Transmiterea Intergenerationala a Modelului de Atasament
TRANSMITEREA INTERGENERAȚIONALĂ A MODELULUI DE ATAȘAMENT. INTERVENȚII DE OPTIMIZARE
CUPRINS
Argument
Cap. 1. Cadrul teoretic în problematica studiată
Precizări terminologice și de abordare a prezentării
Contextul structurării atașamentului. Repere contemporane în teorie și cercetare
Delimitarea conceptului de atașament în psihologia dezvoltării
Factorii determinanți ai securității atașamentului
Categorii de securitate a atașamentul
Modele multidimensionale ale atașamentului
Stabilitatea atașamentului și a modelelor de lucru
Transmiterea intergenerațională a modelelor de lucru ale atașamentului
Atașamentul în cuplu și diferitele dimensiuni ale calității relației
Intervenții care au potențialul de a modifica fluxul de insecuritate transmis între generații
Repere asupra metodelor de evaluare a atașamentului în cercetare și practică
Discuție asupra evoluției metodelor de evaluare a atașamentului la copii
Principalele metode de evaluare a atașamentului la adulți
Aplicații ale teoriei atașamentului în psihologia sănătății
Atașament și psihopatologie în copilărie
Atașament și psihopatologie la vârsta adultă
O posibilă metodă de optimizare a stilului de atașament: educația prenatală Lamaze
Prezentarea metodei de pregătire prenatală Lamaze
Dezbaterea științifică actuală asupra impactului metodei Lamaze
Cap. 2. Studiul 1. Relația dintre modelele parentale percepute, stilul de atașament la vârsta adultă și funcționarea în cuplu
Cap. 3. Studiul 2. Caracteristici psihosociale ale părinților și structurarea stilului de atașament la copil
Cap. 4. Studiul 3. Stiluri de atașament la copil și modele de interacțiune mamă-copil. O abordare calitativă
Cap. 5. Concluzii și implicații practice
Bibliografie
Anexe
ARGUMENT
Probabil că, în loc de argument pentru o nouă cercetare pe o temă atât de clasică precum aceea a atașamentului în psihologia dezvoltării, ar putea sta la fel de bine o istorisire. Este o amintire veche, o poveste pentru care, se pare, abea după mai bine de unsperzece ani de la desfășurare, a venit cu adevărat vremea sa fie așternută pe hârtie și împărtășită.
Povestea ne poartă înapoi în timp, într-o sală de curs, în care un dascăl dedicat vorbea simplu și cu pasiune studenților la Psihologie despre sănătatea și boala mentală, despre legătura dintre mamă și copil și despre cum aceasta poate face diferența dintre cele două “drumuri” ale dezvoltării noastre relaționale, ba chiar mult mai generale, mai amintea și de un nume care avea să mă urmărească multă vreme, acela al unui oarecare Bowlby… Informațiile care veneau în cursurile respective erau cumva aparte, oarecum distincte de stilul clasic academic, mai mult la granița cu viața reală, cu adevărurile simple și pline de sens ale lucrurilor care fac diferența. Acest dascăl, medic de profesie, avea să spună la un moment dat o frază care, pentru mine, studentă la vremea aceea în anul al doilea la Psihologie, a rămas de-a lungul timpului ca un reper, ca o misiune în ceea ce avea să devină drumul meu prin profesia aleasă. Cuvintele de atunci au sunat cam așa: ”Voi sunteți psihologi… Rolul vostru este să vă ocupați de sănătate!… Lăsați-ne pe noi, medicii, să ne ocupăm de boală!…”. Se pare că aceste vorbe au prins în clipa respectivă rădăcini, iar astăzi ținem în palme rodul lor, după mulți ani.
Este, probabil, o nouă poveste despre o temă clasică: aceea a seminței, căzută pe un teren fertil și care, sub căldura soarelui și mângâierea apei dătătoare de viață, a prins a încolți, a crescut ca plantă, copac, apoi a înfrunzit, a înflorit și, în vreme de toamnă, s-a transformat în fruct copt. Este povestea tezei mele de doctorat, un alt rod al ideii sădite în mințile și inimile studenților, de către un dascăl hăruit. Mulțumesc pe această cale profesorului meu, dr. Tiberiu Mircea, care, cu mai bine de unsprezece ani în urmă, conferenția în cadrul Clinicii de Neuropsihiatrie Infantilă din Timișoara, cursul de Psihopatologie infantilă în fața studenților anului II la Psihologie.
Lucrarea de față își propune, așadar, să investigheze în rândul unui eșantion autohton de cupluri cu copii, modelul clasic al transmiterii intergeneraționale al tipului de atașament. O atenție deosebită ne propunem să o acordăm, în cele ce urmează, factorilor care pot contribui la optimizarea nivelului de siguranță implicat în tipul de atașament, urmărind în acest scop posibilele efecte ale acestora ca variabile în cadrul relaționării, atât în ceea ce privește funcționarea cuplului la vârsta adultă, cât mai ales pentru copii, în relația de bază cu mama, ca figură de atașament. Pentru surprinderea unei sfere cât mai largi de aspecte referitoare la tema tratată, demersul nostru va face apel atât la o metodologie specifică abordării cantitative în cercetarea psihologică, cât și aceleia relativ mai recente, de natură calitativă, completată în final de o serie de studii de caz.
Înainte de a încheia această parte de început, cu atât mai mult cu cât vorbim despre tematica atașamentului, ca bază de siguranță, pe care ne clădim de-a lungul vremii multitudinea de relații, de la cele mai semnificative și până la cele aparent de suprafață, se cuvine să mai poposim o clipă alături de toți aceia care au făcut posibilă realizarea acestui proiect îndrăzneț. Aș vrea să mulțumesc pe această cale tuturor acelora care mi-au dovedit, o dată în plus, că putem reuși în realizarea unei viziuni, oricât de curajoase, atunci când învățăm că nu suntem singuri, ci înconjurați în mod natural de oameni, de resurse, pe care este dreptul și responsabilitatea noastră să le utilizăm cu respect, bucurie, înțelepciune și recunoștință. Mulțumesc, așadar, “bazei mele de siguranță”, echipei extraordinare care mi-a fost alături și m-a sprijinit de-a lungul acestor ani de lucru. Dintre aceștia, îi amintesc aici pe colegii mei din Departamentul de Psihologie, Coralia Sulea, Laurențiu Maricuțoiu, Roxana Sârbu, Paul Sârbu, Irina Macsinga, echipa de asistente de cercetare, Daniela Moza, Alexandra Docea, și colaboratoarele mele dragi, psiholog Andreea Ardelean și psiholog Ada Ion, cărora le mulțumesc pentru sprijinul lor direct și neobosit de-a lungul realizării cercetării. De asemenea, acest proiect a prins viață, incontestabil, datorită suportului substanțial și necondiționat al colegilor și prietenilor mei din cadrul aceluiași Departament, Corina Ilin și Alin Sava, precum și colaboratorilor extraordinari din cadrul altor instituții: d-na Luminița Nechita (medic la Maternitatea “Elena Doamna” din Iași), d-na Ioana Vârtosu (medic la Asociația Școala mamei Junior din Timișoara), d-na Carmen Costea-Bărluțiu (psiholog, profesor asociat la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca), dl Eugenio de Gregorio (psiholog, profesor la Universitatea din Genoa, Italia), dl Iulian Negulescu (psiholog, asistent universitar doctorand, Universitatea “Petre Andrei” din Iași).
Nu în ultimul rând, deși amintiți anume în încheiere, aș vrea să mulțumesc d-nei prof. dr. Anca Munteanu, titularul cursului de Psihologia vârstelor, îndrumătoarea mea de peste zece ani pe drumul acestei discipline predate, alături de dl prof. dr. Ion Dafinoiu, coordonatorul meu în cadrul acestui proiect doctoral și Decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației, din Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași, pentru tot suportul, modelul uman și încrederea neîntreruptă, oferite cu inspirație și înțelepciune de-a lungul vremii.
Am menționat aici doar câteva nume, deși, cu siguranță, sunt mult mai mulți aceia care, la un moment dat, și-au adus aportul când aveam mai mare nevoie de acesta. Le mulțumesc așadar, în încheiere, tuturor participanților la acest studiu, pentru toate informațiile deosebit de personale prin care au contribuit decisiv la reușita cercetării, dar și prietenilor apropiați, studenților dragi și, mai ales, familiei mele, pentru tot suportul lor continuu, oferit de cele mai multe ori “din umbră”, dar mereu cu aceeași iubire…
CAPITOLUL 1
Cadrul teoretic în problematica studiată
1.1. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE ȘI DE ABORDARE A PREZENTĂRII
În încercarea de a-și găsi locul într-un domeniu clasic, precum acela al studierii relațiilor interumane, cu accent asupra tematicii atașamentului în cuplu și în interacțiunea mamă-copil, lucrarea de față se plasează cu predilecție pe poziția specifică psihologiei sănătății. Ne propunem așadar să punctăm în demersul nostru câteva repere contemporane ale cunoașterii științifice în problematica menționată, pentru a continua mai apoi cu o parte aplicativă și unele concluzii cu implicație teoretică și practică în același timp.
Încă de la început se impun unele clarificări referitoare la aria de investigare a domeniul abordat, precum și la intenția demersului nostru explorativ. Aceasta datorită faptului că majoritatea aplicațiilor teoriei atașamentului în psihologia sănătății își focalizează cu precădere interesul fie asupra laturii clinice a domeniului, fie asupra sferei non-clinice a legăturilor diverselor forme de atașament insecurizant cu manifestări și caracteristici ale vieții psihice. Cu toate acestea, interesul nostru specific se îndreaptă în direcția legăturii dintre forma securizantă a atașamentului și comportamentele sănătoase, motiv pentru care vom acorda o atenție specială puținelor cercetări găsite a investiga preponderent această perspectivă.
Urmărind evoluția istorică a domeniului, psihologia sănătății își are originile în latura clinică al psihologiei, în timp ce abordarea recentă a acesteia definește noi direcții de interes pe lângă aceea clasică, precum: sănătatea organizațională, sănătatea publică și sănătatea comunitară.
Mai apoi, este util să facem referire la obiectivul psihologiei sănătății și anume acela de a urmări promovarea contribuției psihologiei la înțelegerea stării de săntate și de boală, prin intermediul cercetării fundamentale și clinice, prin educație și servicii, încurajând totodată integrarea informațiilor biomedicale despre sănătate și boală în cunoașterea actuală psihologică (Asociația Americană de Psihologie, 2008).
În acest context, pe lângă descifrarea etiologiei și corelatelor stării de boală sau disfuncționaliate, psihologia sănătății este domeniul predilect al înțelegerii condițiilor și factorilor favorizanți ai stării de bine, ca și caracteristică esențială a sănătății, contribuind astfel la promovarea acesteia și prevenirea patologiei.
Intenția noastră, în lucrarea de față, este aceea de a lărgi puțin sfera prezentării de la implicațiile atașamentului, prin latura sa insecurizantă, în sfera sănătății sau a bolii, înspre rolul protectiv, favorizant al formei sale securizante. Și aceasta chiar cu riscul depășirii sferei clinice a psihologiei sănătății, întrucât dorim să subliniem, prin tot demersul nostru, accepțiunea de sănătate ca stare de bine, funcționare plenară la toate nivelurile și nu doar absență a bolii.
Înainte de a trece la inventarierea propriu-zisă a reperelor date de cercetările actuale în domeniu, considerăm ca fiind deopotrivă important să facem și unele clarificări terminologice.
Așadar, bazându-ne pe teoria atașamentului (Bowlby, 1944, 1958, Ainsworth, 1973), stilurile de atașament pe care le vom descrie și utiliza pe tot parcursul lucrării, sunt diagnosticate pornind de la distincția de bază între niveluri diferite de securitate (respectiv stilul sigur/securizant și stilurile nesigure/caractrerizate de insecuritate). Mai mult, fiecare stil de atașament, conform aceleiași teorii amintite, este caracterizat de un model specific, care adresează atât planul cognitiv (prin modelele interne de lucru), cât și pe acela emoțional (prin trăirile corelate siguranței sau insecurității) și comportamental (descriind strategii distincte de apropiere/îndepărtare în relații). În acest context și pentru a evita repetițiile aceluiași termen, am decis să utilizăm pe parcursul lucrării sintagmele: „stiluri de atașament“, „modele de atașament“ și „niveluri de securitate a atașamentului“, ca având înțeles sinonim, deci desemnând aceeași realitate (a celor patru categorii de atașament ce vor fi descrise pe larg în continuare).
Vom urmări în continuare principalele repere conceptuale și ale cercetărilor actuale în domeniul teoriei atașamentului, pentru a creiona in mare cadrul de desfășurare a demersului nostru aplicativ.
1.2. CONTEXTUL STRUCTURĂRII ATAȘAMENTULUI. REPERE CONTEMPORANE ÎN TEORIE ȘI CERCETARE
1.2.1. Delimitarea conceptului de atașament în psihologia dezvoltării
Relația primară pe care copilul o stabilește, de obicei cu mama, ca și persoană de bază care oferă îngrijirea, este considerată a avea o importanță vitală atât în funcționarea fizică și psihică a sugarului, cât și pe parcursul copilăriei, adolescenței și la maturitate. Acest model intern acționează ca o sursă de confort și siguranță, dar și ca prototip pentru celelalte relații apopiate pe care la va mai stabili individul.
După cum vom vedea în cele ce urmează, înțelegerea dezvoltării sociale timpurii este dominată de scrierile lui J. Bowlby (1969/1982, 1973, 1980). Pornind de la teoria elaborată de acesta, Schaffer (2005) definește atașamentul ca și legătură emoțională, de lungă durată, cu un anumit individ.
Funcția atașamentului, după Bowlby, este dublă: la nivel biologic asigură supraviețuirea, iar la nivel psihologic, dobândirea securității. Acest lucru funcționează astfel doar în situația în care părinții răspund prompt, calitativ și cantitativ, la comportamentul copilului. M. Ainsworth (1978) este de părere că atașamentul se structurează numai în interacțiunea mamei cu copilul.
Atașamentul este compus astfel dintr-o rețea de acțiuni, cogniții și emoții, ce are ca scop promovarea supraviețuirii, ca nevoie bazală umană.
Referindu-ne la structurarea sa ontogenetică, atașamentul a fost descris ca evoluând în 4 faze (Ainsworth, 1973, apud Schaffer, 2005):
Pre-atașament (0-2 luni) – cu răspunsuri sociale nediscriminative, dar care asigură contactul bebelușului cu persoanele de care depinde propria supraviețuire.
Atașamentul în formare (2-7 luni) – învățarea regulilor de bază ale interacțiunilor; pe măsură ce bebelușul experimentează relația cu îngrijitorul, el ajunge să prefere figura acestuia, comparativ cu a unui străin, chiar fără ca anxietatea de separare să se manifeste (Cross, 2007).
Atașament evident (7-24 luni) – apare protestul la separare, neliniște la apariția străinilor, comunicarea intenționată, pe fondul interacțiunilor bebelușului organizate în relații durabile.
Parteneriatul orientat spre scop (după 2 ani) – relațiile sunt mai clar bidirecționale, iar copiii înțeleg nevoile părinților; sintagma este introdusă de Bowlby pentru a caracteriza relațiile mature, în care ambii parteneri sunt capabili de a-și planifica acțiunile conform propriilor scopuri și de a ține cont, simultan, de scopurile celuilalt. În această perioadă copilul începe atât să tolereze mai bine separările de figura de atașament (înțelegând că acesta se va întoarce după scurt timp), cât și să inițieze singur scurte separări de adultul îngrijitor (însoțind, de exemplu, un alt adult cunoscut într-o plimbare sau pentru a se juca acasă la un alt copil etc.) (Cross, 2007).
Bowlby introduce la acest nivel conceptul de modelele interne de lucru, ca structuri mentale ce cuprind interacțiunile și emoțiile trăite zi de zi în relație cu figurile de atașament. Acestea odată formate, vor ghida în continuare comportamentul individului în cadrul tuturor relațiilor sale apropiate ulterioare (Schaffer, 2005).
1.2.2. Factorii determinanți ai securității atașamentului
Probabil că una dintre întrebările fundamentale în domeniul atașamentului este legată de motivele pentru care unii copii stabilesc o legătură securizantă cu persoanele care le oferă îngrijire, în timp ce alții construiesc o legătură bazată pe insecuritate.
Primele teorii psihologice referitoare la rolul dimensiunii securitate-insecuritate în organizarea patologică, ca o consecință a calității atașamentului timpuriu, se leagă de numele lui John Bowlby (1944, 1958). Investigațile sale s-au centrat pe separarea majoră timpurie între copil și părinți, ceea ce ar rezulta într-o insecuritate crescută a acestuia și regăsită adesea în istoria tulburărilor de dezvoltare (precum delincvența juvenilă).
Continuând demersurile teoretice și empirice ale lui Bowlby, Mary Ainsworth (1973) este cea care investighează determinanții securității sau insecurității atașamentului în relația mamă-copil, în cadrul populației non-clinice. Ideea centrală a teoriei acesteia postulează faptul că sensibilitatea, responsivitatea, îngrijitorului principal are o importanță crucială în dezvoltarea timpurie la copil a unui atașament securizant, opus celui insecurizant.
Ainsworth enumeră caracteristicile mamei (ca și cel mai frecvent îngrijitor principal) care pot genera starea de securitate, sensibilitate, responsivitate bebelușului: capacitatea de înțelegere a caracteristicilor individuale ale bebelușului, acceptarea înclinațiilor comportamentale ale copilului, capacitatea constantă de a interacționa armonios și adaptat cu bebelușul. Cu toate acestea, ea nu a suținut faptul că mama ar determina în totalitate calitatea relației dintre cei doi și implicit securitatea atașamentului.
În acest sens, cercetările ulterioare s-au centrat pe investigarea altor posibile influențe în structurarea securității atașamentului, pe lângă sensibilitatea maternă, precum: temperamentul copilului, perspectiva ecologică a relației mamei cu partenerul, alte atribute ale mamei/comportamentului parental sau gradul în care mama are acces la suport instrumental sau emoțional din partea altor agenți sociali. Vom face o scurtă inventariere a acestei dezbateri legate de alți posibili factori care influențează calitatea interacțiunii mamă-copil și securitatea atașamentului.
Astfel, au apărut diverse studii care plasau sursa securității sau a insecurității direct la nivelul caracteristicilor temperamentale infantile (Chess și Thomas, 1982). Insecuritatea era considerată a fi o predispoziție a copilului spre neliniște (Goldsmith și Alansky, 1987). Un alt curent similar susținea faptul că temperamentul infantil contribuie la securitatea atașamentului, de data aceasta indirect, prin influența pe care o joacă în calitatea relației mamă-copil (Chess și Thomas, 1982; Belsky, Fish și Isabella, 1991).
Depășind studiile inițiale ale lui Mary Ainsworth (1973) asupra caracteristilor materne care conferă securitate sugarului, cercetările ulterioare sunt de acord că relația cu mama joacă un rol central în această direcție, însă completează tabloul factorilor comportamentali prin care ea poate transmite această stare copilului. Astfel, Belsky (1999) realizează un studiu amplu în care inventariază principalele direcții de cercetare asupra factorilor generatori de securitate infantilă din cadrul relației cu mama, menționând printre aceștia comportamente materne precum: îngrijirea maternă, în special sensibilitatea acesteia (Murray, Fiori-Cowley, Hooper și Cooper, 1996; Schneider-Rosen și Rothbaum, 1993; Seifer, Schiller, Sameroff, Resnick și Riordan, 1996); responsivitatea promptă a mamei la starea de neliniște a copilului (Crockenberg, 1981; Del Carmen, Pedersen, Huffman și Bryan, 1993); o stimulare moderată, potrivită (Belsky, Rovine și Taylor, 1984; Feldstein, Crown, Beebe și Jaffe, 1995); sincronizarea interacțională (Isabella și Belsky, 1991; Isabella, Belsky și von Eye, 1989; Leyendecker, Lamb, Fracasso, Scholmerich și Larson, 1997); implicarea, căldura și responsivitatea maternă (Bates, Maslin și Frankel, 1985; Leyendecker, si colab. 1997; O’Connor, Sigman și Kasasi, 1992). Aceeași meta-analiză privește și din perspectiva dimensiunii de insecuritate a stilului de atașament, legând acest aspect tot de calitatea relației cu mama/îngrijitorul predominat. Astfel, sunt citate cercetări în care atașamentul insecurizant ambivalent este pus în legătură cu stilul parental intruziv, excesiv de stimulativ, conontrolând interacțiunile, în timp ce atașamentul insecurizant rezistent, cu lipsa responivității și subimplicarea îngrijitorului (Belsky et colab., 1984; Isabella et colab., 1989; Lewis și Fiering, 1989; Malatesta, Grigoryev, Lamb, Albin și Culver, 1986; Smith și Pederson, 1988; Vondra, Shaw și Kevinides, 1995). Concluzia studiului amintit subliniază cu fermitate gradul ridicat de predictibilitate a tipului de atașament infantil, pe baza comportamentului parental (Belsky, 1999). Alte studii empirice mai recente, utilizând eșantioane cu risc ridicat, au arătat că mamele sugarilor cu atașament insecurizat au manifestat frecvent comportamente materne atipice, ostile și intruzive, precum și erori de comunicare (Lyons-Ruth, Repacholi, McLeod și Silva, 1991; Lyons-Ruth, Bronfman, și Parsons, 1999; Madigan, Pederson și Moran, 2006). În plus, comportamentul matern temător sau înfricoșător, de asemenea, a fost mai des observat, dar nu exclusiv, la mamele sugarilor cu atașament insecurizat (Schuengel, Bakermans-Kranenburg și van IJzendoorn, 1999; Hesse și Main, 2006; Goldberg, Benoit, Blokland și Madigan, 2003).
Un studiu care merită a fi citat, în contextul larg al perspectivei cu accent pe optimizare, propusă de lucrarea noastră, este acela condus de van der Boom (1990). Ideea de pornire în cercetare a fost aceea că unele caracteristici ale copilului (în special temperamentul) ar juca un rol important în determinarea securității atașamentului, în legătură cu senzitivitatea maternă. Ea a luat în studiu 100 de bebeluși iritabili, proveniți din familii olandeze de risc crescut și a introdus o manipulare experimentală menită să crească senzitivitatea maternă, evaluând apoi efectele acesteia asupra securității atașamentului. Grupul experimental cuprindea 50 de mame care fuseseră instruite să ofere răspunsuri „contingente, consistente și potrivite, atât la semnalele pozitive ale bebelușului, cât și la cele negative” (van der Boom, 1990 apud Belsky, 1999) dar și asistate de un observator/facilitator pentru a-și ajusta comportamentul. Deși grupurile de mame erau inițial echivalente, concluziile post-intervenție au fost extrem de interesante. Astfel, pe lângă faptul că s-a înregistrat o sensibilitate maternă mai crescută în grupul experimental, la o reevaluare a atașamentului copiilor, prin metoda situației străine, după 4 luni, diferențele erau semnificative, în sensul că dacă grupul de control prezenta atașament insecurizant în proporție de 68% (34 din 50), cel experimental avea doar 28% (14 din 50). Concluziile cercetătoarei subliniază faptul că diferența observată poate semnifica legătura cauzală și nu doar corelațională a comportamentului matern cu securitatea atașamentului infantil (în grupul experimental s-au înregistrat: răspunsuri pozitive la comportamente negative ale copilului, absența furiei în relație, răspuns pozitiv la acțiuni pozitive ale copilului, atenție la explorarea copilului; în grupul de control: ignorarea comportamentelor ușor negative ale copilului sau răspuns inadecvat, ignorarea predominantă a acțiunilor pozitive, ignorare sau interferență cu activitatea exploratorie a copilului) (van der Boom, 1990, p.236).
Așadar, comportamentul matern poate fi modelat pentru a oferi siguranță copilului, chiar și prin astfel de intervenții pe termen scurt, ce au ca și scop creșterea nivelului de conștientizare a propriului compoartament și a gradului de sensibilitate maternă în consecință (van der Boom, 1990; van Ijzendoorn, Juffer și Duyvestyn, 1995).
Este o concluzie de la care cercetarea noastră pornește și își fundamentează demersul investigativ-aplicativ. După cum aminteam deja, intenția noastră este, pe de o parte, de a analiza posibilele legături dintre structurarea atașamentului securizant la copil și acțiunea unor factori precum angajarea mamei în programe pe termen lung (de autocunoaștere și dezvoltare personală, yoga etc.) sau pe termen scurt (participarea ambilor părinți la cursuri de educație prenatală prin metoda Lamaze), iar pe de altă parte aceea de a descrie, prin metode specifice analizei calitative, unele scheme de interacțiune specifice stilurilor de atașament la copiii investigați. Sunt scheme descrise în urma observației realizate în mediul natural (acasă la familiile participante la studiu), ceea ce crește semnificativ nivelul de validitate a concluziilor, precum și valoarea aplicativă pentru optimizarea relaționării în cazurile diagnosticate ca insecurizante (prin paralela cu modelul identificat în situația celor atașați securizant de mamele lor). Mai multe detalii vor fi prezentate în capitolele următoare ale lucrării.
Pentru a continua trecerea în revistă a altor factori presupuși a fi implicați în construirea securității atașamentului la copil, putem aminti faptul că studiile au găsit o corelație cu sensibilitatea paternă (Belsky, 1983; Caldera, Huston și O’Brian, 1995; Easterbrooks și Golberg, 1984; Grossmann și Grossmann, 1992; Schneider-Rosen și Rothbaum, 1993; Volling și Belsky, 1992), deși mărimea efectului indica o asociere mai scăzută decât în cazul atașamentului mamă-copil (Belsky, 1999).
În ceea ce privește dezbaterea legată de influența altor îngrijitori decât părinții asupra securității atașamentului infantil, studiile arată că implicarea acestora (Howes și Smith, 1995) și sensibilitatea (Goossens și van Ijzendoorn, 1990) sunt factori esențiali, dacă este vorba despre o legătură afectivă apropiată, ca și în cazul relației cu părinții.
Dacă am continua să investigăm calitatea altor factori psihologici și social-contextuali determinanți pentru securitatea atașamentului infantil, Belsky (1999) ne propune să inventariem studiile referitoare la sănătatea mentală a părinților, la calitatea relației maritale/parteneriale și la calitatea suportului din afara familiei.
Așadar, este subliniat faptul că sănătatea psihică și starea de bine generală a părinților influențează calitatea îngrijirii pe care aceștia o oferă copilului (Belsky, 1984; Belsky și Vondra, 1989; Gelfand și Teti, 1990), în sensul că este o probabilitate mult mai mare ca părinții sănătoși mental să aibă copii atașați securizat de aceștia, în comparație cu părinții cu tulburări psihice. Mai concret, mamele cu scoruri înalte la anxietatea prenatală aveau în măsură mult mai mare copii de 1 an insecurizați decât cele cu scoruri scăzute pe aceeași dimensiune (Del Carmen și colab., 1993). La fel, mamele copiilor cu atașament securizant se descriau în măsură mult mai mare ca având încredere în sine, independente, vesele, adaptabile și afectuoase (O’Connor, 1997). Tot în aceeași direcție, Sims, Hans și Cox (1996) au observat că mamele copiilor cu atașament insecurizant prezentau într-o proporție semnificativ mai mare simptome psihologice, precum iritabilitate sau sentiment de inutilitate, în comparație cu mamele copiilor securizați. Referindu-se la starea taților, se pare că aceia care au obținut scoruri înalte pe dimensiunea stimei de sine aveau într-o proporție mai mare copii de 14 si 18 luni atașați securizat, observație valabilă și în cazul mamelor (Caldera, în curs de publicare, apud Belsky, 1999). În același timp, pentru tații care raportau un simț crescut al controlului asupra propriului destin (locus of control intern) când copii lor aveau 6 luni, aceștia din urmă aveau atașament securizant într-o proporție mult mai mare la o evaluare facută la 2½ ani (Caldera, Huston și O’Brian, 1995).
Deși vom detalia mai târziu această tematică, trebuie să amintim aici faptul că depresia maternă, unipolară și bipolară, mai ales prin detașarea neresponsivă și relaționarea intruzivă/rejectivă, reprezintă un argument important pentru riscul de a avea copii atașați insecurizant (Gelfand și Teti, 1990). De asemenea, există o probabilitate mult mai mare de a fi clasificați ca insecurizați copiii mamelor perturbate mai sever, cu depresie bipolară, decât aceia ai mamelor cu diagnostic de depresie unipolară (Radke-Yarrow, 1991; Radke-Yarrow, Cummings, Kuczynski și Chapman, 1985).
Legat de influența calității relației maritale/parteneriale, inventarierea literaturii de specialitate (Belsky, 1984, 1990; Erel și Burman, 1995) evidențiază faptul că o relație de cuplu suportivă în perioada de sugar și copil mic are o corelație puternică în sfera securității atașamentului. Studii concrete leagă calitatea parentării de funcționarea maritală și apoi de securitatea atașamentului părinte-copil (DeWolff și van Ijzendoorn, 1997). Sims și colab. (1996) evidențiază faptul că este o probabilitate semnificativ mai mare ca bebelușii să fie atașați insecurizant de mame în familiile unde tații prezintă violență fizică față de acestea. În același timp, femeile care au raportat prenatal scoruri înalte de satisfacție maritală și grad scăzut de conflictualitate în cuplu aveau copii cu nivel înalt de securitate, în perioada 1 la 3 ani (Howes și Markman, 1989). Satisfacția maritală în perioada în care copilul cuplului are vârsta de 1-3 ani, este o variabilă pe care și lucrarea de față o are în vedere. Pe de altă parte, armonia maritală crescută înainte de nașterea celui de-al doilea copil apare a fi corelată cu un grad mai mare de securitate a primului născut (pe scala Attachment Q-Sort), atât în ultimul trimestru de sarcină, cât și la 2 luni după nașterea fratelui mai mic (Teti și colab., 1996). De asemenea, fetele de 1 an (nu și băieții) aveau o probabilitate sporită de a fi atașate securizat de mamele lor, când mariajul a fost armonios în timpul sarcinii (Lewis, Own și Cox, 1988). Tot Owen și Cox (1997) demonstrează o asociere crescută între conflictul marital (înregistrat prenatal și la 3 luni postpartum) și securitatea slabă în relația tată-copil, precum și o mai mare dezorganizare în relația mamă-copil (înregistrată la 1 an), chiar când era controlată variabila „maturitate psihologică parentală”. În altă ordine de idei, Belsky și Isabella (1988) evidențiază că în cazul copiilor clasificați ca atașați insecurizant de mame se înregistrează într-o proporție crescută scăderea accelerată a calității relației maritale în tranziția la rolul parental, în raport cu familiile copiilor cu atașament securizat. La fel, în familiile copiilor care prezentau cea mai insecurizantă formă de atașament cu mama, au fost înregistrate cele mai scăzute niveluri ale suportului partenerului (măsurat prenatal și la 3 luni postpartum) (Spieker, 1988; Spieker și Booth, 1988).
Pot fi citate aici și cercetări (Nakagawa, Teti și Lamb, 1992) care aduc rezultate cu totul opuse: nivelul crescut al satisfacției maritale este asociat cu scoruri scăzute în evaluarea securității prin metoda Attachment Q-Sort, la copii din familii japoneze rezidente în Statele Unite. Validitatea concluziilor este însă controversată, contextul cultural și alte influențe fiind considerate că ar fi putut interveni în obținerea acestor rezultate.
O legătură indirectă între calitatea relației de cuplu și securitatea atașamentului infantil este evidențiată de următoarele concluzii: nivelurile înalte ale calității relației maritale sunt predictori pentru satisfacția ridicată legată de rolul matern la 4 luni postpartum, care este la rândul său predictor pentru o sensibilitate maternă crescută evaluată 5 luni mai târziu, aspect care determină securitatea atașamentului infantil (Isabella, 1994). Și mai fascinant, se pare că o relație maritală suportivă crește probabilitatea structurării unui atașament securizant mamă-copil, chiar și în cazul mamelor cu o istorie de risc developmental, clasificate ele însele cu un atașament insecurizant prin metoda Adult Attachment Interview (AAI) (Belsky și Pensky, 1988). Am putea vedea această concluzie ca o resursă pentru direcția de cercetare a tezei noastre doctorale, prin atenția pe care aceasta o acordă influenței cu potențial corectiv a unor factori precum programele de intervenție pe termen scurt (cursurile de educație prenatală Lamaze, care își propun să învețe partenerii să fie un suport real pentru femeile însărcinate, atât în perioada prenatală, cât pe parcursul travaliului și postpartum) sau pe termen lung (psihoterapia, ca și autocunoaștere și dezvoltare personală). Întrebarea la care urmărim să răspundem în cadrul întregului demers investigativ rămâne așadar: în acest context, oare aceste programe pot contribui și la structurarea unui atașament securizant pentru copil?
În cele din urmă, se pare că măsura și calitatea suportului și contactului cu alte persoane de sprijin decât partenerul au un impact important asupra modului în care părinții, mai ales mamele, interacționează cu proprii copii (meta-analiză realizată de Andresen și Telleen, 1992, apud Belsky, 1999). Astfel, mamele din clasa socială medie, cu mai mult suport social prenatal, sunt mai responsive în relație cu bebelușii lor (Burchinal, Follmer și Bryand, 1996). Mamele sărace hispanice, care primesc mai multe resurse materiale de la prieteni și rude, se angajează în mai multe interacțiuni proximale (atingere, sărutare, îmbrățișare/susținere) și distale (vocalizare, privit) cu bebelușii lor prematuri de 3 luni (Feiring și al, 1987). Tot legat de suportul social, se pare că absența acestuia este un predictor pentru atașamentul insecurizant, dar numai pentru bebelușii cu un grad crescut de iritabilitate (Crockenberg, 1981). Chiar și la copiii prematuri, un index al suportului total din partea comunității a fost corelat pozitiv cu securitatea atașamentului (Crnic și colab., 1986). Pe de altă parte, pentru grupul de copii cu mame abuzive sau neglijente, suportul social scăzut era un predictor al insecurității (Crittenden, 1985). Făcând referire din nou la studiul lui Isabella (1994), acesta evidențiază faptul că suportul social crescut este un predictor semnificativ pentru o satisfacție crescută legată de rolul matern și, implicit, pentru o calitate crescută a îngrijirii și securității materne.
Ca o concluzie referitoare la toți acești factori care constituie cadrul psiho-social al dezvoltării atașamentului infantil, în direcția securizantă sau insecurizantă, putem aminti nevoia de a lua în considerare simultan factorii de stres și pe aceia protectivi (Belsky, 1984; Belsky și Isabella, 1988; Cicchetti, 1983; Srouffe și Rutter, 1984) atunci când evaluăm probabilitatea de a structura o formă sau alta a atașamentului.
În același timp, putem numi „factori de risc” pentru familie sau relația părinte-copil următoarele: nivelul scăzut al adaptării psihologice parentale, calitatea scăzută a relației maritale, temperamentul infantil predominant negativ, suportul social scăzut, stres crescut pe plan familial-profesional, status scăzut socio-economic (Belsky, 1996; Belsky, Rosenberger, Crnic, 1995), iar securitatea atașamentului poate fi înțeleasă numai abordând o perspectivă „ecologică” (de ansamblu) a dezvoltării infantile.
1.2.3. Categorii de securitate a atașamentului
Pentru o înțelegere nuanțată a diverselor implicații ale teoriei atașamentului în psihologia sănătății, considerăm necesară prezentarea succintă a posibilelor categorii de securitate a atașamentului (stilurile de atașament) infantil și al adultului, așa cum au fost ele descrise în literatura de specialitate.
Se impune, în acest sens, să remarcăm că, deși securitatea atașamentului este definită de Ainsworth M.S., Blehar, M.C., Waters, E. și Wall, S. (1978) ca fiind starea de a fi în siguranță și netulburat în legătură cu disponibilitatea figurii de atașament, acest construct nu poate fi măsurat direct, ci poate fi dedus din ceea ce este accesibil și observabil (Solomon și George, 1999).
Așadar, diversele abordări care vor fi citate în cele ce urmează, vor face inferențe fie pe baza unor comportamente înregistrate și care sunt legate de căutarea și menținerea apropierii, securității, fie pe baza reprezentărilor mentale legate de relații, sine și ceilalți, ca modele interne de lucru costruite de timpuriu în relație cu figura de atașament, conform teoriei lui Bowlby (1980, 1988). Este o precizare utilă totodată înțelegerii categoriilor de atașament descrise de literatura de specialitate, pe baza acestor aspecte direct accesibile observației în cadru experimental specific.
Așadar, referindu-ne la clasificarea inițială propusă de Mary Ainsworth și colaboratorii (1978), putem aminti următoarele 3 stiluri de atașament (ca și categorii de securitate a atașamentului în relație), la copii: grupul securizat (B), grupul insecurizat evitant (A) și grupul insecurizat rezistent sau ambivalent (C). Sunt clase descrise pe baza observației comportamentale a copiilor în cadrul experimental al procedurii situației străine, în relație cu mama și persoana necunoscută, pe care le vom reda succint în cele ce urmează, sub formă de tabel (tabelul 1).
În urma observației că unii copii nu se înscriu în patternurile interacționale ale celor 3 categorii amintite mai sus, Main și Solomon (1986, 1990) propun și o a patra clasă, aceea a atașamentului dezorganizat (D), descris, de asemenea, în tabelul 1.
Tabel 1. Stilurile de atașament infantil, clasificate pe baza situației străine (după Solomon și George, 1999)
Pe baza ideii lui Bowlby cum că patternurile de atașament se reflectă în modele interne de lucru despre sine și ceilalți, stabile pe parcursul vieții, cercetări ulterioare au condus la descrierea a 4 categorii ce rezumă atitudinea individului adult privind relația de atașament (Bartholomew, 1990; Bartholomew și Horowitz, 1991). Vom prezenta în cele ce urmează (tabelul 2), cele 4 stiluri de atașament la vârsta adultă, urmărind combinația dintre modelele despre sine și despre ceilalți, rezultând asftel și gradul de dependență și evitare în relații (Feeney, 1999).
Tabel 2. Stilurile de atașament ale adulților (după Feeney, cit de Cassidy și Shaver, 1999)
Vom reda în continuare o scurtă descriere a modelelor interne de lucru specifice stilurilor de atașament la vârsta adultă, așa cum reies ele din analiza răspunsurilor subiecților la Interviul pentru Atașament Adult (Adult Attachment Interview).
Tabel 3. Descrierea modelelor interne de lucru ale diverselor stiluri de atașament ale adulților (după Feeney, cit de Cassidy și Shaver, 1999; Schaffer, 2005 )
1.2.4. Modele multidimensionale ale atașamentului
O altă idee recentă și important a fi menționată în legătură cu problematica abordată, în primii ani de viață, este aceea a construirii modelelor multidimensionale de atașament.
După cum aminteam mai devreme, Bowlby (1988) sugera că în anii copilăriei, până la adolescență, indivizii își construiesc treptat așteptări față de figurile de atașament, pe baza experiențelor pe care le au cu aceste persoane. Așteptările în legătură cu disponibilitatea și responsivitatea figurii de atașament sunt încorporate în modelele de lucru, care ghidează percepțiile și comportamentul în relațiile de mai târziu ale individului.
În mod tradițional, teoria și cercetarea atașamentului s-a bazat pe ipoteza lui Bowlby că indivizii sunt influențați în relațiile lor intime de către un singur model de lucru intern al atașamentului (Owens și colab., 1995).
Mai recent, teoreticienii și cercetătorii au început să exploreze posibilitatea ca mai multe modele de atașament să existe (Bartholomew și Shaver, 1998).
Unii autori consideră că mai multe modele pot coexista "pe verticală", deoarece, în timp, oamenii dezvoltă un model global de lucru al atașamentului, care este o abstracție la nivel mai ridicat a modelelor de lucru din relațiile specifice (Collins și Read, 1994; Mikulincer și Arad, 1999; Fraley și Shaver, 2000) și care definesc modul de interpretare și de comportare a persoanelor în noi relații. Modelele de lucru par să fie organizate ierarhic, începand de la relațiile cu persoane specifice, la cele care privesc tipuri sau categorii de relații spre modelele de lucru globale (Overall, Fletcher și Friesen, 2003). De exemplu, tinerii adulți evaluează stilul lor de atașament cu părinții și, respectiv, colegii în mod diferit, ceea ce sugerează faptul că modelele de atașament pot fi specifice unei relații (Ross și Spinner, 2001; Furman și colab., 2002). S-a demonstrat că rezultatele pentru o relație specifică sunt, în general, mai bine prezise de modelele de lucru specifice pentru această relație decât de modelul global de lucru (Klohnen și colab., 2005).
O altă perspectivă implică coexistența "pe orizontală" a mai multe modele de lucru ale atașamentului, adică o persoană poate fi atașată securizat destul de puternic, dar poate avea, în același timp un atașament oarecum nerezolvat și „un pic” preocupat (Alexandrov, Cowan și Cowan, 2005). Această idee se bazează, în parte, pe ideea că măsurile atașamentului nu măsoară tipul, ci mai degrabă strategiile de reglementare emoțională în condițiile în care relația este amenințată (Hill și colab., 2004), iar aceste strategii pot co-exista la aceeași persoană. În acest sens, Stein și colegii săi (2002) susțin că este util să se ia în considerare, în primul rând, dimensiunea securizant-nesecurizant a atașamentului adult și apoi să se ia în considerare ce fel de strategii nesigure adoptă acesta (nerezolvat-preocupat), atunci când relația este amenințată.
1.2.5. Stabilitatea atașamentului și a modelelor de lucru
Literatura de specialitate arată că atașamentul are un important rol organizatoric în funcționarea indivizilor la vârsta adultă, subliniind importanța acordării unei atenții deosebite problemei stabilității și, respectiv, schimbării atașamentului (Zhang și Labouvie-Vief, 2004).
Datele privind stabilitatea stilului de atașament al adulților se prezintă ca o imagine mixtă. Rezultatele cercetărilor au indicat o stabilitate semnificativă a stilului de atașament pe perioade cuprinse de la o săptămână la doi ani, însă estimările au fost de obicei în jurul valorii de 0.5 la 0.7 (Carpenter și Kirkpatrick, 1996; Collins și Read, 1990; Feeney și Noller, 1993; Fuller și Fincham, 1995; Scharfe și Bartholomew, 1994; Simpson și colab., 1992; Simpson și al, 1996, apud Zhang și Labouvie-Vief, 2004). Această valoare medie a estimărilor de stabilitate indică faptul că există un grad semnificativ de stabilitate a stilului atașament, dar, în același timp, sugerează că, la cel puțin jumătate din variația în stilul de atașament de mai târziu rămâne, în continuare, neexplicată de stilul de atașament de mai devreme (Zhang și Labouvie-Vief, 2004).
O serie de studii au arătat că deși 70% dintre oameni au raportat același stil de atașament la intervale de testare variind de la o săptămână, la cincizeci și două de săptămâni, restul de aproximativ 30% au indicat schimbări în stilul de atașament (Baldwin și Fehr, 1995; Davila și colab., 1997; Kirkpatrick și Hazan, 1994).
Într-un studiu asupra cuplurilor tinere, implicarea în relații satisfacatoare la un moment dat a fost asociată cu securitate crescută la o dată ulterioară (Hammond și Fletcher, 1991). Într-un alt studiu, prospectiv, cu o durată de 4 ani, despărțirile în relații au fost asociate cu schimbarea stilului de atașament din sigur în nesigur, iar dintre subiecții cu stil evitant, a fost mai puțin probabil ca cei care au format noi relații să rămână tot evitanți, în comparație cu cei care nu s-au implicat în noi relații (Kirkpatrick și Hazan, 1994).
Astfel, datele colectate prin metode de evaluare variate și la diferite intervale timp, au arătat, în mod constant, că stilul de atașament este relativ stabil, dar gradul de stabilitate este discutabil. Aceste rezultate nu contrazic, însă teoria atașamentului, care afirmă că experiențele de relații semnificative și alte evenimente importante din viață pot modifica organizarea atașamentului și modele asociate de lucru (Feeney, 1999).
Feeney (1999) enumeră mai mulți factori care promovează stabilitatea modelelor de lucru.
În primul rând, indivizii tind să selecteze mediile care se potrivesc cu convingerile lor despre sine și alții. De exemplu, relațiile în care sunt implicați o femeie ambivalentă și un bărbat evitant sunt destul de stabile, deși nu prea fericite (Kirkpatrick și Davis, 1994).
În al doilea rând, modelele mentale se pot auto-perpetua. De exemplu, cineva care crede că alții nu sunt de încredere, se poate raporta la oameni într-o manieră defensivă, crescând astfel probabilitatea unor respingeri ulterioare.
În al treilea rând, bias-urile în procesarea informației îi determină pe oameni să perceapă evenimentele sociale în moduri care să susțină modelele existente (Collins și Read, 1994). Collins și Read (1994) au argumentat că modelele interne de lucru structurează răspunsurile cognitive, emoționale și comportamentale ale indivizilor, la ceilalți. Modelele de lucru afectează astfel răspunsurile cognitive direcționând persoana să dea atenție anumitor stimuli (în special celor care au legătură cu scopurile persoanei), prin crearea unor biasuri în encodarea în memorie și în regăsire și afectând procesele explicative. În ceea ce privește paternurile de răspuns emoțional, se consideră că modelele de lucru afectează atât evaluările primare și pe cele secundare. „Evaluările primare” se referă la reacția emoțională imediată la o situație dată. În „evaluările secundare”, procesele cognitive pot fie să mențină fie să amplifice sau să diminueze răspunsul emoțional inițial, în funcție de modul în care individul interpretează experiența respectivă. Totodată, modelele de lucru afectează răspunsurile comportamentale prin activarea planurilor și strategiilor stocate și prin construirea unor noi planuri și strategii.
În opinia lui Feeney (1999) schimbarea în modelele de lucru intervine, în special, atunci când evenimentele din mediul social nu confirmă așteptările existente. De exemplu, implicarea într-o relație stabilă, satisfăcătoare, poate conduce la schimbare pentru acele persoane ale căror modele ale sinelui și altora erau caracterizate de scepticism în legătură cu posibilitatea de a avea o asemenea relație (Feeney, Noller și Hanrahan, 1994).
Modelele de lucru se pot schimba, de asemenea, pe măsură ce indivizii ajung să înțeleagă tot mai multe dintre experiențele lor din trecut, în special pe acelea legate de relațiile de atașament (Feeney, 1999). Această concluzie ne determină să luăm spre investigare factori precum pregătirea prenatală prin metoda Lamaze (ca program de scurtă durată) sau psihoterapia, ca autocunoaștere și dezvoltare personală (program de lungă durată), pentru a studia potențialul lor optimizator în ceea ce privește nivelul de securitate al atașamentului la adulți și la copiii acestora.
Elucidarea unor mecanisme care să susțină atât continuitatea, cât și schimbarea în calitatea relațiilor de atașament, din copilărie la maturitate, a fost unul dintre principalele obiective ale teoriei atașamentului (Bowlby, 1973).
Cu toate acestea, în opinia autorilor Roisman, Fortuna și Holland (2006) o mare parte din datele care s-au acumulat până în prezent în literatura de specialitate sunt mai relevante pentru a susține stabilitatea în timp a atașamentului (de exemplu, Fraley, 2002; Hamilton, 2000; Waters, Merrick, Treboux, Crowell, și Albersheim, 2000, apud Roisman, Fortuna și Holland, 2006) decât pentru clarificarea proceselor implicate în schimbare (Weinfield, Sroufe, și Egeland, 2000).
Aceiași autori consideră această limitare din literatura de specialitate ca fiind problematică, mai ales având în vedere importanța critică a înțelegerii proceselor de dezvoltare prin care indivizii se ridică deasupra istoriilor negative din relațiile cu părinții, pentru a întrerupe ciclul de transmitere intergeneralțională, menționat în literatură, de obicei, „securitatea dobândită” (Paley, Cox, Burchinal și Payne, 1999; Pearson, Cohn, Cowan, și Cowan, 1994; Phelps, Belsky și Crnic, 1998; Roisman, Padro´ n, Sroufe, și Egeland, 2002; Sroufe, Carlson, Levy, și Egeland, 1999).
Astfel, în urma unui studiu longitudial relaizat de Roisman și colab. (2002) s-a constatat că o schimbare pozitivă în securitatea atașamentului poate fi, de fapt, o provocare mai mare decât s-a crezut. Aceștia au arătat că „securitatea dobândită” a fost rareori operaționalizată prospectiv, ci mai degrabă, retrospectiv, bazându-se pe variațiile în evaluările experiențelor timpurii la Inventarul de Atașament Adult (AAI, George, Kaplan și Main, 1985; Hesse, 1999), care semănau mult cu ale celor clasificați ca securizați/autonomi. Mai exact, s-a observat că deși majoritatea adulților tineri clasificați ca securizați/autonomi raportau experiențe timpurii de susținere din partea părinților, o altă mare parte dintre adulții insecurizați au descris experiențe negative în relația cu cel puțin un îngrijitor, dar cu toate acestea, într-un mod coerent și conținut.
Bazându-se în parte pe observațiile făcute de către Main și Goldwyn (1998) în manualul de codare pentru AAI, Pearson și colab. (1994) au denumit acest ultim grup ca „securizat-dobândit”. Presupunerea implicită a fost că acești adulți au depășit, de fapt, experiențele nefavorabile din copilărie. Deci, fie atașamentul insecurizant timpuriu s-a schimbat de-a lungul timpului, fie stilul parental exigent sau dur se asociază cu nesiguranță doar în copilărie și/sau adolescență.
Spre exemplu, unele cercetări din domeniul neuroștiințelor dezvoltării (Cozolino, 2002; Siegel, 1999, apud Greenspon, Dales și Jerry, 2008) susțin faptul că psihoterapia poate recrea în derularea ei, prin intermediul relației terapeutice, condițiile optime similare dezvoltării timpurii. Concret, aici se construiește un mediu suportiv în care poate avea loc învățarea în condiții de stres. Cozolino (2002) consideră că abilitatea, cunoașterea și încrederea terapeutului pot spori sentimentul de siguranță al clientului, tot așa cum bebelușul ar avea parte de o figură de atașament acordată emoțional la nevoile lui (Greenspon, Dales și Jerry, 2008).
Mecanismul prin care „psihoterapia suficient de bună” (Cozolino, 2002, p.210) funcționează pentru sporirea nivelului de securitate al clientului este acela al recreării unui mediu în care trauma să fie procesată conștient și rezolvată, ceea ce pare a fi corelat pozitiv cu reintegrarea, prin legarea reușită a emisferei drepte, responsabilă de procesele inconștiente, cu emisfera stângă, a proceselor verbale, în mod coerent (Greenspon, Dales și Jerry, 2008).
Dacă în copilărie creierul copilului se maturizează în contextul relației de reglare a afectului cu o altă ființă umană (Cozolino, 2001; Schore, 2003; Siegel, 1999), cercetările din domeniul neuroștiințelor (Lewis, Amini și Lannon, 2000) susțin că tiparul neuronal format de acea conexiune limbică poate fi modificat tot în contextul unei conexiuni limbice. Așadar, trăirea, în cadrul psihoterapiei, a rezonanței diadice, generează o experiență specifică unui atașament securizant și facilitează integarea experienței traumatice (Beebe, 1998; Bugental, 2005; Schachner, Shaver și Mikulincer, 2005).
Ne vom limita pentru moment doar la a aminti această dezbatere legată de mecanismele care ar sta la baza schimbării nivelului de securitate al stilului de atașament adult, ea putând constitui o tematică în sine, distinctă de obiectivul central al tezei noastre doctorale. Vom reține însă ca o resursă care ghidează demersul nostru explorativ ideea posibilității de a dobândi un grad crescut de securitate a atașamentului la vârsta adultă, în cadrul unor experiențe pozitive de relaționare sau în cadrul unor activități/programe care facilitează înțelegerea și integrarea coerentă a experiențelor proprii timpurii, cum ar fi psihoterapia, ca și modalitate de autocunoaștere și dezvoltare personală.
1.2.6. Transmiterea inter-generațională a modelelor de lucru ale atașamentului
Un alt aspect pe care îl considerăm important pentru creionarea cadrului conecptual în care se desfășoară cercetarea noastră este acela de transmitere intergenerațională a atașametului. Sintagma este utilizată de cercetătorii acestui proces cu referire la faptul că patternul de atașament al unui copil nu este exclusiv produsul relației dintre copil și persoana care îl îngrijește, ci al unui flux de influențe care se propagă de-a lungul mai multor generații (Makariev și Shaver, 2010).
Mai multe studii au oferit dovezi în sprijinul ideii că modelele de lucru interne ale atașamentului sunt transmise prin mai multe generații. Modele de atașament ale adulților au fost evaluate folosind Inventarul de Atașament Adult, iar atașamentul copiilor a fost stabilit prin procedura situației străine.
Benoit și Parker (1994), au investigat transmiterea atașamentului de-a lungul a 3 generații, într-un studiu longitudinal care a inclus 96 de sugari, mamele lor și bunicile pe linie maternă. Ei au utilizat ca și metode de evaluare ale stilului de atașament probele menționate anterior. Rezultatele acestui studiu au indicat o continuitate semnificativă statistic a modelelor de lucru ale atașamentului pe parcursul a trei generații, de la bunică la mamă și la copil.
Kretchmar și Jacobvitz (2002) au obținut concluzii similare în urma aplicării mai multor modalități de evaluare, precum: raportarea de către adulți a amintirilor privind relațiile din copilărie cu părinții, utilizarea măsurilor observaționale, inclusiv situația străină, dar și rezultatele obținute la o sarcină de colaborare mamă-bunică. Mamele care și-au amintit că au fost acceptate și au avut relații foarte echilibrate cu propriile mame, erau semnificativ mai sensibile și mai puțin intruzive cu copiii lor de 9 luni.
În urma studiului lor, Besser și Priel (2005) au constatat, de asemenea, o continuitate semnificativă pe parcursul a 3 generații, cu ajutorul unor măsuri auto-raportate ale atașamentului de tipul celor revizuite de către Mikulincer și Shaver (2007).
Datorită faptului că una dintre direcțiile principale ale cercetării noastre doctorale își propune să descrie un model de transmitere intergenerațională a stilului de atașament, testând o combinație specifică de variabile (care vor fi prezentate în capitolele următoare), considerăm a fi util să acordăm o atenție sporită inventarierii principalelor modele similare din literatura de specialitate.
În ultimii 25 de ani, numeroase studii s-au concentrat pe implicațiile modelelor de lucru securizante sau insecurizante de atașament ale părinților pentru dezvoltarea copiilor lor (van IJzendoorn, 1995; Zeanah, 2000; Sroufe, Egeland, Carlson și Collins, 2005). Aproape toate aceste studii au demonstrat corelații între securitatea atașamentului părinților față de proprii lor părinți și diverse măsuri ale securității atașamentului, adaptării sau stării de bine a copiilor lor.
O serie de modele din literatura de specialitate oferă diferite perspective. Cei mai mulți cercetători ai atașamentului presupun că stilul de parentare este mecanismul central de legătură între calitatea atașamentului părinților față de părinții lor și adaptarea la copii lor (Cowan, Cowan și Mehta, 2009). În afara teoriei atașamentului, modele riscurilor de familie presupun că există mai mulți factori de familie care afectează adaptarea copiilor, cei mai importanți fiind calitatea relațiilor de cuplu și calitatea relațiilor părinte-copil.
Recent, cercetătorii au încercat să integreze modelele bazate pe atașament cu cele bazate pe riscurile de familie, oferind un model care ia în considerare atât legăturile teoretice cât și cele empirice dintre teoria atașamentului și cercetările riscurilor de familie.
În cele ce urmează, vom oferi o prezentare succintă a acestor modele, pentru a obține o imagine de ansamblu care va servi ca bază a demersului nostru teoretic ulterior.
Legătura dintre securitatea atașamentului mamei, modele ei de lucru interne securizate în raport cu proprii părinți și securitatea atașamentului copilului
Comportamentul părinților a fost identificat de mai mulți cercetători (Ainsworth și colab. 1978; Stern, 1985; Bowlby, 1988) ca fiind variabila de legătură dintre atașamentul adultului și atașamentul copilului, deoarece s-a dovedit că sugarii caracterizați ca fiind atașați securizat tind să aibă mame care sunt sensibile și răspund prompt la nevoile lor. În concordanță cu ipoteza că securitatea atașamentului părinților funcționează ca un șablon pentru tiparele comportamentale transmise de-a lungul generațiilor, van Ijzendoorn (1995), a găsit în studiul său meta-analitic, un număr de cercetări care arată că mamele sensibile sunt mai susceptibile de a avea modele de lucru interne securizate în raport cu proprii părinți.
Cowan, Cowan și Mehta (2009) raportează că ei nu au cunoștință de alte încercări ulterioare de a lega atașamentul adulților, stilul parental observat și atașamentul copiilor în același studiu, deși unele studii indică conexiuni între atașamentul adulților, stilul parental și alți indicatori, care nu țin de atașament, ai adaptării copiilor.
Similitudini între atașamentului copilului față de părinți și atașamentul partenerilor romantici unul față de celălalt
Un alt model pentru relațiile de atașament este oferit de investigațiile recente ale unor cercetători care au explorat sugestia lui Bowlby (1988) că ar putea exista o similitudine între constructele de atașament al copiilor față de părinți și atașament romantic al partenerilor unul față de celălalt (Mikulincer și Shaver, 2007).
Se pot identifica în literatura de specialitate două tradiții de cercetare în investigarea acestui aspect și anume, psihologii sociali care au folosit măsuri pe bază de chestionar ale stilurilor de atașament romantic (Brennan și Shaver, 1995) și psihologi din domeniul dezvoltării și clinic, care au utilizat interviuri după modelul Interviului de Atașament Adult (Owens și colab., 1995; Dickstein, Seifer, St Andre și Schiller, 2001; Alexandrov, Cowan, și Cowan, 2005).
Punctul de vedere care predomină atât în psihologia socială, cât și în psihologia dezvoltării este, potrivit autorilor Cowan, Cowan și Mehta (2009), că atașamentul adult și atașamentul în cuplu ar trebui să fie extrem de corelate, ambele fiind descrise ca șabloane generale ale relațiilor intime care definesc expectanțele unei persoane legate de vrednicia sa de a fi iubit și sprijinit și, respectiv, în ce măsură se poate aștepta să primească dragoste și sprijin. În opinia acelorași autori, securitatea atașamentului în cuplu ar trebui să fie asemănătoare cu securitatea atașamentul adult în general, în parte datorită faptului că securitatea modelelor de lucru despre partenerii intimi se dezvoltă din modelele de lucru ale fiecăruia dintre parteneri în relație cu părinții.
Cu toate acestea, noțiunea de atașament adult ca șablon general, care prespune că modelele de lucru ale atașamentului adult au un rol esențial în adaptarea copiilor, a fost contestată de faptul că majoritatea studiilor au relevat fie o asociere semnificativă scăzută între atașamentul adult și atașamentul în cuplu (Dickstein, Seifer, Albus, și Magee, 2004; Treboux, Crowell, și Waters, 2004) sau, în unele cazuri, nu s-a găsit nicio asociere (Bartholomew și Shaver, 1998).
Cowan, Cowan și Mehta (2009) consideră că adecvarea explicațiilor oferite de modelele relațiilor dintre atașamentul adult și dezvoltarea copiilor este limitată parțial de faptul că cercetătorii devotați teoriei atașamntului, nu reușesc, în general, să examineze surse alternative plauzibile de variație în adaptarea copiilor în afara relației mamă-copil. De exemplu, cele mai multe studii se concentreză doar asupra mamei, deși copiii au relații importante de atașament cu tații lor, relații care sunt, cel mult, în concordanță modestă cu relațiile de atașament cu mamele lor (Furman, Simon, Shaffer și Bouchey, 2002). În plus, cu doar câteva excepții (Cohn, Cowan, Cowan, și Pearson, 1992; Owens și colab., 1995; Dickstein și colab., 2004), cercetătorii atașamentului au ignorat impactul potențial al relației dintre părinți privind stilul parental sau adaptarea copiilor.
Modele de risc care leagă calitatea relațiilor de familie de calitatea rezultatelor copiilor
În afara paradigmei atașamentului, un număr tot mai mare de cercetări demonstrează că există mai mulți factori care sunt direct legați de calitatea relației fiecărui părinte cu copilul său și de nivelul de adaptare cognitivă și socială a copilului (Cummings și Davies, 1994).
O mare parte din accentul cercetărilor recente s-a pus pe importanța calității relației dintre părinți, în special pe schimbul lor reciproc de emoții negative, în care aceștia încearcă să rezolve diferențele dintre ei (Katz și Gottman, 1993), sau dacă ei cooperează împreună, în calitate de părinți, pentru creșterea copilului lor, respectiv dacă se joacă împreună cu copiii lor (McHale și colab, 2004).
Potrivit rezultatelor altor cercetări de dată recentă, care au investigat calitatea relațiilor maritale, calitatea relațiilor părinte-copil și adaptarea copiilor, conflictul marital ridicat nerezolvat dintre părinți este asociat cu indicatori negativi ai dezvoltării copiiilor și adolescenților (Cummings și Davies, 1994; Cox, Paley și Harter, 2001; McHale și colab, 2004; Pruett, Isabella și Gustafson, 2005; Cowan și Cowan, 2006). În plus, există un sprijin puternic pentru ipoteza că dificultățile maritale tind să afecteze calitatea relației dintre fiecare părinte și copil (Lindahl, Clements, și Markman, 1997).
Integrarea modelelor bazate pe atașament cu modelele riscurilor de familie
Nevoia de construire a unor modele care să le integreze pe cele existente, s-a dezvoltat, pe măsura avansării cercetărilor legate de transmiterea intergenerațională a patternurilor de atașament, în câteva etape:
1) Mai mulți autori au pledat pentru o perspectivă asupra atașamentului adult care să ia în considerare contextul mare al familiei ca sistem care poate să ofere o bază sigură pentru membrii săi (Stevenson-Hinde, 1990; Marvin, 1992; Cowan, 1997; Byng-Hall, 1999; Alexander și Warner, 2003).
2) Alți cercetători au stabilit conexiuni între atașamentul adult, măsurat prin Inventarul de Atașament Adult și interacțiunile din cadrul relațiilor de cuplu, arătând că indivizii atașați securizat au avut mai puține conflicte și au colaborat mai mult în încercarea lor de a rezolva o problemă de cuplu (Cohn și colab, 1992; Paley B., Cox, M.J., Burchinal, M.R., & Payne, C.C. 1999; Dickstein et al, 2001).
3) Câteva studii arată că atașamentul părinților față de proprii lor părinți se asociază cu nivelul calitatății observate în intracțiunile atât din cadrul cuplului, cât și din relațiile părinte-copil, fiind totodată un bun predictor al adaptării copilului (Crowell, O'Connor, Wollmers și Sprafkin, 1991; Cowan, Cohn, Cowan și Pearson, 1996).
4) Alte studii, care au investigat atașamentul adult, atașamentul în cuplu și interacțiunile observate în cuplu (Treboux, Crowell și Waters, 2004), au constatat că atât atașamentul față de părinți cât și atașamentul față de partener, au contribuit împreună la explicarea variației individuale în comportamentul observat între parteneri.
Recent, mai multe echipe de cercetători au investigat atașamentul în contextul familial sistemic, pe durata vieții, și au construit modele integrate, în care relațiile de cuplu reprezintă puntea de legătură între modelele bazate pe atașament și modelele bazate pe riscurile de familie.
Aceste studii au explorat rolul relațiilor de cuplu ca legătură între atașamentul adult și adaptarea copiilor la 14 luni, 6 ani, la adolescență și, respectiv, la vârsta adultă tânără.
Spre exemplu, Dickstein, Seifer și Albus (2009), au examinat modul în care atașamentul adult al mamei, atașamentul în cuplu și calitatea relației maritale se combină pentru a explica variațiile în statusul atașamentului copilului de 14 luni. Rezultatele au arătat că, luate separat, buna funcționare a relației de cuplu și funcționarea optimă a familiei nu au fost buni predictori ai legăturii dintre modelele de lucru interne ale mamei și relația mamă-copil. Atunci când acești factori au fost considerați împreună au dat naștere unui nou model explicativ, semnificativ.
Cowan, Cowan și Mehta (2009) demonstrează legături similare între atașamentul adult al mamelor și al taților, atașamentul în cuplu, interacțiunile observate între părinți și conduitele de internalizare, respectiv de externalizare și competența academică a copiilor de 6 ani, evaluate de către profesorii lor din clasa întâi. Atât măsurile atașamentului adult cât și măsurile atașamentului în cuplu au corelat semnificativ cu adaptarea copiilor la școală, un an sau doi ani mai târziu. Între 5% și 18% din variația în rezultatele copiilor a fost prezisă de securitatea atașamentului adult sau în cuplu al taților și între 4% și 18% de scorurile obținute de mame la măsurile atașamentului adult sau în cuplu.
Măsuri observaționale ale interacțiunilor din familie au explicat o variație semnificativă în competența academică a copiilor și conduitele de internalizare, la niveluri similare celor prezise cu măsurile de atașament, dar datele observaționale au relevat corelații mai puternice cu conduitele de externalizare decât au făcut-o măsurile de atașament. Comportamentul partenerilor atât în cadrul discuțiilor de cuplu pentru rezolvarea unor probleme, precum și în calitate de parinți, când copilul lor lucra la sarcini complexe de rezolvare de probleme, pare să influențeze legătura dintre atașamentul adult al părinților și adaptarea la școală a copiilor lor. În plus față de calitatea reprezentărilor mentale ale relațiilor cu proprii lor părinți, tații și mamele au modele de lucru ale relației lor unul cu celălalt. Atașamentul insecurizant în relația de cuplu este un factor de risc pentru interacțiuni negative ale partenerilor unul cu celălalt. Manifestarea sentimentelor de tristețe și mânie în comunicarea părinților, atunci când aceștia se luptă cu o problemă nerezolvată, și scorurile mici la munca în echipă atunci când aceștia lucrează împreună cu copilul lor, funcționează ca factori de risc suplimentar pentru scoruri scăzute ale copilului la rezultatele academice și, respectiv, comportamente negative problematice în primii ani de școală.
Figura 1. Model care leagă atașamentul adult, atașamentul în cuplu, interacțiunea în cuplu, interacțiunea părinte-copil și adaptarea copilului în școală (după Cowan, Cowan și Mehta, 2009)
Woodhouse, Dykas și Cassidy (2009) au arătat că atunci când părinții funcționează ca o bază sigură unul pentru celălalt, adolescenții își văd părinții ca o bază sigură pentru ei înșiși, iar simptomele lor sunt semnificativ mai scăzute.
Bifulco, Moran, Jacobs și Bunn (2009) constată, în urma cercetării lor, că atașamentul insecurizat al mamelor și problemele de comportament ale partenerilor lor explică o variație semnificativă în comportamentul parental negativ al mamelor, comportamnet care, la rândul său, este asociat cu tulburări de internalizare la urmașii lor adolescenți și adulți.
În cele din urmă, Crowell, Treboux și Brockmeyer (2009) au examinat relațiile dintre divorțul părinților și două variabile: securitatea atașamentului adolescenților lor și propensiunea pentru divorț a copiilor lor căsătoriți. Rezultatele au indicat faptul că, în aceast eșantion, pentru copiii adulți ai părinților divorțați nu a fost mai mare probabilitatea de a divorța, în primii 6 ani de căsnicie, în comparație cu copiii soților căsătoriți. Cu toate acestea, divorțul părinților a crescut șansa copiilor adulți ai acestora de a avea un stil de atașament insecurizant. În cazul femeilor, vârsta pe care acestea o aveau la data divorțului părinților lor a influențat statusul atașamentului adult. Rezultatele au mai arătat că, dintre copiii adulți ai părinților divorțați, cei care au fost clasificați ca fiind atașați securizat au fost mai puțin expuși la divorț în primii ani de căsnicie decât participanții insecurizați.
În general, constatările acestor cercetări sprijină ipoteza că există legături evidente între calitatea relației părinților, ca și cuplu, calitatea relației fiecăruia cu copilul și adaptarea copilului.
Mai mult, rezultatele acestor studii susțin ideea că relația dintre părinți joacă un rol-cheie în transmiterea modelelor parentale și a securității atașamentului peste generații.
Ceea ce este cel mai remarcabil cu privire la coerența a acestor constatări este că atașamentul adult, atașamentul în cuplu, atașamentul mamă-copil și calitatea relațiilor maritale sunt măsurate cu diferite instrumente: interviuri, chestionare și metode observaționale, obținând rezultate congruente.
1.2.7. Atașamentul în cuplu și diferitele dimensiuni ale calității relației
Deși teoria atașamentului a fost inițial destinată să explice legătura emoțională dintre copil și persoana care îl îngrijește, Bowlby (2005) considera că atașamentul este o componentă importantă a experienței umane „de la leagăn la mormânt” (p. 154). În opinia altor autori (Crowell și Treboux, 2001), calitatea relațiilor de atașament din copilările are o legătură foarte strânsă cu patternurile relaționării interpersonale de-a lungul vieții. Modelele explicative pe care le-am trecut în revistă mai sus, au demonstrat impactul relațiilor de cuplu în transmiterea intergenerațională a modelelor de lucru interne ale atașamentului.
Din aceste motive considerăm că este necesar să acordăm o atenție deosebită atașamentului în cuplu, încercând să surprindem rolul pe care această variabilă îl îndeplinește în procesul de relaționare, între parteneri și cu proprii copii, pe baza rezultatelor oferite de studiile realizate până la această dată.
Plecând de la asumpțiile de bază din teoria lui Bowlby și de la dimensiunile prin care acesta a caracterizat legătura de atașament dintre copil și îngrijitorul său, teoreticienii atașamentului au propus o varietate de caracteristici care disting relațiile de atașament de alte tipuri de relații.
Fraley și Shaver (2000) subliniază trei funcții, sau caracteristici principale, care reapar în diferite taxonomii.
În primul rând, o relație de atașament este marcată de nevoia unei persoane de a avea un contact strâns cu figura de atașament, care este ținta pentru căutarea și menținerea proximității și de a protesta când aceasta se îndepărtează.
În al doilea rând, figura de atașament este percepută ca un refugiu sigur în timpul perioadelor de boală, pericol sau de amenințare, un refugiu la care găsește siguranță, protecție și sprijin.
În al treilea rând, figura de atașament reprezintă o baza sigură pentru explorare. Prezența acesteia induce sentimentele de securitate și încredere, facilitând astfel explorarea fără inhibiții și restricții.
Relația de cuplu prezintă, în opinia cercetătorilor (Weiss, 1991), toate aceste caracteristici. Adultul angajat într-o relație romantică își dorește sprijin și securitate de la partener, dorește să fie cu acesta (în special în perioade de stres) și protestează când partenerul său amenință să devină, fizic sau emoțional, indisponibil. Cu toate acestea, asimetria din relațiile de atașament dintre copil și îngrijitorul său, este înlocuită, în cazul relațiilor romantice ale adulților de simetrie prin reciprocitate și intimitate sexuală (Hazan și Zeifman, 1994).
La sfârșitul anilor 1980, Shaver și Hazan (1987, 1988) au propus extinderea teoriei lui Bowlby pentru a crea un cadru pentru studierea iubirii romantice și a relațiilor de cuplu ale adulților. De atunci, perspectiva teoriei atașamentului asupra relațiilor romantice ale persoanelor adulte a devenit o arie activă de interes pentru cercetători.
Shaver și Hazan (1987) au conceptualizat dragostea romantică ca un proces de atașament care urmează aceeași succesiune de pași în formarea sa și rezultă în aceleași tipuri de diferențe individuale ca atașamentul copil-părinte. Ei au argumentat că variațiile în experiențele socioemoționale timpurii produc diferențe, relativ de durată, în stilurile relaționale și că toate cele trei stiluri majore de atașament (securizant, evitant și ambivalent) de la vârste timpurii se manifestă și în dragostea romantică.
În opinia autorilor Shaver și Hazan (1988) toate teoriile anterioare ale dragostei romantice pot fi integrate prin perspectiva atașamentului. De exemplu, aceștia au argumentat că stilurile de iubire descrise de Lee (1988) („eros” – iubirea pasională, „ludus” – iubirea ludică, „mania” – iubirea posesivă, „pragma”- iubirea logică și „agape” – iubirea altruistă), pot fi reduse la cele trei stiluri majore de atașament. Atașamentul securizant ar corespunde unei combinații între eros și agape, stilul evitant ar corespunde iubirii ludice, atașamentul ambivalent ar corespunde iubirii posesive, în timp ce „pragma” nu este recunoscută de către cei doi autori ca fiind o formă de dragoste romantică.
În ceea ce privește modelul iubirii propus de Sternberg (1986), cercetările au arătat că cele trei componente – intimitate, pasiune și angajament – corelează pozitiv cu atașamentul securizant și negativ cu stilurile evitant și ambivalent. Aceste rezultate susțin legătura dintre atașamentul securizant și o mai bună funcționare a relațiilor, dar au eșuat în a stabili un set unic de corelații pentru fiecare dintre stilurile nesecurizante de atașament (Feeney, 1999).
Feeney (cit de Cassidy și Shaver, 1999) oferă o sistematizare a principalelor elemente menționate în literatură și care descriu relația romantică, în funcție de cele trei stiluri de atașament. Redăm această sinteză în continuare, în tabelul 4.
Tabel 4. Moduri de măsurare a iubirii asociate cu cele trei stiluri majore de atașament. Adaptat după Feeney (cit de Cassidy și Shaver, 1999)
Stilul de atașament, modelele de lucru și calitatea relației
Cercetătorii atașamentului au explorat și legătura dintre stilul de atașament și calitatea relațiilor de cuplu. Diferențele individuale în modul în care adulții gândesc, simt și se comportă în relațiile romantice au fost conceptualizate în termeni de activare și reglementare a sistemului de atașament (Hazan și Shaver, 1987; Collins și Read, 1990; Simpson, 1990).
Levi și Davis (1988) și Simpson (1990) au demonstrat, în urma studiilor efectuate, că atașamentul securizant se asociază cu niveluri înalte ale încrederii, angajamentului, satisfacției și interdependenței în relațiile romantice. În contrast, stilurile evitant și ambivalent au corelat negativ cu încrederea și satisfacția, iar atașamentul evitant a corelat, de asemenea, cu niveluri scăzute ale interdependenței și angajamentului.
Rezultatele unui alt studiu au indicat faptul că relațiile femeilor ambivalente și ale bărbaților evitanți au fost evaluate negativ în ceea ce privește calitatea acestora, în ciuda faptului că au fost destul de stabile în timp (Kirkpatrick și Davis, 1994). Belsky și Cassidy (1994) justifică aceste rezultate prin faptul că probabil femeile ambivalente se străduiesc destul de mult să-și mențină relațiile; în plus, ele fac, în mod frecvent, pereche cu bărbați evitanți, cărora comportamentul dependent al partenerelor ambivalente le poate confirma modelele de lucru. În mod similar, relațiile bărbaților evitanți pot fi stabile, deoarece ei tind să se implice în relații cu partenere securizante sau ambivalente. Ei se pot angaja, de asemenea, în comportamente, cum ar fi evitarea conflictelor, care pot contribui la stabilitatea pe termen lung, cu toate că nu le aduce fericire.
Conform lui Fricker (2006), nu există nici un factor magic care să garanteze fericirea maritală, însă stilurile de atașament și stilurile de iubire sunt predictori puternici ai satisfacției/ insatisfacției în relația de cuplu. Bramlett și Moshet (2002), au constatat că soțiile și soții cu cele mai mari niveluri de satisfacție maritală au avut stiluri de atașament securizant-securizant; soțiile cele mai nemulțumite/ nesatisfăcute au fost în cuplurile cu stiluri de atașament evitant-evitant, în timp ce bărbații cei mai nemulțumiți au fost în cuplurile cu stiluri de atașament anxios-evitant. Și rezultatele unui studiu recent, realizat de Ottu și Akpan (2011) au indicat diferențe semnificative între subiecții cu stil de atașament securizant și cei cu stiluri insecurizante, pe dimensiunea satisfacției maritale.
Davila și Bradbury (2001) au constatat, în urma studiului lor, că stilurile de atașament se asociază cu alegerea de a rămâne sau a ieși din relații nefericite. Dintre subiecții care aveau căsnicii stabile, dar nefericite, un procent semnificativ aveau stil de atașament insecurizant, în comparație cu subiecții din căsnicii fericite sau cei divorțați.
Kobak și Hazan (1991) au investigat rolul modelelor de lucru ale atașamentului în funcționarea relațiilor maritale și au aflat că soțiile cu modele de lucru securizante au raportat mai mare satisfacție în relație decât cele cu modele insecurizante. Soții securizați au fost mai puțin rejectivi și mai suportivi, iar probabilitatea ca soțiile securizate să fie respinse de soții lor a fost mai scăzută.
Într-un alt studiu (Senchak și Leonard, 1992), stilul de atașament a fost definit la nivelul cuplului astfel: securizat (ambii soți s-au descris ca fiind securizat), insecurizat (ambii soți insecurizați) și mixt (unul dintre soți s-a descris ca fiind securizat, iar celălalt insecurizat). Cuplurile securizate aveau o adaptare maritală mai bună decât cuplurile insecurizate și, respectiv mixte, în ceea ce privește intimitatea maritală, funcționarea relației și, respectiv retragerea partenerilor sau agresiunea verbală ca răspuns în situație de conflict. Adaptarea maritală a cuplurilor mixte similară cu cea a cuplurilor insecurizate, sugerează că, într-un cuplu mixt, atitudinile și comportamentul partenerului insecurizat pot avea o influență determinantă asupra calității relației (Feeney, apud Cassidy și Shaver, 1999).
Calitatea relației maritale a fost investigată și în legătură cu evaluarea atașamentului individual, prin Inventarul Atașamentului Adult (Cohn și colab., 1992). Clasificarea atașamentului nu s-a găsit a fi în legătură cu satisfacția maritală autoraportată, dar a fost legată de evaluările observatorilor în legătură cu interacțiunile cuplului. În mod specific, cuplurile cu soți securizați s-au angajat mai puțin în conflicte și mai mult în comportamente pozitive. Cuplurile mixte, din studiul lui Senchak și Leonard (1992) au fost evaluate de către observatori ca fiind similare cu cele securizate și ca funcționând mai bine decât cele insecurizate. Prin urmare, este încă neclar dacă, așa cum Cohn și colab. (1992) sugerează, un partener securizat poate atenua efectele negative ale atașamentului insecurizant asupra calității relației.
Atașamentul și calitatea relației: rolul comunicării
Rezultatele mai multor studii care au investigat relațiile de cuplu, au indicat diferențe în paternurile de comunicare în funcție de stilurile de atașament. Relevanța temei este dată de faptul că principala cale prin care sunt negociate conflictele și prin care sunt menținute relațiile de atașament este plasată la nivelul comunicării (Kobak și Duemmler, 1994).
În legătură cu implicațiile stilului de atașament în rezolvarea conflictelor, rezultatele studiilor (Pistole, 1989) au arătat că pentru indivizii securizați, probabilitatea de a folosi strategii de rezolvare a problemelor integratoare a fost mai mare decât în cazul celor insecurizați. De asemenea, ei au folosit și compromisul, ca și strategie de rezolvare a conflictelor, mai mult decât subiecții ambivalenți. În comparație cu participanții evitanți, cei cu stil de atașament ambivalent au folosit mai frecvent strategii de constrângere în conflictele cu partenerii lor. Aceste constatări susțin asumpția că persoanele securizate tind să folosească strategii constructive în soluționarea conflictelor, deoarece aceste strategii reflectă preocuparea lor atât pentru protejarea propriilor interese, cât și pentru creșterea calității relațiilor lor (Feeney, cit de Cassidy și Shaver, 1999).
Autodezvăluirea, un alt aspect important al comunicării în cadrul relațiilor, a fost studiată în relație cu stilul de atașament. Rezultatele cercetărilor (Keelan, Dion și Dion, 1998; Milkulincer și Nachshon, 1991) au arătat că indivizii securizați și cei ambivalenți au raportat că se autodevăluie mai mult decât indivizii evitanți. Subiecții cu atașament securizant au manifestat mai multă reciprocitate în comunicare, în sensul că au luat în considerare în discuții subiectele deschise de către partener. Ei au arătat, de asemenea și mai multă flexibilitate și abilitatea de a diferenția între parteneri și străini ca ținte potențiale ale autodezvăluirii.
Calitatea interacțiunilor maritale (definite prin măsuri ale comunicării și satisfacției) a prezis securitatea ulterioară a atașamentului soților, într-un studiu realizat de Feeney și colab. (1994), susținând ideea că modelele de lucru ale atașamentului pot fi revizuite pe baza experiențelor din cadrul relațiilor intime. Aceiași autori au sugerat că legătura dintre stilul de atașament și satisfacție poate fi cauzată, în parte, de felul în care persoanele cu stiluri de atașament diferite comunică.
Feeney (1994) a studiat paternurile conflictuale, atașamentul și satisfacția maritală de-a lungul ciclului vieții conjugale, descoperind că securitatea atașamentului a fost asociată cu satisfacția maritală, deși negocierea mutuală a conflictelor a fost singurul predictor mai important al satisfacției, atât pentru soți cât și pentru soții. În schimb, în studiul realizat de Feeney, Noller și Hanrahan (1994), legătura dintre atașamentul securizant și satisfacția maritală a fost mediată de paternurile de comunicare ale soțiilor. Satisfacția superioară raportată de soțiile securizate părea să reflecte modul lor mai constructiv de comunicare în timpul episoadelor conflictuale. Pentru soți, stilul de comunicare în situații conflictuale a mediat doar parțial legătura dintre atașamentul securizant și satisfacția maritală.
Calitatea relației: efecte ale stilului de atașament al partenerului
Literatura de specialitate atestă atât efectele stilului de atașament propriu subiecților cât și efectele stilului de atașament al partenerului asupra calității relației. O calitate superioară a relației este raportată atât de către subiecții care sunt atașați securizat, cât și de către cei ai căror parteneri au un stil de atașament securizant (Feeney, cit de Cassidy și Shaver, 1999).
Simpson (1990) a raportat un efect negativ puternic al ambivalenței femeilor asupra evaluărilor relației făcute de partener. Rezultatele studiului lui Kirkpatrick și Davis (1994) au arătat că efectul cel mai puternic în direcția menționată a fost tendința bărbaților ale căror partenere erau ambivalente să evalueze negativ relația cu acestea.
Într-un alt studiu, subiecții securizați au raportat mai puține sentimente pozitive în legătură cu relația lor cu parteneri insecurizați. În schimb, subiecții insecurizați și, în special cei cu stil evitant, au răspuns mai puțin favorabil unui partener evitant decât unuia preocupat (Pietromonaco și Carnelley, 1994).
Evaluarea contribuției independente a fiecărei dimensiuni a atașamentului, prin intermediul analizei de regresie, într-un studiu realizat de Feeney (1994) a relevat relația negativă între anxietatea soțiilor și satisfacția soților, în schimb anxietatea soților a corelat cu niveluri scăzute ale satisfacției pentru ambii parteneri.
Calitatea relației: integrarea atașamentului, îngrijirii și sexualității
Shaver, Hazan și Bradshaw (1988) au argumentat că sexualitatea și îngrijirea sunt două sisteme comportamentale independente care sunt integrate cu sistemul atașamentului în prototipul dragostei romantice. Datorită faptului că sistemul atașamentului apare foarte devreme în dezvoltarea unui individ și pentru că joacă un rol vital în formarea modelelor de lucru, sistemul atașamentului influențează exprimarea îngrijirii și a sexualității (Feeney, apud Cassidy și Shaver, 1999).
Importanța îngrijirii în legăturile intime este susținută de rezultatele cercetărilor care au arătat că satisfacția maritală este prezisă cel mai puternic de un indicator al oferirii și primirii de îngrijire decât de măsurători ale personalității, sănătății sau circumstanțelor materiale (Kotler, 1985). Satisfacția sexuală este, în mod similar, un predictor recunoscut al calității și stabilității relațiilor romantice (Sprecher și McKinney, 1993).
În ceea ce privește relația dintre stilul de atașament și îngrijire, rezultatele studiului realizat de Carnelley, Pietromonaco și Jaffe (1996) au arătat că securitatea atașamentului subiecților a fost legată de o îngrijire mai calitativă acordată partenerilor romantici. Mai mult, securitatea atașamentului subiecților, securitatea atașamentului partenerului și oferirea de îngrijire benefică partenerului, au contribuit împreună la satisfacția relației. Kunce și Shaver (1994) au investigat calitatea îngrijirii în diadele intime, iar rezultatele cercetării lor au arătat că subiecții securizați au obținut scoruri mari la proximitate și sensibilitate, în timp ce subiecții cu stil de atașament nerezolvat au raportat proximitate și sensibilitate scăzute. Subiecții preocupați și cei temători au avut niveluri înalte ale îngrijirii compulsive și sensibilitate scăzută.
Legătura dintre stilul de atașament și atitudinile și comportamentele sexuale a fost investigată în mai multe studii. Feeney și Noller (1993) au arătat că indivizii evitanți au manifestat mai multă acceptare în legătură cu sexul ocazional decât subiecții cu alt stil de atașament. Rezultatele aceluiași studiu au indicat faptul că femeile evitante și bărbații ambivalenți se angajează cel mai puțin în relații sexuale. De asemenea, conform lui Brennan și Shaver (1995), există o probabilitate mai mare ca indivizii evitanți să aibă relații sexuale pasagere și să aprobe ideea că sexul fără dragoste este plăcut.
Hazan și colab. (1994) au identificat, în urma studiului realizat pe un eșantion de 100 de adulți, trei stiluri sexuale distincte, în conformitate cu cele trei stiluri majore de atașament. In cazul indivizilor securizați probabilitatea de a avea relații sexuale pasagere sau în afara relației primare a fost foarte mică, în schimb a fost mare probabilitatea de a avea relații sexuale dorite și inițiate de ambii parteneri și de a se bucura de contactul fizic. Indivizii evitanți au raportat activități care indicau un nivel scăzut de intimitate psihologică (aventuri pasagere, sex in afara relatiei primare, sex fără dragoste) și mai puțină plăcere în contactul fizic. Femeile ambivalente au raportat implicare în exhibiționism, voyeurism și dominație/sclavie, în timp ce bărbații ambivalenți păreau mult mai reticenți sexual.
Collins și Feeney (2004) au revizuit o serie de studii care arată modul în care fiecare stil de atașament se comportă în legătură cu dorința de auto-dezvăluire, dorința de a se baza pe parteneri și dorința de a se angaja în intimitatea fizica. Rezultatele au indicat faptul că stilul securizant se asociază, în general, cu mai multă autodezvăluire, mai multă încredere și bază în partener și mai multă intimitate fizică, în comparație cu alte stiluri de atașament. De asemenea, cantitatea contactelor intime într-o relație poate să varieze în funcție de variabile de personalitate și situaționale, astfel încât fiecare stil de atașament poate funcționa prin adaptarea indivizilor la contextul special de intimitate în care trăiesc.
Relația dintre atașamentul în cuplu și stilul parental
În ultimele decenii, modelul factorilor determinanți ai parentării al lui Belsky (1984), a fost adoptat pe scară largă ca un cadru teoretic fundamental pentru cercetările privind stilul parental și dezvoltarea copilului. Potrivit acestui model, calitatea parentării este determinată de trei categorii de factori: caracteristicile părinților, sursele contextuale de stres și, respectiv, de suport și caracteristicile copilului.
Dintre aceste 3 categorii de factori, caracteristicile părinților, adică resursele psihologice personale ale acestora, sunt privite ca factorii determinanți care au cea mai mare influență în promovarea creșterii calității parentării. Modelul organizează, de asemenea, efectele diferiților factori determinanți ai parentării, specificând anumite căi de influență, cum ar fi efectul istoriei de dezvoltare a părinților asupra calității parentării, care se presupune că a fi mediată de personalitatea părinților. De aceea, o caracteristică importantă considerată capabilă să afecteze modul în care părinții își tratează copiii este securitatea atașamentului adult al părinților.
Rezultatele mai multor cercetări au arătat că modelele de lucru interne ale părinților, construite în relațiile cu proprii lor părinți influențează semnificativ atât comportamentele parentale ale acestora, cât și dezvoltarea ulterioară a copiilor lor (Crowell și Feldman, 1988; Cohn și colab. 1992).
Într-o meta-analiză care a inclus 10 studii ale relației dintre modelele de lucru interne ale atașamentului părinților și responsivitatea acestora, van IJzendoorn (1995) a constatat mărimi ale efectului variind de la 0.35, r=.17, la 1.37, r=0.57.
Alte studii au demonstrat, de asemenea, că părinții care au fost clasificați ca fiind atașați securizat au fost mai receptivi, mai sensibili și au manifestat mai multă căldură în relațiile cu copiii lor, comparativ cu părinții insecurizați (Crandell, Fitzgerald și Whipple, 1997; Pederson, Gleason, Moran și Bento, 1998).
Mai recent, rezultatele studiului realizat de van Bakel și Riksen-Walraven (2002) au arătat că securitatea atașamentului părinților se asociază indirect cu calitatea comportamentului în interacțiunile cu copiii lor. În primul rând, un factor mediator al acestei relații a fost ego-reziliența părinților. Analizele celor doi autori au sugerat, de asemenea, existența altor două căi indirecte între atașamentul adult al părinților și comportamentul parental: una dintre aceste căi se realizează prin sprijinul oferit de către partener, iar cea de-a doua, prin intermediul nivelului de educație al părinților. Calea dintre atașamentul adult și suportul partenerului a fost confirmată și în alte studii cu adolescenții și adulți, în care subiecții securizați au raportat mai mult sprijin din partea partenerului, în comparație cu cei insecurizați (Kobak și Sceery, 1988; Florian, Mikulincer și Bucholtz, 1995). Și existența celei de-a doua căi a fost confirmată de studiul lui Crowell, O’Connor, Wollmers și Sprafkin (1991), care a evidențiat legătura dintre atașamentul adult și nivelul de educație.
În concluzie, rezultatele studiului lui van Bakel și Riksen-Walraven (2002) sugerează faptul că părinții securizați oferă copiilor lor o îngrijire calitativ superioară în comparație cu părinții insecurizați, din mai multe motive. În primul rând, atașamentul securizant este legat de dezvoltarea flexibilității ca trăsătură care permite părinților să facă față, în mod adaptat, la sarcinile parentale de multe ori stresante. În al doilea rând, părinții securizați tind să primească mai mult sprijin de la partener în misiunea de creștere a copiilor, iar în cele din urmă, atașamentul securizat pare să contribuie la realizarea unui nivel mai ridicat de educație, care se constituie, la rândul său, ca o resursă importantă pentru atitudinea parentală adecvată.
1.2.8. Intervenții care au potențialul de a modifica fluxul de insecuritate transmis între generații
Datorită faptului că lucrarea de față își organizează întregul demers explorativ în direcția evidențierii câtorva factori care ar putea contribui la creșterea nivelului de securitate în structurarea atașamentului la copil, considerăm ca fiind util să punctăm, în acest moment, câteva repre din domeniul cercetărilor conexe temei.
Aria intervențiilor specifice pentru creșterea nivelului securității atașamentului, la adult și la copil, este una destul de vastă și care ar putea constitui o temă de cercetare în sine. De aceea, vom aminti aici doar câteva idei despre studiile asupra intervențiilor specifice din relația mamă-copil, teza noastră intenționând să ofere, în partea aplicativă, o serie de scheme de interacțiune specifice fiecărui stil de atașament, ca și suport în creșterea auto-conștientizării și optimizării procesului din cadrul natural (relaționarea cotidiană, din mediul familial).
Așadar, după cum reiese din literatura de specialitate (Moran, Pederson, și Krupka, 2005), se pare că programele de intervenție timpurie, bazate pe atașament, sunt ghidate de afirmația centrală a teoriei atașamentului, potrivit căreia calitatea relației de atașament este, în mare parte, determinată de responsivitatea și sensibilitatea mamei în interacțiunile cu copilul ei.
Deși s-a dovedit a fi foarte dificil să se stabilească asocieri empirice stricte între sensibilitatea maternă în interacțiunile cu copilul și securitatea atașamentului acestuia din urmă, așa cum au fost anticipate de teorie (a se vedea meta-analiza realizată de DeWolff și IJzendoorn van, 1997; Atkinson și colab., 2001) unele studii individuale au confirmat o asociere puternică între cei doi factori (Pederson și Moran, 1995; Pederson, Gleason, Moran și Bento, 1998).
Potrivit teoriei atașamentului, capacitatea mamei de a interacționa eficient cu copilul ei este o funcție a propriilor sale modele de lucru interne ale atașamentului (Main, Kaplan, si Cassidy, 1985). Moran, Pederson, și Krupka (2005) susțin că orice încercări de a modifica comportamentul interactiv al mamei ar putea fi limitate de natura propriilor sale modele de lucru interne și că o intervenție, cel puțin pentru unele mame, ar putea avea nevoie să se concentreze atât pe nivelul cognitiv, intrapsihic, precum și pe nivelul comportamental.
Comportamentele utilizate în mod obișnuit ca indicatori ai sensibilității materne față de copiii foarte mici includ: a răspunde prompt și cu grijă la suferința copilului atunci când „faci altceva”, identificarea surselor de stres pentru copil, monitorizarea activității copilului, a arăta interes pentru focalizarea și ritmul copilului în interacțiunea cu acesta, a avea așteptări realiste în legătură cu auto-controlul emoțional al copilului, a recunoaște semnalele pozitive ale copilului și a exprima spontan sentimente pozitive față de copil (Pederson, Moran, și Bento, 1999).
În încercările de a spori sensibilitatea maternă au fost studiate trei tipuri diferite de strategii de intervenție: 1) creșterea sensibilității materne la nivel comportamental; 2) promovarea unor reprezentări materne pozitive ale copiilor lor; 3) furnizarea de suport social mamelor. Programele care sunt concepute pentru sporirea sănătății mentale materne pot combina, deseori, aceste 3 strategii specifice cu abordări suplimentare (De Wolff și van Ijzendoorn, 1997; Berlin, 2005).
În meta-analiza intervențiilor care vizează promovarea securității atașamentului în relații, realizată de van IJzendoorn, Juffer și Duyvesteyn (1995) a fost comparată eficacitatea abordărilor comportamentale și reprezentaționale, constatându-se că, pe termen lung, intervențiile care vizează modificarea modelelor de lucru interne au fost mai puțin eficace decât intervențiile pe termen scurt (care s-au concentrat, în mod direct, pe îmbunătățirea calității interacțiunilor mamei cu sugarul). Rezultatele intervențiilor au fost semnificative, dar foarte variabile: mărimea efectului combinat privind sensibilitatea maternă a fost d = 0.58, cu mărimea efectului pentru studiile individuale variind de la un nivel ridicat de 2.62 la un minim de 0.0; mărimea efectului de măsurare a impactului intervențiilor asupra securității atașamentului în relații a fost mult mai mică (mărimea efectului combinat, d = 0.17), din nou cu variabilitate considerabilă în studiile individuale, d = -0.42 – 0.65. De fapt, trei studii care au implicat abordări reprezentaționale, pe termen lung, au aratat chiar un impact negativ al intervențiilor asupra securității atașamentului. Chiar și în acele studii care au evaluat abordări comportamentale, pe termen scurt, efectele au fost extrem de variabile și intervențiile reale au fost foarte diverse. Cu toate acestea, cercetările furnizează dovezi convingatoare că o intervenție pe termen scurt, centrată pe interacțiune, în primul an din viața unui copil, poate schimba în mod efectiv comportamentul matern interactiv și poate facilita dezvoltarea unei relații de atașament securizant între copil și mamă. Este o conluzie de la care pornește și teza noastră, în oferirea schemelor specifice de interacțiune, ca reper de auto-diagnosticare și optimizare a interacțiunii din mediul natural, despre care am amintit mai devreme și pe care le vom detalia în partea aplicativă.
Într-o altă meta-analiză mai recentă a 70 de studii (Bakermans-Kranenburg, van Ijzendoorn și Juffer, 2003), incluzând copii cu vârste de până la 54 de luni, au fost examinate toate cele trei strategii enunțate mai sus, unele studii utilizând chair combinații de strategii, iar intervențiile au început încă din perioada prenatală. Rezultatele arată că, în general, scorurile la sensibilitatea maternă au crescut de la pretest la posttest, iar creșterea globală a fost de aproximativ o treime din o deviație standard. Atât promovarea sensibilității la nivel comportamental, cât și combinarea strategiilor au fost eficace când a fost utilizată în monoterapie, însă niciuna dintre celelalte două strategii nu a fost eficace utilizată singură. Cu toate acestea, nu a existat nici un câștig suplimentar, dincolo de efectul intervenției centrate pe comportament. Pentru a înțelege modul în care au funcționat intervențiile, meta-analiza a examinat, de asemenea, următoarele trei caracteristici din toate studiile: intensitatea intervenției, caracteristicile materne și vârsta copiilor. Redăm în cele ce urmează câteva concluzii referitoare la fiecare dintre aspectele menționate, așa cum rezultă ele din metaanaliza citată (Bakersman-Krannenberg, van Ijzendoorn și Juffer, 2003).
Intensitatea. Intervențiile cu mai puțin de 5 sesiuni au fost la fel de (moderat) de eficace ca și intervențiile cu 5 – 16 sesiuni. În schimb intervențiile cu mai mult de 16 sesiuni au fost mai puțin eficace decât cele cu mai puține ședinte. Acest model cu o mai mare eficiență în mai puține ședinte a fost găsit pentru toate studiile combinate, precum și pentru un subset de 30 de studii care au raportat intervenții cu familii cu referințe clinice sau cu familii cu multi-risc. Comparând toate tipurile de intervenții la toate nivelurile de intensitate, intervențiile mai scurte, care s-au concentrat doar asupra sensibilității au fost cele mai eficiente (câștiguri suplimentare de aproape o jumătate abatere standard).
Caracteristicile materne. În general, efectele intervențiilor au fost similare pentru mamele cu risc crescut și cele cu risc scăzut. Intervențiile au avut eficiență moderată pentru mamele cu statut socioeconomic ridicat, ca și pentru cele cu status socioeconomic scăzut, pentru mamele adolescente ca și pentru cele adulte, pentru mamele cu copii născuți înainte de termen ca și pentru cele cu copii născuți la termen și pentru mamele cu multi-risc ca și pentru cele fără risc. Intervențiile vizând mamele cu referințe clinice au fost, însă, mai eficace decât în cazul mamelor fără referințe clinice.
Vârsta copilului. În general, intervențiile s-au dovedit eficiente în cazurile în care au început prenatal, când copilul avea mai puțin de 6 luni și când avea mai mult de 6 luni. Cu toate acestea, intervențiile începute atunci când copilul avea mai mult de 6 luni s-au dovedit a fi cele mai eficiente.
În plus, deși utilizarea feedback-ul înregistrat pe casete video a fost relativ rară, aceste studii au arătat o mai mare eficiență decât studiile în care nu a fost folosită această metodă. În aceeași notă practică, deși intervențiile au fost eficace chiar dacă au fost realizate de profesioniști sau neprofesioniști, totuși neporofesioniștii au avut rezultate semnificativ mai bune. Rezultatele nu au oferit, de asemenea, nici o dovadă că familiile cu probleme multiple ar avea nevoie de intervenții mai complexe pentru a spori sensibilitatea maternă. În cele din urmă, și esențial, cele mai eficiente intervenții pentru creșterea sensibilității au avut și un impact pozitiv semnificativ asupra securității atașamentului.
În concluzie, dovezile oferite de cercetările actuale indică faptul că, atunci când obiectivul specific este creșterea sensibilității materne, intervențiile ar trebui să fie de scurtă durată (nu mai mult de 16 ședințe), să fie centrate pe comportament și să înceapă după ce copilul a împlinit 6 luni. Cu formare adecvată, personalul paraprofesional poate fi foarte eficient.
1.3. Repere asupra metodelor de evaluare a atașamentului în cercetare și practică
1.3.1. Discuție asupra evoluției metodelor de evaluare a atașamentului la copii
Vom oferi în cele ce urmează câteva repere legate de evoluția metodelor de evaluare a stilului de atașament, structurat de timpuriu la copii în interacțiunea constantă cu figura de atașament, insistând mai mult pe descrierea instrumentului utilizat în lucrarea de față.
După cum menționam și în capitolele anterioare, felul în care copiii dobândesc din relație sentimentul securității a fost studiat de M. Ainsworth și colaboratorii (1978). Ea a elaborat astfel o metodă structurată de evaluare a securității atașamentului și o schemă de clasificare a stilurilor de atașament (prezentată de noi în subcapitolul 1.2.3.).
Reamintim aici faptul că, în urma experienței pozitive a copilului cu îngrijitorul principal, ca figură de atașament, acesta va putea interioriza o bază de securitate, pe care se poate sprijini în situații amenințătoare și de la care poate porni în explorarea mediului, fără teamă sau furie (în cazul atașamentului securizant). Pe de altă parte, în situația în care îngrijitorul nu prezintă, pentru un motiv sau altul, disponibilitate emoțională pentru copil și nu reușește să răspundă la nevoile acestuia, copilul va internaliza nesiguranța, exprimată în strategii specifice referitoare la căutarea siguranței și explorarea mediului (specifice stilurilor de atașament insecurizant, cel ambivalent și cel evitant).
Revenind, metoda dezvoltată de M. Ainsworth (1978) este cunoscută sub numele de situația străină (strange situation) și constă în activarea comportamentului de atașament la copii pentru a evalua modul în care aceștia folosesc mama ca sursă a securității (printr-o succesiune de episoade scurte). Această metodă se adresează cu predilecție grupului de vârstă 12-18 luni și a fost utilizată o lungă perioadă de timp ca instrument standardizat de evaluare, în condiții de laborator, a naturii atașamentelor timpurii formate de copii cu mama, pe baza reacțiilor acestora în diferitele situații prevăzute de opt episoade distincte.
Fără a insista mult asupra metodei, vom menționa faptul că ea se desfășoară de obicei într-o cameră prevăzută cu un geam cu vedere unică (pentru înregistrarea interacțiunii), spațiul conținând jucării pe podea, precum și două scaune, plasate față în față. Cele opt episoade pot fi descrise prin următoarele scenarii (Cross, 2007):
Experimentatorul explică mamei procedura, în prezența copilului. Recomandarea este ca mama să încurajeze copilul în a se juca, folosind jucăriile de pe podea, dar să interacționeze cu el doar în situația în care copilul ar iniția acest lucru. Episodul poate dura maximum 1 minut.
Experimentatorul pleacă, mama și copilul sunt lăsați singuri în cameră pentru 3 minute, timp în care copilul se poate juca folosind obiectele și astfel se adaptează la mediul nou.
În cameră intră o persoană străină, care are instructajul de a păstra tăcerea (pentru 1 minut), apoi de a vorbi cu mama (încă 1 minut), după care să inițieze contactul cu copilul (ultimul minut). Etapa este prevăzută a dura astfel tot 3 minute.
(Prima separare) Mama este instruită să părăsească încăperea, lăsând copilul cu străinul. Deși sunt prevăzute și aici 3 minute, etapa va putea fi încetată și mai repede, în funcție de gradul de disconfort pe care copilul îl va mainifesta.
(Prima reuniune) Mama reapare în cameră și stă în dreptul ușii, iar comportamentul interactiv al copilului este evaluat, după următoarele dimensiuni: căutarea proximității (CP), menținerea contactului (MC), evitare (Ev) și rezistență (Re). Și această etapă durează 3 minute.
(A doua separare) Mama pleacă din nou, lăsând copilul singur în cameră. Și în această etapă, deși sunt prevăzute 3 minute, observația se poate încheia mai repede, dacă disconfortul manifestat de copil este prea mare.
Străinul intră în cameră și încearcă să-l liniștească pe copil. La fel, cele 3 minute pot să nu fie utilizate în întregime, în funcție de nivelul disconfortului copilului.
(A doua reuniune) Din nou mama revine și stă lângă ușă, iar cele patru comportamente menționate anterior sunt evaluate (CP, MC, Ev și Re).
Cross oferă, în studiul său din 2007, o sintetizare observațiilor legate de cele patru comportamente adresate figurii de atașament, în utilizarea acesteia ca bază de siguranță, diferențiat pe cele trei stiluri primare de atașament. De asemenea, sunt indicate proprțiile în care aceste tipuri au fost regăsite în cadrul populației generale, în câteva țări în care s-a investigat acest aspect. Redăm în tabelul 5 informațiile amintite.
Tabel 5. Patternurile comportamentelor interactive (de căutarea a proximității – CP, menținere a contactului – MC, evitare – Ev și rezistență – Re) specifice tipurilor de atașament infantil (securizant – B, anxios/evitant – A și anxios/ambivalent – C), cu distribuția procentuală a tipurilor în diverse țări (Statele Unite, Suedia, Germania și Japonia) (după Cross, 2007)
Metoda situației străine, în varianta sa standard, deși larg utilizată la nivel mondial, a fost adeseori criticată datorită dificultăților de utilizare (un număr mare de ore de formare necesare evaluatorilor; nevoia de a implica mai mulți evaluatori pentru o situație; cadrul standardizat și echipamentul folosit), dar și pentru aspectele etice (producerea unui grad semnificativ de disconfort copilului) sau de relevanță (evaluarea se produce în condiții de laborator, nu în mediul natural al copilului).
O metodă relativ recent dezvoltată ca alternativă celei descrise anterior, mult mai puțin costisitoare ca și aplicare și prelucrare a datelor, și care păstrează avantajele observației interacțiunii mamă-copil, este Attachment Q-Sort (AQS) (Waters and Deane, 1985, cit de Andreassen și Fletcher, 2007). Pornind de la acest instrument și utilizând rezultatele obținute în diferite țări, dr. John Kirkland și colegul său, dr. David Bimler, au condus cercetări în ultimii ani (începând din 1999), în diverse etape, pentru a elabora o variantă prescurtată și mult mai ușor de aplicat, TAS-45. Această probă a fost aplicată pentru prima dată la noi în țară, adaptată și studiată din perspectiva calităților psihometrice, în cadrul cercetării doctorale conduse de colega noastră, Carmen Costea-Bărluțiu, de la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca (2010). TAS-45 este metoda utilizată și de noi, în lucrarea de față, pentru determinarea stilului de atașament stabilit de copiii investigați în relație cu mama.
Dat fiind faptul că este o probă relativ nouă și extrem de puțin utilizată la noi, vom aloca în cele ce urmează un spațiu puțin mai extins pentru descrierea acesteia. Prezentarea este ghidată de datele disponibile în literatura de specialitate actuală, respectiv raportul psihometric din cadrul proiectului Centrului National pentru Educație și Statistică, din Departamentul de Educație al Statelor Unite, publicat în 2007. Sub egida acestui proiect au fost conduse studiile pentru elaborarea și validarea TAS-45, de către dr. John Kirkland și echipa sa.
Așadar, TAS-45 permite descrierea nivelului de securitate și a comportamentelor specifice tipului de atașament al copilului în relație cu mama (ca figură de atașament), pe baza observațiilor realizate în medii naturale, familiare copilului.
Procedura pe care se bazează instrumentul este aceea de sortare a itemilor, Q-sort (Block, 1961, cit de Andreassen și Fletcher, 2007), utilizată deja în multiple domenii ale cercetării psihologice. Varianta originală a AQS utilizează un număr de 90 de itemi, care descriu comportamente ale copilului, în prezența mamei, în situații stresante, precum prezența unei persoane străine prietenoase în aceeași încăpere. Itemii sunt listați fiecare pe câte un card, iar în urma observației interacțiunii mamă-copil, cardurile sunt sortate inițial în trei stive (itemi caracteristici, itemi necaracteristici, itemi neutri), ulterior aplicându-se o nouă sortare a primelor două categorii, rezultând astfel șapte stive: itemi puternic caracteristici, caracteristici, oarecum caracteristici, neutri, oarecum necaracteristici, necaracteristici și puternic necaracteristici (de regulă distribuția numărului de carduri în sortarea finală este reglementat). Timpul recomandat pentru observarea copilului este de minim 3 ore, iar sortarea celor 90 de carduri presupune încă aproximativ 45 de minute. În aceste condiții, AQS se dovedește a fi o metodă deasemenea costisitoare pentru utilizarea în studii cu un număr mare de participanți.
Pentru a răspunde problemei complexității AQS, păstrând totodată avantajele observației comportamentelor în mediu natural, specifice direcției recente a cercetărilor calitative, Kirkland (Andreassen și Fletcher, 2007) utlizează scalarea multidimensională și analiza de clusteri, selectând astfel itemii care oferă informația cea mai relevantă pentru securitatea atașamentului copilului, și dezvoltă o variantă scurtată a probei, cunoscută ca Toddler Attachment Sort-45 (TAS-45).
După cum reiese și din numele probei, TAS-45 conține un număr de 45 de itemi: 39 au rezultat din regruparea itemilor din versiunea originală a AQS, prin scalare multidimensională, în opt clusteri/dimensiuni, care descriu comportamente de atașament (confortabil când este alintat, cooperant, plăcerea companiei, independent, căutarea atenției, supărarea la separare, evitarea altora/ nesociabil, provocator/ solicitant), la care au fost apoi adăugați 6 itemi caracteristici stilului dezorganizat de atașament (Andreassen și Fletcher, 2007, Costea-Bărluțiu, 2010). Acești itemi adiționali (dimensiunea comportament dezorganizat) au fost formulați datorită faptului că stilul dezorganizat de atașament este cel mai adesea asociat cu rezultate negative în dezvoltarea socioemoțională a copilului și necesită identificare și intervenție specializată timpurie în cadrul relației cu îngrijitorul.
Pe lângă reducerea numărului de itemi, o altă modificare față de AQS este și simplificarea metodei de sortare a cardurilor, fără a dăuna acurateței datelor obținute (Andreassen și Fletcher, 2007, Costea-Bărluțiu, 2010). Așadar, timpul recomandat observației este de aproximativ 90 de minute, inclusiv pentru profesioniștii care nu sunt familiarizați cu teoriile atașamentului, după care procedura presupune trecerea imediat la sortarea cardurilor cu itemi. Inițial se vor obține trei stive (itemi „caracteristici”, „necaracteristici” și „incerți”, prin raportare la comportamentul observat al copilului), după care, a doua sortare va presupune separarea primelor două stive în încă două categorii (de la „întotdeauna se aplică” la „rareori sau niciodată nu se aplică” copilului). Vor rezulta în final cinci stive (itemi „foarte caracteristici”, „oarecum caracteristici”, „incerți”, „oarecum necaracteristici”, „foarte necaracteristici”). În imaginea de mai jos redăm schematic procedura de sortare descrisă (figura 2).
Figura 2. Schema sortărilor succesive de carduri cu itemi pentru TAS-45 (după Costea-Bărluțiu, 2010)
După sortarea itemilor, aceștia sunt regrupați după cele nouă dimensiuni centrale sau conform clasificării tradiționale a stilurilor de atașament, prin realizarea profilului fiecărui copil și compararea acestuia cu un profil ideal descris în literatura de specialitate. Aflam de aici (Andreassen și Fletcher, 2007) că încadrarea copiilor și clasificarea lor după stilul predominat de atașament este cea mai frecvent folosită.
Concret, fiecare item al instrumentului are o pondere relativă la dimensiunea căruia îi aparține, care reprezintă contribuția itemului la scorul total pentru respectiva dimensiune. Cu cât un item este mai apropiat de centrul dimensiunii, cu atât ponderea acestuia este mai mare, în timp ce cu cât acesta se îndepărtează de centrul dimensiunii, cu atât ponderea este mai redusă. Aceste ponderi formează o scală continuă, de la o valoare maximă pentru itemii imediat adiacenți, până la 0 pentru cei irelevanți. Ponderile itemilor sunt calculate pe baza unor date teoretice obținute în cadrul mai multor studii din teoriile atașamentului, pe baza cărora sunt ponderați fiecare dintre itemii instrumentului. Ulterior, se compară profilul copilului cu un profil ideal al atașamentului pentru determinarea stilului corespunzător acestuia (Costea-Bărluțiu, 2010).
Datorită faptului că utilizarea probei pe populație românească este foarte recentă, atât studiul colegei Carmen Costea-Bărluțiu (2010), cât și cercetarea de față, optează pentru a nu compara profilul copiilor investigați cu profilul ideal obținut în alte țări, ci a realiza comparații intra-lot, pe baza distribuției datelor obținute de noi, deși o serie de studii arată că stilurile de atașament și comportamentele specifice sunt universale. Am urmat în acest sens recomandările originale de calculare a scorurilor pe dimensiuni, precum și descrierea generală a profilului specific fiecărui stil de atașament, care vor fi prezentate în cele ce urmează.
Așadar, în urma sortării cardurilor, fiecarui item i se atribuie un scor, în funcție de stiva în care a fost încadrat, conform următorului algoritm: 5 – foarte caracteristic; 4 – oarecum caracteristic; 3 – nu știu/ indecis; 2 – oarecum necaracteristic; 1 – foarte necaracteristic.
Acest scor corespunzător dimensiunii este apoi ponderat în funcție de numarul de itemi (se calculează deci media aritmetică a scorurilor obținute de itemi per dimensiune), pentru a facilita comparațiile atât între dimensiuni, în cadrul aceluiași profil, dar și pentru aceeași dimensiune, la copii diferiți.
Redăm în cele ce urmează o scurtă descriere a fiecărei diemensiuni, precum și itemii corespunzători (tabelul 6).
Tabel 6. Descrierea dimensiunilor specifice securității stilului de atașament la copii, evaluate cu TAS-45, și itemii corespunzători (Costea-Bărluțiu, 2010, după Andreassen și Fletcher, 2007, p. 8-16-17)
Scorurile obținute pentru cele nouă dimensiuni referitoare la comportamente de atașament ale copilului pot fi utilizate pentru stabilirea unor asocieri dintre acestea și rezultate ale copiilor, precum funcționarea socială sau adaptarea. Dimensiunea 9 are importanță diagnostică pentru indicarea unor probleme posibile în cadrul sistemului de atașament părinte-copil.
Pentru identificarea tipului de atașament al fiecprui copil, scorurile corespunzătoare dimensiunilor sunt utilizate pentru alcătuirea profilului personal, prin reprezentare grafică, urmând apoi a fi comparat cu profilul fiecărui stil de atașament Profilul personal al fiecărui participant este încadrat corespunzător în urma comparației, în baza distanței Euclidiene celei mai scurte.
Profilul ideal al fiecărui stil de atașament a fost alcătuit conform recomandărilor și concluziilor studiilor lui Kirkland (2005), dezvoltatorul prbei TAS-45 (Andreassen și Fletcher, 2007), o sinteză a dimensiunilor dominante fiind redată în tabelul 7.
Tabel 7. Profilul specific tipurilor clasice de atașament, pe baza dimensiunilor evaluate de TAS-45 (după Andreassen și Fletcher, 2007, p. 8-15)
Desigur că, în acest punct, poate apărea problema încadrării copilului într-unul dintre stilurile de atașament clasice. Aceasta datorită faptului că tipurile de atașament în practică uneori nu sunt „tipuri pure”, ci o combinație dintre două clasificări. Așadar, cu cât profilul copilului se apropie mai mult de profilul unuia dintre stilurile de atașament, cu atât încrederea în încadrarea acestuia în respectivul stil de atașament este mai crescută. În situația dificultății de decizie, de regulă se revizuiește sortarea pentru a constata dacă aceasta este acurată, ulterior se trece la selectarea unuia dintre stiluri care este mai apropiat celui teoretic.
Cercetarea condusă de colega noastră Carmen Costea-Bărluțiu (2010) prezintă pe larg problematica testării calităților psihometrice ale probei, precum și adaptarea acesteia pe populația românească. Vom menționa aici faptul că, în urma verificării consistenței interne pe fiecare dimensiune (fără calcularea coeficienților de consistență internă pentru întregul instrument, dat fiind faptul că nu se calculează un scor global, TAS-45 evaluând diferite dimensiuni non-aditive ale constructului), valorile obținute se încadrează toate în intervale acceptabile, ceea ce susține concluzia că ne putem baza pe datele culese prin utilizarea instrumentului, cu unele rezerve în privința ultimelor două dimensiuni, a căror consistență internă nu se îmbunătățește nici prin eliminarea unor itemi. Concret, dimensiunile 1-5 au demonstrat o consistență internă excelentă (cu valori ale coeficientului Alpha Cronbach de .93-.95), dimensiunea 6, consistență internă bună dimensiunea 7, consistență internă acceptabilă (Alpha Cronbach de .79), excepție făcând dimensiunile 8 (consistență internă discutabilă, cu Alpha Cronbach de .60) și 9 (consistență internă slabă, cu Alpha Cronbach de .57). Raportând-ne la categoriile relevante pentru profilele specifice tipurilor de atașament (așa numitele „hotspots”, după Andreassen și Fletcher, 2007), observăm că dimensiunea 8 nu are relevanță prea mare în decizia asupra unui anumit stil, iar dimensiunea 9 se refră la comportamente dezorganizate evidente, în contextul unei formule specifice mai largi.
În finalul prezentării TAS-45 se cuvine să menționăm câteva date și în legătură cu ponderile diverselor tipuri de atașament în cadrul populației generale, identificate prin intermediul probei. Rezultatele din 2003 din cadrul studiului longitudinal descris de Andreassen și Fletcher (2007), arată că la nivelul vârstei de 2 ani, în cadrul unui eșantion de aproximativ 8750 subiecți, 61,12% prezentau atașament sigur (tip B), 16,27% atașament evitant (tip A), 8,91% atașament ambivalent (tip C), iar 13,46% atașament dezorganizat (tip D). Autorii remarcă faptul că aceste valori se înscriu în intervalele general citate în literatura de specialitate din domeniul atașamentul, respectiv: aproximativ 55-65% dintre copii sunt clasificați ca având un stil de atașament sigur, 15-20% atașament evitant și 10-15% atașament ambivalent, cu mențiunea că, pentru stilului dezorganizat, deși nu s-au realizat studii pe eșantioane reprezentative pentru populația americană în care prevalența să fie stabilită, se aproximează că 5-15% dintre copii prezintă acest stil de atașament (Andreassen și Fletcher, 2007).
În ceea ce privește prevalența identificată cu TAS-45 în rândul populației romnești, putem menționa, după cunoștințele noastre, doar rezultatele cercetătoarei Carmen Costea-Bărluțiu (2010), care a investigat un lot de 75 de copii cu vârste cuprinse între 1 și 3 ani , obținând o distribuție de 40% atașament sigur, 28% atașament evitant, 24% atașament ambivalent și 8% atașament dezorganizat. Invocând atât posibilele diferențe inter-culturale față de populația americană din studiul citat anterior, cât și lotul restrâns avut în vedere, autoarea recomandă atât utilizarea datelor doar ca reper pentru comaparații cu studiile ulterioare, cât și continuarea investigației și lărgirea lotului în vederea posibilității de extrapolare a rezultatelor la nivelul populației.
Desigur că, pentru o tehnică bazată pe observație și evaluare ulterioară de către observator, apare problema controlului calității și a acurateții clasificărilor. În acest sens, Kirkland și colaboratorii acestuia (Andreassen și Fletcher, 2007) au elaborat un program de training pe computer (TAS CBT), recomandat a fi parcurs de către cei care aplică instrumentul. Programul de training este disponibil online gratuit (poate fi descărcat de la adresa http://www.suchandsuch.biz/tots/), însă utilizarea programului computerizat pentru sortarea itemilor necesită un cod de acces.
În linii mari, programul de training conține trei module, care trebuie parcurse în ordine, și care conțin sarcini specifice pentru familiarizarea cu itemii instrumentului, pentru recunoașterea diferențelor subtile în cadrul comportamentelor descrise de aceștia, precum și pentru realizarea unei sortări cât mai acurate. Fiecare modul este finalizat cu un scurt test de evaluare, iar trecerea la următorul nivel este condiționată de obținerea unui grad de reușită de 80% (Andreassen și Fletcher, 2007). În condițiile în care nu se atinge acest procent, modulul trebuie reluat. Cotarea instrumentului este exersată pe baza unor videoclipuri incluse în programul de training, iar calcularea gradului de succes în realizarea sarcinii de evaluare este dată măsura acordului dintre sortarea prototip realizată de un expert și studenții acestuia cu sortarea realizată de persoana care parcurge trainingul (minim 80% pentru promovabilitate).
Modulul 1 al programului de training are ca scop familiarizarea cu cei 45 de itemi ai instrumentului și modul de sortare a acestora prin utilizarea programului computerizat.
Modulul 2 vizează familiarizarea cu diferențe subtile dintre itemi (prin exerciții care presupun excluderea unuia din trei itemi, care este cel mai puțin similar cu restul), precum și cu procedura de sortare (realizată pe baza unei descrieri scrise a unui caz).
Modulul 3 include videoclipuri a trei copii, câte un exemplu pentru fiecare dintre stilurile de atașament: sigur, evitant și anxios/rezistent. Primul videoclip nu include sonor, pentru a facilita observația aspectelor comportamentale relative la utilizarea mamei ca bază de siguranță, prin menținere a proximității sau îndepărtare de aceasta pentru explorare a mediului.
Deși autorii intrumentului recunosc faptul că, spre exemplu, anumite comportamente specifice stilului de atașament evitant, în special, trec adeseori neobservate sau sunt confundate cu dimensiunea independenței, totuși parcurgerea programului este recomandată ca o minimă garanție privind faptul că sortarea realizată este cât mai acurată. Acest program de training (Toddler Observation Training System – TOTS) a fost parcurs și de autoarea studiului de față.
Pentru moment ne vom rezuma la aceste informații în legătură cu principalele metode de evaluare a tipului de atașament structurat în copilăria timpurie, în relație cu figura de atașament. Vom aminti doar faptul că perspectiva neo-eriksoniană asupra dezvoltării vorbește despre potențialul rol structurant al securității atașamentului pentru construirea personalității, astfel că la diverse vârste se consideră ca fiind relevante aspecte diferite developmentale (Cicchetti, 1990; Sroufe, 1979, 1990, 1996). De aceea, dacă securitatea infantilă este evaluată în primii ani de viață în creșterea relației de atașament cu mama, după vârsta de 3 ani devin relevante alte aspecte ale personalității copilului, precum dezvoltarea unui sine autonom, achiziția unor relații eficiente cu covârstnicii sau, mai târziu, succesul adaptării în școală. Cercetările au evaluat, de-a lungul vremii, manifestările corelate securității atașamentului care sunt specifice unei anumite vârste și sarcini de dezvoltare de la acel moment, precum: interacțiunea ulterioară părinte-copil, relațiile cu frații, prietenii și alți covârstnici, comportamentul în fața adulților necunoscuți, competențele în grădiniță și vârsta preșcolară, explorarea și jocul, inteligența și abilitățile lingvistice, capacitatea de auto-liniștire și auto-control, toleranța la frustrare, curiozitatea, autorecunoașterea, cunoașterea socială, probleme comportamentale și alți indicatori ai unei patologii incipiente etc. (Thompson, 1999). Nu vom insista aici asupra prezentării acestor metode de evaluare.
În mod similar, vom inventaria, în următorul subcapitol, cele mai utilizate metode de stabilire a stilului de atașament la vârsta adultă.
1.3.2. Principalele metode de evaluare a atașamentului la adulți
După cum menționam și în capitolele anterioare, înțelegerea problematicii atașamentului în cadrul relațiilor dintre adulți este legată de modele de funcționare internă („internal working models”, Bowlby, 1980, 1988). Derivate din experiențele cu figura de atașament, acestea reprezintă structuri mentale sau reguli abstracte de relaționare și afecțiune, cu impact asupra modului în care individul percepe și își reamintește experiențele prin care trece (Bretherton, 1992; Main, Kaplan, Cassidy,1985).
Mai mult, modelele de funcționare internă ghidează așteptările legate de propria persoană, de ceilalți și de relația apropiată dintre doi oameni, precum și interpretarea trăirilor interpersonale, percepțiile relațiilor romantice, alegerea partenerilor, organizarea cunoștințelor despre relații și stilurile de răspuns (Stan, 2004, apud. Negrei și Sava, 2006).
Datorită faptului că aceste modele interne de lucru specifice fiecărui stil de atașament se diferențiază printr-o combinație anumită dintre un model pozitiv sau negativ al sinelui cu un model pozitiv sau negativ al celuilalt, principalele probe care urmăresc evaluarea stilului de atașament se axează pe investigarea acestor reprezentări.
După cum punctează Crowell și Treboux (1995) într-un amplu studiu asupra instrumentelor de măsurare a atașamentului la adulți, se pare că aici, spre deosebire de evaluarea relației mamă-copil, avem de a face cu un aspect specific, care complică oarecum lucrurile: la adulți, sistemul comportamental relativ la atașament este reciproc, rolurile fiind ușor interșanjabile („figură de atașament/îngrijitor” sau „individ atașat/îngrijit”). Ambele roluri pot fi observate la ambii parteneri și ei le pot schimba rapid, în funcție de situație, într-o relație sănătoasă.
În același timp, spre deosebire de relația mamă-copil, legăturile de atașament de la vârsta adultă servesc adeseori și alte funcții, precum aceea de: relație sexuală, relație de companie, sentiment al competenței sau împărtășire de de scopuri comune/experiențe (Ainsworth, 1985; Weiss, 1974, apud. Crowell și Treboux, 1995).
Natura reciprocă a acestor relații a determinat cercetătorii să se concentreze asupra evaluării limbajului și reprezentărilor interne ale indivizilor luați separat, prin interviuri sau inventare cu autoraportare, în locul observării comportamentului în cuplu (Hazan și Shaver, 1994).
În acest context, principalele probe care investighează atașamentul la vârsa adultă pot fi clasificate în două mari categorii: interviuri (cu varianta Q-sort) și chestionare de autoraportare (scale de măsurare). Trebuie să cităm însă și mențiunea făcută de autorii studiului menționat anterior, legată de faptul că observarea comportamentului relativ la atașament al adulților capătă tot mai mult interes, dar sistemul de cotare este încă în dezvoltare (Crowell și Waters, 1993; Wampler, 1994, apud. Crowell și Treboux, 1995).
Foarte pe scurt, vom aminti câteva dintre principalele instrumente folosite în evaluarea stilului de atașament al adulților.
1) Adult Attachment Interview (AAI), elaborat de Main, Cassidy și Kaplan (1985), este probabil cel mai reprezentativ din categoria interviurilor. Este folosit pentru a evalua legătura afectivă a adulților, formată în copilărie, precum și semnificația pe care individual o acordă experienței trecute (Crowell și Treboux, 1995; Negrei și Sava, 2006). Interviul este semistructurat, iar cotarea se face bazat pe: descrierea experiențelor infantile; limbajul utilizat în interviu; abilitatea de a oferi o relatare integrată, credibilă, coerentă a experiențelor și semnificației acestora. Categoriile aferente modelelor de atașament rezultate în urma AAI sunt asemănătoare acelora obținute pentru copii în urma probei Situația Străină (Ainsworth și colab., 1978): evitant, securizant, ambivalent (anxios), iar unele sisteme de codare care introduc și un al patrulea stil, anxios – evitant (Negrei și Sava, 2006). În final, trebuie menționat faptul că AAI se deosebește de celelalte instrumente prin aceea că el investighează experiențele copilăriei pentru determinarea stilului de atașament, în timp ce toate celelalte se raportează la relațiile de cuplu (Bartholomew și Shaver, 1998).
2) Interviurile de atașament (Bartholomew și Horowitz, 1991) evidențiază prototipuri relaționale ale atașamentului adult (bazate pe imaginea de sine și de celălalt). Sistemul de cotare evaluază separat reprezentarea de sine și de celălalt (Griffin și Bartholomew, 1994b) și generează patru categorii de atașament (redate de noi în tabelul 2, p.19???, din subcapitolul 1.2.3): securizant (pozitiv cu sine și ceilalți), preocupat (model negativ al sinelui și pozitiv al celuilalt), rejectiv (pozitiv al sinelui și negative al celuilalt) și temător (model de sine și ceilalți negativ).
3) O categorie aparte de probe o reprezintă măsurile Q-sort.
Aici putem aminti Adult Attachment Q-sort (Kobak, 1989), care este un interviu cotat folosind o distribuție forțată a descrierilor, în două dimensiuni: securitate/anxietate (coerență și cooperare în interviu, cu amintiri ale figurilor de atașament ca fiind suportive, în cazul securizant) și dezactivare/hiperactivare (dezactivarea corespunde strategiilor rejective, iar hiperactivarea corespunde detaliilor excesive și furiei remarcate la majoritatea subiecților preocupați).
Altă probă din această categorie este Marital Q-sort (Kobak și Hazan, 1991), care evaluează alte două dimensiuni ale atașamentului în cadrul relației curente: dependența față de partener (folosirea partenerului ca și bază securizantă) și disponibilitatea psihologică (a fi o bază de siguranță pentru partener). Specificul probei constă în aceea că fiecare partener completează un q-sort referitor la sine și altul legat de comportamentul partenerului, combinarea răspunsurilor generând o măsură a securității relației.
4) Vom face în final un scurt popas asupra ultimei categorii de probe, și anume aceea a scalelor de măsură prin autoraportare.
Adult Attachment Styles (AAS) (Hazan și Shaver, 1987) și variantele adaptate (Collins și Read, 1990; Davis, Kirkpatrick, Levy, și O'Hearn, 1994; Feeney și Noller, 1993; Simpson, 1990), evaluează prin autoraportare sentimentele proprii, mai ales în cadrul relației de cuplu.
Relationship Scale Questionnaire (RSQ) (Bartholomew și Horowitz, 1991) conține patru paragrafe scurte, fiecare descriind un anumit stil de atașament. Instrucțiunile vizează evaluarea, pe o scală de 7 puncte, a măsurii în care subiecții corespund prototipului. Instrumentul dezvoltat de cei doi autori amintiți constituie, în fapt, o extensie a scalei realizate de Hazan și Shaver (1987, apud Bartholomew și Horowitz, 1991), descriind doar trei stiluri de atașament: securizant, dependent și anxios – evitant.
Attachment Questionnaire (West, Sheldon, Reiffer, 1987; West și Sheldon-Keller, 1992) investighează calitatea relației de atașament cu un cel mai important individ din viața subiectului (față de care se simte cel mai apropiat și cu care a avut o relație de minimum 6 luni, dar nu un membru al familiei de origine), cu intenția de a ghida intervenția terapeutică și a prezice rezultatul tratamentului. Chestionarul conține scale care evaluază baza de siguranță, protestul în fața separării, căutarea proximității, teama de pierdere, reciprocitatea, disponibilitatea și utilizarea figurii de atașament, rezultând doi factori: anxietatea de separare și reciprocitatea (Crowell și Treboux, 1995).
Probabil că una dintre cele mai utilizate scale de măsurare a stilului de atașament și cea mai bună dintre cele existente la ora actuală (după Shaver și Fraley, 1997, 2004), este Experiences of Close Relationships (varianta originală, Brennan, Clark și Shaver, 1998 și revizuită, Fraley, Waller și Brennan, 2000). Proba a fost adaptată de Negrei și Sava (2006) pe populație românească, fiind totodată utilizată și de noi în cercetarea de față.
Versiunea originală a fost obținută în urma analizei factoriale a 323 de itemi prezenți în diferite scale anterioare menite să măsoare stilul de atașament la adulți, dintre care au fost reținuți 36 de itemi, câte 18 pentru fiecare dimensiune (evitare, respectiv anxietate), aleși dintre itemii cu cel mai ridicat nivel de saturație în factorul vizat. Întegrând contribuțiile anterioare în domeniu, acest instrument a devenit unul de referință între măsurile stilului de atașament la vârsta adultă (Negrei și Sava, 2006).
După Fairchild și Finney (2006, apud Negrei și Sava, 2006), varianta originală a ECR a demonstrat o putere explicativă de până la trei ori mai mare decât a altor instrumente anterioare similar din domeniul evaluării atașamentului adult, în ceea ce privește comportamentul oamenilor cu privire la sexualitate și apropiere fizică. În urma analizei de conținut a itemilor în studiul de adaptare pe populație românească (Negrei și Sava, 2006), au fost reținuți aceiași doi factori ca și în varianta original: anxietate și evitare, însă șase itemi nesaturați au fost eliminați, rezultând o variantă autohtonă validată, cu doar 30 de itemi. Categoriile de atașament care rezultă din combinarea scorurilor obținute pe cele două axe respectă modelul propus de Shaver și colaboratorii (Brennan, Clark și Shaver, 1998; Fraley și Shaver, 2000; Hazan și Shaver, 1987), conținând cele patru stiluri: securizant („secure”), dependent („preoccupied”), anxios-evitant („fearful-avoidant”) și evitant („dismissing-avoidant”).
Pentru a încheia incursiunea în domeniul principalelor corelate ale teoriei atașamentului cu subiectul tratat de cercetarea de față, vom puncta în continuare unele dintre implicațiile acestei teorii în sfera psihologiei sănătății. Abordarea va urmări diferențiat grupul de copii față de acela de vârstă adultă.
1.4. APLICAȚII ALE TEORIEI ATAȘAMENTULUI ÎN PSIHOLOGIA SĂNĂTĂȚII
O serie de lucrări recente din domeniul atașamentului investighează legătura dintre acesta și starea de sănătate sau boală, atât fizică, cât și psihică. Argumentând astfel impactul pe care calitatea atașamentului o are asupra sănătății generale a individului, vom trece in revistă, în cele ce urmează, unele lucrări mai reprezentative, centrate pe relația dintre formele atașamentului insecurizant și categorii nosologice ale psihopatologiei copilului și adultului, precum și unele lucrări care tratează rolul predispozant și ca resursă a atașamentului securizant pentru sănătatea psihică.
Mai mult, considerăm ca deosebit de utilă pentru analiza datelor și interpretările ulterioare pe care și le propune teza noastră, să realizăm la acest moment delimitarea cadrului specific atașamentului sănătos (chiar cu formele sale insecurizante), cu distincția clară față de domeniul tulburărilor de atașament.
1.4.1. Atașament și psihopatologie în copilărie
Ne vom concentra atenția, în cele ce urmează, asupra relațiilor stabilite între securitatea atașamentului și psihopatologie în copilărie. Ne-am familiarizat deja cu ideea că natura relației timpurii părinte-copil este considerată ca factor central determinant pentru structurarea personalității acestuia din urmă (Bowlby, 1969/1982; Bronfenbrenner, 1979; Erikson, 1963; Freud, 1965; Greenspan, 1981).
Cercetările arată că dezvoltarea unui atașament securizant cu îngrijitorul în primii 2 ani de viață corelează cu un grad crescut de sociabilitate în relație cu alți copii sau adulți, o complianță ridicată în relație cu părinții și o autoreglare emoțională mai eficientă (Ainsworth și colab., 1978; Bretherton, 1985; Richters și Waters, 1991). Pe de altă parte, insecuritatea atașamentului înaintea vârstei de 2 ani a fost pusă în legătură cu o sociabilitate scăzută a copilului, relații sărace cu covârstnicii, simptome de furie și un auto-control comportamental deficitar în perioada preșcolară și după aceasta (Carlson și Sroufe, 1995; Thompson, 1999).
Mai concret, putem cita cercetări relativ recente (Carlson și Sroufe, 1995; Fonagy și colab., 1995; Main, 1996), care arată că managementul anxietății, furiei și tristeții prin folosirea sănătoasă a figurilor cu rol de bază de siguranță și defensele mature sunt factori protectivi majori împotriva diverselor forme de psihopatologie de-a lungul vieții.
Rolul atașamentului în înțelegerea dezvoltării psihopatologiei
Pentru a detalia modul în care teoria și cercetările despre atașament se leagă de psihopatologia infantilă, trebuie să urmărim în principal două direcții.
Așadar, vom vedea în primul rând cum unele paternuri atipice de atașament, structurate în primii ani de viață, pot fi considerate, în sine, tulburări timpurii sau forme incipiente de psihopatologie (Lieberman și Zeanah, 1995).
În al doilea rând, este important să luăm în considerare modul în care atașamentul poate contribui la tulburări ulterioare prin creșterea riscului sau atenuarea efectelor altor factori de risc (Greenberg, 1999).
Referindu-ne la prima direcție, a tulburărilor timpurii de atașament, Rutter (1981) și Bowlby (1953) subliniază ideea că trebuie să facem distincție între: 1) deprivarea rezultată în urma nedezvoltării unei relații apropiate de atașament în perioada timpurie (prin absența unei figuri semnificative de atașament, de cele mai multe ori în situații de instituționalizare); 2) distorsiuni ale calității îngrijirii (datorate insensibilității, neresponsivității și neglijării sau abuzului fizic, în cadrul unei relații de atașament); 3) efectele pierderii unei relații de atașament care a fost stabilită.
Prima mențiune legată de aceste tulburări de atașament a fost făcută numai în cea de-a treia ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-III), unde au fost numite „tulburări reactive de atașament”. Ele sunt caracterizate ca tulburări marcate de o perturbare pervazivă la nivelul relațiilor, care apar înainte de vârsta de 3 luni și au asociate simptome de „eșec de dezvoltare bună” care au o legătură mică sau inexistentă cu relațiile de atașament (Richters și Volkmar, 1994; Zeanah, 1996).
Manualul revizuit (DSM-III-R) a schimbat vârsta de diagnosticare (5 ani sau mai devreme) și a renunțat la criteriul de eșec în dezvoltarea bună.
Următoarele manuale de referință, DSM-IV și ICD-10, fac distincția între două tipuri principale de tulburări reactive de atașament (Zeanah, 1996): prima este forma inhibată (marcată de hipervigilență și frică, manifestată prin retragere și ambivalență), iar cea de-a doua este forma dezinhibată (caracterizată de atitudine prietenoasă nediscriminativă și absența unui atașament selectiv față de o figură anume de atașament, căutată pentru confort). De asemenea, pentru un bun diagnostic, este menționată cerința pentru investigarea relației, deci a îngrijirii patogenetice din partea părintelui/îngrijitorului (Greenberg, 1999).
Completarea de rigoare în acest sens este adusă de manualul de diagnostic Zero to Three (1994), care include pe lângă vechea noțiune de „tulburare reactivă de atașament”, atât o axă specifică a tulburărilor relației părinte-copil, cât și o axă de investigare globală a relației părinte-copil. Astfel, tulburările de relaționare includ șase subcategorii: „supraimplicat”, „subimplicat”, „abuziv”, „furios/ostil”, „anxios/tensionat” și „mixt” (Lieberman și Zeanah, 1995).
O chestiune majoră atunci când ne referim la tulburările timpurii de atașament este aceea a distincției între acestea și atașamentul insecurizant. Aceasta datorită faptului că, în situații de pericol (precum evaluarea cu ajutorul Situației Străine), copiii cu tulburări de atașament vor manifesta simptome ale atașamentului insecurizant, în timp ce nu toți copiii care manifestă aceste comportamente pot fi diagnosticați cu o tulburare de atașament.
În acest sens, Zeanah, Mammen și Lieberman (1993) fac distincția între insecuritate și tulburare, prin gradul în care emoțiile și comportamentele prezentate de către copii în relațiile de atașament indică o perturbare profundă a sentimentului de securitate infantilă, care conduce la riscul pentru insecuritate persistentă (sentiment de pericol, amenințare) sau dizabilitate (Wakefield, 1992). Oricum, simpla observare a comportamentului în cazul separării și reuniunii, pare a nu oferi destulă informație asupra gradului de calitate a relației (Bowlby, 1988; Rutter, 1981). Așadar, întrucât tulburările de atașament își au rădăcina în perturbări comportamentale (Lieberman și Pawl, 1988, 1990; Cichhetti, Cummings, Greenberg și Marvin, 1990), devine importantă observarea anumitor liste de aspecte ale comportamentului de atașament în mediul natural (Zeanah și colab., 1993).
Atașamentul ca factor de risc sau factor protectiv pentru tulburări ulterioare
Revenind la cea de-a doua direcție de analiză a legăturii dintre teoria atașamentului și psihopatologie, vom discuta cum acesta poate acționa ca un factor de risc sau ca unul protectiv pentru tulburări ulterioare.
În primul rând trebuie menționat faptul că, de-a lungul vremii, a existat entuziasmul de a utiliza teoria atașamentului ca explicație ultimă, suprainterpretând rezultatele cercetărilor și căutând oarecum un „Sfânt Graal” privind impactul ei asupra psihopatologiei, după cum remarcă Greenberg (1999).
Depășind această atitudine, este util să înțelegem faptul că atașamentul își va demonstra contribuția protectivă sau de risc doar în contextul celorlalți factori care acționează asupra dezvoltării copilului, din mediul său (Greenberg, Speltz și DeKlyen, 1993). Cu alte cuvinte, este puțin probabil ca doar insecuritatea atașamentului (fără alt substrat fizic sau social) să conducă spre o tulburare (Sroufe, 1983, 1990) deși ea poate crește riscul pentru o astfel de disfuncționalitate.
Pe de altă parte, este posibil ca insecuritatea relației de atașament, în combinație cu alți factori (precum sărăcia, violența în familie, psihopatologia parentală etc.), să nu ducă la o tulburare psihiatrică în sine, ci la o scară largă de comportamente maladaptatilve nonpatologice (Carlson și Sroufe, 1995). Și acestea trebuie luate în considerare atunci când vorbim despre implicațiile teoriei atașamentului în psihologia sănătății.
În orice caz, se pare că există o perioadă critică pentru fiecare categorie de factori de risc, atunci când impactul lor este maxim în determinarea tulburărilor psihice. Astfel, dacă securitatea atașamentului este un factor critic timpuriu, dezvoltarea cognitivă și motivațională este un factor critic în copilăria mijlocie, iar la adolescență rolul central în determinismul psihopatologic îl joacă normele comportamentale stabilite de părinți. De aceea, apare importantă delimitarea perioadelor critice pentru fiecare dintre acești factori, pentru o acuratețe crescută a diagnosticului și prognosticului pe baza acestora (de exemplu: până la ce vârstă are nevoie un copil de atașament securizant pentru a beneficia de protecția sănătății oferită de acesta?; sau, până la ce vârstă mai pot fi încă echilibrate efectele unui atașament insecurizant stabilit precoce?).
Concluzionând asupra rolului protectiv al atașamentului asupra sănătății ulterioare, se pare că siguranța atașamentului cu părinții (Carlson și Sroufe, 1995) și relațiile sănătoase cu alți covârstnici (Parker, Rubin, Price și DeRosier, 1995) sunt aspecte cheie. Cu atât mai mult, în condiții de risc sporit, literatura de specialitate consideră securitatea atașamentului ca un factor protectiv semnificativ contra problemelor de adaptare (Morisset, Barnard, Greenberg, Booth și Speiker, 1990).
Legătura dintre securitatea atașamentului copilului și psihopatologia infantilă, pe grupe de risc
În cele ce urmează vom oferi succint suport empiric afirmațiilor anterioare, referitoare la rolul atașamentului în psihologia sănătății. Parcurgerea corpului de date ale cercetărilor în domeniu va fi organizată pentru a oferi câteva exemple pentru patru grupuri de copii: 1) din clase medii și relativ avantajate; 2) provenind din familii cu risc crescut; 3) cu risc medical crescut; 4) care au îngrijitori cu diagnostic psihiatric sau alt risc.
Copii din clase medii și relativ avantajate
Studiile realizate pe copiii din grupul cu risc scăzut, datorită eșantioanelor limitate și a gradului mic de psihopatologie, pare a nu avea putere în detectarea unor relații semnificative între securitatea atașamentului și tulburarea psihică. Un procent scăzut de copii cu atașament insecurizant (30% sau mai puțin) poate fi pus în legătură cu un grad slab de psihopatologie semnificativă, mai ales probleme de externalizare (Bates, Maslin și Frankel, 1985; Bates, Bayles, Bennett, Ridge și Brown, 1991; Fagot și Kavanaugh, 1990; Goldberg, Lojkasek, Minde și Corter, 1990; Lewis, Feiring, McGuffog și Jaskir, 1984). Toate acestea conduc la concluzia că eșantioanele cu risc scăzut nu sunt cele mai potrivite pentru investigarea acestei legături între securitatea atașamentului și psihopatologie.
Copii provenind din familii cu risc social crescut
Cercetările asupra copiilor provenind din familii cu risc social crescut ne furnizează, însă, concluzii mai nuanțate (Lyons-Ruth, Connell, Zoll și Stahl, 1987; Rodning, Beckwith și Howard, 1991; Shaw și Vondra, 1995; Spieker și Both, 1988).
Proiectul Minnesota Părinte-Copil (Egeland și Sroufe, 1981; Erickson, Sroufe și Egeland, 1985; Sroufe, 1983) a investigat un eșantion de 174 copii din mediul amintit (nou născuți ai mamelor singure, tinere, primipare), urmărindu-i de la naștere și până la adolescență, din perspectiva legăturii cu psihopatologia.
Rezultatele la diverse vârste indică faptul că acești copii din eșantionul cu risc, și care au stabilit relații timpurii de insecuritate (atașament rejectiv sau ambivalent), sunt semnificativ mai predispuși să prezinte relații slabe în grupul covârstnic, dispoziții schimbătoare, precum și simptome de depresie și agresivitate, comparativ cu aceia care au fost catalogați drept bebeluși atașați securizat (Greenberg, 1999).
Pentru simptomele de externalizare, legătura cu securitatea relației de atașament s-a dovedit mult mai puternică la băieți comparativ cu fetele.
Alte rezultate ale acestui studiu indică faptul că grupul de copii securizați cu probleme ulterioare de comportament, față de cei securizați fără probleme ulterioare, aveau, la evaluările de 24 și 48 luni, mame mai puțin suportive și încurajatoare, care mai târziu jucau deficitar rolul de învățător pentru copil, cu sprijin scăzut, expectanțe neclare și limite inconsistente; la 30 luni, în aceste case existau mult mai puține materiale de joc și implicare maternă, ele raportând semnificativ mai multă confuzie și stări afective dezorganizate.
Pentru grupul de copii insecurizați, fără probleme de comportament, observațiile de la 42 luni au indicat diferențe semnificative în ceea ce privește căldura mamelor acestora, suportul oferit și stabilirea mai adecvată a limitelor, comparativ cu grupul copiilor insecurizați, cu probleme de comportament. De asemenea, copiii insecurizați, fără probleme, manifestau mai multe afecte pozitive, erau mai complianți și afectuoși cu mamele la 42 luni, trăind într-un mediu cu semnificativ mai multe materiale de joc și având mame mai implicate (Erickson, Sroufe și Egeland, 1985; Sroufe, 1983; Troy și Sroufe, 1987).
Investigațiile au continuat la vârsta de 10-11 ani, pe 47 din cei 174 copii, în timpul unei tabere de vară cu durata de 4 săptămâni (Urban, Carlson, Egeland și Sroufe, 1991). Concluziile au arătat faptul că acei copii identificați ca având atașament sigur erau mult mai puțin dependenți, cu o auto-reglare superioară, mai competenți social și mai predispuși la interacțiuni eficiente cu consilierii taberei. Ei erau mult mai predispuși spre stabilirea prieteniilor, mai ales cu alți copii cu atașament sigur (Elicker, Englund și Sroufe, 1992). Diferențele între cei diagnosticați cu atașament ambivalent și rejectiv au fost adeseori nesemnficative, cu unele nuanțe: ambivalenții erau semnificativ mai dependenți de consilieri.
Două continuări ale studiilor pe același grup Minnesota, ajunși la adolescență, stabilesc legături cu psihopatologia (Ogawa, Sroufe, Weinfield, Carlson și Egeland, 1997; Warren, Huston, Egeland și Sroufe, 1997). Astfel, din eșantionul de 172 adolescenți investigați, 15% prezentau diagnostic sau istorie de viață cu tulburare anxioasă. Dintre aceștia, 28% dintre cei ambivalenți prezentau simptomatologia, 16 % dintre cei cu atașament rejectiv și doar 12% dintre adolescenții securizat atașați.
Ogawa și colab. (1997) a continuat studiul legăturii dintre factorii developmentali, respectiv experiența traumei, și simptomatologia disociativă la adolescenți (17 ani) și adulții tineri (19 ani). Luând în considerare și cea de-a patra categorie de securitate a atașamentului, cea dezorganizată, ei au arătat că securitatea atașamentului este un factor predictiv semnificativ pentru simptomatologia disociativă la ambele vârste investigate. Astfel, ambele categorii, evitant și dezorganizat, sunt buni predictori pentru patologia disociativă, confirmând teoria lui Liotti (1995), care lega dezorganizarea și trauma timpurie de o structurare specifică la nivel nervos, care predispune la disociere ulterior.
Neîndoielnic, rezultatele eșantionului Minnesota demonstrează mult mai puternic impactul atașamentului infantil asupra sănătății decât au făcut-o cercetările pe populații de risc scăzut, subliniind faptul că securitatea atașamentului operează ca un factor protectiv în mediile de risc (Morisset et. Al, 1990; Rutter, 1987) și că insecuritatea atașamentului, combinată cu adversitățile familiale, este o cale puternică spre problemele ulterioare de comportament distructiv (Lyons-Ruth, Zoll, Connell și Grunebaum, 1989).
Un alt studiu pe populație de risc ridicat din Pittsburgh (Shaw și Vondra, 1995) aduce predicții asupra relației dintre insecuritatea atașamentului infantil și problemele comportamentale ale preșcolarilor la vârsta de 3 ani.
Insecuritatea evaluată la vârsta de 12 luni s-a dovedit predictivă pentru niveluri ridicate de agresivitate clinică la 60% dintre copiii diagnosticați cu atașament dezorganizat, 31% dintre cei evitanți, 28% dintre ambivalenți și doar 17% dintre cei atașați sigur. Puterea cea mai mare de predicție pentru agresivitatea de intensitate clinică a copiilor la 3 ani s-a înregistrat pentru combinația dintre atașamentul dezorganizat și temperamentul infantil dificil, raportat de părinți la vârsta de 2 ani.
Concluzia cea mai importantă desprinsă din aceste studii realizate pe populație cu risc ridicat este aceea că paternul dezorganizat de atașament insecurizant este factorul general de vulnerabilitate cel mai puternic legat de probleme ulterioare de adaptare și sănătate psihică (Main și Hesse, 1990). Desigur, interpretarea efectului acestuia pentru psihopatologie trebuie făcută doar în contextul acțiunii altor factori de risc, care pot predispune pentru simptomatologie de internalizare sau externalizare.
Copii cu risc medical crescut
Vom continua incursiunea noastră în literatura de specialitate prin inventarierea cercetărilor asupra grupurilor de copii cu risc medical. Acestea s-au concentrat cel mai adesea asupra copiilor născuți prematur. Nașterea înainte de termen în sine nu conduce la un grad sporit de insecuritate (Crnic, Greenberg și Slough, 1986; Easterbrooks, 1989; Frodi și Thompson, 1985; Goldberg, 1988), dar aceasta poate apărea prin asocierea acestei condiții cu un nivel ridicat de stres, mediu familial cu resurse limitate (Willie, 1991) sau probleme medicale coexistente (Plunkett, Meisels, Stewifel și Pasik, 1986).
Astfel, un studiu comparativ între copii sănătoși și alții diagnosticați cu fibroză chistică și defecte congenitale cardiace demonstrează o rată semnificativ mai scăzută de atașament securizant în grupul copiilor bolnavi, cu un procent crescut de patern dezorganizat. La vârsta de 4 ani, raportările părinților indică un procent ridicat de simptome de internalizare și externalizare pentru copiii care prezentau atașament evitant, comparativ cu aceia securizați, în timp ce aceia ambivalenți sau dezorganizați nu prezentau diferențe semnificative față de acest ultim grup.
Marvin și Pianta (1996) au continuat cercetările în domeniu pe copii de 1-4 ani cu epilepsie și pareză cerebrală. Concluziile lor au arătat faptul că există un risc scăzut pentru insecuritate în cazul copiilor cu pareză cerebrală, dar unul foarte semnificativ pentru cei cu epilepsie. Oricum, părinții diagnosticați cu AAI ca „rezolvați” în legătură cu această problemă a copiilor lor, erau mult mai predispuși la a avea copii cu atașament securizant.
O altă echipă de cercetători (Speltz, Endriga, Fisher și Mason, 1997) au luat spre investigare atașamentul la 12 luni pentru un grup de copii cu malformații craniofaciale și unul de control. Copiii cu despicătura buzei superioare sau palatină și cei fără probleme aveau rate de securitate similare (80% în primul grup și 72% în cel de control). Concluzia cercetării sprijină ideea că, deși o astfel de malformație facială aduce un grad crescut de desfigurare copiilor, condiția medicală în sine nu influențează structurarea securității atașamentului.
Ca o concluzie asupra cercetărilor inventariate pentru această categorie de copii, putem spune că, exceptând epilepsia, condițiile clinice sau alt risc medical, în cazul copiilor, nu se asociază în sine cu un risc crescut pentru atașament insecurizant. Asocierea acestora cu problemele maternale sau familiale și abuzul copilului crește însă semnificativ riscul acestor copii pentru insecuritate (van Ijzendoorn, Goldberg, Kroonenberg și Frenkel, 1992).
Copii care au îngrijitori cu diagnostic psihiatric sau alt risc
Ne vom referi, în cele din urmă, la cea de-a patra categorie de copii și anume aceia care au îngrijitori cu diagnostice psihiatrice sau alți factori de risc. Din acest grup, vom cita studiile conduse de Radke-Yarrow și colegii (DeMulder și Radke-Yarrow, 1991; Radke-Yarrow, Cummings, Kuczynski și Chapman, 1985), care au investigat un grup de copii și mamele acestora, din clasă socială medie, cu depresie bipolară, unipolară, medie și fără tulburări afective.
Concluziile au demonstrat un grad crescut de insecuritate (aproximativ 70%) la copiii mamelor din grupul cu depresie bipolară, cu o majoritate încadrată în clasa dezorganizată/dezorientată. În același timp, un grad ușor ridicat de insecuritate s-a înregistrat la copiii mamelor cu depresie unipolară, iar grupurile de mame sănătoase și cu depresie ușoară nu au prezentat diferențe semnificative în direcția insecurității copiilor.
Dacă ne referim la rolul central pe care anxietatea îl joacă în ansamblul teoriei atașamentului (Bowlby, 1973; Bretheron, 1992; Cassidy, 1995), devine important să cităm studii efectuate pe eșantioane de mame diagnosticate cu tulburare anxioasă și copiii acestora. Manassis, Bradley, Goldberg și Swinson (1994) citează un prim astfel de studiu realizat pe copii cu vârste între 20 și 51 de luni, ai mamelor cu tulburare anxioasă. Concluziile raportează un procent de 80% de copii ai acestor mame etichetați ca având atașament insecurizant.
Pe lângă acest factor de risc reprezentat de tulburările psihiatrice ale mamei, au mai fost amintiți și alții în determinismul atașamentului insecurizant, precum: viața stresantă și problemele familiale raportate pe parcursul copilăriei timpurii (Egeland și Sroufe, 1981; Spieker și Booth, 1988; Vaughn, Egeland, Stroufe și Waters, 1979), alcoolismul matern sau consumul de droguri (O’Connor, Sigman și Brill, 1987; Rodning și colab., 1991), satisfacția maritală sau satisfacția legată de suportul social parental (Crnic, Greenberg și Slough, 1986; Crockenberg, 1981).
Securitatea atașamentului la copii crescuți în centre de plasament sau adoptați târziu
Datorită faptului că deprivarea maternală este una dintre ideile de bază de la care a pornit teoria atașamentului (Bowlby, 1953; 1969/1982), se cuvine a fi amintită aici încă o condiție importantă cu impact asupra securității atașamentului și adaptării ulterioare, și anume creșterea în centre de plasament sau adopția târzie. În ciuda efectelor semnificative ale acestor situații, literatura de specialitate citează relativ puține studii în această direcție.
Unul dintre aceste studii (Marcovitch et colab., 1997) investighează securitatea atașamentului pe un eșantion de copii români instituționalizați, adoptați de părinți canadieni. Cele două grupuri comparate erau compuse din copii care petrecuseră un timp lung în deprivarea orfelinatelor înaintea adopției, respectiv copii adoptați în primele luni de viață. Ambele grupuri au raportat un grad semnificativ mai ridicat de insecuritate decât copiii crescuți în familiile normale canadiene. Observația interesantă a fost aceea că, deși majoritatea formelor de insecuritate erau fie ambivalentă, fie controlant/dezorganizată, nici unul dintre copii nu prezenta stilul evitant! Autorii leagă rezultatele și de probabilitatea mică de a manifesta rejecție pentru copilul adoptat din partea familiei (condiție pentru dezvoltarea atașamentului evitant), precum și de observațiile lui Bowlby asupra căutării proximității în mod evident la copiii instituționalizați.
Un al doilea studiu realizat pe copii români adoptați de părinți canadieni (Chisholm, Carter, Ames și Morison, 1995) face comparații între 3 grupuri formate: copii care au petrecut în orfelinate cel puțin 8 luni de viață (adopția târzie), copii adoptați înainte de 4 luni (adopția timpurie) și copii crescuți în familii normale canadiene. Copiii care petrecuseră un timp mai lung instituționalizați înaintea adopției avea un grad semnificativ mai mare de insecuritate, capacitatea lor de a dezvolta un atașament securizant fiind puternic afectată de condiția aceasta. Confirmând concluziile studiului citat anterior, și cel de față subliniază gradul semnificativ mai accentuat de atitudine prietenoasă nediscriminativă în fața străinilor pentru copiii crescuți în orfelinate.
Modele explicative ale legăturii dintre structurarea atașamentului și dezvoltarea psihopatologică ulterioară
Înainte de a trece la inventarierea cercetărilor care leagă teoria atașamentului de psihopatologia la vârsta adultă, iată câteva opinii care ar susține rolul cauzal (și nu doar de predictor sau corelat) al diverselor tipuri de securitate a atașamentului pentru manifestările psihopatologice ulterioare.
În primul rând putem face referire la dezvoltarea modelelor interne relaționale (Main, Kaplan și Cassidy, 1985). După cum am arătat deja, teoria de bază a atașamentului susține menținerea la nivel comportamental și reprezentațional a organizării infantile a atașamentului. Ele sunt modele interne de lucru cognitiv-afective, care conțin expectanțele copilului referitoare la intimitatea și grija din partea altora, și care îi afectează selectiv percepția, cogniția și motivația (Bretherton, 1985). Acestea, conform teoriei lui Bowlby (1973), devin tot mai rezistente la schimbare odată cu înaintarea în vârstă. În acest sens, securitatea atașamentului poate fi legată de percepția generală asupra propriei competențe și stime de sine, în timp ce insecuritatea, de modele de lucru ostile, cu biasuri de atribuire, în care hipervigilența și furia infantilă nerezolvată conduc la agresivitate reactivă (Dodge, 1991).
O altă viziune interpretativă susține faptul că schimbările emoționale relative la securitatea atașamentului au impact semnificativ asupra organizării neuronale care ar predispune la un tip de funcționare ulterioară sau alta. Se pare că paternurile timpurii de reglare emoțională pot altera semnificativ procesele de condiționare a fricii din amigdală (LeDoux, 1995; vezi Kohlrieser, 2007; Goleman, 2001, 2005), precum și dezvoltarea conexiunilor dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal (Schore, 1996). Această direcție susține legătura dintre organizarea neuronală și comunicarea afectivă și procesele atașamentului (Bretherton, 1995; Greenberg și Snell, 1997; Grossmann, 1995).
Al treilea model explicativ al legăturii dintre structurarea atașamentului și dezvoltarea psihopatologică ulterioară plasează această conexiune la nivel comportamental (Greenberg, Speltz, DeKlyen, 1993). Unele dintre comportamentele etichetate ca „distructive” ale copiilor pot fi văzute ca strategii puternice de reglare a paternurilor de îngrijire, mai ales în situațiile unde una sau mai multe strategii mai adaptative s-au dovedit ca ineficiente. Astfel, plânsul, noncomplianța și alte forme de căutare a atenției în mod negativ pot servi, în unele cazuri, la reglarea proximității îngrijitorului sau educatorului, observate la copiii care au primit sau primesc îngrijire neadecvată și/sau aflați în insecuritate. Impactul, în dezvoltarea psihopatologică și dezadaptativă familial, decurge din păstrarea pe termen lung a unor strategii de acest tip, adaptative pe termen scurt (menite să crească proximitatea prin atenție negativă în absența celei pozitive). Spre exemplu, inversiunea de rol (dominare, a face pe șeful etc.) apărută în cazul copiilor cu atașament dezorganizat poate fi văzută ca o preluare a controlului de către copil atunci când este absentă o strategie coerentă și predictibilă de răspuns în îngrijirea lui (Main și Hesse, 1990). La fel, paternul ambivalent de mixare imatură a furiei cu dependența (comportamente care serveau sistemului de atașament de menținere a proximității și atenției îngrijitorului) poate fi văzut ca simptom sau precursor al unor variate tulburări de adaptare (Cassidy, 1995; Cassidy și Berlin, 1994). La un nivel mai larg, teoreticienii psihologiei familiei au identificat cum aceste paternuri infantile răspund nevoii de atașament a copilului, precum și paternului maladaptativ larg al familiei (Marvin și Stewart, 1990).
O a patra cale prin care atașamentul poate contribui la dezadaptare este la nivelul motivațiilor pe care le prestabilește pentru interacțiunea socială. Se pare că diversele stiluri de atașament predispun la o orientare socială pozitivă sau rezistentă, oferind o disponibilitate diferită spre interacțiune și socializare (Richters și Waters, 1991). De asemenea, această viziune poate explica și modul în care securitatea atașamentului poate deturna dezvoltarea unui copil dinspre devianță și poate crea disponibilitate pentru legături pozitive, care să-l protejeze de delincvență și auto/sociodistructivitate (Hawkins, Arthur și Catalano, 1995).
Vom continua acum cu inventarierea legăturii dintre teoria și cercetările din domeniul atașamentului și psihopatologia la vârsta adultă. Pentru aceasta, vom oferi câteva detalii în plus despre modul cum acționează la nivel intern modelele de lucru (Bowlby, 1973) specifice stilurilor de atașament, în elaborarea și predispunerea spre un tip de simptomatologie sau altul.
Așadar, când experiența responsivității și căldurii în relația timpurie cu îngrijitorul a condus la o „expectanță încrezătoare” (Winnicott, 1971) din partea copilului, acesta va dezvolta o imagine despre sine ca valoros și demn de a fi iubit și o imagine a celuilalt ca iubitor (Bretherton, 1985). Aceste expectanțe îi vor permite copilului să dezvolte strategii securizante atunci când se află în pericol sau la nevoie, cu așteptarea că acestea îi vor fi satisfăcute.
Atunci când copilul trăiește experiențe relaționale care îl determină să se aștepte de la îngrijitori că vor fi rejectivi sau nedemni de încredere, vor dezvolta o imagine de sine ca nedemni de iubire și respinși, iar un model al celorlalți ca rejectivi și neiubitori. Acești copii nu se vor aștepta ca adulții să fie disponibili la nevoie, așa că vor învăța să dezvolte strategii alternative, insecurizante, de a face față pericolelor.
Aceste strategii insecurizante alternative se diferențiază în primul rând pe dimensiunea tendinței de maximizare sau minimizare a expresiei nevoii de atașament.
În cazul strategiilor de minimizare, copiii întorc defensiv atenția de la pericolul lor și de la problemele de disponibilitate ale îngrijitorului, având astfel acces limitat la propriile sentimente și dezvoltând un portret nerealist asupra disponibilității părintelui.
Copiii care folosesc strategii de maximizare, își întorc defensiv atenția asupra pericolului propriu și asupra problemelor de disponibilitate ale adultului. Fiind așa de „fuzionați” (Main și Goldwin, 1999) cu problemele de disponibilitate ale îngrijitorului, ei sunt incapabili să distingă cu acuratețe dacă amenințările chiar există și dacă îngrijitorul este disponibil.
Ambele tipuri de strategii predispun puternic copilul pentru psihopatologie. Strategiile de minimizare aduc riscul pentru simptome de externalizare, atenția fiind întoarsă dinspre sine spre exterior, dar fără a rezolva reprezentările negative. În același timp, strategiile de maximizare pot predispune la tulburări de internalizare, întrucât atenția este ațintită asupra indisponibilității îngrijitorului, iar reprezentările negative rămânând dureros de vii.
În acest context ideativ vom trece la inventarierea cercetărilor care leagă problematica tipurilor de atașament din copilărie și strategiile aferente acestora cu psihopatologia adultă.
1.4.2. Atașament și psihopatologie la vârsta adultă
Datorită faptului că sunt destul de puține studii care să lege strict atașamentul timpuriu de tulburările psihopatologice ale adultului (Dozier, Stoval și Albus, 1999), vom lărgi puțin aria noastră de cuprindere și asupra cercetărilor care stabilesc legături între evenimente relevante conexe atașamentului din copilărie și psihopatologia ulterioară.
Ca și categorii nosologice vom urmări sindroamele clinice, precum tulburările afective și tulburările anxioase, apoi tulburările disociative și pe acelea alimentare, continuând cu schizofrenia și tulburările de personalitate, mai precis tulburarea de personalitate borderline și cea antisocială.
Tulburările afective
Așadar, în categoria tulburărilor afective vom investiga legătura problematicii atașamentului cu depresia unipolară sau cu tulburarea bipolară (ce combină depresia cu faze maniacale sau hipomaniacale).
Încă din scrierile lui Bowlby (1980) putem regăsi trei mari categorii de situații relative la atașament, din copilărie, care ar predispune la dezvoltarea ulterioară a depresiei.
Pe de o parte, este vorba despre situația în care un părinte moare și copilul experimentează un control scăzut asupra circumstanțelor ulterioare, ceea ce va conduce la dezvoltarea reactivă a unui sentiment de lipsă de speranță și disperare.
Pe de altă parte, o altă situație care predispune la depresie este aceea în care copilul este incapabil să construiască relații stabile și securizante cu un îngrijitor, în ciuda încercărilor sale repetate, ceea ce predispune la construirea unui model despre sine ca o ratare (și orice situație de pierdere sau dezamăgire ulterioară poate fi inerpretată ca o reconfirmare).
A treia categorie de situații este aceea în care părintele îi oferă copilului mesajul că este incompetent sau nedemn de iubire, acesta din urmă dezvoltând o imagine despre sine ca nedemn de iubire și despre ceilalți ca neiubitori, așteptând în continuare de la alții ostilitate și respingere la nevoie (Bretherton, 1985, cit de Dozier, Stoval și Albus, 1999). Cummings și Cicchetti (1990) chiar afirmă faptul că experiența unui părinte indisponibil este similară cu aceea a pierderii reale a unui îngrijitor.
Acest mecanism descris de Bowlby (1980) este similar cu acela prezentat de Seligman, al neajutorării învățate implicate în depresie (Seligman, Abramson, Semmel și von Baeyer, 1979). În viziunea lui Seligman, lipsa de speranță caracteristică depresiei se dezvoltă atunci când diverse evenimente amenințătoare au loc și sunt experimentate ca incontrolabile. Revenind la teoria lui Bowlby, toate cele trei categorii de evenimente amintite mai sus au un caracter incontrolabil perceput de copil, predispunându-l pe acesta la depresie.
De fapt, ceea ce deschide drumul către depresie mai mult decât pierderea în sine sunt experiențele neplăcute de îngrijire implicite, care urmează. Așadar, îngrijirea neadecvată consecutivă pierderii unui părinte dublează riscul pentru depresie la vârsta adultă, mai ales in cazul separării, comparativ cu decesul (Harris, Brown și Bifulco, 1986). Ne referim aici la neglijare, indiferență și niveluri scăzute de control parental.
De asemenea, impactul pierderii pare să depindă și de modelele interne de lucru construite deja de copil înainte de apariția pierderii și de calitatea relației pe care acesta a avut-o cu îngrijitorul (Cummings și Cicchetti, 1990). Această idee este întărită și de studiile (Raskin, Boothe, Reating, Schulterbrandt și Odel, 1971) care arată că persoanele adulte depresive își descriu părinții ca fiind în cea mai mare măsură rejectivi și nesuportivi, în comparație cu persoanele fără tulburări psihiatrice diagnosticate. Alte studii (Fonagy et colab., 1996) indică faptul că părinții persoanelor adulte diagnosticate cu depresie sunt evaluați ca neiubitori și moderat rejectivi, rezultate care nu diferă față de cele ale altor pacienți cu diagnostic psihiatric, dar sunt semnificativ distincte față de cele ale persoanelor sănătoase (Dozier, Stoval și Albus, 1999).
Alte studii care leagă stările mentale specifice stilurilor de atașament adult cu depresia par a fi destul de inconsistente. Astfel, unele asociază depresia cu stările mentale caracteristice tipului preocupat (Cole-Detkes și Kobak, 1996; Fonagy et colab., 1996; Rosenstein și Horowitz, 1996), în timp ce altele asociază depresia mai puternic cu stările mentale caracteristice stilului de atașament rejectiv (Partick, Hobson, Castle, Howard și Maughan, 1994). O opinie vehiculată asupra acestor diferențe între rezultate (Dozier, Stoval și Albus, 1999) vorbește despre faptul că în categoria celor diagnosticați ca depresivi apar diferențe de manifestare pe dimensiunea internalizare-externalizare despre care am amintit mai devreme.
Un alt studiu interesant (Pearson și colab., 1994) pornește de la definirea a două categorii în cadrul stărilor mentale caracteristice stilului de atașament autonom: și anume “autonom dobândit” (caracteristic persoanelor care și-au dezvoltat stări mentale autonome, coerente, în ciuda dificultăților experimentate de-a lungul vieții) și ”autonom continuu” (persoane care au avut de la început părinți iubitori). Concluzia cercetării postulează faptul că femeile din grupul autonom dobândit au raportat semnificativ mai multă depresie decât cele din grupul autonom continuu, ceea ce ar putea indica faptul că experiențele de viață negative pot predispune la depresie, chiar și atunci când stări mentale autonome sunt dobândite (cit de Dozier, Stoval și Albus, 1999).
Referitor la depresia bipolară, studiile sunt mai puține. Spre exemplu, Fonagy et colab. (1996) a observat că există o probabilitate semnificativ mai mare ca persoanele cu depresie bipolară să fie clasificate cu atașament rejectiv decât persoanele cu alte tulburări afective.
Tulburările anxioase
Mergând mai departe, ne vom opri asupra legăturii dintre problematica atașamentului și tulburările anxioase la vârsta adultă. La fel, vom urmări relația dintre acestea și comportamentele și evenimentele predispozante relative la atașament din copilărie, precum și relația cu stările mentale specifice stilurilor de atașament adult.
Vorbind despre tulburări anxioase, ne putem gândi la combinația dintre frică și evitare, în proporții diferite, corespunzător principalelor categorii nosologice: anxietatea generalizată (în care frica predomină), tulburarea de panică/atacul de panică (predomină frica intensă, dar apare și o conduită de evitare), fobiile (conduita de evitare a obiectului fobogen este predominantă, dar frica apare la întâlnirea cu acesta, adeseori chiar sub forma atacului de panică) și tulburarea obsesiv-compulsivă (frica apare în momentele în care subiectul nu se angajează în comportamentele compulsive autoprescrise).
Referindu-ne la teoria clasică a lui Bowlby (1973), acesta leagă tulburările anxioase (cu excepția fobiilor specifice față de animale) de anxietatea copilului în raport cu disponibilitatea figurii de atașament. El vorbește despre constelații familiale specifice care ar predispune copilul spre a dezvolta tulburări anxioase, mai precis acele medii care implică un control realizat prin supraprotecție sau rejecție. În mod concret, sunt descrise situațiile în care: 1) copilul se teme pentru viața părintelui în absența sa (datorită disputelor parentale sau tentativelor suicidare); 2) copilul se teme de abandon sau rejecție (din cauza amenințărilor parentale); 3) copilul simte nevoia să rămână acasă ca un companion al părintelui; 4) părintele are dificultăți în „a da drumul” copilului, datorită fricii copleșitoare că i s-ar putea întâmpla ceva rău.
Cercetări specifice asupra legăturii dintre atașamentul infantil și tulburările anxioase la adolescență (Warren et colab., 1997), diagnosticate la vârsta de 17½ ani, au arătat faptul că acestea apar cu o probabilitate semnificativ mai mare la copiii cu atașament ambivalent, în comparație cu aceia cu atașament securizant sau evitant. Chiar și în condițiile în care variabila temperament infantil era controlată, atașamentul ambivalent infantil a rămas un bun predictor pentru tulburările anxioase târzii (Warren et colab., 1997, cit de Dozier, Stovall și Albus, 1999).
Pornind de la teoria lui Bowlby referitoare la mediile familiale problematice, s-au stabilit o serie de legături între acestea și apariția tulburărilor anxioase. Astfel, o cercetare în această direcție (Faravelli, Webb, Ambonetti, Fonnesu și Sessarego, 1985) a arătat că persoanele diagnosticate cu agorafobie au experimentat într-o proporție semnificativ mai mare o separare timpurie de mamă sau un divorț parental, în comparație cu grupul de control fără simptome psihiatrice.
De asemenea, Brown și Harris (1993) au evidențiat faptul că persoanele cu atacuri de panică au experimentat o pierdere timpurie a îngrijitorului sau o îngrijire extrem de inadecvată, cu o frecvență semnificativ mai mare decât grupul de control fără diagnostic psihiatric.
O altă cercetare în domeniu (Cassidy, 1995) demonstrează faptul că persoanele cu anxietate generalizată raportează a fi experimentat mai multă rejecție parentală și inversiune de rol decât cei fără aceste simptome.
În același fel, Chambless, Gillis, Tran și Steketee (1996) au identificat faptul că majoritatea persoanelor cu tulburări anxioase își descriu părinții ca neiubitori și exercitând un control ridicat. În cadrul grupului de subiecți cu tulburări anxioase, formele specifice (tulburare obsesiv-compulsivă vs. tulburare de panică cu agorafobie) nu sunt predictori pentru un tip aparte de stil parental (Chambless et colab., 1996).
Asocierea dintre stările mentale specifice unui stil de atașament adult și tulburările anxioase este investigată într-un număr restrâns de cercetări. Rosenstein și Horowitz (1996) au găsit faptul că dintre adolescenții diagnosticați cu anxietate ridicată pe scala Millon Multiaxial Personality Inventoy (Millon, 1983), 65% prezentau stări mentale caracteristice atașamentului preocupat, în timp ce 35%, stări mentale specifice atașamentului rejectiv.
În același mod, Fonagy et colab. (1996), identifică faptul că deși grupul persoanelor cu tulburări anxioase cuprinde în majoritate subiecți cu stări mentale preocupate (ca și în celelalte grupuri cu diagnostice psihiatrice), aceștia sunt, într-o măsură semnificativ mai mare decât alte grupuri clinice, nerezolvați în legătură cu o traumă sau pierdere.
O altă cercetare în domeniu (Cassidy, 1995) subliniază faptul că persoanele diagnosticate cu anxietate generalizată, spre deosebire de cei fără aceste simptome, raportează un grad semnificativ mai mare de vulnerabilitate și agresivitate în Inventarul de Atașament Adult (Lichtenstein și Cassidy, 1991), trăiri caracteristice stărilor mentale specifice atașamentului adult preocupat.
Tulburările disociative
Vom continua inventarierea cercetărilor care evidențiază legătura dintre problematica atașamentului la vârsta adultă (corelată cu evenimentele și comportamentele relative la atașament din copilărie, precum și cu stările mentale specifice tipurilor de atașament adult) și o altă condiție de sănătate: tulburările disociative.
Referindu-se la disocierea unor părți ale sinelui care sunt integrate în mod normal, aceste tulburări pot viza: disocierea propriei identități (tulburarea disociativă a identității și fuga disociativă), a memoriei (amnezia disociativă) sau a conștiinței de sine (tulburarea de depersonalizare).
Cercetările în domeniu (Carlson, Cicchetti, Barnett și Braunwald, 1989; Main și Morgan, 1996), arată că bebelușii abuzați sau aceia ai unor aparținători ei înșiși nerezolvați în raport cu o traumă sau piedere, sunt mai înclinați spre a manifesta o astfel de cădere a sistemului, în sensul disocierii.
Main și Hesse (1990) subliniau faptul că un comportament parental speriat sau sperietor va lăsa copilul „speriat fără soluție”.
Atât în cercetarea amintită mai sus, cât și la Liotti (1996), putem vedea cum experiențele timpurii cu un îngrijitor speriat sau sperietor cauzează copilului dezvoltarea de modele multiple și incompatibile despre sine și ceilalți. Secvențele de „joc” în interacțiunea copilului cu îngrijitorul se succed astfel: copilul experimentează schimbări rapide în care părintele este întâi speriat, apoi nu mai este speriat, apoi grijuliu.
În esență este vorba despre inconsistență în relație, care în mod ultim amenință sentimentul de securitate, siguranță relațională. Cu fiecare schimbare, un alt model despre sine (ca persecutor de temut, salvator sau copil iubit) și despre îngrijitor/celălalt (victimă persecutată, victimă salvată și salvator/îngrijitor competent) sunt puse în scenă succesiv.
Acești copii vor avea o dilemă nerezolvată atunci când se vor găsi în pericol, în legătură cu opțiunile pentru căutarea protecției: nu sunt capabili nici să meargă la îngrijitor pentru a fi protejați, nici să plece din situație și să se distragă. Fiind mereu expuși acestei frici fără soluție, ei vor fi mai expuși pentru experiențe disociative minore, ca soluții temporare de evadare din această dublă constrângere.
Este ceea ce vom găsi în teoria jocurilor psihologice, descrisă pe larg de analiza tranzacțională în lucrările lui Eric Berne (1964, 1972). Este un model deosebit de util în identificarea disfuncțiilor relaționale, însușite de timpuriu, și a căror conștientizare și redecizie ar asigura alternativa sănătoasă în relațiile noastre semnificative, potrivit paradigmei analizei tranzacționale.
Tot legat de cercetarea lui Main și Hesse (1990), mai trebuie să amintim o altă concluzie: experiența relației infantile cu îngrijitorul nerezolvat în raport cu propria traumă, incapabil să-l apere de pericole sau chiar provocându-i amenințări, creează acest atașament dezorganizat și crește riscul de abuz ulterior prin intrarea în relație cu alți îngrijiotori/parteneri abuzatori! Acești copii care sunt apoi abuzați repetat sunt foarte susceptibili spre a dezvolta simptomatologie disociativă (Liotti, 1996).
Pe aceeași linie ideativă, Perry, Pollard, Blakly, Baker și Vigilante (1995) arată că experiențele de stări disociative timpurii conduc la o neurobiologie sensibilizată, care ar predispune indivizii adulți la stări disociative. Atașamentul dezorganizat infantil și experiențele de abuz din copilărie, neînsoțite de protecția îngrijitorului, pot predispune individul la stări disociative la vârsta adultă (Carlson, 1998).
Concret, Carlson (1998) a examinat relația dintre atașamentul infantil dezorganizat și simptomatologia disociativă, ea identificând în grupul urmărit, la vârsta de 12 luni, 35% dintre bebeluși cu acest tip de atașament, iar la 18 luni, 43%. Folosind mai târziu un inventar pe care l-a dat spre completare profesorilor acestor copii (Teacher Report Form, din Child Behaviour Checklist, elaborat de Achenbach și Edelbrock, 1986), a obținut următoarele rezultate: dezorganizarea infantilă era asociată cu scoruri înalte date de profesori pentru simptome disociative, atât în școala elementară, cât și în gimnaziu. Mai mult, comportamentele dezorientate/dezorganizate demonstrate timpuriu de acești copii în Situația Străină, corelau cu autoraportarea de simptome disociative la vârsta de 19 ani, evaluate pe Scala Experiențelor Disociative (Carlson și Putnam, 1993). Pentru a exclude alți factori timpurii care ar mai putea corela cu simptomatologia disociativă, cercetătoarea a controlat variabilele de vulnerabilitate endogenă, precum dificultăți prenatale, dificultăți la naștere sau consum de droguri/alcool pe perioada sarcinii. Nici unul dintre acești factori nu au indicat o asociere cu atașamentul dezorientat/dezorganizat infantil (Carlson, 1998).
Ca o concluzie asupra cercetărilor care să lege experiențele infantile referitoare la atașament și simptomele disociative ale adultului, putem cita ideea desprinsă din lucrarea lui Main și Hesse (1990), care propun chiar un model intergenerațional de transmitere a simptomelor disociative. Aceștia sugerează că traumele proprii și pierderile nerezolvate sunt cauzele pentru care părinții se poartă în moduri speriate sau înfricoșătoare cu proprii copii. Într-adevăr, Liotti (1996) a identificat că 62% dintre adulții diagnosticați cu tulburări disociative au avut mame care și-au pierdut o rudă foarte apropiată în primii 2 ani de viață.
Pentru a încheia incursiunea în problematica legăturii dintre stările mentale specifice atașamentului la adult și simptomele disociative, trebuie să precizăm că Inventarul de Atașament Adult (Adult Attachment Interview, AAI) diagnostichează „stare mentală nerezolvată în raport cu o pierdere sau traumă” în situația de blocaj notabil al raționamentului sau al monitorizării discursului, când adultul intervievat relatează acea situație.
Ca și în cazul atașamentului infantil dezorganizat/dezorientat (identificat în Situația Străină), clasificarea de „nerezolvat” se bazează în sine pe observarea unor comportamente similare fenomenelor disociative!
Spre exemplu (Greenberg, 1999), o persoană care devine pierdută în rememorarea episoadelor de abuz sau pierdere, apărând ca speriată în relatarea ei, este foarte posibil să trăiască atunci o stare similară celei disociative.
La fel, în situația în care o persoană dă la un moment dat detalii în povestirea sa despre traumă sau pierdere, care contrazic alte detalii, este foarte posibil să experimenteze din nou stări mentale asemănătoare celor disociative. De aceea, am putea spune (Greenberg, 1999) că stările nerezolvate pot fi asociate cu simptomele și tulburările disociative.
Din literatura de specialitate investigată până la acest moment nu am putut identifica studii asupra persoanelor cu simptome disociative, în legătură cu stările mentale specifice atașamentului adult.
Tulburările alimentare
A patra direcție de investigare a condiției de sănătate adulte în legătură cu atașamentul este cea a tulburărilor alimentare. Acestea includ anorexia nervoasă (menținerea unei greutăți corporale periculos de mici, cu imagine corporală distorsionată și frică de îngrășare) și bulimia nervoasă (mâncat compulsiv/binge și comportamente compensatorii, ca voma provocată sau administrarea de laxative). Aceste tulburări apar în general în adolescență și multe dintre femeile cu tulburări de alimentație sunt, de asemenea, și depresive (comorbiditate de 75% raportată de Mitchell și Pyle, 1985).
Experiențele infantile referitoare la atașament și legătura lor cu tulburările de alimentație de la vârsta adultă au fost inverstigate într-o serie de cercetări recente, care se bazează pe inventarierea retrospectivă a disponibilității părinților participanților în studiu. În general, femeile cu anorexie nervoasă își descriau ambii părinți negativ.
Palmer, Oppenheimer și Marshall (1988) au observat că femeile cu tulburări alimentare raportau mai frecvent o calitate scăzută a îngrijirii parentale în comparație cu acelea fără tulburări alimentare. Mai mult, tații acestora erau descriși ca indisponibili emoțional și rejectivi (Cole-Detke și Kobak, 1996; Rhodes și Kroger, 1992). În al treilea rând, mamele sunt descrise ca dominatoare, supraprotective și perfecționiste (Minuchin, Rosman și Baker, 1978). Un ultim aspect identificat este acela că în general părinții acestor femei erau descriși ca fiind nesuportivi față de independența lor (Kenny și Hart, 1992).
Un studiu observațional (Humphrey, 1989) care analiza interacțiunile familiale subliniază faptul că părinții trimiteau fetelor mesaje duble: le sugerau suport și simultan le sabotau încrederea. Consecința se regăsește în sentimentul de inadecvare al fetei.
Un alt studiu (Armstrong și Roth, 1989) a identificat faptul că femeile cu tulburări alimentare reacționau în moduri extreme la separări imaginare minore de persoanele dragi, comportament care se asocia în general cu experiența cu mame supracontrolatoare, perfecționiste, care comunică lipsă de suport pentru încercările fiicei de a-și dobândi independența, precum și relația cu tați rejectivi emoționali, și fiice care se simt respinse, controlate și inadecvate. O altă asociere cauzală posibilă a tulburărilor alimentare a fost stabilită cu abuzul sexual, dar dovezile reduse ale acestei legături sugerează faptul că ar putea să nu fie o legătură atât de puternică între abuz și anorexia sau bulimia nervoasă (Pope, Mangweth, Negrao, Hudson și Cordas, 1994; Welch și Fairburn, 1994).
Câteva studii care leagă tulburările alimentare și stările mentale relative la atașament ale adultului aduc rezultate contradictorii.
Cole-Detke și Kobak (1996) observă că femeile care prezintă tulburări de alimentație sunt cel mai frecvent clasificate ca rejective, în timp ce femeile care raportează o combinație între tulburări alimentare și depresie sunt cel mai adesea cotate ca preocupate/ambivalente, asemănător acelora care au doar depresie. Cei doi autori argumentează că femeile cu tulburări alimentare încearcă să-și controleze lumea prin comportamentul de hrănire, control orientat așadar în exterior. Se pare că ele aleg acest tip de control nefiind capabile să își examineze propriile stări psihice, și se adaptează prin orientarea pericolului asupra propriului corp. Autorii propun chiar ideea că tulburările de alimentație permit distragerea atenției de la preocupările legate de atașament spre un obiectiv extern și mai accesibil de schimbare corporală.
Fonagy et colab. (1996) evidențiază că 64% dintre persoanele cu tulburări de alimentație erau clasificate ca având stări mentale preocupate.
Schizofrenia
Următoarea condiție de sănătate investigată este schizofrenia, din perspectiva legăturilor ei cu problematica atașamentului. Ne referim aici la tulburările de pe Axa I, caracterizate de psihoză (pierderea contactului cu realitatea), unde halucinațiile și delirul sunt prezente, cu un grad crescut de ereditate.
Din perspectiva experiențelor infantile referitoare la atașament, istoria de viață a adulților diagnosticați cu schizofrenie include în principal comunicare de tip double-binding (dublă constrângere) (Bateson, Jackson, Haley și Weakland, 1956), pseudoreciprocitate (Wynne, 1970), devianță a comunicării (tulburări de comunicare precum transmiterea de mesaje cu dublu înțeles) și emoții supra-exprimate (ca de exemplu supraimplicare familială și/sau criticism) (Glodstein, 1985). Acestea din urmă au fost cele mai investigate de literatura de specialitate.
Goldstein (1985) demonstrează în cercetarea sa asupra familiilor de adolescenți cu tulburări clinice ușoare spre medii, faptul că emoția exprimată și devianța comunicării sunt buni predictori pentru schizofrenie și tulburări din spectrul acesteia (tulburare de personalitate schizoidă, schizotipală și paranoidă) 15 ani mai târziu.
Cercetările mai recente, care ar lega stările mentale ale adultului specifice atașamentului cu schizofrenia, aduc rezultate interesante. Astfel, Tyrrell și Dozier (1997) arată că 89% dintre subiecții diagnosticați cu schizofrenie prezintă stări mentale rejective (atunci când se folosește sistemul de clasificare cu 3 categorii), iar 44% corespund tipului nerezolvat (când se folosește sistemul cu 4 categorii).
Greenberg (1999) atrage însă atenția asupra interpretării stărilor mentale din schizofrenie ca nerezolvate. Tulburarea de gândire specifică acestei condiții de sănătate mentală implică tocmai „scurtcircuitări ale monitorizării raționamentului și discursului”, caracteristici care definesc și categoria nerezolvat a tipurilor de stări mentale ale atașamentului adult. De aceea, persoanele cu tulburări de gândire ar putea apărea ca nerezolvate legat de o traumă sau pierdere doar din cauza tulburării în sine!
De asemenea, tratamentul medicamentos al schizofreniei poate induce aceste discontinuități ale discursului. Concluzia ar fi în acest caz necesitatea interpretării cu precauție a legăturii dintre stările mentale relative la atașamentul adult și schizofrenie.
Tulburările de personalitate
În cele din urmă ne vom apropia de cercetările care leagă unele tulburări de personalitate și problematica atașamentului.
Prima la care ne oprim este tulburarea borderline, caracterizată de o instabilitate accentuată a sentimentului de sine, cu reprezentări despre ceilalți instabile și nedezvoltate (oscilând astfel între idealizarea și devalorizarea alternativă a acestora), și având ca și centrală frica de abandon de către un celălalt idealizat. Relațiile cu o persoană diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline sunt intense și tumultuoase, ceea ce ne determină să presupunem unele influențe ale factorilor de atașament în etiologia acestei stări.
Main și Hesse (1990) au sugerat faptul că experiența infantilă a traumei fără suportul îngrijitorului ar predispune indivizii la a dezvolta patologie borderline sau disociativă. După cum am explicat mai devreme, copilul nu-și poate integra toate calitățile schimbătoare ale îngrijitorului într-un model unic, coerent și stabil despre sine și celălalt, în condițiile în care îngrijitorul se comportă înspăimântat și înspăimântător. Acest model neintegrat se păstrează însă. Modelele interne de lucru legate de îngrijitori ca incompetenți sau disponibili inconsistent, precum și legate de sine ca inconsistent valorizați, sunt centrale atât pentru diagnosticarea tulburării borderline, cât și a clasificării de atașament adult preocupat (Greenberg, 1999).
Problema cercetării asupra experiențelor infantile relevante pentru atașament în cazul persoanelor adulte cu tulburare borderline este una destul de dificilă. Aceasta pentru că istoria acestora este relativ greu de diferențiat față de aceea a persoanelor cu tulburare disociativă!
De asemenea, și în cazul celor cu borderline, adeseori putem identifica istoria unui abuz timpuriu (Greenberg, 1999).
În acest sens putem aminti cercetarea condusă de Herman, Perry și van der Kolk (1989), care evidențiază că 81% dintre persoanele diagnosticate cu tulburare de personalitate borderline raportează abuz fizic sau sexual, ori faptul că au asistat timpuriu la astfel de evenimente. Pentru 57% dintre acești copii, trauma s-a produs înaintea vârstei de 7 ani. Tot în aceeași direcție, Ogata și colab. (1990) arată faptul că 71% dintre femeile cu tulburare borderline au fost abuzate sexual, spre deosebire de acelea cu alte tulburări afective.
Alte studii (Sanders și Giolas, 1991) găsesc o rată mai ridicată de istorii de abuz sexual în documentele de spital ale pacienților cu tulburare borderline, spre deosebire de alți pacienți. În același timp, persoanele cu tulburare borderline raportează rate foarte ridicate de separări prelungite de îngrijitor în timpul copilăriei (Zanarini, Gunderson, Marino, Scwartz și Frankenburg, 1989), iar în mod special în raport cu mamele (Soloff și Millward, 1983).
Neglijarea emoțională, chiar în prezența fizică a îngrijitorului, este foarte frecvent întâlnită în istoria timpurie a subiecților cu tulburare de personalitate borderline (Patrick, Hobson, Castle, Howard și Maughan, 1994; Zanarini et colab., 1989).
Dintre cercetările mai recente care leagă stările mentale specifice atașamentului și tulburarea borderline, putem aminti lucrarea lui Fonagy et colab. (1996), care identifică un procent de 75% dintre pacienții prezentând această condiție de sănătate ca încadrându-se în categoria preocupați (în sistemul cu 3 categorii). Dintre aceștia, jumătate prezentau stări mentale specifice unei categorii foarte rar întâlnite, și anume temător preocupați în legătură cu evenimente traumatice.
De asemenea, Patrick et colab. (1994) indică faptul că toate femeile cu tulburare borderline luate în investigație sunt clasificate cu stări mentale preocupate, 10 din 12 fiind preocupate în raport cu pierderea sau trauma.
În orice caz, se pare că mixajul între strategiile de maximizare și experiențele de abuz nerezolvat este un element central în tulburarea de personalitate borderline (Greenberg, 1999).
Ultima condiție de sănătate inventariată, în raport cu teoria atașamentului, este tulburarea de personalitate antisocială, caracterizată în principal printr-o desconsiderare accentuată față de drepturile și sentimentele altora și față de regulile de bază ale societății. Persoana în cauză prezintă atribute precum viclenia, impulsivitate, iresponsabilitate, iritabilitate și lipsa remușcărilor.
Încă din teoria de început a lui Bowlby (1973) ne-am familiarizat cu ideea că în situația în care copiii trăiesc separarea de părintre sau când sunt amenințați de abandon, aceștia simt o furie intensă. Separările curente dar stresante sunt întâmpinate de copil plin de furie, pentru a-i comunica îngrijitorului sentimentele sale legate de despărțire. Dacă separările prelungite sunt combinate cu de amenințări înspăimântătoare, Bowlby sugerează faptul că pentru copil este foarte posibil să simtă față de părinte o furie disfuncțional de intensă, vecină cu ura și adesea implicând-o. Deși această furie este inițial îndreptată asupra părintelui, faptul că acesta este un lucru periculos pentru relație, conduce la reprimarea și reorientarea acesteia spre alte ținte (Bowlby, 1973; Stott, 1950).
Într-adevăr, cercetările care leagă problematica atașamentului de tulburarea antisocială identifică în istoria de viață a subiecților investigați separări prelungite de îngrijitorii primari (ca rezultat mai degrabă al separării sau divorțului, decât al decesului!), comportament antisocial sau deviant al taților, mame lipsite de afecțiune, în general îngrijire neglijentă (McCord, 1979; Robins, 1966).
Robins (1966) demonstrează asocierea diagnosticului de tulburarea antisocială de personalitatea cu istorii de viață de divorț, dezertare parentală sau alt tip de separare suferite timpuriu, dar și lipsa asocierii cu decesul părintelui.
La fel, Zanarini și colab. (1989) arată faptul că 89% dintre subiecții prezentând tulburare antisocială au experimentat separări prelungite de îngrijitor la un momendat pe perioada copilăriei.
McCord (1979) susține faptul că nu doar absența părintelui e importantă (a se vedea absența asocierii cu decesul), și arată că tulburarea antisocială este un rezultat foarte posibil și în situația în care mamele sunt doar lipsite de afecțiune și nu oferă supraveghere adecvată, iar tații sunt devianți, precum și când este raportată experiența abuzului fizic sau măcar o disciplină foarte aspră în copilărie (Zanarini și colab., 1989).
În legătură cu stările mentale specifice atașamentului adult identificate la persoanele cu tulburarea antisocială, putem aminti studii (Allen, Hauser și Borman-Spurrell, 1996; Rosenstein și Horowitz, 1996) care asociază acestei tulburări stări nerezolvate și rejective-de demitere. „Derogarea atașamentului” este un tip foarte rar întâlnit de atașament rejectiv-de demitere, în care persoana în cauză derogă figurile de atașament sau experiențele legate de atașament. Se pare că în lotul avut în studiu, 15% erau neclasificabili (întrunind criterii pentru mai multe categorii incompatibile) și raportau în interviuri proporția cea mai crescută de comportamente criminale, urmați fiind de aceia clasificați ca rejectivi și nerezolvați. Analize ulterioare au arătat faptul că subiecții din grupul neclasificabil au demonstrat niveluri mai crescute de criminalitate decât grupul securizant și preocupat, în timp ce grupul rejectiv prezenta niveluri semnificativ mai înalte decât grupul securizant.
Tot în această direcție, Rosenstein și Horowitz (1996) au identificat faptul că în grupul adolescenților cu tulburare de conduită, șase din șapte prezentau atașament rejectiv și niciunul nerezolvat, pe când în grupul celor cu tulburare de conduită și tulburări afective, jumătate erau clasificați ca și rejectivi și aproape jumătate ca nerezolvați în legătură cu o pierdere sau traumă.
Am trecut în revistă în paginile anterioare principalele arii ale psihologiei sănătății, la copii și adulți, în care cercetările din teoria atașamentului și-au concentrat atenția. Observând astfel impactul pe care calitatea și securitatea atașamentului structurat îl poate avea asupra sănătății psihice și relaționale, lucrarea noastră și-a concentrat atenția asupra evaluării efectelor unora dintre posibilele metode de optimizare a stilului de atașament. După cum arătam mai devreme (în subcapitolul 1.2.8), problema intervențiilor pentru creșterea nivelului de siguranță implicat în stilul de atașament este una de interes central. În funcție de grupul de vârstă/nivelului căruia se adresează, putem face o distincție de bază între:
(a) acelea care vizează schimbarea dinspre un model insecurizant spre atașamentul sigur al adultului – în cadrul acestor metode psihoterapia joacă un rol central, fiind axată, în funcție de orientarea specifică, pe schimbarea paternurilor cognitive, pe integrarea emoțională a experiențelor trecute și/sau pe dezvoltarea unor modele noi comportamentale. Datorită faptului că domeniul psihoterapiei, cu diversele modele explicative și tehnici specifice, este unul foarte extins și poate face obiectul unei lucrări separate, nu îl vom aborda acum. Vom aminti doar faptul că însăși psihoterapia bazată pe teoria atașamentului este o direcție care s-a impus deja în cadrul abordărilor clasice (Dales și Jerry, 2008);
(b) intervențiile care, deși se adresează adulților în rolul de părinți, urmăresc facilitarea structurării unui atașament sigur la copil. Studiile care au evaluat eficiența mai multor tipuri de intervenții din această ultimă categorie, conform metaanalizei realizate de Bakermans-Kranenburg, van Ijzendoorn și Juffer (2003), au arătat că rezultatele cele mai bune au fost înregistrate pentru: (1) demersurile scurte (de maximum 16 ședințe), care (2) vizau latura dezvoltării de comportamente menite să crească sensibilitatea mamelor, și care (3) demarau când copiii erau mai mari de 6 luni (deși s-au dovedit eficiente și acelea care începeau în perioada prenatală sau înainte de vârsta de 6 luni).
Lucrarea noastră a optat pentru investigarea posibilității de a include o metodă de educație prenatală, respectiv metoda Lamaze, în categoria intervențiilor menite să optimizeze securitatea atașamentului infantil. Deși majoritatea studiilor în legătură cu efectele metodei de educație prenatală Lamaze au urmărit impactul de optimizare a nașterii și a experiențelor femeii legate de aceasta, totuși orientarea aplicativă, formativă, precum și obiectivele de învățare specifice acestei tehnici (despre care vom vorbi în subcapitolul următor), ne-au condus la formularea ipotezei unui posibil efect de facilitare a structurării atașamentului sigur la copil, sau, cel puțin, a unui nivel înalt de securitate în relația acestuia cu mama. După cum vom vedea, metoda abordează totodată, la un nivel teoretic și aplicativ, și teme precum suportul partenerului în perioada sarcinii, în timpul experienței travaliului și nașterii, dar și postpartum. În acest context, o altă întrebare la care cercetarea noastră își propune să răspundă prin analiza datelor culese, este aceea legată de posibilul impact al educației prenatale Lamaze asupra optimizării atașamentului partenerilor în relația de cuplu sau, cel puțin, asupra calității relației maritale a acestora.
Pentru a completa cadrul conceptual în care lucrarea noastră intenționează să răspundă întrebărilor de cercetare, prin analiza și interpretarea datelor recoltate, vom oferi îm capitolul următor o serie de date despre specificul metodei de pregătire prenatală Lamaze, precum și unele rezultate ale studiilor care îi evaluează efectele.
O POSIBILĂ METODĂ DE OPTIMIZARE A STILULUI DE ATAȘAMENT: EDUCAȚIA PRENATALĂ LAMAZE
Prezentarea metodei de pregătire prenatală Lamaze
Se impune la acest nivel să ne familiarizăm cu metoda de pregătire prenatală Lamaze. Prezentarea noastră va oferi, în cele ce urmează, informații care își propun să răspundă întrebării: ce înseamnă și în ce constă de fapt această metodă?
Câteva idei legate de istoria Lamaze la nivel mondial pot fi un bun punct de pornire în cunoașterea acesteia. Astfel, se pare că dr. Fernand Lamaze a început să practice această metodă în Franța, în 1951, încorporând tehnicile observate de el în Rusia. La acea oră, ceea ce a căpătat numele de „metoda Lamaze”, cuprindea cursuri de pregătire a nașterii, tehnici de relaxare, de respirație, precum și de suport continuu din partea tatălui (partenerului) și a unei asistente special pregătite.
În ultima perioadă a anilor ’50, după ce Marjorie Karmel a născut asistată de dr. Lamaze, aceasta a scris despre experiența nașterii trăită astfel, în cartea Thank You, Dr. Lamaze (Karmel, 1959). Cartea a devenit repede cunoscută în Statele Unite, inspirând multe femei să abordeze nașterea ca pe un eveniment ce aparține deopotrivă ambilor parteneri într-un cuplu.
În 1958, Marjorie Karmel și Elisabeth Bing s-au întâlnit și au început să lucreze împreună, pentru a preda metoda Lamaze cât mai multor femei. În 1960 ele au format organizația ASPO/Lamaze (actuala Lamaze International), incluzând părinți, educatori prenatali, alți furnizori de servicii de sănătate și profesioniști ai domeniului, interesați de a răspândi la scară largă standardele educației prenatale Lamaze.
La ora actuală, expertiza metodei Lamaze se sprijină pe patruzeci de ani de cercetări și învățare din experiența de naștere naturală a mii și mii de femei din întreaga lume. Toate acestea au contribuit la schimbarea radicală a Lamaze, dinspre o simplă metodă de naștere, spre o filosofie ce oferă o bază pentru toate femeile care se pregătesc să nască și să devină mame. Accentul s-a schimbat și “respirația” nu mai este eticheta pentru Lamaze. Acum, filosofia Lamaze referitoare la naștere și cea legată de statutul de părinte, este ceea ce caracterizează această metodă și servesc drept fundament pentru munca organizației.
Concret, filosofia Lamaze referitoare la naștere postulează că:
Nașterea este normală, naturală și sănătoasă.
Experiența nașterii afectează profund femeile și familiile lor.
Înțelepciunea interioară a femeii o ghidează prin procesul nașterii.
Încrederea femeii și abilitatea ei de a naște sunt fie mărite fie diminuate de către cel care îi asigură îngrijirea medicală și de locul unde naște.
Femeile au dreptul sa nască libere de orice intervenții medicale de rutină.
Educația prenatală își propune să ofere femeilor: puterea de a lua decizii, fiind informate în ceea ce privește îngrijirea medicală pe care o primesc, puterea de a-și asuma responsabilitatea pentru sănătatea lor, precum și puterea să aibă încredere în înțelepciunea lor interioară.
În același timp, filosofia Lamaze legată de statutul de părinte afirmă că:
Să fii un părinte bun este vital pentru sănătatea fizică, emoțională și spirituală a copiilor noștri, a noastră și a societății noastre.
Să fii părinte este o muncă plină de bucurie, importantă, provocatoare și plină de satisfacții care merită cele mai mari eforturi din partea oricărui individ.
Începi să fii părinte încă dinainte de nașterea copilului. Conexiunea intimă dintre copii și părinții lor trebuie respectată și protejată din momentul nașterii și de-a lungul întregii vieți.
Mamele și tații au un rol unic, de neînlocuit în viața copiilor lor.
Bebelușii și copii se dezvoltă bine în interacțiune strânsă, consistentă cu părinții lor.
Să fii părinte este o artă care se învață; cei mai importanți profesori ai noștri sunt proprii părinți, familia noastră și copiii noștri.
Să fii părinte înseamnă că ai nevoie de susținere din partea familiei, prietenilor și comunității.
Cunoștințele și suportul măresc încrederea părinților și abilitatea lor de a lua decizii informate, decizii care să întrunească răspunsuri la necesitățile copiilor lor și ale lor personale.
Misiunea declarată a organizației Lamaze International este să promoveze, să susțină și să protejeze nașterea normală prin educație și promovare. Lamaze International vizualizează o lume a femeilor încrezătoare, care aleg nașterea naturală.
Munca organizației este realizată de către membrii Lamaze și de către liderii voluntari – educatori, asistente, moașe, fizioterapeuți, medici, studenți și părinți – care susțin educația prenatală Lamaze și statutul de părinte.
Una dintre modalitățile principale prin care organizația își poate realiza misiunea este prin pregătirea noilor educatori prenatali internaționali recunoscutți prin Programele de formare de Educatori Prenatali Lamaze și prin Examenele de Certificare. Până acum, Lamaze International a educat și certificat peste 11.000 de Educatori Prenatali Certificați Lamaze în toată lumea.
Rolul Educatorului Prenatal Certificat Lamaze este acela de a promova, sprijini și proteja dreptul fiecărei femei de a da naștere, încrezătoare în propriile sale abilități, liberă să-și găsească propriul confort într-o multitudine de feluri, sprijinită de de familie și de ceilalți membri ai echipei de furnizori de servicii de sănătate (***, 2009).
Cursurile de educație prenatală Lamaze
Vom prezenta în continuare modalitatea concretă de intervenție oferită de această metodă, respectiv cursurile de educație prenatală Lamaze.
Așadar, forma standard a programului de pregătire prenatală Lamaze constă în șase sesiuni săptămânale a câte 2 ore fiecare. Se adresează cuplurilor care așteaptă un copil și sunt recomandate în ultimul trimestru de sarcină. Un grup optim de lucru cuprinde 6 cupluri.
Desfșurarea propriu-zisă a programului constă în împletirea momentelor de predare a informațiilor cu exercițiile, discuțiile, posibilitatea de experimentare a unor tehnici și adaptarea lor la nevoile personale. Astfel se asigură atât latura informativă, cât mai ales formativă a acestuia.
Printre temele abordate în cadrul celor șase ședințe se regăsesc: informații bogate despre sarcină, naștere și perioada postpartum; adaptarea la schimbările de viață și în cuplu induse de sarcină, și în urma nașterii, inclusive legate de viața sexuală; metode simple și eficiente de a face față durerilor din timpul nașterii; poziții care favorizează progresia normală a travaliului și a nașterii; tehnici de masaj care favorizează relaxarea și diminuează durerea; măsuri de confort în timpul travaliului adaptate fiecărei femei, precum folosirea suportului partenerului, a mingilor pentru naștere, a compreselor calde sau reci, schimbarea pozițiilor, hidroterapia sau aromaterapia, dar și multe altele; tehnici de relaxare personalizate, utile în timpul travaliului și după naștere; informații despre procedurile medicale folosite în timpul nașterii, inclusiv epidurala și epiziotomia; diverse complicații care pot apărea în timpul travaliului sau a nașterii; pregătirea pentru cezariană, indicații și îngrijiri speciale în perioada lehuziei; creșterea încrederii în abilitățile proprii de a naște natural; recomandări legate de nesepararea mamei și a copilului, crearea unui atașament securizant între aceștia și alte aspect ale relației cu nou născutul; alăptarea corectă la sân, metode practice și alte probleme legate de hrănirea bebelușului; îngrijirile acordate noului născut; un mod de viață sănătos pe tot parcursul sarcinii și după naștere, inclusiv recomandări legate de hrană; dezvoltarea abilităților de a lua decizii informate și documentate pentru mamă și bebeluș.
1.5.2. Dezbaterea științifică actuală asupra impactului metodei Lamaze
Ajunși pe punctul de a discuta și evidenția beneficiile metodei de educație prenatală Lamaze, așa cum reies din literatura de specialitate inventariată de noi până la acest moment, se cuvine a le sintetiza succint în continuare. Probabil că mențiunea cea mai importantă care se impune la acest moment este aceea că, după observația noastră, marea majoritate a cercetărilor în domeniu investighează impactul cursului sau al elementelor propuse de metodă asupra creșterii calității experienței nașterii sau a sănătății mamei și/sau copilului în urma nașterii.
Din rațiuni de economie a lucrării, nu ne vom opri acum asupra acestora decât dacă menționează printre variabilele dependente și unele vizând aspecte psihologice. Ceea ce ne interesează în mod direct și vom parcurge în prezentarea noastră sunt acele studii care vorbesc despre implicațiile pe termen scurt, mediu și lung, ale cursurilor prenatale Lamaze, asupra calității relației de cuplu, asupra calității parentării sau asupra unor variabile psihologice individuale ale celor ce le-au urmat.
Un stiudiu relativ recent ce merită a fi citat (Manning-Orenstein, 1998), deși se leagă tangențial de evidențierea efectelor cursurilor Lamaze, compară efectele a două tipuri de intervenții potențial corective asupra modelelor interne de lucru implicate în desfășurarea rolului de părinte: suportul la naștere oferit de o doula specializată, pe de o parte, și pregătirea prenatală Lamaze, pe de altă parte. Am definit mai devreme modelele interne de lucru ale parentării ca și scheme internalizate, puternic influențate de experiența timpurie de atașament a actualei mame cu propria mamă, care adeseori operează în afara stării conștiente (Bowlby,1973, 1980, 1988; Waters et colab., 1995; Waters, 1994).
Eșantionul luat spre investigație compara 35 de femei primipare, care au primit una dintre cele două forme de intervenție. Modelele interne de lucru legate de stilul parental au fost evaluate pe baza unui interviu, aplicat în ultimul trimestru de sarcină și apoi la 4 luni postnatal. Tot în aceste două momente au fost evaluate și starea emoțională a mamelor, precum și nivelul stimei de sine. Doar post-hoc au fost analizate și experiențele legate de naștere, calitatea suportului postpartum, precum și temperamentul infantil.
Concluziile cecetării arată că, pe baza diferențelor de răspunsuri la interviul prenatal și cel postnatal, mamele din grupul asistat de doula erau semnificativ mai puțin rejective și neajutorate, la nivelul modelelor interne ale stilului parental, comparativ cu mamele din grupul de Lamaze. De asemenea, nivelul de securitate al mamelor din grupul asistat de doula era mai mare decât al acelora din grupul Lamaze, însă diferența se apropia doar de pragul de semnificație; femeile din grupul asistat de doula resimțeau mai puține schimbări de dispoziție emoțională și aveau o stimă de sine mai înaltă, evaluându-și copiii ca fiind mai puțin agitați, în comparație cu mamele din grupul Lamaze. În ambele grupuri, mamele clasificate ca având un atașament securizant, prezentau semnificativ mai puține perturbări emoționale și o stimă de sine prenatală și postnatală mai înaltă, dovedind validitate de construct pentru interviul de evaluare a parentării.
Studiul nu evidențiază explicit efectele cursurilor Lamaze în sine, ci le plasează pe scala ce evaluează creșterea securității parentării după naștere, undeva mai jos decât efectul suportul în travaliu oferit de doula. Cu toate acestea, putem considera că aceste rezultate nu pun într-o lumina nefavorabilă efectele educației prenatale, întrucât filosofia Lamaze susține utilizarea suportului în timpul travaliului, atât din partea partenerului, cât și a personalului calificat, incluzând o doula.
Putem cita în continuare și un alt studiu care nu evaluează direct efectele cursurilor de pregătire prenatală Lamaze, ci tot impactul suportului psihosocial de specialitate în timpul travaliului, element promovat de aceste cursuri. Astfel, Langer, Campero, Garcia și Reynoso (1998) conduc o cercetare care evaluează efectele suportului psihosocial oferit de doula pe o populație selectată randomizat, de 724 de femei primipare, care au născut într-o maternitate publică mexicană. Concluziile au evidențiat doar efecte de creștere a stării de control asupra nașterii raportată de mame (79,8% în grupul asistat, vs. 77,1% în lotul de control), o rată semnificativ mai crescută de alăptări la sân exclusive în grupul asistat, dar fără efecte asupra intervențiilor medicale necesare, anxietății materne, stimei de sine, percepției durerii, satisfacției materne sau scorurilor APGAR.
Un alt studiu care evaluează impactul cursurilor de pregătire prenatală Lamaze, asupra proceselor cuplului de data aceasta, este cel realizat de Mary Dooher (1980). Poulația relativ restrânsă, selectată neprobabilistic, ne determină să privim cu atenție concluziile desprinse. Totuși, le vom aminti aici pe scurt. Așadar, cercetarea se centrează asupra efectelor educației prenatale Lamaze asupra adaptării maritale și sentimentului de criză, raportate de tinerii părinți, în perioada postpartum. După cum menționam anterior, eșantionul utilizat număra 10 cupluri căsătorite primipare care au urmat cursurile Lamaze, și 10 cupluri primipare căsătorite în lotul de control. Datele au fost recoltate prenatal, în ultimul trimestru de sarcină, și postnatal, la 4-6 săptămâni postpartum. „Adaptarea maritală prenatală” nu prezenta diferențe semnificative între cele două grupuri, iar creșterile înregistrate postnatal ale valorilor acestei variabile, de asemenea în ambele loturi, au fost nesemnificative. Scorurile obținute pentru adaptarea maritală postnatală în grupul experimental erau semnificativ mai reduse decât în lotul de control, ceea ce exprimă indirect o creștere a calității relației de cuplu. Scorurile ambilor parteneri pentru variabila „stres prenatal” erau semnificativ mai ridicate în grupul de Lamaze decât în grupul de control; după naștere, scorurile de „stres” au crescut semnificativ pentru soții din grupul experimental și ambii parteneri din grupul de control. O comparație între variabila „stres postnatal” pentru tații din cele două loturi indică valori mai crescute pentru cei din grupul experimental, în timp ce diferența dintre mamele celor două eșantioane, pe această dimensiune, este nesemnificativă. Cele mai multe cupluri au relatat stări emoționale moderate de criză, însă nu s-au înregistrat diferențe semnificative intergrupale. Extrapolarea acestor concluzii, repetăm, trebuie făcută cu mare precauție.
Unul dintre primele studii longitudinale relative la efectele educației prenatale Lamaze și asupra relației maritale (Moore, 1983) ia spre investigare un eșantion de 105 cupluri. Acesta urmărește dacă există o schimbare la nivelul satisfacției maritale în perioada perinatală, precum și dacă există vreo legătură între tipul de pregătire prenatală a cuplului și schimbările maritale sau cele apărute în travaliu și naștere. Analiza demografică inițială a variabilelor etichetă indica similitudini mari între cele două grupuri. Prelucrarea datelor obținute a evidențiat o creștere a satisfacției maritale a ambilor parteneri în perioada dintre săptămânile 24-28 prenatale și 3-21 zile postpartum. Controlarea statistică a nivelului de satisfacție maritală prenatal a atras după sine absența vreunei corelații între scorurile reflectând calitatea relației maritale a cuplurilor și variabilele „durată a studiilor”, „vârstă”, „durată a travaliului”, „medicație în travaliu” și „alegere pentru rooming-in”. Variabilele legate de travaliu au indicat faptul că femeile care urmaseră un curs Lamaze au avut un travaliu puțin mai lung, dar au utilizat semnificativ mai puțină medicație (p<.05) și au ales mai frecvent să rămână în cameră cu nou născutul (rooming-in) (p<.06).
Se cuvine, în final, să acordăm ceva mai mult timp prezentării rezultatelor a două studii mai riguroase referitoare la efectele cursurilor de pregătire prenatală Lamaze, ambele realizate de Mary Koehn, unul în 2002 și altul în 2008.
Astfel, Mary Kohen prezintă, în Jurnalul Educației Perinatale din 2002, o revizuire atentă a literaturii recente din domeniul educației prenatale prin metoda Lamaze. Ea inventariază un număr de 63 de studii, desfășurate între 1995–2001, dintre care doar 12 îndeplinesc criteriile de incluziune. Concluziile cercetării nu sunt deloc îmbucurătoare, întrucât reflectă o serie de dovezi inconsistente referitoare le efectele educației prenatale.
Printre criticile formulate de cercetătoare, putem aminti că majoritatea studiilor investigate au tratat participarea la cursuri ca o „intervenție unică, uniformă” (Nolan, 2000, cit de Kohen, 2002). Totodată, Humenick (2000, cit de Kohen, 2002) propune luarea în considerare a mai multor variabile dependente în afara calității experienței nașterii (precum influențe asupra autoîngrijirii și comportamentelor de promovare a sănătății, calitatea vieții relativă la sănătate, percepția de a fi bine îngrijit sau managementul simpomelor).
Putem puncta însă câteva dintre concluziile studiilor trecute în revistă, care oferă o imagine mai concludentă asupra impactului cursurilor de pregătire prenatală Lamaze.
Astfel, Koehn (2002) citează trei studii care evidențiază efecte de schimbare pozitivă a unor comportamente relative le sănătate.
În studiul lui Jackson (1995, cit de Kohen, 2002), femeile care urmaseră cursurile Lamaze, prezentau scoruri semnificativ mai mari la evaluarea auto-realizării, responsabilității pentru sănătate, exercițiilor de întreținere, nutriției sănătoase și suportuui interpersonal, în comparație cu femeile din lotul de control. Totuși, pentru generalizarea rezultatelor, este important de reținut faptul că grupurile erau considerabil diferite ca și mărime (16 în lotul experimental și 44 în cel de control), iar variabila „stil de viață anterior studiului” nu era controlată.
Un alt studiu (Sims-Jones, Graham, Crowe, Nigro și McLean, 1998, cit. de Kohen, 2002) evidențiază ca și cele mai mari schimbări în urma cursurilor de pregătire prenatală Lamaze, creșterea calității comunicării cu partenerul (51,2%) și relaxarea (47,4%); tot în cadrul lotului investigat, 75,9% raportau creșterea încrederii pentru travaliu și naștere, iar 91,4% ar recomanda cursurile către prieteni.
Cel de-al treilea studiu (Thassri et colab., 2000) raportează doar schimbări semnificative în unele variabile comportamentale relative la sănătate: pregătirea pentru travaliu, naștere, alăptare și perioada postpartum, fără obiceiuri alimentare.
Alte studii revizuite de Koehn (2002) vorbesc despre percepția asupra experienței nașterii.
Johnston-Robledo (1998, cit de Kohen, 2002) demostrează astfel că nu există o asociere semnificativă între variabilele independente „participarea la cursurile prenatale” și „nivelul veniturilor” și măsurile dependente relative la percepția controlului în travaliu, satisfacția legată de experiența nașterii, percepția durerii și utilizarea medicației pentru durere.
Studiul lui Hart (1995, cit de Kohen, 2002) se plasează pe aceeași direcție, dar și cu aceleași posibilități de combatere a relevanței rezultatelor, și evidențiază un punct de vedere semnificativ mai optimist/pozitiv al taților asupra primului stadiu al travaliului, comparativ cu mamele, pentru un lor care a urmat cursuri de pregătire prenatală.
Vorbind despre impactul la nivelul capacității de coping la stres al părinților care au urmat un curs Lamaze, Koehn (2002) citează un studiu (Bechelmayr,1995) care măsoară în mod direct starea de anxietate ca și variabilă dependentă. Concluziile cercetării, realizate pe 35 de subiecți, demonstrează o scădere semnificativă a anxietății pre-test post-test, dar fără a evidenția vreo legătură între anxietate și variabila „încredere”.
Concluzia cercetătoarei americane (Koehn, 2002) este că studiile din acest grup sunt atât de diferite, cu o varietate extremă de măsuri dependente investigate și cu atâtea probleme metodologice, încât nu pot fi utilizate pentru a trage concluzii valide asupra efectelor cursurilor de pregătire prenatală Lamaze. Printre incongruențele de metodologie putem aminti: probleme de eșantionare, de cadru al recoltării datelor, de durată și conținut a cursurilor, de calificare a educatorilor, diferențe în sistemele de sănătate între țări și continenete (studiile erau din Australia, Canada, Tailanda, Marea Britanie și Statele Unite), măsuri utilizate nepotrivit sau chestionare elaborate de cercetători, fără testare prealabilă pentru fidelitate și validitate.
Probabil că studiul având cel mai înalt nivel științific, pe care îl amintește cercetătoarea (Koehn, 2002), este tot o meta-analiză statistică a 58 de investigații conduse între 1960 și 1981, examinând efectele educației prenatale, condus de Jones (1983). Aceasta din urmă ia în considerare mărimea efectului pregătirii prenatale asupra mai multor variabile, obținând ca și cele mai mari valori: .40 pentru impactul asupra anxietății materne, .48 asupra stimei de sine a femeilor, .39 asupra calității relației dintre mamă și bebeluș și .37 asupra calității relației maritale.
Concluzia cea mai puternică în urma acestui periplu ar fi că, pentru o argumentare fundamentată legată de efectele pozitive ale cursurilor de pregătire prenatală, entuziasmul și dedicarea Educatorilor Prenatali Certificati Lamaze se impune a fi dublată și de o serie de cercetări riguroase în domeniu.
Cel mai recent studiu care evaluază efectele cursurilor prenatale Lamaze (Koehn, 2008) utilizează metoda grounded theory pentru a investiga, la nivel calitativ, percepția femeilor asupra acestei pregătiri. Eșantionul este foarte mic (10 femei care au urmat cursurile Lamaze), iar designul presupune trei interviuri succesive cu participantele: la începutul cursurilor, la finalul programului și la două săptămâni după naștere. Prelucrarea datelor conform metodologiei inductive pentru generarea de teorii (grounded theory) a scos la iveală un proces caracteristic pentru cursurile de educație prenatală de tipul „Negocierea călătoriei”, având ca și categorii pe care această teorie se sprijină, procese precum „Explorarea necunoscutului”, „A face să devină realitate” și „A se simți pregătită”. În cele ce urmează vom detalia puțin aceste categorii, pentru a ne familiariza cu exemplele concrete de efecte enumerate de participante. Oricum, concluzia care se desprinde din acest studiu este că pentru femeile contemporane, beneficiile cursurilor de educație prenatală nu se reflectă atât în măsuri fiziologice ale unei experiențe reușite de naștere, cât în sentimentul de a fi pregătite pentru aceasta și depășirea cu succes a unei reale „pietre de hotar” în dezvoltarea personală.
Așadar, „Negocierea călătoriei” este definită în studiu ca și un proces de deplasare în cadrul unei experiențe necunoscute, de sarcină, în care cursurile de educație prenatală sunt o parte critică a tranziției către maternitate. Este un proces în care mama își asumă un rol conștient, responsabil, grijuliu și activ în construirea experienței, apropiindu-se oarecum de ceea ce vedea Kohlrieser (2007) ca fiind o negociere eficientă: aceea în care stabilirea și păstrarea relației calitative de atașament, cu profund respect și conștiență față de nevoile proprii și ale celuilalt, sunt elemente cheie până la găsirea unui acord.
„Explorarea necunoscutului” se leagă, din răspunsurile subiecților, de activitățile din timpul primelor două trimestre de sarcină, pentru a construi o bază de siguranță legată de procesul nașterii.
„A face să devină realitate” se referă la participarea la cursurile de educație prenatală, în scopul definirii și clarificării cerințelor rolului de însarcinată (Koehn, 2008). La acest punct, femeile au adus în discuție de asemenea schimbarea în relația cu partenerul de cuplu. Înainte de începerea cursurilor, toate femeile raportau nevoia ca soții lor să învețe cum să le sprijine în travaliu. La final, ele descriau un tip de legătură soț-soție la care nu se așteptau să apară! Creșterea legăturii de atașament între parteneri a fost într-atât de valorizată în relatările femeilor, până la punctul în care unele o considerau drept beneficiul cel mai de preț al participării la programul de educație prenatală.
Ultima categorie de procese identificată, „A se simți pregătită”, se referă exact la sentimentul lor de a fi gata de start. Indicatorii acestei stări, la nivelul lotului de față, sunt: cunoașterea/informarea, anxietatea redusă, încrederea, sentimentul controlului și luarea de decizii (Koehn, 2008). După cum relatează majoritatea femeilor intervievate, cunoașterea le-a scăzut anxietatea și le-a întărit sentimentul de încredere.
Ca o concluzie generală a acestei cercetări inductive, s-a identificat o relație între educația prenatală și starea de a fi pregătită pentru experiența nașterii. Acest fapt, deși aparent moderat ca însemnătate, capătă un sens major printre beneficiile psihologice ale cursurilor, întrucât experiența nașterii a fost constant caracterizată în literatura de specialitate ca și un eveniment deosebit de semnificativ în viața unei femei și un stadiu developmental major (Bergum, 1989; Lederman, 1996; Malnory, 1996; Nichols, 1996; Rubin, 1984).
Ca și proces concret, în acest studiu, femeile raportau la început faptul că erau conștiente de schimbarea majoră din viața lor care era pe cale să se producă și semnalau o nevoie foarte puternică de cunoaștere acreditată; s-au angajat apoi în procesul de strângere de informații prin participarea la cursurile Lamaze; ca rezultat, au descris în final o schimbare și o diferență la nivelul cunoașterii, al anxietății, al încrederii și sentimentului de control. Mai mult, consistent cu studiul lui Stamler (1998), femeile din cercetarea de față au povestit despre cum aceste cursuri le-au întărit relația cu soții, le-au crescut încrederea în sine și le-au oferit puterea de a deține parțial controlul asupra unui fenomen care adeseori scapă de sub control!
Chiar luând în considerare limitele evidente ale cercetării amintite, datorate resurselor reduse, eșantionului foarte mic și timpului scurt de investigare, aceasta se evidențiază de departe ca fiind cea mai semnificativă lucrare din literatura recentă, referitoare la beneficiile cursurilor de pregătire prenatală Lamaze asupra dezvoltării personale a participanților și asupra calității relației de cuplu. Este un bun punct de pornire în investigații ulterioare, și deosebit de utilă pentru demersul nostru de față.
Vom încheia expunerea aspectelor de natură practică și științifică, referitoare la metoda Lamaze, prin formularea concluziei că domeniul cercetării efectelor psihologice, individuale și relaționale, ale acestei intervenții, este încă unul extrem de puțin reprezentat. Lucrarea noastră își propune să atingă această problematică, după cum vom vedea în capitolele următoare.
Fără a plasa conceptul de securitate a atașamentului pe o poziție de determinism absolut în dezvoltarea sănătății mentale, urmează ca teza noastră generală să investigheze măsura în care intervenția propusă de noi (educarea prenatală a părinților folosind metoda Lamaze) favorizează apariția la copii a unui atașament securizant, contribuind în același timp la creșterea calității relației în cuplu.
CAPITOLUL 2
Studiul 1. Relația dintre modelele parentale percepute, stilul de atașament la vârsta adultă și funcționarea în cuplu
2.1 Introducere
Teoria atașamentului (Bowlby, 1969/1982, 1973, 1980), prezentată pe larg în capitolele anterioare, ne vorbește despre faptul că în interacțiunea timpurie a copilului cu mama, el își structurează un anume stil de atașament. Acesta din urmă este interiorizat sub forma modelelor interne de lucru și are o stabilitate relativă pe parcursul vieții, ghidând percepțiile și comportamentul în relațiile semnificative de mai târziu ale individului (Crowell și Treboux, 2001). Stilurile de atașament infantile au fost puse în legătură cu unele similare, descrise la vârsta adultă. Cercetările au condus la definirea acestora din perspectiva atitudinii individului adult privind relația de atașament (Bartholomew, 1990; Bartholomew și Horowitz, 1991), respectiv a modelului despre sine și ceilalți (Feeney, 1999). Categoriile obținute reflectă asftel o combinație între dimensiunile de dependență și evitare în relații.
Datorită faptului că lucrarea de față acordă o atenție deosebită modelelor parentale descrise de subiecți, ca și principali predictori în legătură cu stilul de atașament adult, unele aspecte ale relaționării în cuplu, și, într-un studiu următor, comportamente concrete în relația cu propriul copil, vom aminti în cele ce urmează unele rezultate menționate de literatura de specialitate în această direcție.
Așadar, studiul lui Perris și Andersson (2000) oferă probabil cea mai extinsă investigare a asocierii dintre modelele parentale (investigate prin aceeași probă ca și cercetarea de față, respectiv EMBU) și mai multe dimensiuni legate de stilul de atașament la vârsta adultă, utilizând un eșantion de 361 subiecți. Ei folosesc în acest sens un set de probe pentru stabilirea stilului de atașament (AAS – Adult Attachment Scale, ASQ – Attachment Styles Questionnaire și RAQ – Reciprocal Attachment Questionnaire), pentru a surprinde aspectele implicate de atașament într-o gamă mai largă de categorii relaționale, nu doar aceea de cuplu. Toate predicțiile făcute inițial de cercetători au fost validate în urma analizei, evidențiind astfel că: există o corelație semnificativă între experiența căldurii emoționale în copilărie și indicatorii unui atașament securizant la vârsta adultă; există o corelație puternică între experimentarea unor modele disfunționale de stil parental (rejecție și supraprotecție) și măsuri ale atașamentului insecurizant, precum și o corelație negativă a acestora din urmă cu experimentarea căldurii emoționale; legătura între variabile menționate anterior se păstrează indiferent de aria relațională la care ne referim, pentru un anumit stil de atașament.
Studiul oferă și unele nuanțări ale acestor corelații, referitoare la diferențele înregistrate între subiecții femei și bărbați, în relație cu mama, respectiv tatăl propriu. Vom puncta pe scurt, în cele ce urmează, câteva dintre ideile care ne-au reținut atenția. Se pare, conform studiului citat (Perris, Andersson, 2000), că s-a întregistrat o corelație mai puternică între stilurile de atașament insecurizante și experiența supraprotecției în cazul bărbaților, în timp ce în cazul femeilor, legătura mai puternică era cu experiența rejecției parentale, spre deosebire de subiecții de sex opus.
Un studiu puțin mai vechi (Gittleman, Klein, Smider, Essex, 1998) vorbește chiar despre diferențe între amintirile legate de relația cu cei doi părinți. Concret, în cazul bărbaților, aceia cu un atașament securizant relatau un nivel crescut de grijă în cadrul experienței cu propriul tată, spre deosebire de bărbații cu atașament insecurizant temător. Mai mult, bărbații cu un stil de atașament insecurizant rejectiv menționau un nivel crescut al grijii materne decât aceia cu stil temător. Ambele categorii de bărbați, cu stil de atașament securizant și insecurizant rejectiv, raportau un grad scăzut al controlului matern, în comparație cu aceia categorizați ca având un stil temător sau preocupat.
Deși legăturile evidențiate de studiul citat inițial (Perris, Andresson, 2000), între modelele parentale raportate de femei și de bărbați și dimensiunile stilului de atașament adult, sunt unele modeste ca și mărime a efectului, ele nu sunt însă irelevante. Acest fapt determină autorii să recomande pentru studiile viitoare ca și variabila gen să fie luată în considerare când se explorează legătura dintre modelele parentale și atașamentul adult, iar cercetarea noastră abordează această perspectivă de investigare.
O altă remarcă pe care lucrarea de față a avut-o în vedere în structurarea analizei este aceea că, deși teoria atașamentului postulează ca fundamental impactul experienței timpurii de relaționare cu figurile de atașament în construirea modelelor interne de lucru, aplicate mai apoi în cadrul relațiilor din diverse domenii, iar studii precum cel citat mai sus demonstrează cu date concrete acest lucru, totuși EMBU ne oferă accesul doar la amintiri și nu la realitate. Din această perspectivă, chiar autorii (Perris, Andresson, 2000) afirmă că există posibilitatea distorsionării în procesul de reamintire. Cercetarea noastră propune, în acest sens, verificarea unei legături de mediere sau moderare a relației dintre modelele parentale descrise de subiecți și stilul de atașament adult, de către trăsătura de anxietate a subiecților (investigată la noi prin proba S.T.A.I. X2).
Literatura de specialitate aduce în prim plan dezbaterea asupra stabilității atașamentului și a modelelor interne de lucru. O mare parte din datele care s-au acumulat până în prezent sunt mai relevante pentru a susține stabilitatea în timp a atașamentului (Fraley, 2002; Hamilton, 2000; Waters și colab., 2000, apud Roisman, Fortuna și Holland, 2006) decât pentru clarificarea proceselor implicate în schimbare (Weinfield, Sroufe și Egeland, 2000).
Cu toate acestea, Feeney (1999) vorbește despre faptul că în situația în care evenimentele din mediul social extern nu confirmă așteptările specifice modelului sau pe măsură ce indivizii ajung să înțeleagă tot mai multe dintre experiențele lor din trecut, modelele interne specifice stilului de atașament adult se pot modifica. În lucrarea de față am ales să explorăm în acest sens posibilul efect mediator pentru schimbare, exercitat de angajarea subiecților într-o activitate de autocunoaștere și dezvoltare personală.
O serie de studii au evidențiat legături semnificative între atașamentul și calitatea relațiilor de cuplu. Astfel, se pare că un atașament securizant este asociat cu niveluri înalte ale încrederii, angajamentului, satisfacției și interdependenței în relațiile romantice (Fricker, 2006; Kobak și Hazan, 1991; Levi și Davis, 1988; Simpson, 1990). Stilurile nesigure au fost asociate cu relațiile de durată, dar nefericite (Davila și Bradbury, 2001). Mai mult, stilurile evitant și ambivalent au corelat negativ cu încrederea și satisfacția în cuplu, iar atașamentul evitant a corelat, de asemenea, cu niveluri scăzute ale interdependenței și angajamentului (Levi și Davis, 1988; Simpson, 1990). Cercetarea noastră își propune să investigheze și această legătură, dintre dimensiunile atașamentului adulților studiați și diferite aspecte ale adaptării lor maritale.
2.2. Obiective și ipoteze
Obiective:
Identificarea și evaluarea relațiilor dintre anxietatea ca trăsătură și modul în care adultul pecepe modelul parental.
Evidențierea și măsurarea relațiilor dintre percepția modelului parental și dimensiunile atașamentului în relația de cuplu.
Surprinderea relațiilor dintre percepția modelului parental și adaptarea diadică.
Analiza efectului de moderare a variabilei etichetă angajarea într-un program de dezvoltare personală asupra relației dintre modelele parentale raportate și atașamentul în cuplu al adulului.
Analiza efectului de moderare a variabilei etichetă angajarea într-un program de dezvoltare personală asupra relației dintre modelele parentale percepute și dimensiunile adaptării în cuplu a adultului.
Explorarea efectului de moderare a variabilei etichetă urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze asupra relației dintre modelele parentale percepute și dimensiunile atașamentului.
Explorarea efectului de moderare a variabilei etichetă urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze asupra relației dintre modelele parentale percepute și dimensiunile adaptării în cuplu a adultului.
Explorarea valorii explicative a modelelor parentale și anxietății asupra atașamentului (care dintre cele 2 explică mai mult dimensiunile atașamentului)
Pentru atingerea acestor obiective, am formulat următoarele ipoteze generale și de lucru:
Între anxietatea adultului ca trăsătură și dimensiunile atașamentului adult sunt corelații semnificative.
Cu cât anxietatatea structurală este mai mare, cu atât dimensiunea anxietate a atașamentului în cuplu este mai pregnantă.
Există o legătură semnificativă între anxietatea ca trăsătură și evitarea ca dimensiune a atașamentului în relația adultă.
Între modelele parentale percepute și dimensiunile atașamentului adultului sunt corelații semnificative.
Ipoteze de lucru:
Există o corelație pozitivă între modelul parental perceput ca rejectiv și nivelul dimensiunii anxietate din atașamentul adult.
Există o corelație pozitivă între modelul parental perceput ca rejectiv și nivelul dimensiunii evitare din atașamentul adult.
Există o corelație negativă între modelul parental perceput ca oferind căldură emoțională și nivelul dimensiunii anxietate din atașamentul adult.
Există o corelație pozitivă între modelul parental perceput ca oferind căldură emoțională și nivelul dimensiunii evitare din atașamentul adult.
Există o corelație pozitivă între modelul parental perceput ca supraprotectiv și nivelul dimensiunii anxietate din atașamentul adult.
Există o corelație negativă între modelul parental perceput ca supraprotectiv și nivelul dimensiunii evitare din atașamentul adult.
Se presupune că există o legătură semnificativă între modul în care adultul percepe modelul său parental și adaptarea sa diadică.
Ipoteze de lucru:
3.1. Există o corelație semnificativă între stilurile parentale analizate și satisfacția diadică.
3.2. Există o corelație semnificativă între stilurile parentale analizate și consensul diadic.
3.3. Există o corelație semnificativă între stilurile parentale analizate și coeziunea diadică.
3.4. Există o corelație semnificativă între stilurile parentale analizate și expresia afectivă.
Angajarea într-un program de dezvoltare personală moderează legătura dintre modelele parentale autoraportate și dimensiunile atașamentului adult (3 modele x 2 dimensiuni).
Angajarea într-un program de dezvoltare personală moderează legătura dintre modelele parentale autoraportate și dimensiunile adaptării diadice (3 modele x 4 dimensiuni).
Urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze este o variabilă moderatoare în relația dintre modelele parentale percepute și dimensiunile atașamentului (3 modele x 2 dimensiuni).
Urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze este o variabilă moderatoare în relația dintre modelele parentale percepute și dimensiunile adaptării diadice (3 modele x 4 dimensiuni).
Modelele parentale autoraportate și nivelul trăsăturii de anxietate au contribuții specifice la explicarea dimensiunilor atașamentului în relația ce cuplu.
Metodologie
Descrierea lotului
Pentru verificarea ipotezelor avansate în primul studiu au participat 106 persoane (53 de cupluri), cu vârste cuprinse între 22 si 48 de ani (cu o medie de 31,8 ani), toți provenind din mediul urban.
Referitor la apartenența profesională, participanții activează în următoarele domenii profesionale: științe exacte (profesii precum matematician, inginer, informatician, economist), educațional, al literaturii și lingvisticii, științe sociale (sociolog, psiholog, istoric), domeniu juridic (jurist, grefier), medicina (medic, asistent, infirmier), fiind prezente totodată și persoane necalificate.
Ca și statut marital, majoritatea cuplurilor erau căsătorite (98%), dar au fost și cupluri necăsătorite (2%). În ceea ce privește durata relației de cuplu, 32,1% au o relație de 3-7 ani, 34% au o relație de 7-10 ani și 34% au o relație de peste 10 ani. Referitor la numărul de copii, 82,5% dintre cuplurile investigate au 1 copil, iar 17,5% au 2 copii. Copiii au o vârstă cuprinsă între 14 și 35 de luni.
În ceea ce privește criteriile de selectare a participanților, ne-am adresat cuplurilor care aveau un copil de 1-3 ani și care, fie au urmat un curs de pregătire prenatală prin metoda Lamaze (în cadrul programului Maternității „Elena Doamna” din Iași sau în cadrul unui cabinet privat din Timișoara), fie nu făcuseră această educație prenatală, dar erau accesibili ca și contact și doreau să participe, sprijinind astfel proiectul. S-a elaborat astfel un eșantion de conveniență.
Descrierea instrumentelor
Pentru culegerea datelor și testarea ipotezelor am construit o baterie de probe cu relevanță pentru variabilele studiului, care include următoarele instrumente: Inventarul pentru măsurarea modelelor parentale de educare – EMBU (Perris și colaboratorii, 1980); Inventarul stilurilor de atașament ale adulților – ECR (Fraley, Waller și Brennan, 2000); Scala de evaluare a anxietății ca trăsătură S.T.A.I. X2 (Spielberger, Gorusch și Lushene, 1964); Scala de Adaptare în Cuplu – DAS (Spanier, 1976); Chestionar de date generale (conceput special în acest scop).
Inventarul pentru măsurarea modelelor parentale de educare – EMBU
Proba a fost eleborată de Carlo Perris și colaboratorii în 1980, fiind o scală de autoraportare, prin care subiecții evaluează percepțiile asupra comportamentului și relației cu părinților lor în copilărie. Dezvoltat inițial în Suedia, EMBU este acronimul suedez pentru „Egna Minnen av Barndoms Uppfostran”, respectiv „amintirile proprii privind creșterea în copilărie”. Chestionarul cuprinde 81 de întrebări și presupune evaluarea pe o scală Likert a frecvenței cu care mama, respectiv tatăl, manifestau față de subiect un anumit comportament. Scorul pe fiecare item este cuprins între 1 și 4, unde 1 este pentru alternativa "niciodată" și 4 pentru alternativa "întotdeauna". Toți itemii descriu comportamente, fără să implice evaluări ale situațiilor.
Sunt explorate 14 domenii ale educației parentale, ca practici posibile în creșterea copiilor: abuzul, deprivarea, puniția, generarea rușinii, rejecția, supraprotecția, supraimplicarea, toleranța, afecțiunea, orientarea performanței, generarea vinei, stimularea, favorizarea celorlalți frați și surori, favorizarea subiectului.
În variantele inițiale ale probei, aceste domenii erau grupate în 14 subscale ce se suprapuneau celor 14 stiluri parentale, iar scorul maxim obținut pentru evaluarea mamei, respectiv a tatălui, îi încadra pe aceștia într-unul dintre aceste modele parentale. În funcție de scopul cercetării, scorurile pentru mamă și tată pot fi fie combinate, fie comparate (Gerlsma, Arrindell, Van der Veen și Emmelkamp, 1991). În studiul de față a fost utilizat scorul combinat.
În acest studiu s-au considerat cei 4 mari factori în care se grupează cele 14 domenii, conform recomandărilor identificate în literatura de specialitate (Ross, Campbell și Clayer, 1982): Rejecția (ca și practică parentală de creștere a copiilor caracterizată de utilizarea pedepselor fizice, rejecției subiectului, precum și de ostilitate, derogare individuală), Căldura emoțională (referindu-se la oferirea de atenție plină de căldură și iubire, ajutarea subiectului, acordarea suportului în situații problematice, facilitând astfel încrederea în părinte), Supraprotecția (evidențiind protejarea de experiențe negative, un grad crescut de intruziune, expectanțe ridicate de a ști totul despre subiect, cu impunerea unor reguli stricte și cerând obediență necondiționată față de acestea) și Favorizarea subiectului (în situațiile unde este vorba și despre prezența unui alt frate; această scală a prezentat unele probleme psihometrice în adaptarea la alte culturi și țări, motiv pentru care am decis ca și în lucrarea de față să nu folosim rezultatele obținute aici). Analiza factorială realizată în studiul de față a confirmat structura în patru factori. Cota mare reprezintă faptul că stilul parental respectiv a fost dominant în percepția adultului.
Proba a fost tradusă și utlizată în peste 25 de țări, iar studiile interculturale ale celor 4 factori au relevat o bună consistență.
Calcularea consistenței interne a celor trei scale a dus la următoarele valori: .79 (rejecția); .87 (căldura emoțională); .82 (supraprotecția).
Inventarul stilurilor de atașament ale adulților – ECR
Proba a fost elaborată de Brennan, Clark & Shaver (1998), apoi revizuită de Fraley, Waller & Brennan (2000). Varianta românească a fost adaptată și validată de către Negrei și Sava (2007).
ECR măsoară doi factori: anxietatea și evitarea, din combinarea cărora rezultă cele patru stiluri de atașament, conform modelului propus de Shaver și colaboratorii (Brennan, Clark & Shaver, 1998; Fraley și Shaver, 2000; Hazan și Shaver, 1987): atașament securizant (anxietate scăzută și evitare scăzută), dependent (anxietate ridicată și evitare scăzută), anxios-evitant (anxietate ridicată și evitare ridicată) și evitant (anxietate scăzută și evitare ridicată).
Versiunea românească a ECR conține 30 de itemi, dintre care 17 se referă la scala de anxietate, iar 13 la scala de evitare. Cei chestionați sunt rugați să se gândească la relațiile lor apropiate, fără să se axeze pe un partener anume și să evalueze măsura în care fiecare item descrie corect sentimentele lor în relațiile apropiate, folosind o scală cu 7 puncte de la „niciodată de acord” (1) la “întotdeauna de acord” (7), unde itemi 1, 5, 8 și 17 sunt inversați.
Scorul mare la scala anxietate înseamnă anxietate ridicată și scorul mare la scala evitare înseamnă evitare scăzută.
Fiabilitatea și construcția valabilității celor două subscale a fost demonstrată într-o mare varietate de probe și în diferite limbi (de ex., Brennan et al., 1998; Mikulincer și Florian, 2000). Scala ECR, în versiunea adaptată pe populație românească, prezintă o bună validitate de construct și o consistență internă ridicată, putând fi utilă nu numai în domeniul cercetării, ci și în practică, în special în consiliere psihologică și psihoterapie (Negrei și Sava, 2007).
În cadrul studiului de față, consistența internă a factorului anxietate este .88, iar a factorului evitare, .76.
Scala de evaluare a anxietății S.T.A.I. X2
Cunoscută sub numele de State-Trait Anxiety Inventory (STAI), proba a fost elaborată în 1964 de Spielberger, Gorusch și Lushene, ca instrument de evaluare a anxietății la adulți.
S.T.A.I. este alcătuit din 2 scale de autoevaluare pentru măsurarea a două concepte distincte privind anxietatea: starea de anxietate (varianta X1), văzută de autori ca și stare emoțională tranzitorie și anxietatea ca trăsătură (varianta X2), adică diferențe individuale relativ stabile ale nivelurilor de anxietate (Spielberger, Gorusch și Lushene, 1970). În cadrul cercetării noastre am aplicat varianta X2, pentru evaluarea trăsăturii de anxietate.
Scorurile variază de la un minim de 20 de puncte la un maxim de 80. Subiecții răspund la fiecare item al S.T.A.I., evaluându-se ei înșiși pe o scală cu 4 puncte (cu următoarele categorii: 1 – aproape niciodată, 2 – câteodată, 3 – adeseori, 4 – aproape totdeauna). Proba prezintă itemi inversați: 1, 6, 7, 10, 13, 16, 19. Scorul înalt la această scală are semnificația unui grad înalt de anxietate.
Consistența internă a STAI X2 în studiul de față are o valoare de .88.
Scala de Adaptare în Cuplu – DAS
Această scală a fost elaborată de Spanier în 1976, în scopul evaluării caracteristicilor calității relației diadice.
Instrumentul este alcătuit din 32 de itemi, care au fost completați în acest studiu de ambii parteneri de cuplu. Fiecare item DAS este evaluat printr-un singur răspuns, care este ales dintr-o listă. Proba include 4 subscale: Consensul în cuplu (acordul dintre parteneri privind tematicile dezbătute), Satisfactia în cuplu (gradul în care partenerii afirmă că sunt satisfăcuți de calitatea relației de cuplu), Coeziunea în cuplu (măsura în care partenerii sunt implicați emoțional și comportamental în relația de cuplu), Exprimarea afectivă (frecvența comportamentelor care exprimă emoții, alături de partener). Fiecare item este scorat pe o singură subscală. Subicții trebuie să răspundă la fiecare întrebare utilizând mai multe scale Likert, fiecare dintre acestea fiind notată în dreptul întrebării la care trebuie aplicată.
Se calculează de asemenea un scor total de adaptare, prin însumarea punctajelor celor patru subscale. Cotele mari reprezintă un nivel ridicat al satisfacției diadice și elementelor sale.
Proba a fost adaptată și etalonată pe populație românească în 2009 (Test Central).
În studiul de față, doar 58 de participanți au furnizat răspunsuri la această probă.
Consistența internă exprimată prin coeficientul alpha Cronbach în cazul celor patru scale are valori cuprinse între .72 (coeziunea) și .81 (exprimarea afectivă).
Chestionar de date generale
În scopul creșterii acurateții rezultatelor cecetării, am elaborat un chestionar de date generale, care a urmărit colectarea unor aspecte demografice și a unor date personale.
Chestionarul cuprinde 18 itemi, care, în afară de datele demografice standard, fac referire la următoarele aspecte particulare: a) participarea la pregărirea prenatală Lamaze (surse informaționale, percepția utilității, motivația de a urma acest program educațional); b) îngrijirea copilului; c) propriul cadru de creștere și îngrijire de care adultul a avut parte în perioada copilăriei; d) deschiderea spre autocunoaștere și dezvoltare personală.
Itemii au atât variante multiple de alegere a răspunsului, dar permit și răspunsuri deschise din partea celui care completează chestionarul.
Procedura de lucru
Respondenții au fost contactați telefonic sau prin e-mail, explicându-li-se obiectivul general al cercetării și procedura care îi implică. Aceștia au fost asigurați de confidențialitatea răspunsurilor. Participarea respondenților la studiu a fost voluntară.
Contactarea cuplurilor și aplicarea probelor s-a realizat în 2 perioade diferite, în septembrie-octombrie 2009 și mai-septembrie 2011 (când bateria de probe a fost lărgită și ușor restructurată, prin introducerea Scalei de Adaptare în Cuplu și a Chestionarului de date generale). Aceasta a contribuit și la faptul că pentru unele dintre ipotezele formulate în continuare numărul de subiecți utilizați cuprinde întregul lot (106 subiecți), în timp ce pentru altele, doar lotul din 2011 (58 subiecți). Răspunsurile la chestionare au fost colectate după câteva zile, de asemenea, fie în varianta creion-hârtie, fie electronic, la alegerea celor care le-au completat.
Analiza statistică și interpretarea datelor
Datele au fost prelucrate folosind pachetul statistic SPSS 16. După calcularea statisticii primare (medii și abateri standard), au fost realizate corelații între variabilele descrise în ipoteze și s-au studiat relațiile de moderare avansate între diverse variabile ale modelului (prin analiza de regresie ierarhică multiplă).
Prima ipoteză avansa o legătură între anxietatea ca trăsătură și dimensiunile atașamentului în cuplu. În tabelul de mai jos sunt redate valorile coeficienților de corelație între anxietatea ca trăsătură și cele două dimensiuni ale atașamentului.
Tabelul 8. Valorile coeficienților de corelație (dimensiunile atașamentului în cuplu și anxietatea ca trăsătură)
Observăm aici o corelație pozitivă semnificativă între anxietatea structurală și dimensiunea anxietate în relația de cuplu (.48). Cu cât anxietatatea structurală este mai mare, cu atât dimensiunea anxietate a atașamentului în cuplu este mai pregnantă.
Persoanele cu nivel înalt al trăsăturii anxietate se raportează la viitor într-o manieră negativă, prezintă tendința de a lua chiar și problemele minore prea în serios. Sunt totodată caracterizate de dificultăți în luarea deciziilor, preferând să evite confruntările sau momentele critice. Per ansamblu, trăsătura anxietate se referă la diferențele individuale la nivelul tendinței persoanelor de a răspunde la situații percepute ca amenințătoare (Spielberger, 1966). Spre deosebire de anxietatea ca stare, conceptualizată ca reacție emoțională tranzitorie la un eveniment stresogen, anxietatea ca trăsătură este un patern comportamental cu invariabilitate crescută.
Dimensiunea anxietate a atașamentului în relația de cuplu se referă la modelul intern negativ despre sine și lume (Bowlby, 1988; Hamilton 2000), ceea ce rezultă într-o tendință a celui în cauză de a se îngrijora să nu fie abandonat de partener, agățându-se în extremă de acesta, cu sentimentul simultan că iubirea proprie pentru partener este mult mai mare decât reciproca. Persoanele prezentând un nivel crescut al anxietății ca dimensiune a atașamentului adult au nevoie de asigurări de la partener că sunt importante și iubite.
Corelația pozitivă dintre cele două concepte este justificată prin faptul că propria insecuritate emoțională prezice un nivel înalt al dimensiunii anxietate a atașamentului, partenerul de cuplu fiind investit cu rol protector, ca bază de siguranță. Această relație poate fi interpretată și prin prisma teoriei cognitiv-sociale a atribuirii (Rotter, 1966): persoanele structural anxioase fac atribuiri predominant situaționale, invocând factorni externi ca și cauză pentru evenimentele trăite (Archer, 1979). Atribuirile situaționale exprimă un control redus asupra a ceea ce trăiește persoana, ceea ce rezultă în nevoia crescută de protecție din partea unui celălalt semnificativ, cum este partenerul la vârsta adultă.
De asmenea, mai remarcăm în tabelul de mai sus o corelație negativă semnificativă (-.23) între valoarea anxietății ca trăsătură și aceea a evitării din atașamentul în cuplu. Respectând sistemul de cotare al probei ECR, semnificația acestui fapt este că un nivel crescut al anxietății structurale se asociază la indivizii din lotul luat în studiu cu un nivel ridicat al dimensiunii evitare a atașamentului în relația de cuplu, predispunând deopotrivă către un stil de atașament rejectiv și anxios-evitant.
Evitarea ca dimensiune a atașamentului în cuplu se referă la tendința persoanei de a păstra o distanță emoțională față de partener, preferând să se retragă atunci când acesta din urmă se apropie, chiar dacă și-ar dori intimitatea.
Legătura dintre nivelul ridicat al anxietății structurale și acela al evitării din atașamentul adult se poate explica prin aceea că tendința de retragere în fața confruntării este o trăsătură centrală a individului anxios.
Ca o concluzie generală, persoanele cu un nivel ridicat de anxietate ca trăsătură sunt într-o proporție crescută indivizi cu un atașament temător/anxios-evitant (anxietate mare, evitare mare).
Cea de-a doua ipoteză investighează relația dintre cei trei factori ce grupează stilurile parentale percepute de respondenți, considerați la nivel global familial, și dimensiunile atașamentului în cuplu (tabelul 9).
Tabelul 9. Valorile coeficienților de corelație (dimensiunile atașamentului și stilurile parentale percepute)
Tabelul de mai sus ne prezintă supraprotecția parentală ca având o corelație puternic semnificativă cu anxietatea atașamentului în relație (.30) și semnificativă cu evitarea (.22). Așadar, cu cât supraprotecția familială percepută este mai mare, cu atât anxietatea atașamentului este mai ridicată, iar evitarea este mai scăzută (asemănător dimensiunilor specifice stilului de atașament preocupat).
Supraprotecția parentală se referă la acele comportamente de creștere a copiilor în care părinții manifestă constant îngrijorarea față de diverse pericole posibile sau neîncrederea în copil și capacitatea acestuia de a se descurca, privându-l de asumarea unor responsabilități. Acest tip de părinți își fac griji adeseori exagerate în legătură cu starea de sănătate a copiilor și permit acestora să facă mult mai puține lucruri în comparație cu alți covârstnici. O idee evidențiată în literatura de specialitate privind controlul, este că părinții care își protejează copilul de experiențele solicitante, limitându-i controlul asupra situațiilor stresante, îl învață pe acesta că lumea este un loc periculos, în care are nevoie de protecție, și care nu poate fi controlat (Rapee, 2001, apud Van Zalk și Kerr, 2011).
Este ușor de explicat astfel corelația dintre un model perceput ca supraprotectiv în propria copilărie și manifestarea unei tendințe de agățare de propriul partener, specifică dimensiunii anxietate din atașamentul adult. Relațiile între anxietatea atașamentului și stilul parental supraprotectiv au fost confirmate pe diferite grupe de vârste, atât pe eșantioane clinice, cât și nonclinice prin diverse cercetări empirice (Greco și Morris, 2002; Spokas și Heimberg, 2009).
De asemenea, o evitare scăzută este aproape implicită, distanța față de figura de atașament a partenerului fiind de-a dreptul amenințătoare pentru acești adulți. Un adult care a perceput modelul parental ca supraprotectiv, cu un control crescut, lăsând-i puține oportunități de asumare a propriei responsabilități și testare a capabilității personale, va tinde în mod similar să ofere partenerului adult puterea asupra deciziilor legate de viața sa.
Concluzionând, modelul parental perceput supraprotectiv, are cea mai mare probabilitate de a se asocia cu stilul de atașament preocupat, evidențiat din combinația logică a celor două dimiensiuni (anxietate mare, evitare redusă).
Tot din tabelul 9 observăm și faptul că un model parental perceput ca oferind căldură emoțională corelează pozitiv semnificativ cu dimensiunea evitare a atașamentului (.24). Mai concret, un nivel ridicat de căldură emoțională din partea familiei, percepută de respondent, se asociază cu un nivel scăzut de evitare ca dimensiune a atașamentului.
Un model parental familial de creștere care este caracterizat de căldură emoțională cuprinde acele stiluri parentale centrate pe respectarea opiniilor contrare ale copilului, pe exprimarea tandreții, a căldurii în gesturi, cuvinte și îmbrățișări. Acești părinți încurajează copilul, îl sprijină, îl premiază pentru reușite, îi oferă oportunități pentru asumarea responsabilității și a deveni un adult autonom.
O evitare scăzută în atașamentul adult semnifică o deschidere sau tendință de apropiere față de celălalt. Prezența unui partener investit cu semnificație este binevenită, încurajată.
Căldura emoțională implică deschiderea către celălalt, corelația dintre cele două variabile fiind astfel explicată ușor. Faptul că nu avem deloc o legătură evidențiată între acest grup de stiluri parentale și anxietate, nu ne permite să facem aprecieri despre legătura dintre căldura emoțională parentală percepută de subiecți în propria lor copilărie și un anume atașament.
În mod similar, stilul parental rejectiv nu se asociază nici cu anxietatea, nici cu evitarea atașamentului (primele două ipoteze de lucru fiind infirmate astfel), ceea ce ne permite să-l caracterizăm ca o practică de creștere fără impact asupra atașamentului în cuplu. Pe de altă parte, conform rezultatelor obținute, supraprotecția se asociază la vârsta adultă cu anxietate crescută și evitare scăzută, cu semnificația de tendință de agățare de partener, iar căldura emoțională este cea care oferă deschiderea spre celălalt și o premisă a unei bune relaționări.
Cea de-a treia ipoteză susține existența unei legături semnificative între modul în care adultul percepe modelul său parental și adaptarea sa diadică. Această ipoteză a fost verificată prin considerarea corelațiilor dintre cele 3 dimensiuni ale stilurilor parentale (rejectiv, supraprotectiv și oferind căldură emoțională) și cele 4 dimensiuni ale adaptării diadice (satisfacția diadică, coeziunea diadică, consensul diadic și expresia afectivă).
Valorile coeficienților de corelație sunt înscrise în tabelul de mai jos.
Tabelul 10. Valorile coeficienților de corelație dintre stilurile parentale și dimensiunile adaptării diadice
Conform tabelului 10, sunt stabilite relații semnificative statistic doar între stilul parental oferind căldură emoțională și dimensiunile adaptării în cuplu: satisfație, respectiv coeziune diadică.
O idee asupra căreia există un consens majoritar în literatura de specialitate este cea a relației dintre experiențele infantile și atitudinile și comportamentul în relațiile romantice ale adultului (Dattilio, 2006).
Corelația pozitivă semnificativă dintre căldura emoțională și satisfacția diadică susține ideea că o persoană care a avut în copilăria timpurie comportamente parentale care ofereau căldură, sprijin, acceptare, susținere, va dezvolta în cadrul relației de cuplu un grad înalt de satisfacție diadică. Aceasta din urmă se referă la încrederea reciprocă în partener, gradul de potrivire între obiectivele relaționale ale celor doi, nivelul de implicare în relație, ca indicatori ai stabilității maritale (Le și Agnew, 2003). Termenul de satisfacție maritală este preferat celui de calitate maritală, deoarece implică o componentă subiectivă a constructului. Sentimentul general al persoanei privind mariajul determină climatul emoțional al relației și influențează modul în care partenerii evaluează aspectele specifice ale relației lor de cuplu (Hawkins, Carrere și Gottman, 2002).
Un stil parental bazat pe oferirea de căldură emoțională, suport și încredere, conform teoriei atașamentului (Bowlby, 1988), este foarte probabil să dezvolte la copil, deci la viitorul adult, un stil de atașament securizant. Acesta din urmă se caracterizează, în baza aceleiași teorii, prin modele interne de lucru pozitive despre sine, celălalt și lume. O astfel de persoană va avea așadar o încredere crescută în sine și partener, cu o satisfacție ridicată față de relația sa de cuplu.
Referitor la cea de-a doua dimensiune a adaptării diadice, coeziunea diadică, este important să menționăm că aceasta poate fi văzută ca și grad de împărtășire de valori comune și derulare de comportamente și acțiuni împreună. Astfel, corelația pozitivă între stilul parental bazat pe căldură emoțională și coeziunea diadică semnifică faptul că dacă persoana a fost expusă în copilăria mică unui model parental bazat pe oferire de căldură emoțională, la vârsta adultă va declara un grad crescut de coeziune diadică.
Deși, dintre cele trei, modelul parental bazat pe căldură emoțională s-a dovedit a avea valoare predictivă pentru adaptarea în cuplu, totuși nu s-au înregistrat corelații semnificative cu dimensiunile consens diadic și expresie afectivă. Chiar dacă ambele sunt aspecte autoraportate, implică o serie de comportamente ce pot fi mult mai obiectiv operaționalizate. Consensul diadic se referă la stabilirea acordului vizavi de principalele valori, reflectate în atitudini și asumare a deciziilor, care definesc persoana: comportamentul financiar, petrecerea timpului liber, prieteni, religie etc. În același timp, expresia afectivă ia în considerare intenția declarată de a depune efort pentru reușita relației, dar și o serie de comportamente de împărtășire emoțională și sexuală. Absența unei corelații semnificative, deși așteptată, poate avea ca și cauză faptul că aceste comportamente sunt mai degrabă rezultatul acțiunii unor scenarii sociale (Bandura, 1986), decât al impactului modelelor parentale.
Celelalte două stiluri parentale, cel rejectiv și cel supraprotectiv, nu au corelat semnificativ cu niciuna dintre dimensiunile adaptării diadice.
Cea de-a patra ipoteză postulează faptul că angajarea într-un program de dezvoltare personală moderează legătura dintre stilurile parentale autoraportate și dimensiunile atașamentului în cuplu. Concret, și aici vorbim despre cele 3 dimensiuni ale stilurilor parentale (rejectiv, supraprotectiv și oferind căldură emoțională) și cele 2 dimensiuni ale atașamentului (anxietatea și evitarea).
Pentru testarea acestei ipoteze s-a considerat variabila dezvoltare personală ca moderator al relației dintre stilul parental și atașamentul în cuplu.
Prima legătură verificată este între stilul parental oferind căldură emoțională și dimensiunea anxietate.
Tabelul 11. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei dezvoltare personală în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și dimensiunea anxietate a atașamentului în cuplu
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 1. Dezvoltarea personală ca moderator în relația dintre căldura emoțională și dimensiune anxietate a atașamentului în cuplu
Deși nu există o relație directă semnificativă între cele două variabile, intervenția dezvoltării personale ca moderator nuanțează relația. Astfel, pentru persoanele care s-au angajat într-un program de dezvoltare personală, relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și dimensiunea anxietate a atașamentului în cuplu este una negativă, în timp ce pentru cei care nu au urmat un astfel de program, legătura este una pozitivă.
Reamintim faptul că în cadrul programelor de dezvoltare personală, în teza noastră am considerat atât formele de lungă durată (precum psihoterapia, practicile yoga, meditația sau urmarea unei facultăți de psihologie în scopul declarat al autocunoașterii și dezvoltării personale), dar și acelea de scurtă durată (cum sunt diversele ateliere de lucru din domeniul psihologic, citirea sistematică de cărți de profil, sau sesiunile de team building).
Din această relație de moderare reiese rolul tehnicilor de autocunoaștere și dezvoltare personală în direcția conștientizării unor modele proprii de comportament și trăsături, integrării experiențelor anterioare problematice, cu efecte de creștere a încrederii și întărire a Eu-lui. De remarcat este faptul că, pentru aceia care nu s-au angajat într-un astfel de program, chiar și expunerea la un model parental care a oferit căldură emoțională, deci care predispune spre un atașament securizant, nivelul anxietății în cuplu este mai mare decât în cazul acelora care au urmat un astfel de program.
Continuându-ne periplul analitic, următoarea relație de moderare realizată de variabila dezvoltare personală este cea dintre stilul parental de oferire a căldurii emoționale și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu.
Tabelul 12. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei dezvoltare personală în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și dimensiunea evitarea a atașamentului în cuplu
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 2. Dezvoltarea personală ca moderator în relația dintre căldura emoțională și dimensiune evitare a atașamentului în cuplu
Din graficul anterior observăm că relația dintre stilul parental de oferire a căldurii emoționale și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu e pozitivă pentru cei care au facut dezvoltare personală și ușor negativă pentru cei care n-au urmat astfel de programe. Acest lucru are semnificația faptului că angajarea în programe de dezvoltare personală crește gradul de deschidere în fața partenerului de cuplu, reduce gradul de îndepărtare atunci când partenerul se apropie, crescând gradul de confort cu intimitatea, condiție regăsită în structura atașamentului securizant, alături de nivelul scăzut de anxietate (Feeney, 1999).
Până la acest moment putem desprinde o concluzie parțială, și anume că urmarea unui program de dezvoltare personală va scădea dimensiunea de anxietate și nivelul de evitare, pentru persoanele care au avut parte de un stil parental de oferire a căldurii emoționale în propria copilărie. Așadar va crește efectul pozitiv al modelului bazat pe căldură emoțională.
Cea de-a treia relație de moderare investigată pentru variabila dezvoltare personală este între modelul parental rejectiv și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu.
Tabelul 13. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei dezvoltare personală în cadrul relației dintre rejecția parentală și dimensiunea evitarea a atașamentului în cuplu
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 3. Dezvoltarea personală ca moderator în relația dintre rejecția parentală și dimensiune evitare a atașamentului în cuplu
Urmărind graficul 3 putem observa că relația dintre stilul parental rejectiv și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu este negativă pentru cei care au facut dezvoltare personală și pozitivă pentru cei care n-au participat la astfel de programe de lungă sau scurtă durată. Respectând valorile sistemului de cotare al probei, semnificația acestei situații este aceea că urmarea unui program de dezvoltare personală crește gradul de evitare în cuplu pentru subiecții care au avut parte în copilăria timpurie de un stil parental bazat pe rejecție. O posibilă explicație ar putea porni de la ideea că majoritatea abordărilor de autocunoaștere și dezvoltare personală se bazează pe creșterea rezilienței, a integrării evenimetelor problematice din trecutul persoanei. Grupurile de dezvoltare personală în care respondenții au fost implicați promovează creșterea nivelului de conștiență de sine, oferind membrilor oportunități privind reflectarea asupra propriei persoane (Lennie, 2007). Prin creșterea nivelului de rezolvare a conflictelor personale legate de expunerea la un stil parental rejectiv și prin împăcarea, cel puțin la nivel psihologic, cu figurile parentale, persoanele în cauză vor rezona mai mult la modelul primit, manifestând mai evident caracteristica de bază a modelului rejectiv de relaționare, și anume evitarea figurii de atașament, deci a partenerului de cuplu la vârsta adultă.
Deși între stilul parental supraprotectiv și dimensiunile atașamentului există corelații semnificative, după cum am evidențiat în ipoteza 2 a studiului de față (vezi tabelul 9, pag. 117-118), variabila dezvlotare personală nu moderează aceste relații, situație care este valabilă și pentru legătura dintre stilul parental rejectiv și dimensiunea anxietate.
Continuând analiza noastră, vom reține faptul că cea de-a cincea ipoteză a studiului nostru postulează că angajarea într-un program de dezvoltare personală moderează legătura dintre stilurile parentale autoraportate și dimensiunile adaptării maritale. Ne vom referi la aceleași 3 stiluri parentale (rejectiv, supraprotectiv și oferind căldură emoțională), precum și la cele patru dimensiuni ale adaptării în cuplu (satisfacția diadică, coeziunea diadică, consensul diadic și expresia afectivă).
Și în acest caz, pentru testarea ipotezei a fost considerată variabila dezvoltare personală ca și moderator, calculându-se apoi efectul său de moderare în relația dintre stilurile parentale și dimensiunile adaptării diadice.
Prima legătură verificată este între stilul parental rejectiv și satisfacția diadică.
Tabelul 14. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei dezvoltare personală în cadrul relației dintre rejecția parentală și satisfacția diadică
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 4. Dezvoltarea personală ca moderator în relația dintre rejecția parentală și satisfacția diadică
Din graficul anterior observăm faptul că relația dintre modelul parental rejectiv și satisfacția diadică este una negativă pentru cei care au facut dezvoltare personală și pozitivă pentru cei care nu au urmat un astfel de program.
Deși între variabila rejecție parentală și satisfacția diadică nu avem o corelație semnificativă, totuși, atunci când luăm în considerare efectul moderator al angajării într-un program de dezvoltare personală, relația dintre cele două se modifică. Astfel, pentru persoanele care au dezvoltare personală, existența unui model parental rejectiv se ascociază cu un nivel scăzut de satisfacție în cuplu, în timp ce pentru aceia care nu au urmat vreun astfel de program, rejecția parentală se va asocia cu un nivel de satisfactie diadică ușor mai ridicat.
Un stil parental rejectiv este acela în care părintele tratează copilul astfel încât acesta din urmă poate gândi că ar fi fost mai bine dacă era altfel sau că frații/surorile sunt mai iubiți/te, de asemenea se referă la situații în care părintele refuză să vorbească o lungă perioadă de timp copilului, țînând supărarea chiar și pentru greșeli minore ale acestuia. Este stilul parental care se referă la un comportament de creștere care poate include umilirea sau pedepsirea copilului în public sau pe nedrept, tratarea copilului precum “oaia neagră” a familiei, ori manifestarea supărării față de acesta fără a explica de ce (Perris și colab., 1980). Este un model parental care generează multă durere copilului, teoria atașamentului (Bowlby, 1973) explicând cum un astfel de comportament al părintelui ar duce la dezvoltarea unei strategii de maximizare, generând un model de internalizare (Main și Goldwin, 1999), în care atenția copilului este plasată excesiv pe indisponibilitatea părintelui și pe pericolul propriu. În acest context, abordarea unor tehnici de autocunoaștere și dezvoltare personală ar putea aduce în sfera conștientă, spre vindecare, o mare parte din durerea asociată cu un astfel de tratament timpuriu, care ar putea necesita un timp lung până la eliberarea și reziliența completă. O fază intermediară a procesului ar putea corela cu o creștere a evitării atașamentului în cuplu, după cum am arătat în ipoteza anterioară, precum și cu un nivel scăzut al satisfacției diadice, ca încredere reciprocă în partener, grad de potrivire între obiectivele relaționale ale celor doi și nivel de implicare în relație, exprimând astfel o nevoie crescută de îndepărtare de celălalt pentru integrarea propriului disconfort descoperit.
Următoarea relație de moderare investigată pentru variabila dezvoltare personală este între stilul parental oferind căldură emoțională și satisfacția diadică.
După cum am văzut în cadrul ipotezei 2 (tabelul 10, pag. 120), între variabilele sus menționate, căldura emoțională parentală și dimensiunea satisfacție diadică, deja există o corelație semnificativă (.47).
Tabelul 15. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei dezvoltare personală în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și satisfacția diadică
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 5. Dezvoltarea personală ca moderator în relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și satisfacția diadică
Graficul 5 ne arată faptul că relația dintre căldura emoțională parentală și satisfacția diadică este una pozitivă pentru cei care au facut dezvoltare personală și negativă pentru cei care n-au urmat un astfel de program. Concret, pentru persoanele care au frecventat un program de autocunoaștere și dezvoltare personală și au avut parte de un model parental bazat pe oferirea de căldură emoțională, suport, încredere, autonomie, satisfacția diadică va fi una de nivel crescut, în timp ce lipsa angrenării într-un astfel de program se asociază cu un nivel mai scăzut al satisfacției diadice chiar și la persoanele care au beneficiat timpuriu de căldură emoțională. Studiile arată, pe de o parte, că persoanele cu un grad înalt de satisfacție maritală manifestă dorința de a împărtăși experiența, de a comunica (Wunderer și Schneewind, 2008). Pe de altă parte, modelul parental oferind căldură emoțională stimulează împărtășirea. În același timp, comunicarea este aspectul salient pe care se concentrează orice program de dezvoltare personală. Astfel se explică efectul de interacțiune care sporește nucleul comunicării din cadrul satisfacției diadice. Cu alte cuvinte, autocunoașterea și dezvoltarea personală crește și nivelul de conștientizare a unor aspecte pozitive din relația de cuplu, precum deschiderea spre comunicare, accentuând efectele benefice ale stilului parental oferind căldură emoțională, ceea ce se reflectă la aceste persoane într-un nivel înalt al satisfacției diadice.
O altă relație de moderare investigată pentru variabila dezvoltare personală este între stilul parental oferind căldură emoțională și coeziunea diadică.
Tabelul 16. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei dezvoltare personală în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și coeziunea diadică
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 6. Dezvoltarea personală ca moderator în relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și coeziunea diadică
Urmărind graficul 6 putem observa faptul că, deși între căldura emoțională parentală și coeziunea diadică există deja o corelație semnificativă (.36), relația dintre acestea este pozitivă pentru cei care au facut dezvoltare personală și ușor negativă pentru cei care n-au urmat un astfel de program. Și în cazul acestei dimensiuni a adaptării diadice, autocunoașterea și dezvoltarea pesonală accentuează efectul pozitiv al percepției expunerii timpurii la un stil parental ce oferă căldură emoțională. Cercetările (Luthar, Cichetti și Becker, 2007) arată că un nucleu în conceptualizarea coeziunii este stabilitatea, coeziunea în cuplu având o valență protectivă. Modelul parental oferind căldură emoțională este caracterizat de stabilitate și protecție, fără a cădea în suprainvestire. În același timp, analiza tranzacțională explică un model general al efectelor relației psihoterapeutice, vorbind despre cele trei aspecte oferite: putere, protecție și permisiune (Allen și Allen, 1972; Crossman, 1966; Holloway, 1974, apud Erskine, 1995). Astfel se explică efectul de interacțiune al dezvoltării personale cu modelul parental oferind căldură emoțțională, crescând în consecință coeziunea în cuplu. Conștientizarea sporită a modelului parental sănătos, care oferă căldură, suport, încredere în sine și celălalt important, se asociază în cazul acestor persoane cu un nivel mai ridicat de coeziune diadică, deci de împărtășire a valorilor comune și derulare de comportamente și acțiuni împreună.
Ultima relație de moderare investigată pentru variabila dezvoltare personală este între stilul parental oferind căldură emoțională și consensul diadic.
Tabelul 17. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei dezvoltare personală în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și cnsensul diadic
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 7. Dezvoltarea personală ca moderator în relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și consensul diadic
Între cele două variabile luate în considerare acum, căldura emoțională ca și stil parental perceput de adult și consensul diadic autoraportat de acesta, nu există corelații semnificative. Cu toate acestea, interacțiunea acestei relații cu variabila dezvoltare personală nuanțează legătura dintre ele. Astfel, conform graficului 7, relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și consensul diadic este una pozitivă pentru cei care au făcut dezvoltare personală și negativă pentru cei care nu au o astfel de pregătire. Semnificația acestui fapt este similară situațiilor anterioare, în sensul că dezvoltarea personală accentuează efectul pozitiv al unui stil parental perceput ca oferind căldură emoțională copilului, care este actualul adult, sub forma unui nivel ridicat al consensului diadic raportat de acesta, pentru cuplul din care face parte.
La acest nivel putem formula o concluzie parțială, și anume că dezvoltarea personală amplifică efectele pozitive ale unui model bazat pe oferirea de căldură emoțională, asupra relației de cuplu a viitorului adult. Concret, persoanele care au urmat un astfel de program și au avut parte de un stil parental oferind căldură emoțională raportează un nivel mai ridicat de satisfacție diadică, de coeziune diadică și de consens diadic.
Efectele moderatoare ale dezvoltării personale asupra expresiei diadice, pentru acest stil parental, nu au putut fi identificate. Același lucru îl putem spune și pentru stilul parental supraprotectiv, ale cărui efecte asupra tuturor dimensiunilor adaptării maritale nu sunt moderate de variabila dezvoltare personală. La fel, nu s-a identificat un efect moderator al dezvoltării personale asupra relației dintre stilul parental rejectiv și dimensiunile coeziune diadică, consens diadic și expresie afectivă.
Dacă în ipotezele anterioare am examinat rolul moderator al variabilei dezvoltare personală în relația dintre modelele parentale percepute de adulții investigați și dimensiunile atașamentului în cuplu, respectiv dimensiunile adaptării diadice, în continuare vom explora rolul moderator al unei alte variabile, urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze, asupra acelorași relații.
Astfel, ipoteza a șasea postulează faptul că urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze este o variabilă moderatoare în relația dintre modelele parentale percepute și dimensiunile atașamentului în cuplu. Ne vom referi din nou la cele 3 modele parentale (rejectiv, supraprotectiv și cel oferind căldură emoțională), respectiv la cele 2 dimensiuni ale atașamentului în cuplu (anxietate și evitare).
Pregătirea prenatală Lamaze este o variabilă care moderează relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și dimensiunea evitare. Datele prezentate în cadrul ipotezei 2 (tabel 9, pag 117-118) ne arată că între acest model parental și evitare există deja o corelație semnificativă (.24).
Tabelul 18. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și evitarea atașamentului în cuplu
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 8. Pregătirea prenatală Lamaze ca moderator în relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu
Studiul graficului 8 ne arată faptul că relația dintre căldura emoțională parentală și evitarea în cuplu este una pozitivă pentru cei care au facut cursuri Lamaze și negativă pentru cei care n-au urmat programul de preagătire prenatală. Observăm că efectul moderator al acestui program de scurtă durată este similar efectului variabilei dezvoltare pesonală (unde se încadrau psihoterapia, practicile yoga, meditația, urmarea unor cursuri de psihologie în scop de autocunoaștere și dezvoltare personală). Concret, ținând cont de sistemul de cotare a probei aferent dimensiunii evitare (valorile mari semnifică evitare scăzută), efectul pozitiv al stilului parental oferind căldură emoțională, caracterizat prin deschidere față de un altul semnificativ, prin încredere în sine și în acesta, precum și prin confort în apropierea sa, va fi sporit, dacă persoana urmează cursuri de pregătire prenatală.
Următoarea relație de moderare investigată pentru variabila pregătire prenatală Lamaze este asupra legăturii dintre stilul parental rejectiv și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu.
Tabelul 19. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre rejecția parentală și evitarea atașamentului în cuplu
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 9. Pregătirea prenatală Lamaze ca moderator în relația dintre stilul parental rejectiv și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu
Observăm din graficul de mai sus că relația dintre stilul parental rejectiv si evitarea din atașamentul în cuplu este una negativă pentru persoanele care au facut cursuri Lamaze și pozitivă pentru cei care n-au urmat un astfel de program de pregătire prenatală. Respectând sistemul de cotare al probei, semnificația legăturii enunțate anterior este aceea că pregătirea prenatală Lamaze, în mod similar tehnicilor generale de autocunoaștere și dezvoltare personală investigate în cadul ipotezei 4 (graficul 3, pag. 125), accentuează dimensiunea de evitare a atașamentului în cuplu, potențând astfel efectul rejectiv al unui astfel de stil parental.
Rezultatele cercetărilor (Davis și colab., 2006) arată că adulții cu un stil de atașament evitant își dezvoltă abilitatea de a se detașa de celălalt și învață să de bazeze doar pe ei înșiși, fără a manifesta emoțiile. În consecință ei vor construi relații care le vor permite să fie mai independenți și care nu vor fi foarte solicitante emoțional. Butte (2000) arată că partenerii de cuplu care urmează cursurile Lamaze au un nivel ridicat de locus of control intern, în comparație cu acele diade care nu participă la o pregătire prenatală. Așadar, acest program accentuează tendința de a atribui intern cauzalitatea evenimentelor (inclusiv pe acelea din cadrul relației de cuplu), oferind sentimentul general de deținere a controlului. Printr-un program de pregătire prenatală, similar celor de dezvoltare personală, pesoana își crește siguranța de sine și independența și își sporește controlul asupra expresiilor emoționale. Toate acestea conduc spre o creștere a efectului de evitare, astfel explicându-se accentuarea observată a dimensiunii evitante în cuplu.
Nu s-au identificat efecte de moderare pentru variabila urmare a unui program de pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre modelul parental supraprotectiv și niciuna dintre dimensiunile atașamentului în cuplu, dar nici dintre modelele parentale rejectiv și cel oferind căldură emoțională și dimensiunea anxietate a atașamentului în cuplu.
Și la acest nivel putem desprinde o concluzie parțială, și anume aceea că, pentru relațiile dintre stilurile parentale rejectiv și cel oferind căldură emoțională și dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu, variabila moderatoare urmare a unui program de pregătire prenatală Lamaze se comportă identic, ca și efecte, cu variabila generală dezvoltare personală. Prin aceasta putem spune că se testează valoarea similară a celor două, pregătirea Lamaze fiind un nivel specific al tehnicilor de dezvoltare personală de scurtă durată, care vizează o sferă specifică a vieții persoanei: creșterea încrederii în sine în legătură cu fenomenul sarcinii, nașterii și derulării rolului de părinte.
Ipoteza a șaptea afirmă că urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze este o variabilă moderatoare în relația dintre modelele parentale percepute și dimensiunile adaptării diadice. Și aici vom lua în considerare cele 3 stiluri parentale (rejectiv, supraprotectiv și cel oferind căldură emoțională) și cele 4 dimensiuni ale adaptării diadice (stisfacția diadică, coeziunea diadică, consensul diadic și expresia afectivă.
Prima moderare realizată de variabila pregătire prenatală Lamaze este în relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și satisfacția diadică.
Tabelul 20. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și satisfacția diadică
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 10. Pregătirea prenatală Lamaze ca moderator în relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și satisfacția diadică
Între modelul parental oferind căldură emoțională și satisfacția diadică există deja o corelație semnificativă (.47), însă interacțiunea variabilei moderatoare pregătire prenatală Lamaze nuanțează legătura. Astfel, după cum putem observa în graficul 10, relația dintre cele două variabile menționate anterior este pozitivă și mult mai puternică pentru cei care au facut cursuri Lamaze decât pentru cei pentru care n-au urmat o astfel de pregătire prenatală. Și aici, în mod similar efectului moderator al variabilei dezvoltare personală, variabila pregătire prenatală Lamaze potențează efectul benefic al unui model parental bazat pe oferirea de căldură emoțională, de încredere, de respect, deci de calitate în relaționare asupra calității relației de cuplu printr-un grad crescut de satisfacție diadică.
Adulții care percep modelul parental ca fiind bazat pe căldură emoțională și susținere declară un nivel înalt al satisfacției în cuplu dacă au urmat un program de pregătire prenatală Lamaze. Rezultatul este consistent cu rezultatele cercetărilor care aveau ca scop examinarea efectelor programului de pregătire Lamaze (Butte, 2000), care arată că persoanele care au urmat astfel de cursuri raportează niveluri semnificativ mai mari ale satisfacției maritale comparativ cu cele care nu au urmat aceste cursuri. Pe lângă învățarea unor tehnici și procedee de a face față momentului nașterii, unul dintre scopurile centrale ale pregătirii Lamaze este consolidarea și creșterea calității relațiilor maritale (Markman și Kadushin, 1986). Mai mult decât atât, Lang (2004) rezumă scopurile umane referitoare la relațiile sociale, inventariind teoriile deja existente. Concluzia sa evidențiază faptul că există două mari clase de obiective sociale: de apartenență și de intermediere socială. Prima cateorie se referă la beneficiile emoționale obținute din relațiile sociale, cum ar fi sentimentul de intimitate, de securitate și de apartenență, în timp ce a doua categorie include beneficiile instrumentale ale relațiilor, precum obținerea suportului sau a consilierii în situații problematice. Cu alte cuvinte, obiectivele relaționării sociale sunt responsabile pentru o mare parte dintre obiectivele general umane. Relația maritală este prin excelență o relație social semnificativă și durabilă, ceea ce presupune că în cadrul acesteia partenerii vor avea o multitudine de scopuri comune pe care doresc să le atingă împreună. Așadar, persoanele care percep modelul de comportament parental ca fiind unul ce oferă căldură emoțională, dacă beneficiază și de programe care întăresc calitatea relațiilor cu partenerul au un nivel crescut al satisfacției maritale autoraportate.
Următoarea relație de moderare investigată pentru variabila pregătire prenatală Lamaze este tot în cazul legăturii dintre stilul parental bazat pe oferirea căldurii emoționale, de data aceasta cu altă dimensiune a adaptării diadice, și anume coeziunea diadică.
Tabelul 21. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre căldura emoțională parentală și coeziunea diadică
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 11. Pregătirea prenatală Lamaze ca moderator în relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și coeziunea diadică
Graficul 11 ne arată că relația dintre stilul parental oferind căldură emoțională și coeziunea diadică este pozitivă pentru cei care au facut Lamaze si negativă pentrut persoanele care nu au urmat acest program de pregătire prenatală, chiar în condițiile în care între modelul parental menționat și dimensiunea adaptării diadice deja există o corelație semnificativă (.36). De remarcat este faptul că, în mod similar efectului variabilei pregătire prenatală Lamaze discutat la ipoteza anterioară, și aici această variabilă moderatoare se comportă asemănător celei de dezvoltare personală în mod general.
Concluzia parțială de la acest nivel este aceea că, pentru stilul parental bazat pe oferirea căldurii emoționale, a suportului neinvaziv, cu respect și responsabilizare autentică, variabila urmare a unui program de pregătire prenatală Lamaze moderează, în mod similar variabilei dezvoltare personală, relația acestui model parental cu satisfacția diadică și cu coeziunea diadică. Nivelul acestor două dimensiuni ale adaptării maritale este mai crescut pentru persoanele care au urmat atât pregătire prenatală Lamaze, cât și pentru aceia care au făcut dezvoltare personală, efectul pozitiv al stilului parental oferind căldură emoțională fiind potențat.
Vom analiza în cele ce urmează efectul de interacțiune al variabilei moderatoare pregătire prenatală Lamaze asupra relației dintre stilul parental supraprotectiv și satisfacția diadică.
Tabelul 22. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre supraprotecția parentală și satisfacția diadică
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 12. Pregătirea prenatală Lamaze ca moderator în relația dintre stilul parental supraprotectiv și satisfacția diadică
După cum putem observa din graficul 12, relația dintre supraprotecția parentală și satisfacția diadică este una pozitivă pentru aceia care au facut cursuri de pregătire prenatală Lamaze, dar negativă pentru cei care n-au făcut cursurile, chiar în condițiile absenței unei corelații simple între cele două variabile inițiale.
Reamintim faptul că stilul parental supraprotectiv se referă la comportamente de creștere a copiilor care includ protejarea excesivă a acestora de experiențe negative, un grad crescut de intruziune, expectanțe ridicate de a ști totul despre copii, cu impunerea unor reguli stricte și cerând obediență necondiționată față de acestea. Mai mult decât atât, părinții supraprotectivi manifestă constant îngrijorarea față de diversele pericole posibile sau neîncrederea în copil și capacitatea acestuia de a se descurca, privându-l de asumarea unor responsabilități. Acest tip de părinți își fac griji adeseori exagerate în legătură cu starea de sănătate a copiilor și permit acestora să facă mult mai puține lucruri în comparație cu alți covârstnici. Literatura de specialitate evidențiază faptul că părinții care își protejează copilul de experiențele solicitante, limitându-i controlul asupra situațiilor stresante, îl învață pe acesta că lumea este un loc periculos, în care are nevoie de protecție, și care nu poate fi controlat (Rapee, 2001, apud Van Zalk și Kerr, 2011).
Deși un astfel de model parental de creștere a copiilor induce un grad crescut de anxietate viitorului adult, după cum am văzut mai devreme, putem spune că urmarea unui program Lamaze în perioada prenatală optimizează acest bagaj emoțional, îi atenuează efectele anxiogene, situație reflectată în creșterea satisfacției diadice, ca dimensiune a adaptării maritale.
Una dintre componentele stilului supraprotectiv este monitorizarea permanentă din partea părinților a activităților copilului (Patterson, Dearyshe, & Ramsey, 1989). Monitorizarea comportamentului copilului nu este atât îndreptată către rețeaua socială a acestuia, ci mai degrabă include practici disciplinare care întăresc comportamentul de urmare a regulilor și încadrarea copilului în norme de conduită acceptabilă și dezirabilă social (Dishion & McMahon, 1998, în Romero și Ruiz, 2007). Acestea vor fi interiorizate, sub forma unor norme și standarde interne ale viitorului adult care îi vor facilita adaptarea la mediu, în special la mediul social relational. Relația de cuplu fiind una dintre relațiile sociale cu cea mai mare stabilitate în timp (Li, 2011), aceste norme se vor perpetua și la acest nivel. Pregătirea de tip Lamaze crește puterea asocierii pozitive dintre perceperea acestui sistem de ghidare către comportamentul acceptabil social și satisfacția în cuplu.
Ultima relație de moderare investigată pentru variabila pregătire prenatală Lamaze este între stilul parental supraprotectiv și expresia afectivă.
Tabelul 23. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre supraprotecția parentală și expresia afectivă
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 13. Pregătirea prenatală Lamaze ca moderator în relația dintre stilul parental supraprotectiv și expresia afectivă
Graficul de mai sus evidențiază faptul că relația dintre supraprotecția parentală și expresia afectivă este pozitivă pentru partenerii care au urmat programul de pregătire prenatală Lamaze și negativă pentru cei care nu au facut aceste cursuri înaintea nașterii.
Reamintim și aici faptul că dimensiunea expresie afectivă se referă la intenția declarată de a depune efort pentru reușita relației, dar și la o serie de comportamente de împărtășire emoțională și sexuală în cadrul cuplului.
La nivelul asocierilor directe dintre supraprotecție și expresia afectivă ca dimensiune a adaptării diadice, rezultatele nu înregistrează corelații semnificative (vezi ipoteza 3, tabelul 10, pag. 120). Când intervine, însă, pregătirea prenatală Lamaze ca variabilă moderatoare, relația dintre supraprotecție și expresia afectivă este pozitivă pentru partenerii care au urmat programul de pregătire prenatală Lamaze.
Putem afirma în acest context că una dintre valențele cursurilor prenatale prin metoda Lamaze, la nivelul relației de cuplu, ar fi atenuarea efectului anxiogen al stilului supraprotectiv și facilitarea expresiei afective, ca și dimensiune legată de împărtășirea deschisă a emoțiilor în cuplu și creștere a adaptării diadice. De altfel, studiile (McClure și Brewer, 1980) arată efectul reducerii de anxietate ca urmare a trainingurilor de tip Lamaze.
Variabila pregătire Lamaze nu moderează relația dintre modelul rejectiv și niciuna dintre dimensiunile adaptării maritale, în relația dintre modelul supraprotectiv și coeziunea sau consensul diadic, dar nici asocierea dintre modelul parental bazat pe oferirea căldurii emoționale și consensul diadic sau expresia afectivă.
Concluzia parțială la acest nivel poate fi aceea că moderarea relației dintre modelele parentale percepute de adulții respondenți și dimensiunile adaptării lor maritale, de către pregătirea prenatală Lamaze, este doar una parțială. Concret, doar relațiile dintre modelul parental oferind căldură emoțională și satisfacția, respectiv coeziunea diadică, precum și acelea dintre modelul parental supraprotectiv și satisfacția diadică, respectiv expresia afectivă, sunt moderate de cursurile Lamaze. Ca program de scurtă durată (6 întâlniri de aproximativ 2 ore fiecare), pregătirea prenatală Lamaze se pare că nu interacționează cu efectele, la nivelul adaptării diadice, ale unui model parental care se asociază cu un grad crescut de evitare în relația de cuplu, precum modelul rejectiv. Programul are influență doar asupra efectelor relaționale la vârsta adultă a modelelor care implică un grad crescut de deschidere și apropiere de partener, deci unde nu sunt presupuse schimbări majore.
În cadrul ipotezei a opta, pentru a vedea care sunt predictorii semnificativi, precum și ordinea importanței acestora în explicarea dimensiunii anxietate a atașamentului, a fost realizată analiza de regresie (tabelul 24).
Tabelul 24. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii anxietate a atașamentului în cuplu
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001.
În pasul 1 a intrat ca predictor anxietatea ca trăsătură, având ca variabilă dependentă dimensiunea anxietate a atașamentului. Observăm că anxietatea ca trăsătură explică 22% din varianța dimensiunii (R²).
În pasul 2, la anxietatea ca trasatură a fost adăugat modelul de supraprotecție ca predictor, pentru aceeași variabilă dependentă. Observăm că modelul supraprotectiv aduce un plus explicativ pentru dimesniunea anxietate a atașamentului în cuplu de 5%, iar întregul model explică în total 27% din varianța acestei dimensiuni.
Din tabelul 24 observăm că ambii predictori sunt semnificativi (trăsătura anxietate la prag de .000, iar modelul supraprotectiv, la prag de .013) pentru dimensiunea anxietate a atașamentului în cuplu. Analizând valorile coeficientului β, cel mai important predictor pentru dimensiunea anxietate a atașamentului este anxietatea ca trăsătură (β=.43), urmat de modelul parental supraprotectiv (β=.23).
Așadar, anxietatea structurală explică dimensiunea anxietate a atașamentului adult în cuplu, dar dacă se adaugă acesteia și modelul parental de supraprotecție, valoarea explicativă pentru acest tip de atașament crește.
Pentru a vedea care sunt predictorii semnificativi, precum și ordinea importanței acestora în explicarea dimensiunii evitare a atașamentului adult, a fost de asemenea realizată analiza de regresie (tabelul 25).
Tabelul 25. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii evitare a atașamentului în cuplu
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001.
În pasul 1 a intrat ca predictor stilul de comportament parental bazat pe căldură emoțională, având ca variabilă dependentă dimensiunea evitare a atașamentului. Observăm că acest tip de comportament parental explică 6% din varianța dimensiunii (R²).
În pasul 2, la modelul parental bazat pe căldură emoțională a fost adăugat modelul de supraprotecție ca predictor, pentru aceeași variabilă dependentă. Observăm că modelul supraprotectiv aduce un plus explicativ pentru dimensiunea evitare a atașamentului de 7%, iar întregul model explică în total 13% din varianța acestei dimensiuni.
În pasul 3, la modelul parental bazat pe căldură emoțională și la cel supraprotectiv se adaugă trăsătura anxietate ca predictor. Se observă că aceasta din urmă aduce un plus explicativ de aproape 7% , întregul model explicând în total 19,6% din varianța dimensiunii evitare a atașamentului.
Din tabelul 25 observăm că toți cei trei predictori sunt semnificativi (căldura emoțională la prag de .006, modelul supraprotectiv, la prag de .002, iar trăsătura anxietate la un prag de .010) pentru dimensiunea evitare a atașamentului. Analizând valorile coeficientului β, cel mai important predictor pentru atașamentul evitant este stilul parental supraprotectiv (β =.31), urmat de modelul bazat pe căldură emoțională (β =.27) și în final de trăsătura anxietate (β =-.25).
Așadar, modelul parental bazat pe căldură emoțională explică dimensiunea evitare a atașamentului adult în cuplu. Adăgând acestuia modelul parental de supraprotecție, valoarea explicativă pentru acest tip de atașament crește, iar în condițiile în care căldurii emoționale și supraprotecției percepute din partea părinților li se adaugă anxietatea structurală a adultului, atunci valoarea explicativă pentru dimensiunea evitare a atașamentului adultului crește mai mult.
Vom formula în cele ce urmează o serie de concluzii pe marginea analizei realizate în paginile anterioare.
Concluzii
Studiul de față explorează legăturile directe și moderate dintre modelele parentale percepute de adulții respondenți și dimensiunile atașamentului în cuplu al acestora, respectiv adaptarea lor maritală. Toate acestea se constituie ca o primă etapă în analiza mai extinsă a transmiterii intergeneraționale a modelului de relaționare și atașament, obiectivul principal al tezei noastre.
Am investigat pentru început, în cadrul primei ipoteze, relația dintre trăsătura de anxietate a persoanei și dimensiunile atașamentului în cuplu. Am observat, așadar, că această trăsătură se asociază cel mai probabil cu un nivel ridicat al dimensiunii anxietate a atașamentului în cuplu, precum și cu un nivel crescut al evitării atașamenutului în cuplu, caracteristici care definesc stilul de atașament temător/anxios-evitant (Feeney, 1999). Concluzionând, persoanele cu un nivel ridicat de anxietate ca trăsătură sunt într-o proporție crescută indivizi cu un atașament temător/anxios-evitant.
În continuare, în cadrul celei de-a doua ipoteze am investigat legătura dintre stilurile parentale percepute de adulții chestionați și dimensiunile atașamentului acestora în cuplu. Analiza datelor a evidențiat, pe de o parte, o asociere semnificativă între stilul parental supraprotectiv și un nivel crescut de anxietate, precum și un nivel scăzut de evitare, ca și caracteristici definitorii ale stilului de atașament adult preocupat (Feeney, 1999), iar pe de altă parte, o legătură puternică între stilul parental oferind căldură emoțională și un nivel scăzut al evitării atașamentului în cuplu.
Câteva concluzii pot fi desprinse aici. Mai întâi, aceea că modelul parental perceput supraprotectiv, are cea mai mare probabilitate de a se asocia cu stilul de atașament preocupat. Apoi, căldura emoțională implică în sine deschiderea către celălalt, dar faptul că nu avem deloc o legătură evidențiată între acest stil parental și anxietatea în cuplu, nu ne permite să facem aprecieri despre legătura dintre căldura emoțională parentală percepută de subiecți în propria lor copilărie și un anume atașament în cuplu. Cu toate acestea, rezultatele noastre sunt astfel coerente cu acelea ale studiului lui Perris și Andersson (2000), care arată, pe de o parte, faptul că există o corelație semnificativă între experimentarea unor modele disfuncționale de creștere (precum cel rejectiv sau supraprotectiv) și măsuri ale atașamentului insecurizant, la noi fiind vorba de legătura dintre stilul parental supraprotectiv și stilul de atașament preocupat. O altă concluzie a studiului citat (Perris și Andresson, 2000) arăta că există o corelație semnificativă între experiența căldurii emoționale în copilărie și indicatorii unui atașament securizant la vârsta adultă. În studiul nostru, avem legătura dintre stilul parental oferind căldură emoțională și una dintre dimensiunile atașamentului securizant, respectiv nivelul scăzut al evitării atașamentului în cuplu.
În mod similar, caracterizând fiecare stil parental ca și comportamente percepute de respondenți în copilărie, cu impact asupra atașamentului în cuplu, am observat că stilul parental rejectiv nu se asociază nici cu anxietatea, nici cu evitarea atașamentului, ceea ce ne permite să-l caracterizăm ca o practică de creștere fără impact asupra atașamentului în cuplu, spre deosebire de rezultatele aceluiași studiu citat (Perris și Andresson, 2000), care considera că ambele practici disfuncționale de creștere, supraprotectivă și rejectivă, se asociază cu forme insecurizante ale atașamentului. Pe de altă parte, conform rezultatelor obținute, supraprotecția se asociază la vârsta adultă cu anxietate crescută și evitare scăzută, cu semnificația de tendință de agățare de partener, iar căldura emoțională este cea care oferă deschiderea spre celălalt și o premisă a unei bune relaționări.
Cea de-a treia ipoteză investighează legătura dintre modelele parentale raportate de respondenți și dimensiunile adaptării lor maritale. Am observat aici cum doar modelul parental bazat pe oferirea de căldură emoțională se asocia semnificativ cu niveluri crescute de satisfacție, respectiv coeziune diadică. Deși acest stil parental s-a dovedit a avea valoare predictivă pentru adaptarea în cuplu, totuși nu s-au înregistrat corelații semnificative cu dimensiunile consens diadic și expresie afectivă. Celelalte două stiluri parentale, cel rejectiv și cel supraprotectiv, nu au corelat semnificativ cu niciuna dintre dimensiunile adaptării maritale. După cunoștințele noastre, aceasta este o contribuție proprie a tezei de față la rezultatele din domeniu, nefiind în măsură să identificăm cercetări care să fi investigat în acest sens legătura dintre variabile.
În cadrul următoarei ipoteze, cea de-a patra, a fost explorat efectul de moderare al variabilei dezvoltare personală în relația dintre modelele parentale percepute de respondenți și dimensiunile atașamentului lor în cuplu. Analiza datelor ne permite să concluzionăm că urmarea unui program de dezvoltare personală va scădea dimensiunea de anxietate și nivelul de evitare ale atașamentului în cuplu, pentru persoanele care au avut parte de un stil parental de oferire a căldurii emoționale în propria copilărie, crescând efectul pozitiv al acestui model de creștere și favorizând schimbarea spre un nivel mai ridicat de securitate a atașamentului. Această concluzie este coerentă cu aceea a studiului condus de Fonagy și colaboratorii (1996), care afirmă faptul că rezultatele terapeutice cele mai bune sunt înregistrate de clienții cu atașament securizant, datorită unei mai bune angajări a acestora în relația terapeutică, cu o mai mare disponibilitate de implicare într-o relație pozitivă de lucru. De asemenea, Meyer, Pilkonis, Proietti, Heape și Egan (2001) vorbesc despre rezultate similare.
Pe de altă parte, dezvoltarea personală crește gradul de evitare în cuplu pentru subiecții care au avut parte în copilăria timpurie de un stil parental bazat pe rejecție. Și aceste informații aduc un plus în cadrul rezultatelor literaturii de specialitate, putând fi eventual legate de rezultatele studiului lui Horowitz, Rosenberg, and Bartholomew (1993, cit de Daniel, 2010), care afirmă că pacienții rejectivi au rezultatele cele mai slabe în psihoterapia dinamică de scurtă durată.
Deși între stilul parental supraprotectiv și dimensiunile atașamentului există corelații semnificative, variabila dezvoltare personală nu moderează aceste relații, situație care este valabilă și pentru legătura dintre stilul parental rejectiv și dimensiunea anxietate.
Ipoteza a cincea investighează relațiile de moderare ale dezvoltării personale în legătura dintre modelele parentale raportate și dimensiunile adaptării în cuplu a respondenților. Am putut observa cum pentru persoanele care au dezvoltare personală, existența unui model parental rejectiv se ascociază cu un nivel scăzut de satisfacție în cuplu, în timp ce pentru aceia care nu au urmat vreun astfel de program, rejecția parentală se va asocia cu un nivel de satisfactie diadică ușor mai ridicat.
Mai mult, dezvoltarea personală amplifică efectele pozitive ale unui model bazat pe oferirea de căldură emoțională, asupra relației de cuplu a viitorului adult. Concret, persoanele care au urmat un astfel de program și au avut parte de un stil parental oferind căldură emoțională raportează un nivel mai ridicat de satisfacție diadică, de coeziune diadică și de consens diadic. Efectele moderatoare ale dezvoltării personale asupra expresiei diadice, pentru acest stil parental, nu au putut fi identificate.
Același lucru îl putem spune și pentru stilul parental supraprotectiv, ale cărui efecte asupra tuturor dimensiunilor adaptării maritale nu sunt moderate de variabila dezvoltare personală. La fel, nu s-a identificat un efect moderator al dezvoltării personale asupra relației dintre stilul parental rejectiv și dimensiunile coeziune diadică, consens diadic și expresie afectivă. Toate aceste rezultate sunt contribuții personale ale tezei de față la literatura de specialitate, legături anterioare între aceste variabile și în acest sens, nefiind făcute până acum, după cunoștințele noastre și în urma investigațiilor realizate de noi în domeniul cercetărilor aferente.
Ipoteza a șasea explorează efectul mediator al pregătirii prenatale Lamaze în relația dintre stilurile parentale raportate de adulții chestionați și dimensiunile atașamentului lor în cuplu. Singurele efecte semnificative înregistrate au fost între stilurile parentale oferind căldură emoțională, respectiv cel rejectiv, și dimensiunea evitare a atașamentului. Pentru acestea, variabila moderatoare urmare a unui program de pregătire prenatală Lamaze se comportă identic, ca și efecte, cu variabila generală dezvoltare personală. Putem asocia astfel pregătirii prenatale Lamaze statutul de formă de dezvoltare personală de scurtă durată și într-o situație specifică. De asemenea, această contribuție la literatura în domeniu este un plus al lucrării de față, nefiind în măsură să identificăm lucrări care să fi abordat rolul acestei forme de pregărire prenatală în relația dintre variabilele amintite.
Cea de-a șaptea ipoteză studiază efectul moderator al aceleiași variabile, urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze, în relația dintre modelele parentale percepute și dimensiunile adaptării diadice.
Și aici putem identifica două mari concluzii. Pe de o parte, pentru stilului parental bazat pe oferirea căldurii emoționale, variabila pregătire prenatală Lamaze moderează, în mod similar variabilei dezvoltare personală, relația acestui model parental cu satisfacția diadică și cu coeziunea diadică. Nivelul acestor două dimensiuni ale adaptării maritale este mai crescut pentru persoanele care au urmat atât pregătire prenatală Lamaze, cât și pentru aceia care au făcut dezvoltare personală, efectul pozitiv al stilului parental oferind căldură emoțională fiind potențat.
Pe de altă parte, putem afirma că doar relațiile dintre modelul parental oferind căldură emoțională și satisfacția, respectiv coeziunea diadică, precum și acelea dintre modelul parental supraprotectiv și satisfacția diadică, respectiv expresia afectivă, sunt moderate de cursurile Lamaze. Ca program de scurtă durată, pregătirea prenatală Lamaze se pare că nu interacționează cu efectele, la nivelul adaptării diadice, ale unui model parental care se asociază cu un grad crescut de evitare în relația de cuplu, precum modelul rejectiv. Programul are influență doar asupra efectelor relaționale la vârsta adultă a modelelor care implică un grad crescut de deschidere și apropiere de partener, deci unde nu sunt presupuse schimbări majore. Și aceste concluzii sunt contribuții personale la literatura domeniului, fără a le putea ancora între rezultatele cunoscute până la acest moment de noi.
Ultima ipoteză, cea de-a opta, ia în considerare predictorii care au reieșit din analizele anterioare ca fiind semnificativi în explicarea diensiunilor anxietate, respectiv evitare a atașamentului în cuplu, investigând suplimentar puterea lor explicativă și ordinea importanței acestora.
Concluziile care s-au putut desprinde arată după cum urmează. Pentru prima dimensiune, anxietatea structurală explică dimensiunea anxietate a atașamentului adult în cuplu, dar dacă se adaugă acesteia și modelul parental de supraprotecție, valoarea explicativă pentru acest tip de atașament crește. Mai mult, modelul parental bazat pe căldură emoțională explică dimensiunea evitare a atașamentului adult în cuplu. Adăgând acestuia modelul parental de supraprotecție, valoarea explicativă pentru acest tip de atașament crește, iar în condițiile în care căldurii emoționale și supraprotecției percepute din partea părinților li se adaugă anxietatea structurală a adultului, atunci valoarea explicativă pentru dimensiunea evitare a atașamentului adultului crește mai mult. Irina!!!!- acum cand citesc asta mi se pare ca nu mai inteleg ce fel de plus aduce asta in domeniu. Pe cine intereseaza? Cum ne ajuta informatia? Si atunci mi-e greu sa caut sa o ancorez in literatura, dar nici sa o numesc contributie personala parca nu pot, ca nu-i vad rostul… HELP!!!! La ce-i buna o astfel de analiza?
Am formulat până aici o serie de concluzii parțiale. Coroborând aceste rezultate cu acelea ale studiului următor, ce are în vedere explorarea relației dintre atașamentul adult în cuplu, calitatea adaptării maritale și atașamentul copilului lor de 1-3 ani, vom fi în măsură să exprimăm un număr mai mare de concluzii cu valoare de generalizare crescută, care să poată face referire la transmiterea intergenerațională a patternurilor de relaționare, precum și care să ne permită să formulăm un set de recomandări utile practicii.
CAPITOLUL 3
Studiul 2. Caracteristici psihosociale ale părinților și structurarea stilului de atașament la copil
Introducere
După cum am menționat deja mai devreme, modelele interne de lucru sunt o componentă esențială a stilului de atașament, interiorizată pe baza calității experienței copilului cu figura primară de atașament și utilizată mai apoi în relațiile semnificative ulterioare.
Format în cadrul unei relații timpurii calde și responsive din partea adultului semnificativ, atașamentul securizant acționează ca un factor protectiv pentru copil (Andreassen și Fletcher, 2007). Concret, acesta își interiorizează încrederea în sine și capacitatea de a se adapta la situații noi și provocatoare, folosind părintele ca bază sigură de la care să exploreze liber mediul, fără întreruperile provocate de furie sau frică (Grossman, Grossman, and Zimmerman 1999, apud Andreassen și Fletcher, 2007).
Stilurile nesigure de atașament apar atunci când părintele este incapabil să-l liniștească pe copil, datorită indisponibilității sale emoționale sau incapacității de a-i decodifica nevoile. Aici vorbim despre stilul ambivalent (sau anxios/rezistent) și stilul evitant (Lamb 2000; Main 2000).
În situația în care părintele este imprevizibil sau inconsistent în răspunsurile la nevoile copilului, acesta nu poate avea încredere în disponibilitatea figurii de atașament și va dezvolta un atașament ambivalent. Acești copii vor manifesta o independență scăzută în explorarea mediului, datorită anxietății de a se îndepărta de părinte (Andreassen și Fletcher, 2007).
Răspunsurile rejective, ostile sau indiferența părintelui conduc la dezvoltarea unui stil de atașament evitant la copil. Acesta poate învăța să-i evite pe ceilalți și să-și nege propriile nevoi, părând independent. De fapt acesta este doar rezultatul faptului că el nu a învățat să depindă de alții (Lamb, 2000; Main, 2000).
Cercetările mai recente (Main, 2000, apud Andreassen și Fletcher, 2007) au evidențiat faptul că stilul de atașament dezorganizat/dezorientat apare la copil în cazul abuzului sau neglijenței din partea părintelui. Acești copii sunt hipersensibili la abuz, părând dezorientați sau confuzi în prezența părintelui. Ei exprimă o combinație de strategii specifice stilurilor ambivalent și rejectiv, având momente în care înearcă să facă plăcere părintelui, urmate imediat de altele în care arată furie sau rejecție față de acesta.
Revenind la modelele interne de lucru (Bowlby, 1973) aferente stilului de atașament, trebuie să amintim că acestea sunt continuu revizuite și actualizate. De aceea, impactul lor asupra funcționării psihosociale a copilului la o anumită vârstă poate depinde de securitatea reprezentărilor care sunt dezvoltate în acea perioadă (Thompson, 1999).
Reprezentările timpurii ale copiilor în legătură cu propriile experiențe, cu ceilalți și cu natura relațiilor, se conturează în contextul discursului împărtășit cu ceilalți (Fivush, 1994; Nelson, 1993; Oppenheim și Waters, 1995). În acest sens, influența îngrijitorului principal asupra structurării atașamentului la copil acționează pe 2 căi: atât prin calitatea îngrijirii acordate, cât și prin interpretarea evenimentelor oferite în cadrul discuțiilor cu copiii. Securitatea sau insecuritatea reprezentărilor referitoare la experiențele relaționale ale micuților sunt astfel generate și menținute (Thompson, 1999).
În acest context, comportamentul părinților a fost identificat de mai multe cercetări ca fiind, pe de o parte, variabila de legătură dintre atașamentul adultului și atașamentul copilului, sugarii atașați securizat având mame sensibile, care le răspundeau prompt nevoilor (Ainsworth și colab. 1978; Bowlby, 1988; Stern, 1985). Pe de altă parte, studiile care au investigat legătura dintre atașamentul copiilor față de părinți și atașamentul în cuplu al partenerilor unul față de celălalt (Mikulincer și Shaver, 2007), posibil corelat al noțiunii de atașament adult în general, au contestat această legătură prin faptul că între cele două forme ale atașamentului părinților s-a găsit o asociere semnificativă scăzută (Dickstein, Seifer, Albus și Magee, 2004; Treboux, Crowell și Waters, 2004) sau absentă (Bartholomew și Shaver, 1998). Cercetarea noastră își propune să investigheze relația dintre dimensiunile atașamentului adult în cuplu și cele ale atașamentului copiilor.
Calitatea relației de cuplu este un alt factor investigat de literatura de specialitate (Belsky, 1984, 1990; Erel și Burman, 1995) în legătură cu atașamentul infantil. Rezultatele susțin ideea că o relație de cuplu suportivă în perioada de sugar și copil mic are o corelație puternică în sfera desfășurării comportamentului metern de creștere a copilului și astfel având impact asupra securității atașamentului infantil (DeWolff și van Ijzendoorn, 1997).
Nu în ultimul rând, diverse studii au oferit dovezi în sprijinul ideii că modelele de lucru interne ale atașamentului sunt transmise prin mai multe generații (Besser și Priel, 2005; Mikulincer și Shaver, 2007). Spre exemplu, Benoit și Parker (1994), au investigat transmiterea atașamentului de-a lungul a 3 generații, într-un studiu longitudinal care a inclus 96 de sugari, mamele lor și bunicile pe linie maternă. Ei au utilizat ca și metodă de evaluare a atașamentului adulților Inventarul de Atașament Adult, iar pentru atașamentul copiilor, procedura Situației Străine. Rezultatele acestui studiu au indicat o continuitate semnificativă statistic a modelelor de lucru ale atașamentului pe parcursul a trei generații, de la bunică la mamă și la copil.
În cele ce urmează vom urmări modul în care atașamentul în cuplu al părinților și diverși indicatori ai calității relației lor maritale (satisfacția, coeziunea, consensul diadic și expresia afectivă) pot fi legate de dimensiunile atașamentului infantil, în perioada de 1-3 ani ai copilului. Mai mult, vom urmări dacă și cum această relație este moderată de urmarea unui program de dezvoltare personală de scurtă sau lungă durată sau de participarea la un curs de pregătire prenatală prin metoda Lamaze.
Obiective și ipoteze
Obiective:
Surprinderea relației dintre dimensiunile stilului de atașament al mamei (2 dimensiuni) și dimensiunile atașamentului copilului (9 dimensiuni).
Surprinderea relației dintre dimensiunile stilului de atașament al tatălui (2 dimensiuni) și dimensiunile atașamentului copilului(9 dimensiuni).
Analiza aportului adus de fiecare dimensiune a adaptării diadice a mamei (4 dimensiuni), respectiv a tatălui, în explicarea dimensiunilor atașamentului copilului cuplului (9 dimensiuni).
Explorarea rolului moderator al urmării unui program de pregătire prenatală Lamaze ca variabilă mediatoare în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei și atașamentul copilului.
Explorarea rolului moderator al unor variabile etichetă (“cine îl îngrijește”: 1-mama/2-strainul, bunica etc; „intrarea în grădiniță”: merge la grădiniță – 1/ nu a intrat în colectiv ) în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei și atașamentul copilului.
Pentru atingerea acestor obiective, am formulat următoarele ipoteze generale și de lucru:
Se presupune că există o corelație semnificativă între dimensiunile stilului de atașamant al mamei și dimensiunile stilului de atașament ale copilului.
Ipoteze de lucru:
Există o legătură semnificativă între dimensiunea anxietate a atașamentului matern și dimensiunile atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Există o legătură semnificativă între dimensiunea evitare a atașamentului matern și dimensiunile atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Se presupune că există o corelație semnificativă între dimensiunile stilului de atașament al tatălui și dimensiunile stilului de atașament al copilului.
Ipoteze de lucru:
Există o legătură semnificativă între dimensiunea anxietate a atașamentului patern și dimensiunile atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Există o legătură semnificativă între dimensiunea evitare a atașamentului patern și dimensiunile atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Dimensiunile adaptării diadice a mamei și cele ale tatălui contribuie diferit la explicarea dimensiunilor atașamentului copilului acelui cuplu.
Ipoteze de lucru:
Satisfacția diadică autoraportată a mamei și satisfacția diadică autoraportată a tatălui contribuie în proporții diferite la explicarea dimensiunilor atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Coeziunea diadică autoraportată de mamă și coeziunea diadică autoraportată de tată contribuie în proporții diferite la explicarea dimensiunilor atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Consensul diadic autoraportat de mamă și consensul diadic autoraportat de tată contribuie în proporții diferite la explicarea dimensiunilor atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Expresia emoțională autoraportată de mamă și expresia emoțională autoraportată de tată contribuie în proporții diferite la explicarea dimensiunilor atașamentului copilului (confortul la alintare/ cooperarea/ sociabilitatea/ independența/ căutarea atenției/ distresul la separare/ evitarea altora/ solicitant/ provocator/ comportamentul dezorganizat).
Se poate evidenția un rol moderator al urmării unui program de pregătire prenatală Lamaze în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei și atașamentul copilului.
Variabilele etichetă “persoana care îngrijește copilul acum” și “intrarea în gradiniță“ joacă un rol moderator în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei și atașamentul copilului.
Metodologie
Descrierea lotului
Pentru verificarea ipotezelor avansate în primul studiu au participat 86 subiecți, respectiv 29 de cupluri (selectate dintre cele 53 participante la studiul 1, mai precis cuplurile care au fost de acord să primească acasă cercetătoarea și să permită filmarea interacțiunii mamă-copil) și copilul acestora. Adulții participanți la studiu au vârste cuprinse între 24 și 48 de ani (cu o medie de 33,46 ani) și provin toți din mediul urban. Copiii participanți la studiu au vârstele cuprinse între 14 și 35 de luni (cu o medie de 22,15 luni).
Apartenența profesională a participanților este diversă, ei activând în următoarele domenii profesionale: științe exacte (profesii precum matematician, inginer, informatician, economist), educațional, al literaturii și lingvisticii, științe sociale (sociolog, psiholog, istoric), domeniu juridic (jurist, grefier), medicină (medic, asistent, infirmier), dar fiind prezente totodată și persoane necalificate.
Ca și statut marital, toate cuplurile sunt căsătorite. În ceea ce privește durata relației de cuplu, 32,1% au o relație de 3-7 ani, 34% au o relație de 7-10 ani și 34% au o relație de peste 10 ani. Referitor la numărul de copii, 82,5% dintre cuplurile investigate au 1 copil, iar 17,5% au 2 copii.
În ceea ce privește criteriile de selectare a participanților, vorbim tot despre elaborarea unui eșantion de conveniență, întrucât am extras din lotul de la studiul 1 acele cupluri care au permis cercetătoarei să filmeze interacțiunea mamă-copil în mediul lor natural (acasă). Reamintim aici că ne-am adresat cuplurilor care aveau un copil de 1-3 ani și care, fie au urmat un curs de pregătire prenatală prin metoda Lamaze (în cadrul programului Maternității „Elena Doamna” din Iași sau în cadrul unui cabinet privat din Timișoara), fie nu făcuseră această educație prenatală, dar erau accesibili ca și contact și doreau să participe, sprijinind astfel proiectul.
Descrierea instrumentelor
Bateria de probe care a fost constituită pentru culegerea datelor în studiul de față cuprinde o serie de instrumente folosite și descrise deja în studiul anterior (vezi cap. 2.3.2., pag. 102), referitoare la caracteristicile adulților: Inventarul stilurilor de atașament ale adulților – ECR (Fraley, Waller și Brennan, 2000); Scala de Adaptare în Cuplu – DAS (Spanier, 1976); Chestionar de date generale (conceput special pentru lucrarea de față).
Pe lângă acestea, s-a utilizat încă o probă pentru diagnosticarea stilului de atașament al copilului, și anume Toddler Attachment Sort – TAS-45 (Bimler & Kirkland, 2002). Instrumentul este prezentat pe larg în lucrarea de față în cadrul capitolului 1.3.1. Vom relua aici doar informațiile de bază despre aplicarea și interapretarea probei.
Așadar, TAS-45 a fost dezvoltat de o echipă de cercetători, condusă de Kirkland and Bimler (Bimler & Kirkland, 2002; Kirkland, Bimler, Drawneek, McKim, Schölmerich, & Axel, 2004). Deși în varianta inițială era prevăzut a fi utilizat pentru a evalua calitatea atașamentului pentru copiii în vârstă de 2 ani, ulterior a fost aplicat și acelora cu vârste cuprinse între 16 și 39 de luni, unde 98% dintre copii aveau între 22 și 28 luni (Spieker, Nelson și Condon, 2011).
Proba permite descrierea nivelului de securitate și a comportamentelor specifice tipului de atașament al copilului în relație cu mama (ca figură de atașament), pe baza observațiilor realizate în medii naturale, familiare copilului.
Procedura pe care se bazează instrumentul este aceea de sortare a itemilor, Q-sort (Block, 1961, cit de Andreassen și Fletcher, 2007). Kirkland (Andreassen și Fletcher, 2007) utlizează scalarea multidimensională și analiza de clusteri, selectând astfel itemii care oferă informația cea mai relevantă pentru securitatea atașamentului copilului.
După cum reiese și din numele probei, TAS-45 conține un număr de 45 de itemi: 39 au rezultat din regruparea itemilor din versiunea originală a AQS, prin scalare multidimensională, în opt clusteri/dimensiuni, care descriu comportamente de atașament (confortabil când este alintat, cooperant, plăcerea companiei, independent, căutarea atenției, supărarea la separare, evitarea altora/ nesociabil, provocator/ solicitant), la care au fost apoi adăugați 6 itemi caracteristici stilului dezorganizat de atașament (Andreassen și Fletcher, 2007, Costea-Bărluțiu, 2010). Acești itemi adiționali (dimensiunea comportament dezorganizat) au fost formulați datorită faptului că stilul dezorganizat de atașament este cel mai adesea asociat cu rezultate negative în dezvoltarea socioemoțională a copilului și necesită identificare și intervenție specializată timpurie în cadrul relației cu îngrijitorul.
Aplicarea propriu-zisă a TAS-45 presupune observarea inițială a interacțiunii mamă-copil, pentru un timp de aproximativ 90 de minute, inclusiv pentru profesioniștii care nu sunt familiarizați cu teoriile atașamentului, după care se trece imediat la sortarea cardurilor pe care sunt listați itemii.
Inițial se vor obține trei stive (itemi „caracteristici”, „necaracteristici” și „incerți”, prin raportare la comportamentul observat al copilului), după care, a doua sortare va presupune separarea primelor două stive în încă două categorii (de la „întotdeauna se aplică” la „rareori sau niciodată nu se aplică” copilului). Vor rezulta în final cinci stive (itemi „foarte caracteristici”, „oarecum caracteristici”, „incerți”, „oarecum necaracteristici”, „foarte necaracteristici”).
După sortarea itemilor, aceștia sunt regrupați după cele nouă dimensiuni centrale sau conform clasificării tradiționale a stilurilor de atașament, prin realizarea profilului fiecărui copil și compararea acestuia cu un profil ideal descris în literatura de specialitate (Costea-Bărluțiu, 2010).
În urma sortării cardurilor, fiecarui item i se atribuie un scor, în funcție de stiva în care a fost încadrat, conform următorului algoritm: 5 – foarte caracteristic; 4 – oarecum caracteristic; 3 – nu știu/ indecis; 2 – oarecum necaracteristic; 1 – foarte necaracteristic.
Acest scor corespunzător dimensiunii este apoi ponderat în funcție de numarul de itemi (se calculează deci media aritmetică a scorurilor obținute de itemi per dimensiune), pentru a facilita comparațiile atât între dimensiuni, în cadrul aceluiași profil, dar și pentru aceeași dimensiune, la copii diferiți.
O scurtă descriere a fiecărei diemensiuni, precum și itemii corespunzători pot fi găsite în tabelul 6, prezentat mai devreme în lucrarea noastră (vezi pag. 51).
Pentru identificarea tipului de atașament al fiecărui copil, scorurile corespunzătoare dimensiunilor sunt utilizate pentru alcătuirea profilului personal, prin reprezentare grafică, urmând apoi a fi comparat cu profilul fiecărui stil de atașament. Profilul personal al fiecărui participant este încadrat corespunzător în urma comparației, în baza distanței Euclidiene celei mai scurte.
Profilul ideal al fiecărui stil de atașament a fost alcătuit conform recomandărilor și concluziilor studiilor lui Kirkland (2005), dezvoltatorul probei TAS-45 (Andreassen și Fletcher, 2007), o sinteză a dimensiunilor dominante fiind redată în tabelul 7 (vezi pag. 52).
Desigur că, în acest punct, poate apărea problema încadrării copilului într-unul dintre stilurile de atașament clasice. Aceasta datorită faptului că tipurile de atașament în practică uneori nu sunt „tipuri pure”, ci o combinație dintre două clasificări. Așadar, cu cât profilul copilului se apropie mai mult de profilul unuia dintre stilurile de atașament, cu atât încrederea în încadrarea acestuia în respectivul stil de atașament este mai crescută (Costea-Bărluțiu, 2010). În situația dificultății de decizie, de regulă se revizuiește sortarea pentru a constata dacă aceasta este acurată, ulterior se trece la selectarea unuia dintre stiluri care este mai apropiat celui teoretic.
Cercetarea condusă de colega noastră Carmen Costea-Bărluțiu (2010) prezintă pe larg problematica testării calităților psihometrice ale probei, precum și adaptarea acesteia pe populația românească. Vom menționa aici faptul că, în urma verificării consistenței interne pe fiecare dimensiune (fără calcularea coeficienților de consistență internă pentru întregul instrument, dat fiind faptul că nu se calculează un scor global, TAS-45 evaluând diferite dimensiuni non-aditive ale constructului), valorile obținute de colega noastră se încadrează toate în intervale acceptabile, ceea ce susține concluzia că ne putem baza pe datele culese prin utilizarea instrumentului, cu unele rezerve în privința ultimelor două dimensiuni, a căror consistență internă nu se îmbunătățește nici prin eliminarea unor itemi. Concret, dimensiunile 1-5 au demonstrat o consistență internă excelentă (cu valori ale coeficientului Alpha Cronbach de .93-.95), dimensiunea 6, consistență internă bună, dimensiunea 7, consistență internă acceptabilă (Alpha Cronbach de .79), excepție făcând dimensiunile 8 (consistență internă discutabilă, cu Alpha Cronbach de .60) și 9 (consistență internă slabă, cu Alpha Cronbach de .57). Raportând-ne la categoriile relevante pentru profilele specifice tipurilor de atașament (așa numitele „hotspots”, după Andreassen și Fletcher, 2007), observăm că dimensiunea 8 nu are relevanță prea mare în decizia asupra unui anumit stil, iar dimensiunea 9 se referă la comportamente dezorganizate evidente, în contextul unei formule specifice mai largi.
Procedura de lucru
Respondenții au fost contactați telefonic sau prin e-mail, explicându-li-se obiectivul general al cercetării și procedura care îi implică. Aceștia au fost asigurați de confidențialitatea răspunsurilor. Participarea respondenților la studiu a fost voluntară.
Contactarea cuplurilor și aplicarea probelor s-a realizat în perioada mai-septembrie 2011. Răspunsurile la chestionare au fost colectate după câteva zile, de asemenea, fie în varianta creion-hârtie, fie electronic, la alegerea celor care le-au completat.
Culegerea datelor despre copii, pentru evaluarea stilului de atașament al acestora în relație cu mama, s-a realizat prin metoda observației, urmată de sortarea imediată a cardurilor cu itemi ai probei TAS-45. Cercetătoarea a realizat observarea fiecărei diade mamă-copil în cadrul unei vizite la domiciliul acestora, în orașele Timișoara sau Iași. Jocul celor doi a fost înregistrat video, ceea ce a permis vizionarea ulterioară de către autoarea cercetării de față, precum și de una dintre colaboratoarele acesteia, pentru a avea o sortare suplimentară a cardurilor cu itemi comportamentali. Evaluările celor două au fost ulterior confruntate și discutate, până la obținerea acordului asupra unei variante de sortare, care a constituit diagnosticul final al stilului de atașament al copilului.
Analiza statistică și interpretarea datelor
Datele au fost prelucrate folosind pachetul statistic SPSS 16. După calcularea statisticii primare (medii și abateri standard), au fost realizate corelații între variabilele descrise în ipoteze și s-au studiat relațiile de moderare avansate între diverse variabile ale modelului (prin analiza de regresie ierarhică multiplă).
Prima ipoteză postulează existența unei legături semnificative între dimensiunile stilului de atașament al mamei și dimensiunile stilului de atașament al copilului. În tabelul de mai jos sunt redate valorile coeficienților de corelație între dimensiunile atașamentului în cuplu al mamei și cele ale atașamentului copilului în relație cu figura îngrijitorului dominant.
Tabelul 28. Valorile coeficienților de corelație (dimensiunile atașamentului în cuplu mamă și dimensiunile atașamentului copilului)
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001.
Referitor la ipoteza 1.1. care presupunea existența unei asocieri semnificative între dimensiunea anxietate a atașamentului matern și dimensiunile atașamentului copilului, aceasta este parțial susținută de rezultatele statistice.
Observăm aici o corelație pozitivă semnificativă între dimensiunea anxietate în relația de cuplu a atașamentului în cuplu al mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului (.42). Cu cât dimensiunea anxietate a atașamentului mamei în cuplu este mai mare, cu atât dimensiunea cooperare a atașamentului copilului este mai evidentă.
Dimensiunea anxietate a atașamentului în relația de cuplu se referă la modelul intern negativ despre sine și lume (Bowlby, 1973; Hamilton 2000), ceea ce rezultă într-o tendință a celui în cauză de a se îngrijora să nu fie abandonat de partener, agățându-se în extremă de acesta, cu sentimentul simultan că iubirea proprie pentru partener este mult mai mare decât reciproca. Persoanele prezentând un nivel crescut al anxietății ca dimensiune a atașamentului adult au nevoie de asigurări de la partener că sunt importante și iubite. Teoria din domeniul atașamentului, precum și perspectivele teoretice asupra transmiterii intergeneraționale a atasamentului arată existența unui patern repetitiv de atașament de-a lungul generațiilor, stilul de atașament la vârsta adultă manifestandu-se deopotrivă în relația de cuplu și în relațiile romantice pe care adultul le stabilește (Nosko, Tieu, Lawford si Pratt, 2011), cât și în relația cu propriul copil (Crandell, Fitzgerald si Whipple, 1997).
În același timp, dimensiunea cooperare a atașamentului infantil în relație cu mama face referire la comportamente ale copilului de a fi compliant și cooperativ cu părintele, îndeplinindu-i cerințele și urmându-i sugestiile. Concret, dacă mama îi cere copilului să facă un anumit lucru, copilul înțelege acest lucru, indiferent dacă se conformează sau nu, răspunzând la semnalele pozitive ale mamei. Mai mult, când mama cheamă copilul la ea, acesta se conformează.
Deși în literatura de specialitate am întâlnit idei precum aceea că există o tendință naturală spre răspunsuri necooperative la acțiunea unui partener anxios, relația cu un membru al familiei anxios sau evitant generând frustrare (La Valley și Guerrero, 2012), rezultatele noastre indică exact contrariul. Cu alte cuvinte, spre deosebire de cercetarea condusă de La Valley și Guerrero (2012), care susține că un copil va avea o tendință probabilă spre a-și exprima independența în raport cu un părinte preocupat sau supratolerant, nedorind să coopereze cu acesta, corelația dintre dimensiunea anxietate a atașamentului matern și dimensiunea cooperare a atașamentului infantil din studiul nostru indică o asociere semnificativă între cele două. Este posibil ca o reacție la anxietatea atașamentului matern și în cuplu este aceea de creștere a colaborării ca dimensiune a atașamentului copilului, prin comportamente menite să liniștească și să compenseze temerile materne, prin răspunsul pozitiv la semnalele acesteia, prin urmarea sugestiilor și indicațiilor. O altă explicație posibilă poate fi legată de cercetarea lui Berant, Mikulincer si Shaver (2007), care arată că persoanele cu un atașament anxios la relație, îngrijorate de ideea de a nu fi abandonate de persoanele iubite, vor adopta „strategii hiperactive de atașament, fiind active, binevoitoare, insistente în încercarea de a obține dragoste și suport” (p.33). În acest context, explicația alternativă pentru corelația pozitivă semnificativă dintre dimesniunea anxietate a atașamentului matern și cea de cooperare a atașamentului copilului este că, în fapt, copilul reacționează prin cooperare nu la anxietatea de atașament în cuplu a mamei, ci la strategiile prin care aceasta își reglează distresul. Cu alte cuvinte, declanșatorul comportamentului de cooperare al copilului nu este anxietatea din atașamentul matern, ci conduita de coping a mamei prin care aceasta încearcă să reducă stresul.
În ceea ce privește ipoteza 1.2., care presupunea existența unei asocieri semnificative între dimensiunea evitare a atașamentului matern și dimensiunile atașamentului copilului (confortul la alintare, sociabilitatea, independența, căutarea atenției, distresul la separare, evitarea altora, comportamentul dezorganizat), aceasta nu este susținută de rezultatele statistice (Tabel 28). Așadar, nu s-au evidențiat corelații semnificative statistic între dimensiunea evitare a atașamentului matern și dimensiunile atașamentului copilului.
Cea de-a doua ipoteză afirmă că există o corelație semnificativă între dimensiunile stilului de atașament în cuplu al tatălui și dimensiunile stilului de atașament al copilului. În tabelul 29 sunt redate valorile coeficienților de corelație între dimensiunile atașamentului în cuplu al tatălui și cele ale atașamentului copilului în relație cu figura îngrijitorului dominant.
Tabelul 29. Valorile coeficienților de corelație (dimensiunile atașamentului în cuplu tată și dimensiunile atașamentului copilului)
În ceea ce privește ipoteza 2.1. care presupunea existența unei asocieri semnificative între dimensiunea anxietate a atașamentului patern și dimensiunile atașamentului copilului (confortul la alintare, sociabilitatea, independența, căutarea atenției, distresul la separare, evitarea altora, comportamentul dezorganizat), aceasta nu este susținută de rezultatele statistice (Tabel 29). Atașamentul anxios al tatălui la relația de cuplu nu corelează semnificativ statistic cu niciuna dintre dimensiunile atașamentului copilului.
În ce privește ipoteza 2.2. care presupunea existența unei asocieri semnificative între dimensiunea evitare a atașamentului patern și dimensiunile atașamentului copilului (confortul la alintare, sociabilitatea, independența, căutarea atenției, distresul la separare, evitarea altora, comportamentul dezorganizat), aceasta este susținută parțial de rezultatele statistice (Tabel 29).
Observăm o corelație pozitivă semnificativă între dimensiunea evitare în relația de cuplu a atașamentului tatălui și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului (.48). Respectând sistemul de codare al probei (unde valorile mari înseamnă evitare mică și invers), cu cât dimensiunea evitare a atașamentului tatălui în cuplu este mai mică, cu atât dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului este mai crescută.
Evitarea ca dimensiune a atașamentului în cuplu se referă la tendința persoanei de a păstra o distanță emoțională față de partener, preferând să se retragă atunci când acesta din urmă se apropie, chiar dacă și-ar dori intimitatea. Persoanele cu dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu accentuată preferă să nu arate partenerului ce au pe suflet, fără a se simți confortabil să se deschidă în fața acestuia. Mai mult, persoanele cu această caracteristică preferă să nu se apropie prea mult de partenerii de cuplu. De aici reiese faptul că evitarea atașamentului puțin accentuată echivalează cu un confort al persoanei în prezența partenerului sau împărtășindu-i acestuia sentimentele și gândurile ascunse, cu ușurință în a se apropia de acesta. Persoanele care prezintă o evitare scăzută a atașamentului în cuplu se simt confortabil să depindă de partenerii lor și nu sunt deranjați să ceară de la aceștia consolare, siguranță, sfaturi și ajutor, afirmând chiar că le prinde bine să se întoarcă spre partener la nevoie (Brennan, Clark și Shaver, 1998, Fraley, Waller și Brennan, 2000).
În același timp, dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului se referă la comportamente precum a îmbrățișa și a se ghemui lângă mamă fără a i se cere, a se relaxa când este în contact cu mama, a căuta și a-i face plăcere să fie îmbrățișat de aceasta, sau chiar a se liniști din plâns sau supărare dacă se lipește de mamă.
Putem spune în acest context că tatăl, prin comportamentul său de apropiere sau evitare în relația de atașament cu mama copilului este, pentru acesta din urmă, ca un model în structurarea atașamentului propriu, și mai precis pe dimensiunea de confort la alintare. Copilul învață astfel cum să-și folosească mama ca bază de siguranță în autoliniștire. Aceasta „lecție” asigură o relație timpurie care devine o sursă de siguranță emoțională care promovează funcționarea sănătoasă în multe domenii ale dezvoltării (Brown, Mangelsdorf și Neff, 2012).
În concluzie, un atașament anxios al mamei în relația de cuplu este semnificativ asociat cu dimensiunea cooperare a atașamentului copilului, pe când un atașament evitant în cuplu al figurii paterne este semnificativ asociat cu un confort scăzut la alintare ca dimensiune a atașamentului infantil.
Ipoteza a treia analizează aportul diferit al celor patru dimensiuni ale adaptării diadice a mamei și cea a tatălui, în explicarea dimensiunilor atașamentului copilului acelui cuplu. Au fost verificate în acest sens, pe rând, cele 4 dimensiuni ale adaptării diadice a celor doi părinți (satisfacție diadică, coeziune diadică, consens diadic și expresie afectivă), ca și predictori, în legătură cu dimensiunile atașamentului copilului (confort la alintare, cooperare, sociabilitate, independență, căutarea atenției, distres la separare, evitarea altora, solicitant/provocator și comportament dezorganizat), ca și variabilă dependentă.
Pentru testarea celei de a treia ipoteze, ca metoda statistică de analiză a datelor, s-a utilizat regresia ierarhică. Vom prezenta în cele ce urmează principalele rezultate.
La o primă analiză de ansamblu, se poate constata că, în ceea ce privește puterea de predicție a celor patru dimensiuni ale adaptării în diadă pentru dimensiunile atașamentului infantil, toate regresiile sunt nesemnificative. Astfel, adaptarea maritală parentală (figura maternă și paternă considerate împreună), în cele patru dimensiuni ale sale, nu explică niciuna dintre dimensiunile atașamentului copilului, în schimb, în cazul anumitor dimensiuni ale adaptării diadice, câte unul dintre modelele parentale este predictor semnificativ pentru dimensiuni particulare ale atașamentului infantil.
Ipoteza 3.1., care avansa ideea puterii explicative a primei dimensiuni a adaptării maritale – satisfactia diadică – în ce privește aspectele atașamentului copilului, aceasta nu este susținută statistic (Anexa 1). Satisfacția diadică, înțeleasă ca încrederea reciprocă în partener, gradul de potrivire între obiectivele relaționale ale celor doi, nivelul de implicare în relație, ca indicatori ai stabilității maritale (Le și Agnew, 2003), nu contribuie semnificativ în explicarea atașamentului copilului. De asemenea, nu se înregistrează o predicție semnificativă a satisfacției în relație declarată de mamă sau de tată asupra dimensiunilor atașamentului copilului.
Ipoteza 3.2. care urmărea testarea măsurii în care cea de a doua dimensiune a adaptării maritale – coeziunea diadică – prezice atașamentul copilului, este parțial susținută, obținându-se rezultate semnificative statistic la nivelul coeziunii autoraportate de către mamă, ca predictor pentru două dintre dimensiunile atașamentului infantil. În cele ce urmează vom analiza predicțiile semnificative.
Așadar, observăm din tabelul de mai jos că doar coeziunea diadică a mamei este predictor semnificativ (β=-.44, p<.05), în timp ce aceea a tatălui nu, pentru variabila dependentă sociabilitate a atașamentului infantil.
Tabelul 30. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
În situația în care mama declară un nivel crescut al coeziunii diadice, ca dimensiune a adaptării ei maritale, copilul va înregistra scoruri scăzute pe dimensiunea sociabilitate a atașamentului infantil.
Coeziunea diadică se referă la împărtășirea de valori comune raportată de subiect și la derularea de comportamente și acțiuni împreună cu partenerul (precum schimburi simultane de idei, discuții calme sau râs împreună, lucru la diverse proiecte comune etc).
În același timp, dimensiunea sociabilitate a atașamentului copilului face referire la comportamente precum plăcerea companiei altor persoane, permisiunea, la cerere, de a împărți jucăriile cu un străin. De asemenea, copiii caracterizați ca sociabili din perspectiva atașamentului se vor bucura de a fi ținuți în brațe sau îmbrățișați de către adulți necunoscuți, dacă aceștia sunt prietenoși, fiind totodată dornici de a-i imita sau a interacționa cu aceștia, fără să li se ceară expres (Kirkland, 2007).
Studiile lui Ainsworth (1973) arătau că odată cu formarea atașamentului, mai ales pentru cazurile securizant și nesigur ambivalent, copiii manifestă teamă în fața străinului, în timp ce pentru atașamentul nesigur evitant (structurat în relație cu un părinte distant), copilul are o deschidere mare față de persoanele străine.
Rezultatul obținut nu este în concordanță cu studiile lui Fowler (1980) care arată că percepția mamei privind coeziunea familială (cu partenerul) se asociază semnificativ cu comportamentul copilului față de figurile străine. Mai exact, dacă mama percepe un nivel scăzut al coeziunii, copilul este mai probabil să manifeste reacții ostile și de îndepărtare față de figurile străine. Interpretând acest rezultat, Bullock (1991) afirma că este posibil ca în cazul unei percepții pozitive a coeziunii familiale de către figura maternă, această percepție să devină un model salient pentru comportamentul copiilor în interacțiunile cu ceilalți.
În cazul rezultatelor din studiul de față, pe de o parte, se poate vorbi tot de existența unui model de interacțiune (în sensul larg al termenului), care este „preluat” de către copil nu în sensul confirmării acestuia în relațiile pe care copilul le stabilește cu ceilalți actori sociali, ci mai degrabă a infirmării acestuia, în sensul unei sociabilități scăzute. În acest context, putem presupune că sociabilitatea scăzută a unui copil (a cărui mamă declară un nivel crescut al coeziunii sale cu partenerul) față de figurile străine sau într-o situație ambiguă (Ainsworth, 1992) nu are ca scop securizarea proximității cu figura de atașament, ci mai degrabă confirmarea disponibilității mamei ca sursă preferată de referință.
Continuând analiza, observăm din tabelul 31. că dimensiunea coeziune diadică maternă este totodată predictor semnificativ (β=.64**, p<.01) pentru dimensiunea evitarea altora a atașamentului infantil, în timp ce coeziunea diadică a tatălui nu are acest efect.
Tabelul 31. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Dimensiunea evitarea altora a atașamentului infantil poate fi pusă în legătură cu o serie de comportamente precum ignorarea sau evitarea unui vizitator nou, la apariția acestuia, pierderea rapidă a interesului față de adulții necunoscuți sau chiar respingerea acestora, chiar dacă sunt prietenoși, copilul văzându-și de activitățile sale. Pe de altă parte, copiii cu o evitare accentuată a celorlalți, dacă au de ales, preferă să se joace cu jucării decât cu adulții străini.
În mod similar și complementar dimensiunii sociabilitate a atașamentului infantil, analizata mai sus, un nivel crescut al coeziunii diadice materne se asociază cu un grad ridicat de evitare a altora din atașamentul copilului. Cu alte cuvinte, modelul matern de apropiere, coeziune, realizare de activități împreună cu partenerul, deci de îndepărtare relativă, în consecință, de ceilalți adulți din exteriorul relației, este preluat și de copil, care va avea tendința de a-i evita pe ceilalți străini, chiar binevoitori. Pe lângă faptul că este o bază de siguranță pentru copil, părintele servește și ca bază de informații, influențând percepția copilului privind evenimentele noi sau ambigue, cum ar fi întâlnirea cu o persoană străină (Feinman si Lewis, 1983). Tendința copilului de a evita persoanele necunoscute se asociază cu o curiozitate scăzută față de acestea, nici măcar efectul noutății nefiind funcțional. Curiozitatea copilului față de străini, așa cum arată cercetările (Walden și Kim, 2005), nu are drept unic scop culegerea de informații despre stimulii din mediu, ci chiar despre persoana respectivă, un stimul aparte care îi atrage atenția. O curiozitate scăzută se poate explica și prin mesajele care vin din partea părinților, deoarece este firesc ca, “interacționând mai frecvent cu părinții decât cu străinii, copilului să îi fie mai ușor să detecteze mesajele emoționale subtile venite din partea părinților mai mult decât pe cele venite din partea străinilor” (p. 360).
Din perspectiva părintelui ca sursă de informații pentru copil, este posibil de asemenea, ca mamele care raportează un nivel înalt al coeziunii cu partenerul, să fie, într-o situație ambiguă, indisponibile informațional pentru copil, indisponibilitate care atrage după sine un comportament de evitare sau dezinteres pentru adulții necunoscuți (Sorce si Emde, 1981).
Ipoteza 3.3. care își propunea testarea valorii predictive a celei de a treia dimensiuni a adaptării maritale – consensul diadic – asupra dimensiunilor atașamentului infantil este parțial susținută de datele statistice.
Din perspectiva valorii de predictori pentru dimensiunile atașamentului infantil, observăm (din tabelele redate în Anexa 3) că singurele valori semnificative sunt obținute în cazul consensului diadic matern (β=.55, p<.05), ca predictor pentru dimensiunea independență a atașamentului copilului.
Tabelul 32. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Dimensiunea consens diadic a adaptării în cuplu se referă la stabilirea acordului vizavi de principalele valori, reflectate în atitudini și asumare a deciziilor, care definesc persoana: comportamentul financiar, petrecerea timpului liber, prieteni, religie, filosofia de viață, conceptul de corectitudine, modalitățile de a trata rudele, obiectivele și scopurile considerate importante, sarcinile casnice, deciziile legate de carieră (Spanier, 1976).
În același timp, dimensiunea independență a atașamentului infantil este legată de comportamente ale copilului precum acela de a merge și a explora singur lucruri noi, de a se implica, fără frică, în aproape orice activitate, de a cere rar ajutor mamei când are de executat ceva sau de a-și găsi aproape mereu ceva de făcut atunci când termină ceea ce făcea (tot fără a cere ajutor) (Kirkland, 2007).
În conformitate cu rezultatele obținute, un nivel ridicat de consens diadic raportat de mamă se asociază cu un grad crescut de independență corespunzător atașamentului infantil.
Într-un sens general, consensul parental reflectă gradul de organizare a familiei, consensul înalt indicând o adaptare funcțională, pe când cel scăzut reflectă dezorganizare (Deal, Halverson si Wampler, 1989). Tot ce este organizat este predictibil, de aceea percepția unui consens la nivelul cuplului, consens care nu este doar unul comportamental, ci și atitudinal-valoric se asociază cu un sentiment de congruență și de predictibilitate comportamentală. În viziune sistemică (Minuchin, 1985), declararea unui consens scăzut între părinți este asociată cu un patern de interacțiune negativ, având potențialul de a crea tensiune. Atitudinea de consens parental (sau declararea acesteia de către figura principală de atașament) crează calitatea climatului emoțional pe care copilul îl va experimenta acasă (Deal, Halverson si Wampler, 1989), pe când diferențele dintre părinți privind anumite comportamente, atitudini sau decizii pot deteriora echilibrul relației maritale (Schafer, în Deal, Halverson si Wampler, 1989, p. 1026 ).
Percepția acestei congruențe în cuplu, din partea mamei, înseamnă credința acesteia că împreună cu tatăl împărtășește aceleași valori educaționale, fapt manifestat, pe de o parte, într-un comportament consistent față de copil ca subiect al educației și, pe de altă parte, fapt care reduce semnificativ nivelul stresului parental (Benedetto și Fazzari, 2010). Faptul că în atitudinea mamei ca principală figură de atașament se face resimțită această credință care se asociază cu un nivel scăzut al stresului îi permite copilului creșterea pe dimensiunea independență a atașamentului. Mai mult, cercetarea lui Block, Block și Morrison (1981) arată că declararea unui consens între părinți se asociază semnificativ cu un mediu de încurajare a inițiativelor copilului, un mediu non-supresiv care susține independența copilului.
În ceea ce privește ipoteza 3.4. care își propunea testarea valorii predictive a celei de a patra dimensiuni a adaptării maritale – expresia emoțională – asupra dimensiunilor atașamentului infantil nu este susținută de datele statistice, relevând o serie de regresii cu valori nesemnificative (Anexa 4). Putem concluziona așadar faptul că expresia afectivă raportată de cei doi părinți nu are valoare predictivă pentru dimensiunile atașamentului copilului.
Ca o concluzie la cea de-a treia ipoteză, putem spune că singurele dimensiuni ale adaptării maritale a celor doi părinți, care au valoare predictivă pentru dimensiunile atașamentului copilului aparținând cuplului respectiv, sunt coeziunea diadică și consensul diadic, ambele raportate de mamă, ca figură de atașament. Mai concret, un nivel ridicat de coeziune diadică percepută de mamă prezice un nivel scăzut de sociabilitate și unul crescut de evitare a altora din cadrul atașamentului infantil, în timp ce un grad ridicat al consensului diadic matern raportat se va asocia cu un grad crescut de independență, ca și dimensiune a atașamentului infantil. Se confirmă astfel încă o dată rezultatele cercetărilor anterioare privind rolul mamei ca principala figură de atașament.
Cea de-a patra ipoteză investighează rolul moderator al urmării unui program de pregătire prenatală Lamaze în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei, ca și figură dominantă de atașament, și atașamentul copilului. Concret, aici vorbim despre cele 2 dimensiuni ale atașamentului matern (anxietatea și evitarea) și cele 9 dimensiuni ale atașamentului infantil (confort la alintare, cooperare, sociabilitate, independență, căutarea atenției, distres la separare, evitarea altora, solicitant/provocator și comportament dezorganizat).
Pentru testarea acestei ipoteze s-a considerat variabila urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze ca moderator al relației dintre atașamentul în cuplu al mamei și atașamentul copilului.
Ca tehnică statistică s-a realizat analiza ierarhică multiplă unde, în pasul 1, avem variabilele independente, iar în pasul 2 s-a adăugat efectul de moderare al variabilei pregătirea Lamaze. După cum se observă în Anexa 5, programul de pregătire prenatală Lamaze are valoare semnificativă ca moderator doar în cazul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului matern și dimensiunea independență a atașamentului infantil.
Redăm mai jos tabelul cu valorile coeficienților respectivi calculați.
Tabelul 33. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 14. Urmarea unui program de pregătire prenatală Lamaze ca moderator în relația dintre dimensiunea anxietate a atașamentului matern și dimensiunea independență a atașamentului infantil
După cum putem observa din tabelul și graficul de mai sus, intervenția unui program de pregătire prenatală Lamaze ca moderator nuanțează relația dintre cele două variabile considerate. Astfel, programul de pregătire Lamaze în cazul mamelor cu un atașament anxios în cuplu va duce la scăderea independenței ca dimensiune a atașamentului infantil. Pentru mamele care au urmat pregătirea prenatală Lamaze, probabil pe baza realizării unei relații armonioase și sensibile față de copil, un nivel crescut al anxietății lor în cuplu se va asocia cu o independență scăzută a propriului copil, ca și deschidere scăzută spre explorarea autonomă a situațiilor noi.
Metoda Lamaze, prin informațiile structurate privind copilul și nașterea, produce o re-structurare cognitivă privind ideea de naștere și de maternitate (Lowe și Frey, 1983), reducând anxietatea legată de acest moment (McClure și Brewer, 1980). Cercetările citate arată însă că, deși efectul de reducere a anxietății legate de naștere este semnificativ pentru femeile care urmează cursul de pregătire prenatală Lamaze, totuși atitudinile legate de partener nu se modifică. Mamele cu atașament anxios în relația de cuplu manifestă o atitudine de neîncredere în propriile abilități de a ține partenerul lângă ele, de a-și menține relația maritală, fiind îngrijorate de perspectiva de a fi abandonate de către partener. Tocmai această atitudine, alături de sentimentul de siguranță dat de informațiile primite în cadrul cursului de pregătire Lamaze par să provoace o cogniție de genul dacă există riscul ca partenerul să mă părăsească, măcar rămân cu copilul, că știu acum cum să descurc cu el. Această cognitție de ordinul I poate să atragă prin efcet asociativ o cogniție de ordinul II: pentru a rămâne cu copilul, trebuie să controlez toți stimulii din mediu, să-l țin într-o dependență de mine. Este posibil ca aceste cogniții declanșate de sentimentul de insecuritate din cuplu și de sentimentul de siguranță informațională referitor la relația mamei cu copilul să conducă la o scădere a independenței ca dimesniune a atașamentului infantil.
Este ca și cum aceste cursuri ar facilita transmiterea modelului matern, aici bazat pe anxietate, deci pe reținere și relativă închidere în fața experiențelor. Din contră, pentru diadele în care mamele nu au avut această pregătire prenatală, independența crescută a atașamentului infantil apare în cazurile de anxietate ridicată a atașamentului matern, deci similar unei reacții de opoziție a copilului, de deschidere ușoară spre lume exact în cazurile în care mamele prezintă un nivel crescut al axietății atașamentului în cuplu, ca tendință de închidere față de exterior și agățare de partener.
Cercetarea noastră continuă cu analiza efectului de moderare a urmării cursurilor Lamaze în relația dintre dimensiunea evitare a atașamentului matern și fiecare dintre dimensiunile atașamentului infantil (vezi Anexa 6). Nu s-a înregistrat nicio valoare semnificativă, ceea ce relevă faptul că aceste cursuri nu moderează evident relația dintre variabilele considerate.
În legătură cu programul de pregătire prenatală Lamaze și efectele percepute ale acestuia asupra cuplurilor participante la studiul nostru, Chestionarul de date generale a colectat o serie de răspunsuri care au fost centralizate și urmează să fie redate mai jos.
Așadar, la afirmația “pregătirea prenatală Lamaze m-a ajutat în legărură cu sarcina, nașterea și/sau jucarea rolului de părinte/partener”, 37,5% dintre respondenți afirmă că au fost ajutați moderat, în timp ce câte 25% afirmă că au fost ajutați mult și foarte mult, iar 12,5%, puțin.
Graficul 15. Distribuția răspunsurilor subiecților la întrebarea legată de ajutorul pregătirii prenatale Lamaze
La întrebarea legată de direcțiile în care cursurile Lamaze i-au ajutat pe respondenți (“În ce direcții și cum considerați că v-au ajutat cursurile de pregătire prenatală Lamaze?”), 28,9% afrimă că pregătirea a avut un impact pozitiv asupra perioadei sarcinii, 26,3% în jucarea rolului de părinte, 23,7% în relația de cuplu, în timp ce 18,4% consideră că au fost ajutați în optimizarea experienței nașterii. Redăm mai jos graficul răspunsurilor la această întrebare.
Graficul 16. Distribuția răspunsurilor subiecților la întrebarea legată de specificul ajutorului pregătirii prenatale Lamaze
Prelucrarea cu ajutorul programului Atlas.ti 6.0 a conținuturilor răspunsurilor legate de direcțiile în care programul de pregătire prenatală Lamaze i-a ajutat pe subiecți ne-a condus la elaborarea următoarelor scheme.
Schema 1. Modalități în care cursurile Lamaze au ajutat subiecții în timpul sarcinii
Concret, se pare că pregătirea prenatală Lamaze i-a ajutat pe subiecți, în ceea ce privește sarcina, în direcția: înțelegerii nevoilor mamei și a modalităților de a o sprijini, înțelegerii schimbărilor emoționale și fiziologice ale copilului și mamei înainte de naștere, înțelegerii sarcinii ca motiv de bucurie sau a bucuriei împărtășite de soți în fața etapelor de dezvoltare a copilului, înțelegerii de sine și redării siguranței de sine, optimizării comunicării dintre părinți și copil sau stabilirea unei relații mai strânse cu bebelușul nenăscut.
Schema codurilor formulate în legătură cu beneficiile menționate de subiecți în legătură cu nașterea este redată în cele ce urmează.
Schema 2. Modalități în care cursurile Lamaze au ajutat subiecții pentru naștere
Detaliind răspunsurile subiecților la întrebarea legată de modalitățile concrete în care educația prenatală Lamaze i-a ajutat pentru naștere, aflăm că: au primit o pregătire mai bună a mamei pentru naștere, partenerii au fost pregătiți și s-au asigurat că aceștia vor fi un real suport, au fost învățate tehnici pentru control emoțional, de relaxare și de respirație, utile în travaliu.
Continuând, răspunsurile legate de beneficiile cursurilor pentru relația de cuplu sunt redate în următoarea schemă.
Schema 3. Modalități în care cursurile Lamaze au ajutat subiecții în relația de cuplu
Așadar, beneficiile amintite în cuplu, în urma parcurgerii programului de pregătire prenatală Lamaze, sunt: înțelegerea importanței comunicării eficiente după apariția copilului, a momentelor ce urmează după apariția unui copil și a stărilor emoționale ale partenerului, împărțirea responsabilităților, cunoașterea așteptărilor partenerului, pregătirea mai bună a soților pentru momentele ce vor urma alături de copil sau chiar buna dispoziție în cuplu.
Pe de altă parte, respondenții afirmă că educația prenatală Lamaze a avut un impact și asupra derulării ulterioare a rolului de părinte.
Schema 4. Modalități în care cursurile Lamaze au ajutat subiecții în derularea rolului de părinte
Se pare că în direcția rolului parental, subiecții au fost ajutați de pregătirea penatală Lamaze astfel: înțelegerea începutului acestui rol, creșterea responsabiității pentru dezvoltarea emoțională a copilului, cunoașterea copilului încă din perioada prenatală, siguranța în capacitatea de a fi părinte sau centrarea atenției mai mult asupra sarcinii și a nașterii, decât asupra acestui rol.
Nu în ultimul rând, cursurile sunt văzute de respondenți și ca o modalitate de interrelaționare cu alte mămici, cu care mai apoi au păstrat legătura.
Schema 5. Alte modalități în care cursurile Lamaze au ajutat subiecții
În concluzie, pentru mamele care au urmat pregătirea prenatală Lamaze, un nivel crescut al anxietății lor în cuplu se va asocia cu o independență scăzută a propriului copil, în timp ce pentru diadele în care mamele nu au avut această pregătire prenatală, asocierea este cu o independența crescută a atașamentului infantil. În același timp, aceste cursuri nu moderează evident relația dintre evitarea atașamentului matern în cuplu și dimensiunile atașamentului infantil.
Cea de-a cincea ipoteză, și ultima din studiul de față, investighează efectul de moderare al variabilelor etichetă persoana care îngrijește copilul acum și intrarea în gradiniță în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei și atașamentul copilului. Și aici vorbim tot despre cele 2 dimensiuni ale atașamentului matern (anxietatea și evitarea) și cele 9 dimensiuni ale atașamentului infantil (confort la alintare, cooperare, sociabilitate, independență, căutarea atenției, distres la separare, evitarea altora, solicitant/provocator și comportament dezorganizat).
Pentru testarea acestei ipoteze s-au considerat, pe rând, persoana care îngrijește copilul acum, apoi intrarea în grădiniță, ca variabile moderatoare ale relației dintre atașamentul în cuplu al mamei și atașamentul copilului.
În prima situație, aceea a testării efectului de moderare al variabilei persoana care îngrijește copilul acum, s-a procedat la verificarea legăturilor între dimensiunea anxietate a atașamentului matern și fiecare dintre dimensiunile atașamentului infantil (vezi Anexa 7). Nici o valoare a coeficientului Δ R2 ai modelului nu a fost semnificativă, ceea ce înseamnă că variabila persoara care îngrijește copilul acum nu joacă un rol moderator în relația dintre anxietatea atașamentului matern în cuplu și dimensiunile atașamentului infantil.
În continuare, efectul aceleiași variabile moderatoare a fost verificat în relațiile dintre evitarea atașamentului matern și fiecare dintre dimensiunile atașamentului infantil (vezi Anexa 8).
Prima relație semnificativă de moderare din partea variabilei persoana care îngrijește copilul acum (îngrijitorul dominant) s-a întregistrat în legătura dintre evitarea atașamentului matern în cuplu și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului (β=.43, Δ R2=.18, ambele pentru p<.05) .
Tabelul 34. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 17. Îngrijitorul dominant al copilului ca moderator în relația dintre dimensiunea evitarea a atașamentului matern și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Din tabelul și graficul de mai sus observăm că relația dintre dimensiunea evitare a atașamentului matern în cuplu și dimensiunea distres la separare a atașamentului infantil este pozitivă pentru cei îngrijiți de altcineva, și negativă pentru cei îngrijiți de mamă. Cu alte cuvinte, și ținând cont de sistemul de cotare al probei (unde evitarea atașamentului în cuplu cu valori mici semnifică evitare mare), copiii mamelor cu evitare crescută (deci cu valori mici) vor prezenta un distres scăzut la separare dacă sunt îngrijiți de altcineva decât de mamă (bunici, bonă, alte rude). În condițiile în care ei sunt îngrijiți de mamă, distresul lor la separarea de aceasta va fi unul ridicat.
Reamintim faptul că evitarea atașamentului în cuplu se referă la tendința persoanei de a păstra o distanță emoțională față de partener, preferând să se retragă atunci când acesta din urmă se apropie, chiar dacă și-ar dori intimitatea. Persoanele cu dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu accentuată preferă să nu arate partenerului ce au pe suflet, fără a se simți confortabil să se dechidă în fața acestuia. Mai mult, persoanele cu această caracteristică preferă să nu se apropie prea mult de partenerii de cuplu. Totodată, evitarea atașamentului puțin accentuată echivalează cu un confort al persoanei în prezența partenerului sau împărtășindu-i acestuia sentimentele și gândurile ascunse, cu ușurință în a se apropia de acesta. Cei care prezintă o evitare scăzută a atașamentului în cuplu se simt confortabil să depindă de partenerii lor și nu sunt deranjați să ceară de la aceștia consolare, siguranță, sfaturi și ajutor, afirmând chiar că le prinde bine să se întoarcă spre partener la nevoie (Brennan, Clark și Shaver, 1998, Fraley, Waller și Brennan, 2000).
În același timp, distresul la separare, ca și dimensiune a atașamentului infantil, se referă la comportamente ale copilului care exprimă dorința acestuia de a rămâne aproape de mamă sau a se întoarce la ea mai des decât ar fi nevoie pentru a urmări locul unde se află aceasta, a se supăra dacă mama pleacă sau se mută în alt loc, a plânge adeseori, a nu încerca lucruri noi și a dori mereu ajutorul mamei sau chiar a împiedica, plângând, plecarea sau mutarea mamei altundeva.
Efectul de moderare amintit, în legătura dintre variabilele descrise mai sus, poate fi interpretat prin prisma teoriei atașamentului, făcând apel la conceptul de anxietate la separarea de figura de atașament (Mircea, T., 1999), fenomen firesc la această vârstă. În cazul separării de mamă (indiferent de modalitatea acesteia de atașament în cuplu) ca și figură principală de atașament, anxietatea de separare (în sens non-clinic) se manifestă prin comportamente evidente de distres, fiind un fenomen firesc la vârste mici (Allen, Blatter-Meunier, Ursprung și Schneider, 2010). Cercetările (Zolfagari, Jazayeri, Mazaheri, Khoshabi și Karimlo, 2008) arată că atașamentul insecurizant al mamei la relația de cuplu (alături de trăsătura anxietate) prezice anxietatea de separare a copilului. Când copilul este îngrijit de o altă persoană, în condițiile în care principala figură de atașament dezvoltă un atașament evitant în relația sa cu partenerul, având o tendință scăzută de auto-dezvăluire, reacțiile emoționale și comportamentale care însoțesc distresul copilului la separare devin mai accentuate.
O altă perspectivă teoretică asupra anxietății de separare este cea a lui Bowen care, prin introducerea conceptului de triangulare, redefinește semnificația tradițională a atașamentului. Astfel, dacă în teoria tradițională a atașamentului se lucrează cu diade (mamă-copil sau relațiile dintre parteneri), în teoria triangulației se lucrează cu tringhiu relațional mamă-tată-copil. Atunci când doi oameni interacționează, aceste interacțiuni sunt influențate de relația fiecăruia cu cea de a treia persoană (Dalos și Vetere, 2012). Relaționând această perspectivă cu distresul la separare ca dimensiune a atașamentului infantil, studiile (Werman, 2002) arată că dinamica emoțională care are loc între mamă, tată și copil contribuie semnificativ la dezvoltarea distresului copilului la separarea de principala figură de atașament.
Cea de-a doua relație semnificativă de moderare observată din partea variabilei persoana care îngrijește copilul acum (îngrijitorul dominant) s-a întregistrat în legătura dintre evitarea atașamentului matern în cuplu și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului (β=.50**, Δ R2=.25**, ambele pentru p<.01) .
Tabelul 35. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Graficul 18. Îngrijitorul dominant al copilului ca moderator în relația dintre dimensiunea evitarea a atașamentului matern și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Observăm din tabelul și graficul de mai sus că relația dintre dimensiunea evitare a atașamentului matern în cuplu și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului înfantil este pozitivă pentru cei îngrijiți de altcineva, și negativă pentru cei îngrijiți de mamă. Și aici, respectând sistemul de cotare al probei, semnificația moderării este aceea că pentru o evitare crescută a atașamentului mamei (deci valori mici), copiii îngrijiți de altcineva vor prezenta comportamente reduse solicitante sau provocatoare, în timp ce copiii îngrijiți încă de mamă vor derula mai accentuat aceste comportamente.
Interpretarea noastră trebuie să țină cont de faptul că dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului infantil subînscrie comportamente ale copilului de genul: atunci când plânge, copilul plânge tare și mult timp, atunci când mama nu face imediat ceea ce dorește copilul, acesta știe că ea nu va răspunde și ulterior se agită, se înfurie sau renunță. Mai mult, acești copii se înfurie ușor pe mamă, plângând ca modalitate de a determina mama să facă ceea ce ei doresc.
În mod asemănător distresului separare, dacă mama prezintă un nivel ridicat al dimensiunii evitare a atașamentului în cuplu și este îngrijitor dominant, copiii vor prezenta într-o măsură mai mare comportamente solicitante, provocatoare pentru a atrage atenția, dar dacă sunt îngrijiți de altcineva, ei au trecut de prima separare de figura de atașament (mama) și pun în practică modelul interiorizat al evitării, ceea ce se aseamănă cu un nivel scăzut de comportamente menite să atragă atenția prin provocare, solicitare. La un nivel extrem, putem afirma că ei sunt oarecum resemnați.
În finalul testării acestei ultime ipoteze am investigat efectul de moderare al variabilei intrarea în grădiniță (cu valorile respective de începere sau nu a activității copilului în grădiniță), în relația dintre dimensiunile atașamentului matern în cuplu și dimensiunile atașamentului infantil. Anexele 9 și 10 redau valorile coeficienților Δ R2 și β ai modelor realizate. Nici o valoare a coeficienților amintiți nu a fost semnificativă, ceea ce înseamnă că variabila intrarea copilului în grădiniță nu joacă un rol moderator în relația dintre dimensiunile atașamentului matern în cuplu și dimensiunile atașamentului infantil.
Vom formula în continuare o serie de concluzii ale studiului nostru.
Concluzii
Acest studiu explorează legăturile directe și moderate dintre variabilele caracterizând părinții (dimensiunile atașamentului acestora în cuplu și acelea ale adaptării lor maritale) și caracteristica relației de bază interiorizate de propriul copil (dimensiunile atașamentului infantil). Variabilele moderatoare investigate sunt reprezentate de elemente de natură psihosocială specifice părinților sau legate de copil, fiind vorba concret despre „urmarea unui curs de pregătire prenatală Lamaze” de către părinți, „îngrijitorul dominant” al copilului la momentul cercetării (mama sau altcineva), respectiv „intrarea în grădiniță” a copilului.
Abordarea de față se constituie ca și o etapă secundă în analiza extinsă a transmiterii intergeneraționale a modelului de relaționare și atașament, obiectivul principal al tezei noastre. Ea urmează primei cercetări, care își focaliza atenția asupra unor aspecte ținând de nivelul anterior de relații, acela dintre bunici și părinți.
În cadrul primei ipoteze am investigat existența unei legături semnificative între dimensiunile stilului de atașament al mamei și dimensiunile stilului de atașament al copilului. Aceasta s-a confirmat parțial, în sensul că am observat aici o corelație pozitivă semnificativă doar între dimensiunea anxietate în relația de cuplu a atașamentului mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului. Cu cât dimensiunea anxietate a atașamentului mamei în cuplu este mai mare, cu atât dimensiunea cooperare a atașamentului copilului este mai evidentă. Pe de altă parte, nu s-au evidențiat corelații semnificative statistic între dimensiunea evitare a atașamentului matern în cuplu și dimensiunile atașamentului copilului. Deși cercetările vorbesc despre continuitatea și corespondența între atașamentul mamei și diverse măsuri ale atașamentului copilului, ca și transmitere intergenerațională a acestui model de interacțiune (Sroufe, Egeland, Carlson și Collins, 2005; Makariev și Shaver, 2010; van Ijzendoorn, 1995; Zeanah, 2000), evidențerea legăturii dintre anxietatea atașamentului matern și cooperarea atașamentului infantil este o contribuție proprie a lucrării de față.
A doua ipoteză explorează legătura dintre dimensiunile stilului de atașament în cuplu al tatălui și dimensiunile stilului de atașament al copilului. Și această ipoteză este susținută parțial de datele statistice. Cu alte cuvinte, dimensiunea anxietate a atașamentului în cuplu al tatălui nu corelează semnificativ statistic cu niciuna dintre dimensiunile atașamentului copilului. Totuși, putem observa o corelație pozitivă semnificativă între dimensiunea evitare în relația de cuplu a atașamentului tatălui și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului, ceea ce se traduce prin următoarea legătură dintre variabile: cu cât dimensiunea evitare a atașamentului tatălui în cuplu este mai mică, cu atât dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului este mai crescută. În contextul în care puține cercetări iau în considerare și rolul atașamentului tatălui în structurarea atașamentului infantil (Furman, Simon, Shaffer și Bouchey, 2002), și această concluzie este o contribuție personală a tezei de față la literatura domeniului.
În concluzie, un atașament anxios al mamei în relația de cuplu este semnificativ asociat cu dimensiunea cooperare a atașamentului copilului, pe când un atașament evitant în cuplu al figurii paterne este semnificativ asociat cu un confort redus la alintare ca dimensiune a atașamentului infantil.
Ipoteza a treia analizează aportul diferit al celor patru dimensiuni ale adaptării diadice a mamei și cea a tatălui, în explicarea dimensiunilor atașamentului copilului acelui cuplu. Și această ipoteză se confirmă parțial, în sensul că adaptarea diadică parentală (figura maternă și paternă considerate împreună), în cele patru dimensiuni ale sale, nu explică niciuna dintre dimensiunile atașamentului copilului, în schimb, în cazul anumitor dimensiuni ale adaptării diadice, unul dintre modelele parentale este predictor semnificativ pentru dimensiuni particulare ale atașamentului infantil.
Concret, dacă prima dimensiune considerată, și anume satisfacția maritală maternă și paternă, nu este predictor semnificativ pentru nicio dimensiune a atașamentului infantil, nu la fel stau lucrurile pentru cea de-a doua dimensiune autoraportată, coeziunea diadică.
Doar coeziunea diadică a mamei este predictor semnificativ, în timp ce aceea a tatălui nu, pentru sociabilitate, ca dimensiune a atașamentului infantil. În situația în care mama declară un nivel crescut al coeziunii diadice, ca dimensiune a adaptării ei maritale, copilul va înregistra scoruri scăzute pe dimensiunea sociabilitate a atașamentului infantil.
Mai mult decât atât, dimensiunea coeziune diadică maternă este totodată predictor semnificativ pentru dimensiunea evitarea altora a atașamentului infantil, în timp ce coeziunea diadică a tatălui nu are acest efect. Un nivel crescut al coeziunii diadice materne se asociază cu un grad ridicat de evitare a altora din atașamentul copilului.
Cu alte cuvinte, coeziunea autoraportată cu partenerul a modelului parental matern este o garanție, la această vârstă, pentru o apropiere psiho-comportamentală a copilului față de aceasta, ca și figură de atașament, manifestând o distanță psihologică mai mare în fața străinilor, printr-o sociabilitate de nivel redus și o evitare a altora ridicată. Putem lega aceste rezultate de modelul prezentat de Ainsworth și colaboratorii (1978), care vorbea despre comportamentul de evitare crescută a străinilor la copiii cu atașament securizant și ambivalent. În virtutea ideii de continuitate intergenerațională a stilului de atașament, de la părinte la copil (Sroufe, Egeland, Carlson și Collins, 2005; Makariev și Shaver, 2010; van Ijzendoorn, 1995; Zeanah, 2000), putem infera că aceste mame pot prezenta o coeziune crescută cu partenerul, ca și expresie a unei dimensiuni de evitare scăzute, specifice stilurilor de atașament securizant și preocupat (Feeney, cit de Cassidy și Shaver, 1999).
Cea de-a treia dimensiune a adaptării maritale, consensul diadic, are, de asemenea, o valoare predictivă parțială pentru dimensiunile atașamentului infantil. Singura valoare semnificativă este obținută în cazul consensului diadic matern, ca predictor pentru dimensiunea independență a atașamentului copilului. Astfel, un nivel ridicat de consens diadic raportat de mamă se asociază cu un grad crescut de independență corespunzător atașamentului infantil.
Analiza datelor în cazul valorii predictive a celei de-a patra dimensiuni a adaptării maritale a celor doi părinți ne-a relevat faptul că aceasta, expresia afectivă raportată de aceștia, nu joacă un astfel de rol pentru dimensiunile atașamentului copilului.
Ca o concluzie generală la cea de a treia ipoteză, putem spune că singurele dimensiuni ale adaptării maritale a celor doi părinți, cu valoare predictivă pentru dimensiunile atașamentului copilului sunt coeziunea diadică și consensul diadic, ambele raportate de mamă, ca figură de atașament. Mai concret, un nivel ridicat de coeziune diadică percepută de mamă prezice un nivel scăzut de sociabilitate și unul crescut de evitare a altora din cadrul atașamentului infantil, în timp ce un grad ridicat al consensului diadic matern raportat se va asocia cu un grad crescut de independență, ca și dimensiune a atașamentului infantil, toate acestea reconfirmând rezultatele cercetărilor anterioare (Bowlby, 1958), care definesc mama ca și figură dominantă de atașament la această vârstă a copilului.
Cea de-a patra ipoteză a explorat rolul moderator al urmării unui program de pregătire prenatală Lamaze în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei, ca și figură dominantă de atașament, și atașamentul copilului. Singura legătură semnificativă înregistrată este între dimensiunea anxietate a atașamentului matern și dimensiunea independență a atașamentului infantil, în sensul că relația dintre cele două variabile este negativă pentru cei care urmează un program de pregătire Lamaze, și ușor pozitivă pentru cei care nu fac aceste cursuri. Pentru mamele care au urmat pregătirea prenatală Lamaze, un nivel crescut al anxietății lor în cuplu se va asocia cu o independență scăzută a propriului copil, în timp ce pentru diadele în care mamele nu au avut această pregătire prenatală, asocierea este cu o independența crescută a atașamentului infantil.
În legătură cu dimeniunea evitare a atașamentului matern, nu s-a înregistrat nicio valoare semnificativă, ceea ce relevă faptul că aceste cursuri nu moderează evident relația dintre aceasta și dimensiunile atașamentului infantil.
Cu toate acestea, subiecții respondenți afirmă că programul de pregătire prenatală Lamaze i-a ajutat într-o măsură moderată spre mare în domenii precum: sarcina, jucarea rolului de părinte, relația de cuplu sau nașterea. Toate aceste concluzii sunt contribuții proprii ale lucrării de față la literatura domeniului, legătura dintre atașament și cursurile de pregătire prenatală Lamaze fiind un domeniu încă puțin explorat.
Ultima ipoteză din studiul de față a urmărit efectul de moderare al variabilelor etichetă persoana care îngrijește copilul acum și intrarea în gradiniță în relația dintre dimensiunile atașamentului mamei și atașamentul copilului.
În legătură cu prima variabilă, persoana care îngrijește copilul acum, s-a verificat, pe rând, valoarea sa de moderator în relația dintre dimensiunile anxietate și evitare ale atașamentului matern și cele ale atașamentului infantil.
S-a observat faptul că nici o valoare a coeficienților specifici modelului nu a fost semnificativă în cazul primei dimensiuni, ceea ce înseamnă că variabila persoara care îngrijește copilul acum nu joacă un rol moderator în relația dintre anxietatea atașamentului matern în cuplu și dimensiunile atașamentului infantil.
Nu aceeași este situația pentru dimensiunea evitare a atașamentului matern, a cărei legătură cu distresul la separare și cu un comportament solicitant/provocator, ca dimensiuni ale atașamentului infantil, este moderată de variabila etichetă amintită. Relația dintre dimensiunea evitare a atașamentului matern în cuplu și dimensiunea distres la separare a atașamentului infantil este pozitivă pentru cei îngrijiți de altcineva, și negativă pentru cei îngrijiți de mamă. Concret, copiii mamelor cu evitare crescută vor prezenta un distres scăzut la separare dacă sunt îngrijiți de altcineva decât de mamă (bunici, bonă, alte rude), și un nivel ridicat al distresului la separare în condițiile în care ei sunt îngrijiți de mamă. În același mod, relația dintre dimensiunea evitare a atașamentului matern în cuplu și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului infantil este pozitivă pentru cei îngrijiți de altcineva, și negativă pentru cei îngrijiți de mamă. Astfel, dacă mama prezintă un nivel ridicat al dimensiunii evitare a atașamentului în cuplu și este îngrijitor dominant, copiii vor prezenta într-o măsură mai mare comportamente solicitante, provocatoare pentru a atrage atenția, dar dacă sunt îngrijiți de altcineva, ei au trecut de prima separare de figura de atașament (mama) și pun în practică modelul interiorizat al evitării, ceea ce se aseamănă cu un nivel scăzut de comportamente menite să atragă atenția prin provocare, solicitare. Se confirmă astfel ideea vehiculată de literatura și practica domeniului dezvoltării, care vorbește despre copiii ce nu primesc suficientă atenție în mod pozitiv și, ca și alternativă la a nu avea nimic, dezvoltă comportamente negative pentru a-și asigura cantitatea de energie necesară, primită din relația cu părintele. Ca și concluzii specifice, privind legătura dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei, îngrijitorul dominant și dimensiunile atașamentului infantil, aceste rezultate reprezintă, de asemenea, contribuții personale ale lucrării de față la literatura domeniului, după cunoștințele noastre.
În ceea ce privește efectul de moderare al celei de-a doua variabile etichetă considerată, intrarea în grădiniță, nici o valoare a coeficienților calculați nu a fost semnificativă, ceea ce înseamnă că această variabila nu joacă un rol moderator în relația dintre dimensiunile atașamentului matern în cuplu și dimensiunile atașamentului infantil.
În concluzie, studiul de față a explorat cel de-al doilea nivel în lanțul transmiterii intergeneraționale a modelului de atașament, tema centrală a tezei noastre, și anume legătura dintre părinții adulți și copiii cuplului. Pe scurt, am văzut cum:
copiii mamelor cu anxietate a atașamentului în cuplu crescută sunt mai cooperativi în relație cu aceasta;
copiii taților cu o evitare a atașamentului în cuplu crescută prezintă un confort la alintare mai scăzut;
copiii mamelor cu o coeziune diadică percepută ca fiind crescută prezintă o sociabilitate scăzută și un grad ridicat de evitare a altora;
copiii mamelor cu un consens diadic raportat ca accentuat prezintă un nivel crescut de independență;
copiii mamelor care prezintă o anxietate a atașamentului în cuplu ridicată și au făcut cursuri prenatale Lamaze prezintă o independență scăzută, pe când copiii celor care nu au urmat aceste cursuri, o independență ridicată;
copiii mamelor cu o evitare crescută a atașamentului în cuplu vor prezenta un distres la separare scăzut când sunt îngrijiți de altcineva, și crescut dacă sunt îngrijiți de mamă;
copiii mamelor cu evitare a atașamentului în cuplu crescută, unde ea este îngrijitorul dominant, vor prezenta într-o măsură mai mare comportamente provocatoare, iar dacă sunt îngrijiți de altcineva, vor fi mai puțin solicitanți.
În cele ce urmează vom rămâne la acest nivel al analizei (relația dintre mamă, ca îngrijitor dominant, și copilul propriu), dar vom aprofunda abordarea calității și modelului legăturii și interacțiunii dintre acești doi actori, într-un nou studiu, beneficiind de această dată de avantajele cercetării calitative.
CAPITOLUL 4
Studiul 3. Stiluri de atașament la copil și modele de interacțiune mamă-copil. O abordare calitativă
3.1. Introducere
Una dintre întrebările fundamentale din domeniul atașamentului se referă la motivele pentru care unii copii stabilesc o legătură securizantă cu persoana care le oferă îngrijire, în timp ce alții construiesc o relație bazată pe insecuritate.
Continuând munca începută de John Bowlby (1944, 1958), părintele acestui domeniu, Mary Ainsworth (1973) investighează determinanții securității sau insecurității atașamentului în relația mamă-copil, în cadrul populației non-clinice. Ideea centrală a teoriei acesteia postulează faptul că sensibilitatea și responsivitatea îngrijitorului principal are o importanță crucială în dezvoltarea timpurie la copil a unui atașament securizant, opus celui insecurizant.
Cercetătoarea amintită enumeră caracteristicile mamei, ca și cel mai frecent îngrijitor principal, care pot genera securitate bebelușului. Printre acestea amintim: capacitatea de înțelegere a caracteristicilor individuale ale bebelușului, acceptarea înclinațiilor comportamentale ale copilului sau capacitatea constantă de a interacționa armonios și adaptat cu bebelușul. Cercetările ulterioare s-au centrat și pe evidențierea altor posibile influențe în structurarea securității atașamentului infantil, precum: temperamentul copilului, perspectiva ecologică a relației mamei cu partenerul, alte atribute ale mamei/comportamentului parental sau gradul în care mama are acces la suport instrumental sau emoțional din partea altor agenți sociali.
În legătură cu descrierea comportamentelor materne cu rol în generarea securității atașamentului la copil, Belsky (1999) realizează un studiu amplu care inventariază o serie de cercetări ce evidențiază următorii factori principali: sensibilitatea maternă (Murray, Fiori-Cowley, Hooper și Cooper, 1996; Schneider-Rosen și Rothbaum, 1993; Seifer, Schiller, Sameroff, Resnick și Riordan, 1996); responsivitatea promptă a mamei la starea de neliniște a copilului (Crockenberg, 1981; Del Carmen, Pedersen, Huffman și Bryan, 1993); o stimulare moderată, potrivită (Belsky, Rovine și Taylor, 1984; Feldstein, Crown, Beebe și Jaffe, 1995); sincronizarea interacțională (Isabella și Belsky, 1991; Isabella, Belsky și von Eye, 1989; Leyendecker, Lamb, Fracasso, Scholmerich și Larson, 1997); implicarea, căldura și responsivitatea maternă (Bates, Maslin și Frankel, 1985; Leyendecker, si colab. 1997; O’Connor, Sigman și Kasasi, 1992).
Aceeași meta-analiză privește și din perspectiva dimensiunii de insecuritate a stilului de atașament, legând acest aspect tot de calitatea relației cu mama/îngrijitorul predominat. Astfel, sunt citate cercetări în care atașamentul insecurizant ambivalent este pus în legătură cu stilul parental intruziv, excesiv de stimulativ, conontrolând interacțiunile, în timp ce atașamentul insecurizant rezistent, cu lipsa responivității și subimplicarea îngrijitorului (Belsky et colab., 1984; Isabella et colab., 1989; Lewis și Fiering, 1989; Malatesta, Grigoryev, Lamb, Albin și Culver, 1986; Smith și Pederson, 1988; Vondra, Shaw și Kevinides, 1995). Alte studii empirice mai recente, utilizând eșantioane cu risc ridicat, au arătat că mamele sugarilor cu atașament insecurizat au manifestat frecvent comportamente materne atipice, ostile și intruzive, precum și erori de comunicare (Lyons-Ruth, Repacholi, McLeod și Silva, 1991; Lyons-Ruth, Bronfman, și Parsons, 1999; Madigan, Pederson și Moran, 2006). În plus, comportamentul matern temător sau înfricoșător, de asemenea, a fost mai des observat, dar nu exclusiv, la mamele sugarilor cu atașament insecurizat (Schuengel, Bakermans-Kranenburg și van IJzendoorn, 1999; Hesse și Main, 2006; Goldberg, Benoit, Blokland și Madigan, 2003).
Studiul condus de van der Boom (1990) aduce ca și noutate manipularea experimentală menită să crească senzitivitatea maternă, evaluând apoi efectele acesteia asupra securității atașamentului. Concluziile cercetătoarei subliniază faptul că diferența observată poate semnifica legătura cauzală și nu doar corelațională a comportamentului matern cu securitatea atașamentului infantil (în grupul experimental s-au înregistrat: răspunsuri pozitive la comportamente negative ale copilului, absența furiei în relație, răspuns pozitiv la acțiuni pozitive ale copilului, atenție la explorarea copilului; în grupul de control: ignorarea comportamentelor ușor negative ale copilului sau răspuns inadecvat, ignorarea predominantă a acțiunilor pozitive, ignorare sau interferență cu activitatea exploratorie a copilului) (van der Boom, 1990, p.236).
O descriere relativ detaliată și în condiții de laborator a modului în care reacționează copiii de 1-3 ani, aparținând diferitelor tipuri de atașament, la separarea de mamă, respectiv la reîntâlnirea acesteia și în prezența unui străin, a fost făcută de M. Ainsworth (1978), apoi de Main și Solomon (1990), prin experimetul situației străine. Ceea ce propune suplimentar lucrarea de față este ca descrierea aceasta să se refere la coportamente ale copilului și ale mamei, în interacțiune, în prezența străinului, dar în mediul familiar copilului (acasă). Mai mult, o condiție suplimentară este introdusă, și anume situația de frustrare a mamei, nu doar a copilului.
Noutatea acestei abordări, precum și aportul său teoretic și aplicativ în domeniul atașamentului mamă-copil sunt cu atât mai mari, cu cât Cowan, Cowan și Metha (2009) raportează că ei nu au cunoștință de alte încercări ulterioare de a lega atașamentul adulților, stilul parental observat și atașamentul copiilor în același studiu, deși unele studii indică doar conexiuni între atașamentul adulților, stilul parental și alți indicatori, care nu țin de atașament, ai adaptării copiilor.
Discutând despre impactul negativ al strategiilor infantile de creștere a proximității față de îngrijitor, în absența atenței pozitive, în cazul stilurilor de atașament insecurizante, putem afirma că păstrarea pe termen lung a acestor patternuri comportamentale, adaptative pe termen scurt, predispune la patologie (Greenberg, Speltz, DeKlyen, 1993). Ca și exemple putem lua plânsul, noncomplianța și alte forme de căutare a atenției în mod negativ, care pot servi, în unele cazuri, la reglarea proximității îngrijitorului sau educatorului, observate la copiii care au primit sau primesc îngrijire neadecvată și/sau aflați în insecuritate. La fel, inversiunea de rol (dominare, a face pe șeful etc.) apărută în cazul copiilor cu atașament dezorganizat poate fi văzută ca o preluare a controlului de către copil atunci când este absentă o strategie coerentă și predictibilă de răspuns în îngrijirea lui (Main și Hesse, 1990). Paternul ambivalent de mixare imatură a furiei cu dependența (comportamente care serveau sistemului de atașament de menținere a proximității și atenției îngrijitorului) poate fi văzut ca simptom sau precursor al unor variate tulburări de adaptare (Cassidy, 1995; Cassidy și Berlin, 1994).
Nu în ultimul rând, se cuvine să amintim aici, pe scurt, problematica intervențiilor de optimizare a securității atașamentului. Vom menționa faptul că programele de intervenție timpurie, bazate pe atașament, sunt ghidate de afirmația centrală a teoriei atașamentului, potrivit căreia calitatea relației de atașament este, în mare parte, determinată de responsivitatea și sensibilitatea mamei în interacțiunile cu copilul ei (Moran, Pederson, și Krupka, 2005).
Referitor la modul în care intervenția trebuie să se desfășoare, aflăm că ea trebuie să se concentreze atât pe nivelul cognitiv, intrapsihic, al mamei, cât și pe acela comportamental (Moran, Pederson, și Krupka, 2005). Comportamentele utilizate în mod obișnuit ca indicatori ai sensibilității materne față de copiii foarte mici includ: a răspunde prompt și cu grijă la suferința copilului atunci când „faci altceva”, identificarea surselor de stres pentru copil, monitorizarea activității copilului, a arăta interes pentru focalizarea și ritmul copilului în interacțiunea cu acesta, a avea așteptări realiste în legătură cu auto-controlul emoțional al copilului, a recunoaște semnalele pozitive ale copilului și a exprima spontan sentimente pozitive față de copil (Pederson, Moran, și Bento, 1999).
Deși utilizarea feedback-ului înregistrat pe casete video a fost relativ rară, aceste studii au arătat o mai mare eficiență decât studiile în care nu a fost folosită această metodă (Moran, Pederson, și Krupka, 2005).
În ceea ce privește durata recomandată pentru intervențiile respective, studiile arată că acelea pe termen scurt (mai puțin de 16 ședințe) au eficiența mai ridicată, în timp ce trei studii care au implicat abordări reprezentaționale, pe termen lung, au aratat chiar un impact negativ al intervențiilor asupra securității atașamentului (van IJzendoorn, Juffer și Duyvesteyn, 1995).
Ca o concluzie, o intervenție pe termen scurt, centrată pe interacțiune, în primul an din viața unui copil (dar după vârsta de 6 luni), poate schimba în mod efectiv comportamentul matern interactiv și poate facilita dezvoltarea unei relații de atașament securizant între copil și mamă (van IJzendoorn, Juffer și Duyvesteyn, 1995). Este o conluzie de la care pornește și teza noastră, în oferirea schemelor specifice de interacțiune, ca reper de auto-diagnosticare și optimizare a interacțiunii din mediul natural al copilului, după cum vom vedea în cele ce urmează.
3.2. Obiectivul studiului
Principalul obiectiv al studiului de față este acela de a descrie cât mai detaliat și diferențiat schemele de acțiune individuală și de interacțiune mamă-copil, pentru diferitiele categorii de atașament infantil.
Pentru fiecare stil de atașament, diagnosticat cu ajutorul ptobei TAS-45, urmărim să descriem scheme de interacțiune specifice celor trei contexte generale care pot fi regăsite în viața de zi cu zi a diadelor mamă-copil: a) situația de joc liber, deci de interacțiune curentă; b) situația în care copilul este frustrat, în prezența mamei și a unei persoane străine; c) situația în care mama este frustrată, în prezența copilului și a unei persoane străine.
Implicațiile unei asemenea abordări sunt atât de natură teoretică, cât și, mai ales, de natură aplicativă.
Astfel, modelele de interacțiune descrise, pentru cele trei situații amintite, în mediul familiar copilului (acasă), se pot alătura acelora amintite până acum în literatură, în medii standardizate, precum acelea de laborator (aplicând procedura situația străină).
Pe de altă parte, avantajul de ordin aplicativ al abordării noastre este acela de a furniza o serie de scheme ușor de identificat de către părinți, în interacțiune cu propriul copil, acasă, putând astfel auto-diagnostica stilul de atașament al acestuia, din cadrul relației lor. Mai apoi, pentru cazurile în care stilul de atașament descoperit ar fi unul insecurizant, studiul de față pune la dispoziție părinților și schema de interacțiune, în cele trei situații, pentru stilul securizant, care poate fi luat ca și model de auto-optimizare.
Desigur, această metodă simplă, ușor de aplicat de către părinți acasă, nu poate substitui cu totul contribuția și feedback-ul unui specialist în domeniul atașamentului sau urmarea unui program structurat, de scurtă durată, de educație a părinților, în vederea optimizării relației acestora cu propriul copil, în vederea creșterii nivelului de securitate a atașamentului acestuia.
3.3. Metodologie
3.3.1. Descrierea lotului
În vederea colectării datelor au fost utilizate 29 diade mamă-copil, din cadrul celor 53 cupluri participante la studiile 1 și 2, care și-au dat acordul să fie filmate în interacțiunea de joc. Vârsta mamelor este cuprinsă între 24 și 42 ani, iar aceea a copiilor între 14 și 35 de luni.
Dintre acestea 10 au urmat un curs de pregătire prenatală Lamaze (34,5%), 3 au urmat cursuri de puericultură (10,3%), iar restul de 55,2% nu au participat la un program de pregătire pentru naștere.
În legătură cu alte modalități de informare în legătură cu srcina și nașterea, 20 mame (69%) afirmă că au citit pe Internet despre sarcină și naștere, iar 21 (72,4%) din întregul lot au citit cărți de specialitate.
De asemenea, 51,7% dintre mame sunt în concediu de maternitate, iar 48,3% dintre mame au reluat lucrul. Mamele din ce-a de-a doua categorie, s-au intors la lucru de o perioadă cuprinsă între 5 si 21 de luni.
La întrebarea “Care este persoana alături de care copilul dvs. își petrece cel mai mult timp în acest moment?”, pentru varianta de răspuns „alte rude”, subiecții au afirmat că printre aceste rude se numără nepoți, verișori, bunici și prietene apropiate.
Pentru varianta de răspuns „copilul merge la grădiniță”, părinții au afirmat că cei mici merg la grădiniță de la vârste cuprinse între 15-18 luni.
Graficul N. Graficul distribuției procentuale a răspunsurilor la întrebarea “Care este persoana alături de care copilul dvs. își petrece cel mai mult timp în acest moment?”
La întrebarea dacă “Anterior a existat o altă persoană care a îngrijit predominant copilul?”, 90% dintre subiecți au afirmat că nu a existat altcineva, iar 10% au răspuns pozitiv, aceasta fiind bona copilului. Perioada in care bona a avut grija de copil este fie intre 9-18 luni ale copilului, 0-6 luni sau 4-18 luni.
Dintre 29 de respondente la itemul 18 din cadrul Chestionarului de date generale, 7 mămici au realizat activități ce presupun dezvoltarea personală, iar 22 nu au această experiență. Dezvoltarea personală, în acest caz, presupune: psihoterapie, meditație, ayurveda, participarea la cursuri de autocunoaștere și dezvoltare personală, documentarea cu ajutorul carților de specialitate.
Graficul N+1. Graficul distribuției procentuale a răspunsurilor la întrebarea legată de tipurile de dezvoltare personală abordate de respondente
3.3.2. Procedura
Studiul de față are la baza o abordare metodologica inedita, fiind unul de natură calitativă. Deși literatura de specialitate prezintă diferite modele teoretice pentru conceptul de atașament, precum și diverse abordări descriptive pentru stilurile de atașament, studiul actual propune o perspectivă de tip „grounded theory” (GT). Vom aloca în cele ce urmează un scurt spațiu pentru descrierea acestei metode relativ noi de tratare a datelor culese.
„Grounded theory” reprezintă, așadar, o abordare interpretativă a cercetării de tip calitativ, prezentată inițial de Glaser si Strauss în anul 1967, la ea apelând și cercetători contemporani, precum Charmaz (2006). Deși își are rădăcinile în domeniul sociologiei, metoda câștigă tot mai mult teren și în cercetarea din domeniul psihologiei (Henwood &Pidgeon, 1992), ea presupunând elaboarea teoriei pornind de la date empirice, practice, reale, și nu de la căutarea și testarea unor sensuri preexistente.
„Grounded theory” constituie soluția metodologică optimă pentru a ordona, clasifica și clarifica informația calitativă (imagini audiovizuale in special), identificând pattern-uri, teme recurente și relațiile dintre acestea. Contrastează cu teoria neo-pozitivistă, care subliniază importanța verificării teoriei elaborate până în prezent.
Caracterul său științific se datorează stabilirii unor scopuri clare și respectând validitatea de criteriu, permițănd astfel desfășurarea unor studii riguroase și sistematizate, cercetătorul fiind atent la propria subiectivitate, astfel încât să limiteze influența propriilor cunoștințe, credințe, idei și înclinații, adică influența propriei subiectivități, propriei pregătiri teoretice sau apartenențe la o comunitate științifică de o anumită factură.
Descriind acum secvențial abordarea metodologică, cercetătorii au înregistrat video un număr de 29 scene/filmulețe de interacțiune mamă-copil, care au avut loc în mediul familiar copilului (la domiciliul familiei). Diada părinte–copil participă la această interacțiune sub formă de joc, cu durata de aproximativ 30 minute, procedură care a fost adaptată după McPherson (2006), Cox (1997, după McPherson, 2006, Paley, Cox, Kanoy, 2001) și evaluată conform sistemului dezvoltat de pentru NICHD Study of Early Child Care (1992, 1999) (Paley, Cox și Canoy, 2001). Scenariul situației de interacțiune și cotarea comportamentelor observate au fost simplificate și adaptate pentru a fi adecvate designului prezentei cercetări și pentru a se potrivi situațiilor în care s-a desfășurat observația diadelor, precum și pentru a fi adecvată vârstei cronologice a copiilor din lot. Scenariul situației este potrivit pentru urmărirea interacțiunii mamei cu copilul ei mic, deoarece se focalizează asupra aspectelor care țin de reglarea emoțională, de autonomie și furnizează informații asupra calității emoționale a interacțiunilor, a abordării sarcinii de către părinte (Costea-Bărluțiu, 2010).
S-au oferit consemne clare care au structurat această interacțiune: în prima fază, numită de cercetători „faza de joc liber” mama și copilul se joacă spontan, așa cum o fac în fiecare zi, în a doua fază, faza de „frustrare a copilului” mama îi cere copilului să adune, să strângă jucăriile, iar în a 3-a fază, aceea de „frustrare a mamei” copilul trebuie să rezolve un puzzle fără să primească ajutor concret din partea mamei (mama poate sa ajute doar verbal copilul, nu are voie să atingă piesele).
Cele trei secvențe de joc au o durată de aproximativ 15 minute fiecare. Materialele utilizate au fost selectate astfel încât să fie interesante pentru copil, adecvate intervalului de vârstă 1-3 ani, să fie stimulative, să permită efectuarea unei largi varietăți de activități și să poată fi utilizate diferit de către copil și de către mamă. Materialele din care sunt construite jucăriile permit ca acestea să fie spălate după fiecare utilizare. Concret, setul de jucării a cuprins piese de Lego, figurine de plastic, reprezentând diverse animale, 2 păpuși mici de plastic (care puteau fi ușor spălate), o mașinuță de pompieri, precum și 2 puzzle-uri, pe care diadele le puteau folosi la alegere.
3.3.3. Descrierea modului de tratare a informațiilor
Filmulețele obținute au fost apoi analizate calitativ cu ajutorul unui program special, ATLAS.ti 6.0., având ca obiectiv decelarea anumitor patternuri de interacțiune mamă-copil, pentru copiii care au fost „diagnosticați” ca prezentând predominant un anumit stil de atașament. Pentru a păstra caracterul sistematic al cercetării, din fiecare filmuleț care redă interacțiunea în diada mamă-copil au fost selectate „eșantioane de timp” de 2 minute, pentru fiecare fază a interacțiunii. Au rezultat în total 87 eșantioane de 2 minute fiecare, acestea fiind supuse ulterior analizei cu programul ATLAS.ti, în vederea identifăcării codurilor dominante, precum și relațiilor dintre acestea. Acestea au fost utilizate mai apoi în descrierea schemelor de interacțiune specifice celor 3 faze/situații distincte, pentru fiecare dintre cele 4 stiluri de atașament (un total de 12 scheme, care vor fi prezentate în cele ce urmează).
Analiza calitativă a filmulețelor, cu ajutorul programului ATLAS.ti, a presupus introducerea acestora în fișierul principal generat de programul amintit, denumit unitate hermeneutică (Hermeneutical Unit), sub forma așa-numitelor documente primare (Primary Documents). Unitatea hermeneutică (figura 3) se prezintă ca o fereastra în care fișierul video analizat este rulat, iar alăturat este prevăzută o consolă cu ajutorul căreia se poate porni, opri, precum și selecta secvențe din derularea filmulețului, în vederea codării acestor citate video.
Figura 3. Fereastra principală a unității hermeneutice și elementele sale (fereastra de rulare video și consola)
Mai apoi s-a procedat la selectarea (cu ajutorul consolei din partea dreaptă a figurii 3) unor mici secvențe relevante de comportament, care au fost etichetate verbal, astfel încât să le fie sumarizat conținutul. Acesta este, în limbaj tehnic, procesul de codare.
Cu alte cuvinte, la acest nivel, munca derulată de cercetător constă în fragmentarea eșantionului de timp de 2 minute, ales din fiecare fază a jocului (dintre cele trei prezentate mai sus), în scurte secvențe, denumite citări. Fiecare secvență este etichetată cu minimum un cod, conform evenimentului din scena selectată. Spre exemplu, în figura de mai jos putem urmări o secvență (citare), din prima fază a filmului (aceea de joc liber între mamă și copil), care a fost denumită (codată) astfel încât să ofere maximumul de informații utile localizării, descrierii și selectării ei ulterioare după diverse criterii: “C_f1_copilul oferă jucăria persoanei străine” (unde “C” – cod referitor la copil, “f1” – cod referitor la prima fază a jocului, “copilul oferă jucăria persoanei străine” – descrierea secvenței codate).
Figura 4. Fereastra principală a unității hermeneutice și elementele sale (ferestrele pentru rularea video, pentru lista citărilor și pentru lista de coduri, alături de consola de comandă pentru prelucrarea filmului)
După cum observăm, în structura codului am oferit informații despre actorul la care ne referim (alte categorii de coduri încep cu “M” – când codul descrie un comportament al mamei sau “MC” – când este descrisă interacțiunea dintre mamă și copil), despre faza filmului (avem în denumirea altor coduri și “f2” – când scena face parte din eșantionul de 2 min selectat din faza de frustrare a copilului, respectiv “f3” – când scena face parte din eșantionul de 2 min selectat din faza de frustrare a mamei).
Au fost codate aproximativ 1600 secvențe, din cadrul celor 29 de filmări, rezultând în final 377 coduri. Cu ajutorul programului aceste date au putut fi prelucrate prin identificarea a numeroase relații dintre coduri (de coocurența, precedență, secevnțialitate etc) relații ce se consituie în patternuri de interacțiune, realizate de actori și vizionate de către cercetătoare.
Listele de coduri, pentru fiecare fază, vor fi redate în Anexa 11.
Vom prezenta în paginile următoare principalele scheme de interacțiune identificate, pentru fiecare fază a jocului (corespunzând situațiilor specifice din interacțiunea curentă mamă-copil), grupate după stilurile de atașament ale copiilor, diagnosticate cu proba TAS-45.
3.4. Principalele rezultate
După cum aminteam mai sus, au fost descrise scheme de interacțiune mamă-copil pentru fiecare grup de filmări, corespunzătoare grupurilor de copii cu același stil de atașament (tipurile A, B, C, D), diagnosticat cu ajutorul probei TAS-45.
Un al doilea criteriu de structurare a prezentării schemelor este acela al fazelor exercițiului semistructurat, respectiv aceea de joc liber, de frustrare a copilului (strângerea jucăriilor), respectiv de frustrare a mamei (puzzle-ul pe care mama nu avea voie să-l atingă).
Considerăm că o astfel de abordare este utilă în plan practic, prin aceea că, fiind realizate în mediul natural, famliar copilului, aceste scheme pot fi folosite de părinți pentru auto-diagnosticarea propriului model de interacțiune cu propriul copil. Mai mult, având la dispoziție schema modelului securizant, își pot optimiza schema proprie de relaționare sau pot cere suport de specialitate acolo unde consideră că schimbarea este dificilă.
STILUL DE ATAȘAMENT SECURIZANT (TIP B)
Faza de joc liber
Stilul de atașament securizant a fost identificat în cazul a 10 copii din lotul constituit spre investigare. Operațiunea de codare a interacțiunii mamă-copil pentru această fază a condus la elaborarea a 41 de coduri, dintre care 14 au o frecvență mai mare de 5 apariții, cu un maximum de 31 apariții (pentru comportamentul “mama pune întrebări copilului”), urmat de răspunsul copilului (“copilul răspunde mamei”), cu o frecvență de 18 apariții. Observăm că, pentru codurile cele mai frecvente, acțiunea face referire, succesiv, atât la intervenții din partea mamei, cât și la răspunsuri sincronizate din partea copilului.
Redăm mai jos lista celor 14 coduri cu frecvențe mai mari decât 5 apariții.
Caseta 1. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de joc liber, în situația atașamentului securizant
Pentru această situație putem sintetiza variantele de interacțiune observate în cele 10 filmări care corespundeau tipului securizant, în cadrul următoarei scheme (figura 5).
Figura 5. Schema de interacțiune mamă-copil în jocul liber, pentru copiii atașați sigur
Mama sau, adeseori copilul, inițiază acțiunea prin a arăta un obiect (jucăria). Mai apoi, mama pune întrebări de clarificare, de păstrare a relației, pornind de la ce a inițiat copilul (spre exemplu, copilul arată mamei broasca și face „oac oac”, iar mama îi răspunde printr-o întrebare: „Ce e aici? O broscuță?…”). Chiar daca mama a inițiat, copilul abordează același pattern, întrebând la rândul lui, pentru a menține contactul.
Urmează o serie de tranzacții paralele (întrebări și răspunsuri), ca invitații la exemplificare, explorare (copilul întreabă mama, fiind curios: „Ce-i aia? „Ce-i acolo?”, iar aceasta îi raspunde, îi explică, apoi îl întreabă ea pe copil caracteristici suplimentare ale obiectului sau îl invită sa îl exploreze: „Uite! Ce culoare are capătul?”, „Cum face asta?”, „Ce facem noi cu mașinuța?”). Secvența de interacțiune succesivă, cu inițere și răspuns se repetă. Mama repetă mult cuvintele copilului, ca și cum îi confirmă acestuia că este bine ce a spus el („vaca face muuuuuu”, „Da, mama, muuu”). De asemenea, mama felicită sau încurajează adeseori copilul, oferindu-i feedback pozitiv adeseori („Bravo!”, “Asa, daaa…”, „Ce frumoos!”, „X stie”).
De obicei, în această fază de joc liber, interacțiunea pare că ar putea continua la nesfârșit. Simpla bucurie de a relaționa pare a reprezenta în sine atingerea obiectivului de obținere a atenției, a apropierii și a securității. De fapt, interacțiunea dintre cei doi chiar continua fără întrerupere până la momentul în care cercetătoarea îi oprește și îi invită să treacă la faza următoare a exercițiului.
Faza de frustrare a copilului
Pentru această fază a exercițiului semistructurat au fost codate un număr de 48 comportamente, dintre care 13 au o frecvență mai mare decât 5 apariții, cu un maximum de 25 apariții (codul corespunzător acțiunii “mama îndeamnă copilul”), urmat de frecvența de 22 apariții (pentru codul care descrie răspunsul copilului “copilul cooperează, pune jucăriile în geantă”).
Redăm mai jos lista codurilor cu frecvență mai mare decât 5 apariții, pentru faza de frustrare a copilului, în cazul atașamentului securizant.
Caseta 2. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a copilului, în situația atașamentului securizant
Putem sintetiza variantele de interacțiune, observate în filmări, pentru condiția menționată, în cazul atașamentului sigur al copilului, conform schemei următoare (figura 6).
Figura 6. Schema de interacțiune mamă-copil în faza de frustrare a copilului, pentru copiii atașați sigur
Din schema prezentată mai sus, observăm că interacțiunea debutează în condițiile atașamentului sigur, în faza de frustrare a copilului, prin a aceea că mama îl invită să pună jucăriile în geantă. Concret, uneori îl întreabă dacă vrea, alteori îi dă exemplul personal, punând ea jucăria; uneori copilul întreabă de ce și îi mai explică („pentru că Andreea trebuie să le ducă și la alți copii”).
Din acest punct de debut, avem două variante în care se poate continua interacțiunea. Fie (a) copilul cooperează cu mama, răspunzând îndemnului (pune în geantă jucăriile), fie (b) refuză, revine la faza anterioară, se mai joacă, ba chiar uneori spune „Nu!”, probabil pentru că are deja experiența că este luat în considerare chiar și atunci când nevoia lui este în dezacord cu aceea a mamei.
De aici, indiferent de răspunsul copilului (adunarea jucăriilor sau refuzul temporar), mama însoțește din nou copilul. Așadar, fie (a) pune jucării la loc alături de el, fie (b) se mai joacă alături de el, dându-i timp și spațiu să mai exploreze, până va răspunde natural invitației de a pune jucăriile la loc; în această situație, invitația ei va mai reveni, verificând din timp în timp dacă acum el vrea să pună la loc, prin strategii ingenioase, precum transformarea sarcinii de strângere a jucăriilor în joc – „de-a strânsul” – sau motivare prin explicații – promite că dacă pune jucăriile la loc, va primi altele mai atractive. Indiferent de varianta de acțiune, în final obiectivul este atins, jucăriile sunt în geantă, și, cel mai important, relația este păstrată într-o notă pozitivă, cu experiența bucuriei de a fi trecut împreună prin acest proces. În unele situații această bucurie a reușitei și relaționării plăcute este exprimată prin gesturi precum acela în care copilul, la sfârșit, se joacă, sărind în spatele mamei, ea „copilărindu-se” bucuroasă cu el.
Faza de frustrare a mamei
Corespunzător acestei faze a exercițiului semistructurat au fost codate un număr de 34 comportamente, dintre care 11 au o frecvență mai mare decât 5 apariții, cu un maximum de 26 apariții (codul corespunzător acțiunii “copilul cooperează”), urmat de frecvența de 24 apariții (pentru codul care descrie acțiunea sincronizată a mamei “mama îi explică copilului”). Observăm astfel că, pentru toate cele trei faze ale exercițiului semistructurat, în cazul atașamentului securizant, cele mai frecvente coduri se referă la acțiuni sincronizate, de tip stimul-răspuns, ale celor doi protagoniști, mama și copilul.
Redăm mai jos lista codurilor cu frecvență mai mare decât 5 apariții, pentru faza de frustrare a mamei, în cazul atașamentului securizant.
Caseta 3. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a mamei, în situația atașamentului securizant
Continuând, putem sintetiza interacțiunea dintre cei doi actori, mama și copilul, în faza de frustrare a mamei, conform schemei de mai jos (figura 7).
Figura 7. Schema de interacțiune mamă-copil în faza de frustrare a mamei, pentru copiii atașați sigur
După cum putem observa în schema anterioară, faza debutează cu îndemnul mamei de a aranja piesele de puzzle (ex: „ia să vedem…ce avem aici?” sau își arată mirarea „uau, ce frumoooos!”, alteori doar îî explică „uite, mama, trebuie să punem piesele aici…”). De aici, copilul poate răspunde în mai multe moduri.
Unii copii (a) se integrează ușor în sarcină, în sensul că încearcă diverse variante de a potrivi piesele, ascultând în paralel instrucțiunile mamei (care „îi însoțește” pe parcursul execuției). O observație importantă este aceea că mama încurajează copilul la fiecare reușită, oferindu-i feedback pozitiv („Bravo!‟, „Așa!‟, „Adi știe!‟). Secvența se poate repeta până la finalizarea sarcinii.
O altă posibilă reacție a copilului este (b) de a încerca să rezolve sarcina, dar fără reușită. În acest caz, uneori își poate exprima frustrarea prin acțiuni concrete (răsturnând tabla, spre exemplu), alteori doar prin mimică, iar mama, păstrează contactul pozitiv, facilitând în continuare procesul prin noi explicații. De aici, unii copii reușesc să finalizeze, înscriind-se în schema de acțiune descrisă anterior. Alții încă nu reușesc, reîntorcând-se la faza anterioară (cea de joc necentrat pe sarcină, un mod de abandon simbolic al sarcinii), dar și în această situație, mama confirmă alegerea copilului, păstrând interacțiunea prin joc („asta te atrage? Mașinuța? [nu piesele de puzzle…]‟, chiar dacă asta înseamnă abandonul definitiv al sacinii. Mai există o a treia categorie de copii care nu reușesc, aceștia cerând ajutorul mamei (îi dau mamei piesa în mână, scâncesc invitând-o să facă ea etc.). De cele mai multe ori, mama ia în considerare nevoia copilului, și totodată îl stimulează în continuare (refuză să rezolve ea sarcina, oferind explicații sau model de acțiune, unele intrucțiuni suplimentare, descrieri ale pieselor sau mici indicii de completare a puzzle-ului). Ceea ce face distincția între modelul de interacțiune securizant, spre deosebire de celelalte insecurizante, este faptul că, dacă insistența de a cere ajutorul de către copil se menține, mama alege să ignore interdicția/limitarea mea și să răspundă cererii copilului, cu un efect securizant și de păstrare a relației cu acesta!
Sunt și unele situații (c) în care, chiar de la început, copilul este plictisit, obosit sau pur și simplu refuză să execute sarcina. Și în acest caz, după cum am arătat și în celelalte scheme de relaționare securizante, mama ia în considerare nevoia copilului, revenind amândoi la faza de joc liber, lansând eventual, din când în când, îndemnul discret de a se reîntoarce la sarcină, ceea ce înseamnă, din nou, păstrarea relației cu el în aceeași notă pozitivă.
Concluzia parțială la acest nivel este aceea că, pentru modelul securizant de atașament, interacțiunea dintre mamă și copil este caracterizată de păstrarea relației dintre cei doi protagoniști într-o notă pozitivă, mama rămânând centrarată pe sarcină în măsura în care acest lucru nu contravine evident nevoii copilului, care primează mereu. Sentimentul pe care îl trezește urmărirea acestui tip de interacțiune este acela de plăcere în relaționare și de siguranță.
STILUL DE ATAȘAMENT AMBIVALENT (TIP C)
Faza de joc liber
Prelucrarea cu ajutorul programului Atlas.ti a înregistrărilor corespunzătoare acestei faze a exercițiului semistructurat a condus la un număr de 41 comportamente codate, dintre care 15 au o frecvență mai mare decât 5 apariții, cu un maximum de 23 apariții (codul corespunzător acțiunii “mama pune întrebări copilului”), urmat de frecvența de 20 apariții (pentru codul care descrie tot acțiunea mamei “mama vorbește copilului”). Următorul cod ca și frecvență de apariție (14) se referă la copil (“copilul vorbește neclar”), după care toate codurile cu o frecvență mai mare de 10 apariții se referă tot la acțiunile mamei (“mama îi arată copilului jucăria”, “mama îndeamnă copilul” sau “mama încurajează răspunsul copilului”) sau la acțiuni simultane, suprapuse, ale mamei și copilului (“mama și copilul interacționează simultan”). Observăm astfel aici, spre deosebire de modelul de interacțiune securizant, o acțiune mult mai bogată a mamei, copilul rămânând așadar în plan secund ca și spațiu relațional în care să răspundă.
Redăm mai jos lista codurilor cu frecvență mai mare decât 5 apariții, pentru faza de joc liber, în cazul atașamentului insecurizant ambivalent.
Caseta 4. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de joc liber, în situația atașamentului ambivalent
Pentru descrierea schemelor de interacțiune specifice stilului de atașament ambivalent al copiilor au fost analizate 9 întregistrări. Redăm în schema de mai jos (figura 8) modelul de interacțiune identificat în faza de joc liber între cei doi protagoniști.
Figura 8. Schema de interacțiune mamă-copil în jocul liber, pentru copiii atașați ambivalent
Figura de mai sus ne arată că adeseori copilul inițiază activitatea, fie (a) arată mamei jucăria pe care a descoperit-o, fie (b) cere mamei obiectul pe care ea îl manipulează. Mai este o variantă în care (c) copilul este atent la altceva, de obicei la persoana străină, mama încearcă să-i capteze atenția (chiar dacă prin asta întrerupe un proces în derulare între copil și persoana străină, respectiv cercetătoarea). O remarcă importantă în această situație este aceea că analiza înregistrărilor din studiul de față a evidențiat faptul că mama prezintă o mimică specifică, tonalitate a vocii ascuțită (când strigă copilul), comportament relativ intruziv (uneori merge și îl trage spre ea, prin manevre fizice evidente).
Continuarea acțiunii este ușor diferită, în funcție de modalitatea prin care aceasta a început (cazurile descrise anterior). Așadar, pentru situația în care (a) copilul arată mamei o jucărie/înceacă să-i atragă mamei atenția cu o jucăria, de cele mai multe ori pasul următor este reprezentat de o reacție dublă din parte a mamei: la un nivel social ea repetă cuvintele copilului („Da, mama, oac-oac!‟) sau reia informațiile date de copil, fără a aduce un plus real în comunicare, dar la nivel psihologic/non-verbal ea este implicată în altă activitate (spre exemplu, nu privește copilul și își continuă activitatea ei de joc separat). În pasul următor, copilul încearcă din nou dă-i atragă atenția, arătând-i o altă jucărie. De cele mai multe ori, răspunsul mamei este similar, iar secvența se repetă, până la stingere printr-o posibilă oboseală sau abandon…
Pentru situația în care (b) contactul este inițiat tot de copil (de data aceasta prin cererea obiectului pe care mama deja îl manipulează), aceasta adeseori îi răspunde, oferindu-i jucăria. Aici se poate observa deja structura de interacțiune specifică modelului ambivalent de relaționare: deși copilul începe să se joace cu obiectul primit, mama îi întrerupe la scurt timp activitatea, încercând să-i atragă atenția cu o altă jucărie (practic nu îl „însoțește‟ în activitatea lui, ca în cazul medelului securizant, ci, parcă ea caută, la rândul ei, atenția din parte copilului!…). „Demonstrând‟ oarecum că a preluat modelul, copilul desfășoară un comportament similar mamei din situația descrisă la (a): se uită puțin spre mamă (nivelul social), dar continuă să se joace cu obiectul deja deținut (nivelul psihologic). Spre deosebire de cazul anterior (a), finalul secvenței de interacțiune de aici (b) se prezintă sub forma reluării contactului între cei doi protagoniști: mama și copilul ajung să povestească despre jucărie, deși mimica pozitivă (exprimarea plăcerii de a interacționa) este mai redusă decât în cazul atașamentului securizant.
Situația în care (c) copilul este atent la persoana străină sau la alt obiect, ca fază de debut, se continuă cu acțiunea mamei prin care urmărește să-i atragă atenția cu o jucărie (i-o arată, îi vorbește, îl întreabă – „Ce-i asta?‟, „Uite vaca! Cum face vaca?‟ etc.). În pasul următor, copilul fie doar se uită la ea în tot acest timp, fie apucă și începe să exploreze jucăria. În acest moment putem identifica o nouă posibilă caracterisică a tiparului ambivalent de interacțiune: copilul se oprește și alege o nouă jucărie (întrupând astfel cursul acțiunii/contactului stabilit cu mama). Secvența în care mama reînceacă să capteze atenția se poate repeta până când, asemeni situației (a), interacțiunea se „stinge‟ de la sine sau este întreruptă de invitația cercetătoarei de a trece în faza următoare a exercițiului semistructurat.
Ca un set de concluzii parțiale legate de modelul ambivalent, în faza de interacțiune liberă mamă-copil, putem aminti: (1) secvențele de interacțiune sunt scurte, apar multe întreruperi, ezitări, invitații, reluări ale contactului; (2) pe parcursul interacțiunii, pot fi observate momente scurte în care copilul pare deconectat, dezorientat, confuz, ezitant, după care își reia interacțiunea cu mama; (3) de multe ori se poate observa o discordanță/ambivalență între nivelul social și cel psihologic al comunicării; (4) și la nivelul general al interacțiunii pot alterna scheme ambivalente: uneori secvența se finalizează prin contactul dintre cei doi protagoniști, cu acțiuni sincronizate și obținerea atenției reciproce, alteori căutarea acesteia se stinge de la sine, fără obținerea atenției împărtășite.
Faza de frustrare a copilului
În această fază a exercițiului semistructurat au fost codate un număr de 38 comportamente semnificative relației mamă-copil, identificate în cele 9 înregistrări analizate. Deși codul cu frecvență maximă (36 apariții) se referă la acțiunea copilului (“copilul pune jucăria în geantă”), aproape toate codurile următoare ca și frecvență de apariție se referă la acțiunile mamei, asemenea situației anterioare, de joc liber. Așadar, cu excepția comportamentului codat “copilul cooperează” (13 apariții), toate celelalte coduri cu frecvență mai mare de 10 apariții se referă la acțiunile mamei, care, simbolic, umple spațiul interacțiunii dintre cei doi actori: “mama pune jucăria în geantă” (29), “mama încurajează copilul” (20), “mama îi explică copilului” (11), “mama pune întrebări copilului” (11).
Redăm mai jos lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a copilului, în cazul atașamentului nesigur ambivalent.
Caseta 5. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a copilului, în situația atașamentului ambivalent
Schemele de interacțiune specifice acestei faze, pentru copiii cu atașament nesigur ambivalent, pot fi sintetizate conform figurii de mai jos (figura 9).
Figura 9. Schema de interacțiune mamă-copil în faza de frustrare a copilului, pentru copiii atașați ambivalent
Faza de frustrare a copilului debutează prin îndemnul mamei de a strânge jucăriile și a le pune în geantă, deci administrarea situației de constrângere. După cum s-a putut observa în înregistrările analizate, copilul poate reacționa în două moduri.
O primă variantă de răspuns este (a) acceptarea inițială a invitației. El cooperează la strânsul jucăriilor, mama îl ajută și îl felicită, după care intervine secvența oarecum specifică de întrerupere a cursului stabilit al interacțiunii: copilul se oprește, pare că ezită sau chiar încetează să pună jucăriile la loc/le scoate pe cele puse deja!
În situația în care apare doar ezitarea, dacă mama revine imediat cu îndemnul, oarecum presant (îi explică faptul că fie cercetătoarea va trebui să plece, fie că ea trebuie să ia jucăriile, să le ducă la alți copii; de exemplu: „Hai, mama, ca nu sunt ale noastre!‟), reacția copilului exprimă, posibil, frustrarea pentru că nu a primit suficient timp și ascultare a nevoii lui de pauză (spre exemplu pune nervos jucăriile în geantă, mai degrabă le aruncă, sau chiar răstoarnă geanta în care a strâns până acum jucăriile, parcă răzbunându-se pe acestea, care par să capete o atenție mai mare din partea mamei decât nevoia lui!).
După cum spuneam, o altă posibilă reacție în momentul de întrerupere ar putea fi aceea în care copilul trece direct la scoaterea din geantă a jucăriilor strânse deja. De aici, dacă mama continuă sa-i desconsidere nevoia exprimată de a se mai juca, el refuză explicit să coopereze (uneori chiar spune „Nu!‟), iar dacă îi confirmă nevoia și îi acordă timp pentru explorări suplimentare sau chiar se joacă liber împreună, copilul ajunge să coopereze în final și să rezolve sarcina în mod natural (ca și în cazul atașamentului securizant).
Există și varianta în care, imediat după invitația mamei de a pune jucăriile la loc, (b) copilul își exprimă evident refuzul de a colabora. El fie aruncă nervos piesele de Lego, ezită sau pare că „nu aude‟ (situație în care mama, evident centrată mai mult pe cerința mea decât pe nevoia exprimată a copilului, finalizează singură sarcina de a strânge jucăriile!), fie revine singur în faza de joc liber, fie se îndepărtează de locul de joacă, plecând spre persoana străină și devenind cu totul absorbit de altceva din exterior (camera de filmat, alte jucării din cameră, piesele de puzzle din fazele următoare etc.). Și în această ultimă variantă de scenariu, mama este evident centrată pe sarcină, reia explicațiile, îndemnul la finalizare (ignorând nevoia de joc a copilului!), acesta rămâne oarecum derutat, după care, uneori, strânge fără mare entuziasm, alteori pur și simplu se îndepărtează, căutând alte jucării și revenind, din nou, oarecum singur, la faza de joc liber.
Concluziile parțiale din această fază ar putea fi formulate astfel: (1) cei doi protagoniști par a acționa separat pentru satisfacerea nevoii inițiale, pe care o realizează relativ până în finalul secvenței: mama este evident centrată pe reușita în sarcina dată de cercetătoare, uneori finalizând-o chiar singură, în timp ce, separat, copilul își exprimă poate chiar de la început nevoia de atenție prin refuz, el obținându-și, uneori doar simbolic, acest drept, toate acestea cu prețul deconectării de la relație („ieșim victorioși pe un vas care se scufundă‟); (2) prin refuzul lui și comportamentele conexe, copilul pare să testeze cumva granițele în relație cu mama, disputând atenția ei în raport cu sarcina, care pare a o absorbi, în detrimentul păstrării conexiunii cu propriul copil…
Faza de frustrare a mamei
În această fază interacțiunea mamă-copil înregistrează cea mai mare bogăție și diversitate de comportamente semnificative, comparativ cu toate celelalte stiluri de atașament și faze ale exercițiului semistructurat. Au fost așadar codate un număr de 59 comportamente, dintre care 15 prezintă o frecvență mai mare de 5 apariții. Codul cu frecvența maximă (26 apariții) se referă la comportamentul mamei (“mama îi explică copilului”) și este urmat tot de două coduri referitoare la mamă (“mama îndeamnă copilul”, frecvența 22, “mama pune întrebări copilului”, frecvența 13), iar abia apoi sunt codate două comportamente ale copilului (ambele cu frecvența de 12 apariții), care fie “revine la faza de joc liber”, fie “vorbește neclar”. Din nou putem spune că mama domină acțiunea și spațiul relațional.
Mai jos putem urmări lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a mamei, în cazul atașamentului nesigur ambivalent.
Caseta 6. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a mamei, în situația atașamentului ambivalent
Continuând, analiza filmărilor interacțiunii mamă-copil, în faza de frustrare a mamei (completarea puzzle-ului cu interdicția mamei de a atinge piesele), pentru copiii diagnosticați ca atașați nesigur ambivalent, a condus la elaborarea următoarei scheme (figura 10).
Figura 10. Schema de interacțiune mamă-copil în faza de frustrare a mamei, pentru copiii atașați ambivalent
În cea de-a treia fază a exercițiului, aceea care generează frustrare mamei, de obicei schema de interacțiune debutează prin îndemnul mamei și explicațiile acesteia referitoare la sarcină, uneori chiar punând mâna pe piese și arătându-i ca model cum să facă. Răspunsurile copiilor ne evidențiază, pentru înregistrările din lotul investigat, 4 posibilități de continuare a schemei de relaționare.
O primă variantă este aceea în care (a) copilul încearcă să pună la locul lor piesele de puzzle și reușește, ceea ce se finalizează cu felicitările mamei („Bravo!‟, „Așa, mama!‟, „Gataaaa!‟), practic obținînd atenția, recunoașterea din parte acesteia, similar modelului securizant.
O altă variantă, din nou asemănătoare modelului securizant (prin păstrarea relativă a sincronizării între nevoia copilului și răspunsul mamei), este aceea în care, după invitația inițială a mamei de a începe sarcina, copilul (b) nu reușește. Atunci mama revine cu explicații, iar acesta fie (b1) depășește impasul, continuă sarcina, reușește, primind felicitările mamei, ca în varianta (a), fie (b2) pare că se adâncește în impas, că „nu aude‟ explicațiile și sugestiile mamei, acționează nervos și repetitiv cu piesele (parcă pentru a descărca tensiunea dată de frustrarea nereușitei), greșește în consecință, secvența se repetă accentuând tensiunea, iar schema se finalizează prin abandonul explicit al copilului („Nu!‟, „Niciodată!‟ ), acceptat de mamă.
Așadar, o altă variantă de răspuns la invitația inițială a mamei este (c) îndepărtarea atenției copilului de la sarcină, prin concentrarea asupra altor obiecte din cameră sau chiar oferind piesele persoanei străine. Copilul revine în scurt timp la faza de joc liber, iar mama îl însoțește comportamental, exprimând non-verbal frustrarea nereușitei, situație care este întreruptă de către cercetătoare („Putem să ne oprim…‟, „E OK ce am văzut, nu este nevoie să stresăm suplimentar copilul, poate a obosit…‟, „Văd că sunt mai interesante jucăriile tale [către copil], putem să încheiem aici…‟), urmată de replici contrariante ale mamei – psihologic, non-verbal, transmit eliberare, iar social părerea de rău că nu mai continuăm („Asta a fost tot?!?!?‟, „Ooo, dar puteam să mai continuăm!…‟).
Ultima variantă de relaționare evidențiază mai bine modelul specific al interacțiunii ambivalente, în care cei doi protagoniști acționează desincronizat, ca exprimare a nevoilor și răspuns primit. Aici (d) copilul își exprimă evident dezacordul vizavi de inivitație și aruncă piesele, răstoarnă tăblița, o întoarce pe partea cealaltă, împrăștie piesele… Mama nu răspunde nevoii lui de a opri sarcina (chiar temporar, ca și în cazul atașamentului securizant!), ci insită, îl dojenește, îl îndeamnă să revină la execuție, acesta se adâncește în exprimarea refuzului, tensiunea crește, nu cooperează, iar mama „decide‟ să rămână centrată pe sarcină, deconectată de nevoia copilului, finalizând ea completarea puzzle-ului (se întâmplă chiar să-l felicite pe acesta!?!?).
Poate că observația cea mai semnificativă de la acest nivel este aceea că: schemele de interacțiune din faza aceasta, în care frustrarea a fost „aplicată‟ mamei, semănă destul de mult cu acelea ale modelului securizant, prin păstrarea relativă a contactului dintre cei doi protagoniști, elementul ambivalent fiind cantitatea de tensiune/luptă pentru întâietetea nevoii, dintre ei. Modelul ambivalent, desincronizat, deconectat, centrat pe nevoia proprie în detrimentul relației, este mult mai prezent în faza anterioară, aceea în care mama trebuie să frustreze copilul, iar o posibilă variantă explicativă ar putea fi dificultatea acesteia de a reedita o situație posibil neplăcută din istoria ei de creștere (durerea Copilului Interior, conform teoriilor ce fundamentează demersul psihoterapeutic de diverse orientări).
STILUL DE ATAȘAMENT EVITANT (TIP A)
Faza de joc liber
Pentru elaborarea schemelor de interacțiune mamă-copil, specifice stilului de atașament evitant, lotul investigat ne-a pus la dispoziție doar 3 cazuri. De aceea, gradul de generalizare din cadrul schemelor este unul redus, ele putând fi folosite doar orientativ. Pentru a construi schemele specifice intearcțiunii evitante mamă-copil se impune ca, în cadrul unor investigații ulterioare, numărul de cazuri să fie crescut.
De asemenea, numărul redus de înregistrări ne limitează comparațiile dintre amploarea interacțiunilor corespunzătoare acestui stil de atașament și cele prezentate până aici. Vor putea fi făcute însă inferențe referitoare la asemănările și diferențele dintre cele trei faze ale exercițiului.
Așadar, pentru faza de joc liber au fost codate doar 26 comportamente semnificative din interacțiunea mamă-copil, dintre care doar 5 au o frecvență mai mare de 5 apariții. Spre deosebire de atașamentul insecurizant ambivalent, cel evitant prezintă un echilibru crescut între spațiul relațional ocupat de acțiunile celor doi actori, codurile cu frecvență maximă fiind în număr de 2 și referindu-se atât la acțiunea mamei (“mama îndeamnă copilul”), cât și la răspunsul copilului (“copilul refuză să coopereze”).
Caseta 7 redă lista codurilor cu o frecvență mai mare decât 5 apariții, pentru faza de joc liber, în cazul atașamentului insecurizant evitant.
Caseta 7. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de joc liber, în situația atașamentului evitant
Vom prezenta în cele ce urmează schema obținută pentru interacțiunea mamă-copil din faza de joc liber, redată în figura de mai jos (figura 11).
Figura 11. Schema de interacțiune mamă-copil în jocul liber, pentru copiii atașați evitant
Secvența de joc liber, pentru stilul de atașament evitant, începe, în cazurile investigate de noi, prin încercarea mamei de a atrage atenția copilului, strigându-l sau arătându-i o jucărie.
Elementul definitor identificat în interacțiunea bazată pe evitare devine evident odată cu reacția copilului: cei doi păstrează contactul, cu un grad scăzut de intimitate/apropiere, reglat astfel prin concentrarea atenției pe un obiect extern relației, care poate fi jucăria sau chiar persoana străină! Așadar, copilul răspunde uneori (a) apropiind-se să ia jucăria de la mamă, aceasta reacționând aparent jucăuș (joc de tipul „ți-o dau, nu ți-o dau!…‟), dar totodată inducând o notă de confuzie, derută, implicit distanță!… Secvența se încheie prin îndepărtarea fizică a copilului de mamă și plecarea spre persoana străină, ca și cum atingerea obiectivului de primire a atenției/confirmării din partea figurii de atașament este posibilă doar prin păstrarea distanței!
Înscriidu-se în aceleași principii de funcționare menționate anterior, o altă variantă de reacție a copilului la invitația mamei este (b) orientarea imediată a atenției acestuia spre persoana străină! Mama îi vorbește în continuarea secvenței, el își urmează drumul spre persoana străină, mama continuă să-l strige, el ignorând-o în continuare… și păstrând astfel atenția ei focalizată. Ca o confirmare că modelul funcționează, în senul că este strategia cea mai eficientă de a atinge obiectivul de obținere (indirectă) a atenției reciproce, mama vine spre copil, îi întrerupe acțiunea, îl invită să coopereze cu ea, el refuzând-o până la final…
Concluzia deja vehiculată pentru interacțiunea uzuală a modelului evitant ar putea fi aceea că: o strategie eficientă pentru cei doi protagoniști de a păstra contactul relativ și atenția reciprocă este îndepărtarea…
Faza de frustrare a copilului
Din eșantioanele de timp de 2 minute, corespunzătoare acestei faze a exercițiului, extrase din cele 3 înregistrări specifice atașamentului evitant, au fost codate doar 20 de comportamente semnificative pentru interacțiunea mamă-copil. Putem spune că, asemănător fazei de joc liber a copiilor evitanți, interacțiunea este destul de săracă în comportamente ale celor doi actori. Doar 4 coduri au o frecvență mai mare de 5 apariții, cu un maximum de 7 apariții pentru comportamentul mamei (“mama îndeamnă copilul”), urmat de un cod pentru comportamentul copilului (“copilul refuză să coopereze cu mama”), cu o frecvență de 6 apariții. Și aici observăm, analizând conținutul codurilor cu frecvență maximă, semnificația acestora, faptul că reacția dominantă a copilului este de a evita mama și colaborarea cu aceasta.
Redăm mai jos lista codurilor cu o frecvență mai mare decât 5 apariții, pentru faza de frustrare a copilului, în cazul atașamentului insecurizant evitant.
Caseta 8. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a copilului, în situația atașamentului evitant
Analiza înregistrărilor interacțiunii mamă-copil, în faza de frustrare a copilului, pentru grupul cu atașament nesigur evitant, ne-a condus la elaborarea schemei următoare (figura 12).
Figura 12. Schema de interacțiune mamă-copil în faza de frustrare a copilului, pentru copiii atașați evitant
Faza generatoare de frustrare pentru copil din exercițiul semistructurat debutează, în cazul modelului evitant de interacțiune, prin îndemnul mamei, sub formă de joc, de a pune jucăriile în geantă.
Reacția copilului respectă strategia de îndepărtare/urmărire. Așadar, el fie (a) răspunde inițial solicitării, mama îl felicită pentru reușită, însă nu după mult timp, el desfășoară „stratagema‟ de păstrare a contactului prin îndepărtare și începe să scoată din geantă jucăriile! Mama revine cu îndemnul, el nu o ascultă, îi întoarce spatele, schema de acțiune continuându-se (până la finalizare) prin repetarea de mai multe ori a secvenței în care mama pune ea jucării în geantă, iar copilul le scoate. Practic ei pătrează relația la nivel psihologic, prin acțiuni care, la nivel social, exprimă „luptă‟/discordanță.
O altă posibilă reacție la îndemnul mamei de a pune jucăriile la loc poate fi (b) refuzul explicit („Nu!‟) sau implicit (el scoate jucăriile pe care mama a apucat să le pună în geantă ca model). De aici, uneori mama încearcă să reia invitația (b1), alegând o nouă jucărie și reluând invitația. Refuzul copilului se menține oarecum voalat, pentru că el pare să accepte inițial sarcina, dar după scurt timp o abandonează, revenind la faza de joc liber… Alteori, refuzul copilului este urmat de (b2) reluarea îndemnului mamei pe un ton mai ridicat. Copilul continuă să refuze, mama accentuează presiunea prin unele amenințări („Dacă nu le pui la loc, nu-ți mai ia jucării mama!…‟), în urma cărora copilul pare să accepte verbal („Da!‟), însă comportamental își păstrează poziția (nu acționează deloc!). Asemănător reacției (a), mama decide să pună singură jucăriile în geantă, abandonând astfel contactul, urmat de o reacție similară din partea copilului, care se îndepărtează. Sintetizând oarecum: sarcina a fost îndeplinită, relația a fost întreruptă.
Concluzia parțială a acestui model evitant poate fi sintetizată astfel: păstrarea contactului/relației la nivel psihologic este condiționată de îndepărtarea/distanța fizică!…
Faza de frustrare a mamei
În această fază interacțiunea este cea mai săracă, în comparație cu toate celelalte etape ale exercițiului aplicat copiilor cu atașament evitant, dar și relativ la celelalte stiluri de atașament. Concret, doar 17 comportamente semnificative au fost codate din eșantioanele de timp selectate, iar dintre acestea, numai 3 coduri au o frecvență mai mare de 5 apariții, cu un maximum de 8 apariții pentru codul “mama îndeamnă copilul”. Chiar având o frecvență de numai 5 apariții amândouă, următoarele coduri se referă la acțiunea simultană a mamei și copilului (“mama și copilul cooperează în realizarea sarcinii”) și, din nou, la acțiunea mamei (“mama oferă instrucțiuni copilului”). În mod asemănător stilului de atașament insecurizant ambivalent, toate aceste coduri o au ca protagonist pe mamă, care, în faza de frustrare, pare a ocupa spațiul interacțiunii dintre ea și copil. Numărul redus de filmări din această categorie nu ne permite însă generalizarea rezultatelor.
Vom prezenta în cele ce urmează lista codurilor cu o frecvență mai mare decât 5 apariții, pentru faza de frustrare a mamei, în cazul atașamentului insecurizant evitant.
Caseta 9. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a mamei, în situația atașamentului evitant
Analiza înregistrărilor interacțiunii mamă-copil, în faza de frustrare a mamei (completarea puzzle-ului cu interdicția mamei de a atinge piesele), pentru copiii diagnosticați ca atașați nesigur evitant, a condus la elaborarea următoarei scheme (figura 13).
Figura 13. Schema de interacțiune mamă-copil în faza de frustrare a mamei, pentru copiii atașați evitant
Din nou mama inițiază contactul, arătându-i tăblița, prezentându-i ce are de făcut, practic, acordând încă de la început atenție explicită sarcinii.
Înainte de a continua cu descrierea schemei de răspuns a copilului, este important să reamintim faptul că numărul redus de înregistrări ale copiilor diagnosticați cu acest stil de atașament (3 în total), nu ne permite un grad înalt de generalizare a modelului. De aceea, vom prezenta elementele comune ale schemelor, cu observația că una dintre acestea este foarte diferită de celelalte două (mult asemănător modelului securizant, copilul respectiv fiind chiar încadrat ca „ușor evitant, la limita cu modelul securizant‟!).
Revenind la analiză, după invitația inițială a mamei de a începe completarea puzzle-ului, copii cu un tip de atașament clar evitant încearcă, dar nu reușesc. Mama revine cu explicații despre sarcină, după care (a1) unii reușesc inițial, sunt felicitați scurt de mamă, care continuă imediat cu îndemnurile de a relua sarcina („Așa! Și asta???‟, „Foarte bine! Ia să vedem…‟). Alții (a2) cer nonverbal ajutorul mamei (îi întind ei piesa de puzzle), dar obțin doar refuzul explicit al acesteia („Nu mi le trebuie!…‟, „Nu eu, tu!‟, cu o mimică încruntată, serioasă, gravă!…). În ambele cazuri, tentativa oarecum simbolică de a aduce relația pe un făgaș al împărtășirii pozitive (a1 și a2), urmate de refuzurile mai mult sau mai puțin directe ale mamei, sunt soldate de intrarea în modelul de acțiune evitant descris de noi deja: copilul refuză nonverbal realizarea sarcinii (pleacă în căutarea altor obiecte din cameră, aruncă piesa de puzzle și descărcându-și astfel furia etc.). Mama continuă cu explicațiile/invitațiile verbale și mimica tranșantă, uneori încruntată, copilul menține refuzul nonverbal (nu o privește, se întoarce cu spatele, pleacă în căutarea altor obiecte, se întinde pe jos, se agită și pleacă prin cameră etc.), iar secvența se continuă, într-o notă de tensiune, până la oprirea sarcinii de către cercetătoare.
Varianta de răspuns a copilului diagnosticat cu stil de atașament ușor evitant, relativ securizant o vom menționa doar, ea fiind foarte asemănătoare cu schema descrisă în cadrul modelului securizant de acțiune: (b) copilul reușește în sarcină, mama îl felicită („Bravoooo!‟, „Perfect!‟, râde cu el, îl aplaudă, mimica este binevoitoare, încurajatoare, zâmbitoare).
Și pentru această etapă, referitoare la atașamentul evitant, se pot desprinde unele concluzii parțiale. Așadar: (1) Se poate observa mai evident în cazul mamei o exprimare verbală a îndemnului, cu distanță fizică/nonverbală, iar în cazul copilului predominanța refuzurilor exprimate la nivel nonverbal. (2) Mama este foarte mult concentrată pe sarcină, blocând/evitând să răspundă invitației spre contact emoțional cald, securizant, din partea copilului.(3) Și aici, specific modelului evitant descris anterior, copilul pare să utilizeze „nereușita/eșecul‟ în sarcină pentru a păstra atenția mamei, maximum-ul posibil obținut în relația cu ea…
O concluzie mai generală, comparând faza a treia a exercițiului semistructurat, pentru stilurile de atașament descrise până aici, poate fi: se confirmă presupunerea emisă de noi anterior, și anume că în această etapă, care generează frustrare mamei, ea demonstrează o capacitate mai mare de autoreglaj, schemele de interacțiune arătând un grad mai mic de insecuritate specifică modelului (evitant sau ambivalent). O posibilă variantă explicativă, ar putea fi aceea că interdicția de a atinge piesele în faza a treia (frustrare aplicată direct mamei) se adresează în principal nivelului cognitiv/adult al acesteia, în timp ce sarcina de strângere a jucăriilor din faza a doua (frustrare aplicată direct copilului, indirect mamei!) vizează/implică mai mult nivelul emoțional al acesteia, stimulând posibile scheme de acțiune învățate în propriile experiențe timpurii.
STILUL DE ATAȘAMENT DEZORGANIZAT (TIP D)
După cum putem înțelege încă din denumirea acestui stil de atașament, desigur, și după cum este menționat și în literatura de specialitate (Ainsworth, 1978), analiza celor 4 înregistrări corespunzătoare stilului de atașament dezorganizat nu permite elaborarea unei scheme clare de interacțiune. Lipsa unei strategii coerente este caracteristica de bază a relaționării acestor copii cu mamele lor, în toate cele trei faze a le observației semistructurate.
Cu toate acestea, vom da câteva exemple de fragmente de interacțiune, pentru a evidenția unele particularități ale relaționării copiilor cu atașament dezorganizat cu mamele lor și în prezența unei persoane străine. În Anexa 12 vom prezenta separat schemele detaliate ale interacțiunii din înregistrările analizate, fără a le putea însă sintetiza într-o schemă mai generală pe care să o inserăm aici, asemeni situațiilor anterioare.
Spre exemplu, într-unul dintre cazuri, interacțiunea de joc liber dintre cei doi protagoniști începe asemănător stilului securizant, printr-o bună sincronizare și relaționare. Cu toate acestea, acțiunea se continuă în manieră specific evitantă, deconectată (mama vorbește cu persoana străină, în timp ce micuța se joacă, păstrând distanța pentru a primi cât de cât atenție). Dar pentru că mama continuă să vorbească și să fie atentă la persoana străină, fetița nu primește stimularea și atenția dorită, schimbând brusc strategia de apropiere, în manieră specific ambivalentă (i se ghemuiește mamei în brațe și o lovește în același timp, descărcându-și astfel frustrarea acumulată).
În aceeași manieră urmează alte treceri scurte succesive de la interacțiunea specifică unui stil de atașament la cea identificată pentru un altul, cu mixaje între patternurile determinate anterior. Concluzia care poate fi desprinsă din observațiile de aici este aceea că, asemeni celorlalte categorii de atașament, și acești copii caută atenția mamei, doar că răspunsul acesteia este atât de inconsistent, încât ei ajung să încerce, să schimbe sau să repete scurt toate strategiile posibile pentru captarea sa.
Dacă până aici am analizat interacțiunea propriu-zisă din înregistrări și listele de coduri frecvente pentru a elebora schemele de relaționare mamă-copil, pentru fiecare tip de atașament, în această ultimă parte vom extrage câteva idei pentru atașamentul dezorganizat urmărind familiile de coduri (grupările specifice), pe fiecare etapă a exercițiului semistructurat.
Listele complete pentru fiecare familie de coduri, cu frecvențele înregistrate în eșantioanele de timp de 2 minute, extrase din cele trei faze ale filmărior, pentru fiecare stil de atașament, pot fi consultate în Anexa 11.
Revenind la atașamentul dezorganizat și codurile specifice de aici, observăm că, din cele 4 filmări pe care le deținem, a fost identificat un număr de comportamente semnificative similar stilului evitant. Redăm în continuare datele concrete doar cu titlu orientativ, întrucât numărul redus al înregistrărilor, precum și diferența față de numărul celor corespunzătoare stilurilor securizant și ambivalent, nu ne permit generalizări sau inferențe ulterioare.
Așadar, mai concret, în prima fază a exercițiului semistructurat, au fost codate 30 de comportamente, dintre care doar 4 au o frecvență mai mare decât 5 apariții (caseta 10). Maximumul de 8 apariții este înregistrat de un cod al comportamentului corespunzător copilului, spre deosebire de toate celelalte stiluri de atașament și care, mai mult, este orientat către persoana străină, nu către mamă (“copilul interacționează, cooperează cu persoana străină”).
Caseta 10. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de joc liber, în situația atașamentului dezorganizat
În faza a doua, de frustrare a copilului, au fost codate 33 de comportamente semnificative, dintre care 5 au o frecvență mai mare decât 5 apariții. Frecvența maximă înregistrată, de 14 apariții, se referă la un comportament simultan al mamei și al copilului (“mama și copilul cooperează în realizarea sacinii”), în timp ce toate celelalte 3 coduri care urmează vizează comportamente ale mamei: “mama îndeamnă copilul” (frecvența 8), “mama pune întrebări copilului (cere părerea)” (frecvența 5), “mama pune jucăria în gentă” (frecvența 5). Tot cu o frecvență de 5 apariții, regăsim în această listă și un singur comportament al copilului, respective “copilul pune întrebări mamei”.
Caseta 11. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a copilului, în situația atașamentului dezorganizat
Pentru cea de-a treia fază a exercițiului, aceea de frustrare a mamei, au fost codate doar 20 de comportamente semnificative. Din nou comportamentele mamei domină spațiul interacțional, asemeni atașamentului insecurizant ambivalent, cel mai frecvent cod referindu-se la acțiunea simultană a mamei și a copilului (“mama și copilul cooperează în realizarea sarcinii – interacționează verbal, construiesc împreună puzzle-ul”), iar următoarele coduri fiind legate tot de comportamentul acesteia: “mama încurajează copilul felicitându-l” (frecvența 12), “mama pune întrebări copilului” (frecvența 9), “mama oferă instrucțiuni copilului” (frecvența 6), “mama atinge piesele” (frecvența 5). Singura excepție este reprezentată de un cod descriind comportamentul copilului (“copilul răspunde mamei”, frecvența 7).
Redăm mai jos (caseta 12) lista codurilor cu o frecvență mai mare decât 5, pentru atașamentul dezorganizat și pentru faza de frustrare a mamei.
Caseta 12. Lista codurilor cu frecvență mai mare de 5 apariții, pentru faza de frustrare a mamei, în situația atașamentului dezorganizat
Urmează ca în secțiunea din continuare să discutăm rezultatele și concluziile formulate.
3.5. Discutarea rezultatelor și concluzii
După cum s-a putut observa până aici, studiul de față are o structură evident inductivă. Datorită numărului relativ redus de înregistrări, nu se pot formula concluzii cu un nivel atotcuprinzător de generalitate. Cu toate acestea, se pot evidenția unele principii și se pot lua în considerare diversele implicații ale acestora. Vom urmări în paralel și unele rezultate coerente inventariate în literatura de referință a domeniului.
Pe scurt, am arătat faptul că, în cazul atașamentului securizant, pentru toate cele trei faze ale exercițiului semistructurat, cele mai frecvente coduri se referă la acțiuni sincronizate, de tip stimul-răspuns, ale celor doi protagoniști, mama și copilul. Cu alte cuvinte, interacțiunea dintre cei doi este una care pare că ar putea continua la nesfârșit. Simpla bucurie de a relaționa pare a reprezenta în sine atingerea obiectivului de obținere a atenției, a apropierii și a securității. Rezultatele sunt coerente cu descrierea acestui stil de atașament oferită de Mary Ainsworth (1978), dar și cu acelea ale lui Kirkland (2005, cit de Andreassen și Fletcher, 2007), care includ în profilul copiilor atașați securizat comportamentele pline de căldură în relație, cooperare și sociabilitate, cu un distress scăzut la separare și evitarea altora. La fel, pentru mamele acestor copii, metaanaliza lui Belsky (1999) menționează: o stimulare moderată, potrivită (Belsky, Rovine și Taylor, 1984; Feldstein, Crown, Beebe și Jaffe, 1995); sincronizarea interacțională (Isabella și Belsky, 1991; Isabella, Belsky și von Eye, 1989; Leyendecker, Lamb, Fracasso, Scholmerich și Larson, 1997); implicarea, căldura și responsivitatea maternă (Bates, Maslin și Frankel, 1985; Leyendecker, și colab. 1997; O’Connor, Sigman și Kasasi, 1992). Studiul lui van der Boom (1990) amintește comportamentul matern de atenție la explorarea copilului, ca premisă a sincronizării și securizării acestuia.
Atât în faza de frustrare a copilului, cât și în cea aplicată mamei, cei doi păstrează mereu relația într-o notă pozitivă, cu experiența bucuriei de a fi trecut împreună prin acest proces. Uneori sarcina este îndeplinită (ca și în situația în care jucăriile ajung toate în geantă sau puzzle-ul este completat), alteori ea este abandonată și cei doi se reîntorc la jocul liber. Aceasta datorită faptului că mama rămâne centrarată pe sarcină în măsura în care acest lucru nu contravine evident nevoii copilului, care primează mereu. Sentimentul pe care îl trezește urmărirea acestui tip de interacțiune este acela de plăcere în relaționare și de siguranță.
Referitor la stilul de atașament insecurizant ambivalent, am observat că aici că, în toate fazele exercițiului semistructurat, spre deosebire de modelul de interacțiune securizant, există o acțiune mult mai bogată și dominantă a mamei, copilul rămânând așadar în plan secund ca și spațiu relațional în care să răspundă. Aceeași metaanaliză a lui Belsky (1999) menționează pentru atașamentul insecurizant ambivalent legătura cu stilul parental intruziv, excesiv de stimulativ, conontrolând interacțiunile.
Ca și structură a relaționării mamă-copil în faza de joc liber, înregistrările analizate ne-au permis să observăm secvențe de interacțiune scurte, cu multe întreruperi, ezitări, invitații, reluări ale contactului. Pe parcursul interacțiunii, pot fi remarcate momente scurte în care copilul pare deconectat, dezorientat, confuz, ezitant, după care își reia relaționarea cu mama. Acest portret poate fi pus în legătură cu elementele caracteristice pe care le menționează Kirkland (2005, cit de Andreassen și Fletcher, 2007) pentru stilul ambivalent: este redus ca și sociabilitate și independență, prezentând o căutare crescută a atenției mamei și distress la separare de aceasta.
O altă caracteristică a relaționării specifice acestui stil de atașament este reprezentată de multele discordanțe între nivelul social și cel psihologic al comunicării. Și la nivelul general al interacțiunii pot alterna scheme ambivalente: uneori secvența se finalizează prin contactul dintre cei doi protagoniști, cu acțiuni sincronizate și obținerea atenției reciproce, alteori căutarea acesteia se stinge de la sine, fără obținerea atenției împărtășite.
Și în faza de frustrare a copilului, cei doi protagoniști par a acționa separat pentru satisfacerea nevoii inițiale a fiecăruia, pe care și-o realizează relativ până în finalul secvenței: mama este evident centrată pe reușita în sarcina dată de cercetătoare, uneori finalizând-o chiar singură, în timp ce, separat, copilul își exprimă poate chiar de la început nevoia de atenție prin refuz, el obținându-și, uneori doar simbolic, acest drept, toate acestea cu prețul deconectării de la relație, ca în zicala „ieșim victorioși pe un vas care se scufundă‟. Prin refuzul lui și comportamentele conexe, copilul pare să testeze cumva granițele în relație cu mama, disputând atenția ei în raport cu sarcina, care pare a o absorbi pe aceasta, în detrimentul păstrării conexiunii cu propriul copil…
În faza de frustrare a mamei s-a putut observa că schemele de interacțiune semănă destul de mult cu acelea ale modelului securizant, prin păstrarea relativă a contactului dintre cei doi protagoniști, elementul ambivalent fiind cantitatea de tensiune/luptă dintre ei pentru întâietetea nevoii. Modelul ambivalent, desincronizat, deconectat, centrat pe nevoia proprie în detrimentul relației, este mult mai prezent în faza anterioară, aceea în care mama trebuie să frustreze copilul.
Referitor la stilul de atașament insecurizant evitant, spre deosebire de atașamentul ambivalent, am observat un echilibru crescut între spațiul relațional ocupat de acțiunile celor doi actori. În faza de joc liber, cei doi păstrează contactul, cu un grad scăzut de intimitate/apropiere, reglat astfel prin concentrarea atenției pe un obiect extern relației, care poate fi jucăria sau chiar persoana străină! Cu alte cuvinte, o strategie eficientă pentru cei doi protagoniști de a păstra contactul relativ și atenția reciprocă este îndepărtarea… Mary Aisworth (1978) caracterizează acești copii ca explorând imediat, arătând puțină afecțiune sau comportament de securizare, răspunzând minim sau arătând foarte puțină tulburare când sunt lăsați singuri. Mai mult, ei evită activ părintele, uitându-se în altă parte și concentrându-se adesea pe jucării, totodată căutând distanța față de acesta, și fiind interesați mai mult de jucării decât de părinte.
Aceeași strategie se păstrează și în faza de frustrare a copilului, când reacția dominantă a acestuia este de a evita mama, dar și de a colaborara cu aceasta. Practic ei pătrează relația la nivel psihologic, prin acțiuni care, la nivel social, exprimă „luptă‟/discordanță. Copilul reușește de cele mai multe ori să finalizeze sarcina, deși, relația a fost întreruptă. Putem spune că, în această fază, păstrarea contactului/relației la nivel psihologic este condiționată de îndepărtarea/distanța fizică!… În mod coerent cu aceste observații ale noastre, Kirkland (2005, cit de Andreassen și Fletcher, 2007) menționează ca și „puncte fierbinți” în caracterizarea copiilor cu stil de atașament evitant predominarea sociabilității și independenței, cu o căldură și cooperare săzute.
Observațiile legate de faza de frustrare a mamei, pentru copiii diagnosticați cu atașament nesigur evitant, ne arată că interacțiunea este cea mai săracă, în comparație cu toate celelalte etape ale exercițiului aplicat copiilor cu atașament evitant, dar și relativ la celelalte stiluri de atașament. În aceeași direcție cu a rezultatelor analizei noastre, studiul amplu al lui Belsky (1999) asupra literaturii din domeniul atașamentului menționează în cazul mamelor copiilor atașați evitant lipsa responivității și subimplicarea (Belsky et colab., 1984; Isabella et colab., 1989; Lewis și Fiering, 1989; Malatesta, Grigoryev, Lamb, Albin și Culver, 1986; Smith și Pederson, 1988; Vondra, Shaw și Kevinides, 1995).
Aici se poate observa mai clar în cazul mamei o exprimare verbală a îndemnului, cu distanță fizică/nonverbală, iar în cazul copilului predominanța refuzurilor exprimate la nivel nonverbal. Mama este foarte mult concentrată pe sarcină, blocând/evitând să răspundă invitației spre contact emoțional cald, securizant, din partea copilului. Și aici, specific modelului evitant descris anterior, copilul pare să utilizeze „nereușita/eșecul‟ în sarcină pentru a păstra atenția mamei, maximum-ul posibil obținut în relația cu ea…
O concluzie mai generală, comparând faza a treia a exercițiului semistructurat, pentru stilurile de atașament descrise până aici, poate fi că se confirmă presupunerea emisă de noi anterior, și anume că în această etapă, care generează frustrare mamei, ea demonstrează o capacitate mai mare de autoreglaj, schemele de interacțiune arătând un grad mai mic de insecuritate specifică modelului (evitant sau ambivalent). O posibilă variantă explicativă, ar putea fi aceea că interdicția de a atinge piesele în faza a treia (frustrare aplicată direct mamei) se adresează în principal nivelului cognitiv/adult al acesteia, în timp ce sarcina de strângere a jucăriilor din faza a doua (frustrare aplicată direct copilului, indirect mamei!) vizează/implică mai mult nivelul emoțional al acesteia, stimulând posibile scheme de acțiune învățate în propriile experiențe timpurii.
Legat de cel de-al patrulea stil de atașament, cel dezorganizat, lipsa unei strategii coerente este caracteristica de bază a relaționării acestor copii cu mamele lor, în toate cele trei faze a le observației semistructurate. Acești copii prezintă alternativ strategii specifice stilurilor de atașament securizant, ambivalent și evitant, ceea ce este coerent cu observația lui Main (2000, cit de Andreassen și Fletcher, 2007), care descrie acești copii ca acționând dezorientat și confuz în prezența părintelui, fie cu încercări de a face pe plac acestuia, fie, în momentul următor, prezentând furie sau rejecție față de părinte. Concluzia care poate fi desprinsă din observațiile de aici este aceea că, asemeni celorlalte categorii de atașament, și acești copii caută atenția mamei, doar că răspunsul acesteia este atât de inconsistent, încât ei ajung să încerce, să schimbe sau să repete scurt toate strategiile posibile pentru captarea sa.
Am putut urmări în paragrafele anterioare principalele concluzii ale teoriei elaborate inductiv, pe baza observațiilor noastre, din cadrul înregistrărilor diadelor mamă-copil participante la studiu. De asemenea, am stabilit unele conexiuni cu elementele de referință din literatura de specialitate a domeniului atașamentului, care descrie astfel de modele interacționale între copil și îngrijitor. Vom menționa în cele ce urmează câteva posibilități de utilizare a rezultatelor noastre în elaborarea unor strategii de prevenție și creștere a securității copiilor cu vârste cuprinse între 1 și 3 ani.
Strategii de prevenție și creștere a securității
Cercetarea de față este doar un prim pas spre sistematizarea potențialelor strategii de creștere a securității atașamentului copiilor, care pot fi aplicate în mediul de acasă. După cunoștințele noastre, majoritatea studiilor anterioare se centrează pe discutarea schemelor interacționale mamă-copil în condiții de laborator.
Principalul nostru obiectiv aplicativ vizează creșterea nivelului de conștientizare al părinților, mai ales al mamelor, în legătură cu opțiunile pe care le au pentru a facilita dezvoltarea sentimentului de siguranță la propriului copil, și care, pe termen lung, se va concretiza într-o relație securizantă cu acesta, precum și în structurarea unui atașament securizant.
Literatura de specialitate menționează faptul că o intervenție pe termen scurt (mai puțin de 16 ședințe), centrată pe interacțiune, în primul an din viața unui copil (dar după vârsta de 6 luni), poate schimba în mod efectiv comportamentul matern interactiv și poate facilita dezvoltarea unei relații de atașament securizant între copil și mamă (van IJzendoorn, Juffer și Duyvesteyn, 1995). De asemenea, aflăm că intervenția trebuie să se concentreze atât pe nivelul cognitiv, intrapsihic, al mamei, cât și pe acela comportamental (Moran, Pederson, și Krupka, 2005). Deși utilizarea feedback-ului înregistrat pe casete video a fost relativ rară, studiile respective au arătat o mai mare eficiență decât acelea în care nu a fost folosită această metodă (Moran, Pederson, și Krupka, 2005).
În lumina celor amintite mai sus, vom spune doar că propunerea noastră aplicativă este de a utiliza schemele elaborate și descrise în lucrarea de față ca și repere pentru autodiagnosticarea propriei modalități de interacțiune mamă-copil, utilizând în același timp și modelul securizant ca și reper și obiectiv de schimbare a celor identificate, dacă interacțiunea se înscrie în ciclul insecurizant.
Concret, vizualizăm posiblitatea elaborării unor cursuri postnatale, cu durată de maximum 16 ședințe, săptămânale, în care participanții: (a) să beneficieze de expuneri legate de stilurile de atașament, de modalitățile de structurare a acestora în mod diferit în funcție de relaționarea cu îngrijitorul, de conștientizarea faptului că în primul an de viață sarcina principală de dezvoltare a copilului este interiorizarea sentimentului de siguranță vs nesiguranță (conform teoriei lui Erikson), dar și de managementul emoțiilor proprii; (b) să înregistreze și să urmărească împreună cu facilitatorul modul propriu de interacțiune, dar și filmări ale unor copii cu atașament securizant în raport cu propriile mame; (c) să primească feedback individual și de grup, precum și suport emoțional din partea celorlalți participanți pentru susținerea schimbării.
Desigur, chiar dacă impactul poate fi mai redus sau durata schimbării mai mare, considerăm utile chiar și cursurile prenatale care să prezinte aceste teme legate de optimizarea stilului de atașament.
De asemenea, și utilizarea individuală poate fi luată în considerare, acasă, fără suportul facilitatorului, ci doar înregistrând modul propriu de interacțiune mamă-copil și comparându-l sistematic cu înregistrări sau tutoriale care prezintă schemele și elementele interacțiunii securizante.
Prin toate acestea, considerăm că studiul de față aduce un plus semnificativ atât de factură teoretică, completând descrierile specifice fiecărui stil de atașament cunoscute până acum în literatura de domeniului, dar având totodată și un puternic accent aplicativ, datorită posibilității utlizării schemelor interacționale elaborate de noi în vederea optimizării nivelului de siguranță în relația mamă-copil, chiar și în mediul familiar acestora, respectiv acasă.
Mențiuni
Fiind vorba despre un studiu calitativ, atât în faza de sortare a cardurilor cu itemi ai TAS-45, pentru diagnosticarea stilului de atașament al copiilor, cât și în etapele de codare și elaborare a schemelor interacționale a fost nevoie de mai multe perspective. Așadar, din echipa de cercetare au făcut parte atât autoarea lucrării, asistent universitar în Departamentul de Psihologie, al Facultății de Sociologie și Psihologie, din Universitatea de Vest Timisoara, cât și psiholog doctorand [anonimizat], psiholog Alexandra Docea, asistent de cercetare al Departamentul de Psihologie, al Facultății de Sociologie și Psihologie, din Universitatea de Vest Timisoara și psiholog Ada Ion.
CAPITOLUL 5
Concluzii și implicații practice
Iată că am ajuns cu lucrarea noastră în punctul în care perspectiva de ansamblu pe care am obținut-o ne permite să formulăm o serie de concluzii generale, atât de factură teoretică, cât și aplicativă.
Vom structura aceste concluzii, la nivel teoretic, sub forma unor sugestii pentru cercetările viitoare, iar la nivel aplicativ, ca și recomandări pentru specialiști și părinți, ca măsuri specifice pentru educatorii prenatali Lamaze sau ca și aplicații alternative pentru optimizarea atașamentului infantil în mediul natural.
Referindu-ne la prima categorie de concluzii, aceea cu implicații teoretice, putem aminti în primul rând faptul că, în cadrul studiilor desfășurate, cercetarea noastră a contrazis literatura de specialitate prin concluzia că mamele cu o anxietate crescută a atașamentului în cuplu vor avea copii cu o cooperare crescută ca dimensiune a atașamentului. Bazându-ne pe concluziile studiului lui Berant, Mikulincer și Shaver (2007), explicația posibilă pe care am găsit-o a fost că acești copii reacționează prin cooperare nu la anxietatea mamei, ci la strategiile ei de coping prin care încearcă să reducă distresul (comportamente active, binevoitoare, insistente în a obține dragostea și asigurarea partenerului). În acest context, propunerea noastră concretă ar fi de continuare a investigării, în studii viitoare, a relațiilor directe și moderate între anxietatea atașamentului matern în cuplu și dimensiunea cooperare a atașamentului infantil.
O altă implicație teoretică a concluziilor noastre, tot sub forma unei recomandări de cercetare, se referă la implicațiile atașamentului patern în relația dintre atașamentul matern și cel al copilului. Teza noastră nu a explorat rolul moderator al comportamentului legat de atașamentul patern în cuplu în relația dintre atașamentul matern în cuplu și dimensiunile atașamentului infantil, dar concluziile colaterale ne îndreptățesc să considerăm că acesta ar juca un astfel de rol. O eventuală diferențiere între fetițe și băieței ar putea completa semnificativ tabloul rezultatelor, confirmând astfel teoria developmentală a modelelor de gen.
Pe de altă parte, în cercetarea noastră folosim pentru a doua oară pe populație românească proba relativ recentă de evaluare a atașamentului infantil, TAS-45 (Kirkland, 2007). Se impune așadar ca în cercetări ulterioare să lărgim lotul de copii pe care aceasta să fie aplicată, pentru o mai bună descriere și verficare a calităților psihometrice și pentru adaptare pe populația aurohtonă.
Nu în ultimul rând, lucrarea noastră contribuie, prin descrierea schemelor de interacțiune specifice stilurilor de atașament infantil, la completarea literaturii de specialitate a domeniului atașamentului. Alături de descrierile, în condiții de laborator, oferite de Mary Ainsworth (1973), teza de față oferă un tablou al acestor stiluri de atașament, așa cum se prezintă ele în interacțiunea mamă-copil, pentru copiii de 1-3 ani, în mediu natural (acasă). Desigur, pentru creșterea gradului de generalizare a acestor concluzii, recomandăm extinderea eșantionului de diade investigate.
Trecând mai departe în sfera aplicativă, vom face o serie de recomandări bazate pe concluziile obținute. Am arătat așadar că atașamentul în cuplu, prin dimensiunea evitare maternă și/sau paternă, influențează structurarea dimensiunilor atașamentului infantil. Concret, evitarea paternă scade confortul la alintare, ca dimensiune a atașamentului infantil, în timp ce evitarea maternă a mamelor care îngrijesc copilul crește comportamentele de distres la separare și solicitante/provocatoare, ca și dimensiuni ale atașamentului infantil. De aici rezultă că psihoterapia de cuplu sau a familiei se poate centra pe reducerea dimensiunii evitare a atașamentului în cuplu, pentru optimizarea nivelului de securitate a atașamentului infantil.
O altă concluzie a noastră arată că un nivel crescut de coeziune în cuplu raportată de mamă este un predictor atât pentru sociabilitatea scăzută, cât și pentru evitarea altora ridicată, ca dimensiuni ale atașamentului infantil, ca un posibil efect al indisponibilității informaționale a mamei (aspect ce trebuie verificat în studii ulterioare). Aceasta atrage după sine recomandarea de creștere a conștientizării mamelor asupra importanței comportamentului lor de disponibilitate informațională pentru modularea și creșterea selectivității legate de sociabilitatea infantilă.
Pe de altă parte, cercetarea noastră arată că pentru mamele care au o dimensiune accentuată de evitare în cuplu, atunci când ele sunt îngrijitorul dominant, vor avea copii cu un distres crescut al separare și comportamente solicitante sau provocatoare, pentru a atrage oarecum atenția acesteia, în timp ce dacă sunt îngrijiți de altcineva, ei vor manifesta un nivel scăzut al acestor dimensiuni ale atașamentului. Recomandarea noastră este ca, în situația în care mama decide să rămână îngrijitorul principal, să dezvolte în mod conștient și voluntar comportamente de asigurare și oferire a atenției față de partener și de copil, pentru a reduce șansa structurării prin repetiție a unui astfel de comportament constant de obținere a atenției în mod negativ a propriului copil.
Tot din categoria aplicațiilor decurgând din concluziile formulate pe parcursul celor trei studii derulate de noi, un loc aparte oferim unor recomandări legate de metoda de pregătire prenatală Lamaze. Putem privi aceste implicații demostrate ale metodei atât în direcția potențării valențelor pozitive ale caracteristicilor psihologice preexistente ale participanților, cât și în efecte de care trebuie ținut cont și optimizate, ca și limite ale metodei actuale.
Concret, am arătat că pentru cuplurile care au urmat aceste cursuri, dacă au fost expuși la un stil parental rejectiv în propria copilărie, există o șansă crescută să devină mult mai coerenți cu dimensiunea evitare a atașamentului în cuplu, ceea ce potențează efectul rejectiv al modelului parental. O altă concluzie a cercetărilor noastre arată că tații cu evitare scăzută, ca dimensiune a atașamentului lor în cuplu, vor avea copii cu un confort la alintare crescut, ca și dimensiune a atașamentului infantil. Acești copii vor fi mai ușor de liniștit, contribuind la dezvoltarea unei bune reziliențe a acestora. Devine astfel important screening-ul viitorilor participanți la cursurile Lamaze și dezvoltarea unui specific al metodei care să crească nivelul lor de conștientizare asupra efectelor acestui comportament în atașamentul în cuplu. Acestea în contextul în care stilul de atașament are toate cele trei componente: modelul intern de lucru (Bowlby, 1969/1982, 1973, 1980), ca și nivel cognitiv, o trăire emoțională specifică și un comportament conex de apropiere/evitare. Deși cursurile nu pot schimba componentele interne, totuși ele pot influența comportamentul desfășurat de acești adulți, propunând concret ca tații cu evitare crescută să reducă din aceste manifestări externe în relație cu partenera și cu propriul copil, amplificând gradul de apropiere de aceștia.
O altă concluzie a lucrării de față ne arată că pregătirea prenatală Lamaze pare a facilita transmiterea modelului matern bazat pe anxietate, deci un comportament infantil cu o independență a atașamentului scăzută. Aceasta ne readuce în prim plan ideea de screening al stilului de atașament în cuplu al partenerilor, la începutul programului. Pentru aceste mame se poate face recomandarea paralelă a urmării unor ședințe de psihoterapie individuală, dar și recomandarea în cadrul cursurilor ca partenerul, deși de un real suport pentru soția sa, să nu încurajeze comportamentele anxioase ale mamei. Totodată, în funcție de situațiile specifice, se poate recomanda psihoterapie de cuplu postnatal.
Tot în categoria intervențiilor de optimizare a nivelului de securitate al atașamentului infantil putem încadra și utilizarea schemelor de interacțiune elaborate de noi în cadrul ultimului studiu al tezei de față. După cum arătam și la acel nivel, considerăm ca fiind deosebit de utilă elaborarea unor cursuri postnatale, cu durată de maximum 16 ședințe, săptămânale, în care participanții: (a) să beneficieze de expuneri legate de stilurile de atașament, de modalitățile de structurare a acestora în mod diferit în funcție de relaționarea cu îngrijitorul, de conștientizarea faptului că în primul an de viață sarcina principală de dezvoltare a copilului este interiorizarea sentimentului de siguranță, dar și de managementul emoțiilor proprii; (b) să înregistreze și să urmărească împreună cu facilitatorul modul propriu de interacțiune, dar și filmări ale unor copii cu atașament securizant în raport cu propriile mame; (c) să primească feedback individual și de grup, precum și suport emoțional din partea celorlalți participanți pentru susținerea schimbării.
De asemenea, deși impactul poate fi mai redus sau durata schimbării mai mare, aminteam în studiul nostru și posibilitatea de elaborare a unor cursurile prenatale care să prezinte aceste teme legate de optimizarea stilului de atașament sau formularea unor teme specific în cadrul programului de pregătire prenatală Lamaze.
Nu în ultimul rând, utilizarea individuală poate fi luată în considerare, acasă, fără suportul facilitatorului, ci doar înregistrând modul propriu de interacțiune mamă-copil și comparându-l sistematic cu înregistrări sau tutoriale care prezintă schemele și elementele interacțiunii securizante.
Prin toate cele menționate până aici, considerăm că teza noastră aduce un plus semnificativ atât de factură teoretică, completând literatura din domeniul atașamentului, dar având totodată și un puternic accent aplicativ, datorită posibilității utlizării schemelor interacționale elaborate de noi în vederea optimizării nivelului de siguranță în relația mamă-copil, chiar și în mediul familiar acestora, respectiv acasă.
BIBLIOGRAFIE
***. (2005). What is a doula?, disponibil online la adresa http://www.dona.org/mothers/index.php, găsit la data de 10.01.2011.
***. (2009). History of Lamaze, găsit la adresa: http://www.lamaze.org/WhoWeAre/History/tabid/104/Default.aspx, la data de 17.08.2009.
***. (2009). Doula, găsit la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/Doula la data de 20.09.2009.
Achenbach T., Edelbrock, C. (1986). Manual for the Teacher’s Report Form and Teacher Vision of the Child Behaviour Profile. Burlington, University of Vermont, Department of Psychiatry.
Ainsworth, M. (1973). The development of infant-mother attachment. In Caldwell, B., Riccuiti, H. (eds.), Review of Child Development Research, vol. 3 (p. 1-94). Chicago: University of Chicago Press.
Ainsworth, M.S., Blehar, M.C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A psychological study of the strange situation. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum.
Alexander, P.C., & Warner, S. (2003). Attachment theory and family systems theory as frameworks for understanding the intergenerational transmission of family violence. In P. Erdman & T. Caffery (Eds.), Attachment and family systems: Conceptual, empirical, and therapeutic relatedness. The family therapy and counseling series (pp. 241–257). New York: Brunner-Routledge.
Alexandrov, E., Cowan, P., & Cowan, C. (2005). Couple attachment and the quality of marital relationships: Method and concept in the validation of the new couple attachment interview and coding system. Attachment & Human Development, 7(2), 123-152.
Allen, J. P., Hauser S. T., Borman-Spurrell, E. (1996). Attachment theory as a framework for understanding sequelae of severe adolescent psychopathology: An 11- year follow-up study. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64, 254-263.
Andersen, P., Teleen, S. (1992). The relationship between social support and maternal behaviors and attitudes: A meta-analytic review. American Journal of Community Psychology, 20, 753-774.
Andreassen, C., Fletcher, P. (2007). Early Childhood Longitudinal Study, Birth Cohort (ECLS-B): Psychometric Report for the 2-Year Data Collection. Methodology Report. NCES 2007-084. National Center for Education Statistics, Institute of Education Sciences, U.S. Department of Education. Washington, DC., găsit la adresa http://www.eric.ed.gov/PDFS/ED497762.pdf în 5.12.2012.
Archer, R. P. (1979). Relationships between locus of control, trait anxiety, and state anxiety: An interactionist perspective. Journal of Personality, 47: 305–316.
Armstrong J. G., Roth, D. M. (1989). Attachment and separation difficulties in eating disorders: A preliminary investigation. International Journal of Eating Disorders, 8, 141-155.
Arrindell, W.A, Emmelkamp, P.M.G, Brilman E, Monsma A. (1983). Psychometric evaluation of an inventory for the assessment of parental rearing practices. Acta Psychiatrica Scandinavica, 67: 163–167.
Arrindell, W.A, Perris, C., Eisemann, M. et al. (1994). Parental behaviour from a cross-cultural perspective. A summary of data in 14 nations. In Parenting and Psychopathology, Perris C, Arrindell WA, Eisemann M (eds). Wiley: Chichester; 145–171.
Arrindell, W.A, van der Ende J. (1984). Replicability and invariance of dimensions of parental rearing behaviour. Further Dutch experiences with the EMBU. Personality & Individual Differences, 5: 671–682.
Asociatia Americana de Psihologie (2008)
Bakermans-Kranenburg, M.J., van IJzendoorn, M.H., & Juffer, F. (2003). Less is more: Meta-analyses of sensitivity and attachment interventions in early childhood. Psychological Bulletin, 129, 195–215.
Bakermans-Kranenburg, M.J., van IJzendoorn, M.H., & Juffer, F. (2003). Less is more: Meta-analyses of sensitivity and attachment interventions in early childhood. Psychological Bulletin, 129, 195–215.
Baldwin, M.W., & Fehr, B. (1995). On the instability of attachment style ratings. Personal Relationships, 2, 247–261.
Bartholomew, K. (1990). Avoidance of intimacy: An attachment perspective. Journal of Social and Personal Relationships, 7, 147-178.
Bartholomew, K., & Horowitz, L. M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a four-category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 226–244.
Bartholomew, K., & Shaver, P. R. (1998). Methods of assessing adult attachment: Do they converge? In J. A. Simpson&W. S. Rholes (Eds.), Attachment theory and close relationships (pp. 25–45). New York: Guilford.
Bates, J. E., Bayles, K., Bennett, D. S., Ridge, B., Brown, M. M. (1991). Origins of externalising behaviour problems at eight years of age. În Pepler, D. J., Rubin, k. H. The developement and treatment of childhood agression. Hillsdale, N. J.: Elbaum, 93-120.
Bates, J. E., Maslin, C. A., Frankel, K. A. (1985). Attachment security, mother-child interaction, and temperament as predictors of behavior- problem ratings at age three years. În Bretherton , I., Waters E. Growing points in attachment theory and research. Monographs of the Society for Research in Child Development, 50(1-2, Serial No. 209), 167-193.
Bateson, G., Jackson, D., Haley J., Weakland, J. (1956). Toward a theory of schizophrenia. Behavioural Science, 1, 251-164.
Bechelmayr, P. E. (1995). The effect of Lamaze childbirth preparation on anxiety. The Journal of Perinatal Education, 4(2):15–19.
Beebe, B. (1998). A Procedural Theory of Therapeutic Action: Commentary on the symposium „Interventions that Effect Change in Psychotherapy”. Infant Mental Health Journal, 19(3), 333-340.
Belsky J. (1984). The determinants of parenting: A process model. Child development, 55, 83-96.
Belsky J. (1996). Parent, infant, and social-contextual antecedents of father-son attachment security. Developmental Psychology, 55, 83-96.
Belsky, J. (1983). Father-infant interaction and security of attachment: No relationship. Lucrare nepublicată, Pennsylvania State University.
Belsky, J. (1984). The determinants of parenting: a process model. Child Development, 55, 83–96.
Belsky, J. (1990). Parental and Nonparental Care and Children's Socioemotional Development: a Decade in Review. Journal of Marriage and the Family, 52, 885-903.
Belsky, J. (1999). Interactional and contextual determinants of attachment security. În Cassidy, J., Shaver & P. R. (Eds.). Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 249-264). New York: Guilford Press.
Belsky, J. Pensky, E. (1988). Developmental history, personality and family relationships: toward an emergent family system R. Hinde, S. Hinde. Relationships within families: mutual influences. Oxford: Clarendon Press, 193-217.
Belsky, J., & Cassidy, J. (1994). Attachment: Theory and evidence. In M. L. Rutter, D. F. Hay, & S. Baron-Cohen (Eds.), Development through life: A handbook for clinicians. Oxford: Blackwell.
Belsky, J., Fish, M., Isabella, R. A. (1991). Continuity and discontinuity in infant negative and positive emotionality: Family antecedents and attachment consequences. Developmental Psychology, 27, 421-431.
Belsky, J., Isabella, R. A. (1988). Maternal, infant, and social-contextual determinants of attachment security. În J. Belsky & T. Nezworski, Clinical implications of attachment. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 41-94.
Belsky, J., Rosenberger, K., Crnic, K. (1995). Maternal personality, marital quality, social support and infant temperament. their significance for infant-mother attachment in human families. În Pryce C., Martin R., Skuse D. Motherhood in human and nonhuman primates. Basel, Kerger, 115-124.
Belsky, J., Rovine, M., Taylor, G. (1984). The Pennsylvania Infant and Family Development Project III: The origins of individual differences in infant-mother attachment: Maternal and infant contributions. Child Development, 55, 718-728.
Belsky, J., Vondra, J. (1989). Lessons from child abuse: The determinants of parenting. În D. Cicchetti & V. Carlson (Eds.), Current research and theoretical advances in child maltreatment (p. 153-202). Cambridge, England: Cambridge University Press.
Benedetto, L., Fazzari, E. (2010). Parenting similarity and well-being in preschool children: How important is parental educational agreement?, Psicologia dell'educazione, Vol 4(3), 295-312
Benoit, D., & Parker, K.C.H. (1994). Stability and transmission of attachment across three generations. Child Development, 65, 1444–1456.
Berrant, Ety, Mikulincer, Mario, Shaver, Phillip R. (2007). Mother’s attachement style, their mental health and their children emotional vulnerabilities: a 7 year study of children with congenital heart disease. Journal of Personality, 76:1, 31-65.
Bergum V. (1989). Woman to mother: A transformation. Granby, MA: Bergin & Garvey
Berlin, L. J. (2005). Intervention to enhance early attachments: The state of the field today. In L. J. Berlin, Y. Ziv, L. Amaya-Jackson, & M. T. Greenberg (Eds.), Enhancing early attachments (pp. 3-37). New York: Guilford.
Berne, E. (1964). Games People Play: The Psychology of Human Relationships. New York: Ballantine Books.
Berne, E. (1972). What do you say after you say hello? The Psychology of Human Destiny. New York: Ballantine Books.
Besser, A., & Priel, B. (2005). The apple does not fall far from the tree: Attachment styles and personality vulnerabilities to depression in three generations of women. Personality and Social Psychology Bulletin, 31, 1052–1073.
Bimler D., Kirkland, J. (2002). Unifying versions and criterion sorts of the Attachment Q-Set with a spatial model. Canadian Journal of Infant Studies. 9, 2–18.
Bing, E. (1967). Six practical lessons for an easier childbirth. New York: Bantam Books.
Bowlby, J. (1944). Forty-four juvenile thieves: their characters & home life. International Journal of. Psycho-Analysis, 25, 19–52, 107–127.
Bowlby, J. (1953). Child care and the growth o f love. Harmondsworth, England, Penguin.
Bowlby, J. (1958). The nature of the child's tie to his mother. International Journal of Psycho-Analysis, 39, 350 -373
Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and loss. vol. I. Attachment(2nd edition). New York: Basic Books.
Bowlby, J. (1973). Attachment and Loss: Volume II: Separation. New York: Basic books.
Bowlby, J. (1980). Attachment and Loss, Vol. 3. Loss, Sadness and Depression. New York: Basic Books.
Bowlby, J. (1988). A secure base: Parent-child attachment and healthy human development. New York: Basic Books.
Bowlby, J. (2005). The Making and Breaking of Affectional Bonds. Routledge Classics.
Bramlett, M. D., & Mosher, W. D. (2002). Cohabitation, marriage, divorce, and remarriage in the United States. Vital and Health Statistics, 23 (22). Hyattsville, MD: National Center for Health Statistics.
Brennan, K. A., & Shaver, P. R. (1995). Dimensions of adult attachment, affect regulation, and romantic relationship functioning. Personality and Social Psychology Bulletin, 21,267-283.
Brennan, K. A., Clark, C. L., Shaver, P.R. (1998). Self-report measurement of adult attachment: An integrative overview. În J.A. Simpson, W. S. Rholes (eds.). Attachment theory and close relationships. New York: Guilford Press, 46-76.
Bretherton I. (1995). Attachment theory and developmental psychopathology. În Cicchetti D., Toth, S. L. Rochester Symposiumm on Developmental Psychopathology, vol. 6, Emotion, cognition and representation, Rochester, N. Y. : University of Rochester Press, 231-260.
Bretherton, I. (1985). Attachement theory. Retrospect and prospect. In Bretherton I, Waters, E. Growing points in attachement theory and research. Monographs of the society for Research in Child Developement, 50 (1-2, nr. 209), 3-35.
Bretherton, I. (1992). The origins of attachment theory: John Bowlby and Mary Ainsworth. Developmental Psychology, 26, 759-775.
Bronfenbrenner, U. (1979). The ecology of human developement. Cambridge, M. A.: Harward University Press.
Brown, Geoffrey L., Mangelsdorf, Sarah C., Ney Cynthia. (2012). Father involvement, Parental sensitivity and father-child attachment security in the first 3 years. Journal of Family Psychology, 26(3): 421-430.
Brown G. W., Harris T. O. (1993). Aetiology of anxiety and depressive disorders in an inner city population. Early adversity. Psychological medicine, 23, 143-154.
Bugental, D. B. (2005). Interdisciplinary insights on nonverbal responses within. attachment relationships. Journal of Nonverbal Behavior, 29(3), 177-186.
Bullock, Janis R (1990). Parental perceptions of the family and children’s peer relations. The Journal of Psychology, 125(4), 419-426.
Burchinal, M., Follmer, A., Bryand, D. (1996). The relations of maternal social support and family structure with maternal responsiveness and child outcomes among African American families. Developemental Psychology, 6, 1073-1083.
Butte, S. (2000). The effects of Lamaze training on marital satisfaction and its association with locus of control. Dissertation Abstracts International: Section B: The Sciences and Engineering, vol. 60, p.6419
Byng-Hall, J. (1999). Family couple therapy: Toward greater security. In J. Cassidy & P.R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 625–645). New York: Guilford Press.
Caldera, Y. M., Huston, A., O'Brien, M. (1995). Antecedents of father-infant attachment: A longitudinal study. Lucrare prezentată la „The Society for Research in Child Development”, Indianapolis, IN.
Carlson E. B., Putnam, F. W. (1993). An update of the Dissociative Experience Scale. Dissociation, 7, 16-27.
Carlson, E. A. (1998). A prospective longitudinal study of disorganised/disoriented attachment. Child development, 69, 1107-1128.
Carlson, E. A., Stroufe, l. A. (1995). Contributions of attachement theory to developemental psychopathology. Ciccheni, Cohen, D. J. Developmental Psychology, New York: Wiley, 581-617.
Carlson, V., Cicchetti, D., Barnett D., Braunwald, K. (1989). Finding order in desorganisation. În Cicchetti D., Carlson V. Child maltretment: theory and research on the causes and consequences of child abuse and neglect. (p. 494-528). New York: Cambridge University Press.
Carnelley, K. B., Pietromonaco, P. R., & Jaffe, K. (1996). Attachment, caregiving, and relationship functioning in couples: Effects of self and partner. Personal Relationships, 3 , 257–278.
Carpenter, E.M. & Kirkpatrick, L.A. (1996). Attachment style and presence of a romantic partner as moderators of psychophysiological responses to a stressful laboratory situation. Personal Relationships, 3, 351-367.
Cassidy J., Berlin, L. J. (1994). The insecure/ambivalent pattern of attachment: Theory and research. Child development, 65, 971-981.
Cassidy, J. (1995). Attachment and generalized anxiety disorder. In Ciochetti, D., Toth, S. L., Rochester Symposium on Developmental Psychopathology, vol. 6, Emotion, cognitionand representation (p. 343-370). Rochester, New. York. : University of Rochester Press.
Cassidy, J., Shaver, P. R. (Eds.). (1999). Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications. New York: Guilford Press.
Chabaud, P., Ferrand, C. & Maury, J. (2010). Individual differences in undergraduate student athletes the roles of perfectionism and trait anxiety on perception of procrastination behavior. Social Behavior and Personality, 38(8), 1041-1056.
Chambless, D. L., Gillis, M. M., Tran G. Q., Steketee G. S. (1996). Parental bonding reports of clients with obsessive compulsive disorder and agoraphobia. Clinical Psychology and Psychotherapy, 3, 77-85.
Charania, M.R., & Ickes, W. (2007). Predicting marital satisfaction: Social absorption and individuation versus attachment anxiety and avoidance. Personal Relationships, 14, 187-208.
Chess, S., Thomas, A. (1982). Infant bonding: Mystique and reality. American Journal of Orthopsychiatry, 52, 213–222.
Chisholm, k. M., Carter, M. C., Ames E. W., Morison, S. J. (1995). Attachment seurity and indiscriminately friendly behavior in children adopted from Romanian orphanages. Development and Psychopathology, 7, 283-294.
Cicchetti D. (1983). The emergence of developmental psychopathology. Child Development, 55, 1-7
Cicchetti, D. (1990). The organization and coherence of socioemotional, cognitive, and representational development: Illustrations through a developemental psychopathology perspective on Down syndrome and child maltreatment În R. A. Thompson, Nebraska Symposium on Motivation, vol. 36. Socioemotional developement. Lincoln: University of Nebraska Press.
Cichhetti, D., Cummings, E. M., Greenberg M. T., Marvin, R.. S. (1990). An organisational perspective on attachement beyond infancy. În Greenberg, M. T., Cicchetti D, Cummings E. M. Attachment in the preschool yeras: Theory research and intervention. Chicago: University of Chicago Press, 3-49.
Cohn, D. A., Cowan, P. A., Cowan, C. P., & Pearson, J. (1992). Mothers’ and fathers’ working models of childhood attachment relationships, parenting styles, and child behavior. Development and Psychopathology, 4, 417–431
Cole-Detkes H., Kobak R. (1996). Attachment process in eating disorder and depression. Journal of consulting and Clinical Psychology, 64(2), 282-290.
Collins, N. L., & Feeney, B. C. (2004). Working models of attachment shape perceptions of social support: Evidence from experimental and observational studies. Journal of Personality and Social Psychology, 87, 363-383
Collins, N. L., & Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 76, 783–802.
Collins, N. L., & Read, S. J. (1994). Cognitive representations of attachment: The structure and function of working models. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Attachment processes in adulthood (pp. 53–92). London: Jessica Kingsley.
Costea-Barlutiu, C. (2010). Implicatii ale relatiei de atasament asupra dezvoltarii si psihopatologiei in copilaria timpurie si la varsta adulta. Manuscris nepublicat al tezei de doctorat, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca.
Cowan, P. A., Cowan, C., & Mehta, N. (2009). Adult attachment, couple attachment, and children's adaptation to school: an integrated attachment template and family risk model. Attachment & Human Development, 11(1), 29-46.
Cowan, P.A. (1997). Beyond meta-analysis: A plea for a family systems view of attachment. Child Development, 68, 601–603.
Cowan, P.A., & Cowan, C.P. (2006). Developmental psychopathology from a family systems and family risk factors perspective: Implications for family research, practice, and policy. In D. Cicchetti & D.J. Cohen (Eds.), Developmental psychopathology: Vol. 1 (2nd ed.). (pp. 530–587). New York: Wiley.
Cox, M.J., Paley, B., & Harter, K. (2001). Interparental conflict and parent–child relationships. In J.H. Grych & F.D. Fincham (Eds.), Interparental conflict and child development: Theory, research, and applications (pp. 249–272). New York: Cambridge University Press.
Cozolino, L. (2002). The Neuroscience of Psychotherapy: Building and Rebuilding the Human Brain. New York: W.W. Norton & Company.
Crandell, L. E., Fitzgerald, H. E., & Whipple, E. E. (1997). Dyadic synchrony in parent-child interactions: A link with maternal representations of attachment relationships. Infant Mental Health Journal, 18, 247–264.
Crittenden P. M. (1985). Social networks, quality of child rearing, and child development. Child development, 56, 1299-1313.
Crnic, K. A., Greenberg, M. T., Slough N. M. (1986). Early stress and social support influences on mothers' and high-risk infants' functioning in late infancy. Infant Mental Health Journal, 7, 9-13.
Crockenberg, S. (1981). Infant irritability, mother responsiveness, and social support influences on the security of infant-mother attachment. Child Development, 52, 857- 869.
Cross, D. R. 2007. Infant-Parent Attachment and the Strange Situation. Articol pregătit pentru Child Psychology (PSYC 30323), găsit la adresa http://www.davidcross.us/classes/child/Attachment.pdf, în 12.12.2011.
Crowell, J.A. & Treboux, D. (1995) A review of adult attachment measures: Implications for theory and research. Social Development, 4, 294-327.
Crowell, J.A., & Feldman, S. (1988). Mothers’ internal models of relationships and children’s behavioral and developmental status: A study of mother–child interaction. Child Development,59, 1273–1285.
Crowell, J.A., & Treboux, D. (2001). Attachment security in adult partnerships. In C. Clulow (Ed.), Adult attachment and couple psychotherapy: The ‘‘secure base’’ in practice and research (pp. 28–42). London: Brunner-Routledge.
Crowell, J.A., Treboux, D., & Brockmeyer, S. (2009). Parental divorce and adult children’s attachment representations and marital status. Attachment & Human Development, 11(1), 87–101.
Crowell, J.A., O’Connor, E., Wollmers, G., & Sprafkin, J. (1991). Mothers’ conceptualizations of parent–child relationships: Relation to mother–child interaction and child behavior problems. Development & Psychopathology, 3, 431–444.
Crowell, J., & Waters, E. (1993). Attachment scoring of marital interactions. Unpublished document, SUNY23 Stony Brook.
Cummings E. M, Cicchetti D. (1990). Toward a transactional model of relations between attachment and depression. În Greenberg, M. T., Cicchetti, D., Cummings, E. D. Attachment in the preshool years. (p. 339-372). Chicago: University of Chicago Press.
Cummings, E.M., & Davies, P. (1994). Children and marital conflict: The impact of family dispute and resolution. New York: Guilford Press.
Dales, S., Jerry, P. (2008). Atașament, reglare afectivă și sincronie mutuală în psihoterapia adultului. American Journal of Psychotherapy (ediția în limba română), 3, vol. 62, 105-148.
Dallos, R., Vetere, A. (2012). Systems theory, family attachments and processes of triangulation: Does the concept of triangulation offer a useful bridge? Journal of Family Therapy, Vol 34(2), 117-137.
Daniel, S. I. F. (2010). Adult Attachment Patterns and Individual Psychotherapy: A Review. Focus, 8(1), 127-142.
Dattilio, F. M. ( 2006). Restructuring schemata from family of origin in couple therapy. Journal of Cognitive Psychotherapy, 20, 359– 373.
Davila, J., Burge, D., & Hammen, C. (1997). Why does attachment style change? Journal of Personality and Social Psychology, 73, 826–838.
Davis, K., Kirkpatrick, L., Levy, M., O'Hearn, R. (1994). Stalking the elusive love style: Attachment styles, love styles, and relationship development. In R. Erber & R. Gilmour (Eds.), Theoretical frameworks for personal relationships. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum.
De Gregorio, E. (2010). Dynamics of a robbery: criminological aspects, security issues and prevention – an exploratory study. Police Practice and Research,1-12.
Deal, James, E., Halverson, Charles, E., Wamples, Karen Smith. (1989). Parental agreement on child-rearing orientations: relations to parental, marital, family and child characteristics. Child Development, 1026-1034
Del Carmen R., Pedersen F., Huffman L. Bryan Y. (1993). Dyadic distress management predicts security of attachment. Infant Behavior and Development, 16, 131-147.
DeMulder E. K., Radke-Yarrow, M. (1991). Attachment with affectively ill and well mothers: Concurent behavior correlates. Development and Psychopathology, 3, 227-242.
DeWolff, M., van IJzendoorn, M. (1997). Sensitivity and attachment: A meta-analysis on parental antecedents of infant attachment. Child Development, 68, 571-591.
Dickstein, S., Seifer, R., & Albus, K. (2009). Maternal adult attachment representations across relationship domains and infant outcomes: The importance of family and couple functioning. Attachment and Human Development, 11, 5-27.
Dickstein, S., Seifer, R., Albus, K.E., & Magee, K.D. (2004). Attachment patterns across multiple family relationships in adulthood: Associations with maternal depression. Development & Psychopathology, 16, 735–751.
Dickstein, S., Seifer, R., St Andre, M., & Schiller, M. (2001). Marital attachment interview: Adult attachment assessment of marriage. Journal of Social & Personal Relationships, 18, 651–672.
Dodge, K. A. (1991). The structure and function of reactive and proactive agression. În Pepler D. J., Rubin, K. H. The development and treatment of childhood agression. Hillsdale, N. J. : Erlbaum, 201-218.
Dooher, M. E. (1980). Lamaze method of childbirth. Nursing Research, 29 (4), 220-224.
Dozier, M., Stovall, K. C., Albus, K. (1999). Attachment and psychopathology in adulthood. În Cassidy, J., Shaver & P. R. (Eds.). (1999). Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 497-519). New York: Guilford Press.
Easterbrooks, M. A. (1989). Quality of attachment to mother and father: effcts of perinatal risk status. Child developement, 60, 825-830.
Easterbrooks, M. A., Goldberg, W. A. (1984). Toddler development in the family: Impact of father involvement and parenting characteristics. Child Development, 55, 744-752.
Egeland B., Sroufe, L. A. (1981). Developemental sequelae of maltreatment in infancy. New directions for child developement, 11, San Francisco, Josey Bass, 77-92.
Elicker, J., Englund M., Sroufe, L. A. (1992). Predicting peer competence and peer rlations in childhood from early parent- child relationships. În Parke , R., Ladd, G. Family-peer relationships: Models of Linkagei. Hillsdale: Erlbaum, 77-106.
Erel, O., Burman, B. (1995). Interrelatedness of marital relations and parent- child relations: A. meta-analytic review. Psychological Bulletin, 118, 108-132.
Erickson, M. F., Sroufe L. A., Egeland, B. (1985). The relationship between quality of attachement and behaviour problems in preschool in a high risk sample. În Bretherton, I., Waters, E. Growing points of attachement theory and research. Monographs of the Society for research in child Developement, 50, 147-156.
Erikson, E. H. (1963). Childhood and society. New York: Ed. Norton.
Fagot, B. I., Kavanaugh, K. (1990). The prediction of antisocial behaviour from avoidant attachement classifications. Child Developement,61, 864-873.
Faravelli, C., Webb, T., Ambonetti, A., Fonnesu F., Sessarego, A. (1985). Prevalence of traumatic early life events in 31 agoraphobic patients with panic attacks. American Journal of Psychiatry, 142, 1493-1494.
Feeney, J. A. (1999). Adult romantic attachment and couple relationships. In J. Cassidy and P. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research and clinical applications, pp. 713-734. New York: Guilford Press.
Feeney, J. A., & Noller, P. (1993). Adolescents' interactions with the opposite sex: Influence of attachment style and gender. Journal of Adolescence, 16(2), 169.
Feeney, J. A., Noller, P., & Hanrahan, M. (1994). Assessing adult attachment: Developments in the conceptualization of security and insecurity. In M. B. Sperling & W. H. Berman (Eds.), Attachment in adults: Theory assessment and treatment (pp. 128–152). New York: Gilford.
Feinman, S, Lewis M. (1983). Social referencing at ten months: a second-orderefect on infants’ responses. Child development, 54: 878-887.
Feiring C, Fox N. A., Jaskir, J., Lewis M. (1987). The relation between social support, infant risk status and mother-infant interaction. Developmental Psychology, 23, 400-405
Feldstein, S., Crown, C. L., Beebe, B., & Jaffe, J. (April, 1995). Temporal coordination and the prediction of mother-infant attachment. Paper presented as a poster at the Biennial Meeting of the Society for Research in Child Development, Indianapolis, IN.
Florian, V., Mikulincer, M., & Bucholtz, I. (1995). Effects of adult attachment style on the perception and search for social support. The Journal of Psychology, 129, 665–676.
Fonagy P., Leigh,T., Steele, H., Kenedy R., Mattoon G., Target M., Garber A. (1996). The relation of attachment status, psychiatric classification and response to psychotherapy. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64, 22-31.
Fonagy, P., Steele, M, Steele, H., Leifh, T., Kenedy, R., Mattoon, G., Target, M. (1995). Attachement, the reflective self ans borderline states. În Goldberg S, Muir R., Kerr J. Attachement theory: social, developmental and clinical perspectives. Hillsadale, N. J.: Analytic Press, 233-278.
Fraley, R. C. (2002). Attachment stability from infancy to adulthood: Meta-analysis and dynamic modeling of developmental mechanisms. Personality and Social Psychology Review, 6(2), 123–151.
Fraley, R. C., Shaver, P. R. (2000). Adult romantic attachment: Theoretical developments, emerging controversies, and unanswered questions. Review of General Psychology, 4, 132-154.
Fraley, R. C., Waller, N. G., Brennan, K. A. (2000). An item response theory analysis of self-report measures of adult attachment. Journal of Personality and Social Psychology, 78, 350-365.
Freud, A. (1965). „The writtings of Anna Freud.” vol. 6. În Normality and pathology in childhood: Assesement of developement. New York: Ed. International University Press.
Fricker, J. (2006) Predicting Infidelity: The Role of attachment styles, Love styles and Investment model. Unpublished Ph.D. Thesis. Swineburne University of Technology
Frodi, A., Thompson, R. (1985). Infants’ affective responses in the Strange situation: Effects of prematurity and quality of attachement. Child developement, 56, 180-1290.
Fuller, T. L., & Fincham, F. D. (1995). Attachment style in married couples: Relation to current marital functioning stability over time and method of assessment. Personal Relationships, 2, 17-34.
Furman, W., Simon, V. A., Shaffer, L., & Bouchey, H. A. (2002). Adolescents’ working models and styles for relationships with parents, friends and romantic partners. Child Development, 73, 155–241.
Gelfand, D. M., & Teti, D. M. (1990). The effects of maternal depression on children. Clinical Psychology Review, 10, 329-353.
Gittleman MG, Klein MH, Smider NA, Essex MJ. 1998. Recollections of parental behaviour, adult attachment and mental health: mediating and moderating effects. Psychological Medicine. 28: 1443–1455.
Goldberg, S. (1988). Risk factors in infant-mother attachment. Canadian Journal Of Psychology, 2, 173-188.
Goldberg, S., Benoit, D, Blokland, K., & Madigan, S. (2003). Atypical maternal behaviour, maternal representations, and infant disorganized attachment. Development and Psychopathology, 15, 239–257.
Goldberg, S., Lojkasek, M., Minde, K., Corter, C. (1990). Predictions of behaviour problems in children born prematuarly. Developmental Psychopathology, 1, 15-30.
Goldsmith, H.H., Alansky, J.A., (1987). Maternal and infant temperamental predictors of attachment: a meta-analytic review. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 55, 805-816.
Goldstein, M. J. (1985). Family factors that antedate the onset of schizophrenia and related disorders: the results of a fifteen years prospective study. Acta Psychiatrica Scandinavica, 71, 7-18.
Goleman, D. (2005). Emotional intelligence. New York: Bantman.
Goossens, F. A., & van Ijzendoorn, M. H. (1990). Quality of infants' attachments to professional caregivers. Child Development, 61, 832-837.
Greenberg M. T., Snell, J. (1997). The neurological basis of emotional development. În Salovery P. Emotional development and emotional literacy (p. 93-119). New York: Basic Books.
Greenberg, M. (1999). Attachment and psychopathology in childhood. În Cassidy, J., Shaver, P. Handbook of Attachment : Theory, research, and clinical applications (p. 469-496). New York: Guilford Press.
Greenberg, M. T., Speltz M. L., DeKlyen, M. (1993). The role of attachement in the early developement of disruptive behaviour problems. Developement and Psychopathology, 5, 191-213.
Greenspan, S. I (1981). Psychopatholoy and adaptation in infancy and early childhood. Principles of clinical diagnosis and preventive intervention. New York: Internetional University Press.
Greenspon, T.S., Dales, S., Jerry, P. (2008). Attachment, affect regulation and mutual synchrony in adult psychotherapy. American Journal of Psychotherapy, 62(3), 283-312.
Griffin, D., & Bartholomew, K. (1994b). Models of the self and other: Fundamental dimensions underlying measures of adult attachment. Journal of Personality and Social Psychology, 67(3), 430-445.
Grossmann, K. E. (1995). The evolution and history of attachment research and theory. În Goldber, s., Muir, R., Kerr, J. Attachment theory: Social, develpmental ans clinical perspectives( p. 85-121). Chicago: University of Chicago Press.
Grossmann, K., & Grossmann, K. E. (1992). Newborn behaviour, the quality of early parenting, and later toddler-parent relationships in a group of German infants. În J.K. Nugent, B.M. Lester, &T.B. Brazelton. The cultural context of infancy. (vol. 2, p. 3-38). Norwood, NJ: Ablex.
Grossmann, K.E., Grossmann, K., and Zimmerman, P. (1999). A Wider View of Attachment and Exploration: Stability and Change During the Years of Immaturity (pp. 760-786). În J. Cassidy și P.R. Shaver (Eds.), Handbook of Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications. New York: Guilford Press.
Hamilton, C. E. (2000). Continuity and discontinuity of attachment from infancy through adolescence. Child Development, 71, 690 – 694.
Hammond, J. R., & Fletcher, G. J. O. (1991). Attachment styles and relationship satisfaction in the development of close relationships. New Zealand Journal of Psychology, 20, 56-62.
Harris, T. O., Brown G. W., Bifulco, A. (1986). Loss of parent in childhood and adult psychiatric disorder: The Walthamstow StudyI. The role of lack of adequate parental care. Psychological medicine, 16, 641-659.
Hart, M. (1995). Evaluation of labor and delivery after childbirth education classes. International Journal of Childbirth Education,10(3):29–31.
Hawkins, J. D., Arthur M. W., Catalano, R. F. (1995). Preventing substance abuse. În Tonry M., Farrington D. Crime and justice: A review of research. Vol. 19. Building a safer society: Strategic approaches to crime prevention (p. 343-427). Chicago: University of Chicago Press.
Hawkins, M. W., Carrere, S., & Gottman, J. M. ( 2002). Marital sentiment override: Does it influence couples' perceptions? Journal of Marriage and Family, 64, 193– 201.
Hazan, C., & Shaver, P. R. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 511-524.
Hazan, C., & Zeifman, D. (1994). Sex and the psychological tether. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in personal relationships: Vol. 5. Attachment processes in adulthood (pp. 151–177). London: Jessica Kingsley.
Hazan, C., Shaver, P. (1994). Attachment as an organizational framework for research on close relationships. Psychological Inquiry: An International Journal of Peer Commentary and Review, 5, 1-22.
Herman, J. L., Perry J. C., van der Kolk L. A. (1989). Childhood trauma in borderline personality disorder. American Journal of Psychiatry, 146, 490-495.
Hesse, E., & Main, M. (2006). Frightened, threatening, and dissociative parental behavior in low-risk-samples). Description, discussion, and interpretations. Development and Psychopathology, 18, 309–343.
Hill, J., Fonagy, P., Safier, E., & Sargent, J. (2003). The ecology of attachment in the family. Family Process, 42(2), 205 – 221.
Horowitz, L. M., Rosenberg, S. E., & Bartholomew, K. ( 1993). Interpersonal problems, attachment styles, and outcome in brief dynamic psychotherapy. Journal of Consulting and Clinical Psychology , 61(4), 549—560.
Howes, C. Smith, E. W. (1995). Children and their child care caregivers: Profiles of relationships. Social Development, 4, 44-61.
Humenick, S. S. (2000). Program evaluation. În F. H. Nichols & S. S. Humenick (Eds.), Childbirth education: Practice, research, and theory (2nd ed.). Philadelphia: W.B. Saunders Company.
Humphrey, L. L. (1989). Observed family interactions among subtypes of eating disorders using Strctural Analysis of Social Behavior. Journal of Counselling and Clinical psychology, 57, 206-214.
Isabella R.A. & Belsky J. (1991). Interactional synchrony and the origins of mother-infant attachment: A replication study. Child Development, 62, 373-384.
Isabella, R. A. (1994). Origins of maternal role satisfaction and its influence upon maternal interactive behavior and infant-mother attachement. Infant Behaviour and Developement, 17, 381-388.
Isabella, R.A., Belsky, J., von Eye, A. (1989). Origins of infant-mother attachment: An examination of interactional synchrony during the infant's first year. Developmental Psychology. 25, 12-21.
Jackson, C. P. (1995). The association between childbirth education, infant birth weight, and health promotion behaviors. The Journal of Perinatal Education, 4(1), 27–33.
Johnston-Robledo, I. (1998). Beyond Lamaze: Socioeconomic status and women's experiences with childbirth preparation. Journal of Gender, Culture, and Health, 3:159–169.
Karmel, M. (1959). Thank you, Dr. Lamaze. New York: J. B. Lippincott Co.
Katz, L.F., & Gottman, J.M. (1993). Patterns of marital conflict predict children’s internalizing and externalizing behaviors. Developmental Psychology, 29, 940–950.
Keelan, J. P. R., Dion, K. K., & Dion, K. L. (1998). Attachment style and relationship satisfaction: Test of a self-disclosure explanation. Canadian Journal of Behavioural Science, 30(1), 24-35.
Kenny M. E., Hart, (1992). Relationship between parental attachment and eating disorders in an inpatient and a college sample. Journal of Counselling Psychology, 39, 521-526.
Kirkland, J., Bimler, D., Drawneek, A., McKim, M., Schölmerich, A. (2004) An alternative approach for the analyses and interpretation of attachment sort items. Early Child Development and Care. 174, 701–719.
Kirkpatrick, L. A., & Davis, K. E. (1994). Attachment style, gender, and relationship stability: A longitudinal analysis. Journal of Personality and Social Psychology, 66, 502–512.
Kirkpatrick, L. A., & Hazan, C. (1994). Attachment styles and close relationships: A four-year prospective study. Personal Relationships, 1, 123–142.
Klohnen, E. C., Weller, J. A., Luo, S., & Choe, M. (2005). Organization and predictive power of general and relationship-specific attachment models: One for all, and all for one? Personality and Social Psychology Bulletin, 31, 1665-1682.
Kobak, R. (1989). The attachment interview q-set. Unpublished manuscript, University of Delaware.
Kobak, R. R., & Duemmler, S. (1994). Attachment and conversation: Toward a discourse analysis of adolescent and adult security. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Attachment processes in adulthood (pp. 121–149). London: Jessica Kingsley.
Kobak, R. R., & Hazan, C. (1991). Attachment in marriage: Effects of security and accuracy of working models. Journal of Personality and Social Psychology, 60(6), 861-869.
Kobak, R. R., & Sceery, A. (1988). Attachment in late adolescence: Working models, affect regulation, and representations of self and others. Child Development, 59, 135–146.
Koehn, M. L. (2002). Childbirth education outcomes: An integrative review of the literature. The Journal of Perinatal Education, 11(3), 10–19.
Koehn, M. L. (2008). Contemporary Women's Perceptions of Childbirth Education. The Journal of Perinatal Education, 17(1), 11–18.
Kohlrieser, G. (2007). Solutionarea conflictelor si cresterea performantei. Metode bazate pe negocierea de ostatici. Iași: Polirom.
Kretchmar, M.D., & Jacobvitz, D.B. (2002). Observing mother–child relationships across generations: Boundary patterns, attachment, and the transmission of caregiving. Family Process, 41, 351–374.
Kunce, L. J., & Shaver, P. (1994). An attachmenttheoretical approach to caregiving in romantic relationships. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in personal relationships: Attachment processes in adulthood (Vol. 5, pp. 205–237). London: Kingsley.
LaValley, A. G., & Guerrero, L. K. (2012). Perceptions of conflict behavior and relational satisfaction in adult parent-child relationships: A dyadic analysis from an attachment perspective. Communication Research, 39, 48-79.
Lamb, M.E. (2000). Attachment. In A.E. Kazdin (Ed.), Encyclopedia of Psychology, 1(pp. 284-289). Washington, DC: American Psychological Association.
Langer A., Campero L., Garcia C., Reynoso S. (1998). Effects of psychosocial support during labor and childbirth on breastfeeding, medical interventions, and mother's wellbeing in a Mexican public hospital: a randomized clinical trial. British Journal of Obstetrics and Gynaecology, Oct, 105:10 1056-63.
Le, B., & Agnew, C. R. (2003). Commitment and its theorized determinants: A meta- analysis of the Investment Model. Personal Relationships, 10, 37-57.
Lederman R. P. (1996). Psychosocial adaptation in pregnancy: Assessment of seven dimensions of maternal development (2nd ed). New York: Springer.
LeDoux, J. E. (1995). Emotions: Clues from the brain. Annual review of Psychology, 46, 209-235.
Lee, J.A. (1988). Love-styles. In R. J. Sternberg & M. Barnes (Eds.), The psychology of love (pp. 38-67). New Haven, CT: Yale University
Levy, M.B., & Davis, K.E. (1988). Lovestyles and attachment styles compared: Their relations to each other and to various relationship characteristics. Journal of Social and Personal Relationships, 5, 439-471.
Lewis M., Owen M. T. Cox M. J. (1988). The transition to parenthood: III. Incorporation of the child into the family, Family process, 27, 411-421.
Lewis, M., Feiring, C. (1989). Infant, mother, and mother–infant interaction behavior and subsequent attachment. Child Development, 60, 831–837.
Lewis, M., Feiring, C., McGuffog C., Jaskir, J. (1984). Predicting psychopathlogy in six-years-olds from early social relations. Child developement, 55, 123-136.
Lewis, T., Amini, F., Lannon, R. (2000). A general theory of love. New York: Vintage Books.
Leyendecker, B., Lamb, M., Fracasso, M., Scholmerich, A., Larson, C. (1997). Playful interaction and the antecedents of attachment. Merrill-Palmer Quarterly, 32(1), 24-47.
Li, T., Fung, H. H. (2011). The dynamic goal theory of marital satisfaction. Review of General Psychology, 15(3), 246-254.
Liberman, A. F, Pawl, J. H. (1988). Clinical application of attachment theory. În Belsky J., Nezworsky T. Clinical implication of attachement. Hilsdale, N. J. :Erlbaum, 327-347.
Liberman, A. F, Pawl, J. H. (1990). Disorders of attachment ans secure base behavior in the second year of life: Conceptual issues and clinical intervention. În Greenberg, M. T., Cicchetti, D., Cummings, E. M. Attachment in the preschool years: Theory, research and intervention (p. 375-398). Chicago: University of Chicago Press.
Liberman, A. F, Zeanah, C. H. (1995). Disorders of attachment in infancy. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America, 4, 571-687.
Lindahl, K.M., Clements, M., & Markman, H. (1997). Predicting marital and parent functioning in dyads and triads: A longitudinal investigation of marital processes. Journal of Family Psychology, 11, 139–151.
Liotti (1995). Disorganised/Disoriented attachement in the psychotherapy of dissociative diorders. În Goldberg, S., Muir, R., Kerr, J. Attachment theory: Social, developmental and clinical perspectives. Hilsdale, N. J. : Analytic Press, 343-366.
Liotti G. (1996). Understanding the dissociative processes: The contribution of attachment theory. (manuscris in curs de publicare).
Lyons-Ruth, K., Bronfman, E., & Parsons, E. (1999). Maternal frightened, frightening, or atypical behaviour and disorganized infant attachment patterns. Monographs of the Society for Research in Child Development, 64, 67–96.
Lyons-Ruth, K., Repacholi, B., McLeod, S., & Silva, E. (1991). Disorganized attachment behavior in infancy). Short-term stability, maternal and infant correlates, and risk-related subtypes. Development and Psychopathology, 3, 377–396.
Lyons-Ruth, R., Connell, D., Zoll D., Grunebaum H. U. (1989). Family deviance and family disruption in childhood: associations with maternal behaviour and infant maltreatment during the first years of life. Developement and Psychopathology, 1, 219-236.
Lyons-Ruth, R., Connell, D., Zoll D., Stahl, J. (1987). Inants at social risk: relationships among infant maltreatment, maternal behaviour, and infant attachment behavior. Developmental Psychology, 23, 323-232.
Madigan, S., Moran, G., & Pederson, D.R. (2006). Unresolved states of mind, disorganized attachment relationships, and disrupted interactions of adolescent mothers and their infants. Developmental Psychology, 42, 293–304.
Main M. Hesse, E. (1990). Parents unresolved traumatic experiences are related to infant disorganised attachment status: is frightenes and/or frightening parental behaviour the linking mechanism. În Greenberg M. T., Cicchetti D, cummings, E. M. Attachment in the preschool yeras: Theory, research and intervention. Chicago: University of Chicago Press, 161-184.
Main, M. (1996). Introduction to the special section on attachment and psychopathology:2. Overview of the field of attachment. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64, 237-243.
Main, M. (2000). Attachment theory. In A.E. Kazdin (Ed.), Encyclopedia of Psychology, 1(pp. 289-93). Washington, DC: American Psychological Association.
Main, M., & Morgan, H. (1996). Disorganization and disorientation in infant strange situation behavior: Phenotypic resemblance to dissociative states? In L. Michelson & W. Ray (Eds.), Handbook of dissociation: Lederberg, A. R., & Mobley, C. E. (1990). The effect of Theoretical, empirical and clinical perspectives (pp. 107–138). New York: Plenum.
Main, M., Kaplan, N., Cassidy, J. (1985). Security in infancy, childhood, and adulthood: A move to the level of representation. În. Bretherton I., Waters, E. Growing points of attachment theory and research. Monographs of the Society for Research in Child Development, 50 (1-2, 209), 66-104.
Main, M., Solomon, J. (1986). The discovery of a new insecure disorganized/disoriented pattern. În Brazelton, T. B., Yoman M. Affective developement in infancy. Norwood:Ablex, 95-124
Main, M., Solomon, J. (1990). Procedures for identifying infants as disorganized/disoriented during the Ainsworth Strange Situation. În Greenberg M. T., Cicchetti, D., Cummings, E. M. Attachement in the preschool years . Chicago: University of Chicago press, 121-160.
Makariev, D., & Shaver, P. R. (2010). Attachment, parental incarceration and possibilities for intervention: An overview. Attachment & Human Development, 12(4), 311-331.
Malatesta, C. Z., Grigoryev, P., Lamb, C., Albin, M., & Culver, C. (1986). Emotion socialization and expressive development in preterm and full-term infants. Child Development, 57, 316-330.
Malnory M. E. Developmental care of the pregnant couple. (1996). Journal of Obstetric, Gynecologic, and Neonatal Nursing, 25:525–532.
Manassis, K., Bradley, S., Goldberg S., Swinson R. P. (1994). Attachment in mothers with anxiety disorder and their children. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 33, 1106- 1113.
Manning-Orenstein, G. (1998). A birth interventions: the therapeutic effects of Doula support versus Lamaze preparation on first-time mothers' working models of caregiving. Alternative Therapies in Health and Medicine, Jul, 4(4), 73-81.
Marcovitch S., Goldberg S., Gold A., Washington S., Wasson C., Krekewitch K., Handley-derry M. (1997). Determinants of behavioral problems in Romanian children adopted in Ontario. International Journal of Behavioral Development, 20, 17-31.
Marvin R. S., Pianta R. C. (1996). Mothers rection to their child diagnosis: relations with security of attachement. Journal of Clinical Child Psychology, 25, 436-445.
Marvin R. S., Stewart, R. B. (1990). A family systems framework for the study of attachment. În Greenberg, m. T., Cicchetti D., Cummings E. D. Attachment in the preschool years: theory, research and intervention (p.51-86). Chicago: University of Chicago Press.
Marvin, R.S. (1992). Attachment- and family systems-based intervention in developmental psychopathology. Development and Psychopathology. Special Issue: Developmental approaches to prevention and intervention, 4, 697–711.
McClure, R., Brewer, R. (1980). Attitudes of new parents towards child and spouse with Lamaze or non-Lamaze methods of childbirth. Psychology: A Journal of Human Behavior, Vol 17(1), 45-48.
McCord, J. (1979). Some child-rearing of criminal behavior in adult men. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 1477-1486.
McHale, J.P., Kazali, C., Rotman, T., Talbot, J., Carleton, M., & Lieberson, R. (2004). The transition to coparenthood: Parents’ prebirth expectations and early coparental adjustment at 3 months postpartum. Development & Psychopathology, 16, 711–733.
Meyer, B., Pilkonis, P. A., Proietti, J. M., Heape, C. L., & Egan, M. ( 2001). Attachment styles and personality disorders as predictors of symptom course. Journal of Personality Disorders , 15(5), 371—389.
Mikulincer, M., & Arad, D. (1999). Attachment, working models, and cognitive openness in close relationships: A test of chronic and temporary accessibility effects. Journal of Personality and Social Psychology, 77, 710–725.
Mikulincer, M., & Nachshon, O. (1991). Attachment styles and patterns of self-disclosure. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 321-331.
Mikulincer, M., & Shaver, P.R. (2007). Attachment in adulthood: Structure, dynamics, and change. New York: Guilford Press.
Millon T. (1983). The Millon Clinical Multiaxial Inventory manual. Minneapolis, M. N.: National Computer Systems.
Minuchin, S., Rosman, B. L., Baker, L. (1978). Psychosomatic families: anorexia nervosa in context. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press,
Mircea, T. (1999). Psihologia și psihopatologia dezvoltării copilului mic. Timișoara: Editura Augusta
Mitchell J. E., Pyle R. L. (1985). Characteristics of bulimia. În Mitchell J. E. Anorexia nervosa and bulimia: Diagnosis and treatment (p. 29-47). Minneapolis: University of Minnesota Press.
Moore, D. (1983). Prepared childbirth and marital satisfaction during antepartum and postpartum periods. Nursing Research, 32(2), 73-79.
Moran, G., Pederson, D., and Krupka, A. (2005). Maternal Unresolved Attachment Status Impedes the Effectiveness of Interventions with Adolescent Mothers. Infant Mental Health Journal, 26(3), 231-249.
Moran, G., Pederson, D., and Krupka, A. (2005). Maternal Unresolved Attachment Status Impedes the Effectiveness of Interventions with Adolescent Mothers. Infant Mental Health Journal, 26(3), 231-249.
Morisset, K. T., Barnard, K. E., Greenberg, M. T., Booth C. L., Speiker, S. J. (1990). Environmental influences on early language developement. The context of social risk. Development and Psychopathlogy, 2, 127-149.
Murray, L., Fiori-Cowley, A., Hooper, R. and Cooper, P. (1996). The impact of postnatal depression and associated adversity on early mother–infant interactions and later infant outcomes. Child Development, 67, 2512-2526.
Nakagawa, M., Teti, D. M., Lamb, M. E. (1992). An ecological study of child-mother attachements among Japanese sojourners in the united States. Developmental Psychology, 28, p. 584-592.
Negrei, N., Sava, F.A. (in press). Adaptarea Inventarului Stilurilor de Atașament. Revista de Psihologie Socială, 18.
NICHD Study of Early Child Care (1999). Phase I. Instrument Document, găsit la adresa http://www.nichd.nih.gov/ .
Nichols F. H. (1996). The meaning of the childbirth experience: A review of the literature. Journal of Perinatal Education, 5(4):71–77.
Nolan, M. (2000). The influence of antenatal classes on pain relief in labour: A review of the literature. The Practising Midwife, 3(5), 23–26.
Nosko, A., Tieu, T. T., Pratt, M. W. (2001). How do I love thee? Let me count he ways: Parenting during adolescence, Attachement Styles and Romantic narattivs in Emerging Adulthood. Developmental Psychology, 47:3, 645-657
O’Connor M. J., Sigman M., Brill N. (1987). Disorganization of attachment in relation to maternal alcohol consumption. Journal of Consulting and Clinical Psychopathology, 9, 831-836.
O’Connor, M. (1997, March). Maternal personality characteristics on the MMPI and infant attachment. Lucrare prezentată la bienala „Society for Reserch in Child Development”, Washington, DC.
O’Connor, M., Sigman, M., & Kasasi, C. (1992). Attachment behavior of infants exposed. prenatally to alcohol. Developmental Psychopathology, 4, 243–256.
Ogata S. N., Silk K. R., Goodrich S., Lohr N. E., Western D., Hill E. M. (1990). Childhood sexual and physical abuse in adult patients with borderline personality disorder. American Journal of Psychiatry, 147, 1008-1013.
Ogawa, j. R., Sroufe, L. A., Weinfield, N. S., Carlson E. A., Egeland, B. (1997). Developement and the fragmented self: longitudinal study of dissociative symtomatology in a nonclinical sample. Developement and psychopathology, 9, 855-879.
OTTU, I. A., & AKPAN, U. (2011). Predicting marital satisfaction from the attachment styles and gender of a culturally and religiously homogenous population. Gender & Behaviour, 9(1), 3656-3679.
Overall, N. C., Fletcher, G. J. O., & Friesen, M. D. (2003). Mapping the intimate relationship mind: Comparisons between three models of attachment representations. Personality and Social Psychology Bulletin, 29, 1479–1493.
Owen, M., Cox M. (1997). Marital conflict and development of infant-parent attachment relationships. Journal of Family Psychology, 11, 152-164.
Owens, G., Crowell, J.A., Pan, H., Treboux, D., O’Connor, E., & Waters, E. (1995). The prototype hypothesis and the origins of attachment working models: Child–parent relationships and adultadult romantic relationships. Monographs of the Society for Research in Child Development, 60, 216–233.
Paley, B., Cox, M.J., Burchinal, M.R., & Payne, C.C. (1999). Attachment and marital functioning: Comparison of spouses with continuous-secure, earned-secure, dismissing, and preoccupied attachment stances. Journal of Family Psychology, 13, 580–597.
Palmer, R. L., Oppenheimer R., Marshall P. D. (1988). Eating disorder patients remember their parents: A study using the Parental Bonding Instrument. International journal of Eating Disoders, 7, 101-106
Parker, J. G., Rubin, K. H., Price J. M., DeRosier, M. E. (1995). Peer relations, child developement and adjustment: A developmental psychopathology perspective in Chicchetti, D., Cohen, D. J. Developemental psychopathology, 2, New York Wiley, 96-161.
Partick, M., Hobson, R. P., Castle, D., Howard R., Maughan, B. (1994). Personality disorder and the mental representation of early social experience. Development and Psychopathology, 6, 375-388.
Pearson, J. L., Cohn, D. A., Cowan, P. A., & Cowan, C. P. (1994). Earned- and continuous-security in adult attachment: Relation to depressive symptomatology and parenting style. Development and Psychopathology, 6, 359 – 373.
Pederson, D. R., & Moran, G. (1995). A categorical description of infant–mother relationships in the home and its relation to Q-sort measures of infant–mother interaction. In E. Waters, B. E. Vaughn, G. Posada, & K. Kondo-Ikemura (Eds.), Caregiving, cultural, and cognitive perspectives on secure-base behavior and working models: New growing points of attachment theory and research (pp. 111–132). Monographs of the society for research in child development, 60(2–3, S.No. 244).
Pederson, D. R., Gleason, K. E., Moran, G., & Bento, S. (1998). Maternal attachment representations, maternal sensitivity, and the infant-mother attachment relationship. Developmental Psychology, 34, 925–933.
Pederson, D. R., Moran, G., & Bento, S. (1999). Maternal behavior Q-sort manual version 3.1 (Rev.ed.) găsită la 30.09.2011 la adresa http://www.ssc.uwo.ca/psychology/faculty/pedmor/mbqmanual.html
Perris, C., & Andersson, P. (2000). Experiences of parental rearing and patterns of attachment in adulthood. Clinical Psychology and Psychotherapy, 7, 279–288.
Perry B. D., Pollard, R. A., Blakly, T. L., Baker W. L., Vigilante, D. (1995). Childhood trauma, the neurobiology of adaption, and „use dependent” development of the brain. How „states” become „traits”. Infant Mental Health Journal, 16, 271-291.
Phelps, J. L., Belsky, J., & Crnic, K. (1998). Earned security, daily stress, and parenting: A comparison of five alternative models. Development and Psychopathology, 10, 21 – 38.
Pietromonaco, P., & Carnelley, K. (1994). Gender and working models of attachment: Consequences for perceptions of self and romantic partners. Personal Relationships, 1, 63-82.
Pistole, M. C. (1989). Attachment in adult romantic relationships: Style of conflict resolution and relationship satisfaction. Journal of Social and Personal Relationships, 6, 505-510.
Plunkett, J. W., Meisels, S. J., Stewifel G. S., Pasik, P. L. (1986). Paterns of attachement among preterm infants of varying biological risk. Journal of the American Academy of Child Psychology, 25, 794-800.
Pope, H. O., Mangweth, B., Negrao, A. B., Hudson J. I., Cordas, T.A. (1994). Childhood sexual abuse and bulimia nervosa: A comparison of American, Austrian and Brazilian women. American Journal of Psychiatry, 151, 732-737.
Pruett, M.K., Insabella, G.M., & Gustafson, K. (2005). The collaborative divorce project: A courtbased intervention for separating parents with young children. Family Court Review. Special Issue on Prevention: Research, Policy, and Evidence-Based Practice, 43, 38–51.
Radke-Yarrow, M. (1991). Attachment Patterns in Children of Depressed Mothers. În Parker, M. et al (eds.) Attachment Across the life. Cycle Routledge (pp.115-126). London: Tavistock/Routledge.
Radke-Yarrow, M., Cummings, E.M., Kuczynski, L., and Chapman, M. (1985) ' Patterns of attachment in two- and three-year-olds in normal families and families with parental depression. Child Development, 56, 884-893.
Rapee, R. M. (2001). The development of generalized anxiety. În Vasey, M. W. și Dadds, M. M. (Eds.), The developmental psychopathology of anxiety (pp. 481– 503). New York: Oxford University Press.
Raskin, A., Boothe, h. H., Reating, N. A., Schulterbrandt J. G., Odel, D. (1971). Factor analyses of normal and depressed patients’ memories of parental behaviour. Psychological reports, 29, 871-879.
Rhodes B., Kroger, J. (1992). Parental bonding and separation-individuation difficulties among late adolescent eating disordered women. Child Psychiatry and Human Development, 22, 249-263.
Richters, J. E., Waters, E. (1991). Attachment and socialisation: the positive side of social influence. In Lewis, M., Feinman, S. Social influences and socialisation in infancy. New York: Pineum Press, 185-213.
Richters, M. M, Volkmar, F. R. (1994). Reactive attachement disorder of infancy or early childhood. Journal of The American Academy of Child and Adolescent psychiatry, 33, 328-332.
Riggs, S. A.; Cusimano, A. M.; Benson, K. M. (2011). Childhood emotional abuse and attachment processes in the dyadic adjustment of dating couples. Journal of Counseling Psychology, 58(1), 126-138.
Robins, L. (1966). Deviant children grown up. Baltimore: Williams & Wilkins.
Rodning, C., Beckwith L., Howard, J. (1991). Quality of attachement and home environments in children prenatally exposed to PCP and cocaine. Developement and Psychopathology, 3, 351-336.
Roisman, G. I., Fortuna, K., & Holland, A. (2006). An Experimental Manipulation of Retrospectively Defined Earned and Continuous Attachment Security. Child Development, 77(1), 59-71.
Roisman, G. I., Padro´n, E., Sroufe, L. A., & Egeland, B. (2002). Earned-secure attachment status in retrospect and prospect. Child Development, 73, 1204 – 1219.
Rosenstein D., Horowitz, H. A. (1996). Adolescent attachment and psychopathology. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64(2), 244-253.
Ross, L. R., & Spinner, B. (2001). General and specific attachment representations in adulthood: Is there a relationship? Journal of Social and Personal Relationships, 18, 747 – 766.
Rotter, J, B. (1966). Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcements. Psychological Monographs, 80 (Whole No. 609).
Rubin, R. (1984). Maternal identity and the maternal experience. New York: Springer.
Rutter, M. (1981). Maternal deprivation reassessed. Harmondsworth, England: Penguin.
Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective mechanisms. American Journal of Orthopsychiatry, 57, 316-331.
Sanders, B., Giolas. M. H. (1991). Dissociation and childhood trauma in psychologically disturbed adolescents. American Journal of Psychiatry, 148: 50-54
Schachner, D.A., Shaver, P.R., & Mikulincer, M. (2005). Patterns of nonverbal behavior and sensitivity in the context of attachment relationships. Journal of Nonverbal Behavior, 29(3), 141-169.
Schaffer, H. R. (2005). Psihologia copilului. Cluj-Napoca: Ed. ASCR.
Scharfe, E., & Bartholomew, K. (1994). Reliability and stability of adult attachment patterns. Personal Relationships, 1, 23-43.
Schneider-Rosen, K. & Rothbaum, P. (1993). Quality of Parental Caregiving and Security of Attachment. Developmental Psychology, 29, pp. 358 – 367.
Schore, A. (2003). Affect regulation and the repair of the self. New York: W. W. Norton & Company
Schore, A. N. (1996). The experience-dependent maturation of maturation of a regularly system in the original prefrontal cortex and the origin of developmental psychopathology. Development and psychopathology, 8, 59-87.
Schuengel, C., Bakermans-Kranenburg, M.J., & van IJzendoorn, M. (1999). Frightening maternal behavior linking unresolved loss and disorganized infant attachment. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67, 54–63.
Seifer, R., Schiller, M., Sameroff, A.J., Resnick, S., Riordan, K. (1996). Attachment, maternal sensitivity, and temperament during the first year of life. Developmental Psychology, 32, 12-25.
Seligman, M. E. P., Abramson, L. Y., Semmel A., von Baeyer, C. (1979). Depressive attributional style. Journal of Abnormal Psychology, 88, 242-247.
Senchak, M., & Leonard, K. E. (1992). Attachment styles and marital adjustment among newlywed couples. Journal of Social and Personal Relationships, 9, 51–64.
Shaver, P. R., & Hazan, C. (1988). A biased overview of the study of love. Journal of Social and Personal Relationships, 5, 473-501.
Shaver, P. R., Fraley, R. C. (1997, 2004). Self-Report Measures of Adult Attachment, găsit la adresa http://www.psych.uiuc.edu/~rcfraley/measures/measures.html, la data de 24.07.2009.
Shaver, P. R., Hazan, C., & Bradshaw, E. (1988). Love as an attachment process. In R. J. Sternberg, & M. L. Barnes (Eds), The psychology of love (pp. 68-99). New Haven, CT: Yale University Press.
Shaw D. S., Vondra, J. L. (1995). Infant attachement security and maternal predictors of eraly behaviour problems: A longitudinal study of low-income families. Journal of Abnormal Child Psychology, 23, 335-357.
Siegel, D.J. (1999). The developing mind: Toward a neurobiology of interpersonal experience. New York: Guilford.
Simpson, J. (1990). Influence of attachment styles on romantic relationships. Journal of Personality and Social Psychology, 59, 971-980.
Sims., B., Hans, S., & Cox, S. (1996, April). Raising children in high-risk environments: Mothers’ experience of stress and distress related to attachment security. Lucrare prezentată la bienala „International Conference on Infant Studies”, Providence, RI.
Sims-Jones, N., Graham, S., Crowe, K., Nigro, S., McLean, B. (1998). Prenatal class evaluation. International Journal of Childbirth Education, 13(3):28–32.
Smith, P., Pederson, D. (1988) Maternal sensitivity and patterns of infant- mother attachment. Child Development, 59, 1097-1101.
Soloff H. P., Millward, J. W. (1983). Developmental histories of borderline patients. Comprehensive Psychiatry, 24, 574-588.
Solomon, J., & George, C. (1999). The measurement of attachment security in infancy and childhood. În Cassidy, J., Shaver & P. R. (Eds.). Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (p. 249-264). New York: Guilford Press.
Spanier, G. (1976, February). Measuring dyadic adjustment: New scales for assessing the quality of marriage and similar dyads. Journal of Marriage & the Family, 38(1), 15-28.
Speltz, M. L., Endriga, M. C., Fisher P. A., Mason, C.A. (1997). Early predictions of attachement in infants with cleft lip and/or palate. Child development, 68, 12-25.
Spieker, S., Nelson, E.M., Condon, M.-C. (2011). Validity of the TAS-45 as a Measure of Toddler-Parent Attachment: Preliminary Evidence from Early Head Start Families. Attachment and Human Development,13(1), 69–90
Spieker, S. J. (1988). Patterns of very insecure attachament in samples of high-risk infants and toddlers. Topics in Early Childhood Special Education, 6, 37-53.
Spieker, S. J., Booth C. (1988). Maternal antecedents of attachement quality. În J. Belsky, T. Nezworsky(Eds), Clinical implications of attachement. Hillsdale, N. J. : Erlbaum, 95-135.
Spielberger, G, D. (1966). Theory and research on anxiety. In G. D. Spielberger (Ed.), Anxiety arul behavior. New York: Academic Press, 3-22.
Spokas, M., Heimberg, RG. (2009). Overprotective parenting, social anxiety and external locus of control: cross-sectional and longitudinal relationships. Cognitive Therapy and Research, 33: 543-551.
Sprecher, S., & McKinney, K. (1993). Sexuality. Newbury Park, CA: Sage.
Sroufe, L. A. (1979). The coherence of individual development: Early care, attachment, and subsequent developmental issues. American Psychologists, 34, 834-841
Sroufe, L. A. (1983). Infant-caregiver attachement and patterns of adaptation in preschool: the routs of maladaptation and competence. În Perlmuter, M. Minnesota Symposia on Child Psychology, vol. 16, Developement and policy concerning children with special needs. Hillsdale, N. J. : Erlbaum, 41-83.
Sroufe, L. A. (1990). An organizational perspective on the self. În Chicchenti, D., Beeghly. The self in transition: infancy to childhood. Chicago: University of Chicago Press, 281-307.
Sroufe, L. A. (1996). Emotional developement. Cambridge: Cambridge University Press.
Sroufe, L. A., Carlson, E. A., Levy, A. K., & Egeland, B. (1999). Implications of attachment theory for developmental psychopathology. Development and Psychopathology, 11, 1 – 13.
Sroufe, L. A., Egeland, B., Carlson, E., & Collins, W. A. (2005). Placing early attachment experiences in developmental context. In K. E. Grossmann, K. Grossmann, & E. Waters (Eds.), The power of longitudinal attachment research: From infancy and childhood to adulthood. New York: Guilford Publications.
Sroufe, L. A., Rutter, M.(1984). the domain of developemental psychopathology. Child developement, 55, 17-29.
Stamler L. L. (1998). The participants' views of childbirth education: Is there congruency with an enablement framework for education? Journal of Advanced Nursing, 28:939–947.
Stan, V. (2004). Teoria atașamentului, Manuscris nepublicat. Timișoara: Centrul de consiliere mamă-copil.
Stein, H., Koontz, A. D., Allen, J. G., Fultz, J., Brethour, J. R., Allen, D., et al. (2002). Adult attachment: what are the underlying dimensions? Psychology and Psychotherapy: Theory, Research and Practice, 75, 77 – 91.
Stern, D. (1985). The interpersonal world of the infant: A view from psychoanalysis and developmental psychology. New York: Basic Books.
Sternberg, R. J. (1986). A triangular theory of love. Psychological Review, 93, 119-135.
Stevenson-Hinde, J. (1990). Attachment within family systems: An overview. Infant Mental Health Journal, 11, 218–227.
Teti, D. M., Sakin, J. W., Kucera, E., Corns, K. M., Das Eiden. R. (1996). And baby makes four: predictors of attachment security among preschool-age firstborns during the transition to siblinghood. Child developement, 67, 579- 596.
Thassri, J., Napaporn, K., Chusintong, L., Phongthanasarn, J., Boonsriat, S., Jirojwong, S. (2000). The development and evaluation of a health education programme for pregnant women in a regional hospital, southern Thailand. Journal of Advanced Nursing, 32:1450–1458.
Thompson, R.A. (1999). Early attachment and later development. În Cassidy, J., Shaver & P. R. (Eds.). (1999). Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 287-316). New York: Guilford Press.
Treboux, D., Crowell, J. A., & Waters, E. (2004). When ‘‘new’’ meets ‘‘old’’: Configurations of adult attachment representations and their implications for marital functioning. Developmental Psychology, 40, 295 – 314.
Troy, M., Sroufe, l. A. (1987). Victimization among preschoolers: the role of attachement relationship history. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 26, 166-172.
Tyrrell C., Dozier, M. (1997). The role of attachment in therapeutic process and outcome for adults with serios psychiatric disorders. Lucrare prezentată la bienala „Societății de cercetare în dezvoltarea copilului” („Society for Research in child development”), Washington, D. C.
Urban, j., Carlson, E., Egeland B., Sroufe, l. A. (1991). Patterns of individual adaptation across achildhood. Development and Psychopathology, 3, 445-460.
van Bakel, H. A., & Riksen-Walraven, J. (2002). Parenting and Development of One-Year-Olds: Links with Parental, Contextual, and Child Characteristics. Child Development, 73(1), 256.
Van den Boom, D. (1990). Preventive intervention and the quality of mother-infant interaction and infant exploration in irritable infants. În Koops, W., Soppe, H., van. der Linden, J. L., Moienaar, P. C. M., Schroots, J. J. F. Developmental psychology behind the dikes (p. 249-270). Amsterdam: Eburon.
Van IJzendoorn, M. H. (1995). Adult attachment representations, parental responsiveness, and infant attachment: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 117(3), 387.
Van Ijzendoorn, M.H., Juffer, F., & Duyvesteyn, M. G. (1995). Breaking the intergenerational cycle of insecure attachment: a review of the effects of attachment-based interventions on maternal sensitivity and infant security. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 36, 225-248.
Van Zalk, N., Kerr, M. (2011). Shy Adolescents' Perceptions of Parents’ Perceptions of Parents’ Psychological Control and Emotional Warmth: Examining Bidirectional Links. Merrill-Palmer Quarterly, 57( 4): 375–401.
Vaughn, B., egeland B., Stroufe L. A, Waters, E. (1979). Individual differencies ininfant-mother attachment at 12 and 18 months: stability and change in families under stress. Child Development, 50, 971-975.
Volling, B., & Belsky, J. (1992). Infant, Father and Marital Antecedents of Infant-Father Attachment Security in Dual-Earner and Single-Earner Families. International Journal of Behavioral Development, 15, 83 – 100.
Vondra, J.I., Shaw, D.S., & Kevenides, M.C. (1995). Predicting infant attachment classification from. multiple, contemporaneous measures of maternal care. Infant Behavior and Development, 18, 415-425.
Wakefield, J. C. (1992). The concept of mental disorder. American psychologist, 47, 373-388.
Walden, Tedra, A, Kim, Guenyoung. (2005). Infants’ social looking toward mothers and strangers. International Journal of Behaviour and Development, 29(5), 356-360.
Warren, S. L., Huston, L., Egeland B., Sroufe, L. A. (1997). Child and adolescent anxiety disorders and eraly attachement. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 36, 637-644.
Waters, E. (1994). Importance of working models for attachment theory. Personal communication, SUNY-Stony Brook.
Waters, E., and Deane, K.E. (1985). Defining and Assessing Individual Differences in Attachment Relationships: Q-Methodology and the Organization of Behavior in Infancy and Early Childhood. In I. Bretherton and E. Waters (Eds.), Growing Points in Attachment Theory and Research (pp. 41– 65), Monographs of the Society for Research in Child Development, 50(1-2, Serial No. 209).
Waters, E., Merrick, S., Treboux, D., Crowell, J., & Albersheim, L. (2000). Attachment security in infancy and early adulthood: A twenty-year longitudinal study. Child Development, 71, 684-689.
Weinfield, N., Sroufe, L. A., & Egeland, B. (2000). Attachment from infancy to young adulthood in a high risk sample: Continuity, discontinuity, and their correlates. Child Development, 71, 695–702.
Weiss, R. S. (1991). The attachment bond in childhood and adulthood. In C. M. Parkes, J. Stevenson-Hinde, & P. Marris (Eds.), Attachment across the life cycle (pp. 66–76). London: Tavistock/Routledge.
Welch S. L., Fairburn, C. G. (1994). Social abuse and bulimia nervosa: Three integrated case control comparisons. American Journal of Psychiatry, 15, 402-407.
Werman, A. (2002). An empirical investigation of the Bowenian concept of triangulation and its relationship to separation anxiety disorder (Murray Bowen). Dissertation Abstracts International Section A: Humanities and Social Sciences, Vol 62(12-A), 4336.
West. M., Sheldon, A.E.R., Reiffer, L. (1987). An approach to the delineation of adult attachment: Scale development and reliability. Journal of Nervous and Mental Disease. 1:248–262.
West. M., Sheldon-Keller, A. ( 1992). The assessment of dimensions relevant to adult reciprocal attachment. Canadian Journal of Psychiatry, 37, 600-606.
Willie, D. E. (1991). Relations of preterm birth with the quality of infant-mother attachement at age one. Infant behavior and Developement, 14, 227-240.
Winnicott, D. W. (1971). Therapeutic consultations in child psychiatry. New York: Basic Books.
Wynne, L. C. (1970). Communication disorders and the quest for relatednessin families of schizophrenics. American Journal of Psychoanalysis, 30, 100-114.
Zanarini, M. C., Gunderson, J. G., Marino, M. F., Scwartz E. O., Frankenburg, F. R. ( 1989). Childhood experiences of borderline patients. Comprehensive Psychiatry, 30, 18-25.
Zeanah, C. H. (1996). Beyond insecurity: A reconceptualisation of attachment disorders in infancy. Jounal of consulting and Clinical psychology, 64, 42-52.
Zeanah, C. H. Mammen O., Lieberman A. (1993). Disoders of attachement. In Zeanah, C. H. Handbook of infant mental health. New York: Guildford press, 322-349.
Zhang, F., & Labouvie-Vief, G. (2004). Stability and fluctuation in adult attachment style over a 6-year period. Attachment & Human Development, 6(4), 419-437.
Zolfagari, S., Jazayeri, M., Mazaheri, A., Khoshabi, K.,Karimlo, D.( 2008). Comparison of attachment style, personality and anxiety, in mothers of children with separation anxiety disorder and mothers of normal children. Journal of Family Research, Vol 3(3), 709-726
Zwelling, E. (2000). The History of Lamaze Continues: An Interview with Elisabeth Bing. Journal of Perinatal Education, Winter, 9(1), 15-21.
ANEXA 1
Ipoteza 3.1 PUTEREA EXPLICATIVĂ A SATISFACȚIEI DIADICE PARENTALE PENTRU DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 36. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 37. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelu 38. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 39. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 40. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 41. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelu 42. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 43. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 44. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
ANEXA 2
Ipoteza 3.2 PUTEREA EXPLICATIVĂ A COEZIUNII DIADICE PARENTALE PENTRU DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 45. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 46. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 47. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 48. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 49. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 50. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 51. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 52. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 53. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
ANEXA 3
Ipoteza 3.3. PUTEREA EXPLICATIVĂ A CONSENSULUI DIADIC PARENTAL PENTRU DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 54. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 55. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 56. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 57. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 58. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 59. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 60. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 61. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 62. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
ANEXA 4
Ipoteza 3.4. PUTEREA EXPLICATIVĂ A EXPRESIEI AFECTIVE PARENTALE PENTRU DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 63. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 64. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 65. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 66. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 67. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 68. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 69. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 70. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
Tabelul 71. Analiza de regresie pentru predictorii dimensiunii comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01.
ANEXA 5
Ipoteza 4 TESTAREA EFECTULUI DE MODERARE AL VARIABILEI PREGĂTIRE PRENATALĂ LAMAZE ÎN RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNEA ANXIETATE A ATAȘAMENTULUI MAMEI ȘI DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 72. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 73. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 74. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 75. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 76. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 77. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 78. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 79. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 80. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
ANEXA 6
Ipoteza 4 TESTAREA EFECTULUI DE MODERARE AL VARIABILEI PREGĂTIRE PRENATALĂ LAMAZE ÎN RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNEA EVITARE A ATAȘAMENTULUI MAMEI ȘI DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 81. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 82. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 83. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 84. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 85. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 86. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 87. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 88. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 89. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei pregătire prenatală Lamaze în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
ANEXA 7
Ipoteza 5 TESTAREA EFECTULUI DE MODERARE AL VARIABILEI PERSOANA CARE ÎNGRIJEȘTE COPILUL ÎN RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNEA ANXIETATE A ATAȘAMENTULUI MAMEI ȘI DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 90. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 91. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 92. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 93. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 94. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 95. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 96. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 97. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 98. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
ANEXA 8
Ipoteza 5 TESTAREA EFECTULUI DE MODERARE AL VARIABILEI PERSOANA CARE ÎNGRIJEȘTE COPILUL ÎN RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNEA EVITARE A ATAȘAMENTULUI MAMEI ȘI DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 99. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 100. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 101. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 102. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 103. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 104. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 105. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 106. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 107. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei îngrijitorul dominant al copilului în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
ANEXA 9
Ipoteza 5 TESTAREA EFECTULUI DE MODERARE AL VARIABILEI INTRAREA ÎN GRĂDINIȚĂ ÎN RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNEA ANXIETATE A ATAȘAMENTULUI MAMEI ȘI DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 108. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 109. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 110. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 111. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 112. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 113. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 114. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 115. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 116. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea anxietate a atașamentului mamei și dimensiunea comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
ANEXA 10
Ipoteza 5 TESTAREA EFECTULUI DE MODERARE AL VARIABILEI INTRAREA ÎN GRĂDINIȚĂ ÎN RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNEA EVITARE A ATAȘAMENTULUI MAMEI ȘI DIMENSIUNILE ATAȘAMENTULUI INFANTIL
Tabelul 117. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea confort la alintare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 118. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea cooperare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 119. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea sociabilitate a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 120. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea independență a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 121. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea căutarea atenției a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 122. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea distres la separare a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 123. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea evitarea altora a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 124. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea solicitant/provocator a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
Tabelul 125. Analiza de regresie ierarhică multiplă: testarea efectului de moderare al variabilei copilul merge la grădiniță în cadrul relației dintre dimensiunea evitare a atașamentului mamei și dimensiunea comportament dezorganizat a atașamentului copilului
Notă: *p<.05, **p<.01, ***p<.001. Pasul 1 constă din variabilele independente, iar în Pasul 2 este adăugat efectul de moderare.
ANEXA 11
LISTA CODURILOR OBȚINUTE
TIP A (EVITANT)
Faza1
Code: M_f1_mama indeamna copilul {10-0)
Code: C_f1_copilul refuza sa coopereze {10-0}
Code: C_f1_copilul vorbeste cu mama {9-0}
Code: M_f1_mama pune intrebari copilului {5-0}
Code: M_f1_mama pune intrebari copilului {5-0}
Code: M_f1_mama ii arata copilului jucaria/mama stabileste contactul cu copilul prin intermediul jucariei {3-0}
Code: C_f1_copilul priveste jucaria, denumeste jucaria {3-0}
Code: MC_f1_mama si copilul interactioneaza, colaboreaza {3-0}
Code: C_f1_copilul se joaca cu jucariile sub privirea mamei {2-0}
Code: M_f1_mama "critica" performanta copilului, il ameninta ca nu ii mai da nicio jucarie {2-0}
Code: M_f1_mama ia jucaria {2-0}
Code: M_f1_mama intreaba copilul daca acesta vrea ca ea sa planga {2-0)
Code: C_f1_copilul arunca jucaria {1-0}
Code: C_f1_copilul asculta explicatiile mamei {1-0}
Code: C_f1_copilul atrage atentia mamei cu o jucarie {1-0}
Code: C_f1_copilul deseneaza {1-0}
Code: C_f1_copilul o priveste pe mama {1-0}
Code: M_f1_mama arunca jucaria {1-0}
Code: M_f1_mama incurajeaza copilul {1-0}
Code: M_f1_mama raspunde invitatiei copilului la joaca (comportamental) {1-0}
Code: M_f1_mama se joaca singura cu jucariile {1-0}
Code: M_f1_mama se preface ca plange (ca sa primeasca jucaria de la copil) {1-0}
Code: M_f1_mama si copilul interactioneaza simultan (mama ajuta copilul in realizarea sarcinii) {1-0}
Code: M_f1_mama striga copilul {1-0}
Code: M_f1_mama verifica daca copilul are nevoie de ajutor {1-0}
Code: MC_f1_mama si copilul impartasesc emotii {1-0)
Faza 2
Code: M_f2_mama indeamna copilul {7-0}
Code: C_f2a_copilul refuza sa coopereze cu mama (nu vrea sa puna jucariile in geanta) {6-0}
Code: M_f2_mama ii explica copilului {6-0}
Code: C_f2_copilul coopereaza, pune jucaria in geanta {5-0}
Code: M_f2_mama incurajeaza copilul felicitandu-l {4-0}
Code: M_f2_mama priveste incruntata copilul, ridica tonul la copil, il cearta, ii interzice {3-0}
Code: M_f2a_mama incearca sa manipuleze copilul ca acesta sa puna jucariile in geanta {3-0}
Code: MC_f2b_copilul si mama interactioneaza verbal {3-0}
Code: C_f2_copilul pune in geanta jucariile aruncandu-le cu putere {2-0}
Code: M_f2_mama isi schimba vocea {2-0}
Code: M_f2_mama pune jucaria in geanta {2-0}
Code: C_f2_copilul exploreaza jucaria singur, incercand sa descopere cum functioneaza {1-0}
Code: C_f2_copilul ia jucaria din geanta {1-0}
Code: C_f2_copilul imita un comportament recent al mamei {1-0}
Code: C_f2_copilul se indeparteaza (merge spre camera, spre persoana straina) {1-0}
Code: C_f2_copilul se joaca cu geanta {1-0}
Code: C_f2_copilul vorbeste neclar, gangureste {1-0}
Code: M_f2_mama cheama la ea copilul {1-0
Code: M_f2_mama ia geanta {1-0_
Code: M_f2b_mama "traduce" cuvintele copilului persoanei straine {1-0}
Faza 3
Code: M_f3_mama indeamna copilul {8-0}
Code: MC_f3_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {5-0}
Code: M_f3_mama ofera instructiuni copilului/mama ii explica copilului {5-0}
Code: C_f3_copilul ofera mamei puzzle-ul sa il potriveasca (cere ajutor) {3-0}
Code: C_f3_copilul refuza sa coopereze {2-0}
Code: M_f3_mama incurajeaza copilul {2-0}
Code: M_f3_mama pune intrebari copilului {2-0}
Code: C_f3_copilul arata mamei jucaria {1-0}
Code: C_f3_copilul cere "parerea" mamei {1-0}
Code: C_f3_copilul intoarce spatele mamei {1-0}
Code: C_f3_copilul revine la faza 1 de joaca {1-0}
Code: M_f3_mama "dojeneste" copilul {1-0}
Code: M_f3_mama ofera jucaria copilului {1-0}
Code: M_f3_mama respecta regula {1-0}
Code: M_f3_mama striga copilul {1-0}
Code: M_f3_mama prezinta copilului jucaria {1-0}
Code: MC_f3_mama si copilul interactioneaza verbal {1-0}
TIP B (SECURIZANT)
Faza 1
Code: M_f1_mama pune intrebari copilului {31-0}
Code: C_f1_copilul raspunde mamei {18-0}
Code: M_f1_mama ii vorbeste copilului {12-0}
Code: MC_f1_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {12-0}
Code: C_f1_copilul vorbeste, intreaba {11-0}
Code: C_f1_copilul priveste jucaria {9-0}
Code: M_f1_mama indeamna copilul {9-0}
Code: MC_f1_se joaca cu aceeasi jucarie {9-0
Code: M_f1_mama incurajeaza copilul {8-0}
Code: M_f1_mama vorbeste in paralel cu strainul {8-0}
Code: C_f1_copilul se joaca singur {7-0}
Code: C_f1_copilul interactioneaza cu persoana straina {6-0}
Code: C_f1_copilul ia jucaria {5-0}
Code: C_f1_copilul atrage atentia mamei cu o jucarie {5-0}
Code: M_f1_mama ii arata copilului jucaria {4-0}
Code: M_f1_mama priveste copilul {4-0}
Code: C_f1_copilul raspunde invitatiei mamei {4-0}
Code: M_f1_mama prezinta obiectul copilului, atragandu-i atentia {3-0
Code: MC_f1_mama si copilul interactioneaza verbal {3-0}
Code: M_f1_mama ofera ajutor copilului {2)
Code: C_f1_copilul tine jucaria in mana {2-0}
Code: C_f1_copilul se ridica in picioare {2-0}
Code: C_f1_copilul denumeste jucaria {2-0}
Code: M_f1_mama incurajeaza raspunsul copilului repetandu-l felicitandu-l {2-0}
Code: C_f1_copilul observa curios detalii ale jucariei {2-0}
Code: C_f1_copilul se joaca cu jucariile sub privirea mamei {2-0}
Code: M_f1_mama prezinta copilului jucaria {2-0}
Code: M_f1_mama ia jucaria {2-0}
Code: M_f1_mama repeta cuvintele copilului {2-0}
Code: C_f1_copilul refuza sa coopereze {1-0}
Code: C_f1_copilul cere permisiunea nonverbala a mamei (acordul nonverbal al mamei) {1-0}
Code: C_f1_copilul se leagana-se loveste cu funduletul de podea {1-0}
Code: C_f1_copilul vorbeste persoanei straine la indemnul mamei {1-0}
Code: M_f1_mama "dubleaza" actiunea copilului prin cuvinte {1-0}
Code: M_f1_mama atinge copilul {1-0}
Code: M_f1_mama canta copilului {1-0}
Code: M_f1_mama cheama copilul {1-0}
Code: M_f1_mama priveste spre strain {1-0}
Code: M_f1_mama se joaca cu alta jucarie {1-0}
Code: M_f1_mama spune corect cuvantul|repeta corect ce a spus copilul {1-0}
Code: M_f1_mama sustine copilul in initiativa sa {1-0}
Faza 2
Code: M_f2_mama indeamna copilul {25-0}
Code: C_f2_copilul coopereaza, pune jucariile in geanta {22-0}
Code: M_f2_mama pune intrebari copilului (cere parerea) 17-0}
Code: MC_f2_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {13-0}
Code: M_f2_mama pune intrebari copilului {11-0}
Code: M_f2_mama pune jucaria in geanta {10-0}
Code: C_f2_copilul scoate jucaria din geanta {9-0}
Code: C_f2_copilul pune intrebari mamei {8-0}
Code: C_f2_copilul raspunde mamei {8-0}
Code: M_f2_mama propune solutii {7-0}
Code: C_f2_copilul refuza sa coopereze {6-0}
Code: M_f2_mama incurajeaza copilul felicitandu-l {5-0}
Code: M_f2_mama vorbeste cu strainul in paralel {6-0}
Code: C_f2_copilul priveste jucaria {4-0}
Code: M_f2_mama ii explica copilului {4-0}
Code: MC_f2_mama si copilul pun jucariile impreuna/coopereaza in realizarea sarcinii {4-0}
Code: M_f2_mama ii da jucaria copilului {3-0}
Code: C_f2_copilul priveste spre strain {3-0}
Code: M_f2_mama ia geanta {3-0}
Code: M_f2_mama prezinta copilului jucaria {3-0}
Code: C_f2_copilul tine jucaria in mana {2-0}
Code: M_f2_mama raspunde intrebarii copilului {2-0}
Code: M_f2_mama priveste copilul {2-0}
Code: M_f2_mama intreaba copilul daca are nevoie de ajutor {2-0}
Code: C_f2_copilul tine jucaria in mana si priveste in sus {2-0}
Code: C_f2_copilul arata cu degetul ceea ce mama il roaga sa localizeze {2-0}
Code: C_f2_copilul arunca jucaria {2-0}
Code: C_f2_copilul denumeste jucaria {2-0}
Code: MC_f2_pun jucaria in geanta prin joc {2-0}
Code: M_f2_mama afirma ca este resemnata cu faptul ca doar ea strange jucariile, gaseste justificare {2-0}
Code: C_f2_copilul vorbeste neclar {1-0}
Code: C_f2_copilul arata spre jucarie {1-0}
Code: C_f2_copilul ezita sa coopereze {1-0}
Code: C_f2_copilul imita un comportament recent al mamei {1-0}
Code: C_f2_copilul pune intrebari strainului {1-0}
Code: C_f2_copilul raspunde invitatiei mamei {1-0}
Code: C_f2_copilul se urca in spatele mamei {1-0}
Code: M_f2_mama ajuta copilul sa desfaca jucaria {1-0}
Code: M_f2_mama cearta copilul explicandu-i ce nu a facut bine si zambind {1-0}
Code: M_f2_mama ia/tine copilul in brate {1-0}
Code: M_f2_mama explica persoanei straine de ce nu e ok sa pui copilul sa stranga jucariile {1-0}
Code: M_f2_mama ii vorbeste copilului in timp ce se ridica {1-0}
Code: M_f2_mama incearca sa il convinga pe copil sa puna jucaria in geanta prin joc {1-0}
Code: M_f2_mama prezinta copilului jucaria {1-0}
Code: M_f2_mama raspunde intrebarii copilului {1-0}
Code: M_f2_mama striga copilul la ea {1-0}
Code: MC_f2_mama si copilul interactioneaza simultan {1-0}
Code: M_f2_mama ajuta copilul sa desfaca jucaria {1-0}
Faza 3
Code: C_f3_copilul coopereaza (raspunde mamei, indemnurilor ei, pune piesele) {26-0}
Code: M_f3_mama ii explica copilului {24-0}
Code: MC_f3_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {18-0}
Code: M_f3_mama indeamna copilul {17-0}
Code: M_f3_mama incurajeaza copilul (felicitandu-l) {14-0}
Code: C_f3_copilul interactioneaza verbal cu persoana straina, se uita zambind spre ea {13-0}
Code: M_f3_mama incurajeaza copilul {11-0}
Code: M_f3_mama pune intrebari copilului {10-0}
Code: C_f3_copilul verbalizeaza in realizarea actiunii {6-0}
Code: C_f3_copilul priveste atent jucaria {5-0}
Code: M_f3_mama refuza sa ii ofere ajutor copilului, explicandu-i regula {5-0}
Code: C_f3_copilul cere ajutor mamei {4-0}
Code: M_f3_mama vorbeste cu strainul {4-0}
Code: C_f3_copilul refuza sa coopereze {3-0}
Code: C_f3_copilul se ridica in picioare {3-0}
Code: C_f3_copilul isi manifesta surprinderea la vederea imaginii sale in camera video {3-0}
Code: M_f3c_mama atinge copilul si ii vorbeste {3-0}
Code: M_f3_mama repeta cuvantul spus de copil {2-0}
Code: C_f3_ copilul vorbeste cu mama {2-0}
Copilul coopereaza (copilul raspunde indemnului mamei) {4-0}
Code: C_f3_copilul tine piesa in mana {2-0}
Code: C_f3_copilul ia alta jucarie {2-0}
Code: C_f3_copilul incearca sa potriveasca piesele grabit ("aici nu, aici nu") {2-0}
Code: C_f3_copilul arata spre jucarie si-i spune mamei sa se uite {2-0}
Code: C_f3_copilul ezita sa coopereze {1-0}
Code: C_f3_copilul repeta ce a spus mama {1-0}
Code: C_f3_copilul spune 'nu', dar pune jucaria in geanta {1-0}
Code: C_f3c_copilul loveste mama cu palmele (in joaca) {1-0}
Code: C_f3c_copilul se urca in spatele mamei si salta {1-0}
Code: M_f3_mama atinge piesele {1-0}
Code: M_f3_mama pleaca din camera {1-0}
Code: M_f3_mama propune solutii {1-0}
Code: M_f3_mama striga copilul pe numele de alint, dar nu se uita la el {1-0}
Code: MC_f3_mama si copilul stau unul cu spatele la celalalt {1-0}
TIP C (AMBIVALENT)
Faza 1
Code: M_f1_mama pune intrebari copilului {23-0}
Code: M_f1_mama vorbeste cu copilul/ vorbeste copilului {20-0}
Code: C_f1_copilul vorbeste neclar {14-0}
Code: MC_f1_mama si copilul interactioneaza simultan/vorbesc {13-0}
Code: M_f1_mama ii arata copilului jucaria {12-0}
Code: M_f1_mama indeamna copilul {12-0}
Code: M_f1_mama incurajeaza raspunsul copilului repetandu-l, felicitandu-l {11-0
Code: C_f1_copilul ia jucaria, raspunde indemnului mamei {9-0}
Code: C_f1_copilul priveste jucaria {9-0}
Code: C_f1_copilul ia alta jucarie {8-0}
Code: C_f1_copilul raspunde mamei {8-0}
Code: M_f1_mama ia jucaria {7-0}
Code: C_f1_copilul priveste spre strain {6-0}
Code: C_f1_copilul refuza sa coopereze, se intoarce cu spatele {5-0}
Code: C_f1_copilul vorbeste cu mama {5-0}
Code: C_f1_copilul se joaca singur {4-0}
Code: C_f1_copilul denumeste jucaria {4-0}
Code: C_f1_copilul ii arata jucaria mamei {4-0}
Code: C_f1_copilul o priveste pe mama {4-0}
Code: M_f1_mama vorbeste in paralel cu strainul {4-0}
Code: M_f1_mama se joaca cu alta jucarie {4-0}
Code: M_f1_mama spune corect cuvantul|repeta corect ce a spus copilul {4-0}
Code: C_f1_copilul se sprijina pe/se apleaca spre mama {3-0}
Code: M_f1_mama priveste copilul {3-0}
Code: C_f1_copilul ofera jucaria persoanei straine {2-0}
Code: C_f1_ copilul ofera jucaria mamei {3-0}
Code: C_f1_copilul coopereaza {2-0}
Code: M_f1_mama ii da jucaria copilului {2-0}
Code: C_f1_copilul "pacaleste" persoana straina retragandu-i jucaria {1-0}
Code: C_f1_copilul cere jucaria {1-0}
Code: C_f1_copilul imita sunetul scos de jucarie {1-0}
Code: C_f1_copilul zambeste mamei {1-0}
Code: M_f1_mama atinge copilul {1-0}
Code: M_f1_mama imita sunetele copilului {1-0}
Code: M_f1_mama incurajeaza copilul si ii ofera "instrctiuni" {1-0}
Code: M_f1_mama multumeste copilului {1-0}
Code: M_f1_mama prezinta/descrie copilului jucaria {1-0}
Code: M_f1_mama repeta cuvintele copilului {1-0}
Code: M_f1_mama saruta copilul pe buze, strangandu-l in brate {1-0}
Code: M_f1_mama sterge gura copilului cu un servetel {1-0}
Code: M_f1_mama tine in brate copilul {1-0}
Faza 2
Code: C_f2_copilul pune jucaria in geanta {36-0}
Code: M_f2_mama indeamna copilul {35-0}
Code: M_f2_mama pune jucaria in geanta {29-0}
Code: M_f2_mama incurajeaza copilul (felicitandu-l) {20-0}
Code: C_f2_copilul coopereaza {13-0}
Code: M_f2_mama ii explica copilului {11-0}
Code: M_f2_mama pune intrebari copilului {10-0}
Code: MC_f2_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {8-0}
Code: M_f2_mama priveste spre pers. straina, vorbeste cu pers straina {7-0}
Code: C_f2_copilul raspunde mamei {7-0}
Code: C_f2_copilul refuza sa coopereze {7-0}
Code: M_f2_mama ia geanta {7-0}
Code: M_f2_mama ii da jucaria copilului {6-0}
Code: M_f2_mama propune solutii {6-0}
Code: C_f2_copilul vorbeste neclar {6-0}
Code: C_f2_copilul o priveste pe mama {5-0}
Code: C_f2_copilul pune jucarii in geanta {4-0}
Code: C_f2_copilul arunca jucaria {3-0}
Code: C_f2_copilul se alinta {3-0}
Code: M_f2_mama accepta jocul {3-0}
Code: M_f2_mama atinge copilul {3-0}
Code: M_f2_mama ia jucaria {3-0}
Code: C_f2_copilul priveste spre strain, copilul zambeste persoanei straine {3-0}
Code: C_f2_copilul ia geanta {2-0}
Code: C_f2_copilul duce jucaria mamei {2-0}
Code: C_f2_copilul priveste jucaria {2-0}
Code: M_f2_mama ii arata copilului jucaria {2-0}
Code: M_f2_mama priveste copilul {2-0}
Code: C_f2_copilul tipa si arata jucaria mamei {2-0}
Code: C_f2_copilul exploreaza jucaria singur, incercand sa descopere cum functioneaza {1-0}
Code: C_f2_copilul ia initiativa {1-0}
Code: C_f2_copilul ia jucaria din geanta {1-0}
Code: C_f2_copilul pune intrebari mamei {1-0}
Code: C_f2_copilul se joaca cu geanta {1-0}
Code: C_f2_copilul vine spre mama sa o imbratiseze {1-0}
Code: M_f2_mama cauta jucaria {1-0}
Code: M_f2_mama ii vorbeste copilului {2-0}
Code: M_f2_mama raspunde cererii copilului {1-0}
Code: M_f2_mama spune corect cuvantul {1-0}
Faza 3
Code: M_f3_mama ii explica copilului {26-0}
Code: M_f3_mama indeamna copilul {22-0}
Code: M_f3_mama pune intrebari copilului {13-0}
Code: C_f3_copilul revine la faza 1 {12-0}
Code: C_f3_copilul vorbeste neclar {12-0}
Code: M_f3_mama incurajeaza copilul {11-0}
Code: C_f3_copilul tine piesa in mana {10-0}
Code: M_f3_mama atinge piesele {9-0}
Code: C_f3_copilul pune piesa in/pe puzzle {8-0}
Code: C_f3_copilul priveste atent jucaria {7-0}
Code: C_f3_copilul raspunde mamei {7-0}
Code: M_f3_mama priveste copilul {6-0}
Code: C_f3_copilul refuza sa coopereze {6-0}
Code: M_f3_mama striga copilul pe nume {5-0}
Code: M_f3_mama atinge copilul {5-0}
Code: MC_f3_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {4-0}
Code: M_f3_mama ii arata copilului jucaria {4-0}
Code: M_f3_mama ridica putin tonul {4-0
Code: C_f3_copilul arata spre jucarie {3-0}
Code: C_f3_copilul arunca jucaria {3-0}
Code: C_f3_copilul o priveste pe mama {3-0}
Code: C_f3_copilul priveste spre strain {3-0}
Code: C_f3_copilul se intoarce cu spatele la mama {3-0}
Code: C_f3_copilul tipa/ridica tonul si arata spre jucarie {3-0}
Code: M_f3_mama prezinta copilului jucaria {3-0}
Code: M_f3_mama priveste spre strain {3-0}
Code: M_f3_mama rastoarna piesele de pe tabla de puzzle {3-0}
Code: M_f3_mama vorbeste cu strainul {3-0}
Code: M_f3_mama ofera instructiuni copilului/mama ii explica copilului {2-0}
Code: M_f3_mama incearca sa ia piesa cu mana copilului {2-0}
Code: M_f3_mama isi schimba vocea {2-0}
Code: M_f3_mama propune solutii {2-0}
Code: C_f3_copilul coopereaza {2-0}
Code: C_f3_ copilul vorbeste cu mama {2-0
Code: C_f3_copilul arunca piesele de puzzle {2-0}
Code: C_f3_copilul pune piesele in geanta {2-0}
Code: C_f3_copilul arata mamei jucaria {1-0}
Code: C_f3_copilul asculta explicatiile {1-0}
Code: C_f3_copilul da jucaria strainului {1-0}
Code: C_f3_copilul ezita sa coopereze {1-0}
Code: C_f3_copilul ii da piesa mamei {1-0}
Code: C_f3_copilul impinge jucaria {1-0}î
Code: C_f3_copilul incearca sa rezolve puzzelul {1-0}
Code: C_f3_copilul ofera piesa de puzzle persoanei straine {1-0}
Code: C_f3_coplul revine la faza 1 de joaca {1-0}
Code: C_f3_copilul se autoincurajeaza verbal {1-0}
Code: C_f3_copilul se joaca cu persoana straina {1-0}
Code: C_f3_copilul se joaca cu piesele sub privirea mamei {1-0}
Code: C_f3_copilul se ridica in picioare {1-0}
Code: C_f3_copilul se uita zambind spre persoana straina {1-0}
Code: C_f3_copilul zambeste {1-0}
Code: M_f3_comportament de protectie a copilului din proprie initiativa {1-0}
Code: M_f3_mama ii da piesa copilului {1-0}
Code: M_f3_mama incurajeaza verbal copilul, felicitandu-l {1-0}
Code: M_f3_mama muta copilul {1-0}
Code: M_f3_mama raspunde copilului {1-0}
Code: M_f3_mama repeta ce a spus copilul {1-0}
Code: M_f3_mama respecta regula {1-0}
Code: M_f3_mesaj dublu {1-0}
TIP D (DEZORGANIZAT)
Faza 1
Code: C_f1_copilul intercationeaza, coopereaza cu persoana straina (8-0)
Code: M_f1_mama incurajeaza copilul {6-0}
Code: MC_f1_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {5-0}
Code: M_f1_mama indeamna copilul {5-0}
Code: C_f1_copilul raspunde invitatiei mamei {2-0}
Code: C_f1_copilul tipa si arata jucarii mamei {2-0}
Code: M_f1_mama pune intrebari copilului {2-0}
Code: MC_f1_mama si copilul interactioneaza /vorbesc {2-0}
Code: C_f1_copilul vorbeste {2-0}
Code: M_f1_mama se ofera sa ajute copilul {2-0}
Code: C_f1_copilul aduce jucaria mamei {1-0}
Code: C_f1_copilul denumeste jucaria {1-0}
Code: C_f1_copilul ia jucaria {1-0}
Code: C_f1_copilul o loveste pe mama {1-0}
Code: C_f1_copilul priveste jucaria {1-0}
Code: C_f1_copilul pune intrebari mamei {1-0}
Code: C_f1_copilul reactioneaza cu surprindere la "demolarea" turnuletului {1-0}
Code: C_f1_copilul refuza sa copereze {1-0}
Code: C_f1_copilul repeta cuvintele adultului {1-0}
Code: C_f1_copilul se joaca cu jucariile sub privirea mamei {1-0}
Code: C_f1_copilul se joaca singur {1-0}
Code: C_f1_copilul vorbeste mamei {1-0}
Code: M_f1_mama ajuta copilul sa reconstruiasca turnuletul {1-0}
Code: M_f1_mama ia copilul in brate {1-0}
Code: M_f1_mama ia jucaria {1-0}
Code: M_f1_mama incurajeaza copilul si ii ofera "instructiuni" {1-0}
Code: M_f1_mama prezinta copilului jucaria {1-0}
Code: M_f1_mama tine in brate copilul {1-0}
Code: M_f1_mama vorbeste in paralel cu strainul {1-0}
Code: MC_f1_mama is copilul construiesc impreuna si se darama ceea ce construiesc {1-0}
Faza 2
Code: MC_f2_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii {14-0}
Code: M_f2_mama indeamna copilul {8-0}
Code: M_f2_mama pune intrebari copilului (cere parerea) {5-0}
Code: M_f2_mama pune jucaria in geanta {5-0}
Code: C_f2_copilul pune intrebari mamei {5-0}
Code: C_f2_copilul raspunde mamei {3-0}
Code: C_f2_copilul are initiativa {2-0}
Code: M_f2_mama vorbeste cu strainul in paralel {2-0}
Code: M_f2_mama raspunde intrebarii copilului {2-0}
Code: M_f2_mama ia/tine copilul in brate {2-0}
Code: C_f2_copilul se alinta {2-0}
Code: M_f2_mama incurajeaza copilul {2-0}
Code: C_f2_copilul raspunde invitatiei/solicitarii mamei {2-0}
Code: C_f2_copilul cere ajutor mamei {2-0}
Code: M_f2_mama intelege cererea copilului si raspunde acesteia {2-0}
Code: M_f2_mama explica copilului {2-0}
Code: C_f2_copilul aduce o pereche de chei persoanei straine {1-0}
Code: C_f2_copilul atrage atentia mamei vizavi de consemnul stabilit {1-0}
Code: C_f2_copilul duce jucaria mamei {1-0}
Code: C_f2_copilul ezita sa coopereze {1-0}
Code: C_f2_copilul imita un comportament recent al mamei {1-0}
Code: C_f2_copilul pune in geanta jucariile aruncandu-le cu putere {1-0}
Code: C_f2_copilul pune intrebari persoanei straine {1-0
Code: C_f2_copilul refuza ajutorul mamei {1-0}
Code: C_f2_copilul striga numele tatalui {1-0}
Code: C_f2_copilul tipa si arata jucaria mamei {1-0}
Code: M_f2_mama face ea ceea ce ea tocmai l-a indemnat pe copil {1-0}
Code: M_f2_mama isi cere scuze copilului {1-0}
Code: M_f2_mama isi schimba vocea {1-0}
Code: M_f2_mama prezinta copilului jucaria {1-0}
Code: M_f2_mama propune solutii {1-0}
Code: M_f2_mama pune singura jucariile in geanta {1-0}
Faza 3
Code: MC_f3_mama si copilul coopereaza in realizarea sarcinii (intercationeaza verbal, construiesc impreuna puzzle-ul) {14-0}
Code: M_f3_mama incurajeaza copilul felicitandu-l {12-0}
Code: M_f3_mama pune intrebari copilului {9-0}
Code: C_f3_copilul raspunde mamei {7-0}
Code: M_f3_mama ofera instructiuni copilului/mama ii explica copilului/ ii descrie {6-0}
Code: M_f3_mama atinge piesele {5-0}
Code: C_f3_copilul coopereaza {4-0}
Code: C_f3_copilul pune singur piesa de puzzle la locul potrivit {4-0}
Code: C_f3_copilul cere ajutor mamei {3-0}
Code: M_f3_mama indeamna copilul {3-0}
Code: C_f3_copilul arata spre jucarie {1-0}
Code: C_f3_copilul asculta explicatiile {1-0}
Code: C_f3_copilul cere "parerea" mamei {1-0}
Code: C_f3_copilul pleaca in cautarea tatalui {1-0}
Code: M_f3_mama atentioneaza copilul sa aiba grija {1-0}
Code: M_f3_mama ii explica copilului {1-0}
Code: M_f3_mama incearca sa ia din mana copilului piesa {1-0}
Code: M_f3_mama propune solutii {1-0}
Code: M_f3_mama repeta cuvantul spus de copil {1-0}
Code: MC_f3_mama si copilul sarbatoresc impreuna reusita aplaudand {1-0}
ANEXA 12
SCHEME DE INTERACȚIUNE MAMĂ-COPIL IDENTIFICATE PENTRU STILUL DE ATAȘAMENT INFANTIL DEZORGANIZAT
BĂIEȚELUL E.G., 28 luni
Faza 1
Faza 2
Faza 3
FETIȚA C.B., 17 luni
FETIȚA E.I., 26 luni
Faza 1
Faza 2
Faza 3
Secventa se
BĂIEȚELUL A.C., 35 luni
Faza 1
Faza 2
Faza 3
ANEXA 13
BATERIA DE PROBE UTILIZATĂ
CHESTIONAR DATE GENERALE
În lista de mai jos vă sunt solicitate o serie de date generale despre dvs., care contribuie la acuratețea rezultatelor cercetării. Ele vor rămâne strict confidențiale. Sunteți invitați să răspundeți cu sinceritate, fără a lăsa rubrici necompletate. Vă mulțumim.
Vârsta: ………………………………………………….
Inițialele numelui: ………………………………………
Pregătirea profesională: ………………………………………………………………………………………………………………………………
Ocupația: ………………………………………………………………………………………………………….……………………..………..
Starea civilă actuală: □ single □ în relație, necăsătorit(ă) □ căsătorit(ă) □ divorțat(ă)
Durata relației de cuplu actuale: □ 0-1 ani □ 1-3 ani □ 3-7 ani □ 7-10 ani □ peste 10 ani
Numărul de copii (bifați toate variantele care se potrivesc și completați vârsta după caz):
□ ai cuplului ……. ( vârsta C1:……. C2:……. C3:……. C4:……..)
□ proveniți din relații anterioare ……. ( vârsta C1:……. C2:……. C3:……. C4:……..)
□ proveniți din căsnicii anterioare ……. ( vârsta C1:……. C2:……. C3:……. C4:……..)
□ înfiați ……. ( vârsta C1:……. C2:……. C3:……. C4:……..)
Vârsta copilului participant la studiu este …………………….
Înainte de nașterea copilului:
□ nu m-am pregătit în mod special
□ am citit pe Internet despre sarcină și naștere
□ am citit cărți despre sacină și naștere
□ am participat la cursuri prenatale:
a. prin metoda Lamaze
b. altele ……………………………………………………………………………………………………………………………….
□ m-am pregătit în alt mod …………………………………………………………………..………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………………
(Întrebările 10, 11 și 12 se adresează doar celor care au urmat cursuri prenatale Lamaze.)
Consider că pregătirea prenatală Lamaze m-a ajutat în legărură cu sarcina, nașterea și/sau jucarea rolului de părinte/partener:
□ deloc (în acest caz treceți peste întrebarea următoare) □ puțin □ moderat □ mult □ foarte mult
În ce direcții și cum considerați că v-au ajutat cursurile de pregătire prenatală Lamaze?
□ pentru sarcină …………………………………………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………
□ pentru naștere …………………………………………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………
□ în relația de cuplu …………………..……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
□ în jucarea rolului de părinte ………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………………
□ în alt mod ………………………………………………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………
Descrieți pe scurt care este motivul pentru care ați optat pentru a urma cursurile de pregătire prenatală prin metoda Lamaze.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………….…………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
(Întrebare doar pentru mamă) La ora actuală:
□ sunt încă în concediul de maternitate □ am reluat lucrul de …………….. luni
Care este persoana alături de care copilul dvs. își petrece cel mai mult timp în acest moment?
□ mama □ tatăl □ bona □ bunica
□ altă persoană (rudă a familiei, prieten/ă a familiei, vecin/ă)…………………………………………………………………………………..
□ copilul merge la grădiniță de la vârsta de …………………………………………….…………………………………………….………
Situația descrisă mai sus este valabilă deja de …….. luni (respectiv de la vârsta de …….. luni a copilului).
Anterior a existat o altă persoană care a îngrijit predominant copilul? Dacă da, care anume?
□nu □ da ………………….. (de la …………. luni până la ……………. luni)
Eu însumi(însămi) pot spune că:
□ am locuit și am fost crescut(ă) de bunici până la vârsta de ………………….. ani
□ am locuit și am fost crescut(ă) doar de părinții mei
□ am locuit și am fost crescută de părinți și bunici împreună
□ altă variantă (în copilărie am locuit cu ……………………………………………………………………………………. și am fost îngrijit(ă) de …………………………………………………………………………………………………………………………………………………..)
În general, în legătură cu nevoia de a ne înțelege pe noi înșine, de a ne autocunoaște și a ne dezvolta, pot spune că:
□ nu este o prioritate pentru mine la ora actuală
□ o realizez prin lectură (ex.: …………………………………………………………………..………………………………..)
□ particip la diverse seminarii (ex.: ……………………………………………………………..……………………………….)
□ urmez ședinte de psihoterapie
□ particip la cursuri de yoga
□ alt răspuns ……..…………………………………….………………………………………………………………….………
…………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
VERSIUNEA ROMÂNEACĂ A SCALEI ECR
Următoarele afirmații se referă la modul cum vă simțiți în relațiile de cuplu. Noi suntem interesați de modul în care experimentați relațiile în general, nu doar ceea ce se întâmplă într-o anumită relație.
Sunteți invitați să răspundeți la fiecare declarație, indicând cât de mult sunteți sau nu de acord cu ea.
Vă mulțumim pentru timpul acordat!
Initialele numelui …………………………………..
Data …………………………………..
INVENTAR PENTRU MĂSURAREA MODELELOR PARENTALE
DE EDUCARE –EMBU- elaborat de CARLO PERRIS
(adaptare după versiunea engleză și olandeză)
Vă rugăm să citiți cu atenție întrebările de mai jos și să alegeți pentru fiecare din ele cifra care se potrivește mai bine. Întrebările vor fi parcurse de 2 ori, prima oară privitor la atitudinea mamei față de dvs. și apoi privitor la tatăl dvs.
Vă mulțumim pentru timpul acordat!
CHESTIONAR DE AUTOEVALUARE
S.T.A.I. – X2
Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufletești. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu felul cum vă simțiți în general. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo descriere și dați acel răspuns care pare să înfățișeze cel mai bine felul cum vă simțiți de obicei.
Vă mulțumim pentru timpul acordat!
Chestionar pentru evaluarea satisfacției maritale
Itemii de mai jos se referă la relația cu soțul/soția dumneavoastră. Vă rugăm să indicați gradul de accord sau dezacord dintre dumneavoastră și partenerul dumneavoastră pentru fiecare item în parte, bifând varianta corectă.
Vă rog să indicați cât de frecvent vi se întâmplă dumneavoastră și partenerului dumneavoastră următoarele:
23. Vă sărutați partenerul?
24. Dumneavoastră și partenerul dumneavoastră vă angajați în satisfacerea intereselor commune împreună?
Cât de des vi se întâmplă următoarele evenimente dumneavoastră și partenerului dumneavoastră?
Acestea sunt unele lucruri cu care cuplurile uneori sunt de accord, iar alteori nu. Indicați care dintre itemii de mai jos v-au cauzat diferențe de opinie sau probleme în relația dumneavoastră, în ultimele săptămâni (Încercuiți DA sau NU).
31. Numerele de pe linia următoare reprezintă diferite grade de fericire în relația dumneavoastră. Punctul de mijloc, “fericit”, reprezintă gradul de fericire al majorității relațiilor. Vă rog să încercuiți numărul care descrie cel mai bine gradul de fericire, luând în considerare tate aspectele, ale relației dumneavoastră.
32. Vă rog să însemnați una dintre afirmațiile următoare care descrie cel mai bine felul în care considerați viitorul relației dumneavoastră.
Vă mulțumim pentru disponibilitatea de a răspunde!
ITEMI TAS-45
Îmbrățișează și se ghemuiește lângă mamă fără a i se cere.
Se relaxează când este în contact cu mama.
Caută și îi face plăcere să fie îmbrățișat de către mamă.
Atunci când plânge sau este supărat, se liniștește ușor dacă se lipește de mamă.
Atunci când mama cere copilului să facă ceva, copilul înțelege ce i se cere (indiferent dacă se conformează sau nu).
Cooperează cu mama și îi dă obiecte dacă i se cere.
Răspunde la semnale pozitive din partea mamei.
Îndeplinește cerința mamei de a-i aduce sau da ceva.
Când mama îi spune „vino aici”, copilul se conformează.
Dacă i se cere, permite persoanelor adulte necunoscute să țină sau împarte jucăriile sale cu acestea.
Este un copil sociabil, îi face plăcere compania altor persoane.
Îi place să fie îmbrățișat sau ținut în brațe de către adulți necunoscuți dacă sunt prietenoși.
Este dornic(ă) să interacționeze cu adulți necunoscuți binevoitori, nu așteaptă să i se ceară.
Îi face plăcere să imite un adult necunoscut binevoitor.
Este foarte independent(ă).
Nu are frică, se implică în orice.
De regulă găsește altceva de făcut atunci când termină o activitate (nu cere ajutor mamei).
Merge și explorează lucruri noi singur.
Foarte rar cere ajutor mamei (deoarece copilul știe că ea este de obicei ocupată).
Încearcă să împiedice mama când arată afecțiune altor persoane (inclusiv membri ai familiei).
Atunci când mama vorbește cu altcineva, copilul dorește atenția mamei.
Dorește să fie în centrul atenției mamei.
Atunci când este plictisit, merge la mamă pentru a căuta ceva de făcut.
Adeseori dorește atenția mamei.
Este foarte lipicios, rămâne aproape de mamă sau se întoarce la ea mai des decât ar fi nevoie pentru a urmări locul unde se află aceasta.
Se supără dacă mama pleacă și se mută în alt loc.
Plânge adeseori (episoade mai lungi sau mai scurte).
Copilul nu încearcă lucruri noi și întotdeauna dorește ajutor din partea mamei.
Plânge sau încearcă să împiedice mama să plece sau să se mute în alt loc.
Își pierde repede interesul față de adulți necunoscuți.
Adeseori se joacă înafara razei vizuale a mamei (ex., se uită la TV și nu are nevoie de mamă).
Respinge adulții necunoscuți prietenoși și își vede de activitățile sale.
Dacă are de ales, copilul preferă să se joace cu jucării decât cu adulți prietenoși.
Când apare un vizitator nou, la început copilul îl ignoră sau îl evită.
Atunci când plânge, copilul plânge tare și mult timp.
Atunci când vede ceva interesant cu care să se joace, copilul se agită și scâncește sau încearcă să ducă mama la obiectul respectiv.
Atunci când mama nu face ceea ce copilul dorește imediat, copilul știe că ea nu va răspunde și ulterior se agită, se înfurie sau renunță.
Se înfurie ușor pe mamă.
Plânge ca modalitate de a determina mama să facă ceea ce el dorește.
În general este irascibil sau morocănos când este în compania mamei.
Față de mamă, copilul își schimbă brusc dispoziția. De exemplu, trece de la starea de bună dispoziție la răutate, sau de la calm la supărat (plânge, se teme, este furios), sau se supără și îi trece brusc.
Când este îmbrățișat de mamă, devine flasc (moale, fără vlagă).
Pare năuc și nesigur (ex., privește în gol, se blochează într-o poziție neobișnuită câteva secunde).
Merge la mamă pentru a-i da jucării, dar nu o atinge și nu o privește.
Devine brusc agresiv față de mamă fără motiv (ex., o lovește, o împinge sau o mușcă).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Transmiterea Intergenerationala a Modelului de Atasament (ID: 166462)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.