nu este exonerată decât în cazul în care dovedește că sunt întrunite condițiile de exonerare, în persoana sa și a terțului. Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică și efectele acesteia asupra capacității sale de executare. Dacă avertismentul nu sosește la destinație într-

91
un termen rezonabil, calculat din momentul în care partea care nu a executat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască piedica, aceasta este obligată să plătească celeilalte părți daune-interese. În conformitate cu practica internațională, părțile sunt exonerate de răspundere în următoarele cazuri: – culpa celeilalte părți contractante; – culpa terțului; – forța majoră. Exonerarea de răspundere poate rezulta din practica internațională, dintr-un acord bilateral sau din contractori din dreptul material al țării vânzătorului aplicabil contractului respectiv. Sarcina de a dovedi existența împrejurărilor care exonerează pe debitor de răspunderea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor revine debitorului. Exonerarea de răspundere a uneia din părți nu împiedică pe cealaltă de a-și exercita toate drepturile sale, altele decât cel de a obține daune-interese în temeiul convenției. Culpa co-contractantului, ca motiv de exonerare de răspundere a celeilalte părți este reglementată implicit(per a contrario) în art.80 al Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980. Conform textului, o parte nu se poate prevala de o neexecutare a contractului de către cealaltă parte, în măsura în care această neexecutare este determinată de un act sau de o omisiune din partea sa. Convenția de la Viena aplică în acest caz, regula nemo auditur. Culpa terțului, ca temei al exonerării de răspundere, nu este reglementată expres de Convenția de la Viena, 1980. Aceasta ar putea constitui un asemenea temei de exonerare de răspundere numai dacă, în persoana terțului, se întrunesc caracteristicile forței majore. Prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările care au intervenit după încheierea contractului că urmare a unor evenimente extraordinare, neprevăzute și inevitabile, pentru una din părți. Criteriile adoptate definesc forța majoră printr-o exprimare sintetică. Împrejurările de forță majoră trebuie anunțate în scris celeilalte părți. Înștiințarea se face fără întârziere, în limitele termenului de executare a obligației contractuale. Comunicarea va cuprinde dat e despre intervenirea și caracterul împrejurărilor, precum și eventualele consecințe ale acestora. Tot astfel, partea este obligată să comunice, fără întârziere, în scris,

92
încetarea lor. Împrejurările care exonerează părțile de răspundere pentru neexecutarea totală sau parțială a contractului se certifică de Camera de Comerț sau de un alt organ al țării respective. Neanunțarea sau neanunțarea la timp a celeilalte părți de către partea aflată în imposibilitate de a-și exercita obligațiile contractuale, despre intervenirea împrejurărilor care o exonerează de răspundere, atrage după sine repararea prejudiciilor cauzate. În situația intervenirii unor evenimente de forță majoră, termenul de executare a obligațiilor contractuale de către părți se decalează în mod corespunzător cu durata acestor împrejurări și a consecințelor acestora Dacă ele vor dura mai mult de 5 luni, pentru mărfurile al căror termen de livrare depășește 12 luni de la încheierea contractului, fiecare parte are dreptul să renunțe la executarea mai departe a contractului. Partea respectivă poate să folosească dreptul său de a renunța la contract dacă va comunica refuzul de executare a contractului înainte de începerea executării obligațiilor contractuale de către cealaltă parte, însă în termen de cel mult 30 de zile din momentul expirării termenului de 5, respectiv 8 luni.

93
CONCLUZII Contractul de vânzare-cumpărare comercială reprezintă instrumentul juridic prin care se realizează circulația mărfurilor de la vânzător la cumpărător. Prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare, mărfurile ajung, de asemeni, de la producător la consumator, direct sau prin mijlocirea unor persoane fizice sau juridice – societăți comerciale. Contractul de vânzare-cumpărare comercial se poate constitui că obiect al contractelor de intermediere, cum ar fi contractul de consignație, contractul de mandat și contractul de comision. Contractele de vânzare-cumpărare internațională sunt acele acte juridice prin care se realizează schimburile comerciale între persoane fizice sau juridice din state diferite. Aceste contracte au un rol însemnat în dezvoltarea și închegarea relațiilor economice și politice dintre state, într-o mai bună cooperare între acestea, având că rezultat progresul pe toate planurile a fiecărei țări contractante. Datorită importanței sale pentru activitate comercială internațională, contractul de vânzare-cumpărare face obiectul unei ample reglementări legale. Principala reglementare internațională în materie este Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, care a fost adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980. Alte dispoziții ce reglementează contractul de vânzare-cumpărare internațională sunt Convenția asupra Legii uniforme privind formarea contractelor de vânzare internațională de obiecte mobile corporale, din l iulie 1964 și Convenția de la Haga privind Legea uniformă asupra vânzării internaționale de obiecte mobile corporale, din l iulie 1964. Transferul este tratat în Convenția de la Haga asupra transferului proprietății în caz de vânzare cu caracter internațional de lucruri mobile corporale, din 15 aprilie 1958. Pentru conflictele de legi apărute în vânzarea internațională, se precizează că reglementarea în materie este asigurată de Convenția asupra legii aplicabile contractelor de

94
vânzare internațională de mărfuri, care a fost adoptată la Sesiunea extraordinară a Conferinței de la Haga de drept internațional privat din 30 octombrie 1985. Ea era destinată să înlocuiască Convenția de la Haga din 1955 asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internațional de obiecte mobile corporale din 15 iunie 1955. În cele din urmă, transportul de mărfuri pe apă în condițiile vânzării internaționale este reglementat de dispoziții existente în Convenția Națiunilor Unite din 31 martie 1978, privind transportul de mărfuri pe mare de la Hamburg. În consecință, statele, subiecte suverane și independente ale dreptului internațional încheie acorduri cu alte state sau cu parteneri – persoane civile străine, acorduri care, conform Adunării Generale a O.N.U. de la 14 decembrie 1962, vor fl respectate de către părți cu bună credință. Litigiile dintre un stat și alte state sau persoane aparținând altui stat sunt reglementate de dispozițiile cuprinse în Convenția de la Washington din 18 martie 1965. 0 altă reglementare care a dat o nouă dimensiune legalității contractului de vânzare-cumpărare internațională a fost Convenția Națiunilor Unite asupra vânzării internaționale de mărfuri de la Viena din 1980. Contractul de vânzare-cumpărare internațională constituie principalul instrument juridic prin care se desfășoară comerțul internațional. Pe lângă forma clasică el cunoaște și forme noi, moderne. De aceea acest tip de contract poate fi considerat “universal” deoarece schimburile comerciale internaționale au cunoscut o dezvoltare fără precedent, prin intermediul vânzării asigurându-se circulația mărfurilor de la producător la consumator în cadrul a relațiilor comerciale internaționale. Societatea contemporană este dominată de dezvoltarea puternică a relațiilor internaționale care se prezintă sub o impresionantă complexitate și în variate forme. Dintre acestea comerțul internațional reprezintă unul din factorii cei mai importanți ai dezvoltării relațiilor economice între statele lumii. Pe planul juridic dezvoltarea schimburilor comerciale internaționale este condiționată de existența unui ansamblu de reguli. De aceea s-a constatat că existența unui fenomen, cum este comerțul internațional este strâns legată de realitatea inevitabilă a necesității unui drept adecvat.

95
Comerțul internațional s-a desfășurat multă vreme pe baza principiilor de drept internațional: principiul libertății contractuale, forța obligatorie a contractelor, efectul internațional al drepturilor. În practica dreptului internațional privat s-a avut în vedere ca părțile între care se stabilesc relații economice externe, să aibă posibilitatea a alege o reglementare internă (civilă, comercială sau generic spus, o lege competentă) care poate fi una din legile care sunt în vigoare în țările de unde provin părțile sau pot desemna reglementarea unei alte țări. Pentru vânzarea comercială internațională, s-a apreciat în doctrină, dreptul îndeplinește o funcție asemănătoare a aceleia pe care o îndeplinește diplomația pentru relațiile politice internaționale. Intr-adevăr, dreptul are, în primul rând și mai cu seamă, un rol preventiv acela de a evita litigiile și toate neajunsurile ce ar putea decurge de aici; o ignorare a regulilor de drept în acest domeniu al relațiilor economice internaționale sau o greșită aplicare ori interpretare a lor se poate traduce prin pierderi uriașe și ireparabile pentru economia națională a țărilor respective.

96
BIBLIOGRAFIE 1. Angheni, S. si colectiv, Drept commercial, Editura Oscar Print, București, 2000; 2. Angela Baciu – Legea aplicabilă vânzării internaționale de mărfuri, Editura Junimea, Iași, 2001; 3. Anghelescu Virgiliu, Al. Deteșan, Ervin Hutira, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei, București, 1980 ; 4. S. Angehi, M.Volonciu, C Stoica, Drept comercial , ediția a-III- a, Editura All Beck, București, 2004; 5. Babiuc, V. Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997; 6. Babiuc, V. Tendințe moderne de reglementare a transmiterii riscurilor în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, în R.R.D. nr. 8/1977 ; 7. Victor Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982; 8. Babiuc, V., Drept comercial internațional. Note curs, Ed. Atlas Lex, 1994; 9. V.Babiuc, M.Constantinescu, Aspecte ale riscurilor comerciale în activitatea de comerț exterior, în S.C.J. nr.l, 198l; 10. Bărbulescu, Voica, Efectele contractului comercial de vânzare-cumpărare, în Revista de drept comercial nr. 1/1991; 11. Batiffol, H., în Encyclopedie Dalloz, Droit international privé I , Contrats et Conventions, nș 9, Paris; 12. Boroi, G., Stănciulescu, L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012; 13. Chirică, Dan, Contracte speciale, București, Ed. Lumina Lex, 1997 ; 14. O.Căpățână, și Brândușa Ștefanescu, Tratat de drept al comerțului internațional, București, Editura Academiei, 1985;

97
15. Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial, Ed. All, București, 1996; 16. Cărpenaru, Stanciu & Fr. Deak, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993; 17. Cărpenaru S., Drept comercial român, ediția a-V-a, Editura All Beck, București, 2005; 18. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția I, Editura Universul juridic, București, 2009; 19. Cărpenaru, Stanciu, Drept commercial român, editia a VII a, Ed. Universul Juridic, București, 2007; 20. Ciobanu, V. M., Boroi, G., Briciu,T. C., Drept procesual civil, curs selectiv, ed. a V-a, Ed.C.H. Beck, București, 2011; 21. Costin, Mircea & Deleanu, Sergiu, Dreptul comerțului internațional, vol. II, partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 1995; 22. Detesan, Al. & Căpățână, Octavian & Tigăeru, Gh., Vânzarea comercială internațională, Ed. Revista Economică, București, 1974; 23. Detesan, Al. & Anghelescu, Virgiliu & Hutira, Ervin, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei, București, 1980; 24. Filipescu, Ioan , Drept internațional privat, vol. I-II, Ed. Academiei, București, 1995; 25. Filipescu, Ioan Si Andrei I.Filipescu – Drept internațional privat, Ed. Actami, București, 2002; 26. Filipescu Ioan, Drept Internațional Privat, Editura Actami , Vol. I – II, București, 1997; 27. I. L. Georgescu, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, București, 1994; 28. I. L.Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. Socec,1946; 29. I.L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligațiilor. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială. Lucrare revăzută, completată și adusă la zi de I.Băcanu, Ed. Lumina L., București, 1994; 30. Jacotă Mihai, Macovei Ioan, s.a, Probleme de drept economic și drept comercial, Centrul de științe sociale, Iași, 1983; 31. Ionașcu Traian – Teoria generală a contractelor și obligațiilor, București 1942; 32. Ion Rucăreanu – Răspunderea în comerțul internațional, Revista economică 1978; 33. Jakotă Mihail Vasile, Drept Internațional Privat, Vol I, Editura Fundației Chemarea, Iași,

98
1997; 34. Kahn Philippe, La vente comerciale international, Sirey, Paris, 1969; 35. Kassis Antoine, Le nouveau droit européen des contrats internationaux, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993; 36. Loussouarn si Bredin, Droit du commerce international, Sirey, Paris, 1969; 37. Macovei Ioan, Contractele de comerț exterior in dreptul român, Ed. Junimea, Iasi, 1977; 38. Macovei Ioan, Dreptul Comerțului Internațional, Editura Junimea, Iași 1980; 39. Macovei, Ioan, Principalele instituții în dreptul comerțului internațional, Editura Junimea, Iași, 1987; 40. Macovei Ioan, Dreptul Comerțului Internațional, vol I, Editura CH Beck, București 2006; 41. Macovei Ioan, Dreptul Comerțului Internațional, vol II, Editura CH Beck, București 2009; 42. Macovei Ioan, Drept internațional privat, vol I, Editura Ars Longa, Iași 1999; 43. Macovei, I. Drept internațional privat, vol II, Ed. C. H. Beck, București, 2011; 44. Mazilu Dumitru, Dreptul comertului international, 2 vol., Ed.” Lumina Lex”, Bucuresti, 2001; 45. Macovei Ioan, Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul internațional al afacerilor, 3 vol., Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1999; 46. Angela Mîță-Baciu, Drept international privat, Editura “ Casa Venus”, Iași 2007; 47. Angela Mîță-Baciu, Drept international privat, Editura “ STEF”, Iași 2008 ; 48. Angela Mîță-Baciu, Dreptul comertului international, Editura “STEF”, Iași 2008; 49. Angela Mîță-Baciu, Dreptul comertului international, Editura “PIM ”, Iași 2009 50. Ion Nestor, Aspecte noi în problema aplicării dreptului român în contractele de vânzare internațională, în Justiția nouă, nr.9/1966; 51. Pop Liviu, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol.II Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2008; 52. Popescu, R. Tudor, Dreptul Comerțului Internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983; 53. Popescu Tudor Radu, Ion Flonder, Dreptul comerțului internațional, Editura Fundației

99
Andrei Șaguna, Constanța 2000; 54. Sitaru, Dragoș, Alex. Drept comercial internațional. Tratat, vol. I-II, Ed. Actami, București, 1995;Sitaru, Dragoș, Alex., Claudiu Buglea, Serban-Alexandru Stanescu, Drept comercial internațional. Tratat, vol. I – II, Ed. Universul Juridic, București, 2008; 55. Roxana, Munteanu, Elemente de tehnică juridică privind adoptarea contractelor de comerț exterior, București, Editura Academiei, 1990; 56. Roxana Munteanu, Unele considerații asupra forței majore în contractele de comerț exterior, în Revista Română de Drept, 1979; 57. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, 2008; 58. Brândușa, Ștefanescu și I. Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983; 59. M.Waelbrock, Le transfert de la propriete dans la vente d’objets mobiliers corporels en droit compare, Bruxelles, Bruylant; 60. Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru, Manual de drept international privat, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999; 61. Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, București, 2003; 62. Turcu I., Tatat teoretic si practic de dreptului comercial, vol I – II, Editura C.H. Beck, București, 1998; 63. Turcu I., Teoria si practica dreptului comercial român, vol al II-lea, Editura Lumina Lex, București, 2008; 64. Turcu I., Noul Cod civil. Cartea a-V-a. Contractul de vanzare Art. 1650-1762. Comentarii si explicatii, Editura C.H. Beck, București, 2012;

100
LEGEA Nr. 24 din 6 martie 1991 pentru aderarea Romaniei la Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vinzare internationala de marfuri EMITENT: PARLAMENTUL PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL NR. 54 din 19 martie 1991 Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege. ARTICOL UNIC Romania adera la Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vinzare internationala de marfuri, incheiata la Viena la 11 aprilie 1980. In temeiul art. 82 lit. m) din Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea parlamentului si a Presedintelui Romaniei, promulgam Legea pentru aderarea Romaniei la Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vinzare internationala de marfuri si dispunem publicarea sa in Monitorul Oficial al Romaniei. PRESEDINTELE ROMANIEI ION ILIESCU CONVENTIA NATIUNILOR UNITE *) asupra contractelor de vinzare internationala de marfuri Statele parti la prezenta conventie, tinind seama de obiectivele generale inscrise in rezolutiile privind instaurarea unei noi ordini economice internationale pe care le-a adoptat Adunarea generala la a 6-a sesiune extraordinara, considerind ca dezvoltarea comertului international, pe baza egalitatii si avantajului reciproc, este un element important in promovarea relatiilor de prietenie intre state, apreciind ca adoptarea de reguli uniforme aplicabile contractelor de vinzare internationala de marfuri si compatibile cu diferitele sisteme sociale, economice si juridice va contribui la eliminarea obstacolelor juridice in schimburile internationale si va favoriza dezvoltarea comertului international, au convenit cele ce urmeaza: ANEXA 1 PARTEA I Domeniul de aplicare si dispozitii generale CAP. 1 Domeniul de aplicare ART. 1 1. Prezenta conventie se aplica contractelor de vinzare de marfuri intre parti care isi au sediul in state diferite: a) cind aceste state sint state contractante; sau

101
b) cind normele de drept international privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. 2. Nu se tine seama de faptul ca partile au sediul in state diferite, daca acest fapt nu rezulta nici din contract, nic din tranzactii anterioare intre parti, nici din informatii furnizate de ele in orice moment anterior incheierii sau cu ocazia incheierii contractului. 3. Nici nationalitatea partilor, nici caracterul civil si comercial al partilor contractului nu sint luate in considerare pentru aplicarea prezentei conventii. ART. 2 Prezenta conventie nu cirmuieste vinzarile: a) de marfuri cumparate pentru folosinta personala, familiala sau casnica, in afara de cazul in care vinzatorul, in orice moment inainte de incheiere sau cu ocazia incheierii contractului, n-a stiut sau nu s-a considerat ca stie ca aceste marfuri erau cumparate pentru o astfel de folosinta; b) la licitatii; c) de sub sechestru sau efectuate in orice alt mod de catre autoritatile judiciare; d) de valori mobiliare, efecte de comert si monede; e) de nave, vapoare, aeroglisoare si aeronave; f) de electricitate. ART. 3 1. Sint considerate vinzari contractele de furnizare de marfuri ce urmeaza a fi fabricate sau produse, in afara de cazul in care partea care le comanda furnizeaza o parte esentiala din elementele materiale necesare acestei fabricari sau produceri. 2. Prezenta conventie nu se aplica contractelor la care partea preponderenta a obligatiei partii care furnizeaza marfurile consta in furnizarea manoperei sau a altor servicii. ART. 4 Prezenta conventie cirmuieste exclusiv formarea contractului de vinzare si drepturile si obligatiile la care un astfel de contract da nastere intre vinzator si cumparator. In special, in afara dispozitiilor contrare exprese ale prezentei conventii, aceasta nu priveste: a) validitatea contractului, nici a vreuneia din clauzele sale si, cu atit mai putin, cea a uzantelor; b) efectele pe care contractul poate sa le aiba asupra proprietatii marfurilor vindute. ART. 5 Prezenta conventie nu se aplica raspunderii vinzatorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate oricui de catre marfuri. ART. 6 Partile pot sa excluda aplicarea prezentei conventii sau, sub rezerva dispozitiilor art. 12, sa deroge de la oricare din dispozitiile sale sau sa le modifice efectele. CAP. 2 Dispozitii generale ART. 7 1. La interpretarea prezentei conventii se va tine seama de caracterul sau international si de necesitatea de a promova aplicarea sa uniforma, precum si de a asigura respectul bunei-credinte in comertul international. 2. Problemele privind materiile cirmuite de prezenta conventie si care nu sint rezolvate in mod expres de catre ea, vor fi reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspira sau, in

102
lipsa acestor principii, in conformitate cu legea aplicabila in temeiul normelor de drept international privat. ART. 8 1. In scopurile prezentei conventii, indicatiile si celelalte manifestari ale unei parti trebuie interpretate dupa intentia acesteia, cind cealalta parte cunostea sau nu poate sa ignore aceasta intentie. 2. Daca paragraful precedent nu este aplicabil, indicatiile si celelalte manifestari ale unei parti trebuie interpretate potrivit cu semnificatia pe care le-ar fi acordat-o o persoana rezonabila, cu aceeasi pregatire ca cealalta parte, aflata in aceeasi situatie. 3. Pentru determinarea intentiei unei parti sau a ceea ce ar fi inteles o persoana rezonabila, trebuie sa se tina seama de circumstantele pertinente, indeosebi de negocierile care au putut avea loc intre parti, de obisnuintele care s-au stabilit intre ele, de uzante si de intreg comportamentul ulterior al partilor. ART. 9 1. Partile sint legate prin uzantele la care ele au consimtit si de obisnuintele care s-au stabilit intre ele. 2. In afara de conventia contrara a partilor acestea sint considerate ca s-au referit in mod tacit in contract si pentru formarea sa, la orice uzanta pe care o cunosteau sau ar fi trebuit sa o cunoasca si care, in comertul international, este larg cunoscuta si in mod regulat respectata de catre partile la contracte de acelasi tip in ramura comerciala avuta in vedere. ART. 10 In scopurile prezentei conventii: a) daca o parte are mai multe sedii, se ia in consideratie sediul care are cea mai strinsa legatura cu contractul si executarea sa, tinind seama de circumstantele cunoscute sau avute in vedere de catre parti in orice moment inainte de incheiere sau cu ocazia incheierii contractului; b) daca o parte nu are sediu, resedinta sa obisnuita ii tine locul. ART. 11 Contractul de vinzare nu trebuie sa fie incheiat, nici constatat in scris si nu este supus nici unei ale conditii de forma. El poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin martori. ART. 12 Orice dispozitie a art. 11, a art. 29 sau a partii a II-a a prezentei conventii, care autoriza alta forma decit forma scrisa, fie pentru incheierea sau pentru modificarea ori rezilierea pe cale amiabila a unui contract de vinzare, fie pentru orice oferta, acceptare sau alta manifestare de intentie, nu se aplica decit daca una din parti are sediul intr-un stat contractant care a facut o declaratie in conformitate cu art. 96 din prezenta conventie. Partile nu pot deroga de la prezentul articol, nici sa-i modifice efectele. ART. 13 In aplicarea prezentei conventii, termenul inscris cuprinde, de asemenea, comunicarile adresate prin telegrama sau prin telex. PARTEA a II-a Formarea contractului ART. 14 1. O propunere de incheiere a unui contract adresata uneia sau mai multor persoane determinate constituie oferta, daca este suficient de precisa si denota vointa autorului ei de a se angaja in caz de

103
acceptare. O propunere este suficient de precisa in cazul in care denumeste marfurile si, expres sau implicit, stabileste cantitatea si pretul sau da indicatii care permit sa le determine. 2. O propunere adresata unor persoane nedeterminate este considerata numai ca o invitatie de a oferta, in afara de cazul in care persoana care a facut propunerea nu a indicat in mod clar contrariul. ART. 15 1. O oferta produce efecte cind ajunge la destinatar. 2. O oferta, chiar daca este irevocabila, poate fi retractata daca retractarea ajunge la destinatar inainte sau in acelasi timp cu oferta. ART. 16 1. O oferta poate fi revocata pina la incheierea contractului daca revocarea soseste la destinatar inainte ca acesta sa fi expediat acceptarea. 2. Cu toate acestea, oferta nu poate fi revocata: a) daca ea prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau in alt fel, ca este irevocabila; sau b) daca era rezonabil pentru destinatar sa considere oferta ca irevocabila si daca a actionat in consecinta. ART. 17 O oferta, chiar irevocabila, inceteaza cind neacceptarea sa ajunge la ofertant. ART. 18 1. O declaratie sau o alta manifestare a destinatarului care exprima acordul sau la o oferta constituie acceptare. Tacerea sau inactiunea prin ele insele nu pot constitui acceptare. 2. Acceptarea unei oferte produce efecte in momentul in care indicatia de acceptare parvine ofertantului. Acceptarea nu produce efecte daca aceasta indicatie nu parvine ofertantului in termenul pe care l-a stipulat sau, in lipsa unei astfel de stipulatii, intr-un termen rezonabil, tinind seama de imprejurarile tranzactiei si de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant. O oferta verbala trebuie sa fie acceptata imediat, in afara de cazul in care imprejurarile implica contrariul. 3. Totusi, daca in temeiul ofertei, al obisnuintelor care s-au stabilit intre parti sau al uzantelor, destinatarul ofertei poate arata ca o accepta prin indeplinirea uni act care se refera, de exemplu, la expedierea marfurilor, sau la plata pretului, fara a-l comunica ofertantului, acceptarea produce efecte in momentul in care acest act este indeplinit, in masura in care este in termenul prevazut de paragraful precedent. ART. 19 1. Un raspuns care tinde sa fie acceptarea unei oferte, dar care contine completari, limitari sau alte modificari este o respingere a ofertei si constituie o contraoferta. 2. Totusi, un raspuns care tinde sa fie acceptarea unei oferte, dar care contine elemente complementare sau diferite care nu altereaza in mod substantial termenii ofertei, constituie o acceptare, in afara de cazul in care ofertantul, fara intirziere nejustificata, a relevat verbal diferentele sau a adresat un aviz in acest scop. Daca nu a facut-o, termenii contractului sint cei ai ofertei, cu modificarile cuprinse in acceptare. 3. Elementele complementare sau diferite privind indeosebi pretul, plata, calitatea si cantitatea marfurilor, locul si momentul predarii, intinderea responsabilitatii unei parti fata de cealalta sau rezolvarea litigiilor, sint considerate ca alterind in mod substantial termenii ofertei. ART. 20

104
1. Termenul de acceptare stabilit de ofertant intr-o telegrama sau scrisoare incepe sa curga din momentul in care telegrama este predata pentru expediere sau de la data care apare pe scrisoare ori, in lipsa de la data mentionata pe plic. Termenul de acceptare pe care ofertantul il stabileste prin telefon, prin telex sau prin alte mijloace de comunicare instantanee, incepe sa curga din momentul in care oferta parvine destinatarului. 2. Zilele de sarbatoare sau nelucratoare care cad in perioada in care curge termenul de acceptare sint cuprinse in calculul acestui termen. Totusi, daca notificarea nu poate fi remisa la adresa ofertantului in ultima zi a termenului, pentru ca aceasta cade intr-o zi de sarbatoare sau nelucratoare de la sediul ofertantului, termenul este prelungit pina la prima zi lucratoare care urmeaza. ART. 21 1. O acceptare tardiva produce totusi efecte ca acceptare daca ofertantul, fara intirziere, il informeaza verbal pe destinatar sau ii adreseaza un aviz in acest scop. 2. Daca scrisoarea sau alt inscris continind o acceptare tardiva denota ca a fost expediata in astfel de conditii incit, daca transmiterea ar fi fost regulata, ar fi parvenit la timp ofertantului, acceptarea tardiva produce efecte ca o acceptare, in afara de cazul in care fara intirziere, ofertantul il informeaza verbal pe destinatarul ofertei ca el considera ca oferta sa a devenit caduca sau daca ii adreseaza un aviz in acest scop. ART. 22 Acceptarea poate fi retractata daca retractarea ajunge la ofertant inainte de momentul in care acceptarea ar fi produs efecte sau in acel moment. ART. 23 Contractul este incheiat in momentul in care acceptarea unei oferte produce efecte in conformitate cu dispozitiile prezentei conventii. ART. 24 In scopurile prezentei parti a conventiei, o oferta, o declaratie de acceptare sau orice alta manifestare de intentie ajunge la destinatar cind este facuta verbal sau este predata destinatarului insusi prin orice mijloace, la sediul sau, la adresa sa postala sau, daca nu are sediu sau adresa postala, la resedinta sa obisnuita. PARTEA a III-a Vinzarea marfurilor CAP. 1 Dispozitii generale A ART. 25 O contraventie la contract savirsita de una din parti este esentiala cind ea cauzeaza celeilalte parti un prejudiciu prin care o priveaza in mod substantial de ceea ce aceasta era in drept sa astepte de la contract, in afara de cazul in care partea in culpa nu a prevazut un astfel de rezultat, iar o persoana rezonabila, cu aceeasi pregatire si aflata in aceeasi situatie, nu l-ar fi prevazut nici ea. ART. 26 O declaratie de rezolvare a contractului nu are efect decit daca este facuta prin notificare catre cealalta parte. ART. 27 In afara unei dispozitii contrare exprese in prezenta parte a conventiei, daca o notificare, cerere sau alta comunicare este facuta de o parte la contract, in conformitate cu prezenta parte si prin mijloace adecvate imprejurarilor, o intirziere sau o eroare in transmiterea comunicarii sau faptul ca ea nu a ajuns la destinatie nu priveaza pe acea parte contractanta de dreptul de a se prevala de ea.

105
ART. 28 Daca, in conformitate cu dispozitiile prezentei conventii, o parte are dreptul sa ceara celeilalte parti executarea unei obligatii, un tribunal nu este tinut sa dispuna executarea in natura decit daca o face in temeiul propriului sau drept pentru contracte de vinzare asemanatoare, necirmuite de prezenta conventie. ART. 29 1. Un contract poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al partilor. 2. Un contract scris care contine o dispozitie ce stipuleaza ca orice modificare sau reziliere amiabila trebuie facuta in scris, nu poate fi modificat sau reziliat in mod amiabil intr-o alta forma. Totusi comportarea unei parti poate impiedica invocarea unei astfel de dispozitii daca cealalta parte s-a intemeiat pe acesta comportare. CAP. 2 Obligatiile vinzatorului ART. 30 Vinzatorul se obliga, in conditiile prevazute de contract si de prezenta conventie, sa predea marfurile, sa transfere proprietatea acestora si, daca este cazul, sa remita documentele referitoare la marfa. Sectiunea I Predarea marfurilor si remiterea documentelor ART. 31 Daca vinzatorul nu este tinut sa predea marfurile intr-un loc special, obligatia sa de predare consta: a) cind contractul de vinzare implica transportul marfurilor – in remiterea marfurilor primului transportator pentru a le transmite cumparatorului; b) cind, in cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se refera la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masa determinata sau care trebuie fabricat ori produs si cind, in momentul incheierii contractului, partile stiau ca marfurile se gaseau sau trebuiau fabricate ori produse intr-un loc special – in punerea marfurilor la dispozitia cumparatorului in acel loc; c) in celelalte cazuri – in punerea marfurilor la dispozitia cumparatorului in locul in care vinzatorul avea sediul sau la momentul incheierii contractului. ART. 32 1. Daca, in conformitate cu contractul sau prezenta conventie, vinzatorul remite marfurile unui transportator si daca marfurile nu sint clar identificate potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe marfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace, vinzatorul trebuie sa trimita cumparatorului un aviz de expeditie care specifica marfurile. 2. Daca vinzatorul este tinut sa ia masuri pentru transportul marfurilor, el trebuie sa incheie contractele necesare pentru ca transportul sa fie efectuat pina la locul prevazut, cu mijloacele de transport adecvate imprejurarilor si in conditiile obisnuite pentru un astfel de transport. 3. Daca vinzatorul nu este tinut sa subscrie el insusi o asigurare pe timpul transportului, el trebuie sa furnizeze cumparatorului la cererea acestuia, toate informatiile de care dispune si care-i sint necesare incheierii acestei asigurari.

106
ART. 33 Vinzatorul trebuie sa predea marfurile: a) daca o data este fixata prin contract sau determinabila prin referire la contract, la aceasta data; b) daca o perioada de timp este fixata prin contract sau determinabila prin referire la contract, in orice moment in cursul acestei perioade, in afara de cazul in care din imprejurari nu rezulta ca alegerea datei revine cumparatorului; sau c) in toate celelalte cazuri, intr-un termen rezonabil calculat de la incheierea contractului. ART. 34 Daca vinzatorul este tinut sa remita documentele care se refera la marfuri, el trebuie sa execute aceasta obligatie la momentul, in locul si in forma prevazute de contract. In caz de remitere anticipata, vinzatorul pastreaza, pina la momentul prevazut pentru remitere, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor, cu conditia ca exercitiul acestui drept sa nu cauzeze cumparatorului nici inconveniente nici cheltuieli nerezonabile. Totusi, cumparatorul pastreaza dreptul de a cere daune-interese in conformitate cu prezenta conventie. Sectiunea a II-a Conformitatea marfurilor si drepturile sau pretentiile tertilor ART. 35 1. Vinzatorul trebuie sa predea marfuri a caror cantitate, calitate si tip corespund celor prevazute in contract si al caror ambalaj sau conditionare corespunde celui prevazut in contract. 2. In afara de cazul in care partile au convenit altfel, marfurile nu sint conforme cu contractul decit daca: a) sint adecvate intrebuintarilor la care servesc in mod obisnuit marfuri de acelasi tip; b) sint adecvate oricarei intrebuintari speciale care a fost adusa, expres sau tacit, la cunostinta vinzatorului, in momentul incheierii contractului, in afara de cazul in care rezulta din imprejurari ca cumparatorul le-a lasat la competenta ori aprecierea vinzatorului sau ca era rezonabil din partea lui sa o faca; c) poseda calitatile unei marfi pe care vinzatorul a prezentat-o cumparatorului ca esantion sau model; d) sint ambalate sau conditionate in modul obisnuit pentru marfurile de acelasi tip sau, in lipsa unui mod obisnuit, intr-o maniera adecvata pentru a le conserva si proteja. 3. Vinzatorul nu este raspunzator, in sensul alin. a) – d) ale paragrafului precedent, de o lipsa de conformitate pe care cumparatorul o cunostea sau nu o putea ignora in momentul incheierii contractului. ART. 36 1. Vinzatorul este raspunzator, in conformitate cu contractul si prezenta conventie, de orice lipsa de conformitate care exista in momentul transmiterii riscurilor catre cumparator, chiar daca aceasta lipsa nu apare decit ulterior. 2. Vinzatorul este, de asemenea, raspunzator de orice lipsa de conformitate care apare dupa momentul indicat in paragraful precedent si care este imputabila neexecutarii oricarei obligatii ale sale, inclusiv celei de garantie potrivit cu care, in timpul unei anumite perioade, marfurile vor

107
ramine adecvate intrebuintarilor lor normale ori unei intrebuintari speciale sau vor pastra calitatile ori caracteristicile specificate. ART. 37 In caz de predare anticipata, vinzatorul are dreptul, pina la data prevazuta pentru predare, fie sa predea partea sau cantitatea lipsa, sau marfuri noi care sa inlocuiasca marfurile neconforme cu contractul, fie sa repare orice lipsa de conformitate a marfurilor cu conditia ca exercitiul acestui drept sa nu cauzeze cumparatorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Totusi, cumparatorul pastreaza dreptul de a cere daune-interese, potrivit cu prezenta conventie. ART. 38 1. Cumparatorul trebuie sa examineze marfurile sau sa le supuna examinarii intr-un termen cit se poate mai scurt, tinind seama de imprejurari. 2. In cazul in care contractul implica transportul marfurilor, examenul poate fi aminat pina la sosirea lor la destinatie. 3. Daca marfurile sint redirijate sau reexpediate de cumparator fara ca sa fi avut in mod rezonabil posibilitatea sa le examineze si daca, in momentul incheierii contractului, vinzatorul cunostea sau ar fi trebuit sa cunoasca posibilitatea acestei redirijari, sau reexpedieri, examinarea poate fi aminata pina la sosirea marfurilor la noua lor destinatie. ART. 39 1. Cumparatorul este decazut din dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate daca nu o denunta vinzatorului, precizind natura defectului, intr- un termen rezonabil, calculat din momentul in care l-a constatat sau ar fi trebuit sa-l constate. 2. In toate cazurile, cumparatorul este decazut din dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate, daca nu o denunta cel mai tirziu intr-un termen de 2 ani, calculat de la data la care marfurile i-au fost remise in mod efectiv, exceptind cazul in care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garantii contractuale. ART. 40 Vinzatorul nu poate sa se prevaleze de dispozitiile articolelor 38 si 39 daca lipsa de conformitate se refera la fapte pe care le cunostea sau pe care nu putea sa le ignore si pe care nu le-a aratat cumparatorului. ART. 41 Vinzatorul trebuie sa predea marfurile libere de orice drept sau pretentie a unui tert, exceptind cazul in care cumparatorul accepta sa preia marfurile in aceste conditii. Totusi, daca acest drept sau aceasta pretentie este intemeiata pe proprietatea industriala sau alta proprietate intelectuala, obligatia vinzatorului este cirmuita de art. 42. ART. 42 1. Vinzatorul trebuie sa predea marfurile libere de orice drept sau pretentie a unui tert intemeiata pe proprietatea industriala sau alta proprietate intelectuala, pe care le cunostea sau nu putea sa le ignore in momentul incheierii contractului, cu conditia ca acest drept sau aceasta pretentie sa fie intemeiata pe proprietatea industriala sau alta proprietate intelectuala: a) In temeiul legii statului unde marfurile trebuie sa fie vindute sau utilizate, daca partile au avut in vedere, in momentul incheierii contractului, ca marfurile vor fi revindute sau utilizate in acest stat; sau b) in toate celelalte cazuri, in temeiul legii statului in care cumparatorul isi are sediul.

108
2. In cazurile urmatoare, vinzatorul nu este tinut de obligatia prevazuta la paragraful precedent: a) la momentul incheierii contractului, cumparatorul cunostea sau nu putea sa ignore existenta dreptului sau a pretentiei; sau b) dreptul sau pretentia rezulta din faptul vinzatorului de a se fi conformat planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificatii analoage furnizate de cumparator. ART. 43 1. Cumparatorul pierde dreptul de a se prevala de dispozitiile art. 41 si 42 daca nu denunta vinzatorului dreptul sau pretentia tertului, precizind natura acestui drept sau acestei pretentii, intr-un termen rezonabil calculat din momentul in care le-a cunoscut sau ar fi trebuit sa le cunoasca. 2. Vinzatorul nu poate sa se prevaleze de dispozitiile paragrafului precedent daca el cunostea dreptul sau pretentia tertului si natura sa. ART. 44 Independent de dispozitia paragrafului 1 al art. 39 si ale paragrafului 1 al art. 43, cumparatorul poate reduce pretul in conformitate cu art. 50 sau poate cere daune-interese, exceptind cistigul nerealizat, daca el are o scuza rezonabila de a nu fi procedat la denuntarea ceruta. Sectiunea a III-a Mijloacele de care dispune cumparatorul in caz de contraventie la contract de catre vinzator ART. 45 1. Daca vinzatorul nu a executat oricare din obligatiile care-i revin din contractul de vinzare sau din prezenta conventie, cumparatorul este indreptatit: a) sa exercite drepturile prevazute la art. 46 – 52; b) sa ceara daune-interese prevazute la art. 74 – 77; 2. Cumparatorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese daca isi exercita dreptul de a recurge la un alt mijloc. 3. Nici un termen de gratie nu poate fi acordat vinzatorului de catre judecator sau arbitru cind cumparatorul se prevaleaza de unul din mijloacele de care dispune in caz de contraventie la contract. ART. 46 1. Cumparatorul poate cere vinzatorului executarea obligatiilor sale, exceptind cazul in care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceasta cerere. 2. Daca marfurile nu sint conforme cu contractul, cumparatorul nu poate cere vinzatorului predarea unor marfuri de inlocuire decit daca lipsa de conformitate constituie o contraventie esentiala la contract si daca aceasta predare este ceruta in momentul denuntarii lipsei de conformitate in baza art. 39 sau intr-un termen rezonabil calculat de la acesta denuntare. 3. Daca marfurile nu sint conforme cu contractul, cumparatorul poate cere vinzatorului sa repare lipsa de conformitate, in afara de cazul in care acesta ar fi nerezonabil, tinind seama de toate imprejurarile. Reparatia trebuie ceruta in momentul denuntarii lipsei de conformitate, facuta in baza art. 39 sau intr-un termen rezonabil calculat de la aceasta denuntare. ART. 47 1. Cumparatorul poate acorda vinzatorului un termen suplimentar, de o durata rezonabila, pentru executarea obligatiilor sale. 2. Exceptind cazul in care a primit de la vinzator o notificare prin care-l informeaza ca nu-si va executa obligatiile in termenul astfel acordat, cumparatorul nu poate, inainte de expirarea acestui termen, sa se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune in caz de contraventie la contract.

109
Totusi, prin acest fapt, cumparatorul nu pierde dreptul de a cere daune – interese pentru intirziere de executare. ART. 48 1. Sub rezerva art. 49, vinzatorul poate, chiar dupa data predarii, sa repare pe cheltuiala sa orice lipsa a obligatiilor sale, cu conditia ca aceasta sa nu atraga o intirziere nerezonabila si sa nu cauzeze cumparatorului nici inconveniente nerezonabile, nici incertitudini in ce priveste rambursarea de catre vinzator a cheltuielilor facute de cumparator. Totusi, cumparatorul pastreaza dreptul de a cere daune-interese in conformitate cu prezenta conventie. 2. Daca vinzatorul cere cumparatorului sa-i comunice daca accepta executarea, iar cumparatorul nu ii raspunde intr-un termen rezonabil, vinzatorul poate sa-si execute obligatiile in termenul pe care l-a indicat in cerere. Cumparatorul nu poate, inainte de expirarea acestui termen, sa se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea obligatiilor de catre vinzator. 3. Cind vinzatorul notifica cumparatorului intentia de a-si executa obligatiile intr-un termen determinat, este prezumat ca a cerut cumparatorului sa-i comunice hotarirea sa in conformitate cu paragraful precedent. 4. O cerere sau o notificare facuta de vinzator, in temeiul paragrafelor 2 sau 3 ale prezentului articol, nu produce efecte decit daca a fost primita de catre cumparator. ART. 49 1. Cumparatorul poate declara contractul rezolvat: a) daca neexecutarea de catre vinzator a oricareia dintre obligatiile ce rezulta pentru el din contract sau din prezenta conventie constituie o contraventie esentiala la contract; sau b) in caz de nepredare, daca vinzatorul nu preda marfurile in termenul suplimentar acordat de cumparator in conformitate cu paragraful 1. al art. 47 sau daca declara ca nu le va preda in termenul astfel acordat. 2. Totusi, cind vinzatorul a predat marfurile, cumparatorul este decazut din dreptul de a rezolva contractul daca nu a facut-o: a) in caz de predare tardiva intr-un termen rezonabil calculat din momentul in care a stiut ca predarea a fost efectuata; b) in cazul unei contraventii, alta decit predarea tardiva, intr-un termen rezonabil; i) calculat din momentul in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca aceasta contraventie; ii) dupa expirarea oricarui termen suplimentar acordat de cumparator in conformitate cu paragraful 1 al art. 47 sau dupa ce vinzatorul a declarat ca nu-si va executa obligatiile in acest termen suplimentar; sau iii) dupa expirarea oricarui termen suplimentar indicat de vinzator in conformitate cu paragraful 2 al art. 48 sau dupa ce cumparatorul a declarat ca nu va accepta executarea. ART. 50 In caz de lipsa de conformitate a marfurilor cu contractul, chiar daca pretul a fost sau nu platit, cumparatorul poate reduce pretul proportional cu diferenta intre valoarea pe care marfurile efectiv predate o aveau in momentul predarii si valoarea pe care marfurile conforme ar fi avut-o in acest moment. Totusi, daca vinzatorul repara orice deficienta a obligatiilor sale, in conformitate cu art. 37 ori art. 448, sau daca cumparatorul refuza sa accepte executarea de catre vinzator, in conformitate cu aceste articole, cumparatorul nu poate reduce pretul.

110
ART. 51 1. Daca vinzatorul nu preda decit o parte din marfuri sau daca numai o parte din marfurile predate este conforma cu contractul, art. 46-50 se aplica in ce priveste partea lipsa sau neconforma. 2. Cumparatorul nu poate sa declare contractul rezolvat in totalitatea sa decit daca neexecutarea partiala sau lipsa de conformitate constituie o contraventie esentiala la contract. ART. 52 1. Daca vinzatorul preda marfurile inainte de data stabilita, cumparatorul are facultatea de a le prelua sau de a le refuza. 2. Daca vinzatorul preda o cantitate superioara celei prevazute de contract, cumparatorul poate accepta sau refuza preluarea cantitatii predate excedentar. In cazul in care cumparatorul accepta sa o preia integral sau partial, trebuie sa o plateasca la pretul din contract. CAP. 3 Obligatiile cumparatorului ART. 53 Cumparatorul se obliga, in conditiile prevazute de contract si de prezenta conventie, sa plateasca pretul si sa preia marfurile predate. Sectiunea 1 Plata pretului ART. 54 Obligatia cumparatorului de a plati pretul o cuprinde pe aceea de a lua masurile si de a indeplini formalitatile destinate sa permita plata pretului, care sint prevazute de contract sau de legi si reglementari. ART. 55 Daca vinzarea este valabil incheiata fara ca pretul marfurilor vindute sa fi fost determinat in contract, in mod expres sau implicit, sau printr-o dispozitie care permite sa fie determinat, partile sint reputate, in lipsa unor indicatii contrare, ca s-au referit in mod tacit la pretul practicat in mod obisnuit in momentul incheierii contractului, in ramura comerciala respectiva, pentru aceleasi marfuri vindute in imprejurari comparabile. ART. 56 Daca pretul este stabilit in raport de greutatea marfurilor, greutatea neta este cea care, in caz de indoiala, determina acest pret. ART. 57 1. In cazul in care cumparatorul nu este tinut sa plateasca pretul intr-un alt loc deosebit, el trebuie platit vinzatorului: a) la sediul acestuia; sau b) daca plata trebuie facuta contra remiterii marfurilor sau documentelor, la locul acestei remiteri. 2. Vinzatorul trebuie sa suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii platii care rezulta din schimbarea domiciliului sau dupa incheierea contractului. ART. 58 1. In cazul in care cumparatorul nu este tinut sa plateasca pretul intr-un alt moment determinat, trebuie sa-l plateasca in momentul in care, in conformitate cu contractul si prezenta conventie, vinzatorul pune la dispozitia sa, fie marfurile, fie documentele reprezentative ale marfurilor. Vinzatorul poate face din plata o conditie a remiterii marfurilor sau a documentelor.

111
2.In cazul in care contractul implica transportul marfurilor, vinzatorul poate face expedierea sub conditia ca acestea sau documentele lor reprezentative sa nu fie remise cumparatorului decit contra platii pretului. 3. Cumparatorul nu este tinut de plata pretului inainte de a fi avut posibilitatea sa examineze marfurile, in afara de cazul in care modalitatile de predare sau de plata pe care le-au convenit partile nu-i lasa aceasta posibilitate. ART. 59 Cumparatorul trebuie sa plateasca pretul la data stabilita prin contract sau care rezulta din contract si din prezenta conventie, fara a fi necesara nici o cerere sau alta formalitate din partea vinzatorului. Sectiunea a II-a ART. 60 Obligatia cumparatorului de a prelua predarea consta: a) in indeplinirea oricarui act care se poate astepta in mod rezonabil din partea lui pentru a permite vinzatorului sa efectueze predarea; si b) in preluarea marfurilor. Sectiunea a III-a Mijloacele de care dispune vinzatorul in caz de contraventie la contract din partea cumparatorului ART. 61 1. In cazul in care cumparatorul nu a executat oricare din obligatiile care-i revin din contractul de vinzare sau din prezenta conventie, vinzatorul este indreptatit sa: a) exercite drepturile prevazute la art. 62-65; b) ceara daunele-interese prevazute la art. 74-77. 2. Vinzatorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese cind isi exercita dreptul de a recurge la un alt mijloc. 3. Nici un termen de gratie nu poate fi acordat cumparatorului de catre judecator sau arbitru cind vinzatorul se prevaleaza de unul din mijloacele de care el dispune in caz de contraventie la contract. ART. 62 Vinzatorul poate sa ceara cumparatorului plata pretului, preluarea marfii predate sau executarea altor obligatii ale cumparatorului, in afara de cazul in care nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceste cereri. ART. 63 1. Vinzatorul poate acorda cumparatorului un termen suplimentar, de durata rezonabila, pentru executarea obligatiilor sale. 2. In afara de cazul in care a primit de la cumparator o notificare prin care il informeaza ca nu-si va executa obligatia in termenul astfel acordat, vinzatorul nu poate, inainte de expirarea acestui termen, sa se prevaleze de nici unul din mijloacele de care dispune in caz de contraventie la contract. Totusi, vinzatorul nu pierde, prin acest fapt, dreptul de a cere daune – interese pentru intirzierea in executare. ART. 64 1. Vinzatorul poate sa declare contractul rezolvat: a) daca neexecutarea de catre cumparator a oricarei obligatii ce rezulta pentru el din contract sau din prezenta conventie constituie o contraventie esentiala la contract; sau

112
b) in cazul in care cumparatorul nu-si executa obligatia de plata a pretului sau nu preia marfurile predate in termenul suplimentar acordat de vinzator in conformitate cu paragraful 1 al art. 63 sau daca declara ca nu o va face in termenul astfel acordat. 2. Totusi, cind cumparatorul a platit pretul, vinzatorul este decazut din dreptul de a declara contractul rezolvat, daca nu a facut-o: a) In caz de executare tardiva de catre cumparator, inainte de a fi stiut ca executarea a avut loc; sau b) In cazul unei alte contraventii a cumparatorului decit executarea tardiva, intr-un termen rezonabil: i) calculat din momentul in care vinzatorul a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca aceasta contraventie; sau ii) dupa expirarea oricarui termen suplimentar acordat de vinzator in conformitate cu paragraful 1 al art. 63 sau dupa ce cumparatorul a declarat ca nu-si va executa obligatiile in acest termen suplimentar. ART. 65 1. In cazul in care contractul prevede ca cumparatorul trebuie sa specifice forma, masura sau alte caracteristici ale marfurilor si nu face aceasta specificare la data convenita sau intr-un termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vinzatorului acesta poate, fara a prejudicia asupra tuturor celorlalte drepturi pe care le poate avea, sa efectueze singur aceasta specificare, potrivit cu nevoile cumparatorului care i-ar putea fi cunoscute. 2. Daca vinzatorul singur efectueaza specificarea, trebuie sa i-o comunice cumparatorului si sa-i acorde un termen rezonabil pentru o specificare diferita. Daca, dupa primirea comunicarii vinzatorului, cumparatorul nu foloseste aceasta posibilitate in termenul astfel acordat, specificarea facuta de vinzator este definitiva. CAP. 4 Transferul riscurilor ART. 62 Pierderea sau deteriorarea marfurilor survenita dupa transferul riscurilor catre cumparator, nu-l elibereaza pe acesta de obligatia de plata a pretului, exceptind cazul in care aceste evenimente sint datorate unui fapt al vinzatorului. ART. 67 1. Cind contractul de vinzare implica transportul marfurilor, iar vinzatorul nu este tinut sa le remita intr-un loc determinat, riscurile sint transferate cumparatorului de la remiterea marfurilor primului transportator pentru a le transmite cumparatorului in conformitate cu contractul de vinzare. Cind vinzatorul este tinut sa remita marfurile transportatorului intr-un loc determinat, riscurile nu sint transferate cumparatorului pina ce marfurile nu au fost remise transportatorului in acel loc. Faptul ca vinzatorul ar fi autorizat sa pastreze documentele reprezentative ale marfurilor, nu afecteaza transferul riscurilor. 2. Totusi, riscurile nu sint transferate cumparatorului cit timp marfurile nu au fost identificate, potrivit cu contractul prin aplicarea unui semn distinctiv pe marfuri prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumparatorului sau prin orice alt mijloc. ART. 68

113
In ce priveste marfurile vindute in cursul transportului, riscurile sint transferate cumparatorului din momentul incheierii contractului. Totusi, daca circumstantele o implica, riscurile sint in sarcina cumparatorului din momentul din care marfurile au fost trimise transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Cu toate acestea daca in momentul incheierii contractului de vinzare, vinzatorul stia sau ar fi trebuit sa stie ca marfurile au pierit sau erau deteriorate si nu l-a informat pe cumparator, pierderea sau deteriorarea este in sarcina vinzatorului. ART. 69 1. In cazurile neprevazute la art. 67 si 68, riscurile sint transferate cumparatorului cind acesta preia marfurile sau, daca nu o face in timpul potrivit, din momentul in care marfurile sint puse la dispozitia sa, iar el savirseste o contraventie la contract prin nepreluarea lor. 2. Totusi, in cazul in care cumparatorul este tinut sa preia marfurile intr- un alt loc decit sediul vinzatorului, riscurile sint transferate cind predarea este facuta, iar cumparatorul stie ca marfurile sint puse la dispozitia sa in acest loc. 3. Daca vinzarea se refera la marfuri neindividualizate inca, marfurile nu sint considerate a fi fost puse la dispozitia cumparatorului decit atunci cind s-a facut identificarea lor in mod clar, potrivit cu contractul. ART. 70 Daca vinzatorul a savirsit o contraventie esentiala la contract, dispozitiile art. 67, 68 si 69 nu aduc atingere mijloacelor de care dispune cumparatorul in raport de aceasta contraventie. CAP. 5 Dispozitii comune obligatiilor vinzatorului si ale cumparatorului Sectiunea I Contraventie anticipata si contracte cu predari succesive ART. 71 1. O parte poate sa amine executarea obligatiilor sale cind rezulta, dupa incheierea contractului, ca cealalta parte nu va executa o parte esentiala a obligatiilor sale din cauza: a) unei grave insuficiente a capacitatii de executare a acestei parti sau a insolvabilitatii sale; sau b) modului in care se pregateste sa execute sau executa contractul. 2. Daca vinzatorul a expediat deja marfurile, cind se releva motivele prevazute la paragraful precedent, el se poate opune ca marfurile sa fie remise cumparatorului, chiar daca acesta detine un document care-i permite sa le obtina. Prezentul paragraf nu priveste decit drepturile vinzatorului si, respectiv, ale cumparatorului asupra marfurilor. 3. Partea care amina executarea, inainte sau dupa expedierea marfurilor, trebuie sa adreseze imediat o notificare in acest scop celeilalte parti si trebuie sa procedeze la executare daca cealalta parte da garantii suficiente de buna executare a obligatiilor sale. ART. 72 1. Daca inainte de data executarii contractului este manifest ca o parte va savirsi o contraventie esentiala la contract, cealalta parte poate sa-l declare rezolvat.

114
2. Daca dispune de timpul necesar, partea care are intentia sa declare contractul rezolvat trebuie sa o notifice celeilalte parti in conditii rezonabile pentru a-i permite sa dea garantii suficiente de buna executare a obligatiilor sale. 3. Dispozitiile paragrafului precedent nu se aplica daca cealalta parte a declarat ca nu-si va executa obligatiile. ART. 73 1. In contractele de predari succesive, daca neexecutarea de catre o parte a unei obligatii referitoare la o predare constituie o contraventie esentiala la contract in ce priveste aceasta predare, cealalta parte poate declara contractul rezolvat pentru respectiva predare. 2. Daca neexecutarea de catre o parte a unei obligatii referitoare la o predare da celelalte parti motive serioase pentru a crede ca se va produce o contraventie esentiala la contract in privinta obligatiilor viitoare, ea va putea declara contractul rezolvat pentru viitor, cu conditia de a o face intr-un termen rezonabil. 3. Cumparatorul care declara contractul rezolvat pentru o predare poate, in acelasi timp sa-l declare rezolvat pentru predari deja primite sau pentru predari viitoare daca, din ratiuni de conexitate, aceste predari nu pot fi utilizate in scopurile avute in vedere de parti in momentul incheierii contractului. Sectiunea a II-a Daune-interese ART. 74 Daunele – interese pentru o contraventie la contract savirsita de o parte sint egale cu pierderea suferita si cistigul nerealizat de cealalta parte din cauza contraventiei. Aceste daune-interese nu pot fi superioare pierderii suferite si cistigului nerealizat pe care partea in culpa le-a prevazut sau ar fi trebuit sa le prevada in momentul incheierii contractului, in considerarea faptelor de care avea cunostinta sau ar fi trebuit sa aiba cunostinta ca fiind consecintele posibile ale contraventiei la contract. ART. 75 Cind contractul este rezolvat, iar cumparatorul, intr-o maniera rezonabila si intr-un termen rezonabil dupa rezolvare, a procedat la o cumparare de inlocuire sau vinzatorul la o vinzare compensatorie, partea care cere daune – interese poate obtine diferenta dintre pretul din contract si pretul cumpararii de inlocuire sau al vinzarii compensatorii, precum si orice alte daune – interese care pot fi datorate in temeiul art. 74. ART. 76 1. Cind contractul este rezolvat, iar marfurile au pret curent, partea care cere daune – interese poate, daca nu a procedat la cumpararea de inlocuire sau la o vinzare compensatorie conform art. 75, sa obtina diferenta dintre pretul stabilit prin contract si pretul curent din momentul rezolvarii, precum si orice alte daune-interese ce pot fi datorate in temeiul art. 74. Cu toate acestea, daca partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvat dupa ce a intrat in posesia marfurilor, este aplicabil pretul curent din momentul intrarii in posesie si nu pretul curent din momentul rezolvarii. 2. In sensul paragrafului precedent, pretul curent este cel al locului unde ar fi trebuit facuta predarea marfurilor sau, in lipsa de pret curent in acest loc, pretul curent practicat intr-un alt loc care in mod rezonabil poate fi considerat ca loc de referinta, tinind seama de diferentele la cheltuielile de transport ale marfurilor. ART. 77

115
Partea care invoca contraventia la contract trebuie sa ia masuri rezonabile, tinind seama de imprejurari, pentru a limita pierderea, inclusiv cistigul nerealizat, rezultat al contraventiei. Daca ea neglijeaza sa o faca, partea in culpa poate cere o reducere a daunelor-interese egala cu marimea pierderii care ar fi trebuit evitata. Sectiunea a III-a ART. 78 Dobinzi Daca o parte nu plateste pretul sau orice alta suma datorata, cealalta parte are dreptul la dobinzi asupra acestei sume fara a prejudicia asupra daunelor – interese pe care ar fi indreptatita sa le ceara in temeiul art. 74. Sectiunea a IV-a ART. 79 Exonerarea 1. O parte nu este raspunzatoare de neexecutarea oricarei obligatii ale sale daca dovedeste ca aceasta neexecutare este determinata de o piedica independenta de vointa sa si ca nu se putea astepta in mod rezonabil din partea ei sa o ia in considerare la momentul incheierii contractului, sa o previna ori depaseasca sau sa previna ori sa-i depaseasca consecintele. 2. Daca neexecutarea de catre o parte este determinata de neexecutarea de catre un tert pe care ea l-a insarcinat sa execute in intregime sau partial contractul, aceasta parte nu este exonerata de raspundere decit in cazul: a) in care este exonerata in temeiul dispozitiilor paragrafului precedent; si b) in cazul in care tertul ar fi, de asemenea, exonerat daca dispozitiile acestui paragraf ii erau aplicate. 3. Exonerarea prevazuta de prezentul articol produce efecte in timpul duratei impiedicarii. 4. Partea care nu a executat trebuie sa avertizeze cealalta parte despre piedica si efectele acesteia asupra capacitatii sale de executare. Daca avertismentul nu soseste la destinatie intr-un termen rezonabil calculat din momentul in care partea care nu a executat a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca piedica, aceasta este tinuta la daunele-interese cauzate de neprimire. 5. Dispozitiile prezentului articol nu interzic unei parti sa-si exercite toate drepturile sale, altele decit cel de a obtine daune-interese in temeiul prezentei conventii. ART. 80 O parte nu se poate prevala de o neexecutare a celeilalte parti, in masura, in care aceasta neexecutare este determinata de un act sau de o omisiune din partea sa. Sectiunea a V-a Efectele rezolutiunii ART. 81 1. Rezolutiunea contractului libereaza cele doua parti de obligatiile lor, sub rezerva daunelor – interese care pot fi datorate. Ea nu are efect asupra stipulatiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor sau a drepturilor si obligatiilor partilor in caz de rezolutiune. 2. Partea care a executat contractul total sau partial poate cere celeilalte parti restituirea a ceea ce i-a furnizat sau platit in executarea contractului. Daca ambele parti sint tinute sa efectueze restituiri, ele trebuie sa le faca in mod simultan. ART. 82

116
1. Cumparatorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvat sau de a cele vinzatorului predarea marfurilor de inlocuire daca lui ii este imposibil sa restituie marfurile intr-o stare sensibil identica celei in care le-a primit. 2. Paragraful precedent nu se aplica: a) daca imposibilitatea de restituire a marfurilor sau de a le restitui intr-o stare sensibil identica celei in care cumparatorul le-a primit nu este datorata unui act sau unei omisiuni din partea sa; b) daca marfurile au pierit sau sint deteriorate, in totalitate sau in parte, ca urmare a examenului prevazut de art. 36; sau c) In cazul in care cumparatorul, inainte de momentul in care a constatat sau ar fi trebuit sa constate lipsa de conformitate, a vindut totul sau o parte din marfuri in cadrul unei operatiuni comerciale normale sau a consumat ori a transformat marfurile, integral sau partial, in conformitate cu folosinta lor normala. ART. 83 Cumparatorul care a pierdut dreptul de a declara contractul rezolvat sau de a cere vinzatorului predarea marfii de inlocuire in temeiul art. 82, pastreaza dreptul de a se prevala de orice alte mijloace care deriva din contract si din prezenta conventie. ART. 84 1. Daca vinzatorul este tinut sa restituie pretul, el trebuie, de asemenea, sa plateasca dobinzi asupra valorii pretului, calculate din ziua platii. 2. Cumparatorul datoreaza vinzatorului echivalentul oricarui profit care l-a tras din marfuri sau dintr-o parte din acestea: a) Cind trebuie sa le restituie in total sau in parte; sau b) cind este in imposibilitate sa restituie marfurile, integral sau partial sau sa le restituie, integral ori partial, intr-o stare sensibil identica celei in care le-a primit si cind totusi a declarat contractul rezolvat si a cerut vinzatorului predarea marfii de inlocuire. Sectiunea a VI-a Conservarea marfurilor ART. 85 Cind cumparatorul intirzie sa preia marfurile predate sau nu plateste pretul, in cazul in care plata pretului si predarea trebuie sa se faca simultan, vinzatorul, daca are marfurile in posesia sau sub control sau, trebuie sa ia masuri rezonabile pentru a le asigura conservarea, tinind seama de imprejurari. El este indreptatit sa le retina pina ce va obtine de la cumparator rambursarea cheltuielilor sale rezonabile. ART. 86 1. In cazul in care cumparatorul a primit marfurile si intelege sa-si exercite dreptul de a le refuza, in temeiul contractului sau al prezentei conventii, trebuie sa ia, tinind seama de imprejurari, masuri rezonabile pentru a le conserva. El este indreptatit se le retina pina ce a obtinut de la vinzator rambursarea cheltuielilor rezonabile. 2. Daca marfurile expediate cumparatorului au fost puse la dispozitia sa la locul lor de destinatie, iar cumparatorul isi exercita dreptul de a le refuza, el trebuie sa le ia in posesie pe seama vinzatorului, cu conditia de a putea sa o faca fara plata pretului si fara inconveniente sau cheltuieli nerezonabile. Aceste dispozitii nu se aplica daca vinzatorul este prezent la locul de destinatie sau daca exista in acest loc o persoana ce are calitatea de a prelua marfurile pe seama sa. Drepturile si

117
obligatiile cumparatorului care ia marfurile in posesie in temeiul prezentului paragraf sint cirmuite de paragraful precedent. ART. 87 Partea care este tinuta sa ia masuri pentru conservarea marfurilor poate sa le depoziteze in magaziile unui tert pe cheltuiala celeilalte parti, cu conditia ca cheltuielile ce rezulta sa nu fie nerezonabile. ART. 88 1. Partea care trebuie sa asigure conservarea marfurilor in conformitate cu art. 85 sau 86 poate sa le vinda prin toate mijloacele adecvate, daca cealalta parte intirzie in mod nerezonabil sa preia marfurile in posesie ori sa le preia sau sa le plateasca pretul ori cheltuielile pentru conservarea lor, sub rezerva notificarii catre cealalta parte, in conditii rezonabile, a intentiei sale de a vinde. 2. Cind marfurile sint supuse unei deteriorari rapide sau cind conservarea lor ar atrage cheltuieli nerezonabile, partea care este tinuta sa asigure conservarea marfurilor in conformitate cu art. 85 sau 86 trebuie in mod rezonabil sa se preocupe sa le vinda. In masura posibilului, ea trebuie sa notifice celeilalte parti intentia de a vinde. 3. Partea care vinde marfurile are dreptul sa retina din rezultatul vinzarii o parte egala cu cheltuielile rezonabile de conservare si de vinzare a marfurilor. Ea datoreaza surplusul celeilalte parti. PARTEA A IV-A Dispozitii finale ART. 89 Secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite este desemnat ca depozitar al prezentei conventii. ART. 90 Prezenta conventie nu prevaleaza asupra unui acord international deja incheiat sau in curs de incheiere care contine dispozitii referitoare la materiile cirmuite de prezenta conventie, cu conditia ca partile la contract sa aiba sediul in statele parti la acest acord. ART. 91 1. Prezenta conventie va fi deschisa pentru semnarea la sedinta de inchidere a Conferintei Natiunilor Unite asupra contractelor de vinzare internationala de marfuri si va ramine deschisa pentru semnarea de catre toate statele la sediul Organizatiei Natiunilor Unite, la New-York, pina la 30 septembrie 1981. 2. Prezenta conventie este supusa ratificarii, acceptarii sau aprobarii de catre statele semnatare. 3. Prezenta conventie va fi deschisa aderarii tuturor statelor care nu sint semnatare, incepind cu data de la care va fi deschisa pentru semnare. 4. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare vor fi depuse pe linga secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite. ART. 92 1. Orice stat contractant va putea, in momentul semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau al aderarii, sa declare ca nu va fi legat de partea a II-a a prezentei conventii sau ca nu va fi legat de partea a III-a a prezentei conventii. 2. Un stat contractant care face, in temeiul paragrafului precedent, o declaratie referitoare la partea a II-a sau la partea a III-a a prezentei conventii, nu va fi considerat ca fiind stat contractant, in

118
sensul paragrafului 1 al art. 1 al prezentei conventii, pentru materiile cirmuite de partea conventiei la care se aplica aceasta declaratie. ART. 93 1. Orice stat contractant care cuprinde doua sau mai multe unitati teritoriale, in care, potrivit cu constitutia sa, se aplica sisteme de drept diferite in materiile cirmuite de prezenta conventie, va putea, in momentul semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau al aderarii, sa declare ca prezenta conventie se va aplica tuturor unitatilor sale teritoriale sau numai uneia sau mai multor dintre ele si va putea in orice moment sa modifice aceasta declaratie, facind o noua declaratie. 2. Aceste declaratii vor fi notificate depozitarului si vor indica in mod expres unitatile teritoriale carora li se aplica conventia. 3. Daca, in temeiul unei declaratii facute in conformitate cu prezentul articol, prezenta conventie se aplica uneia sau mai multor unitati teritoriale ale unui stat contractant, dar nu tuturor, si daca sediul unei parti la contract este situat in acest stat, acest sediu va fi considerat, in scopul prezentei conventii, ca nefiind situat intr-un stat contractant, in afara de cazul in care ar fi situat intr-o localitate teritoriala careia i se aplica conventia. 4. Daca un stat contractant nu face declaratie in temeiul paragrafului 1 al prezentului articol, conventia se va aplica intregului teritoriu al acestui stat. ART. 94 1. Doua sau mai multe state contractante care, in materiile cirmuite de prezenta conventie, aplica norme de drept identice sau apropiate pot sa declare, in orice moment, ca nu se va aplica conventia contractelor de vinzare sau formarii lor, daca partile isi au sediul in aceste state. Astfel de declaratii pot fi facute impreuna sau pot fi unilaterale si reciproce. 2. Un stat contractant care, in materiile cirmuite de prezenta conventie, aplica norme de drept identice sau apropiate celor ale uneia sau mai multor state necontractante, poate declara, in orice moment, ca nu se va aplica conventia contractelor de vinzare sau formarii lor, cind partile isi au sediul in aceste state. 3. Cind un stat fata de care s-a facut o declaratie in temeiul paragrafului precedent, devine apoi stat contractant, respectiva declaratie va avea, incepind cu data la care prezenta conventie va intra in vigoare fata de acest nou stat contractant, efectele unei declaratii facute in temeiul paragrafului 1, cu conditia ca noul stat contractant sa i se alature sau sa faca o declaratie unilaterala cu titlu reciproc. ART. 95 Orice stat poate declara, in momentul depunerii instrumentelor sale de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare ca nu va fi legat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1 al prezentei conventii. ART. 96 Orice stat contractant a carui legislatie cere ca, contractele de vinzare sa fie incheiate sau constatate in scris, poate in orice moment sa declare, in conformitate cu art. 12, ca orice dispozitie a art. 11, a art. 29 sau a partii a II-a a prezentei conventii, care autoriza alta forma decit forma scrisa pentru incheierea, modificarea sau rezilierea amiabila a unui contract de vinzare, sau pentru orice oferta, acceptare sau o alta manifestare de intentie, nu se aplica din moment ce una din parti isi are sediul in acest stat. ART. 97 1. Declaratiile facute in temeiul prezentei conventii, cu ocazia semnarii, sint supuse confirmarii la ratificare, acceptare sau aprobare.

119
2. Declaratiile si confirmarea declaratiilor vor fi facute in scris si notificate in mod formal depozitarului. 3. Declaratiile vor produce efecte la data intrarii in vigoare a prezentei conventii fata de statul declarant. Totusi, declaratiile a caror notificare formala a fost primita de depozitar dupa aceasta data, vor produce efect in prima zi a lunii urmatoare expirarii unui termen de 6 luni, calculat de la data primirii lor de catre depozitar. Declaratiile unilaterale si reciproce facute in temeiul articolului 94 vor produce efect in prima zi a lunii urmatoare expirarii unei perioade de 6 luni dupa data primirii ultimei declaratii de catre depozitar. 4. Orice stat care a facut o declaratie in temeiul prezentei conventii poate sa o retraga, in orice moment, printr-o notificare formala adresata in scris depozitarului. Aceasta retragere va produce efect in prima zi care urmeaza expirarii unei perioade de 6 luni dupa receptionarea notificarii de catre depozitar. 5. Retragerea unei declaratii facuta in temeiul art. 94 va face caduca, incepind cu data de la care produce efecte, orice declaratie reciproca facuta de un alt stat in temeiul aceluiasi articol. ART. 98 Nu este permisa nici o rezerva in afara de cele care sint expres autorizate de prezenta conventie. ART. 99 1. Prezenta conventie va intra in vigoare, sub rezerva dispozitiilor paragrafului 6 al prezentului articol, in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei perioade de 12 luni dupa data depunerii celui de-al zecelea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare la conventie, inclusiv a oricarui instrument care contine o declaratie facuta in temeiul art. 92. 2. Cind un stat va ratifica, accepta sau aproba prezenta conventie sau va adera la ea dupa depunerea celui de-al zecelea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare, conventia, cu exceptia partii excluse, va intra in vigoare fata de acest stat, sub rezerva dispozitiilor paragrafului 6 al prezentului articol, in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei perioade de 12 luni dupa data depunerii instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare. 3. Orice stat care va ratifica, accepta sau aproba prezenta conventie sau care va adera la ea si care este parte la conventia referitoare la legea uniforma asupra formarii contractelor de vinzare internationala de obiecte mobile corporale, incheiate la Haga la 1 iulie 1964 (Conventia de la Haga din 1964 asupra formarii) sau la conventia referitoare la legea uniforma asupra vinzarii internationale de obiecte mobile corporale incheiata la Haga la 1 iulie 1964 (Conventia de la Haga din 1964 asupra vinzarii ) sau la cele doua conventii, va denunta in acelasi timp, dupa caz, Conventia de la Haga din 1964 asupra vinzarii sau Conventia de la Haga asupra formarii, sau ambele conventii, adresind o notificare in acest scop guvernului olandez. 4. Orice stat parte la Conventia de la Haga din 1964 asupra vinzarii, care va ratifica, accepta sau aproba prezenta conventie sau care va adera la ea si care va declara sau va fi declarat in temeiul art. 92 ca nu este legat de partea a II- a a conventiei, va denunta, in momentul ratificarii, acceptarii, aprobarii sau al aderarii, Conventia de la Haga din 1964 asupra vinzarii, adresind o notificare in acest scop guvernului olandez. 5. Orice stat parte la Conventia de la Haga din 1964 asupra vinzarii care va ratifica, accepta sau aproba prezenta conventie sau care va adera la ea si care va declara sau va fi declarat in temeiul art. 92 ca nu este legat de partea a III-a a conventiei, va denunta, in momentul ratificarii, acceptarii,

120
aprobarii sau al aderarii, Conventia de la Haga din 1964 asupra formarii, adresind o notificare in acest scop guvernului olandez. 6. In sensul prezentului articol, ratificarile, acceptarile, aprobarile si aderarile efectuate fata de prezenta conventie de catre statele – parti la Conventia de la Haga din 1964 asupra formarii sau la Conventia de la Haga din 1964 asupra vinzarii, nu vor produce efecte decit de la data la care denuntarile eventual cerute din partea sus-ziselor state in privinta acestor doua conventii vor produce ele insele efecte. Depozitarul prezentei conventii se va intelege cu guvernul olandez, depozitarul conventiilor din 1964, pentru a asigura coordonarea necesara in aceasta privinta. ART. 100 1. Prezenta conventie se aplica formarii contractelor incheiate in urma unei propuneri intervenite dupa intrarea in vigoare a conventiei fata de statele contractante, vizate de alin. a) al paragrafului 1 al art. 1 sau de statul contractant vizat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1. 2. Prezenta conventie se aplica numai contractelor incheiate dupa intrarea sa in vigoare fata de statele contractante vizate de alin. a) al paragrafului 1 al art. 1 sau fata de statul contractant vizat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1. ART. 101 1. Orice stat contractant va putea denunta prezenta conventie sau partea a a II-a ori a III-a a conventiei printr-o notificare formala adresata in scris depozitarului. 2. Denuntarea va produce efecte in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei perioade de 12 luni de la data primirii notificarii de catre depozitar. Cind notificarea prevede o perioada mai lunga pentru a produce efecte denuntarea, efectele acestea se vor produce la expirarea perioadei in cauza dupa data primirii notificarii. Incheiata la Viena la 11 aprilie 1980, intr-un singur exemplar original, ale carei texte in limbile engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si rusa sint in mod egal autentice. Drept pentru care plenipotentiarii sus-numiti, mandatati in buna si cuvenita forma de catre guvernele lor, au semnat prezenta conventie.

121
ANEXA 2 EXTRAS Codul Civil din 2009 în vigoare de la 01 octombrie 2011 Formă aplicabilă de la 01 octombrie 2011 Consolidarea din data de 13 august 2018 are la bază republicarea din Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011 TITLUL IX Diferite contracte speciale CAPITOLUL I Contractul de vânzare SECȚIUNEA 1 Dispoziții generale §1. Domeniul de aplicare Noțiune (1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept. Aplicarea unor reguli de la vânzare Dispozițiile prezentului capitol privind obligațiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligații în general nu rezultă altfel. CAPITOLUL I Contractul de vânzare SECȚIUNEA 1 Dispoziții generale Art. 1674 Transmiterea proprietății Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.