.transmisiunea Unea Mostenirii
Capitolul I
Transmisiunea unea moștenirii. Noțiuni introductive
1. Patrimoniul defunctului – obiect al transmisiunii succesorale
La moartea unei persoane, patrimoniul acesteia se transmite moștenitorilor legali sau testamentari. Transmisiunea are loc – indiferent dacă moștenirea este legală sau testamentară – în clipa în care cel care lasă moștenirea încetează din viață, fără a fi nevoie de vreo manifestare de voință din partea moștenitorilor.
Așadar, transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul defunctului, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care au aparținut celui ce lasă moștenirea.
Trebuie arătat că în patrimoniul succesoral se cuprind numai drepturile și obligațiile cu conținut economic (patrimoniale); drepturile personale nepatrimoniale sunt strâns legate de persoană și încetează la decesul persoanei respective.
Drepturile din patrimoniul succesoral alcătuiesc activul moștenirii, pe când obligațiile care lasă moștenirea formează pasivul moștenirii.
Activul moștenirii
În activul moștenirii sunt cuprinse toate drepturile – reale sau de creanță – care au aparținut celui care lasă moștenirea.
Menționăm între altele:
dreptul de proprietate privată asupra bunurilor mobile și imobile aflate în patrimoniul lui de cujus;
alte drepturi reale: ipotecă, gaj, etc;
drepturile de creanță; de exemplu: prețul neîncasat al unui bun vândut sau chiria neîncasată;
drepturile patrimoniale de autor; intră în această categorie dreptul de a trage foloase patrimoniale din valorificarea operei și dreptul de reparație în caz de folosire fără drept a operei; (În conținutul dreptului de autor, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe se distinge între două mari grupe de drepturi: drepturi morale care beneficiază, din punct de vedere al duratei, o protecție juridică pe durată nelimitată, conform art. 11 alin. 2 al legii și drepturile patrimoniale care sunt protejate, în general, pe o durată limitată care, în cele mai multe cazuri, este durata vieții autorului, iar după moartea acestuia, pe o perioadă de 70 de ani, conform art. 25 alin. 1.);
acțiunile patrimoniale care au aparținut celui care lasă moștenirea. Într-un cuvânt, totalitatea drepturilor în forma lor bănească care au aparținut lui de cujus.
În anumite cazuri, cel care lasă moștenirea a fost titularul unui drept de concesiune asupra unui loc de înmormântare. Potrivit reglementării legale, dreptul de concesiune este un drept real imobiliar de folosință, care se exercită, în principiu, în indiviziune forțată de către membrii familiei. Acest drept se poate transmite pe cale de moștenire legală sau testamentară, în condițiile prevăzute în regulamentele cimitirelor.
Potrivit legii, nu sunt cuprinse în patrimoniul succesoral și, deci, în activul moștenirii:
drepturile viagere rezultând dintr-un contract de întreținere sau de rentă viageră;
dreptul la indemnizația de asigurare, în cazul în care beneficiar al asigurării este desemnat un moștenitor al defunctului; dreptul moștenitorului la indemnizație este un drept propriu rezultat din contractul de asigurare;
drepturile locative ale membrilor de familie, în cazul decesului titularului contractului de închiriere; membrii familiei au drepturi locative în temeiul contractului de închiriere.
Pasivul moștenirii
Patrimoniul succesoral cuprinde, pe lângă activul moștenirii, și pasivul moștenirii, adică obligațiile și sarcinile moștenirii.
Obligațiile moșteniri sunt acele obligații cu caracter patrimonial asumate de cel care lasă moștenirea, indiferent de izvorul lor, de exemplu, obligația de a restitui o sumă de bani dintr-un contract de împrumut, prețul neachitat într-un contract de vânzare – cumpărare etc. Sunt excluse obligațiile intuitu personae, care încetează la decesul debitorului.
Practica judecătorească a decis că cheltuielile suportate de unul dintre copii cu întreținerea părintelui său reprezintă îndeplinirea unei obligații legale și, în consecință acest copil nu devine creditor al părintelui său și implicit al moștenirii, ci numai creditor al celorlalți frați obligați la întreținere.
Sarcinile moștenirii sunt anumite obligații privind moștenirea, născute în persoana moștenitorilor, la data deschiderii moștenirii sau după această dată.
Unele sarcini sunt impuse moștenitorilor prin voința celui care lasă moștenirea, de exemplu, legatele cu titlu particular, având ca obiect sume de bani ori alte bunuri generice.
Alte sarcini se nasc după deschiderea moștenirii și fără a fi impuse de cel care lasă moștenirea; de exemplu, cheltuielile de înmormântare, cheltuielile pentru administrarea și lichidarea moștenirii.
Transmisiunea activului moștenirii
Transmisiunea universală și cu titlu universal
Așa cum am arătat, transmisiunea succesorală operează la data deschiderii moștenirii. Pe această dată se transmit moștenitorilor toate drepturile patrimoniale existente la acea dată în patrimoniul defunctului.
Transmisiunea succesorală va opera potrivit chemării succesorale a moștenitorilor; ea va fi transmisiune universală, în cazul moștenitorilor legali și legatarilor universali, și cu titlu universal, în cazul legatarilor cu titlu universal.
Transmisiunea pe cale succesorală a unor drepturi patrimoniale reclamă anumite precizări. Astfel, în cazul unei locuințe dobândite prin construire sau cumpărare din fondul locativ de stat, se transmit moștenitorilor toate drepturile și obligațiile rezultate din contactul de împrumut, din contractul de vânzare – cumpărare.
O dată cu transmiterea dreptului de prioritate asupra locuinței se transmite, în condițiile legii și dreptul de proprietate sau de folosință, pe durata existenței construcției, asupra terenului.
Transmisiunea cu titlu particular
Transmisiunea succesorală poate fi și cu titlu particular, sub forma unui legat cu titlu particular.
În acest caz, transmisiunea dreptului asupra bunului care face obiectul legatului operează, ca și în cazul transmisiunii universale sau cu titlu universal, la data deschiderii moștenirii.
Dacă obiectul legatului îl constituie un bun individual determinat sau un drept real asupra unui bun, transmisiunea apare ca o înstrăinare din cauză de moarte, cu titlu gratuit, legatarul cu titlu particular este un succesor în drepturi al celui chemat să predea legatul.
În cazul când obiectul legatului este un bun determinat generic, legatarul cu titlu particular dobândește un drept de creanță împotriva celui obligat la plata legatului.
Transmisiunea pasivului moștenirii
Prin moștenire se transmit nu numai drepturi, ci și obligațiile și sarcinile moștenirii, adică pasivul moștenirii.
Transmisiunea succesorală operează pe durata deschiderii moștenirii și potrivit chemării succesorale a moștenitorilor.
Moștenitorii care au obligația de a suporta pasivul moștenirii
Obligațiile și sarcinile moștenirii vor fi suportate de moștenitorii care dobândesc întreg patrimoniu succesoral sau o fracțiune din acest patrimoniu. Intră în această categorie moștenitorii legali, legatarii universali și legatarii cu titlu universal.
Întrucât legatarii cu titlu particular dobândesc numai un anumit bun (ut singuli), ei nu au obligația de a suporta obligațiile și sarcinile moștenirii. În mod excepțional legatarii pot avea și ei o asemenea obligație, de exemplu, în cazul în care cel care lasă moștenirea a impus o atare obligație sau când obiectul legatului este un imobil ipotecat.
Întinderea răspunderii moștenitorilor pentru pasivul moștenirii
În privința întinderii obligației de a suporta pasivul succesoral trebuie făcute anumite distincții.
Moștenitorii legali răspund pentru pasiv, atât cu bunurile dobândite prin moștenire, cât și cu bunurile din patrimoniul propriu, dacă au acceptat moștenirea pur și simplu. Dacă moștenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar, ei răspund numai în limita valorii bunurilor dobândite prin moștenire.
Legatarii universali și cei cu titlu universal răspund pentru pasivul moștenirii numai cu bunurile dobândite prin moștenire, cu condiția întocmirii unui inventar al acestor bunuri, pentru a evita confuziunea cu patrimoniul propriu.
Legatarii cu titlu particular răspund numai pentru obligațiile impuse de către testator sau pentru cele strâns legate de obiectul legatului.
Dobândirea posesiunii moștenirii
Distinct de transmisiunea drepturilor succesorale se pune problema dobândirea exercițiului drepturilor succesorale și, implicit, a intrării în stăpânire asupra bunurilor moștenirii. Această problemă este cunoscută sub denumirea de dobândire a posesiunii moștenirii.
Codul civil face anumite distincții: moștenitorii legali nesezinari dobândesc posesiunea moștenirii prin trimiterea în posesiune; legatarii trebuie să ceară predarea legatului.
Dobândirea de drept a posesiunii de către moștenitorii legali sezinari
Anumiți moștenitori se bucură de un beneficiu al legii – denumit sezină – în temeiul căruia au posesiunea de drept a bunurilor succesorale de la data deschiderii moștenirii.
Potrivit art. 653 din Codul civil au sezină descendenții și ascendenții defunctului.
Ca moștenitori sezinari, aceștia pot lua în stăpânire bunurile moștenirii, fără îndeplinirea vreunei formalități. Totodată, de la data deschiderii moștenirii, ei pot exercita toate acțiunile patrimoniale care aparțineau celui ce lasă moștenirea.
Trebuie arătat că noțiunea de posesie reglementată de art. 653 din Codul civil este diferită de noțiunea de posesie prevăzută de art. 1846 din Codul civil; drept urmare, sezina este independentă de posesia de fapt a bunurilor succesorale. Aceasta înseamnă că, în cazul în care bunurile succesorale se află în posesia altor persoane, moștenitorul sezinar nu are dreptul de a reclama posesia de fapt asupra acestor bunuri.
Trimiterea în posesie a moștenitorilor legali nesezinari
Moștenitorii legali care nu se bucură de sezină – colateralii și soțul supraviețuitor – pot intra în posesiunea moștenirii numai prin trimiterea în posesie.
Potrivit legii, trimiterea în posesie se realizează de către notarul public prin eliberarea unui certificat de moștenitor.
Trimiterea în posesie are același efect ca și sezina; moștenitorul poate intra în stăpânirea efectivă a bunurilor moștenirii și exercită acțiunile patrimoniale care au aparținut celui care lasă moștenirea.
Trebuie arătat că statul, pentru a intra în posesia bunurilor moștenirii, nu are nevoie de trimitere în posesie, ci de un certificat de vacanță succesorală.
Predarea legatelor
Legatarii nu sunt moștenitori sezinari. Drept urmare, pentru a dobândi posesiunea obiectului legatelor cu care au fost gratificați, ei trebuie să ceară predarea legatelor.
Până la predarea legatului, legatarul poate face numai acte de conservare privind obiectul legatului; el nu poate exercita nici o acțiune, cu excepția celei prin care se pretinde predarea legatului.
Dacă o persoană a fost desemnată ca legatar universal și se află în posesia bunurilor ce constituie masa succesorală, ea poate solicita instanței judecătorești trimiterea în posesie, dacă procedura notarială a fost suspendată și instanța a rezolvat litigiul privind moștenirea.
În legătură cu predarea legatele, Codul civil face anumite distincții.
Obligația de a preda legatul universal revine moștenitorilor rezervatari, care, cu excepția soțului supraviețuitor, sunt moștenitori sezinari și, deci, au posesiunea de drept a moștenirii. Predarea legatului se va putea cere de la soțul supraviețuitor numai după însezinarea lui. În lipsa unor moștenitori rezervatari, legatarul poate cere trimiterea în posesie notarului public competent, solicitând eliberarea unui certificat de moștenitor.
Cât privește legatul cu titlu universal, obligația de predare revine moștenitorilor rezervatari în condițiile arătate; în lipsa lor, dacă există un legatar universal, acesta va fi obligat la predare după ce el însuși a dobândit posesiunea moștenirii; în lipsa unui legatar universal, predarea se va face de către moștenitorii legali nerezervatari, du face de către moștenitorii legali nerezervatari, după ce ei au fost trimiși în posesiune.
În sfârșit, legatul cu titlu particular este predat sau, în cazul când este o creanță, plătit de către moștenitorii legali sau legatarii universali ori cu titlu universal. În cazul când cel obligat la predare sau plată nu își îndeplinește obligația, legatarul are o acțiune întemeiată pe testament sau o acțiune reală(acțiunea în revendicare sau confesorie).
Acțiunea în predarea unui legat cu titlu particular, având ca obiect un imobil, se confundă cu acțiunea în revendicare și este supusă prescripției.
Dreptul de opțiune succesorală
Noțiuni generale privitoare la opțiunea succesorală
La deschiderea succesiunii, patrimoniul defunctului se transmite de drept moștenitorilor săi, transmisiune care nu este obligatorie și nici definitivă pentru aceștia. Orice persoană chemată să culeagă bunurile lăsate de defunct ca moștenitor legal, legatar sau donator de bunuri viitoare are un drept subiectiv de opțiune, care constă în posibilitatea de a accepta pur și simplu (pur și simplu sau sub beneficiu de inventar) moștenirea (sau o fracțiune din ea), într-un termen stabilit de lege sau de a renunța la aceasta.
Dreptul subiectiv de opțiune succesorală se naște pentru succesibili la data morții celui despre a cărui succesiune este vorba indiferent dacă termenul chemării lor la succesiune îl constituie testamentul, legea sau contractul și indiferent dacă această chemare este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Capitolul II
Dreptul de opțiune succesorală
Secțiunea I. Probleme generale privind dreptul de opțiune succesorală
Nici o persoană care are vocație succesorală nu este obligată să accepte moștenirea care i se cuvine (art. 686 Cod civil). Tot astfel, art. 693 Cod civil se referă la dreptul erezilor de a accepta sau „ a lepăda” succesiunea, drept de opțiune care rezultă indirect și din conținutul art. 703 și art.712 Cod civil. Acceptarea sau renunțarea la succesiune este un act juridic unilateral producător de efecte juridice. Jurisprudența stabilit constant că opțiunea succesorală constituie un act juridic unilateral.
Persoanele cu vocație succesorală care nu au optat pentru acceptarea sau renunțarea la succesiune, se numesc succesibili.
Legiuitorul a acordat succesibilului un timp de meditație, de șase luni, pentru a verifica dacă succesiunea este sau nu solvabilă etc. și în funcție de aceasta să decidă. Acceptând moștenirea, succesibilul își consolidează dreptul său, astfel că decizia devine irevocabilă. Dimpotrivă, renunțând la moștenire, succesibilul nu va mai dobândi calitatea de moștenitor.
Când succesibilul nu este suficient de informat cu privire la solvabilitatea succesiunii, el va recurge la acceptarea moștenirii sub beneficiu de inventar, caz în care răspunderea sa pentru datoriile succesiunii se va întinde numai la limita emolumentului moștenirii.
Codul civil consacră principiul transmisibilității prin moștenire a dreptului de opțiune succesorală; sub acest aspect, art. 692 Cod civil prevede că atunci „Când acela cărui se cuvine o succesiune a murit fără a se fi lepădat de dânsa, sau fără să o fi acceptat expres sau tacit, erezii săi pot dea dreptul să accepte sau să se lepede de dânsa”. Instanțele judecătorești au decis că „moștenitorul eredelui decedat mai înainte de a fi exercitat dreptul de opțiune la succesiunea unei alte persoane, dobândește dreptul de opțiune în aceleași condiții în care-l putea exercita eredele decedat”. Majoritatea autorilor consideră că transmisiunea succesorală operează în puterea legii, a legatului sau donației de bunuri viitoare, ca urmare a morții lui de cujuș; prin acceptarea unei succesiuni nu se conferă decât caracter definitiv transmisiunii succesorale care a operat deja.
Subsecțiunea 1. Noțiunea de opțiune succesorală
Prin moștenire patrimoniul lăsat de către o persoană fizică decedată se transmite la una sau mai multe persoane în viață, transmiterea patrimoniului celui care decedează operând, indiferent dacă moștenirea este legală sau testamentară, din clipa morții persoanei care lasă masa succesorală. Transmisiunea are loc chiar în clipa morții celui care încetează din viață, întrucât patrimoniul lăsat nu poate rămâne fără stăpân, neprezentând importanță faptul că de la data deschiderii succesiunii și până la exercitarea dreptului de opțiune succesorală trece un timp mai îndelungat sau mai scurt.
Persoanele cu vocație generală la dobândirea patrimoniului succesoral, deci succesibili, își pot exercita dreptul de opțiune succesorală, adică aceste persoane au dreptul de a opta între următoarele trei facultăți:
de a accepta pur și simplu moștenirea;
de a accepta moștenirea sub beneficiu de inventar;
de a renunța la moștenire;
Prin urmare, dreptul de opțiune succesorală este un drept subiectiv care ia naștere în persoana moștenitorilor cu vocație succesorală, din clipa deschiderii succesiunii.
Potrivit art. 686 Cod civil „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri care i se cuvine”.
Rezultă că dintre cele trei posibilități pe care le are persoana cu vocație succesorală de a opta la moștenirea defunctului, cea mai importantă o reprezintă posibilitatea de a nu accepta moștenirea, deci de a renunța la moștenire.
Apreciem că este cea mai importantă, întrucât, nici legiuitorul nu poate obliga pe nimeni să moștenească, dacă nu dorește. Legiuitorul însă poate interveni în materie succesorală, sub diferite forme, prin anumite limite ale drepturilor succesorale, prin impunerea anumitor condiții dar nu poate impune vreunei persoane să accepte moștenirea dacă acesta nu dorește.
Subsecțiunea 2. Precizări prealabile
În dreptul roman, atât în cazul moștenirii legale, cât și în cazul moștenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul deschiderii moștenirii (art. 644, 688, 689, 699 alin. 1 Cod civil) fără vreo manifestare de voință din partea succesibilului și chiar fără știrea lui. Mai mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moștenirii la care avea dreptul, ea se retransmite, tot de drept, asupra moștenitorilor săi, ca făcând parte ca făcând parte din propriul lăsământ succesoral. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular. În dreptul roman, dacă la moștenire veneau heredes voluntarii …(extranei), până la acceptarea de către ei a moștenirii (prin aditio hereditatis) ea nu avea titular, fiind o hereditas iacens.
Cu toate că transmisiunea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moștenirii, ea nu are caracter definitiv și obligatoriu. În dreptul roman heredes sui et necesarii și heredes necesarii dobândeau de drept și obligatoriu moștenirea, fără posibilitatea repudierii ei. Numai heredes voluntarii, care nu moșteneau de drept, erau liberi să accepte sau să repudieze moștenirea. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea precizează că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine” (art. 686 Cod civil). Prin urmare succesibilul, (persoana care îndeplinește condițiile pentru a putea moșteni, dar care nu a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală), are dreptul de a alege, numit drept de opțiune succesorală, între consolidarea (confirmarea) titlului de moștenitor prin acceptarea moștenirii (acceptare pur și simplă sau sub beneficiu de inventar) și desființarea acelui titlu prin renunțarea la moștenire (prin renunțare la moștenire devine persoană străină de moștenire).
Subsecțiunea 3. Variante de opțiune
Potrivit legii, succesibilul, după deschiderea moștenirii, are dreptul de a alege între trei posibilități:
Acceptarea pur și simplă a moștenirii. Succesibilul care optează în acest sens își consolidează titlul de moștenitor și va fi obligat să răspundă pentru datoriile și sarcinile succesiunii, chiar dacă acestea ar depăși ca valoare activul moștenit (răspunde ultra vires hereditas).Astfel fiind, succesibilul va opta în acest sens dacă moștenirea dacă moștenirea este neîndoielnic solvabilă sau din considerente personale (familiale, morale etc.) își asumă riscul plății datoriilor peste valoarea activului moștenit. Acceptarea pură și simplă are un caracter unitar; nu se poate accepta pur și simplu, pentru o parte din bunurile moștenirii și sub beneficiu de inventar pentru celelalte bunuri.
Renunțarea la moștenire. Prin renunțare succesibilul desființează cu efect retroactiv vocația sa succesorală (art. 696 Cod civil). Devenind străin de moștenire, nu răspunde de pasiv, dar nici nu beneficiază de eventualul activ. Moștenirea în întregul ei va reveni comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți. Succesibilul alege această cale dacă moștenirea este neîndoielnic insolvabilă sau dacă dorește ca prin renunțarea sa pur abdicativă să beneficieze de moștenire alte persoane (comoștenitori sau moștenitori subsecvenți).
O variantă intermediară este acceptarea sub beneficiu de inventar. Optând în acest sens, succesibilul își consolidează titlul de moștenitor și deci beneficiază de moștenire, dar își limitează răspunderea sa pentru datoriile și sarcinile moștenirii la emolumentul moștenirii. El va răspunde de pasiv numai în limita activului succesoral (intra vires hereditatis) și numai cu bunurile moștenite (cum viribus), punându-și la adăpost bunurile sale personale (art. 713 Cod civil). Se alege această variantă când solvabilitatea moștenirii este îndoielnică și succesibilul nu înțelege să-și asume riscul insolvabilității, dar dorește să beneficieze de un eventual sold activ.
Dintre cele trei posibilități pe care le are succesibilul, elementul principal îl constituie dreptul de a renunța la moștenire. Astfel, dreptul de a beneficia de moștenire poate suferi anumite limitări legale (de exemplu: cetățenii străini și apatrizi nu pot dobândi prin moștenire dreptul de proprietate asupra terenurilor din România – art. 41 alin. 2 din Constituție), în schimb dreptul de a renunța la moștenire nu comportă limitări căci nimeni nu poate fi constrâns să moștenească împotriva voinței sale. Nu fără temei acceptarea moștenirii se definește uneori prin raportarea la dreptul de a renunța la moștenire. Într-adevăr, prin acceptarea titularul dreptului de opțiune „renunță la dreptul de a mai putea renunța la moștenire”.
Secțiunea a II-a. Subiectele dreptului de opțiune
Subsecțiunea 1. Precizări prealabile
Dreptul de opțiune aparține tuturor persoanelor cu vocație succesorală, indiferent dacă vocația lor este legală sau testamentară și fără deosebire după cum vocația este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Opțiunea comportă trei ramuri numai în ceea ce privește succesorii care continuă persoana defunctului, adică moștenitorii chemați de lege la succesiune, în temeiul rudeniei sau căsătoriei. Legatarii sau datorii de bunuri viitoare, după cum vom vedea, sau nu răspund, sau răspund limitat de acest pasiv, numai cu bunurile din moștenire (intra vires bonorum). Sub singura condiție de a opri, prin inventar, confuziunea de fapt dintre moștenire și patrimoniul lor personal, succesorii la bunuri, întrucât sunt chemați să răspundă de pasivul succesoral, se bucură, în puterea legii, de restrângerea răspunderii. Ei vor avea să aleagă astfel numai între acceptare și renunțare la moștenire. Măsura în care legatarii universali sau cu titlu universal și cei asimilați lor răspund de pasivul succesoral este controversată, din prudență, ei vor accepta succesiunea sub beneficiu de inventar, adică, vor face și declarația expresă, cerută de legea civilă pentru o asemenea acceptare, la biroul notarial de stat de la locul deschiderii moștenirii.
Dreptul de opțiune nefiind decât dreptul de a alege între confirmarea și lepădarea calității de moștenitor, el este nedespărțit legat de dreptul la moștenire și se transmite, din cauză de moarte, o dată cu acest din urmă drept.
Dacă, prin urmare, succesibilul moare înainte de a fi optat, dreptul său de opțiune, dacă nu s-a stins prin prescripție(art. 700 Cod civil) trece asupra propriilor săi erezi.
Codul civil consacră principiul transmisibilității prin moștenire a dreptului de opțiune succesorală; sub acest aspect, art. 692 Cod civil prevede că atunci „Când acela cărui se cuvine o succesiune a murit fără să se fi lepădat de dânsa, sau fără să fi acceptat expres sau tacit, erezii săi pot de-a dreptul să accepte sau să se lepede de dânsa”.
Instanțele judecătorești au decis că „moștenitorul eredelui decedat mai înainte de a fi exercitat dreptul de opțiune la succesiunea unei alte persoane, dobândește dreptul de opțiune în aceleași condiții în care-l putea exercita eredele decedat”. Majoritatea autorilor consideră că transmisiunea succesorală operează în puterea legii, a legatului sau donației de bunuri viitoare, ca urmare a morții lui de cujus; prin acceptarea unei succesiuni nu se conferă decât caracter definitoriu transmisiunii succesorale care a operat deja.
Ce se va întâmpla însă dacă succesibilul, murind, lasă mai mulți moștenitori, iar aceștia nu se înțeleg asupra renunțării sau acceptării?
De vreme ce, cât privește succesibilii chemați direct la moștenire, dreptul de opțiune de divide între aceștia, fiecare putând cum socotește cu … cale, aceeași soluție, rațional ar trebui primită și în cazul în care unul dintre succesibili moare înainte de a opta, lăsând la rându-i mai mulți erezi. Nu aceasta este soluția dreptului. Codul civil român (art. 693) vorbește ca toți moștenitorii succesibili să opteze într-un singur fel, astfel cum ar fi făcut și autorul lor și în consecință în caz de dezbinare, decide că succesiunea se acceptă sub beneficiu de inventar.
În caz de deces al titularului dreptului de opțiune înainte de a-l exercita, acest drept se retransmite asupra propriilor moștenitori legali sau testamentari, alături de celelalte drepturi patrimoniale lăsate moștenire, fără deosebire după cum opțiunea are ca obiect o moștenire legală sau testamentară, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Urmează să vedem ce probleme se pun în legătură cu dreptul de opțiune al moștenitorilor legali sau testamentari și dacă creditorii pot exercita sau ataca actul de opțiune.
Subsecțiunea 2. Moștenitorii legali
În cadrul moștenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de opțiune aparține tuturor persoanelor cu vocație generală (eventuală) la moștenire, iar nu numai celor cu vocație concretă (utilă). Cu alte cuvinte, dreptul de opțiune aparține și trebuie să fie exercitat nu numai de către succesibilii chemați în primul rând să moștenească (de exemplu, rudele de clasa I de moștenitori), dar și de către succesibilii subsecvenți (de exemplu, rudele din clasa a II-a), fără să se aștepte exercitarea opțiunii din partea moștenitorilor în rang preferat . Soluția se impune întrucât moștenitorii în rang preferat ar putea renunța la moștenirea în ultimele zile ale prescripției unice de 6 luni, (moștenitorii subsecvenți, spre deosebire de creditorii succesiunii, nu au la dispoziție mijloace juridice de obligare a moștenitorilor în rang preferat să opteze mai devreme), astfel încât succesibilii subsecvenți, așteptând până în acest moment, ar risca stingerea prin prescripție a vocației succesorale.
Deci, în aprecierea dreptului de opțiune exercitat, trebuie să se țină seama de ordinea claselor; dacă un moștenitor în rang preferat acceptă moștenirea, el își consolidează drepturile dobândite și în același timp, anihilează drepturile de opțiune ale moștenitorilor subsecvenți, desființând drepturile succesorale ale acestora, pe care le dobândiseră la data deschiderii moștenirii.
Subsecțiunea 3
Legatarii
Dreptul de opțiune aparține nu numai moștenitorilor legali, dar și legatarilor (art. 928 Cod civil), pentru că, dacă vocația lor este universală sau cu titlu universal, dobândirea moștenirii implică și suportarea pasivului, astfel încât trebuie să aibă posibilitatea de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar. Iar legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opțiune deoarece, exercitarea lui implicând aprecieri de ordin moral, nimeni nu poate fi gratificat fără voie; în plus, dacă legatul este cu sarcină implică și interese patrimoniale. Pe de altă parte, numai prin exercitarea dreptului de opțiune, „notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament” și redacta certificatul de legatar, potrivit dispozițiilor legale (art. 82 și 83 din Legea nr. 36/1995).
Rezultă că toți legatarii au dreptul de opțiune; voința unilaterală a testatorului nu poate constrânge nici un legatar să conserve dreptul dobândit prin moștenire și, cu atât mai puțin, să suporte anumite obligații sau sarcini.
Subsecțiunea 4. Dreptul creditorilor
Se pune întrebarea dacă creditorii succesibilului neglijent, pot sau nu să exercite dreptul de opțiune pe calea acțiunii oblice și dacă pot sau nu să atace opțiunea frauduloasă pe calea acțiunii pauliene. În principiu, creditorii succesiunii nu pot acționa pe cale oblică sau pauliană. Dacă succesibilul neglijează să-și exercite dreptul de opțiune succesorală, creditorii succesiunii îl pot obliga să opteze numai în condițiile prevăzute de art. 706-711 Cod civil. Iar dacă succesibilul a optat, alegerea făcută de el nu afectează dreptul lor de gaj general asupra patrimoniului defunctului, ei putând lua măsuri de apărare a acestui drept, (de exemplu: separația de patrimoniu).
Acțiunea oblică
Potrivit părerii dominante în literatura de specialitate, deoarece dreptul de opțiune succesorală este de natură patrimonială (iar nu de natură „exclusiv personală”- art. 974 Cod civil), el poate fi exercitat și de către creditorii personali ai succesibilului, pe cale acțiunii oblice (subrogatorii). Pentru ipoteza acceptării se poate adăuga și argumentul că ea nu face decât să consolideze dobândirea care a avut loc la data deschiderii moștenirii.
Creditorii personali ai succesibilului vor putea accepta moștenirea prin acțiunea oblică, căci acceptarea nu face decât să consolideze titlul de moștenitor pe care succesibilul l-a dobândit de la moartea defunctului.
Dreptul de opțiune succesorală nefiind unul exclusiv personal, în doctrina juridică s-a considerat că el va putea fi exercitat pe calea acțiunii oblice de creditorii personali ai succesibilului. Jurisprudența a stabilit, de exemplu, că „în acțiunea introdusă pentru obținerea unei hotărâri ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cumpărătorul pentru a exercita, pe cale oblică, potrivit art. 974 Cod civil, dreptul vânzătorului de a-și stabili calitatea de succesor și, în această calitate, dreptul de proprietate asupra imobilului care face obiectul antecontractului încheiat între ei”. Acceptându-se moștenirea de către creditori, nu se realizează decât o consolidare a titlului de moștenitor al succesibililor. Dacă nu presupune o apreciere morală, creditorii personali ai legatarilor vor putea accepta moștenirea pe calea acțiunii oblice; dacă dreptul de opțiune ar comporta o apreciere morală, dreptul capătă un caracter exclusiv personal și nu mai poate fi exercitat pe cale acțiunii oblice.Opțiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului – atât în cazul moștenirii legale, cât și a celei testamentare – numai dacă se dovedește, în concret, că alegerii făcute de el i se opun considerente de ordin moral, caz în care opțiunea ar avea caracter exclusiv personal.
Precizăm că dacă succesibilul a renunțat la moștenire, dar renunțarea nu a devenit irevocabilă potrivit art.701 Cod civil (prin expirarea termenului de prescripție de 6 luni sau prin acceptarea moștenirii de către un alt succesibil), creditorii vor putea retracta renunțarea pe cale acțiunii pauliene și accepta moștenirea pe calea acțiunii oblice în numele și pe seama succesibilului.
Acțiunea pauliană
Problema care se pune este de a ști ce se întâmplă dacă succesibilul își exercită dreptul de opțiune, dar o face în frauda creditorilor săi; renunță la moștenire solvabilă sau acceptă o moștenire insolvabilă? În aceste cazuri, actul de opțiune poate fi revocat pe calea acțiunii pauliene, pentru ca apoi creditorul să opteze pe calea acțiunii oblice?
Art. 699 alin.1 Cod civil consacră expres posibilitatea revocării pauliene a renunțării la moștenire făcută de succesibil în paguba creditorilor. Fiind un caz particular de revocare pauliană (iar nu o retractare a renunțării în condițiile art. 701 Cod civil), trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale acțiunii pauliene. Precizăm că în această materie trebuie să fie dovedită numai frauda debitorului (succesibilului renunțător), constând în conștiința rezultatului păgubitor al actului față de creditor (prin renunțare a devenit insolvabil sau și-a mărit starea de insolvabilitate). Întrucât renunțarea la succesiune este un act juridic unilateral, nu se poate pune problema dovedirii complicității la fraudă a vreunei terț (comoștenitori, creditorii succesiunii etc.). Dacă „renunțarea” s-a făcut in favorem sau cu titlu overos, ea semnifică în realitate, potrivit art. 691 Cod civil, acceptarea moștenirii (ca și donația sau vânzarea drepturilor succesorale) și urmează să fie revocată, ca atare, pe calea acțiunii pauliene, împreună cu actul subsecvent, dacă condițiile pauliene sunt îndeplinite. Acțiunea pauliană, fiind o acțiune personală, trebuie să fie intentată în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani, chiar dacă moștenirea se compune din imobile.
Ca efect al acțiunii pauliene admise, actul de renunțare devine inopozabil față de creditorul reclamant și în limita prejudiciului suferit de el (în limita creanței sale).Renunțarea fiind revocată în aceste limite, creditorul poate opta pentru acceptarea moștenirii (dar numai în favoarea sa și în limita creanței sale). Codul civil precizează în acest sens că „acceptarea nu se face în folosul eredelui care a renunțat” (art. 699 alin2). El rămâne renunțător în raport cu ceilalți moștenitori (inclusiv legatarii) și creditori (atât creditorii personali cât și creditorii moștenitori). Prin urmare, ca efect al acțiunii pauliene, renunțarea nu este „anulată” (cum prevede art. 699), ci revocată, devenind inopozabilă numai în raport cu creditorul reclamant.
Aceasta înseamnă că, de exemplu, comoștenitorii acceptați se vor putea întoarce împotriva renunțătorului pentru a reclama înapoierea valorii bunurilor urmărite de creditorul reclamant. Astfel, renunțătorul ar profita indirect de rezultatul revocării pauliene (micșorând pasivul propriului patrimoniu).
Cu alte cuvinte, în ipoteza revocării unei renunțări, creditorii personali ai renunțătorului vor putea urmări pentru satisfacerea drepturilor pe care le au bunurile moștenirii ce s-ar cuveni acestuia. Dacă însă îndestularea creditorilor nu epuizează bunurile moștenirii, rămășița nu va profita renunțătorul. Renunțarea va continua să-și producă efectele față de orice altă persoană, inclusiv moștenitorii sau moștenitorii subsecvenți care au acceptat moștenirea. Aceștia se vor putea întoarce împotriva renunțătorului, dacă starea sa de avere s-ar îmbunătăți, pentru a-l obliga să le înapoieze valoarea bunurilor succesorale scoase din patrimoniul succesoral și urmărite de creditorul reclamant.
Din faptul că legea reglementează în mod special revocarea pauliană a renunțării la moștenire, nu trebuie trasă concluzia că ea ar fi admisibilă numai în cazul renunțării. Dimpotrivă, posibilitatea revocării pauliene se recunoaște unanim în condițiile dreptului comun (art. 975 Cod civil) și în cazul acceptării. Nulitatea opțiunii succesorale operează atunci când acceptarea sau renunțarea succesorală a avut loc cu încălcarea unor norme imperative. De exemplu, renunțarea a avut loc cu încălcarea formalităților legale.
Creditorii pot ataca actul opțiunii succesorale pe calea acțiunii pauliene, dacă prin actul acceptării sau renunțării la succesiune au fost prejudiciați. Creditorii personali ai moștenitorului vor putea ataca o renunțare la succesiune pe calea acțiunii pauliene, atunci când prin renunțarea frauduloasă s-a agravat sau menținut insolvabilitatea debitorului moștenitor. Dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție sau moștenirea nu a fost acceptată de un alt moștenitor, pe calea acțiunii oblice, creditorii personali ai moștenitorului vor putea retracta renunțarea, după care să accepte și ulterior succesiunea, în numele și pe seama moștenitorului. Art. 699 Cod civil permite creditorului succesibilului renunțător, atunci când renunțarea a devenit irevocabilă, va putea „să ia autorizația justiției ca să accepte succesiunea pentru debitorul său, în locul și rândul său”. Prin revocarea renunțării, creditorii vor putea, pe calea acțiunii oblice, să accepte moștenirea. Așa cum s-a arătat în doctrina juridică, creditorii atacând renunțarea cu ajutorul acțiunii pauliene și provocând astfel revocarea ei judecătorească, prin chiar aceasta, ei acceptă tacit, în numele creditorului lor, ca un efect al acțiunii oblice, moștenirea cuvenită acestuia. Renunțarea va fi revocată numai în favoarea creditorilor și numai până la concurența creanțelor lor. Moștenitorul va rămâne, față de orice alte persoane, acceptant sau renunțător.
Creditorii personali ai moștenitorului pot ataca acceptarea frauduloasă a unei moșteniri prin acțiunea pauliană, făcând dovada prejudiciului pe care l-au suportat prin actul acceptării, precum și a fraudei debitorului. De exemplu, se acceptă o moștenire insolvabilă, ceea ce face să se agraveze insolvabilitatea succesibilului. Revocarea pauliană, deși nici un text special, nu o prevede, se admite că creditorii personali ai moștenitorilor care au acceptat pur și simplu o succesiune insolvabilă vor putea ataca acceptarea prin acțiunea pauliană sau revocatorie. În acest caz, creditorii vor trebui să dovedească, potrivit dreptului comun, prejudiciul lor și frauda debitorului. Prin urmare, acceptarea nu va fi revocată decât dacă a fost fraudă din partea acceptantului, adică numai dacă acesta a urmărit prin acceptarea moștenirii să-și păgubească creditorii, devenind insolvabil sau cel puțin a avut conștiința că prin acceptare își creează sau își mărește insolvabilitatea. O asemenea probă va fi greu de făcut. În toate cazurile, acțiunea va fi respinsă dacă acceptarea se justifică prin motive temeinice, de pildă, fiul moștenitor a înțeles să plătească din produsul muncii sale datoriile părintelui său.Numai dacă acceptarea ar fi fost făcută sub beneficiul de inventar, prin jocul regulilor aplicabile acțiunii pauliene, revocarea nu ar putea interveni, fiindcă o asemenea acceptare nu produce efecte păgubitoare pentru creditorii succesibilului. Evident și revocarea pauliană a acceptării produce numai față de creditorul reclamant, față de orice alte persoane moștenitorul rămâne acceptant (de exemplu: creditorii moștenirii îl vor putea urmării pentru plata creanțelor lor, după ce creditorul reclamant a fost îndestulat din patrimoniul personal al moștenitorului).
În toate cazurile revocarea actului de opțiune succesorală pe cale pauliană poate fi cerută numai de către creditorii optantului, nu și de către creditorii succesiunii sau de către legatari.
Secțiunea a III-a. Condițiile de validitate a actului de opțiune succesorală
Exercitarea dreptului de opțiune succesorală produce efecte juridice numai dacă sunt respectate următoarele cerințe legale:
Succesibilul să fie capabil de a primi;
Consimțământul succesibilului să fie neafectat de vicii.
Subsecțiunea 1. Capacitatea
Fără a deosebi izvorul chemării succesorale, succesibilul pentru a putea să-și exercite dreptul de opțiune succesorală, trebuie să aibă capacitatea de exercițiu deplină. După cum rezultă din art. 687 Cod civil, interpretat în lumina dispozițiilor din Codul familiei, acceptarea moștenirii reprezintă un act de dispoziție. Cu toate că textul vizează numai acceptarea moștenirii, se admite unanim, „în lumina noii legiuiri, minorul sau interzisul nu poate accepta o moștenire sau renunța la ea decât conformându-se dispozițiilor legale care cârmuiesc minoritatea și interdicția, cuprinse în Codul familiei, în Decretul ar. 31 din 1954 privitor la persoane și în Codul civil”.
Precum știm, opțiunea are două ramuri principale: acceptarea și renunțarea:
Cât privește acceptarea:
a)Ea se va socoti făcută, de drept, sub beneficiu de inventar dacă succesibilul este minor – indiferent de vârstă – sau interzis (art. 19 din Decretul nr. 32 din 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice).
Legiuitorul a voit să pună astfel pe cei lipsiți de capacitate sau cu capacitate restrânsă, la adăpostul pagubei ce ar putea rezulta pentru ei din faptul că ar fi obligați să răspundă cu propriile lor bunuri pentru datoriile și sarcinile succesorale, în urma acceptării pure și simple a moștenirii. Bineînțeles, voința legiuitorului va rămâne literă moartă în cazul în care confuziunea dintre patrimoniul succesoral și cel al incapabilului nu a fost oprită, prin întocmirea unui inventar.
b) Minorul care nu a împlinit 14 ani, precum și interzisul, fiind deplini incapabili, nu-și pot exercita dreptul de opțiune decât prin reprezentantul lor legal – părinți, tutore, eventual curator – la care se adaugă, în cazul legatelor fără condiții sau sarcini, și oricare dintre ascendenți.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are o voință conștientă, dar e lipsit de experiența vieții juridice. De aceea, el se bucură de o capacitate restrânsă, încheind singur actele vieții civile, însă, în principiu, numai cu prealabila încuviințare a persoanelor chemate de lege să-i întregească voința, adică, după caz, cu încuviințarea părinților, tutorelui sau curatorului. Cu aceeași încuviințare va putea exercita minorul cu capacitate restrânsă și dreptul de opțiune.
d) Fără a deosebi după cum succesibilul este interzis, minor nevârstnic sau minor cu capacitate restrânsă, intervenția reprezentantului legal sau încuviințarea ocrotitorului legal nu va fi îndestulătoare . Acceptarea unei succesiuni nu poate fi primită ca un simplu act de administrare, iar potrivit art. 129 alin.2 și art. 105 alin.3 Codul familiei, orice act „care depășește dreptul de a administra” reclamă pentru valida sa săvârșire și autorizarea autorității tutelare.
Dată fiind extrema durată a termenului de prescripție prevăzut de art. 700 Cod civil, iar pe de altă parte ținând seama de caracterul de măsură de ocrotire al încuviințării organului de înaltă tutelă, socotim că, dacă acceptarea a intervenit în termen, ea va fi la adăpostul criticii în cazul când autoritatea tutelară își va da ulterior încuviințarea, fie chiar și după expirarea termenului prevăzut de art. 700.
d) De la principiul potrivit căruia pentru valida acceptare a moștenirii de către un incapabil se cere și încuviințarea autorității tutelare, ne vom abate în cazul când o persoană cu capacitate restrânsă a primit un legat cu titlu particular, iar acest legat este fără sarcini sau condiții. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani va putea să accepte un asemenea legat singur fără vreo încuviințare, căci prin acceptare, în această ipoteză, el își sporește drepturile, fără să-și asume vreo obligație.
Minorul sub 14 ani, lipsit deci de capacitatea de exercițiu nu va putea să-și exercite dreptul de opțiune succesorală decât prin intermediul reprezentanților săi legali (părinți, tutore) și cu încuviințarea autorității tutelare.
În cazul minorilor între 14-18 ani, care au capacitatea de exercițiu restrânsă, opțiunea succesorală va fi manifestată de minor, dar cu încuviințarea ocrotitorului legal și a autorității tutelare. Soluția este similară și în cazul interzișilor. Sub acest aspect, art. 687 Cod civil este evident: „Minorii și interzișii nu pot face valabil acceptarea unei moșteniri”.
Când minorul între 14-18 ani a fost gratificat cu un legat particular, neafectat de sarcini sau condiții, atunci minorul va putea accepta legatul, fără încuviințare. Soluția este justificată prin faptul că prin efectul acceptării, minorul nu-și asumă nici o obligație.
Potrivit art. 19 din Decretul nr. 32/1954, acceptarea unei succesiuni care se cuvine minorului sau interzisului judecătoresc, se va face întotdeauna numai sub beneficiu de inventar.
Aceeași concluzie este valabilă și în cazul renunțării la moștenire, deoarece moștenirea se dobândește de drept de la deschiderea ei, iar renunțarea la drepturi este un act de dispoziție.
Cât privește renunțarea la moștenire, minorul care nu a împlinit 14 ani sau interzisul va lucra prin reprezentantul său legal. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani va renunța la moștenire singur, cu încuviințarea ocrotitorului legal. În ambele ipoteze, cu mai puternic cuvânt decât în cazul acceptării, va fi nevoie, în afară de intervenția reprezentantului sau ocrotitorului legal și de prealabila încuviințare a autorității tutelare, căci succesibilul dobândește de drept moștenirea de la deschiderea acesteia, iar reprezentantul legal nu poate renunța la drepturile persoanei pe care o reprezintă și nici ocrotitorul nu poate încuviința vreo renunțare a persoanei pe care o ocrotește, decât cu încuviințarea anume a autorității tutelare.
Din practica judiciară: Decretul nr. 1580/1969, în C.D., 1969
Succesiune. Minor în concurs cu părinții. Acceptare. Curator. Termen. Când minorul vine la succesiune în concurs cu părinții, termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii, prevăzut în art. 700 Cod civil, începe să curgă de la data când autoritatea tutelară i-a numit curator.
Decizia Secției civile nr. 1580 din 26 decembrie 1969.
Francisk Deak concluzionează: fiind un act de dispoziție, pentru validitatea opțiunii, succesibilul trebuie să aibă capacitatea de exercițiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă trebuie să exercite opțiunea prin ocrotitorul legal, respectiv cu încredințarea acestuia (dacă există contrarietate între interesele celui ocrotit și ocrotitor, se impune numirea unui curator) și, în ambele cazuri, cu autorizarea autorității tutelare (art. 105, 124, 127 și 147 Codul familiei). Astfel fiind, în cadrul procedurii succesorale notariale, în cazul moștenitorului „incapabil” (sau cu capacitate de exercițiu restrânsă) „se citează reprezentantul său și autoritatea tutelară”.(art. 75 alin 4 din Legea nr. 36/1995).
Pentru ocrotirea minorilor – indiferent de vârstă – și a persoanelor puse sub interdicție, legea mai prevede că acceptarea moștenirii lor „va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar”. Prin urmare, în cazul lor, opțiune se reduce la posibilitatea acceptării beneficiare sau renunțării la moștenire.
În cazul minorilor și persoanelor puse sub interdicție numai acceptarea forțată este pură și simplă „ … discernământul prezumându-se relativ în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani și nu sunt pune sub interdicție, iar în cazul persoanelor incapabile (sub 14 ani sau puse sub interdicție) trebuie să fie dovedit”.
Rezultă că și în cazul minorului sau a persoanei puse sub interdicție, dacă a săvârșit delictul civil cu discernământ, acceptarea va fi forțată – deci pură și simplă – iar nu sub beneficiu de inventar (potrivit art. 19 din Decretul nr. 32/1954).
Subsecțiunea 2. Consimțământul neviciat
Pentru ca opțiunea succesorală să fie valabilă, consimțământul succesibilului trebuie să fie neviciat.
Privitor la viciile de consimțământ în această materie, Codul civil face referire numai la viclenia (dolul) care determină acceptarea moștenirii și într-o formulare neclară (întrucât legatele nu se execută decât intra vires hereditatis, legatele prevăzute în testamentul descoperit nu afectează patrimoniul propriu al moștenitorului, deci nu cauzează o leziune propriu-zisă. Este vorba în realitate de o eroare gravă asupra conținutului patrimoniului succesoral), la leziunea suferită de majorul acceptant al moștenirii prin descoperirea ulterioară a unui testament, în cazul în care ar absorbi sau ar micșora cu mai mult de jumătate succesiunea (art. 694). Considerăm că „leziunea” rezultând din descoperirea ulterioară a unui testament poate fi invocată și de acceptantul incapabil sau cu capacitate restrânsă, chiar dacă acceptarea moștenirii a avut loc cu respectarea regulilor de capacitate (inclusiv încuviințarea autorității tutelare). Dacă majorul deplin capabil poate cere anularea actului de acceptare, atunci și minorul sau persoana pusă sub interdicție care a acceptat valabil moștenirea trebuie să aibă acest drept. Beneficiul de inventar nu se opune acestei soluții, la fel ca ți în cazul majorului acceptant sub beneficiu de inventar.
În literatura de specialitate se admite că dolul poate vicia nu numai actul acceptării, dar și al renunțării și poate proveni de la orice persoană (comoștenitori, creditori etc., art. 960 alin. 1 Cod civil, nefiind aplicabil în această materie dat fiind că opțiunea este un act unilateral).
Atât acceptarea, cât și renunțarea sunt anulabile pe motiv de dol (art. 694 Cod civil). Spre deosebire de dreptul comun, viclenia va atrage anularea actului de opțiune, deși emană de la un al treilea. Soluția este logică, deoarece acceptarea sau renunțarea sunt acte unilaterale și prin urmare, în acest caz, dolul poate emana de la o parte contractantă.
Textele privitoare la moștenire nu vorbesc decât de dol, dar în afară de orice îndoială că actul de opțiune va fi anulabil pentru violență, căci, în măsura în care nu există dispoziții derogatorii, dreptul comun al viciilor voinței va primi aplicare.
Se acceptă, că opțiunea nu ar putea fi anulată pentru eroare, căci, practic, aceasta aceasta nu ar fi susceptibilă să aibă ca obiect decât fie identitatea moștenirii, fie forțele acesteia, adică emolumentul ei. În primul caz, adevărata moștenire nu a fost nici acceptată, nici repudiată, așa încât dreptul de opțiune, în ceea ce o privește, a rămas neștirbit, iar acceptarea moștenirii la care optantul nu avea chemare, rămâne lipsită de orice efect, ca emanând de la o persoană fără calitate. În cel de-al doilea, eroarea asupra forțelor moștenirii se confundă cu leziunea, care, după cum vom vedea, alcătuiește o cauză de anulare, de sine stătătoare, dar numai în privința acceptării, iar nu și în cazul renunțării (art. 694 Cod civil).
Este o concepție oarecum tradițională, pe cale am împărțit-o multă vreme, dar pe care, urmând literatura și practica mai nouă, o socotim astăzi prea strâmtă.
Neîndoielnic, raporturile succesorale, mai mult poate ca oricare alte raporturi civile, reclamă stabilitate și securitate.
Sunt cazuri când eroarea este cauza hotărâtoare a actului de opțiune. În asemenea cazuri, cu anumite limite și precauțiuni, eroarea trebuie să aibă și aici drept consecință ineficacitatea actului, potrivit cu prevederile dreptului comun al actului juridic.
Astfel, dacă un succesibil a renunțat abdicativ, nimicind prin act unilateral de voință vocația sa succesorală, în credința greșită că succesibilul – care, potrivit legii sau testamentului, urma să profite de această renunțare – s-a obligat în schimb să-i presteze un echivalent bănesc, obligație care în realitate nu a luat naștere, această renunțare, fiind determinată de o cauză falsă, va fi ineficace.
De asemenea, va fi ineficace renunțarea dacă ea a fost determinată de eroarea renunțătorului asupra nașterii dreptului la care renunță .
Exemplu: un succesibil rezervatar renunță abdicativ la moștenire, pentru a avantaja pe mama sa, beneficiara unui legat universal, în credința greșită că dreptul de rezervă este legat de persoana rezervatului și că, prin urmare, acest drept nu va trece, în speță, asupra propriilor copii, odată cu vocația succesorală legală.
O asemenea renunțare este anulabilă pentru eroare cu privire la natura dreptului la care renunță, adică eroare asupra calității substanțiale a lucrului care face obiectul renunțării.
Dar renunțarea abdicativă, deși poate produce, în fapt, efecte între mai multe persoane prin aceea că, în urma ei, drepturile unor succesibili sporesc sau iau naștere, nu mai puțin rămâne în mod esențial un act juridic unilateral, pe care legiuitorul l-a conceput, abstract, ca fiind deplin neatârnat de persoana sau persoanele asupra cărora efectele acestui act se vor răsfrânge.
Urmează ca, de îndată ce eroarea nu ar purta asupra naturii drepturilor la care se renunță, ci asupra persoanei care ar urma să beneficieze de pe urma renunțării abdicative, eroarea nu ar fi dirimantă, ea nu ar îndreptății anularea. Bineînțeles, cu totul alta ar fi soluția în cazul în care renunțarea ar fi fost făcută în favoarea unei anumite persoane, iar renunțătorul ar fi fost în eroare asupra unei calități sau însușiri a acestei persoane, calitate sau însușire în considerarea căreia succesibilul a renunțat la moștenire.
Din chiar exemplele date reiese că anularea dreptului de opțiune poate fi provocată fie de o eroare de fapt, fie de o eroare de drept. De altfel această din urmă categorie de eroare este cea care se întâlnește cel mai des în cazurile de anulare a renunțărilor de succesiune.
Eroarea, în materie de opțiune succesorală, însă potrivit dreptului comun, trebuie să fie scuzabilă, în înțelesul că ea nu trebuie să poată fi imputată unei culpe a succesibilului care optează.
Dacă, de pildă, renunțătorul, prin actul său abdicativ, urmărea ca acesta să profite numai unor anumite rude și dacă scopul urmărit nu poate fi atins din pricină că renunțătorul a neglijat să verifice dacă nu sunt și alte rude, care în cazul renunțării vor fi chemate la moștenire, un asemenea act de renunțare nu îndreptățește anularea. În acest caz, zădărnicirea scopului nu rezultă dintr-o eroare scuzabilă, ci din insuficiența verificare a unor elemente de fapt, care puteau fi verificate. Drept urmare, renunțarea nu poate fi anulabilă.
În toate cazurile de anulare a actului de opțiune pentru eroare cu privire la cauza impulsivă și determinată, fiind vorba de vicierea consimțământului celui care acceptă sau renunță, nulitatea va fi relativă.
Dacă însă cauza impulsivă și determinată ar fi ilicită, nulitatea va fi absolută. Astfel, dacă un succesibil – care, potrivit tratatelor, a optat, de pildă, pentru cetățenia ungară – renunță la moștenire, pentru ca aceasta să revină fratelui său, rămas cetățean român și astfel imobilul ce alcătuiește lăsământul succesoral să fie sustras de la naționalizare, se poate aprecia că o asemenea renunțare ar fi nulă, ea sprijinindu-se pe o cauză ilicită.
Se admite că și violența și eroarea, atât cea de fapt cât și cea de drept, dacă este scuzabilă și constituie cauza determinantă a actului de opțiune, pot fi reținute ca vicii de consimțământ în materie. Precizăm însă că eroarea asupra conținutului (emolumentului) patrimoniului succesoral poate fi reținută ca viciu de consimțământ (leziune) numai în cazul prevăzut de art. 694 Cod civil și numai dacă cel în cauză a acceptat moștenirea.
Resciziunea acceptării. Acceptarea, spre deosebire de renunțare poate fi rescindată pentru leziune. Într-adevăr, art. 694 Cod civil acordă moștenitorului dreptul de a cere resciziunea acceptării sale în cazul în care activul succesiunii ar fi absorbit sau micșorat cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării.
Din formula legală reiese că patru condiții sunt cumulativ cerute pentru ca acceptarea să poată fi atacată pe motiv de leziune:
Un testament, necunoscut la data acceptării, să fie descoperit ulterior.
Testamentul descoperit să cuprindă legate. Se poate discuta dacă legatele pot fi universale ori cu titlu universal sau dacă trebuie să fie numai particulare. Credem că această din urmă soluție este singura justă. Într-adevăr, legatarii universali sau cu titlu universal contribuind la plata pasivului succesoral, instituirea unor asemenea legatari, întrucât ar restrânge emolumentul moștenitorului acceptant, i-ar restrânge în aceeași măsură și obligația de a răspunde de sarcinile și datoriile succesiunii.
Noile dispoziții testamentare să absoarbă mai mult de jumătate din activul moștenirii. Textul nu apreciază dacă este vorba de activul succesoral net sau de cel brut. Credem că textul trebuie înțeles că se referă la activul net, căci numai din aceasta din urmă se plătesc legatele.
Prin efectul descoperirii testamentului moștenitorului acceptant să fi suferit o leziune.
Pentru acei autori care admit că moștenitorul răspunde de plata legatelor și cu propriile sale bunuri, ipoteza unei leziuni pricinuite prin legatele cuprinse într-un testament descoperit după acceptarea pură și simplă a moștenirii este ușor de conceput. De altfel, art. 694 Cod civil, după cum vom vedea, este unul din argumentele cele mai de temei pe care se sprijină teza potrivit căreia acceptantul este obligat la plata legatelor chiar dincolo de emolumentul cules. În cadrul acestei concepții este însă greu de înțeles de ce legiuitorul ocrotește pe acceptant împotriva leziunii provocate de ivirea unor noi datorii. De altă parte, este greu de priceput de ce se cere ca legatele noi să absoarbă mai mult de jumătate din moștenire atunci când această împrejurare nu implică în mod necesar că s-ar fi produs o leziune și, mai puțin încă, nu înseamnă că aceasta ar constitui tradiționala leziune de peste o jumătate.
Dacă însă se admite – și aceasta este și din punctul nostru de vedere, alături de majoritatea autorilor – că moștenitorul nu răspunde cu propriile sale bunuri de plata legatelor, nu se vede cum survenirea unor noi liberalități testamentare i-ar putea pricinui vreo vătămare. El va câștiga mai puțin, dar în nici un caz nu va putea pierde.
Pentru a putea da un înțeles acestui articol, s-ar putea închipui ipoteze complicate, în care leziunea ar fi provocată de descoperirea atât a unor noi legate, cât și a unor noi datorii, sau în care ea ar izvorî prin efectul unor noi legate, necunoscute la data actului de opțiune, asupra situației unui acceptant care ar datora, totodată, raportul unei donații pe care a primit-o de la defunct.
Astfel, de pildă, moștenitorul acceptă pur și simplu moștenirea fiindcă activul pare a depăși pasivul. Se descoperă apoi un testament care, prin legatele cu titlu particular ce le cuprinde, absoarbe mai mult de jumătate din activul moștenirii. Dacă după plata acestor legate se ivesc datorii necunoscute , care depășesc restul activului, moștenitorul care a acceptat pur și simplu va fi obligat să le plătească din propria sa avere, iar recursul său împotriva legatarilor va putea să fie cu totul infructuos, dacă aceștia sunt insolvabili. Dar, în acest exemplu, leziunea nu este pricinuită de descoperirea unor noi legate, ci de aceea a unor noi datorii, iar textul nu prevede această din urmă ipoteză.
Se poate obiecta că raportul nu este datorat decât dacă sunt mai mulți moștenitori, pe când dispoziția art. 694 Cod civil, este generală și prin urmare, ar trebui să fie aplicabilă și în cazul în care la succesiune ar veni un singur moștenitor. De altfel, este puțin probabil ca legiuitorul de la 1864, atunci când a formulat dispoziția cuprinsă în art. 694 Cod civil, să fi avut în vedere ipoteze atât de complicate.
Credem că e mai simplu să recunoaștem că articolul 694 Cod civil, constituie o simplă inadvertență a legiuitorului.
Renunțarea nu poate fi atacată pe motiv că s-au descoperit ulterior active ale patrimoniului succesoral și nici acceptarea pe motiv că s-au descoperit pasive.
După cum rezultă din cele arătate, viciile voinței în materia actului de opțiune succesorală sunt guvernate de regulile dreptului comun, cu unele particularități rezultând din art. 694 Cod civil. De altfel, datorită procedurii succesorale notariale, problema viciilor de consimțământ în materia opțiunii succesorale se pune extrem de rar în practică.
Subsecțiunea 3. Condiții de formă și alte condiții de validitate
Spre deosebire de acceptarea pură și simplă a moștenirii, care este un act consensual, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la moștenire sunt acte juridice solemne, fiind valabile numai dacă au fost încheiate în condițiile de formă special prevăzute de lege (ad validatem).
Condițiile de formă. Renunțarea la moștenire este un act juridic solemn. Potrivit art. 76 alin. 3 și 4 din Legea nr. 36/1995 și art. 45 și 80 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, declarațiile de renunțare la succesiune se fac în fața notarului public și se înscriu pentru opozabilitate în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial desemnat de Colegiul director al Camerelor notarilor publici pentru întreaga circumscripție teritorială a judecătoriei unde defunctul și-a avut domiciliu, iar dacă nu a avut ultimul domiciliu în țară unde și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare din țară (Art. 68 din Legea nr. 36/1995), deci de la locul deschiderii moștenirii.
Rezultă că renunțarea trebuie să îndeplinească două condiții de formă: una de validitate și alta de opozabilitate.
a) Declarația trebuie să fie dată în fața notarului public. Ea se poate face numai în fața notarului la care se află registrul special de renunțări la succesiune, dar și la un alt birou notarial. În acest din urmă caz, un exemplar al declarației, autentificat de notarul în cauză, se trimite de îndată la notarul public la care se află registrul, pentru înscriere (art. 80 alin. 2 din Regulament).
Declarația de renunțare care nu este dată în condițiile arătate (de exemplu, este făcută printr-un înscris sub semnătură privată) este lovită de nulitate absolută. Ca urmare a nulității renunțării- care nu trebuie să fie confundată cu retractarea renunțării pentru care legea (art.701 Cod civil) prevede condiții speciale – succesibilul redobândește dreptul de opțiune succesorală („care rămâne întreg”), putând accepta moștenirea pur ș simplu sau sub beneficiu de inventar, așa cum poate să ți renunțe în condițiile prevăzute de lege, bineînțeles în cadrul termenului de prescripție. În nici un caz nulitatea renunțării nu are semnificația acceptării moștenirii.
b) Declarația de renunțare trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial desemnat pentru circumscripția teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moștenirii. Regulamentul precizează că înscrierea în registrul special de renunțări se face „pentru opozabilitate”, deci este o condiție de publicitate care nu afectează validitatea actului de renunțare.
Rezultă că succesibilul renunțător nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză de nulitate a declarației de renunțare, pentru a putea accepta moștenirea. El nu poate decât să retracteze renunțarea în condițiile art. 701 Cod civil, iar comoștenitorul sau moștenitorul subsecvent îi poate opune renunțarea neînscrisă în registrul de renunțări. În schimb, față de terțul de bună-credință (de exemplu, cel care a cumpărat un bun succesoral de la succesibilul renunțător) renunțarea neînscrisă nu este opozabilă; dimpotrivă, încheierea actului de dispoziție de către succesibil poate fi invocată ca act de acceptare tacită a moștenirii.
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic solemn. Astfel, potrivit legii (art. 704 Cod civil, art.76 alin. 3 și 4 din Legea nr. 36/1995 și art. 45 și 80-81 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995), acceptarea sub beneficiu de inventar trebuie să îndeplinească cel două condiții care sunt prevăzute – drept condițiile de validitate și respectiv de opozabilitate – și pentru renunțarea la moștenire. În plus, pentru validitatea acceptării beneficiare legea prevede și necesitatea întocmirii inventarului fidel și exact al bunurilor succesorale.
a) Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă, rezultând din declarația succesibilului făcută în acest sens în fața notarului public. Întrucât Legea nr. 36/1995 nu distinge, sub acest aspect, între renunțarea la moștenire și acceptarea ei sub beneficiu de inventar, considerăm că declarația de acceptare beneficiară poate fi dată în aceleași condiții ca și declarația de renunțare.
Dacă declarația de acceptare beneficiară nu este dată în fața notarului public (de exemplu, este făcută printr-un înscris sub semnătură privată), intervine sancțiunea nulității beneficiului de inventar. Nu excludem însă posibilitatea ca o asemenea declarație să valoreze acceptarea pură și simplă, dacă condițiile pentru aceasta sunt îndeplinite. În caz contrar, succesibilul păstrează dreptul de opțiune în cadrul termenului de prescripție.
c) Declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial desemnat pentru circumscripția teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moștenirii. În cazul neîndeplinirii acestei condiții de publicitate prevăzută „pentru opozabilitate”, beneficiul rezultând din inventar nu va putea invocat față de terți (în special față de creditorii succesiunii) și între terți (creditorii succesiunii și creditorii personali ai moștenitorului).
Declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie precedată sau urmată de întocmirea unui inventar fidel și exact al bunurilor succesorale, făcut în formele legiuite (art. 705 Cod civil). Potrivit textului citat, în lipsa inventarului declarația de acceptare sub beneficiu de inventar „n-are efect” ca atare, deci nu poate împiedica confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, însă valorează acceptarea pură și simplă dacă condițiile pentru aceasta sunt îndeplinite.
Dacă inventarul există, dar este infidel sau inexact – datorită omisiunilor voite de succesibil – el decade din beneficiul de inventar și este socotit acceptant pur și simplu (acceptarea forțată pentru ascundere sau dare la o parte de bunuri succesorale), cu toate consecințele corespunzătoare. Omisiunile întâmplătoare nu atrag decăderea din beneficiul de inventar, ci se repară printr-un supliment de inventar.
Subliniem că cererea de inventariere a bunurilor succesorale nu valorează, în sine, acceptarea sub beneficiu de inventar. Inventarierea poate fi făcută nu numai în cazul acceptării beneficiare, ci în toate „cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați” și nu numai în termenul de 3 luni din ziua deschiderii succesiunii, dar și în cazul în care succesibilul – pentru a putea opta în cunoștință de cauză – solicită inventarierea. Prin urmare, exceptând ipoteza succesibilului minor sau major pus sub interdicție judecătorească, inventarierea valorează acceptarea beneficiară numai dacă este precedată sau urmată de declarația acceptării sub beneficiu de inventar, declarație înscrisă – pentru opozabilitate față de terți – în registrul special de renunțări la succesiune. În lipsa declarației, cererea de inventariere nu valorează acceptarea beneficiară, ea putând fi urmată și de acceptarea pură și simplă sau de renunțarea la moștenire.
Precizăm și faptul că termenele de inventar și de deliberare, deși sunt prevăzute în Codul civil (art. 701-711) în cadrul secțiunii consacrate acceptării sub beneficiu de inventar, vizează materia opțiunii succesorale în general, iar nu numai materia acceptării beneficiare.
Pentru validitatea actului de opțiune (oricare), trebuie să fie respectate, potrivit dreptului comun și cerințele legale referitoare la obiectul și cauza actului juridic. De exemplu, opțiunea referitoare la o succesiune nedeschisă are un obiect ilicit și, ca atare, nu poate produce efecte. Tot astfel, se consideră că este ineficace renunțarea pur abdicativă la moștenire, în credința greșită că moștenitorul care beneficiază de renunțare s-a obligat să-l întrețină pe renunțător, obligație care în realitate, nu a luat naștere.
Subsecțiunea 4. Sancțiunea neîndeplinirii condițiilor de validitate
Nerespectarea condițiilor de validitate ale actului de opțiune succesorală se sancționează cu nulitatea potrivit dreptului comun.
Astfel, nerespectarea condițiilor de capacitate (de exemplu, lipsa încuviințării autorității tutelare în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate de exercițiu restrânsă) și viciile de consimțământ determină anulabilitatea (nulitatea relativă) actului de opțiune. Iar nerespectarea formei solemne (în cazurile prevăzute de lege) și a condițiilor legale privind obiectul și cauza se sancționează cu nulitatea absolută.
În ambele cazuri, actul de opțiune se desființează cu efect retroactiv și succesibilul va putea opta din nou în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, ținând seama- dacă este cazul – și de regulile care guvernează suspendarea prescripției și repunerea în termen.
Fără a distinge între nulitate și anulare – în caz de desființare a actului de opțiune – acceptarea sau renunțarea va fi retroactiv nimicită, iar succesibilul va redobândi dreptul de opțiune, dacă acest drept, între timp, nu s-a prescris.
Suspendarea prescripției și repunerea în termen. Potrivit art. 700 alin. 2 Cod civil (în redactarea sa dată prin Decretul nr. 73/1954), dacă moștenitorul a fost împiedicat, din motive de forță majoră, să-și exercite dreptul său de opțiune, instanța judecătorească poate prelungi termenul de prescripție cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea. Întrucât prescripția dreptului de opțiune s-a redus la 30 de ani la numai 6 luni, legiuitorul a prevăzut posibilitatea repunerii în termen de prescripție pentru motive de forță majoră. Prevederile dreptului comun (art. 13 și 19 din Decretul 167/1958) al prescripției extinctive sunt aplicabile și în privința prescripției dreptului de opțiune succesorală.
Secțiunea a IV-a. Caracterele juridice ale actului de opțiune succesorală
Dreptul subiectiv de opțiune succesorală se exercită prin manifestarea voinței titularului în cadrul unui act juridic de opțiune succesorală, care poate fi, după caz: actul acceptării pure și simple a moștenirii, actul acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar și actul acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar și actul renunțării la moștenire.
Subsecțiunea 1. Act juridic unilateral
Opțiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voință a succesibilului în sensul acceptării pur și simple a moștenirii sau sub beneficiu de inventar ori în sensul renunțării la moștenire. În toate cazurile, opțiunea trebuie să reprezinte voința unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act juridic unilateral. În consecință, dacă există mai mulți succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opțiune în mod „colectiv”, fiecare în parte urmează să se pronunțe individual, iar soarta juridică a opțiunii făcute de unul dintre ei nu afectează opțiunea făcută de ceilalți.
Spre deosebire de testament – act juridic tot unilateral – actul de opțiune poate fi săvârșit nu numai personal de către succesibil, dar și prin reprezentare – legală sau convențională – sau cu încuviințarea autorității tutelare. Deci actul de opțiune nu este un act esențialmente personal.
Subsecțiunea 2. Act juridic voluntar
Libertatea de alegere care caracterizează actul de opțiune se manifestă pe mai multe planuri.
În primul rând, după cum am văzut, nimeni nu este obligat să accepte moștenirea ce i se cuvine. Nimeni nu poate fi moștenitor fără voia lui sau în tălmăcirea din Codul Caragea: „Cel ce nu voiește cu sila moștenitor nu se face”, domină materia dreptului de opțiune succesorală.
În al doilea rând, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilitățile conferite prin dreptul de opțiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat (pur si simplu ori sub beneficiu de inventar) sau a renunțat la moștenire și nici să răspundă pentru consecințele alegerii făcute.
Dreptul de opțiune este un drept absolut care nu este susceptibil de abuz. Succesibilul nu are să justifice motivele care l-au determinat să accepte sau să renunțe. El nu-și angajează răspunderea prin faptul că s-a hotărât să opteze într-un sens sau altul.
În sfârșit dacă există o pluritate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalți. Este deci posibil ca unii să accepte moștenirea și alții să renunțe la ea.
Principiul libertății de alegere – libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului la acțiunea oblică și acțiunea pauliană – cunoaște și unele excepții:
a) Potrivit art. 19 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „acceptarea moștenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei persoane pusă sub interdicție va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar”.
Înseamnă că, pentru ocrotirea persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă, pentru evitarea riscului rezultând din acceptarea pură și simplă a unei moșteniri insolvabile, dreptul lor de opțiune se restrânge la posibilitatea acceptării sub beneficiu de inventar sau renunțării la moștenire.
b) A doua excepție vizează ipoteza succesibilului decedat înainte de stingerea dreptului de opțiune prin prescripție fără a-și fi exercitat dreptul. Dreptul de opțiune al acestui succesibil – indiferent că era unic moștenitor sau comoștenitor alături de alții, moștenitor universal, cu titlu universal, cu titlu universal sau cu titlu particular – se retransmite prin succesiune la propriul său moștenitor (art. 692 Cod civil) care va avea de exercitat două drepturi de opțiune: propriul drept de opțiune născut în persoana sa la deschiderea moștenirii succesibilului decedat și, dacă acceptă această moștenire, dreptul de opțiune retransmis în cadrul patrimoniului succesoral și care vizează moștenirea anterior deschisă. (Dacă succesibilul decedat a acceptat tacit moștenirea prin luarea în folosință de bunuri succesorale, dreptul de opțiune s-a stins prin exercitarea lui, și nu se mai transmite la proprii moștenitori potrivit art.692 Cod civil.). Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moștenirii intrarea în posesiunea (preluarea or deținerea) și folosința bunurilor succesorale (care prin natura, numărul și valoarea lor exclud ideea unor amintiri de familie), faptul mutării definitive a succesibilului în casa moștenită, demolarea unor construcții, efectuarea de lucrări ce nu comportă urgență, edificarea pe terenul și în gospodăria defunctului a unor construcții etc. Asemenea fapte implică acceptarea moștenirii, întrucât succesibilul se comportă ca un proprietar.
În schimb, nu constituie acte de acceptare tacită a moștenirii luarea din patrimoniu a unor obiecte ca amintiri de familie, fotografii, bibelouri, a unui singur bun de valoare redusă, reparațiile urgente făcute unor bunuri succesorale, preluarea de către succesibili a cheilor casei sau dulapurilor, a hârtiilor de valoare pentru a le feri de pierdere sau furt, mutarea vremelnică a succesibilului într-un imobil succesoral pentru a asigura păstrarea acestuia în bune condiții etc..
Nu sunt probleme dacă succesibilul decedat are un singur moștenitor. Dacă acest moștenitor a exercitat propriul drept de opțiune în sensul acceptării moștenirii (pur și simplu sau sub beneficiul de inventar), el va fi chemat să exercite și dreptul de opțiune care a aparținut succesibilului decedat; poate accepta pur și simplu sau sub beneficiu de inventar ori poate renunța la acea moștenire cuvenită defunctului. Cele două opțiuni nu trebuie să fie identice; acceptarea celei din urmă moșteniri nu presupune și acceptarea moștenirii retransmise. Evident însă, renunțarea la moștenirea succesibilului decedat exclude posibilitatea exercitării dreptului de opțiune cu privire la prima succesiune. Cel în cauză devine străin față de ambele moșteniri; nu s-ar putea renunța la ultima moștenire, acceptând-o pe prima. Este însă posibilă soluția inversă. Nu sunt probleme nici în ipoteza în care succesibilul decedat are mai mulți moștenitori acceptanți care înțeleg să exercite dreptul de opțiune retransmis într-un singur fel; dacă acceptă ei vor beneficia prin retransmitere de moștenire (partea de moștenire) la care era chemat succesibilul decedat, iar dacă renunță se desființează retroactiv vocația succesorală a acestuia și, în consecință, acea moștenire nu va face parte din propriul lăsământ succesoral.
Dificultățile apar numai în caz de dezacord între moștenitorii acceptanți ai succesibilului decedat; unii vor să accepte (pur și simplu sau sub beneficiul de inventar), iar alții să renunțe la moștenirea la care era chemat autorul lor. Potrivit Codului civil, în acest caz „succesiunea se va accepta sub beneficiul de inventar” (art.693). Soluția codului a fost criticată în literatura de specialitate, considerându-se că este contrară libertății de opțiune, creând moștenitori necesari (asemănător cu heredes necesarii din dreptul roman) și pentru că succesorul obligat la raportul unei donații nu poate renunța la moștenire pentru a-și păstra libertatea.
Ce se întâmplă însă dacă succesibilul, murind, lasă mai mulți moștenitori, iar aceștia nu se înțeleg asupra renunțării sau acceptării? De vreme ce cât privește succesibilii chemați direct la moștenire, dreptul de opțiune se divide între aceștia, fiecare putând opta cum socotește cu cale, aceeași soluție, rațional, ar trebui primită și în cazul în care unul dintre succesibili moare înainte de a opta, lăsând la rându-i mai mulți erezi. Nu aceasta este însă soluția. Codul civil român (art.693 voiește ca toți moștenitorii succesibili să opteze într-un singur fel, astfel cum ar fi făcut și autorul lor și în consecință în caz de dezbinare, decide că succesiunea se acceptă sub beneficiu de inventar.
Soluția codului are meritul de a evita prin simplicitatea ei, orice complicații. Ea înființează și o latură discutabilă prin aceea că lipsește pe succesibili, în caz de dezbinare, de dreptul de opțiune, obligându-i să accepte moștenirea sub beneficiu de inventar. Neajunsurile acestei soluții se învederează în cazul în care unul dintre succesorii eredelui defunct ar fi obligat la raportul unei donații. Un asemenea succesibil nu va putea în cazul considerat să renunțe la moștenire, ca orice succesor, pentru a-și păstra libertatea. Va fi îndestulător ca unul singur dintre succesorii defunctului să se împotrivească la renunțare pentru ca acest rezultat inevitabil să se producă.
În viziunea lui Eugeniu Safta-Romano dreptul la opțiune în condițiile prezentate mai sus este văzut astfel: în cazul în care erezii nu se înțeleg asupra acceptării sau renunțării, succesiunea se complică. În acest caz, Codul civil este categoric „Dacă erezii săi nu se învoiesc pentru acceptarea sau pentru lepădarea succesiunii, succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar” (art. 693 Cod civil).
Suntem și noi de părere că textul de lege este discutabil deoarece împiedică pe erezii succesibilului, în cazul în care unul singur ar refuza să accepte succesiunea, să-și manifeste dreptul de opțiune. Legea îi obligă pe erezii succesibilului să nu poată lua decât o singură hotărâre cu privire la întreaga moștenire transmisă. Unii nu pot renunța, iar alții acceptă deoarece nici autorul lor n-ar fi putut să o primească numai pro parte.
După părerea noastră, soluția codului, pe lângă simplitatea ei, este și logică și consecventă; fiind vorba de dreptul de opțiune unic și indivizibil al defunctului, retransmis – ca atare – asupra propriilor moștenitori, el urmează să fie exercitat unitar, așa cum l-au dobândit. Libertatea de opțiune a moștenitorilor vizează propriul lor drept de opțiune (care se respectă) și care sa născut în persoana lor, iar nu și dreptul de opțiune al autorului lor, care trebuie să fie exercitat în condițiile dobândite prin moștenire, adică așa cum ar fi putut fi exercitat de către titularul lui, dacă nu ar fi decedat. Cu alte cuvinte, soluția codului s-ar impune și în lipsa textului care o consacră. În schimb, scindarea opțiunii retransmise prin moștenire ar fi posibilă numai printr-o consacrare legală, care ar urma să rezolve și problema privind soarta părții din moștenire care, în caz de acceptare, ar fi revenit moștenitorului renunțător (beneficiind de această parte fie comoștenitorii acceptanți ai renunțătorului, fie comoștenitorii succesibilului decedat ori moștenitorii înlăturați prin prezența lui de la moștenire).
Precizăm că problema analizată se pune numai în ipoteza retransmiterii prin moștenire a dreptului unic de opțiune născut în persoana moștenitorului decedat și care trebuie să fie exercitat de către proprii săi moștenitori în mod unitar și indivizibil. Numai această ipoteză este vizată de art. 692-693 Cod civil. În schimb, în cazul în care mai mulți moștenitori vin la moștenire prin reprezentare succesorală (ascendentul lor reprezentat fiind decedat la data deschiderii moștenirii), ei nu pot opta diferit, deoarece dreptul lor de opțiune nu este dobândit prin retransmitere de la ascendentul reprezentat, ci se naște în persoana lor și se exercită în mod liber (unii pot accepta, alții renunță).
c) În sfârșit, nu se bucură de libertate de opțiune moștenitorul care cu intenție frauduloasă a dat la o parte sau a ascuns (în special cu ocazia inventarierii) bunuri ale moștenirii; cu titlu de pedeapsă civilă, un asemenea moștenitor este considerat acceptant pur și simplu (art. 703 și 712 Cod civil).
Indispensabil pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 703 și 712 cod civil, elementul obiectiv constă în darea la o parte (sustragerea) sau ascunderea, tăinuirea (în special cu ocazia inventarierii) a unor bunuri din moștenire, sustragerea sau ascunderea săvârșită de succesibil singur sau în participație cu altul (comoștenitor sau terț). În practica judecătorească și literatura de specialitate noțiunile de sustragere și ascundere sunt interpretate foarte larg, incluzând orice acte sau fapte de natură a diminua activul succesoral în dauna comoștenitorilor și/sau creditorilor moștenirii și în folosul succesibilului de rea-credință . Elementul subiectiv, necesar pentru aplicarea art.703 și 712 Cod civil, îl reprezintă intenția frauduloasă a moștenitorului, fraudă destinată a înlătura aplicarea între moștenitori a regulilor devoluțiunii succesorale legale sau testamentare (inclusiv a regulilor privitoare la rezerva succesorală), a principiului legalității prin ruperea echilibrului dintre ei, ceea ce presupune existența unei pluralități de moștenitori. S-a admis însă că frauda succesorală în această materie poate consta și în intenția de a păgubi creditorii succesiunii prin diminuarea, ascunderea unei părți din activul succesoral (pentru a sustrage urmării creditorilor), deci poate proveni și din partea moștenitorului unic. Subliniem că frauda succesorală trebuie să fie intenționată, săvârșită cu rea-credință, pentru a sustrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.
Subsecțiunea 3. Act juridic irevocabil
Moștenitorul care a exercitat dreptul de opțiune numai poate reveni asupra alegerii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în cazul acceptării pure și simple a moștenirii. Ca efect al unei asemenea acceptări, în mod irevocabil se consolidează calitatea de moștenitor, el nemaiputând reveni asupra alegerii făcute. (Renunțarea ulterioară la succesiune este lipsită de efect juridic asupra actului inițial de acceptare.)
Irevocabilitatea caracterizează și celelalte variante ale opțiunii succesorale însă nu în mod absolut. Astfel, renunțarea la moștenire poate fi retractată acceptându-se pur și simplu moștenirea, dar numai dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de opțiune și dacă moștenirea nu a fost acceptată până în acest moment de alți moștenitori – comoștenitori sau moștenitori subsecvenți – (art.701 Cod civil).
Retractarea renunțării. Cu toate că, în principiu, renunțarea la moștenire, ca și acceptarea, este un act irevocabil, în intenția de a se evita vacanța succesorală, legea permite – în mod excepțional – retractarea (revocarea) renunțării, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiții cumulativ prevăzute de art.701 Cod civil.
Prima condiție: retractarea este posibilă numai cât timp, în privința renunțătorului, nu s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. Precizăm că împlinirea termenului de prescripție trebuie să fie analizată în concret, în raport de renunțătorul retractant („prescripția dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunțat” – art.701 Cod civil), iar nu automat 6 luni de la deschiderea moștenirii, deci ținând seama de toate regulile care guvernează prescripția dreptului de opțiune succesorală (începutul prescripției, suspendarea etc.).
Decăderea renunțătorului din drept de a retracta renunțarea prin împlinirea termenului de prescripție operează de drept și poate fi irevocată de orice persoană interesată, chiar și din oficiu.
A doua condiție: retractarea este posibilă numai dacă moștenirea nu a fost acceptată până în momentul retractării, de un alt succesibil, comoștenitor sau moștenitor subsecvent, cu vocație legală sau testamentară, universală sau cu titlu universal. Întrucât rațiunea pentru care legea admite retractarea renunțării este evitarea vacanței succesorale, acceptarea legatului cu titlu particular de către legatar nu împiedică retractarea renunțării făcute de succesorul universal sau cu titlu universal. Mai mult decât atât, retractarea revocării este posibilă și în ipoteza acceptării legatului cu titlu universal, dacă vacanța succesorală s-a menținut pentru o cotă-parte din moștenire, iar retractantul are vocația să culeagă această cotă.
Prin urmare, retractarea devine imposibilă din momentul în care succesiunea nu mai este vacantă – total sau parțial – datorită acceptării ei de către moștenitorii vocației asupra universalității succesorale, acceptare care poate fi expresă sau tacită, pură și simplă sau sub beneficiu de inventar, făcută înainte sau după renunțarea succesibilului care ar fi voit să o retracteze, dar nu mai poate datorită faptului că moștenirea a fost „deja” (art.701) – deci anterior retractării, iar nu concomitent sau ulterior – acceptată de un alt succesibil.
Termenul de 6 luni, în care poate fi acceptată o succesiune curge pentru toți succesibilii, atât în grad imediat cât și în grad subsecvent, de la deschiderea succesiunii (art.700 Cod civil). Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr.2680 din 21 noiembrie 1973.
Precizăm însă, că în raport cu drepturile statului asupra succesiunii vacante (nu și dacă a fost gratificat prin testament), indiferent de măsurile întreprinse de notar, de curatorul desemnat sau de autoritatea administrației publice (art. 73 alin. 3 și art. 75 alin. 3 din Legea nr. 36/1995 și art. 77-78 din Regulamentul de punere în aplicare a legii), succesibilul poate retracta renunțarea pe toată durata termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, constatarea vacanței succesorale având loc numai „după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii” (art. 85 din Legea nr. 36/1995.) Prin urmare, în raport cu drepturile statului asupra moștenirii vacante retractarea devine inoperantă numai prin împlinirea termenului de prescripție.
Dacă cele două condiții arătate sunt îndeplinite, succesibilul poate reveni asupra hotărârii anterioare luate, retractând renunțarea. Deoarece art. 701 Cod civil (sau alte acte normative) nu prevăd condiții de formă, se admite că retractarea ca și acceptarea pură și simplă a moștenirii, poate fi nu numai expresă, rezultând din însușirea calității de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, dar și tacită, dacă rezultă neîndoielnic din acte cu semnificația acceptării tacite a moștenirii (art. 689 Cod civil).
Acceptarea tacită poate fi dedusă din acte juridice ale succesibilului, care implică, cu necesitate, calitatea de moștenitor și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de a accepta. Contribuția succesibilului la cheltuielile de înmormântare, ca și luarea din patrimoniul succesoral a unui obiect cu caracter de amintire de familie, nu pot duce la concluzia neechivocă a intenției de a accepta, în mod tacit, succesiunea, conform art. 689 Cod civil. Tribunalul Județean Timiș, secția civilă, decizia nr. 849 din 20 iunie 1977. Sau chiar forțată, dacă succesibilul renunțător săvârșește fapte ilicite ce cad sub incidența art. 703 și 712 Cod civil mai înainte ca renunțarea să fi devenit irevocabilă prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală sau prin acceptarea moștenirii de către un alt succesibil (art. 701 Cod civil), moment în care renunțătorul pierde definitiv (irevocabil) calitatea de succesibil.
Opțiunea este irevocabilă; cel care a acceptat moștenirea nu mai poate reveni asupra acceptării. Este aplicarea regulii de drept comun potrivit căreia actul juridic este irevocabil de la formarea lui, în afară de cazurile prevăzute de lege. Un asemenea caz este cel al renunțării la moștenire, care poate fi retractată, în condițiile prevăzute de lege.
Moștenitorul major și nepus sub interdicție care a acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar – și care nu mai poate renunța la ea (asemănător acceptantului pur și simplu) – poate renunța la beneficiul de inventar, devenind acceptant pur și simplu. Mai mult decât atât, dacă acceptantul sub beneficiu de inventar săvârșește anumite fapte culpabile, drept sancțiune legea prevede decăderea lui din acest beneficiu.
Încetarea beneficiului de inventar. Acceptarea sub beneficiu de inventar, ca act de acceptare a moștenirii, are caracter definitiv și irevocabil. În schimb, beneficiul de inventar – cu toate consecințele corespunzătoare – poate să înceteze cu efect retroactiv, acceptarea devenind pură și simplă de la data deschiderii moștenirii; prin renunțarea moștenitorului la beneficiul de inventar (a) și prin decăderea lui din acest beneficiu cu titlu de pedeapsă (b). Vom urmării lit. (b):
Decăderea din beneficiul de inventar intervine dacă :
moștenitorul (inclusiv minorul sau persoana pusă sub interdicție, dar cu capacitate delictuală) cu intenție frauduloasă a ascuns sau dat la o parte bunuri succesorale (art. 703, 712 Cod civil). Acceptarea moștenirii poate fi nu numai voluntară , dar și forțată. Cea forțată – întâlnită relativ frecvent în practică – este impusă de lege în cazul în care succesibilul (unul sau mai mulți) a dat la o parte (a sustras) sau a ascuns (tăinuit, dosit lucruri ale moștenirii, inclusiv prin nedeclararea lor la inventar, cu intenția frauduloasă de a le însuși în exclusivitate și de a păgubi pe comoștenitori și/sau creditorii moștenirii art. 703 și 712 Cod civil). Este o excepție de la caracterul voluntar al actului de opțiune; voința succesibilului se manifestă numai în săvârșirea faptelor prevăzute de lege, în urma cărora se produce de drept acceptarea pură și simplă a moștenirii, chiar dacă asemenea consecințe nu sunt dorite de el. Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca acte juridice de opțiune (ca variantă de acceptare voluntară tacită), ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte civile. Iar sancțiunea – constând în efectele speciale care se produc în urma săvârșirii acestor fapte – reprezintă pedeapsa civilă, calificare cu multiple consecințe sub raportul condițiilor ei de aplicare. (vezi în continuare elementul obiectiv și subiectiv).
moștenitorul beneficiar a vândut imobile succesorale fără respectarea formalităților prevăzute de lege (fără licitație publică, cu autorizarea justiției, potrivit art. 717 Cod civil și art. 670-671 Cod procedură civilă).
Moștenitorul beneficiar, pentru a plăti datoriile și sarcinile succesiunii și legatele, poate vinde bunurile succesorale numai cu respectarea formalităților prevăzute de lege și anume, prin licitație publică în cazul bunurilor („obiectelor”) mobile (art. 716 Cod civil),iar în cazul imobilelor prin licitație publică și cu autorizarea justiției.
Dacă nu se respectă aceste dispoziții, vânzarea va fi totuși valabilă căci a fost consimțită de proprietar, dar va putea fi atacată de creditori cu acțiunea pauliană, iar în cazul imobilelor nerespectarea regulilor de vânzare se sancționează și cu decăderea moștenitorului din beneficiu de inventar. Numai mobilele corporale supuse stricăciunii și cele al căror conservare ar necesita cheltuieli prea mari pot fi vândute prin bună învoială. Tot astfel bunurile necorporale pentru care nu există dispoziții restrictive.
Subsecțiunea 4. Act juridic indivizibil
Exercitând dreptul de opțiune, susceptibilul (fiecare în parte) trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii (a unor bunuri din moștenire) și renunțarea la rest (nemo pro parte heres) ori acceptarea pură și simplă pentru o parte și acceptarea sub beneficii de inventar pentru cealaltă parte. Într-o formulare sintetică ”totul sau nimic”.
Indivizibilitatea caracterizează opțiunea succesorală nu mai în cazul moștenitorilor legale, dar, deopotrivă, și în cazul legăturilor. După cum a subliniat instanța supremă, „potrivit principiilor care guvernează materia succesiunilor, legatarul universal trebuie sau să accepte sau să repudieze succesiunea, neexistând posibilitatea unor situații intermediare, cum ar fi aceea a acceptării unor bunuri determinate din moștenire. Acest principiu operează, evident, nu numai în cazul legatului universal sau cu titlu universal, dar și în ipoteza legatului cu titlu particular. De exemplu, legatarul particular gratificat cu un teren agricol de 2 ha nu ar putea accepta legatul în parte (1ha) și renunța la rest. Opțiunea trebuie să fie unitară chiar dacă legatul ar avea ca obiect bunuri generice.
Subliniem că indivizibilitatea opțiunii vizează numai moștenirea; în persoana moștenitorilor (dacă sunt mai mulți), întrucât opțiunea este individuală, divizarea este posibilă; unii să accepte, iar alții să renunțe. Numai în cazul dreptului de opțiune retransmis prin moștenire – iar nu născut în persoana moștenitorilor – opțiunea urmează să fie exercitată unitar. (Vezi actul juridic lit. b pag. 23 – 25).
Principiul indivizibilității opțiunii succesorale comportă și unele excepții.
Astfel, se admite că moștenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit cu privire la moștenirea legală și la legat.
Dacă aceeași persoană este chemată la moștenire de lege și, totodată, gratificată prin testament cu un legat, ea va putea opta în chip diferit cu privire la moștenire și la legat.
Aceeași va fi soluția și în ceea ce privește dreptul de opțiune al soțului supraviețuitor când, venind în concurs cu alți coerezi decât descendenții, are drept – în afară de porțiunea succesorală pe care legea i-o recunoaște – la acel legat prezumat ce are drept obiect mobilele care alcătuiesc gospodăria casnică și darurile de nuntă.
Pentru unele soluții inconsecvente, Eugeniu Safta – Romano, are această problemă, a dezbătut în volumul II, op. cit., pe de-o parte și volumul I, op. cit., pe de altă parte astfel:
Când moștenitorul legal este beneficiarul unui testament el „va putea opta în chip diferit cu privire la moștenire și la legat” – când soțul supraviețuitor vine în concurs la moștenire cu alți moștenitori, decât descendenții, în afară de cota – parte care îi revine de la lege din succesiune, el beneficiază și de legatul prezumat cu privire la bunurile de uz casnic și darurile de nuntă.
Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 319/1944, dacă nu vine în concurs cu descendenții, soțul supraviețuitor mai are dreptul la:
mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice;
darurile de nuntă.
Acest drept succesoral special a fost considerat ca fiind un legat prezumat de lege, pe care soțul … a dorit să-l facă, peste cota – parte care îi revine din moștenire. Ca orice legat, el este supus dispozițiilor legale referitoare la libertățile testamentare. Rezerva succesorală se întinde numai asupra părții ereditare, fără să se extindă și asupra drepturilor succesorale accesorii.
Este adevărat că, ulterior, printr-o decizie de îndrumare, plenul fostului Tribunal Suprem a reținut că, „Punctul de vedere al acelor instanțe care consideră că mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă se transmit soțului supraviețuitor în baza unui legat prezumat de lege, supus reducțiunii în măsura în care s-ar fi atins rezerva părinților soțului decedat, nu poate fi privit, deoarece în sistemul nostru succesoral este reglementată numai succesiunea legală și cea testamentară, nu și a treia formă de devoluțiune succesorală, aceea a legatului prezumat”. S-a considerat că dreptul soțului supraviețuitor asupra bunurilor cuprinse în art. 5 din legea nr. 319/1944 „este un drept de moștenire legală, cu o destinație specială”.
Deși după pronunțarea deciziei de îndrumare, doctrina juridică și majoritatea covârșitoare a jurisprudenței a aplicat regula conform căreia dreptul asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice este un drept de moștenire legală cu destinație specială, însuși instanța supremă, într-o decizie de speță, a considerat că: „mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice formează obiectul unui legat prezumat stabilit de lege în favoarea soțului supraviețuitor”. Deși această decizie este oarecum izolată, ea dovedește existența unor ezitări în însăși practica instanței supreme.
Interesant este că și autorul teoriei „legatului” prezumat consideră dreptul asupra bunurilor cuprinse în art. 5 din legea nr. 319/1944, „un drept succesoral special”.
Faptul că ne aflăm în prezența unui drept de moștenire cu destinație specială, rezultă după părerea noastră, din finalitatea prevederii art. 5 din legea nr. 319/1944. Acest act normativ a urmărit ca, în virtutea sa, soțul supraviețuitor să beneficieze de toate „mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice”, drept distinct de dreptul succesoral al soțului supraviețuitor asupra celorlalte bunuri ale soțului defunct. Dacă ne-am afla în prezența unui legat, în concurs cu părinții soțului decedat, soțul supraviețuitor ar trebui să se limiteze la calitatea disponibilă, iar părinții să poată cere reducțiunea, în scopul reîntregirii rezervei. Așa cum just s-a arătat în decizia de îndrumare la care ne-am referit, „În cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu părinții soțului decedat, bunurile aparținând gospodăriei casnice și darurile de nuntă i se cuvin în totalitate soțului supraviețuitor.”
Întotdeauna va fi calculată rezerva părintelui doar în raport cu celelalte bunuri, excluzându-se „motivele și obiectele aparținând gospodăriei casnice”, la aceste bunuri ei neavând vocație succesorală.
De asemenea, dacă în cazul „legatului prezumat” soțul supraviețuitor va putea opta fie pentru moștenirea legală, potrivit teoriei dreptului la moștenire legală, opțiunea fiind indivizibilă, soțul supraviețuitor va cumula bunurile la care se referă art. 5 din legea nr. 319/1944, cu celelalte bunuri ale moștenirii, la care el are drept succesoral.
Cumularea calității de moștenitor legal cu aceea de legatar (vocație succesorală dublă) conferă posibilitatea opțiunii diferite. De exemplu, renunțarea la moștenirea legală nu operează și pentru legatul cu titlul particular. Această excepție își găsește temeiul juridic în dispozițiile art. 752 Cod civil. Precizăm însă că dacă legatul este de o valoare mai mică decât cota legală, dispoziția testamentară poate constitui o exheredare parțială, caz în care succesibilul nu ar putea renunța la legat pentru a accepta moștenirea legală (de mai mare valoare). Poate însă invoca calitatea sa de moștenitor rezervator, dacă este cazul.
Opțiunea succesorală poate fi diferită nu numai în cazul succesibilului cu vocație legală și testamentară, dar și în cazul în care el beneficiază de mai multe legate care nu sunt indivizibile. De exemplu, poate accepta un legat particular și renunță la cel cu titlu universal, pentru a nu suporta cota parte din pasivul moștenirii (dar va beneficia de legatul particular numai după satisfacerea creditorilor, căci el trebuie să fie plătiți înaintea legatarilor, potrivit regulii nemo liberalis, nisi liberatus).
b) O altă excepție de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale este prevăzută de Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată 1998). Potrivit art. 8, 11, 36 și 48 din această lege, stabilirea (reconstituirea) „dreptul de proprietate se face la cerere”, depusă de către fostul proprietar sau moștenirii lui (cererea formulată în condițiile art. 11 trebuie să fie depusă în termenul prevăzut de lege, în schimb art. 36, referitor la terenurile situate în intravilanul localităților nu prevede „formularea cererii într-un anumit termen, precizând numai că restituirea se face la cerere”. O asemenea cerere se poate face și în prezent). Dacă moștenitorii fostului proprietar (la fel ca și proprietarii în viață) nu au formulat (sau nu formulează în baza art. 36) cererea prevăzută de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate. Înseamnă că, deși au acceptat pur și simplu sau sub beneficiu de inventar, expres, tacit sau forțat) moștenirea lăsată de fostul proprietar al terenului (decedat), prin derogare de la principiul individualității opțiuni succesorale, pot renunța – prin abstențiune – la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului. În privința terenului „ei sunt considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei”, personal sau prin reprezentantul legal ori prin mandatar (Moștenitorii „nesolicitanți” nu pot fi considerați acceptați, dacă n-au făcut cerere comisiei – art. 13 –, personal sau prin reprezentant, inclusiv cererea comună semnată de toți moștenitorii – art. 13 din Regulamentul de aplicare a legii –. Stabilirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 „se face la cerere”, beneficiind de repunerea în termenul de acceptare moștenitorii „care au făcut cererea la comisie”, indiferent că este vorba de un singur moștenitor sau de mai mulți. În această materie acceptarea moștenirii se poate face numai prin cererea prevăzută de lege).
Controversată este însă problema dacă moștenitorul care a renunțat la moștenirea fostului proprietar decedat, poate să nu beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate.
Repunerea, de drept, în termenul de acceptare a moștenirii (care este termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 alin. 1 din Codul civil) operează potrivit textului expres, în favoarea moștenitorilor „care nu-și pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil”.
Din interpretarea gramaticală a textului ar rezulta că el vizează doar ipoteza moștenitorului testamentar, calitate „dobândită” în perioada în care terenurile nu puteau face obiect al actului juridic (între vii sau cauză de moarte), potrivit îndeosebi Legilor nr. 58 și nr. 59/1974. Dar și în acea perioadă, terenurile puteau fi dobândite prin succesiune legală (mai puțin terenul agricol, dacă moștenitorul legal nu avea ori nu dobândea cunoștințe agricole). Considerăm că soluția corectă, care trebuie dată în privința domeniului acestei repuneri în termen, se poate desprinde din coroborarea alin. 1 al art. 12: „Calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii” cu partea a doua a alin. 2: moștenitorii „sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor. Ei sunt considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei”. Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții, rezultă că repunerea în termen operează pentru moștenitorii – legali ori testamentari – care n-au acceptat moștenirea în termenul de prescripție de 6 luni, până la data intrării în vigoare a legii (20 februarie 1991), indiferent cât timp a trecut de la data deschiderii succesiunii.
Întrebarea care se pune este următoarea: operează repunerea în termen în favoarea moștenitorului care a renunțat expres la moștenirea din care ar fi făcut parte terenul care, potrivit Legii nr. 18/1991, se cuvine moștenitorilor țăranului cooperativizat.
Dacă ar fi să utilizăm interpretarea gramaticală și cea bazată pe argumentul per a contrario, dată părții finale a art. 12 alin. 1: „… din care rezultă acceptarea moștenirii”, ar trebui să dăm un răspuns negativ la întrebarea pusă: moștenitorul renunțător nu se bucură de repunerea în termen dispusă de alin. 2 al art. 12 din Legea nr. 18/1991.
Totuși credem că interpretările care trebuie să prevaleze, în cazul pe care îl avem în vedere, sunt: cea teologică, bazată pe finalitatea Legii nr. 18/1991: crearea dreptului de a fi împroprietăriți cu pământ și pentru moștenitorii țăranului cooperator care, potrivit legislației anterioare, nu aveau acest drept sau nici interesul în acest sens.
„În tot timpul în care prescripția dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunțat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă succesiunea nu este deja acceptată de alți erezi.”
Prin urmare, cererea adresată comisiei de împroprietărire, în cazul pe care îl avem în vedere, este un act juridic civil cu efecte multiple.
a) el reprezintă exercițiul dreptului de a primi pământ „în condițiile legii”;
b) el are valoare de „retractare a renunțării la moștenire” (adică revocarea actului unilateral care este „renunțarea” la moștenire);
c) este și o acceptare expresă a moștenirii (efect atribuit prin art. 12 alin. 2, partea finală, din Legea nr. 18/1991).
Precizăm că repunerea în termen prevăzut de art. 12 alin. 2 este urmată de instruirea unui termen – de decădere – de 45 de zile, în care poate fi formulată cererea de atribuire, în proprietate a terenului, în condițiile Legii nr. 18/1991.
Precizăm că împărtășim părerea adoptată și în practica judecătorească, potrivit căreia succesibilul renunțător nu poate beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, deoarece „eredele ce renunță este considerat că n-a fost niciodată erede” (art. 696 Cod civil), devenind o persoană străină de moștenirea fostului proprietar. De altfel, art. 13 din Legea nr. 18/1991 precizează că repunerea în termen vizează numai „moștenitorii”, persoanele care au „calitatea de moștenitor”. Or, renunțătorul nu are această calitate și nu intră în categoria persoanelor care sunt moștenitori, doar că nu-și pot dovedi această calitate. În cazul renunțătorului nu este vorba de neacceptarea moștenirii ori de lipsa unor dovezi în acest sens, dimpotrivă, se dovedește cu certitudine (declarația notarială) că nu este moștenitor, dar fiind că a renunțat. Pe de altă parte, renunțarea privește atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât și cele ce eventual ar intra ulterior în succesiunea respectivă. Situația este asemănătoare cu aceea a succesibilului care renunță la moștenire crezând că este insolvabilă. Dacă ulterior se stabilește, de exemplu, că defunctul a avut o mare sumă de bani depusă la bancă, renunțătorul nu poate reveni asupra acțiunii făcute pentru a beneficia de depunere. Se opune nu numai principiul indivizibilității, dar și irevocabilitatea opțiunii succesorale, retractarea renunțării fiind posibilă numai în condițiile prevăzute de art. 701 Cod civil.
Mai precizăm că renunțătorul nu poate beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, chiar dacă a fost trecut (din greșeală) pe titlul de proprietate, alături de moștenitorii acceptați ai succesiunii fostului proprietar. (Dacă renunțătorul figurează în titlul de proprietate, ceilalți succesori, cu ocazia partajului succesoral, îl pot înlătura). Tot astfel, nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 18/1991 nici moștenitorul nerezervatar exheredat (direct sau indirect) prin testament.
c) O a treia excepție de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale – asemănătoare cu cea prevăzută de Legea nr. 18/1991, deși textele, din motive greu de înțeles, sunt redactate diferit – rezultă din dispozițiile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului. Potrivit art. 5 alin. 3, moștenitorii fostului proprietar al imobilului cu destinație de locuințe trecut în proprietatea statului cu titlu sunt socotiți de drept acceptanții succesiunii de la data depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinței sau pentru acordarea despăgubirilor.
Moștenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege (art. 14) nu beneficiază de dispozițiile legii, chiar dacă – la decesul fostului proprietar – a acceptat moștenirea acestuia, derogare de la caracterul indivizibil (unitar) al opțiunii succesorale.
În schimb, succesibilul care la moartea fostului proprietar al locuinței a renunțat la moștenirea acestuia devenind astfel persoană străină de moștenire (art. 696 Cod civil) nu poate beneficia de dispozițiile legii, întrucât nu are calitatea de moștenitor, această calitate stabilindu-se „potrivit legii” (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 112/1995) deci în condițiile dreptului comun. Nefiind îndeplinite condițiile retractării renunțării la moștenire (art. 701 Cod civil), renunțătorul nu poate accepta moștenirea; în cazul lui operează principiul indivizibilității opțiunii succesorale. Evident, nici moștenitorul nerezervatar exheredat nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege.
d) Divizibilitatea opțiunii succesorale mai poate rezulta din relativitatea puterii (autorității) lucrului judecat. Precizăm în această privință că, în principiu, opțiunea succesorală produce efecte absolute, în sensul că alegerea făcută de succesibil poate fi invocată de către el (și succesorii lui în drepturi) erga omnes și îi poate fi opusă de oricine are interes. Opțiunea este indivizibilă nu numai în privința bunurilor succesorale, dar și în privința persoanelor care o pot invoca sau față de care poate fi invocată, deci sub raportul efectelor, a opozabilității.
Cu toate acestea, dacă alegerea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească ea va avea efecte relative, numai între părțile din proces. De exemplu, dacă succesibilul a fost urmărit de un creditor al succesiunii și a fost condamnat în calitate de moștenitor, această calitate va putea fi invocată numai între ei. Tot astfel, în caz de revocare a renunțării sau acceptării moștenirii pentru fraudă ca urmare a intentării acțiunii pauliene de către un creditor. Sunt consecințe ale relativității lucrului judecat.
Divizibilitatea opțiunii va putea izvorî din relativitatea lucrului judecat, ori de câte ori acceptarea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească. Dacă, spre pildă, succesibilul urmărit de un creditor al defunctului s-a lăsat condamnat în calitatea de moștenitor, el păstrează dreptul de opțiune față de orice altă persoană, în afară de creditorul cu care s-a judecat, căci autoritatea lucrului judecat produce numai efecte relative.
e) În sfârșit, dacă în cadrul devoluțiunii succesorale intervine un element de extraneitate, condițiile și efectele opțiunii succesorale fiind supuse unor legi deosebite, succesibilul – prin derogare de la caracterul indivizibil (unitar) al opțiunii – va putea opta diferit, acceptând o masă de bunuri și renunțând la alta (art. 66 – 69 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat).
Subsecțiunea 5. Act juridic declarativ de drepturi
Opțiunea succesibilului produce efecte retroactive, de la data deschiderii moștenirii, deci este declarativă de drepturi. Astfel, prin acceptare (pură și simplă sau sub beneficiu de inventar) drepturile și obligațiile asupra moștenirii, dobândite din momentul deschiderii ei, se consolidează retroactiv (art. 688 Cod civil), iar în caz de renunțare, renunțătorul este socotit că nu a fost niciodată moștenitor (art. 696 Cod civil), devenind retroactiv persoană străină de moștenire.
Opțiunea este declarativă de drepturi și produce efecte retroactive, care urcă până la moartea defunctului; cel care acceptă își consolidează astfel dreptul asupra moștenirii, drept dobândit de la moartea defunctului, iar renunțătorul este socotit că nu a fost niciodată moștenitor.
Precizăm că opțiunea produce efecte declarative (retroactive) și în cazul în care se produce prin retractarea renunțării. Prin derogare însă, drepturile dobândite de terții de bună-credință asupra bunurilor succesiunii între momentul renunțării și acela al retractării ei (acceptării) vor trebui să fie respectate.
Ca orice act de opțiune succesorală, retractarea renunțării prin acceptare operează retroactiv, de la data deschiderii moștenirii (art. 688 Cod civil).
Efectele retroactive nu operează însă în privința drepturilor dobândite de terțe peroane asupra bunurilor succesorale între momentul renunțării și acela al retractării (art. 701 Cod civil). Legea vizează, pe de altă parte, prescripția – extinctivă (stingerea unei datorii față de succesiune) sau achiziția (dobândirea unui imobil succesoral prin uzucapiune) – care operează oricum, nefiind influențată de actul în sine prin care se exercită dreptul de opțiune și, pe de altă parte, drepturile dobândite de terți prin actele încheiate de custodele bunurilor succesorale sau de curatorul special numit în condițiile art. 72 și 73 din Legea nr. 36/1995.
Subsecțiunea 6. Act juridic nesusceptibil de modalități
Opțiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiție, deci trebuie să fie un act juridic pur și simplu (neafectat de modalități). Soarta juridică a moștenirii nu poate să depindă de un eveniment viitor și incert sau de un termen, fie și cert.
Actul de opțiune nu poate fi afectat de un termen sau de o condiție, căci altfel nesiguranța privitoare la soarta moștenirii s-ar putea permanentiza, ceea ce legiuitorul nu admite.
Dacă opțiunea ar fi afectată de o modalitate, nu va putea produce nici un efect, fiind deci nulă absolut. Ea nu ar putea fi considerată pură și simplă, căci ar însemna neluarea în considerare a voinței succesibilului.
Secțiunea a V-a. Prescripția dreptului de opțiune succesorală
Prevederi legale în materie. Potrivit dispozițiilor art. 700 Cod civil, modificat prin Decretul nr. 73/1954 „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”.
Așa cum am observat, legea prevede un termen de prescripție de 6 luni, termen în care succesibilul trebuie să se pronunțe cu privire la dreptul de opțiune succesorală. Întrucât textul nu sugerează ideea unei universalități (succesiune), înseamnă că termenul de 6 luni vizează numai transmisiunile succesorale universale sau cu titlu universal.
În cazul legatelor cu titlu particular, legea nefăcând nici o precizare cu privire la termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală, înseamnă că dreptul de opțiune cu privire la aceste legate se exercită în cadrul termenului general de prescripție de trei ani.
Termenul de prescripție de 6 luni se explică prin necesitatea lichidării într-un termen scurt a cauzelor succesorale prin stabilirea drepturilor cuvenite moștenitorilor și eliberarea certificatelor de moștenitor sau declararea succesiunilor vacante, în cazurile când nu există moștenitori sau când moștenitorii existenți au renunțat la drepturile lor.
Subsecțiunea 1. Termenul de opțiune
Pentru ca soarta juridică a moștenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opțiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni calculat de la data deschiderii moștenirii. În acest sens, art. 700 alin. 1 Cod civil (astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954) prevede că „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii”.
Raul Petrescu expune astfel termenul de opțiune succesorală.
Codul civil înscrie trei categorii de termene fiecare având o finalitate bine definită. Pentru două din acestea, momentul începerii lor se plasează la data deschiderii succesiunii. Pentru cel de al treilea, la data expirării termenului de care este condiționat.
Prima și cea mai însemnată categorie de termene succesorale se referă la art. 700 Cod civil. Cea de a doua categorie se află înscrisă în art. 760 Cod civil și privește luarea unor măsuri interesând patrimoniul succesoral și pe succesibili sau creditori. Din această categorie face parte termenul de efectuare a inventarului succesoral și termenul de exercitare a opțiunii. (alegerii).
Termenul de acceptare a statutului de moștenitor.
Conform art. 700 Cod civil „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni la data deschiderii succesiunii”.
Succesibilul care are chemare la moștenire în virtutea raportului de filiație care îi leagă de persoana defunctului este totală și titularul unui drept subiectiv de „alegere” sau opțiune. Acest drept nu poate fi exercitat decât o dată cu „transmiterea” lui prin devoluție succesorală, iar acest moment corespunde cu momentul încetării din viață a celui despre a cărui succesiune se discută. Codul civil în art. 702 declară ca lovite de nulitate convențiile asupra unor succesiuni viitoare. În aceasta se precizează că: „Nici chiar prin contractul de căsătorie nu se poate renunța (evident și accepta) la succesiunea unui om în viață, nici nu pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii”.
În redactarea inițială a art. 700 Cod civil se prevedea că „Facultatea de a accepta sau de a se lepăda de o succesiune se prescriu prin același timp ce se cere pentru prescripția cea mai lungă a drepturilor imobiliare”. În aceste condiții, o persoană care avea vocație ereditară putea să-și exercite dreptul de opțiune timp de 30 de ani. Acest sistem a fost însă schimbat prin Decretul nr. 72/1954 referitor la modificarea art. 689 și 700, considerându-se că intrarea în circuitul juridic a bunurilor succesorale este în interesul moștenitorilor, pentru a nu lăsa drepturi neclarificate o perioadă îndelungată.
Cu privire la natura juridică a acestui termen s-a afirmat într-o opinie că ar fi un termen procedural, de decădere. Fostul Tribunal Suprem, actuala Curte Supremă de Justiție, prin decizia de îndrumare urmată de o practică constantă a instanțelor și adoptată de doctrină, a considerat că termenul prevăzut de art. 700 Cod civil este un termen de prescripție. În consecință, ca orice termen de prescripție, este succesibil de suspendare sau de întrerupere. Totodată, pentru situația în care succesibilul chemat la moștenire nu a putut cunoaște deschiderea acesteia, el va putea să se folosească de procedura repunerii în termen. De altfel, în acest sens este și prevederea înscrisă în art. 700, alin. 2 Cod civil, conform căreia: „În cazul când moștenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motiv de forță majoră instanța judecătorească, la cererea moștenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea”…
Succesiune. Acceptare. Prescripție. Repunere în termen. Motive temeinice.
Faptul că succesibilul a locuit în altă localitate decât aceea a ultimului domiciliu al defunctului nu constituie, prin el însuși, un motiv temeinic de natură să justifice pentru el necunoașterea decesului rudei sale și, implicit, prorogarea termenului de prescripție a acceptării, deoarece prin „motive temeinice” se înțeleg numai cauzele obiective, neimputabile părții și care au făcut ca aceasta să nu cunoască o anumită situație de fapt sau să nu poată acționa într-un anumit termen prevăzut de lege (art. 700 Cod civil). Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 1413 din 2 ianuarie 1975.
În ceea ce privește data la care începe că curgă termenul de opțiune, acesta corespunde cu data încetării din viață a celui despre a cărui succesiune se discută pentru deliberare.
Sediul materiei acestor termene se află în art. 706 – 711 Cod civil. Din analiza art. 706 rezultă ca acestea sunt termene distincte, fiecare având o anumită funcție în procedura succesorală. Primul, termenul de 3 luni, este destinat întocmirii inventarului. Conform art. 706, „Se dă eredelui din ziua deschiderii succesiunii 3 luni pentru facerea inventarului”.
Rațiunea acordării termenului de 3 luni pentru întocmirea inventarului este înscrisă în principal în interesul moștenitorilor. Aceștia vor putea cunoaște activul succesoral în vederea „deliberării” asupra opțiunii. În această primă perioadă de 3 luni succesibilul nu va putea fi obligat să se pronunțe asupra acceptării sau repudierii moștenirii. Totodată, conform art. 708 Cod civil, nu va putea fi chemat în judecată și nici obligat prin hotărâre judecătorească la plata datoriilor sau a sarcinilor succesiunii. Termenul de 3 luni pentru facerea inventarului este înscris și în beneficiul creditorilor. Aceștia vor cunoaște activul masei succesorale în vederea luării eventualelor măsuri împotriva sustragerilor de bunuri din partea succesibililor, sau de distrugere și dispariția lor.
În cazul în care nu a putut fi întocmit inventarul în termen de 3 luni, la cererea eredelui, instanța competentă va mai putea acorda, în condițiile art. 709, un nou termen.
Termenul de 3 luni pentru facerea inventarului este înscris și în beneficiul creditorilor. Aceștia vor cunoaște activul masei succesorale în vederea luării eventualelor măsuri împotriva sustragerilor de bunuri din partea succesibililor, sau de distrugere și dispariția lor.
În cazul în care nu a putut fi întocmit inventarul în termen de 3 luni, la cererea eredelui, instanța competentă va mai putea acorda, în condițiile art. 709, un nou termen.
Termenul de 40 de zile este acordat succesibilului pentru a delibera asupra acceptării sau repudierii succesiunii. Acesta începe să curgă de la expirarea termenului pentru facerea inventarului, fiind un termen independent de primul. Caracterul independent rezultă din natura sa specială, de „deliberare”. Chiar dacă „inventarul” a fost efectuat înainte de expirarea termenului de 3 luni, termenul de 40 de zile nu începe să curgă decât de la împlinirea celor 3 luni destinate inventarului.
În perioada celor trei luni pentru inventar vor putea fi luate, conform art. 707 Cod civil, anumite măsuri de conservare și chiar de dispoziție asupra bunurilor succesorale. Astfel, eredele, cu autorizația justiției va putea proceda la vânzarea publică a bunurilor sau obiectelor supuse stricăciunii. Totodată, va putea lua și alte măsuri de conservare. Termenul de 40 de zile, destinat „deliberării” nu trebuie însă confundat cu termenul de exercitare a opțiunii (alegerii) succesorale. Acesta nu are nici o incidență cu termenul de 6 luni de prescripție a opțiunii pe care nu-l poate nici prelungi și nici scurta.
Cu toate că legea se referă la „dreptul de a accepta” moștenirea (iar nu la dreptul de opțiune), este neîndoielnic că și renunțarea la moștenire urmează să fie făcută în aceeași perioadă de timp. Termenul de 6 luni este acordat de lege „pentru exercitarea dreptului de opțiune … pentru a se putea pronunța asupra acceptării sau renunțării în deplină cunoștință de cauză.
Subsecțiunea 2. Natura juridică a termenului de opțiune
Legea (art. 700 în redactarea sa inițială și cea dată prin Decretul nr. 73/1954 și art. 701 Cod civil) califică termenul de 6 luni ca fiind o inadvertență, dat fiind că prescripția extinctivă presupune stingerea dreptului la acțiune succesorală nu constituie un drept de acțiune, ci un drept subiectiv care trebuie valorificat în termenul prevăzut de lege (sub sancțiunea decăderii).
Instanța supremă a statuat în sensul că termenul de exercitare a opțiunii succesorale „trebuie considerat – într-o accepție mai largă de integrare a lui în sistemul unitar reglementat de Codul civil referitor stingerea drepturilor civile – tot un caz de prescripție a dreptului la acțiune, iar nu de prescripție a dreptului material”.
De altfel, de vreme ce art. 700 Cod civil, modificat prin Decretul nr. 73 din 19 martie 1954, se mulțumește să prevadă prescrierea dreptului de opțiune succesorală, această dispoziție se cere întregită cu prevederile dreptului de opțiune succesorală, această dispoziție se cere întregită cu prevederile dreptului comun al prescripției extinctive. De la intrarea în vigoare însă a Decretului nr. 167 din 1958, reglementarea ce el statornicește reprezintă, cu o excepție, dreptul comun al prescripției extinctive ca referindu-se numai la prescrierea dreptului de acțiune, încă, prin analogie, această reglementare ar trebui aplicată – sub rezerva excepției amintite – oricărei prescripții extinctive prevăzute în materie patrimonială. Chiar dacă am interpreta noua reglementare a prescripției extinctive ca referindu-ne numai la prescrierea dreptului de acțiune, încă, prin analogie, această reglementare ar trebui aplicată – sub rezerva excepției amintite – oricărei prescripții extinctive prevăzute în materie patrimonială de legiuirea noastră și prin urmare și aceleia privitoare la dreptul de a accepta o moștenire. Plenul Tribunalului Suprem a consacrat acest punct de vedere, lărgind, în materia noastră, cuprinsul noțiunii de drept la acțiune în sens material.
Succesiune. Termen de acceptare. Moștenitori subsecvenți
Termenul de șase luni, în care poate fi acceptată o succesiune, curge pentru toți succesibilii, atât în grad imediat, cât și în grad subsecvent, de la deschiderea succesiunii (art. 700 Cod civil). Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 2680 din 21 noiembrie 1973.
Dreptul succesibilului de a accepta o moștenire, spune planul Tribunalului Suprem într-o concepție mai largă de interpretare în cadrul sistemului unitar al stingerii drepturilor civile, astfel cum este reglementat de Codul civil, trebuie să fie considerat, lato-sensu, ca un adevărat drept la acțiune.
Cu privire la problema dacă art. 19 din decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă a abrogat alienatul final din art. 700 Cod civil, astfel cum a fost modificat prin decretul nr. 73 din 19 martie 1954. Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem al R.P.R. nr. 7 din 28 martie 1963.
În sensul aprobării soluției problema este controversată. Unii autori au susținut că termenul de 6 luni prevăzut de Decretul nr. 88 din 1951 ar fi fost un termen de decădere. Practica noastră judecătorească însă, s-a pronunțat în sensul că Decretul nr. 88 din 1951 instituie un termen de prescripție.
Legiuitorul cunoscând controversa din dreptul nostru, a confirmat punctul de vedere al practicii noastre judecătorești prin Decretul nr. 73 din 19 martie 1954, care modifică art. 700 Cod civil, precizând că „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de șase luni, socotit de la deschiderea succesiunii.” Exercițiul dreptului de opțiune este închis, așadar, înăuntrul unui termen, iar acesta este termen de prescripție.
Controversa a fost definitiv urmată prin decizia de îndrumare nr. 7, din 28 martie 1963, prin care plenul a stabilit că termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii este, după cum se va putea vedea, un termen de prescripție, susceptibil de suspendare și de repunere în termen.
Natura juridică a termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil. Până ca Plenul fostului Tribunal Suprem să se pronunțe ferm printr-o decizie de îndrumare, a existat o activă controversă în doctrina și practica judiciară asupra principiului prescriptibilității dreptului de opțiune succesorală. Controversa a fost curmată de Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 7 din 28 martie 1965. În prezent, continuând soluția adoptată de decizia de îndrumare, Curtea Supremă de Justiție a decis că „termenul de acceptare a succesiunii este prescriptibil”. Caracterul extinctiv al dreptului de opțiune succesorală este incontestabil, așa încât, după îndeplinirea termenului, succesiunea nu mai poate fi acceptată sau repudiată. În esența sa, dreptul de opțiune succesorală este un drept subiectiv patrimonial. Nu există o incompatibilitate între natura juridică a dreptului de opțiune succesorală și regimul juridic al dreptului comun al prescripției dreptului la acțiune, deoarece „facultatea succesibilului de a accepta moștenirea – privită într-o concepție mai largă de integrare a ei în sistemul unitar al mecanismului stingerii drepturilor civile reglementate de Codul civil – se învederează tot ca un drept de acțiune supus prescripției la fel ca celelalte drepturi de această natură.” Asemenea prescripții dreptului la acțiune, prescripția dreptului la opțiunea succesorală are un regim juridic similar și în ceea ce privește întreruperea și repunerea în termen.
Aportul practicii judiciare la definirea regimului juridic al dreptului la opțiune succesorală a fost considerabil și așa cum just s-a relevat. Practica judiciară a îndeplinit rol decisiv în recunoașterea și consfințirea acestui principiul de către legiuitor. Astfel fiind, termenul de prescripție a dreptului patrimonial de opțiune succesorală este susceptibil de întrerupere, suspendare și repunere în termen, fiindu-i aplicabile regulile care guvernează materia prescripției extinctive. Alături de alți autori, considerăm că nu există motive suficient de temeinice pentru care termenul de opțiune să fie sustras (de lege lata și chiar de lege ferenda) regimului de drept comun al prescripției extinctive, el oferind soluții corespunzătoare care se pun în practică.
Subsecțiunea 3. Domeniul de aplicare al termenului de opțiune
Este neîndoielnic că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut în art. 700 Cod civil pentru exercitarea dreptului de opțiune se aplică nu numai moștenitorilor legali, dar și legatarilor universali cu titlu universal. Se pune însă întrebarea dacă acest termen de prescripție vizează sau nu legatele cu titlu particular.
În practica judecătorească se aplică în mod consecvent soluția potrivit căreia termenul de 6 luni nu se aplică în cazul legatarilor cu titlu particular, în privința lor fiind aplicabile dispozițiile referitoare la prescripție din dreptul comun. Astfel, dacă legatul are ca obiect un bun individual determinat, dreptul real cu care a fost gratificat legatarul particular se naște din clipa deschiderii moștenirii și poate fi realizat prin acțiunea în revendicare, care este imprescriptibilă. Iar dacă legatul constă într-un lucru determinat prin gen, în patrimoniul legatarului se naște o creanță care poate fi valorificată printr-o acțiune personală care se prescrie prin trei ani.
Succesiune. Împărțire. Imobil ce intră în incidența decretului nr. 144/1958. Legat. Codificare juridică. Acceptare:
Pentru a se proceda la împărțirea unui atare imobil nu este suficient un aviz de principiu din partea organului administrativ, ci este necesară autorizația prevăzută de actul normativ;
Dacă testatorul i-a acordat unei persoane vocația la un coeficient dintr-un singur imobil, legatul se caracterizează ca legat cu titlu particular, căruia nu-i este aplicabilă dispoziția referitoare la acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil. Decizia Secției civile nr. 1243 din 23 mai 1974.
Legat cu titlu particular. Acțiune în predarea obiectului. Caracter și consecințe
Acțiunea în predarea unui legat cu titlu particular având ca obiect un imobil se confundă cu acțiune în revendicare și nu este supusă prescripției. Decizia secției civile nr. 94 din 17 ianuarie 1980.
Marea majoritate a autorilor s-au pronunțat de asemenea în sensul soluției adoptate în practica judecătorească, mai ales pe considerentul că noțiunea de „succesiune” din art. 700 Cod civil, nu poate desemna decât transmisiunea universală sau cu titlu universal și exclude transmisiunea cu titlu particular.
Problema dacă prescripția dreptului de opțiune succesorală se aplică sau nu tuturor dobânditorilor prin acte pentru cauză de moarte. Jurisprudența a fost confruntată cu problema dacă termenul de 6 luni se aplică atât moștenitorilor universali, cu titlu universali, cât și celor cu titlu particular. Răspunsul a fost că termenul de 6 luni nu se aplică legatelor cu titlu particular, deoarece acestea nu implică o acceptare și că art. 700 Cod civil este aplicabil doar „transmisiunilor universale sau cu titlu universal, indiferent dacă acestea au temeiul în lege, testament sau donații de bunuri viitoare”. Chiar dacă legatul cu titlu particular nu are obligația de a accepta legatul în termenul de 6 luni, dreptul său de a cere restituirea legatului este supus sau nu prescripției, în funcție de natura obiectului legatului. Dacă legatul are ca obiect un bun individual determinat atunci legatarul îl va putea revendica, deoarece dreptul transmis de defunct este un drept real, dreptul dobândit de legatar va fi unul de creanță, care este prescriptibil în trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul calculându-se de la data deschiderii succesiunii.
Mai recent, reluându-se o opinie exprimată anterior, s-a susținut că este inacceptabil ca pentru unii moștenitori termenul să fie de 6 luni, iar pentru alții termenul de drept comun, urmând ca în cazul legatului de bunuri individual determinate acțiunea să fie chiar imprescriptibilă. Pe de altă parte, nu se poate admite ca o persoană să dobândească ceva fără să-și manifeste voința în acest sens, menționându-se o stare de incertitudine timp îndelungat. Iar termenul de „succesiune” poate fi interpretat în sensul că se referă și la legatele cu titlu particular. În consecință, termenul general de prescripție se aplică executării legatelor particulare, iar nu acceptării lor, care trebuie să aibă loc în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil.
La o analiză mai adâncită a problemei au ajuns la concluzia că această din urmă opinie să fie cea justă și mai corespunzătoare siguranței circuitului civil al valorilor materiale. Astfel, noțiune de „succesiune” (moștenire” ca și noțiune de „succesor” – în lipsa altor precizări exprese sau implicite – vizează nu numai transmisiunile universale și cu titlu universal, dar și cele cu titlu particular. De exemplu, art. 686 Cod civil, potrivit căruia nimeni nu este obligat să accepte o moștenire, vizează neîndoielnic orice transmisiune mortis causa. Iar dacă este așa, înseamnă că și legatarul cu titlu particular trebuie să-și consolideze dobândirea dreptului – care a operat la deschiderea moștenirii – prin acceptarea lui în termenul prevăzut de art. 700, urmând ca apoi să-l exercite potrivit regulilor de drept comun (imprescriptibil în cazul drepturilor reale și al creanțelor imprescriptibile – de exemplu, sume depuse la CEC sau alte unități bancare, drepturile asupra sumelor rezultând din rezerva de primire ce se constituie la unele asigurări de persoane – și prescriptibil în cazul altor creanțe). De altfel, și succesorii universali sau cu titlu universali – acceptanți – își exercită drepturile care intră în alcătuirea patrimoniului succesoral potrivit acestor reguli. Soluția se impune și pe considerente de ordin financiar; de exemplu, succesorii universali să nu fie obligați să plătească taxele pentru imobilul care formează obiectul unui legat cu titlu particular, obținând și certificatul de moștenitor, pentru ca după ani de zile legatarul să-l revendice, fără ca în cursul procedurii succesorale notariale să-și fi manifestat voința de a-l accepta. Nu trebuie uitat nici faptul că legatul, inclusiv cel particular, poate fi cu sarcină și nu poate fi consolidat în patrimoniul legatarului fără acceptare din partea lui (de exemplu, legatul unei case, cu sarcina întreținerii unui minor până la majorat). În sfârșit, necesitatea sau, în orice caz, oportunitatea aplicării art. 700 Cod civil și în privința legatului cu titlu particular se invederează în lumina Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995. Numai în condițiile aplicării acestui text, la încheierea procedurii succesorale, „notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament” va putea menționa în certificatul de moștenitor „cota sau bunurile care se cuvin fiecărui moștenitor în parte” și va putea elibera „în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari certificat de vacanță succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.”
În legătură cu domeniul de aplicare a termenului de opțiune mai precizăm că prescripția de 6 luni prevăzută de art. 700 Cod civil este aplicabilă și statului, atunci când vine la moștenire ca legatar universal sau cu titlu universal și – în lumina celor arătate mai sus – ca legatar cu titlu particular.
Când statul sau o unitate administrativ-teritorială (comună, oraș, municipiu, județ) este instituit legatar universal sau cu titlu universal, în acest caz, termenul de opțiune succesorală va fi același și pentru aceștia, deoarece vocația succesorală este dobândită prin testament. S-ar putea replica faptul că dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Dar pentru a se putea opune imprescriptibilitatea, mai întâi este necesar ca bunul respectiv să fi intrat în domeniul public. Ca orice legatar și statul sau unitatea administrativ-teritorială, ca titulari ai dreptului de proprietate publică, poate sau nu accepta legatul.
Deci, aceeași soluție este aplicabilă și în cazul în care legatarul este o unitate administrativ-teritorială (sau orice persoană juridică legatară). În schimb, dacă statul este chemat ope legis să culeagă o moștenire vacantă (total sau parțial) caz în care nu are drept de opțiune, termenul prevăzut pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil.
Subsecțiunea 4. Începutul prescripției dreptului de opțiune succesorală
Potrivit art. 700 alin. 1 Cod civil, termenul de prescripție de 6 luni începe să curgă „de la deschiderea succesiunii”, deci de la data morții celui care lasă moștenirea. Întrucât dreptul de opțiune se naște în persoana moștenitorilor de la deschiderea moștenirii, el poate fi exercitat numai din acest moment. Orice act de acceptare sau de renunțare făcut înainte de această dată este lipsit de obiect și reprezintă un act asupra unei succesiuni viitoare, nepermis de lege (art. 702 Cod civil) și, ca atare, unul de drept.
Oprirea pactelor asupra unei moșteniri nedeschise viitoare. Codul civil nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei moșteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte inserate în secțiunea consacrată obiectului convențiilor și, respectiv, renunțării la moștenire.
Astfel, potrivit art. 965 alin. 2 „nu se poate face renunțare la o succesiune ce nu este deschisă, nu se poate face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimțământul celui a cărui succesiune este în chestiune”. Iar potrivit art. 702 „nu se poate renunța la succesiunea unui om în viață, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii.”
Rezultă că prin pact asupra unei moșteniri viitoare, interzis de lege, se înțelege orice contract sau act unilateral prin care se renunță la o moștenire viitoare, nedeschisă la data închiderii lui, sau se înstrăinează drepturile eventuale ale unuia din părți din acea moștenire.
Asemenea pacte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moștenirea unei terțe persoane sau la moștenirea unuia dintre contractanți și indiferent dacă renunțarea sau înstrăinarea se face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicția se justifică prin ideea că pactul asupra moștenirii nedeschise poate trezi dorința morții celui care va lăsa moștenirea, iar dacă este și el parte contractantă se contravine și principiul revocabilității dispozițiilor pentru cauză de moarte. În toate cazurile, pactul poate fi deosebit de păgubitor, deoarece dreptul, fiind eventual, este în toate cazurile, incert, cel puțin valoric.
Condiții. Pentru ca actul să intre sub incidența prohibiției legale ca pact asupra unei moșteniri viitoare el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moșteniri (a), moștenirea în cauză să nu fie deschisă (b), și pactul să nu fie permis în mod excepțional de lege (c).
(a) Pactul să fie privitor la o moștenire. Dacă nu sunt vizate drepturile succesorale – dreptul de a moșteni sau obligația de a nu moșteni – pactul este valabil, chiar dacă realizarea (nașterea sau executarea) obligației atârnă de viața unei persoane, constituind o condiție sau un termen incert, ca modalitate a actului juridic (de exemplu: dacă se stabilește ca termen contractual data morții unui dintre contractanți, obligația promitentului – denumită promisiune post mortem – este valabilă). În acest caz, art. 825 Cod civil prevede expres posibilitatea stipulării reîntoarcerii convenționale a bunurilor donate pentru cazul când donatorul ar muri înainte de donator sau pentru cazul de predeces al donatarului și al descendenților lui. O asemenea stipulație este valabilă, deoarece bunurile reintră în patrimoniul donatorului în virtutea contractului de donație, iar nu cu titlu de moștenire; contractul nu are ca obiect moștenirea pe care o va lăsa donatarul.
Dacă pactul vizează moștenirea, el poate avea ca obiect patrimoniul succesoral – universalitatea moștenirii sau cota-parte din universalitate – ori bunuri determinate din moștenire, privite ut singuli. În toate cazurile, pactul este interzis pentru că are ca obiect un drept succesoral eventual, care nu se știe dacă se va naște și va deveni actual ori nu la data deschiderii moștenirii, fiind posibil ca renunțătorul la dreptul succesoral viitor sau dobânditorul acestui drept să fie decedat în acest moment, iar bunul determinat care formează obiectul pactului (dacă este cazul) să nu intre în alcătuirea patrimoniului succesoral.
(b) Moștenirea să nu fie deschisă. Pentru ca pactul să intre sub incidența poziției legale, el trebuie să aibă ca obiect o moștenire nedeschisă. După deschiderea moștenirii succesorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin moștenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra bunurilor determinate din moștenire, precum și de drepturile născute în persoana lor de la data deschiderii moștenirii, cum este și dreptul la opțiune succesorală, interesând în special dreptul de a renunța la moștenire.
Data deschiderii moștenirii, în raport de care se analizează anterioritatea pactului, se stabilește în baza unui criteriu obiectiv; data prevăzută în actul (certificatul) de deces, respectiv data stabilită de instanță ca fiind aceea a morții, în cazul declarării judecătorești a morții. În dreptul nostru dispărutul fiind socotit a fi în viață (art. 19 din Decretul nr. 31/1954) nu se poate recunoaște validitatea pactului, chiar dacă partea (părțile) au considerat că succesiunea este deschisă. În schimb, dacă pactul a fost încheiat după data morții stabilită prin hotărârea instanței (de exemplu, renunțarea la moștenire), considerăm că rămâne valabil, chiar dacă data stabilită este ulterior ratificată sau hotărârea este anulată. Aprecierea pactului că asupra unei moșteniri nedeschise trebuie să se facă în raport de datele obiective existente în momentul încheierii pactului. În caz contrar, pactul s-ar putea dovedi prohibit și în cazul admiterii acțiunii intentate pentru rectificarea sau anularea actului de stare civilă.
(c) Pactul să nu fie permis în mod expres (excepțional) de lege. De exemplu, este valabilă convenția prin care asociații stipulează că societatea civilă va continua cu moștenitorii asociatului decedat sau – după satisfacerea moștenitorilor – între asociații rămași în viață (art. 1526 Cod civil). Tot astfel, este valabilă împărțeala de ascendent făcută prin donație (act între vii, cu efecte și post mortem) dacă s-au respectat condițiile de fond și de formă prevăzute de lege (art. 794-799 Cod civil). Dacă împărțeala de ascendent nu este valabilă, nu poate fi convertită într-un partaj voluntar (între descendenți), întrucât – succesiunea ascendentului nefiind deschisă în momentul împărțelii – ar reprezenta un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege. Amintim și consimțământul succesibilului (rezervatar sau care beneficiază de raportul donațiilor) la înstrăinarea făcută (de cel care va lăsa moștenirea) unui succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, consimțământ care constituie o renunțare anticipată la acțiunea în reducțiune sau la cererea de raport dacă înstrăinarea ar fi, în realitate, o donație (art. 845 Cod civil).
În schimb, declarația dată de succesibili (legatar sau moștenitor legal) în jurul testamentului, în timpul vieții testatorului, prin care recunoaște un bun testamentul, constituie un pact asupra unei succesiuni viitoare, nefiind exceptat de la prohibiția legală.
Sancțiunea aplicabilă. Pactul care întrunește condițiile arătate este lovit de nulitate absolută și, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, moștenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opțiune succesorală înainte de deschiderea moștenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moștenire nedeschisă. Reamintim că este nul și legatul unui drept eventual dintr-o moștenire nedeschisă, chiar dacă acea moștenire s-ar deschide înainte de moartea testatorului, dar după data testamentului, dat fiind că actul constituie un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Se pune problema dacă nulitatea pactului asupra succesiunii viitoare poate sau nu să fie acoperită prin confirmarea lui după deschiderea moștenirii? Considerăm că, în această materie, validarea actului prin confirmare sau ratificare nu este posibilă. Dacă partea (părțile) doresc menținerea pactului, trebuie să-l refacă după deschiderea moștenirii, în condițiile prevăzute de lege. De exemplu, moștenitorul să renunțe la moștenirea deschisă în termenul prevăzut de lege ori să încheie din nou actul de partajare a bunurilor sau contractul de vânzare (de cesiune) a dreptului succesoral etc. chiar și executarea obligației asumate prin pactul asupra moștenirii nedeschise (de exemplu, predarea bunului) va fi valabilă numai dacă exprimă – implicit – un nou consimțământ valabil.
În sfârșit, menționăm că – după părerea noastră – de lege ferendă materia pactelor asupra succesiunilor viitoare ar putea fi „liberalizată” în anumite limite, permițându-se încheierea lor în anumite condiții, de exemplu cu participarea persoanei despre a cărei moștenire este vorba sau așa – numitele pacte familiale. În unele legislații străine (Germenia, Austria, Elveția etc) pactele succesorale asupra moștenirii nedeschise sunt permise. Astfel fiind, după deschiderea moștenirii succesibilul poate opta valabil din nou.
Răstimpul în care opțiunea trebuie făcută este țărmuit de două date: succesibilul nu poate opta valabil înainte de deschiderea moștenirii; el nu o mai poate face – în principiu – după împlinirea termenului de prescripție de șase luni, termen care începe să curgă de la data când moștenirea s-a deschis (art. 700 Cod civil, modificat prin Decretul nr. 73, din 19 martie 1954). Nici obligația asumată înainte de deschiderea moștenirii de a opta într-un sens sau altul (de regulă în sensul renunțării), nulă de drept, nu anihilează dreptul succesibilului de a opta liber, indiferent de promisiunea făcută.
După cum s-a stabilit în practica judecătorească și literatura de specialitate, ceea ce interesează din punctul de vedere al începutului prescripției dreptului de opțiune este data decesului, indiferent de momentul înscrierii lui în registrele de stare civilă. Termenul prescripției începe să curgă de la deschiderea moștenirii chiar dacă succesibilul a luat cunoștința mai târziu de moartea celui care lasă moștenirea. Nu prezintă importanță nici faptul că succesibilul locuiește în altă localitate (din țară sau chiar din străinătate) decât locul deschiderii moștenirii (ultimul domiciliu al defunctului).
Succesiune. Acceptare. Prescripție. Repunere în termen. Motive temeinice.
Faptul că susceptibilul a locuit în altă localitate decât aceea a ultimului domiciliu al defunctului nu constituie, prin el însuși, un motiv temeinic de natură să justifice pentru el necunoașterea decesului rudei sale și implicit, prorogarea termenului de prescripție a acceptării, deoarece prin „motive temeinice” se înțeleg numai cauzele obiective, neimputabile părții și care au făcut ca aceasta să nu cunoască o anumită situație de fapt sau să nu poată acționa într-un anumit termen prevăzut de lege. (art. 700 Cod civil).
Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 1413 din 2 iunie 1973. Nu interesează nici cunoașterea de către succesibili a componenței patrimoniului succesoral (existența unor active sau pasive descoperite după 6 luni de la deschiderea moștenirii, donații făcute de … pentru care, eventual, se poate cere revocarea sau reducțiunea etc).
Precizăm, de asemenea, că prescripția începe să curgă de la deschiderea moștenirii față de toți succesibilii, indiferent de vocația lor la moștenire este concretă, utilă sau numai generală, eventuală. Cu alte cuvinte, termenul de opțiune este unic și începe să curgă de la data morții celui care lasă moștenire nu numai pentru succesibilii chemați în primul rând la moștenire (moștenitori dintr-o clasă mai apropiată sau de un grad mai apropiat ori legatarul desemnat în primul rând în cadrul substituției vulgare), dar și pentru succesibilii subsecvenți (dintr-o clasă sau de un grad mai îndepărtat ori legatarul desemnat pentru cazul în care primul gratificat nu ar putea sau nu ar voi să primească legatul). Bineînțeles, opțiunea exercitată de succesibilii subsecvenți va produce efecte sau va rămâne ineficace, după cum succesibilii de rang preferabil vor renunța sau vor accepta moștenirea.
Regula privind începutul prescripției se aplică indiferent dacă succesibilul moștenește în nume propriu sau prin reprezentare ori prin retransmitere. În ultima ipoteză, când moartea succesibilului intervine înăuntrul termenului de opțiune, dar mai înainte de a fi optat, și dreptul său de opțiune se retransmite – în cadrul patrimoniului său lăsat moștenire – la proprii săi moștenitori, aceștia vor putea exercita dreptul de opțiune numai în restul termenului pe care îl mai avea succesibilul la data morții sale. Moștenitorul sau moștenitorii dreptului de opțiune prin retransmitere nu pot beneficia de un termen mai lung decât cel avut de succesibilul decedat. De exemplu, dacă succesibilul primei moșteniri a decedat la trei luni după deschiderea ei, moștenitorii lui vor avea la dispoziție trei luni pentru exercitarea dreptului de opțiune retransmis (cu condiția acceptării prealabile sau concomitente a celui de-a doua moșteniri din care face parte. Dacă dreptul de opțiune nu se exercită în acest interval de timp dreptul de opțiune în privința primei moșteniri se stinge o dată cu titlul de moștenitor. După acest termen moștenitorii succesibilului decedat vor putea exercita propriul lor drept de obținere cu privire la cea de a doua moștenire, din care nu va mai face parte dreptul de moștenire al succesibilului decedat asupra primei moșteniri.
De la regula calculării termenului de prescripție din momentul deschiderii moștenirii există și unele excepții:
În cazul copilului conceput înainte de deschiderea moștenirii, dar născut ulterior, termenul de prescripție va începe să curgă pentru el de la data nașterii, deoarece numai din acest moment se va știi că s-a născut viu (art. 654 cod civil) și deci are capacitate succesorală, iar pe de altă parte, el este considerat că există de la concepție numai pentru dobândirea drepturilor, nu și pentru stingerea lor (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954). Numai de la naștere el poate exercita (prin reprezentanți) dreptul de opțiune.
În cazul declarării judecătorești a morții celui care lasă moștenirea, termenul prescripției începe să curgă nu de la data stabilită de instanță ca fiind aceea a morții (și care marchează momentul deschiderii moștenirii), ci de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte. Soluția se explică prin faptul că până în acest moment „cel dispărut este socotit a fi în viață” și deci dreptul de opțiune nu ar putea fi exercitat în mod valabil.
Dacă stabilirea legăturii de rudenie cu defunctul (de exemplu filiația din afara căsătoriei) se face pe cale judecătorească, prescripția începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Soluția va fi în cazul în care succesibilul, care cunoaște legătura de rudenie cu cel care lasă moștenirea înainte de deschiderea acesteia, nu izbutește să stabilească definitiv în justiție această legătură decât după împlinirea celor 6 luni prevăzute de art. 700 Cod civil.
În această ipoteză, succesibilul își va declara în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil voința de a accepta succesiunea, efectele acestei declarații fiind în funcție de ulterioara hotărâre ce instanța judecătorească va da în privința raportului de rudenie. Până în acest moment, persoana în cauză nu are posibilitatea exercitării dreptului de opțiune, neputând dovedi vocația la moștenire. Efectul retroactiv al hotărârii nu este de natură a infirma această soluție (la fel ca și în cazul declarării judecătorești a morții sau a copilului conceput).
Începutul prescripției dreptului de opțiune succesorală mai poate fi amânat datorită unor împrejurări care constituie cauze de suspendare a prescripției, dacă aceste cauze operează de la data deschiderii moștenirii, împiedicându-l pe succesibil să-și exercite dreptul său de opțiune.
Subsecțiunea 5 Suspendarea și întreruperea prescripției. Repunerea în termen.
Potrivit art. 700 alin. 2 Cod civil (în redactarea sa dată prin Decretul nr. 73/1954), dacă moștenitorul a fost împiedicat, din motive de forță majoră, să-și exercite dreptul său de opțiune, instanța judecătorească poate prelungi termenul de prescripție cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea. Întrucât prescripția dreptului de opțiune s-a redus de la 30 de ani la numai 6 luni, legiuitorul a prevăzut posibilitatea repunerii în termenul de prescripție pentru motive de forță majoră.
După adoptarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă – în lumina căreia forța majoră este o cauză de suspendare de drept a prescripției, iar repunerea în termen poate fi dispusă de instanță pentru motive temeinic justificate – s-a hotărât că art. 700 alin. 2 Cod civil trebuie considerat abrogat tacit și întocmit prin prevederile art. 13 și 19 din Decretul 167/1958.
Cu privire la problema dacă art. 19 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă a abrogat alineatul final din art. 700 Cod civil astfel cum a fost modificat prin decretul nr. 73 din 19 martie 1954.
Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem al R.P.R. nr. 7 din 28 martie 1963.
Succesiune. Termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 din Cod civil, în care o persoană cu vocație succesorală urmează a se pronunța dacă acceptă succesiunea este un termen de prescripție. În caz de suspendare, prescripția nu se poate considera împlinită înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la încetarea suspendării, conform art. 15 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Întrucât conform art. 129 din codul familiei, în cazul minorului succesibil actul de acceptare nu poate fi exercitat fără prealabila încuviințare a autorității tutelare, timpul necesar obținerii autorizației suspendă cursul prescripției, de la data solicitării în termenul legal a acestuia.
Decizia Secției civile nr. 833 din 13 aprilie 1983.
Înseamnă că prevederile dreptului comun al prescripției extinctive sunt aplicabile și în privința prescripției dreptului de opțiune succesorală. Astfel fiind urmează să facem numai unele precizări referitoare la suspendarea ori întreruperea prescripției dreptului de opțiune succesorală și la repunerea în termen în această materie.
Suspendarea prescripției.
Cursul prescripției dreptului de opțiune succesorală de 6 luni se suspendă de drept cât timp succesibilul:
este împiedicat printr-un caz de forță majoră să-și exercite dreptul de opțiune succesorală (art. 13 lit. a din Decretul 167/1958). Prin cauză de forță majoră se înțelege un eveniment exterior , imprevizibil, inevitabil și invincibil, care creează o împiedicare absolută de a acționa. Orice altă împiedicare, temeinic justificată și neimputabilă succesibilului, poate justifica numai repunerea în termenul prescripției;
face parte din forțele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război (art. 13 lit. b din Decretul nr. 167/1958);
este lipsit de capacitatea de exercițiu și nu are reprezentant legal sau are capacitate de exercițiu restrânsă și nu are cine să-i încuviințeze actele (art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958).
Decizia secției civile nr. 590 din 29 martie 1986.
Succesiune. Minor chemat la succesiunea tatălui. Repunere în termen. Neluarea în considerare a depășirii termenului de prescripție de la data abandonării minorului de către mamă (întâmplată anterior decesului tatălui) și instituirea tutelei. Îndatorirea instanței.
Părăsirea minorului de către mamă, practic neexercitarea de către acesta a drepturilor și îndatoririlor părintești, poate fi apreciată de instanță ca un motiv temeinic de repunere în termenul legal de acceptare a succesiunii de către minor.
Termenul de acceptare a succesiunii începe să curgă de la data instituirii tutelei pentru minor; instanța este datoare să ceară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, deoarece acceptarea succesiunii este un act de dispoziție.
Dacă cel ocrotit are ocrotitor legal, dar între ei există contrarietate de interese (de exemplu, ocrotitorii sunt chemați la moștenire în calitate de părinți, iar cel ocrotit în calitate de frate al defunctului), cursul prescripției se suspendă față de cel ocrotit atâta timp cât acesta n-a avut curator desemnat pro causa de autoritatea tutelară (art. 14 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 132 și 133 Cod familiei).
Succesiune. Minor în concurs cu părinții. Acceptare. Curator. Termen. Când minorul vine la succesiune în concurs cu părinții, termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii, prevăzut în art. 700 Cod civil, începe să curgă de la data când autoritatea tutelară i-a numit curator.
Decizia Secției civile nr. 158 din 26 decembrie 1969.
având în vedere că exercitarea dreptului de opțiune succesorală reprezintă un act de dispoziție și deci în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate de exercițiu restrânsă necesită, după cum am văzut, încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, în practica judecătorească s-a admis suspendarea cursului prescripției pe durata necesară obținerii autorizației, dacă demersurile în acest scop au fost făcute înainte de împlinirea termenului de prescripție. Se consideră că, deși acest caz de suspendare nu este prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1957, el rezultă din rațiunea legii, în sensul că nu poate curge prescripția când cel îndreptățit a-și valorifica un drept nu rămâne în pasivitate. Poate fi „asimilat cazului de suspendare prevăzut de art. 13 lit. c”, după cum urmează:
Prescripția este suspendată: a) cât timp cel lipsit de capacitatea de exercițiu nu are reprezentant legal și b) cât timp cel cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviințeze actele.
Din formularea alin. 2 al art. 14, rezultă că această cauză de suspendare privește pe: minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc și minorul între 14 – 18 ani. Suspendarea prescripției operează pe durata lipsei reprezentantului legal ori ocrotitorul legal, după caz. Altfel ar însemna să fie îndepărtate de la succesiune minorul, deși nu a neglijat exercitarea dreptului, ci s-a conformat legii, cerând autorizarea pe care acesta o pretinde.
În legătură cu suspendarea prescripției dreptului de opțiune succesorală se mai impune o precizare. Potrivit Decretului nr. 167/1958, după încetarea suspendării prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul curs înainte de suspendare, dar nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare (art. 15). În materia analizată, aceasta înseamnă că succesibilul va avea la dispoziție un nou termen de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opțiune.
Întreruperea prescripției
În principiu, se admite aplicarea dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea prescripției și în materia opțiunii succesorale. În fapt însă, problema întreruperii prescripției – cu consecința începerii curgerii unui nou termen de prescripție posterior întreruperii – nu se pune în această materie. Dacă succesibilul și-a exercitat dreptul de opțiune în termen (expres sau tacit, pe cale notarială sau judecătorească) nu începe să curgă un nou termen de prescripție; dreptul de opțiune s-a „consumat”. Chiar dacă succesibilul a renunțat la moștenire și vrea să revină asupra renunțării, o poate face în condițiile prevăzute de lege, numai înăuntrul termenului de prescripție inițial.
Cu toate că, în principiu, renunțarea la moștenire, ca și acceptarea este un act irevocabil, intenția de a se evita vacanța succesorală, legea permite – în mod excepțional – retractarea (revocarea) renunțării, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiții cumulativ prevăzute de art. 701 Cod civil.
Cele două condiții sunt:
Retractarea este posibilă numai cât timp, în privința renunțătorului, nu s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.
Retractarea este posibilă numai dacă moștenirea nu a fost acceptată până în momentul retractării de un alt succesibil, comoștenitor sau moștenitor subsecvent, cu vocație legală sau testamentară, universală sau cu titlul universal.
Dacă cele două condiții arătate sunt îndeplinite, succesibilul poate reveni asupra hotărârii anterioare luate, retractând renunțarea. Deoarece art. 701 Cod civil (sau alte acte normative) nu prevăd condiții de formă, se admite că retractarea ca și acceptarea pură și simplă a moștenirii, poate fi nu numai expresă, rezultând din însușirea calității de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, dar și tacită, dacă rezultă neîndoielnic din acte cu semnificația acceptării tacite a moștenirii, ori chiar forțată, dacă succesibilul renunțător săvârșește fapte ilicite ce cad sub incidența art. 703 și 712 Cod civil mai înainte ca renunțarea să fi devenit invocabilă prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală sau prin acceptarea moștenirii de către un alt succesibil (art. 701 Cod civil), moment în care renunțătorul pierde definitiv (irevocabil) calitatea de succesibil
Repunerea în termenul de prescripție
Se admite unanim că succesibilul poate fi repus în termenul de prescripție de instanța judecătorească dacă se constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit și cu condiția să fi cerut repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție (art. 19 din Decretul nr. 167/1958).
Prin „cauze temeinic justificate” trebuie să se înțeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opțiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forței majore. Este vorba de cazuri fortuite, adică împrejurări neimputabile succesibilului, dar care nu sunt totuși împiedicări absolute, ca cele reprezentând forța majoră. De exemplu, ascunderea cu rea-credință a morții lui de către moștenitori; neexercitarea de către mamă a drepturilor și îndatoririlor părintești (părăsirea copilului); îndrumarea greșită dată de notar, urmată de tergiversări din partea organului administrației locale.
Succesiune. Acceptare. Prelungirea termenului. 1. Pentru motive temeinice, care au determinat pierderea termenului, partea poate fi repusă în termenul de acceptare a succesiunii. 2. cazul de forță majoră suspendă de drept prescripția.
Decizia Secției civile nr. 470 din 7 aprilie 1970
Necunoașterea de către legatar a testamentului întocmit în favoarea sa; descoperirea unei legături de rudenie cu defunctul.
Potrivit unei alte păreri, descoperirea testamentului sau a legăturii de rudenie amână începutul curgerii termenului de prescripție până în ziua când susceptibilul a cunoscut faptul în temeiul căruia legea îl cheamă la moștenire.
Ipoteza cea mai tipică este aceea a descoperirii unui testament după trecerea a 6 luni de la moartea testatorului. O situație întru-totul asemănătoare este aceea când succesibilul nu află faptele din care decurge legătura sa de rudenie cu defunctul decât după împlinirea acestui termen.
În ambele cazuri, prin analogie cu practica judecătorească stabilită cu privire la necunoașterea decesului sau a forțelor active ale succesiunii, ar trebui, la prima vedere, să decidă și în materie de necunoaștere a calității de succesibil că numai dacă un asemenea fapt s-ar datora unor împrejurări imprevizibile și de neevitat, constituind astfel un caz de forță majoră, el ar putea avea drept efect să provoace suspendarea cursului prescripției.
Socotim însă că o asemenea soluție nu este valabilă în ipotezele noastre. Se poate prezuma că, în împrejurări obișnuite există între rudele în grad succesibil asemenea legături încât, mulțumită lor, aceste rude în mod normal, trebuie să cunoască în termen util atât moartea defunctului, cât și forțele active ale moștenirii ce acesta a lăsat. Descoperirea unui testament sau a unei legături de rudenie sunt evenimente cu totul neobișnuite, pe care succesibilul nu le putea prevede și care-l împiedică să-și exercite în termenul definit de lege drepturile succesorale, oricât de mare i-ar fi diligența.
De aceea, în cazurile considerate, socotim că termenul de 6 luni nu începe să curgă decât din ziua când succesibilul a cunoscut faptul în temeiul căruia legea îl cheamă la moștenire. După părerea noastră este mai indicată, în aceste cazuri, aplicarea regulilor repunerii în termen; instanța să aprecieze dacă „necunoașterea” este temeinic justificată.
Considerăm că și boala succesibilului, dacă este gravă și de durată, poate constitui cauză temeinic justificată de repunere în termen (iar cu forța majoră, cum se consideră uneori, pentru că nu este cauză externă).
Succesiune. Acceptare tacită. Aceasta poate fi făcută și prin reprezentant dacă se dovedește că prin împuternicire dacă succesibilul acceptant a lucrat nu numai pentru sine, dar și pentru ceilalți sau ca simplu gestionar de afaceri, dacă gestiunea a fost ratificată în termenul de opțiune.
Boala în anumite împrejurări circumstanțiale poate constitui un caz de forță majoră, situație în care termenul de prescripție pentru acceptarea succesiunii se suspendă.
Decizia Secției civile nr. 1411 din 2 iunie 1973.
Subliniem că repunerea în termen, care poate produce efecte și față de terți, este de competența exclusivă a instanței judecătorești. Notarii sunt organele administrației de stat nu au competența de a repune în termen. În schimb, potrivit art. 13 din Legea nr. 18/1991, moștenitorii fostului proprietar al terenului care nu-și pot dovedi această calitate, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine, considerându-se că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei în termenul prevăzut de lege. În mod asemănător se pune problema și în lumina art. 5 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului. În aceste cazuri repunerea în termen operează de drept și nu trebuie să fie cerută instanței judecătorești.
În sfârșit, se pune problema ce efecte produce admiterea de către instanță a cererii de repunere în termenul de prescripție. Problema este controversată.
Într-o opinie se consideră că admiterea acțiunii de repunere în termen constituie o acceptare (probabil se are în vedere acceptarea pură și simplă) implicită a moștenirii de către succesibilul reclamant, astfel încât instanța nu va mai acorda un termen exercitarea dreptului de opțiune succesorală.
După o altă părere, dacă instanța admite cererea de repunere în termen, va putea acorda succesibilului un nou termen, care nu va putea depăși 6 luni de la data când a luat sfârșit împrejurările care împiedicau exercitarea dreptului de opțiune.
Renunțarea în termen nu va putea fi decisă din oficiu de către instanță, ci va trebui să existe o cerere în acest sens de către succesibil. Prin repunerea în termen, termenul de acceptare a succesiunii se prelungește cu 6 luni, calculat de la data încetării cauzei de împiedicare a acceptării, soluție adoptată de majoritatea doctrinei juridice. Nu împărtășim opinia autorilor care consideră că prin repunerea în termen implicit moștenitorul a acceptat succesiunea, așa încât nu ar mai putea fi acordat un nou termen pentru exercitarea dreptului de opțiune. Nu este exclus ca după repunerea în termen succesibilul să și renunțe la moștenire, dacă interesele i-ar dicta astfel sau să accepte succesiunea sub beneficiu de inventar.
Cu toate că există argumente puternice care pledează în favoarea primei opinii, considerăm că a doua soluție este preferabilă. Cererea de repunere în termen nu implică, cu necesitate, acceptarea pură și simplă a moștenirii. În consecință, instanța poate acorda un termen rezonabil pentru exercitarea dreptului de opțiune (termen care, după părerea noastră, va putea depăși 6 luni de la data când au luat sfârșit împrejurările care împiedicau exercitarea dreptului de opțiune, mai ales dacă judecarea cererii de repunere în termen a implicat o perioadă mai lungă). În schimb, dacă succesibilul în cererea de repunere în termen sau în cursul soluționării cererii declară că acceptă pur și simplu moștenirea, ori natura acțiunii intentate implică voința succesibilului de a accepta moștenirea (de exemplu, acțiune de partaj), instanța nu va mai acorda un termen pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală. Dar dacă voința succesibilului se manifestă în sensul acceptării sub beneficiu de inventar, instanța va trebui să acorde un termen pentru facerea inventarului fidel și exact al patrimoniului succesoral.
Subsecțiunea 6. Efectele prescripției dreptului de opțiune succesorală
Dacă succesibilul nu și-a exercitat dreptul de opțiune termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, potrivit regulilor aplicabile prescripției extinctive, în puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moștenirea și, o dată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – și titlul său de moștenitor; el devine străin de moștenire.
Prescripția dreptului de opțiune succesorală are un caracter estimativ: succesibilul care nu acceptă moștenirea la care este chemat în termen de 6 luni pierde odată cu acest drept însăși vocația sa succesorală, adică devine străin față de succesiunea respectivă. Deci împlinirea termenului de prescripție stinge retroactiv atât dreptul de opțiune cât și titlul de moștenitor.
Neacceptarea succesiunii în cadrul termenului de prescripție nu constituie o renunțare tacită, ci are ca efect pierderea titlului de moștenitor. Prin urmare, stingerea prin prescripție a dreptului de opțiune atrage stingerea chiar a vocației succesorale.
Neexercitarea dreptului de opțiune în termenul prevăzut de lege nu se confundă însă cu renunțarea la moștenire. De exemplu, succesibilul care a pierdut termenul de prescripție poate beneficia de repunerea în termen, ceea ce nu se poate admite în cazul renunțătorului. Nici repunerea de drept în termenul de acceptare (Legea nr. 18/1991)nu operează în cazul renunțătorului, în schimb operează în cazul celor ce nu pot dovedi acceptarea în termen a moștenirii.
Precizăm de asemenea că stingerea prin prescripție a titlului de moștenitor, a vocației succesorale, produce efecte absolute (erga omnes); poate fi invocată – ca și renunțarea la moștenire – de către și față de orice persoană interesată, cum ar fi comoștenitorii legali sau moștenitorii subsecvenți, legatarii, creditorii sau debitorii succesiunii etc. Ea poate fi invocată și cadrul unor acțiuni reale; de exemplu, posesorul unui imobil succesoral, acționat în revendicare, poate invoca excepția de neacceptare în termen a moștenirii.
Secțiunea a VI-a. Termenul de inventar și de debitare
Am văzut că succesibilul poate să accepte sau să repudieze succesiunea. Succesibilul poate fi însă de îndată urmărit în justiție de terți care emit pretenții împotriva moștenirii: creditori, legatari, comoștenitori etc.
Pentru a da celui chemat la moștenire timpul necesar spre a se pronunța în cunoștință de cauză, legiuitorul îi acordă un termen de 3 luni pentru a face inventar și unul de 40 de zile pentru deliberare. Până la expirarea acestor termene, moștenitorul nu poate fi constrâns să se pronunțe.
Această dispoziție este de ordine publică și prin urmare nu va putea fi înlăturată prin convenție sau testament.
Nu suntem în fața unui termen unic de 3 luni și 40 de zile, ci în fața a două termene deosebite.
Subsecțiunea 1. Durata
Patrimoniul succesoral se transmite către cel chemat în puterea legii sau a voinței celui care lasă moștenirea din ziua deschiderii moștenirii. Drept consecință, el poate fi de îndată urmărit de către creditorii succesiunii, inclusiv de către legatarii cu dreptul de a cere predarea legatelor. Pe de altă parte însă, legea acordă succesibilului un termen de 6 luni pentru considerarea titlului de moștenitor prin acceptarea moștenirii, respectiv pentru desființarea cu efect retroactiv a vocației succesorale prin renunțarea la moștenire.
Pentru a împăca dreptul creditorilor de a-și valorifica pretențiile fără întârziere cu dreptul succesibilului de a opta în cunoștință de cauză, Codul civil (art. 706-711) a prevăzut în favoarea succesibilului un termen de 3 luni de la deschiderea moștenirii pentru a provoca întocmirea inventarului moștenirii (în prezent potrivit art. 70 și urm. Din legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, cererea de inventariere ținând loc și de cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale) și un termen de 40 de zile pentru a delibera asupra acceptării sau renunțării procesului – verbal de inventariere (art. 71 din Legea nr. 36/1995), cel mai târziu de la expirarea termenului de 3 luni. La cererea succesibilului, în funcție de împrejurări, instanța poate prelungi aceste termene, dar numai în limita termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.
Subsecțiunea 2. Efecte
În cursul termenelor de inventar și deliberare, succesibil acționat de creditor poate, pe cale de excepție dilatorie, să ceară suspendarea procedurii; până la expirarea termenului prevăzut de lege sau acordat de instanță, el nu poate fi obligat să opteze și aici nu se poate obține o hotărâre de obligare împotriva lui în calitate de moștenitor (dreptul de opțiune este dublat de dreptul de abstențiune). Cu alte cuvinte, în acest interval de timp el nu mai are dreptul, nu și obligația, de a opta, de a accepta pur și simplu, sub beneficiu de inventar sau de a renunța la moștenire. (Deși termenele de inventariere și deliberare sunt reglementate de Codul civil, în cadrul secțiunii privind acceptarea sub beneficiu de inventar, ele prezintă importanță pentru toate variantele opțiunii succesorale).
După expirarea termenelor de inventar și deliberare, succesibilul este obligat să opteze (în sensul dorit). Dacă nu optează instanța îl poate condamna în calitate de acceptant pur și simplu (art. 711 Cod civil). Însă el va fi considerat acceptant numai în raport de persoanele cu care s-a judecat (principiul relativității autorității lucrului judecat); față de alte persoane el păstrează dreptul de opțiune succesorală în cursul termenului de prescripție.
Termenele acordate succesibilului pentru deliberarea și a face inventarul este de trei luni de la deschiderea succesiunii; succesibilul va trebui să întocmească inventarul, conform art. 705 Cod civil (art. 706 alin. 1 Cod civil). De asemenea, pentru a delibera asupra acceptării sau repudierii succesiunii, legea îi mai acordă 40 de zile, termen care curge din ziua expirării celor trei luni pentru efectuarea inventarului, dacă întocmirea lui a avut loc înainte de expirarea termenului de trei luni. Desigur, conform art. 700 Cod civil, succesibilul beneficiază de termenul de 6 luni pentru a-și manifesta opțiunea succesorală, dar pentru a-i da răgazul să mediteze asupra opțiunii, pentru a accepta sau renunța în deplină cunoștință de cauză, legea acordă 3 luni pentru facerea inventarului și 40 de zile pentru deliberare. În mod corect s-a arătat că „Legea civilă nu prevede un termen unic de 3 luni și 40 de zile, ci două termene deosebite”. Astfel, dacă inventarul a fost întocmit în primele zile ale termenului de 3 luni, atunci termenul de 40 de zile va scurge de la data finalizării inventarului. În eventualitatea în care succesibilul ar deceda în termenul de 3 luni, atunci erezii săi vor avea un alt termen de 3 luni și un altul de 40 de zile.
Cele două termene sunt acordate de lege, de unde concluzia că ele nu vor trebui cerute instanței; prin convenție sau prin testament nu se va putea renunța la termen. La expirarea termenelor, eredele va putea cere instanței un nou termen, și în funcție de împrejurări, instanța va acorda sau nu termenul. Prin acordarea noului termen, nu va fi însă posibil să se depășească termenul de 6 luni calculat de la data deschiderii succesiunii.
Codul civil prevede că în timpul termenelor pentru efectuarea inventarului și pentru deliberare, succesibilul nu poate fi obligat să opteze asupra succesiunii. Doar la expirarea termenelor, succesibilul va putea fi constrâns să decidă, fie de către comoștenitorii care ar cere împărțeala, fie de creditorii sau legatari.
Nimic nu împiedică însă ca, în timpul termenelor să se ia anumite măsuri conservatorii, cum ar fi luarea inscripției ipotecare, punerea în întârziere etc. În doctrina juridică s-a arătat că „Prin instituirea termenelor de 3 luni și 40 de zile, legea civilă a izbutit să împace dreptul terților de a-și valorifica fără întârziere pretențiile pe care le au împotriva moștenirii”, cu dreptul succesibilului de a opta înăuntrul termenului de prescripție, în cunoștință de cauză, în temeiul unui inventar al moștenirii și după un îndestulător răgaz de chibzuire.” De asemenea, nimic nu-l împiedică pe succesibil să accepte moștenirea sub beneficiu de inventar și după expirarea celor două termene. Astfel, potrivit art. 711 Cod civil, succesibilul conservă, după expirarea termenelor acordate de art. 706 Cod civil, chiar după expirarea termenelor date de instanță, conform art. 708, posibilitatea de a face inventarul și de a declara că acceptă moștenirea sub beneficiu de inventar. Desigur, această posibilitate există cu condiția ca el să nu fi făcut acte de acceptare pur și simplu sau s-a pronunțat împotriva lui o hotărâre judecătorească prin care este considerat ca un acceptant pur și simplu.”
Mențiune. Termenele de inventar și deliberare au fost prevăzute în Codul civil și prezentau o importanță practică deosebită în condițiile prescripției dreptului de opțiune succesorală de 30 de ani. După reducerea termenului de prescripție la numai 6 luni, textele în materie prezintă o importanță practică redusă; îi împiedică pe creditori de a obține o hotărâre împotriva succesibilului imediat după deschiderea moștenirii.
Capitolul III
Considerații finale
Pentru realizarea întregirii temei dreptul de opțiune succesorală trebuie arătat cum se realizează exercitarea dreptului de opțiune succesorală și anume prin acceptarea pură și simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la moștenire cu efectele lor.
Acceptarea pură și simplă este o manifestare de voință a moștenitorului, în sensul de a păstra titlul de moștenitor; ea poate rezulta și dintr-un fapt juridic săvârșit de moștenitor.
Prin acceptare, titlul de moștenitor se consolidează și transmisiunea provizorie a moștenirii – operată la data deschiderii acesteia – devine definitivă.
Acceptarea pură și simplă are un caracter unitar; nu se poate accepta pur și simplu, pentru o parte din bunurile moștenirii, și nu sub beneficiu de inventar, pentru celelalte bunuri.
Formele acceptării pure și simple
Acceptarea pură și simplă voluntară este actul juridic prin care moștenitorul, manifestându-și voința, își însușește titlul de moștenitor. Ea poate fi expresă ori tocită.
Acceptarea expresă. Potrivit art. 689 Cod civil, acceptarea este expresă când moștenitorul își însușește titlul sau calitatea de erede printr-un act autentic sau înscris sub semnătură privată.
Legea nu cere ca înscrisul să fi fost întocmit special pentru a constata acceptarea; el poate avea și alt obiectiv; esențial este să cuprindă manifestarea de voință a moștenitorului, în sensul acceptării moștenirii. În toate cazurile, din manifestarea de voință trebuie să rezulte neîndoielnic intenția moștenitorului de a-și însuși titlul sau calitatea de moștenitor.
Acceptarea tacită. Voința de a accepta moștenirea se poate manifesta și tacit. Potrivit aceluiași art. 689 Cod civil, acceptarea este tacită în cazul când moștenitorul face un act pe care nu ar putea să-l facă decât în calitate de moștenitor și din care rezultă intenția de a accepta moștenirea.
Condiția esențială este ca actul săvârșit de succesibil să releve neechivoc intenția de a accepta succesiunea; un act echivoc nu poate fi considerat o acceptare tacită.
Actele care pot fi considerate ca acte de acceptare tacită sunt actele privind bunurile succesorale singulare și actele referitoare la moștenirea privită ca universalitate.
Cu privire la bunurile succesorale singulare, se pot face acte de conservare, de administrație și acte de dispoziție. Actele de conservare și cele asimilate lor (actele de îngrijire și administrare provizorie) nu sunt acte de acceptare, dacă cel care le-a făcut nu și-a însușit titlul sau calitatea de moștenitor.
Actele de dispoziție și actele de administrare care nu au un caracter urgent, precum și actele de folosință a bunurilor moștenirii, implică întotdeauna o acceptare tacită a moștenirii. Deoarece legea nu stabilește care acte constituie manifestarea intenției de a accepta tacit moștenirea, instanța judecătorească va aprecia în concret dacă un anumit act al moștenitorului reprezintă sau nu o acceptare tacită. Ținând seama de principiile menționate, practica judecătorească a decis că are valoarea unei acceptări tacite: folosința bunurilor succesorale și plata impozitelor aferente, contribuția, egală cu a celorlalți moștenitori, la achitarea taxelor succesorale etc.
Moștenitorul poate face acte și privind universalitatea moștenirii. Astfel donația, vânzarea sau cesiunea drepturilor succesorale reprezintă un act de acceptare tacită a moștenirii, deoarece moștenitorul poate înstrăina – cu titlul gratuit sau oneros – drepturile succesorale numai pentru că, în prealabil, a acceptat moștenirea.
De asemenea, renunțarea la moștenire în favoarea unuia sau mai multor moștenitori determinați este un act de acceptare tacită a moștenirii. Altfel spus, moștenitorul a putut renunța la drepturile sale pentru că, în prealabil, în mod tacit a acceptat moștenirea. Aceleași efecte produce și renunțarea – cu titlu oneros – la moștenire în folosul tuturor moștenitorilor. Dacă, însă, moștenitorul renunță impersonal și cu titlu gratuit, renunțarea este pur abdicativă și nu mai implică nici o acceptare.
Acceptarea pură și simplă forțată. În anumite cazuri, prin săvârșirea unor fapte de către moștenitor, legea consideră că acesta a acceptat moștenirea.
Astfel, art. 703 Cod civil prevede că moștenitorul care a ascuns anumite bunuri ale moștenirii nu mai poate renunța la moștenire. Tot astfel, art. 712 Cod civil dispune că moștenitorul care a ascuns bunurile moștenirii sau care cu știință și rea-credință n-a trecut în inventar anumite bunuri ale moștenirii nu mai poate accepta moștenirea sub beneficiu de inventar.
Pentru a opera acceptarea pură și simplă forțată sunt necesare următoarele condiții: moștenitorul să fi folosit bunuri ale moștenirii; să existe o intenție frauduloasă a moștenitorului în deținerea clandestină a bunurilor; nu se cere ca fapta ilicită cu intenție și sancționată de Codul civil.
Efectele acceptării pure și simple.
Prin acceptarea pură și simplă a moștenirii, moștenitorul își consolidează titlul de moștenitor; transmisiunea moștenirii, care operase provizoriu la data deschiderii moștenirii, devine – retroactiv – definitivă.
Ca efect al transmisiunii succesorale, bunurile moștenirii intră în patrimoniul moștenitorului; ele se confruntă cu patrimoniul moștenitorului și acesta va răspunde pentru pasivul moștenirii nu numai în limita activului succesoral, ci și cu bunurile sale proprii. Pe lângă efectele menționate, legea prevede și o sancțiune pentru moștenitorul culpabil. Acesta nu are dreptul la partea ce i s-a cuvenit din bunurile pe care le-a ascuns ori le-a sustras. Cu toate acestea, răspunderea moștenitorului față de creditorii succesorali va fi proporțională cu partea succesorală la care avea dreptul dacă nu ar fi fost sancționat.
Această sancțiune este o pedeapsă civilă și se aplică oricărui moștenitor, cu condiția ca acesta să fi avut capacitate deplină delictuală în momentul săvârșirii faptelor sancționate.
Acceptarea sub beneficiu de inventar.
Prin acceptarea sub beneficiu de inventar moștenitorul își manifestă voința de a consolida titlul de moștenitor. Avantajul constă în faptul că prin realizarea unui inventar al bunurilor moștenirii se evită confuzia dintre patrimoniul succesoral și patrimoniul personal al moștenitorului. Acceptarea sub beneficiu de inventar este facultativă. În anumite cazuri prevăzute de lege, ea este obligatorie, moștenitorul putând opta numai între o atare acceptare și renunțare la moștenire:
în cazul moștenitorilor minori și celor puși sub interdicție judecătorească;
în cazul urmașilor moștenitorului, decedat înainte de a fi exercitat dreptul la opțiune, dacă aceștia nu se înțeleg cu privire la modul de exercitare a opțiunii.
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic solemn. Ea implică două formalități:
o declarație a moștenitorului – în sensul acceptării sub beneficiu de inventar – făcută la biroul notarial de la locul deschiderii moștenirii; declarația se consemnează într-un registru special. Nerespectarea acestei formalități atrage nulitatea beneficiului de inventar.
întocmirea unui inventar al bunurilor moștenirii. Inventatorul trebuie să fie fidel și exact. Nerespectarea acestei formalități are drept consecință confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului. Deci, în acest caz, se produc efectele unei acceptări pure și simple.
Efectele acceptării sub beneficiu de inventar.
Prin acceptarea sub beneficiu de inventar moștenitorul își consolidează titlul de moștenitor; transmisiunea operată – provizoriu – în momentul deschiderii moștenirii devine definitivă.
Prin formațiunile ce se cer a fi îndeplinite este împiedicată confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenirii. Acest efect al acceptării sub beneficiu de inventar implică următoarele consecințe:
moștenitorul va răspunde pentru pasivul moștenirii numai în limita activului succesoral;
drepturile și obligațiile pe care le avea moștenitorul față de cel care lasă moștenirea se sting prin confuziune;
moștenitorul poate dobândi, după data acceptării, noi drepturi față de moștenire (de exemplu, va putea pretinde restituirea unei sume – plătită din patrimoniul propriu – pentru satisfacerea unei creanțe a unui creditor succesoral).
Trebuie arătat că, în concepția legii, moștenirea acceptată sub beneficiu de inventar constituie o masă patrimonială destinată lichidării; bunurile moștenirii se vând pentru a putea fi satisfăcuți creditorii succesorali și legatarii; ceea ce va rămâne reprezintă moștenirea pe care o va culege moștenitorul acceptant.
Sarcina de a lichida moștenirea, ca și aceea de a o administra până la terminarea lichidării, revine moștenitorului, care este proprietarul bunurilor.
Moștenitorul are obligația de a da socoteală creditorilor și legatarilor. Odată cu darea socotelilor, beneficiul de inventar încetează.
Trebuie arătat că, întrucât beneficiul de inventar este în favoarea moștenitorului, acesta poate renunța la el, devenind acceptant pur și simplu.
În anumite cazuri, moștenitorul este decăzut din beneficiul de inventar. Această acțiune operează numai în cazurile prevăzute de lege; de exemplu, în caz de dosire a unor bunuri ale moștenirii sau în caz de înstrăinare a acestor bunuri fără formalitățile prevăzute de lege.
Renunțarea la moștenire.
Renunțarea la moștenire este manifestarea unilaterală de voință a succesibilului prin care acesta, exercitându-și dreptul la opțiune succesorală în termen legal, declară, în mod categoric, că înțelege a nu uza de drepturile pe care vocația sa succesorală i le asigură. El va lua această hotărâre:
fie dacă moștenirea este neîndoielnic insolvabilă;
fie dacă este obligat la raport și dorește să păstreze donația, renunțând la moștenire.
Considerații cerute pentru renunțarea la moștenire
– Manifestarea de voință a succesibilului care renunță la succesiune trebuie să fie făcută întotdeauna în mod expres; ea nu poate fi prezumată (de exemplu, nu poate fi dedusă renunțarea din mutarea definitivă a unui comoștenitor din localitatea în care se găsesc imobilele succesorale).
Se admite totuși o singură excepție de la regulă, în sensul că renunțarea legatarului cu titlu particular poate rezulta și tacit din comportarea lui, deoarece, în această ipoteză, nu există eventualitatea ca, prin efectul renunțării, succesiunea să rămână vacantă și, ca atare, îndeplinirea condiției de formă drept condiție sine qua non a renunțării nu-și mai găsește justificarea.
Actul care concretizează voința succesibilului de a renunța la succesiune este un act solemn. Sub sancțiunea nulității, manifestarea de voință în acest sens este cuprinsă într-o declarație făcută expres notarului public de la locul unde s-a deschis moștenirea. Această declarație se trece într-un registru special ținut la biroul notarial.
Renunțarea expresă poate îmbrăca și forma unui înscris făcut de renunțător, a cărui semnătură trebuie legalizată de notar, dacă se dă înainte de deschiderea procedurii.
În literatura juridică s-a apreciat că declarația expresă de renunțarea la succesiune se poate face și în fața instanțelor judecătorești cu ocazia judecării cauzelor succesorale, situație în care o copie a încheierii prin care s-a luat act de renunțare – încheiere ce are semnificația unui act autentic – se va trimite notarului public competent pentru a fi înscrisă în registrul de renunțări.
Efectele renunțării la moștenire.
Prin efectul renunțării, succesibilul care a renunțat la moștenire devine străin de ea; renunțătorul este socotit că nu a fost niciodată moștenitor; vocația sa succesorală este retroactiv desființată.
Moștenitorul renunțător este considerat ca o persoană străină de moștenire. Drept urmare:
moștenitorul renunțător pierde partea din moștenire la care are dreptul; această parte va profita moștenitorilor cărora prezența renunțătorului le micșora drepturile sau moștenitorilor subsecvenți pe care prezența renunțătorului îi înlătură de la moștenire;
drepturile și datoriile moștenitorului renunțător față de cel care lasă moștenirea, stinse prin confuziune, vor renaște;
moștenitorul renunțător are obligația de a plăti taxa succesorală;
moștenitorul renunțător nu poate fi reprezentat; descendenții săi pot culege moștenirea numai în nume propriu.
Retractarea renunțării la moștenire.
În dorința de a evita vacanța succesorală, legiuitorul îngăduie renunțătorul să retracteze (art. 701 Cod civil), adică să revină asupra renunțării.
Două condiții sunt cerute de lege:
dreptul de opțiune al renunțătorului să nu se fi stins prin împlinirea termenului de prescripție de 6 luni, socotit de la deschiderea moștenirii, termen pe care îl prevede art. 700 Cod civil;
succesiunea dă nu fi fost acceptată între timp de către alt succesibil, deoarece, în caz nu mai există eventualitatea ca moștenirea să rămână vacantă.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, retractarea desființează retroactiv renunțării.
Ca efect al retractării nu va renaște dreptul de opțiune succesorală al succesibilului, ci va opera o acceptare pură și simplă a moștenirii. Deci, moștenitorul care și-a retractat renunțarea va fi considerat că a acceptat pur și simplu, retroactiv de la data deschiderii moștenirii.
Dreptul de opțiune succesorală
Așa cum s-a arătat, moștenirea se transmite, în puterea legii sau testamentului în chiar clipa decesului celui care lasă moștenirea, nefiind nevoie, pentru ca această transmisiune să se săvârșească, de nici o manifestare de voință din partea succesibilului.
Transmisiunea succesorală nu este însă obligatorie pentru moștenitori și prin urmare, nu are caracter definitiv. Succesorul, prin actul său unilateral de voință, poate, fie să-și confirme titlul său de moștenitor, acceptând moștenirea, fie să-l lepede, renunțând la succesiune. Moștenitorul care nu a hotărât încă dacă acceptă moștenirea sau renunță la ea se numește succesibil. Succesibilul are, așadar, o alegere, un drept de opțiune, în virtutea căruia:
el poate să accepte pur și simplu moștenirea, confirmând în acest caz titlul său de moștenitor și implicit, consolidându-se drepturile dobândite. El va lua această hotărâre dacă succesiunea este evident solvabilă;
el poate accepta moștenirea sub beneficiu de inventar. În acest caz, el își țărmuiește răspunderea pentru datoriile succesorale la … moștenirii, punându-și astfel la adăpost bunurile personale. Este soluția la care se va opri dacă solvabilitatea moștenirii este îndoielnică;
în sfârșit, el poate repudia succesiunea, adică poate renunța la ea. În acest sens, drepturile dobândite sunt desființate retroactiv. Succesibilul va lua această hotărâre dacă succesiunea este evident insolvabilă.
Dreptul de opțiune succesorală se naște în persoana moștenitorilor la data deschiderii succesiunii.
Subiect al dreptului de opțiune succesorală este orice persoană care are chemare succesorală la moștenirea lăsată de defunct, indiferent de temeiul acestei chemări (legea sau testamentul) și fără a deosebi după cum chemarea este la întregul patrimoniu, la o fracțiune din patrimoniu sau la anumite bunuri.
În cazul moștenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de opțiune succesorală aparține tuturor moștenitorilor, indiferent de clasa din care fac parte. La data deschiderii moștenirii, patrimoniul succesoral se transmite către toți moștenitorii legali ai defunctului. Dar, nu orice moștenitor care și-a exercitat dreptul de opțiune, indiferent de clasa din care face parte, va primi moștenirea. În aprecierea dreptului de opțiune exercitat, trebuie să se țină seama de ordinea claselor; dacă un moștenitor în rang preferat acceptă moștenirea, el își consolidează drepturile dobândite și în același timp, anihilează drepturile de opțiune ale moștenitorilor subsecvenți, desființând drepturile succesorale ale acestora, pe care le dobândiseră la data deschiderii moștenirii.
Dreptul subiectiv de opțiune succesorală – trebuie subliniat – poate fi exercitat și de către creditorii personali ai moștenitorilor, pe calea acțiunii oblice.
Dreptul subiectiv de opțiune succesorală se exercită prin manifestarea voinței titularului în cadrul unui act juridic de opțiune succesorală, care poate fi, după caz: actul acceptării pure și simple a moștenirii, actul acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar și actul renunțării la moștenire.
Așa cum am arătat actul juridic de opțiune succesorală prezintă caractere juridice distincte care se cer a fi îndeplinite pentru ca actul să fie valid.
Actul juridic de opțiune succesorală este anulabil dacă voința titularului a fost afectată de vicii (eroare, dol, violență).
Prescripția dreptului de opțiune succesorală. Potrivit art. 700 Cod civil „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii”. Prin urmare, dreptul de opțiune succesorală trebuie exercitat în termen de 6 luni de la deschiderea moștenirii.
Termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opțiune i-a fost acordat moștenitorului pentru ca el să cunoască numărul și calitatea comoștenitorilor, cât și întinderea masei succesorale și eventual, pasivul succesiunii, spre a se putea pronunța asupra acceptării sau renunțării în deplină cunoștință de cauză.
Termenul menționat vizează numai transmisiunile universale și cu titlu universal; pentru legatele cu titlu particular, termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 Decretul nr. 167/1958).
Termenul vizează atât moștenitorii de grad imediat, cât și pe cei în grad subsecvent.
În cazul legatarului care a luat cunoștință mai târziu de testament, termenul curge din ziua când el a cunoscut temeiul chemării sale la moștenire.
În cazul unui copil conceput înainte de deschiderea moștenirii, dar născut după această dată, termenul va curge de la nașterea copilului, dacă s-a născut viu.
În sfârșit, în cazul moștenirii unei persoane a cărei moarte a fost declarată judecătorește, termenul începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte; anterior acestei date nu se poate exercita dreptul de opțiune, deoarece există prezumția că cel dispărut și nedeclarat mort este în viață.
Dacă moștenitorul a fost împiedicat de o împrejurare de forță majoră să-și exercite dreptul de opțiune, cursul prescripției se suspendă pe toată durata forței majore (art. 700 alin. 2 Cod civil și art. 13 din Decretul nr. 167/1958).
Orice altă împiedicare, în afară de forța majoră, constituie un motiv de repunere în termen, dacă împiedicarea este „temeinic justificată”. În cazul când se admite repunerea în termen, instanța judecătorească va putea acorda un nou termen, care nu va putea depăși 6 luni de la data când a încetat împiedicarea.
Neacceptarea moștenirii în termenul de 6 luni duce la stingerea titlului de moștenitor; în consecință, moștenitorul este considerat străin de moștenire.
Bibliografie
„Drept civil. Succesiune”. de Julieta Manoliu, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1995
„Dreptul de moștenire în România” de Eugeniu Safta – Romano, Editura Graphix, Iași, 1995, vol. II
„Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România”, de Mihai Eliescu, Editura Academiei R.S.R., București, 1966.
„Valențele juridice ale voinței” de Ion Dogaru, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
„Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii” de Camelia Toader, Romeo Popescu, Liviu Stănciulescu, Veronica Stoica, coordonator prof. dr. Francisk Deak, Editura Procardia, București, 1993.
„Drept roman” de E. Mălcuț, D. Oancea, Editura Șansa, București, 1993.
„Dreptul de moștenire” de dr. Stanciu D. Cărpenaru, Edituara Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
„Curs de drept civil. Dreptul la moștenire” de Corneliu Turianu, Editura Fundației România de mâine, București, 2000.
„Dreptul la moștenire în R.S.R.” de Ioan Zineveliu, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1975.
„Tratat de drept succesoral” de Francisk Deak, Editura „Actami”, București, 1999.
„Dreptul de moștenire în România” de Eugeniu Safta-Romano, Editura Graphise, Iași, 1955, vol.I.
„Drept civil român. Introducerea în dreptul civil. Subiectele dreptului civil” de Gheorghe Beleiu, Editura Șansa SRL, București, 1993.
„Drept succesoral. Moștenirea. Devoluția și împărțeala” de Raoul Petrescu, Editura Oscar Print, București, 1996.
Dec. nr. 1580/1969, în C.D. 1969
Dec. nr. 2680/1973, în RRD nr. 8/1974
Dec. nr. 849/1977, în RRD nr. 12/1977
Dec. nr. 1413/1973, în RRD nr. 12/1973
CD, dec. nr. 7/1963
CD, dec. nr. 1243/1974
CD, dec. nr. 94/1980
Dec. nr. 833/1983, în CD, 1983
Dec. nr. 590/1986, în CD, 1986
Dec. nr. 470/1970, în CD, 1970
Dec. nr. 1411/1973, în CD, 1973
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .transmisiunea Unea Mostenirii (ID: 125548)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.