Transmisiunea Televizata In Direct In Contextul de Globalizare a Comunicarii

TEZĂ DE MASTERAT

Transmisiunea televizată în direct

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I.

Televiziunea digitalĂ, componentă importantă

în formatul de clasificare a sistemelor

de televiziune

1.1. Televiziunea și noile media

Televiziunea digitala. Clasificarea sistemelor de televiziune

Etica profesională și unele reguli redacționale

de comportament

CAPITOLUL II.

REPORTAJUL TV ÎN CONTEXTUL GENURILOR MASS-MEDIA

2.1. Specificul jurnalismului TV

2.2. Reportajul TV – definiții și interpretări

2.3. Reportajul – tehnici și evaluări

2.4. Etapele de realizare a reportajului 

CAPITOLUL III.

REPORTAJUL ÎN MULTIMEDIA ȘI DETALIUL.

STUDIU DE CAZ

3.1. Detaliul în reportajul din presa scrisă și online

3.2. Detaliul în reportajul TV și în fotoreportaj

3.3. Excesul de detalii în reportaj și denaturarea realității

3.4. Desoperirea detaliului în fotoreportaj

(Anexă: Viața în direct a lui Adrian Păunescu în imagini/fotoreportaj)

CONCLUZII

Bibliografie

ANEXE

INTRODUCERE

Într-un secol declarat al vitezei, oamenii, evenimentele și informațiile încearcă să țină ritmul acestuia, iar informația, cum se vehiculează prin diverse spoturi motivaționale, însemnă putere. Astfel, jurnalismul a devenit unul dintre factorii cei mai importanți într-o societate însetată de informații, de actualitățile din țară și de peste hotarele ei. Canalele media, fie presa scrisă, radio, tv și, mai nou, presa online, luptă pentru raiting și exclusivitate, încercînd astfel să pună pe tava publicului nu întotdeauna evenimentele care se merită relatate sau realitatea așa cum este ia. Trecînd peste judecăți, rolul mass media, agenda buletinelor de știri, reflectarea și interpretarea lor, prezentarea surselor valoroase și unghiul de abordare a unui subiect au puterea de a influiența societatea și de a da ritm schimbărilor. Un reportaj echidistant despre un ministru beat la volan poate face ca acest ministru să fie demis din funcție. Sigur, dacă nu există vreun colac de salvare de care au mereu parte astfel de persoane publice. La fel cum un reportaj bine mediatizat poate să salveze viața unui copil care se află pe patul de reanimare. Raitingul, credibilitatea, echidistanța, publicul țintă, precum și preferințele publicului care alege sursa de informare televiziunea, radioul sau presa online, sunt niște aspecte importante pentru mediul presei și lupta dintre concurenți.

Televiziunea și radioul, imaginea și sunetul, așa cum le reprezintă pe fiecare în parte, continuă să fie solicitate de public. Întrebarea e cum reușește fiecare dintre aceste canale media să abordeze același eveniment prin intermediul sunetului și a imaginii, pentru ca ele să fie percepute ca atare de publicul țintă [13, p. 68]. De exemplu, cum reușește un reportaj radio cu tema copii orfani să sensibilizeze publicul în aceeași măsură ca și reportajul tv la același subiect. Aici descoperim că în afară de prezența sau absența imaginii video, textul (intervențiile jurnalistului), talentul de a relata, structura reportajului, conținutul lui emoțional contribuie la sensibilizarea publicului. Dacă e să vorbim despre un eveniment sau scandal politic, în acest sens, reporterul nu mai are posibilitatea de a se implica cumva personal, pentru că, cel mai des, politica editorială îi va dicta cum va fi abordat acest subiect. Produsele mediatice sunt consumate, iar mass media prin realizarea anumitor reportaje fie politice, sociale, economice sau culturale își educă consumatorii. Reportajul este unul dintre genurile jurnalistice cel mai des utilizate în presa scrisă, inclusiv fotoreportajul, emisiunile informaționale și buletinele de știri, indiferent că e radio sau tv, ajunge în casele consumatorilor. Acesta ar fi unul dintre argumentele forte care explică de ce se merită studiată tema reportajului, mai ales diferența vizibilă dintre reportajul din presa scrisă, cel radio și tv, dar și fotoreportajul, implicit, detaliile caracteristice fiecăruia dintre acestea. Astfel, în acest studiu îmi propun să punctez și să analizez cîteva reportaje difuzate în diverse canale media; să identific diferențele de detalii descoperite de diferiți jurnaliști și, de ce nu, unele erori ale reporterilor, etapele de realizare ale unui reportaj; identificarea unor surse cu experiență care pot explica specificul reportajului, în special, tv, importanța și continuitatea acestor canale media și șansele lor în mediul virtual.

Actualitatea temei de cercetare este justificată prin prezența interesului sporit din partea publicului față de reportajele difuzate de către canalele mediatice, fiecare avînd avantajele și comoditățile sale. Lucrarea de față poate contribui la continuitatea și înțelegerea importanței acestui gen mediatic de informare prin argumentele identificate și destăinuite de sursele din domeniul mass media. Dezvoltarea continuă a societății și, o dată cu ea, și a canalelor media, care doresc să țină ritmul viitorului mereu schimbător. Evoluția și cerințele consumatorilor, nu fac altceva decît să motiveze canalele media să vîndă produse mediatice de calitate.

Inovația științifică este justificată de lipsa unor cercetări anterioare, în care să fi fost studiate anumite reportaje cu diverse tematici difuzate/publicate în aceeași zi la radio și tv/presa scrisă, în care detaliile descoperite de fiecare jurnalist sunt comentate în mod diferit. În cercetările de pînă acum au fost identificate teoriile legate de reportaj, dar n-au fost destăinuite ideile punctate de jurnaliștii care știu cum se prepară deliciul jurnalistic – detaliul în reportaj.

Alte aspecte inovatoare vizează: relevarea rolului suporturilor mediatice în procesul de informare a publicului larg; evidențierea aspectelor comune, dar și a diferențelor vizibile dintre reportajul din presa scrisă, în special tv; progresele înregistrate de mass media în mediul online; influența politicii editoriale asupra produselor mediatice vîndute de canalele media; accesibilitatea canalelor mediatice, în special radio și tv, în preponderența de interese și activitate zilnică;

Gradul de cercetare. În literatura de specialitate această temă a fost studiată în ansamblu, fără a face anumite studii legate de detaliul în reportaj, identificînd astfel gradul de accesibilitate, comoditate și credibilitate pentru publicul consumator. Cu toate acestea, cercetările chiar dacă sunt abordate separat, constituie un punct important de plecare, documentare pentru un studiu de acest gen. Printre autorii români care au cercetat în detaliu domeniul jurnalismului radio se numără autoarea cărții ”Verbal și paraverbal în discursul radiofonic” Florentina Popa. Iar documentare aprofundată a tuturor genurilor jurnalistice de o valoare incomparabilă este și cartea ”Manual de jurnalism” coordonată de Mihai Coman. ”Reportajul. Tehnici de redactare” este alt volum de referință, semnat de Radu Ciobotea, în care găsim un alt punct de vedere privind acest gen al presei. Reportajul, în special cel radio și tv, mai nou și cel online, a fost mai mult explicat în anumite capitole din lucrările științifice ale unor autori. Astfel, responsabilitatea de a studia detaliul în reportajul tv, reportajul și fotoreportajul din presa scrisă și online, devine o călătorie informațională foarte intrigantă.

Aplicabilitatea. Acest studiu este important pentru că va reuși să sublinieze perceperea detaliului din mesajul transmis/publicat în diverse media. Mai mult decît atît, studiul va identifica detaliile/erorile reporterilor în abordarea subiectelor și reacția persoanei vizate, iar în acest context va fi vizibil gradul de informare, spiritul de observație, și chiar subiectivitatea și obiectivitatea jurnalistului care reprezintă un anume canal mediatic. Reportajele realizate de către diverși jurnaliști, experimentați și mai puțin experimentați, sunt surse de analiză pentru autorul studiului, iar pentru jurnaliștii începători sau cei care sunt mai puțin informați privind detaliul în reportaj, vor servi o importantă sursă de informare și, posibil, o alegere a acestui gen al presei ca unul de bază în activitatea de mai departe.

Scopul și sarcinile lucrării. Scopul acestei de teze este diseminarea particularităților specifice reportajului și, în special, analiza detaliului ca element definitoriu al acestui gen al presei.

Pentru atingerea acestui scop ne-am propus următoarele obiective: de a defini identitatea jurnalismului, a jurnalistului (reporterului) și a reportajului; de a analiza diferența reportajul din diferite media; de a identifica noile tendințe mass media în mediul online; de a elabora un studiu de caz cu identificarea detaliului în reportaj și elucidarea unor exagerări etice care afectează reportajul;

Structura tezei. Teza este structurată în trei capitole. Primul capitol definește reportajul în ansamblu și reportajul tv, radio și din presa scrisă ca genuri jurnalistice independente, în contextul procesului de globalizare a comunicării. Sunt elucidate în acest sens esența și particularitățile reportajului, caracteristicile profesionale a reporterului, organizarea și etapele procesului de realizare a reportajului tv.

Al doilea capitol are ca studiu de caz prezentarea și analiza cîtorva reportaje din diferite media cu referire directă la detaliile scoase în evidență de către autorii acestora. Comentariile, din capitolul trei, sunt axate pe analiza reportajelor atît din presa scrisă și online, cît și a unui reportaj tv și a unui fotoreportaj, dar și desoperirea “excesului” de detalii în reportajul portret prin denaturarea realității, efectuat în baza desprinderii acestor detalii din replica personajului care s-a dezis de reportajul în care a fost vizat.

Astfel, vom reuși să identificăm diferența vizibilă dintre reportajele diferitor jurnaliști experimentați și mai puțin experimentați, care se conțin în observațiile și concluziile personale deduse din scrierile acestora.

Anexa reprezintă un fotoreportaj cu titlul Viața în direct a lui Adrian Păunescu în imagini.

Capitolul i.

Televiziunea digitalĂ,

componentă importantă în formatul de clasificare

a sistemelor de televiziune

1.1. Televiziunea și noile media

Canalele mass-media considerate drept cele mai importante, din cîte bine știm, sunt: ziarele, revistele, radioul, televiziunea, iar în ultimul timp și Internetul cu multitudinea de derivate – rețelele de socializare, dintre care vom enumera doar cîteva: Academia.edu, Advogato, aNobii Books, AsianAvenue, aSmallWorld, Athlinks, Audimated.com, Avatars United, Badoo, Bebo, Bigadda I, BigTent, Biip.no, Buzznet Music and pop-culture, CafeMom Mothers, Cake Financial, Classmates.com, Cloob General, Cross.tv, DailyBooth, DailyStrength, Decayenne, deviantART, Draugiem.lv, Eons.com, Exploroo, Facebook, Faceparty, Faces.com, FitFinder, Fotolog Photoblogging., Gogoyoko, Google Buzz, hi5, Indaba Music, Kaixin001, LiveJournal, Meetup.com, Muxlim, My Opera, MySpace, SocialVibe, rspoint, Twitter, Vox, WebBiographies, WeeWorld, WorldFriends, XING, YouTube, Zoo.gr, Zooppa etc. – acestea sunt rețele de sociale din toată lumea.

Rețelele de socializare web, din domeniul Internetului și informaticii, sunt comunități de utilizatori cu interese comune ai unor site-uri web, care în general oferă și o paletă de servicii web specializate pe anumite domenii. Uneori conținutul informațional ce se oferă în rețeaua socială este generat chiar de către utilizatori, caz în care se vorbește despre medii sociale [2, p. 111].

Pentru diversitate, propunem și o listă de rețele sociale din România: 13 Știri, W3bchat, LOKA, Afaceri, Agregator, Apropiere fără Limite, BlogRo, Bloglog, Cirip, Digline, FeteBaieti.com, Gashca, Globber, HappyFish, Invită, Întrebări Interesante, Koolro, Metropotam, Neogen, Netlog, OK Blog, Prieteni, ProBlogger, Răspunsuri, Schimbă Lumea, Știri 24, Top Știri, VideoMix, VoxRO, Yute.Ro, Zang, etc.; și din Republica Moldova Sallut.Com, Peopletup.com, Muxlim, My Opera, MySpace, SocialVibe, rspoint, Twitter, Vox, WebBiographies, WeeWorld, WorldFriends, XING, YouTube, Zoo.gr, Zooppa etc. – acestea sunt rețele de sociale din toată lumea.

Rețelele de socializare web, din domeniul Internetului și informaticii, sunt comunități de utilizatori cu interese comune ai unor site-uri web, care în general oferă și o paletă de servicii web specializate pe anumite domenii. Uneori conținutul informațional ce se oferă în rețeaua socială este generat chiar de către utilizatori, caz în care se vorbește despre medii sociale [2, p. 111].

Pentru diversitate, propunem și o listă de rețele sociale din România: 13 Știri, W3bchat, LOKA, Afaceri, Agregator, Apropiere fără Limite, BlogRo, Bloglog, Cirip, Digline, FeteBaieti.com, Gashca, Globber, HappyFish, Invită, Întrebări Interesante, Koolro, Metropotam, Neogen, Netlog, OK Blog, Prieteni, ProBlogger, Răspunsuri, Schimbă Lumea, Știri 24, Top Știri, VideoMix, VoxRO, Yute.Ro, Zang, etc.; și din Republica Moldova Sallut.Com, People.MD, Colegi.MD, Prieteni.Com, ViataMea.MD, Neamuri.MD. Colegi.MD este considerată prima rețea de socializare din Republica Moldova. Platforma permite foștilor colegi, prietenilor, cunoscuților de a relua legătura demult pierdută. Portalul a colaborat cu Ministerul Învățămîntului Republicii Moldova care a oferit accesul la baza integrală de date a instituțiilor de învățămînt. Astfel, portalul a adunat 3350 școli, 1071 instituții superioare de învățămînt, 5905 unități comerciale și 1992 localități. Toate acestea includ informații din cele mai diverse domenii ale actiității umane.

Facebook este considerată o rețea planetară, la care are cont fiecare pamîntean. În realitate, însă, site-ul lui Mark Zuckerberg are concurență puternică. Este vorba de Qzone – aceasta rețea socială are 522 milioane de utilizatori și domină China și Coreea de Sud. Este un fel de mix între Facebook și Myspace. Utilizatorii sunt încurajați să țină jurnale si bloguri, să posteze fotografii și să asculte muzică. Rețeaua Qzone atrage în special persoanele între 18 și 24 de ani. Ea este deținută de portalul Internet Tencent, din Shenzhen, care are și varianta chinezească a lui Yahoo! Messenger, serviciul QQ. Facebook, Google, YouTube și Twitter sunt printre cele 2.600 de site-uri blocate în China. Cu toate acestea, cu aproximativ un miliard de membri activi, Facebook domină harta rețelelor sociale. Site-ul creat de Mark Zuckerberg este numarul 1 în 127 de țări din cele 137 monitorizate [7, p. 45]. În pofida unor încercări încă existente, în linii mari s-a depășit deja momentul în care se încerca a demonstra superioritatea unui canal în raport cu celelate. De-a lungul anilor, însă și ziarele, și radioul, și televiziunea și-au delimitat coordonatele în spațiul mediatic.

Pentru a citi un ziar nu e nevoie de energie electrică, pentru a asculta un post de radio nu e nevoie de un monitor și un acumulator portabil, pentru a privi o emisiune TV nu e nevoie să plătești un abonament de utilizare a Internetului. Cel din urmă canal este și el considerat, în aceasta fază de copilărie a sa, ca fiind superior celorlalte. Se crede că Internetul va suprima restul de mass-media prin simplul fapt că le va include. Rămîne să vedem [3, p. 56].

Prin cele expuse în rîndurile de mai sus am încercat să arătăm că există un specific al fiecărui canal mass-media. Iată de ce problema nu constă în supremația unui canal față de altele, ci în tipul și forma de mesaj pe care dorim să le transmitem, promovăm, recepționăm, adoptăm etc. În mod particular fiecare gen jurnalistic ar avea anumite conotații în funcție de canalul mass-media în care este încadrat. De aici și motivația acestei lucrări. Potrivit experților în domeniul jurnalismului, reportajul înseamnă relatare, informare de la fața locului, introducerea cît mai completă a receptorului în subiect; iar reportajul televizat este canalul proxim pentru acest gen jurnalistic. Dacă o analiză minuțioasă a unei probleme ține de specificul presei scrise, iar radioul deține avantajul în ce privește știrile scurte, datorită accesibilității sale, atunci motivul pentru care cineva include televizorul este de a vedea ce s-a întîmplat, auzi sunete de la fața locului și asculta comentarii succinte pe marginea evenimentului [2, p. 25]. Cu alte cuvinte televiziunea este canalul care prin definiție prevalează la capitolul acoperirii audio-video a unui fenomen. Dincolo de acest avantaj există, însă, și condiția unei relatări calitative, iar pentru a obține calitate trebuie să știm și să putem anumite lucruri.

1.2. Televiziunea digitala. Clasificarea sistemelor de televiziune.

Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode și tehnici de natură electronică, utilizate pentru transmiterea la distanță a imaginilor în mișcare, prin intermediul canalelor de comunicație.

Televiziunea digitala (DTV) este un sistem de telecomunicatii prin care se emit si se receptioneaza imagini in miscare si sunete prin intermediul semnalelor digitale, spre deosebire de semnale analogice folosite in sistemul de televiziune analog (traditional). Televiziunea digitala foloseste metode de modulatie digitala, prin care informatia este compresata, necesitand astfel televizoare care inglobeaza astfel de functii sau adaptoare externe care sa converteasca semnalul TV .

Folosirea televiziunii, ca modalitate de transmitere simultană a imaginilor și a sunetelor, in cele mai diverse domenii de activitate(radiodifuziune, economie, industrie, medicină, etc), a adus la o diversificare a aparatelor și sistemelor de TV.

Avantajele televiziunii digitale. Televiziunea digitala are anumite avantaje fata de televiziunea analogica, cel mai important fiind necesarul mai mic de banda pentru trasmiterea semnalului TV. Acest lucru le permite furnizorilor de semnale de televiziune sa ofere mai multe canale TV ocupand aceeasi banda, pot sa ofere o calitate mai buna a imaginilor sau pot sa ofere si alte servicii speciale precum programe TV interactive [1, p. 63]. Televiziunea digitala permite oferirea si serviciilor de tip multicasting (mai multe programe simultane pe acelasi canal) si ghiduri electronice ale programelor. De asemenea, are de cele mai multe ori o calitate mai buna a imaginii si a sunetului, o receptie mai buna a semnalului decat cea oferita de televiziunea analogica.

Dezavantajele televiziunii digitale. Imaginile digitale pot avea anumite defecte care nu apar la televiziunea analogica, si care sunt in principal datorate insuficientei actuale de latime de banda si algoritmilor de compresie a imaginilor precum MPEG-2. Cand o imagine digitala este comparata cu sursa originala a imaginii, anumite secvente prezinta distorisiuni precum zgomot de cuantizare, culoare nepotrivita, blocuri de imagine.

Genuri și formate televizuale. Format… Iată un termen care a înregistrat o „carieră” uimitoare în ultimii ani și chiar a devenit un cuvânt „la modă”. Este utilizat în cele mai diverse domenii – diplomație, business, psihologie, pedagogie, reclamă, sport… Însă cele mai spectaculoase metamorfoze s-au produs în câmpul jurnalistic, unde noțiunea cu pricina apare în numeroase contexte, existând chiar o anume „rivalitate” între tradiționalul „gen” și atât de mediatizatul „format”. Vom încerca să aducem o anume claritate în această dispută terminologică.

Conceptul de format și-a largit, de-a lungul timpului, domeniile de întrebuințare în comunicarea de masă, devenind o noțiune polisemantică.

În general, prin format se înțelege ansamblul dimensiunilor care caracterizează forma și mărimea unui corp plat (formate de hârtie, bunăoară). Astfel, în presa tipărită, e vorba de dimensiunea ziarului: spre exemplu, format mare sau format „tabloid” (ziar a cărui suprafață este aproape jumătate față de cotidianul format mare). A doua accepțiune este legată de formatul unui post de radio sau de televiziune, văzut în funcție de publicul-țintă căruia i se adresează (spre exemplu: „numai știri”, precum e cunoscutul post de televiziune american CNN). În altă ordine de idei, formatul specifică raportul dintre laturile imaginii de film/TV. În fine, conceptul de format desemnează o realitate mediatică care, în cazul nostru, ne interesează cel mai mult: „Structura definitorie a unei emisiuni”.

Cu alte cuvinte, un format de televiziune include un set de însușiri care se regăsesc în fiecare emisiune (nu se referă doar la durata de emisie a programului, cum consideră unii). Mulți specialiști și teoreticieni ai comunicării audiovizuale susțin că formatul este un termen folosit mai curând în practică decât în teorie, iar sensul său „se referă la caracteristicile unui program care îl fac unic, precum premisele, tipul de decor, tipologia personajelor și a actorilor și genul” .

Astfel, în practica mediatică internațională, un format de televiziune este o licență pentru a produce și a difuza o versiune națională a unui program audiovizual strain, protejat prin drepturi de autor, dar și de a utiliza numele acestuia. Spre deosebire de tradiționalul gen care, metaforic vorbind, „are deja o identitate de marcă” (Bignell & Orlebar), un format de televiziune are statut juridic și comercial (chiar din faza de producție). În plus, realizatorii de programe TV pot să îmbine în schema organizatorică a unui format de televiziune elemente caracteristice unor genuri diferite [10, p. 65].

Clasificarea sistemelor de televiziune. Din punct de vedere al captării, prelucrării, transmisiei și reproducerii imaginilor sistemele de televiziune actuale pot fi impărțite in trei categorii: sisteme de televiziune analogică; sisteme de televiziune analog-digitală; sisteme de televiziune digitală.

În sistemele de televiziune analogică, traductorii de emisie generează un semnal electric (semnal video sau semnal de imagine) ale cărui valori variază in mod continuu intre două limite determinate de luminanța minimă și luminanța maximă a imaginii obiectului captat. Din acest semnal prelucrat și transmis pe canalul de televiziune se formează la recepție, cu ajutorul traductoarelor semnal-imagine TV, imaginea de televiziune a obiectului.

În sistemele de televiziune analog-digitală sunt prezente ambele semnale: analogic și digital. Semnalul analogic de la ieșirea traductorului de emisie este trecut in formă digitală prin intermediul conversiei analog-digitale in scopul prelucrării, conservării și transmisiei prin canale de comunicație de bandă foarte mare, pentru ca apoi să fie convertit in formă analogică prin intermediul procesului de conversie digital-analogice, pentru a fi transmis prin stațiile actuale către receptoarele de televiziune in care semnalul poate suferi, din nou, prelucrări analog – digital – analog [16, p. 65].

În sistemele de televiziune digitală, transformarea directă a imaginilor în semnale digitale (succesiune de semnale zero și unu) și transformare inversă a semnalelor digitale in imagini au loc chiar la nivelul traductoarelor lumină – semnal (la emisie) și semnal-lumină (la recepție), in timp ce vehicularea informației intre cele două traductoare se realizează tot sub formă digitală. În domeniul receptoarelor de televiziune se constată o tendință de introducere a schemelor integrate de mare capacitate, a unor noi tipuri de cinescoape cu calități mult imbunătățite in scopul imbunătățirii calității imaginii. Introducerea in receptorul de televiziune a prelucrării și corecției digitale a semnalelor, imbunătățește calitatea imaginii prin eliminarea unor distorsiuni. Receptoarele TV moderne conțin memorii de cadre, corectoare digitale de zgomot, memorii pentru conservarea informațiilor transmise prin teletext [10, p. 65].

Transmisia semnalelor digitale de televiziune (semnalul de imagine, semnalul de sunet insoțitor, informații suplimentare) poate fi efectuată prin console digitale sau prin canale digitale de utilizare generală. Pentru fiecare tip de linie de transmisie se alege metoda de modulație și demodulație. Transformarea semnalului in modulator poate fi cu transpunere de spectru a informației video/audio in regiunea frecvențelor inalte, sau fără transpunere (adică in videofrecvență). Prima metodă se folosește la transmisia digitală prin linii de radioreleu și satelit, iar a doua – prin cabluri coaxiale.

1.3. Etica profesională și unele reguli redacționale de comportament

Televizorul este un mijloc de comunicare familial. Te uiți la el acasă. Îl ignori acasă. Discuți despre el acasă. (Roger Silverstone). 

Televizorul a ajuns, într-adevăr, să fie pe parcursul secolului trecut un mijloc de comunicare familial. Dacă s-ar vorbi despre un prim obiect neînsuflețit ca devenit membru de familie, acela cu siguranță ar fi televizorul. Unul din cele mai semnificative efecte ale televizorului este acela de a oferi modele de comportament. Modelele sunt oferite într-o varietate uimitoare și acoperă practic toate categoriile sociale, după criterii de vîrstă, sex, interes, profesie, mod de a fi, stare emoțională etc. Prin specializarea programelor TV în funcție de fiecare membru al familiei se realizează impactul asupra întregii societăți. De cele mai multe ori și în cel mai pregnant mod impactul este realizat de publicitate, acesta putînd însemna atît influență în bine și educație cît și manipulare [20, p. 65].

Pe cît de mult modelele sugerate de televizor ne influențează viețile pe atît de puțin ne dăm seama de acest lucru. Ceea ce recepționăm de la acest aparat ni se pare atît de firesc și normal, încît nu ne mai complicăm cu o analiză a ceea ce vedem. Sugerarea modelelor are loc atît prin prezentarea unor aspecte generale cît și prin detalii, prin chestii minore și aparent lipsite de importanță. De la un gest, o expresie verbală sau non-verbală și pînă la lucruri generale ca o anumită atitudine față de un fenomen . Să ne imaginăm că dorim să promovăm un anumit model. Pentru aceasta îi analizăm cele mai importante aspecte și le formulăm în mesaje. Concentrăm toate aceste mesaje într-un film, un documentar sau un reportaj, dăm mesajelor o formă atractivă și asigurăm o continuitate a acestora în cadrul materialului. În cele dinurmă difuzăm materialul într-o zi și la o oră de maximă audiență. Impactul pe care-l vom obține nu va putea fi calculat în parametri concreți, îl vom observa însă cît de curînd în stradă, în troleibuz, la servici etc.

Jurnalistul 

După cum spune David Randall nu există jurnalism occidental, oriental, american, englez sau francez, există doar jurnalism de bună și proastă calitate. Randall formulează astfel căetva obiective ale unui bun jurnalist:

a descoperi și publica (lansa) informații care să înlocuiască zvonurile și speculațiile;

a rezista sau a evada de sub controlul guvernamental;

a informa electoratul;

a monitoriza acțiunea și inacțiunea guvernelor, areprezentanților aleși și a serviciilor publice;

a monitoriza activitatea întreprinderilor, modul în care acestea își tratează muncitorii, clienții și calitatea produselor;

a liniști tulburările și a tulbura liniștea, oferind o voce celor care, în mod normal, nu se pot face auziți în public;

a oferi constant societății o oglindă, reflectînd virtuțile și viciile sale și demistificînd tabuurile;

a se asigura că s-a făcut sau se va face dreptate și că vor fi întreprinse investigații acolo unde nu există nici o asemenea intenție;

a promova circulația liberă a ideilor, în principal oferind o platformă pentru cei ce au opinii diferite de cele ce prevalează în societate. [15, p. 60]. 

În restrîngerea și specificarea eventualelor obiective ale unui reporter putem menționa rolul acestora de a: descoperi; pătrunde în evenimente; găsi răspunsuri. 

Pentru realizarea acestor obiective este nevoie de un set de accesorii materiale, intelectuale și spirituale .

Accesorii materiale: carnet de notițe; aparat de fotografiat; reportofon; cameră de filmat și, mplicit, echipă de filmare; agendă sau bază de date cu contacte. 

Accesorii intelectuale: cunoștințe de stenografie, lucru pe computer; posedarea unor limbi de circulație internațională; calitatea de încadrare într-un spațiu dat [9, p. 49]. 

Accesorii spirituale: flexibilitate, ca metodă de stabilire a unei comunicări eficiente cu oamenii; aptitudini de comunicare în general; cod etic. 

Vorbind despre codul etic al unui jurnalist avem de fapt în vedere esența, factura unui bun jurnalist. Etica jurnalistică a reprezentat dintotdeauna un subiect controversat și relativ. Fiecare organizație mass-media are sau ar fi potrivit să aibă un cod etic propriu derivat din specificul său. Cîteva principii etice generale, pe care nu le-ar nega vre-un jurnalist sunt: independența față de partide, prieteni, interese și puncte personale de vedere; instinctul etic; informarea publicului; refuzarea unor stimulente, supra-reconpensări; ne-deconspirarea surselor; citarea corectă. 

Reporterii 

Să vedem însă cine sunt reporterii și în ce constă specificul acestei categorii de jurnaliști. În accepțiune generală reporterul se deosebește de ceilalați jurnaliști prin faptul că mai tot timpul se află în alergare. Stereotipul reporterului este jurnalistul cu un microfon și un cameraman în apropierea sa, asaltînd cu întrebări divesre persoane sau încercînd să pătrundă în locuri interzise. Ei bine, acesta este modelul din filme. În realitate se poate întîmpla ca reporterul să stea zile întregi în redacție, în fața telefonului sau computerului. În spatele acestei fațade a alergătorului avid de senzație se află un om care presupune o pregătire specială, aptitudini de comunicare, experiență, fler jurnalistic și o insistență de fier.

Pe parcursul evoluției și clasificării muncii jurnalistice s-au realizat mai multe modele de activitate. Astfel și reporterii au fost clasificați în funcție de tipul și departamentele redacției. Există reporteri specializați și generaliști. Cei specializați se ocupă de anumite domenii: economie, social, cultură, sport etc. Cei generaliști pot acoperi mai multe domenii. Tendința prezentă a redacțiilor este de a avea reporteri generaliști atîta timp cît evenimentele dintr-un anumit domeniu nu oferă o sursă continuă de informații [14, p. 35]. 

Semnificația faptelor prezentate 

Există o serie de însușiri care conferă semnificație jurnalistică unui eveniment. Vorbim în acest caz de capacitatea și calitatea informațională transimsă în procesul de comunicare dintre jurnalist și public. Prin raportarea mesajului la receptor, ca public țintă putem diferenția șase valori:

1. proximitate temporală; 2. proximitate spațială; 3. neobișnuitul faptelor; 4. conflictul; 5. consecințele; 6. captarea interesului uman.

Prin considerarea acestor șase valori ca principii și criterii de constituire a reportajului se deduce specificul acestuia în raport cu alte genuri jurnalistice.

CAPITOLUL II.

REPORTAJUL TV ÎN CONTEXTUL GENURILOR MASS-MEDIA

Sunt cercetători care consideră reportajul drept „placă turnantă” a celorlalte genuri televizuale, această formulă redacțională oferindu-i reporterului mai multe opțiuni:

poate condensa reportajul TV gândit și schițat în mintea sa și să-l prezinte sub forma unei simple relatări, utilizând imagini sugestive, cu sau fără o declarație-insert;

sub forma unui demers analitic cu caracter evaluativ, uneori (comentariu din off);

un produs care necesită o elaborare mai minuțioasă – eseul de televiziune;

ca punct de plecare pentru realizarea unui meșteșugit interviu-portret, care să pună în valoare o personalitate remarcabilă;

poate servi drept trambulină pentru o stufoasă anchetă-dezbatere;

În sfârșit, reportajul oferă reale sorți de izbândă pentru valorificarea unei formule mai complexe – documentarul de televiziune [10, p. 52].

2.1. Specificul jurnalismului TV

Redactarea textului de televiziune 

Există bineînțeles și un specific al textului de televiziune spre deosebire de cel de ziar sau de radio.

În televiziune mesajele sunt transmise în flux continuu, ori ceea ce nu s-a înțeles din prima este pierdut. Vorbind despre asociația imagine-cuvînt  subînțelegem în mod voluntar sau involuntar trei calități: concurență, redundanță, complementaritate. Mesajele imaginii și cuvintelor trebuie să coincidă.

Intensitatea mesajelor (vizuale și verbale) nu sunt liniare. Din acest motiv e bine:

ca momentele forte verbale să nu coincidă cu cele vizuale (astfel atenția privitorului e alternată);

pentru că excesul utilizării tehnicii de mai sus poate epuiza – să se creeze și pauze pentru a oferi posibilitatea de asimilare a informației;

să evităm greșeala de a povesti ceea ce se vede, asta neînsemnînd că mesajul verbal trebuie să fie total diferit de cel al imaginii.

b) Principii de bază în redactarea materialelor de televiziune 

Lucian Ionică zice: Toate aceste caracteristici ale ale televiziunii cer ca materialele audio-vizuale difuzate să fie cît mai accesibile, permițînd telespectatorului să înțeleagă imediat, fără greutate, sensul mesajului.

Ionică oferă cîteva principii și reguli în redactarea textului de televiziune:

Să se scrie simplu (dar nu simplist), clar, concis și direct, adică explicit.

Să se scrie în limbajul de fiecare zi, așa cum se vorbește în mod obișnuit, ocolindu-se însă familiarismele și jargonul. Se vor evita formulările prețioase sau gongorice, stilul oficial, administrativ etc. Dacă informația cuprinsă într-un document oficial urmează să fie inclusă într-o știre sau comentariu, ea va fi transpusă în limbaj colocvial. Destinată inițial ochiului, ea va fi rescrisă astfel încît să se adreseze auzului. O bună metodă de redactare pentru audio-vizual constă în a se rosti propozițiile cu voce tare, pentru ca apoi să fie notate. Verificarea calității auditive aunui text se face în același fel: prin citire cu voce tare.

Să se folosească propoziții și fraze scurte, evitîndu-se construcțiile arborescente, greoaie.

Informația să fie ordonată în mod logic, firesc și ușor de urmărit.

Să se renunțe la detaliile și cuvintele inutile.

Să se armonizeze relația dintre cuvînt și imagine [6, p. 68]. 

c) Reguli de redactare 

1. Nume, titluri, funcții

Cînd se menționează pentru prima dată numele, se specifică titlul, funcția, gradul în raport cu subiectul (verbal sau subtitrat).

a) de regulă se utilizează succesiunea funcție-nume

ex.: Directorul firmei „Contrast”, George Roman….;

b) formula nume-funcție ar fi utilizată în cazul unui interviu în direct

ex.: Vorbim cu domnul George Roman, directorul firmei „Contrast”; 

2. Sigle, acronime

Cele cunoscute (ONU, NATO, OSCE) se rostesc doar în formulă de abreviere.

Cele mai puțin cunsocute se citesc desfășurat cu adăugarea acronimului, pentru a se putea utiliza ulterior. 

3. Cifre, numere

Numerele compuse din multe cifre se evită sau se rotunjesc, se simplifică: se spune de exemplu 2 milioane jumate în loc de 2 milioane 500.000

În cazul prezentării rezultatelor unor alegeri, sondaje e bine ca cifrele să se prezinte complet. Pentru o receptare mai eficientă a informației e bine să se demonstreze vizual și niște grafice sau cel puțin cifrele.

A nu se plasa pe ecran un șir de cifre în timp ce prezentatorul să le citească, asta însemnînd diletantism. Ține de imaginea realizatorului să găsească metodele oportune [5, p. 72].

4. Citatele

După Lucian Ionică există cîteva modalități de încadrare a mesajelor în materialele de televiziune:

a) persoana e în imagine, vorbește direct

– declarația e reprodusă integral (fără omisiuni);

– declarația e reprodusă parțial: se fonotechează mai multe fragmente selectate, păstrîndu-se sensul cuvintelor spuse, modalitate utilizată pentru a prezenta o idee cît mai succint, concentrat;

b) persoana e în imagine, coloana sonoră reprezintă o sinteză a celor spuse de intervievat, sinteza fiind realizată și rostită de reporter;

c) în imagine e crainicul, care rostește un text ce conține un citat:

– După cum a declarat domnul X, citez „……” am încheiat citatul. Dacă citatul e ceva mai lung se recomandă ca pe parcurs să se utilizeze sintagme de genul în continuare domnul X a spus sau domnul X a mai zis că etc.

– Transpunerea unei declarații directe în variantă indirectă:

declarația directă: domnul X a zis: „Vom construi în sectorul Centru”;

varianta indirectă: domnul X a afirmat că se va construi în sectorul Centru.

Sursa declarației se menționează la începutul fragmentului citat [26, p. 48]. 

5. Vocabularul

Nu se utilizează cuvinte complicate, termeni tehnici, de specialitate.

Dintre două sinonime se alege cuvîntul mai scurt.

Se evită neologismele cînd există echivalente mai cunoscute.

6. Verbul

În cazul reportajelor de știri se folosește prezentul, dacă se potrivește în cadrul contextului respectiv. La fel se utilizează ori de cîte ori e posibil diateza activă. 

7. Apozițiile se evită pe cît posibil, iar predicatele și subiectele corespunzătoare se poziționează cît mai aproape.

8. Se utilizează cît mai puține pronume, pentru că există riscul să nu fie clar la cine se referă. 

9. Nu se utilizează propoziții subordonate la începutul frazei, aceasta îngreunînd perceperea textului. 

10. Se evită expresiile celebre (rostite de multe ori în latină). Tendința de a da mesajului o notă distinsă reduce din accesibilitatea acestuia [5, p. 84].

d) Mesajul audio-vizual 

Există o serie de principii specifice mesajului audio-vizual:

a) Perceperea în timp real a informației. Comunicarea are loc în mod liniar, jurnalistul fiind emițător. În ciuda tehnologiilor de interacțiune, în mod normal receptorul răspunde foarte rar adresărilor în adresa sa. Practica unica modalitate a telespectatorului de a-și da replica este schimbarea postului. Ce poate însă fi mai sugestiv și mai important pentru un reporter decît acest lucru? Cel mai bun argument de a ține telespectatorul aproape este regula generală a mesajului bine construit, lipsit de ambiguitate la nivelul sunetului, imaginii și cuvîntului [41, p. 52].

b) Pentru că atenția publicului e un lucru fragil, mesajul trebuie să fie dens și concis.

c) Mesajul este un produs de echipă. Echipa la rîndul ei nu este o adunare întîmplătoare de oameni. Fiecare membru are rolul său, iar toți împreună lucrează în baza unui obiect unic: reportajul.

Informația audio-vizuală e caracterizată de constrîngeri de timp și capacitate limitată de receptare de către public. Pentru a satisface aceste condiții: se elimină detaliile nesemnificative și se extrage esențialul. Pînă la urmă informația audio-vizuală e raportarea în timp util a faptelor și opiniilor care interesează un mare număr de persoane, în conformitate cu limitele de timp impuse de specificul canalului de comunicare și de capacitatea de absorbție redusă a publicului [11, p. 164]. 

Pachetul de informații 

Conceptul de pachet de informații (format) se referă la o anumită serie de elemente informaționale și modul în care acestea sunt organizate. Un pachet de informații bine realizat produce coerența reportajului, complementaritatea imagine-cuvînt. Iată un model de consecutivitate a informațiilor într-un pachet de informații:

secvențe de imagine, însoțite de comentariile reporterului;

un interviu;

alte secvențe cu un comentariu și

(cap)sincronul reporterului [14, p. 57].

Stilul pachetului de informații variază de la post la post, de la realizator la realizator. Inițial prezentatorii citeau informațiile, avînd ofereastră cu o hartă sau o fotografie. Conceptul în sine și forma generală a pachetului utilizată în prezent a fost inițiată de compania BBC în 1954. Schimbarea consta în lansarea de către prezentator a evenimetului circumstanțial, stîrnind interesul, după care urmau imagini ale evenimentului [8, p. 24]. 

Relația cuvînt-imagine 

1. Influența cuvîntului asupra imaginii

Doar imaginea nu poate numi o persoană, un lucru, un eveniment. Imaginea permite cel mult o recunoaștere (în cauza spectatorilor în cunoștință de cauză). De aceea trebuie să existe cuvinte (scrise sau rostite) care să plaseze imaginile în spațiu și timp. 

2. Influența imaginii asupra cuvîntului

Imaginea este percepută instantaneu. Nu e nevoie de comentarii prea mari dacă vedem niște imagini cu oameni scandînd. Imaginea are proprietatea de a transmite un mesaj amplu mult mai rapid, complet, obiectiv decît s-ar face acest lucru prin cuvinte. Imaginea are rolul de a valida, încadra cuvîntul [10, p. 92].

Iată trei efecte specifice ale imaginii:

De confirmare – imaginile autentice despre subiect fac relatarea mai veridică.

Spectacular, imaginea fiind dinamică prin definiție dă viață relatării.

Emoțional, cînd imaginea accentuează perceperea afectivă a unui eveniment, în detrimentul conținutului rațional.

Neconcordanța discurs-imagine are efecte diferite. În mod intenționat, acest lucru se utilizează în cinematografie, pentru a accentua niște situații ironice, pamfletar-sarcastice, umoristice; pentru a manipula. Utilizarea în mod neintenționat înseamnă de regulă un pasaj pur și simplu confuz [12, p. 124].

Șase modalități de alcăturare a imaginii și comentariului 

În jurnalismul de televiziune sunt cunoscute șase modalități generale de alăturare a imaginii și a comentariului.

În funcție de caz, în prelucrarea materialelor de televiziune, se folosește o singură modalitate sau se combină mai multe. 

1. comentariu puternic/imagini fundal (de umplutură)

Atunci cînd subiectul material e de factură abstractă (indici economici, sociali) se filmează imagini apropiate temei, dar fără o legătură directă cu informația transmisă. De obicei se filmează oameni în stradă, pentru că orice se întîmplă pînă la urmă afectează oamenii. Justificarea unui astfel de material (de un interes redus) se bazează doar pe importanța informației transmise verbal. 

2. comentariu puternic/imagini generice

Modalitate foarte asemănătoare cu prima. Textul rostit e susținut de imagini prin prezentarea unui element, detaliu specific subiectului abordat. De exemplu dacă se vorbește despre anumite date referitoare la energia termică, se pot arăta niște calorifere. Elementele vizuale au doar rol generic și nu redau un subiect. Folosindu-le putem menține atenția spectatorului timp îndelungat. 

3. comentariu puternic/imagini de ilustrație

Se demonstrează imagii ce corespund anumitor detalii din discurs: se vorbește despre o stradă – se demonstreză o stradă, se vorbește de o persoană – se demonstrează o persoană etc. Nu trebuie să se abuzeze de această modalitate întrucît materialul poate deveni plictisitor prin redundanță. 

4. comentariu puternic/imagini puternice

Dacă imaginea, formînd un tot coerent, prezintă o poveste ce poate fi urmărită și înțeleasă independent de cuvinte, comentariul poate dispare. În acest caz dificultatea redactorului constă în a alterna atenția spectatorului de la mesajul vizual la cel auditiv și invers. 

5. comentariu cu rol complementar/imagini puternice

Imaginea practic redă realitatea, prin înregistrări de mare tensiune, însoțite de sunetul original. Comentariul are rolul de a explica și comenta ce se vede. Astfel sunt tratate subiectele dramatice în plină desfășurare: demonstrații, proteste, grave etc. [12, p. 41].

Deși comentariul e complementar, dacă e utilizat în anumite scopuri, poate da o interpretare diferită de realitate sau chiar inversă celor văzute. În acest caz vorbim deja de tehnici de manipulare. 

6. imagini fără comentariu

Există două tipuri radical diferite de abordare a acestei modalități:

a) Se dau în emisie înregistrări nefinisate, nemontate, cu sunet original, cu planuri lungi. Se consideră că acestea oferă senzația participării nemediate la eveniment. Ne putem referi aici la rubrica No comment de pe canalul Euro News.

b) În al doilea caz e vorba de poeme, eseuri vizuale în care compoziția cadrului, mișcările de aparat, lumina, montajul, sunetul original au un rol foarte important. În rezultat se pune în valoare viziunea autorului [4, p. 204].

2.2. Reportajul TV – definiții și interpretări

Pentru început, să luăm cunoștință de explicațiile noțiunilor reportaj și reporter condorm DEX-ului: 

Reportaj (DEX) – specie publicistică, apelînd adesea la modalități literare de expresie, care informează asupra unor situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la fața locului. fr. Reportaje. 

Reporter (DEX) – persoană însărcinată să culeagă și să transmită de pe teren știri și informații: autor de reportaje. fr. reporter, germ. Reporter, engl. Reporter.

Există, cum e și firesc, mai multe definiții ale reportajului, între care este greu de ales, căci mai toate conțin elemente ce nu pot fi respinse, fără ca fiecare definiție în parte să fie deplin acceptabilă. Mai mult, unele definiții sunt mai degrabă o înșiruire a calităților pe care trebuie să le aibă un bun reportaj, ca de exemplu cea care urmează, datorată lui Jean-Dominique Boucher, în Le reportage ecrite (1995): „Reportajul este o poveste care se spune: o poveste adevarată. Reportajul se situeaza în eveniment, îl luminează, îl pune în perspectivă și dă substanță informației brute. În presa tiparită, reportajul este esențial. Reportajul vizualizează informația, o autentifică și îi conferă credibilitate. Mai mult ca niciodată, cititorul are nevoie să i se povestească lumea în care trăiește [4, p. 18]. Jurnalismul trăitului permite părăsirea potecilor batute. El colorează realitatea cea mai banală. Reportajul nu este un lux. Dar, în măsura în care sunt povestitori, reporterii rămîn înainte de toate jurnaliști care informează.” Mult mai riguroasă este o altă definiție, propusă de Luminița Roșca (Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, II, 2001) [43, p. 112], care aduce cîteva rectificări definiției termenului respectiv așa cum apare în DEX, definiție considerată inexactă pe alocuri: „Specie jurnalistică, apelînd adesea la modalități literare de expresie, care informează un public larg despre fapte din actualitate, ca urmare a prezenței reporterului la fața locului.”

Așadar, principala însusire a unui reportaj este autenticitatea, deci capacitatea de a crea senzația de adevăr, prin confirmarea prezenței reporterului la locul evenimentului, fie ca martor, fie ca protagonist, iar acreditarea relatării ca respectînd adevarul se obține prin apelul la procedee caracteristice literaturii, gratie cărora textul devine mai atractiv, mai precis și mai capabil să redea realitatea în esența, dar și în detaliile ei. Captarea realității de către reporter se face, fie prin observarea directă a acesteia, fie prin intervievarea celor implicați. Ideală este însă situația în care cele două atitudini sunt asumate împreună, căci astfel informația obținută va fi cît mai completă. Pentru obtinerea unui bun reportaj contează în primul rînd selectarea faptelor despre care urmează să se scrie, căci nu orice fapt este prin el însuși un subiect de reportaj. Pentru a deveni așa ceva, el trebuie să aibă, în primul rînd, semnificație jurnalistică, semnificație ce se obține prin luarea în considerare a următorilor parametri: situarea reporterului în proximitatea temporală și în cea spațială a evenimentelor; caracterul neobișnuit al acestora; existența unui conflict autentic și, pe cît posibil, puternic; posibilitatea de relevare a unor consecințe cu caracter de generalitate; capacitatea de captare a interesului unui numar cît mai mare de destinatari. Un bun reportaj va furniza nu numai informații exacte, ci și emoții autentice, antrenînd astfel în egală masură rațiunea și afectul acestuia. Reportajul nu este o prezentare fotografică a realității, ci o reconstrucție a acesteia, în funcție de felul cum a fost percepută de reporter. De aceea, arhitectura unui reportaj este oarecum liberă de constrîngeri și de reguli, chiar dacă uneori se formulează indicații cu sens general, ca cele de mai jos, formulate de Melvin Mencher [21, p. 214] în felul urmator:

1. Arată oamenii care actioneaza;

2. Lasă-i să vorbească;

3. Lasă personajele și dialogul să conducă acțiunea;

4. Conferă conținutului dinamism. Aceasta înseamnă ca textul să aibă început, o parte de mijloc și un final.” Începutul, adică primul paragraf, are rolul de a deschide cititorului perspectiva asupra evenimentului, de a-i evidenția semnificația și importanța și de a trezi cititorului interesul pentru lectură/vizionare. El trebuie să fie concis, evocator și concret. Corpul reportajului este rezultatul asamblării scenelor, portretelor, dialogurilor, detaliilor, în conformitate cu ideea directoare a textului. Esențială este aici asigurarea strictă a coerenței textuale, prin selectarea elementelor compatibile cu ideea de întreg și prin eliminarea celor care contrazic această idee, precum a elementelor care pot constitui un balast informațional. Paragraful final are rolul de a fixa în mintea cititorului evenimentul tratat și să-i confirme, astfel, așteptările create de paragraful inițial. În orice caz, trebuie evitate formulările sentențioase, concluziile didacticiste sau moralizatoare.

Dar să revenim al definiția lui Boucher care rezumă că reportajul este:

o istorie povestită;

un mod de a atribui semnificații unei povești reale;

arta de a povesti și de a construi povești cu care suntem contemporani;

un argument al gestionarilor de emisiuni în sprijinul vizualizării, autentificării, credibilizării informației (în audio-vizual);

o formă în care este reprodus un eveniment;

o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului. 

După cum putem observa, Boucher privește reportajul în linii foarte generalizatoare. Vis-a-vis de aceste definiri oferim viziunile Mădălinei Ghițulescu, care variază în aprecierile sale de la elementele sensaționale la scepticism profesional. După ea reportajul este:

spectacolul unui eveniment care merită văzut, relatat cu scopul de a vizualiza, înțelege faptele;

ca structură: asamblare de lucruri cunoscute, care conține elemente asemănătoare unui spectacol (decor, sunete, costume, personaje, acțiune);

organizare de fapte, realizată de jurnalist. Însă nu jurnalistul este cel care apreciază, valorizează faptele (negativ/pozitiv) ci spectatorul [24, p. 14].

Reportajul bun este sobru și nu se bazează pe accentuarea spectacularului. Condiția unui reportaj reușit nu este neapărat subiectul sau locul exotic și efectele tehnice ci abilitatea reporterului de a însufleți un fapt aparent neinteresant.

În realizarea reportajului, jurnalistul, fiind calm, responsabil, conștient, tinde spre relatarea obiectivă a evenimentului, în baza elementelor subiective culese la fața locului. A se ține cont de faptul că jurnalistul nu este un simplu martor ci o persoană care presupune o anumită pregătire în preluarea și transmiterea informației. În special atunci cînd vorbim de reportajul de televiziune trebuie să explicăm ce înseamnă munca de echipă. Reușita reportajului depinde de nivelul coerenței echipei. Reporterul este lider în crearea reportajului, dar fără o echipă abilitățile sale au o importanță redusă.

Reportajul – o specie telegenică prin excelență. În perioada inițială, marcată de acumularea teoriilor despre comunicarea audiovizuală, cercetătorii au evidențiat două particularități importante ale televiziunii care, în ultimă instanță, o delimitează de arta cinematografică:

simultaneitatea operațiunilor de filmare, înregistrare a sunetului, montaj și proiecție în cazul transmisiunii în direct a imaginilor (faze absolut distincte în cinematograf);

utilizarea tehnicii reportajului în asamblarea mesajelor televizuale.

În faza de constituire a genurilor comunicării audiovizuale, caracterizată prin fervoarea căutării unor forme moderne de transpunere a materialului evenimențial sau fabulatoriu, producțiile televizuale au încercat să valorifice tehnicile compoziționale ale reportajului TV.

Forța persuasivă a reportajului TV derivă din structura complexă a mesajului audiovizual, care constituie rezultatul unei sinteze dintre retorică, publicistică, măiestria actorului, arta imaginii în mișcare, sunet, muzică… Marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea: „Ce trebuie să rămâie în chip firesc, după sfârșitul lumii? Un reporter…” Este vorba chiar de o obsesie a reporterului mereu „în priză”, care oferă imaginea lumii „în direct”: „Ori de câte ori găsiți sute și mii de oameni sănătoși la minte care încearcă să iasă de undeva, în timp ce câțiva nebuni încearcă să intre, este sigur că aceștia din urmă sunt reporteri”. Însă reportajul TV este un gen redacțional prin care jurnalistul nu doar consemnează un oarecare eveniment, ci chiar contribuie, involuntar, la producerea lui – mărturii grăitoare sunt, în acest sens, atacurile turnurilor gemene de la World Trade Center din 11 septembrie 2001 sau luarea de ostatici la Moscova (23-26 octombrie 2002), în centrul teatral Dubrovka, unde era reprezentat musicalul Nord-Ost. [10, p. 41].

2.3. Reportajul – tehnici și evaluări

a) Tipologia reportajului 

Trecînd de banala afirmație că fiecare reportaj e diferit, vom încerca să menționăm niște categorii mai generale de tipologizare. 

În funcție de actualitatea evenimentului Jean-Dominique Boucher vorbește de șase tipuri:

1. cald – eveniment neprevăzut (accident, căderea unui meteor);

– eveniment prevăzut transmis în direct (declarația unui oficial, o festivitate);

2. rece – eveniment previzibil, care precedă prin sine un alt eveniment previzibil (conferință de presă care precedă un concert);

3. magazin – tratează un fenomen care se desfășoară într-un anumit mediu social (viața unei comunități de mineri);

4. atemporal – despre un subiect cunoscut, de interes permanent (rasism, inflație, xenofobie);

5. de urmărire – stabilește concluzii în urma unui eveniment produs recent (alegerile parlamentare);

6. relocalizat – eveniment recent care implică elemente în relație cu un alt eveniment din trecut (protestul veteranilor de război) [35, p. 114]; 

Pierre Ganz mai adaugă 4 tipuri, în baza a două criterii:

1. în funcție de suportul transmisiei:

– directe (pregătire redacției este esențială), lucrul jurnaliștilor are loc concomitent cu desfășurarea evenimentului;

– înregistrate, prelucrate în redacție înainte de a fi date pe post; 

2. în funcție de formatul emisiunii:

– reportajul de știri – cea mai importantă parte a lucrului este realizată pe teren; se caracterizează prin viteza mare de realizare, deducerea esențialului evenimentului;

– reportajul magazin, caracterizat de o distanță temporală mai mare față de eveniment. Esența acestui tip de reportaj nu constă în relatarea rapidă, strictă a unui eveniment ci ține de viziunea reporterului de a reda un fenomen. Evenimentul nu este neapărat unul de interes jurnalistic. Dacă am compara cu presa scrisă am asocia reportajul magazin cu o mixare de reportaj și schiță. 

Reportajele se mai deosebesc în funcție de:

– domeniul de activitate: politice, economice, sportive, culturale, sociale

– zona geografică: local, regional, național, internațional

– zona de interes: educație, medicină, turism, știință, tehnică etc. 

Daniel Garvey și William Rivers menționează în L’information radiotelevise  reportajul:

– de actualitate – formă tradițională, tratează un eveniment actual, de durata unei zile.

– de profunzime – pe lîngă relatarea evenimentului, reportajul de profunzime își propune să-i analizeze cauzele și urmările. În acest tip de reportaj e important să se mențină balanța pro-contra.

– de interpretare (analitic) – pe lîngă prezentarea evenimentului oferă un comentariu. Axat în special pe răspunsul la întrebarea de ce? se concentrează, mai ales pe studierea cauzelor;

– anchetă  – tip consacrat mai ales după cazul Watergate.

Termenul anchetă sugerează prezența tehnicilor comune cu cele polițienești. Este vorba așadar de o implicație serioasă, găsirea de dovezi reale, probe.

De multe ori companiile care difuzează astfel de materiale intră în procese judiciare.

Funcțiile reportajului după Jean-Dominique Boucher și Pierre Ganz 

Pe lîngă funcția fundamentală de informare Jean-Dominique Boucher și Pierre Ganz au constatat că funcțiile majore sunt [30, p. 201] orientate către:

înțelegerea evenimentului;

aducerea în atenție a unei informații personalizate;

restituirea unei realități date, într-o manieră originală;

informație în defavoarea spectacolului;

stabilirea unei legături între jurnalist și public;

sensibilizarea publicului, complementară informării;

semnificarea evenimentului relatat și concretizarea semnificației printr-o presupusă legătură cu viața publicului;

prezentarea unui element, considerat surpriză față de un anumit nivel al informației, reperat de jurnalist ca fiind cunoscut de public;

seducție;

persuasiune.

Informația în reportaj 

Nu orice informație reprezintă material de reportaj și nu orice eveniment va fi cel mai bine oglindit de reportaj. Niște declarații oficiale ale unor oficiali vor fi acoperite sub formă de știre scurtă, relatare sau notă. Iată un exemplu sugestiv oferit de Luminița Roșca: „Dacă de exemplu, jurnalistul află la conferința de presă săptămînală a Ministerului de Interne despre arestarea unui personaj acuzat de corupție, această informație nu va fi tratată într-un reportaj. Dar, dacă jurnalistul asistă la arestarea personajului și are posibilitatea să poarte un dialog, atît cu acuzatul, cît și cu cei ce execută arestarea sau sunt martori la eveniment, atunci ne aflăm în fața unui subiect de reportaj” [19, p. 214].

În raport cu un eveniment reporterul poate fi martor sau participant. Indiferent de acest lucru reporterul trebuie să observe, să intervieveze pe cei implicați și pe martori.

Fără detalii de observare nu există reportaj. Atunci cînd unele observări lipsesc, trebuie de înlocuit cu intervievări. Aceasta, însă, nu trebuie să constituie o opțiune, o alternativă.

În calitate de participant, reporterul reprezintă un canal considerabil mai eficace. Aceasta pentru că implicația emoțională este mai mare, iar informațiile sunt validate de faptul trăit. Ulterioara relatare de la persoana I oferă în mod clar un plus de autenticitate și credibilitate. 

Unghiul de vedere 

Înainte de a trece la etapele reportajului vom caracteriza pe scurt conceptul unghiului de vedere în accepțiunea Mădălinei Ghițulescu.

Unghiul de vedere este un singur aspect al subiectului, care poate fi abordat avînd ca scop lămurirea fondului problemei. Unghiul de vedere derivă din analiza unei serii de factori: actualitate, proeminență, interesul publicului ș.a. În ultimă instanță e vorba de modalitatea nemijlocită, aleasă de reporter, de viziunea acestuia. 

2.4. Etapele de realizare a reportajului 

În mod tradițional sunt considerate trei etape de realizare: în redacție, la fața locului, din nou în redacție.

În prima etapă evenimentul e depistat și localizat, are loc predocumentarea, informarea asupra elementelor implicate.

În a doua etapă se stabilesc sursele informaționale. Se filmează, se discută cu persoanele relevante în raport cu evenimentul. De aici reporterul trebuie să derive informația, cauzele, persoanele implicate, impresiile.

În a treia etapă, cînd se revine în redacție, se vizionează materialul brut pentru o ulterioară organizare a acestuia într-un produs final [18, p. 194]. 

Prima etapă – pregătirile în redacție 

Prima etapă poate părea plictisitoare și banală, dar de obicei necesară. În mare aceasta constă în informarea asupra subiectului cu ajutorul telefonului, Internetului, bazelor de date în general. Se ordonează ideile și se definește consecutivitatea acțiunilor ce urmează să aibă loc. Este pregătită și informată echipa. Mădălina Ghițulescu recomandă patru exigențe:

1) familiarizarea cu subiectul

Se evaluează informația ca importanță și interes eventual, se verifică veridicității informației. 

2) localizarea evenimentului

Se stabilește legătura cu persoanele implicate în eveniment în sensul anunțării acestora asupra intenției de realizare a reportajului și eventual de solicitare a ajutorului din partea acestora. Este indicat să se evite departamentele oficiale (purtătorii de cuvînt, birourile de presă) a căror funcție este să îndepărteze jurnaliștii, să-i orienteze spre terenuri virane. Este utilă crearea unui scenariu a fazelor de filmat, lucru care ușurează enorm munca la fața locului. 

3) documentarea asupra evenimentului

Obținerea maximului de informație despre elementele implicate în eveniment (persoane, situație, relații, context), legăturile cu evenimente similare. 

4) pregătirea instrumentelor necesare filmării și a întrebărilor și fișelor cu informația legată de eveniment 

Pe lîngă pix, carnet, notițe reporterul, în calitate de șef al echipei de filmare, trebuie să țină cont și de camerele de luat vederi, sursele de lumină, cabluri, casete, microfon. Chiar dacă tehnicienii sunt cei care manevrează cu aceste accesorii, reporterul e responsabil de coordonarea la nivel general al acțiunilor.

A doua etapă – pe teren 

Obiectivul de bază al aflării în teren este colectarea de informație sub formă de imagine, cuvînt și sunet. Primul lucru de care trebuie să țină cont un jurnalist este faptul că o echipă TV în teren atrage atenția, deci trebuie să se acționeze cu maximum de discreție. Realizarea interviului și aflarea informației țin în primul rînd de flerul reporterului – termen greu de definit, explicat parțial prin carismă.

Primii oameni de căutat sunt martorii – persoanele cele mai relevante în raport cu evenimentul. În același timp martorii sunt o categorie greu de depistat, deci e vorba de aptitudinea reporterului de a-i găsi [22, p. 54]. 

Rolul reporterului în raport cu sursa

În raport cu sursele, reporterul are trei roluri generale:

de susținere, sprijin – cînd sursele sunt emoționate sau n-au mai apărut în fața camerei de luat vederi;

de identificare – aflarea numelui, funcției sursei, raportarea acesteia față de eveniment, de aici rezultînd responsabilitatea afirmațiilor și deci credibilitatea reportajului;

de selecție – cînd e vorba de surse familiarizate cu filmarea și reporterul încearcă să folosească acest lucru în scopul reportajului. 

Tipuri de surse 

Deosebim cîteva tipuri de surse:

sursele oficiale – pentru că practic orice eveniment se produce într-un anumit cadru social, există anumite elemente de stat care pot fi puse în legătură cu responsabilitatea evenimentului. În cazul intervievării acestui tip de surse este indicat ca informația obținută să fie verificată;

jurnalistul sursă – o sursă mai netradițională, calitativă și reală doar atunci cînd colegul de profesie e dispus să ofere informații;

specialiștii – surse considerate dificile, deoarece prezintă informația într-o formă specifică, profesională, deseori utilizînd termeni tehnici, inaccesibili publicului larg. Din aceste motive gestionarea informației obținute se realizează ceva mai greu;

reporterul însuși – sursă, în principiu viabilă, cu importanta condiție ca reporterul să nu-și exteriorizeze impresiile cauzate de eveniment. 

Interviul – modalitate de obținere a informației 

Interviul reprezintă o parte importantă a reportajului deoarece oferă informația direct de la sursă, este considerat un element de spectacol, dă impresia conexiunii directe emițător-receptor. 

După Pierre Ganze există tipuri generale de interviu:

1. mărturie – obținerea informației de bază (cine, ce, unde, cînd, cum);

2. declarație – cînd o persoană relatează informații relevante în contexul evenimentului;

3. explicație – cînd intervievatul este un expert care explică unele momente importante legate de eveniment;

4. document – relevă date importante despre viața unei personalități. 

Jacques Larue-Langlois delimitează 8 tipuri, avînd drept criteriu scopul urmărit de jurnalist:

1. de informare – se discută cu o persoană implicată în eveniment;

2. de descriere – se discută cu o persoană care a urmărit evenimentul din exterior;

3. de analiză – interlocutorul este un expert care poate explica evenimentul și cauza acestuia;

4. comentariu – interlocutorul e un expert sau o persoană publică, discuția se axează pe întrebarea ce credeți despre…?

5. de opinie – se deosebește de interviul de comentariu prin faptul că intervievatul pune accent pe niște opinii proprii, care pot veni în contradicție cu opiniile altei persoane;

6. cu personalități – se discută cu o persoană celebră, cu scopul de a populariza;

7. de promovare – se referă la un eveniment ieșit din comun;

8. consacrat unei teme majore – se referă la probleme [32, p. 74] sociale majore. 

c) Reguli în realizarea interviurilor 

Regula de bază este ca cel care iese în evidență să fie interlocutorul, iar cel care deține controlul asupra discuției să fie jurnalistul.

În afară de tehnicile ideatice de intervievare, care depind de context, interlocutor, eveniment, subiect, politica postului mai există și un set de condiții tehnice de realizare a interviului. E bine ca intervievatul să fie în picioare, pentru a sugera dinamism. Pentru a minimaliza posibilitatea ca interlocutorul să domine situația, este indicată scoaterea acestuia din mediul său obișnuit. De exemplu discuția poate decurge în natură sau pur și simplu la lumină naturală, aceasta mărind calitatea imaginii. Pentru o disucție relaxată se recomandă microfoanele tip lavalieră. E bine să se evite: sunetele puternice, zgomotul, fundalul dinamic, pentru că acțiunile ce nu aparțin intervievatului distrag atenția. Întrebările trebuie să fie clare și scurte. Informația trebuie să se conțină în răspuns nu în întrebare. Forma întrebării, așadar, va fi deschisă pentru că mult mai binevenit va fi un răspuns amplu decît unul de tipul da, nu, nu știu. 

d) Observația 

Observația este calitatea reporterului de a pătrunde și reda evenimentul.

Reporterul trebuie să relizeze în ce constă evenimentul, să-i găsească punctele esențiale. În funcție de aceste lucruri, reporterul urmează să stabilească obiectele de filmat, oamenii de intervievat și să dispună echipa de filmare. Pentru că imaginile luate de camere pot fi uneori parțiale sau pur și simplu imperfecte, observația e ceea ce determină realizarea reportajului. Regula fundamentală a observației este controlul emoțional și concentrarea atenției asupra evenimentului. 

e) Modalități de filmare 

Pentru că specificul TV constă în imagine, de regulă informația verbală din materialele de televiziune vine pe planul II. Ceea ce contează în primul rînd este imaginea. Iată de ce modurile de obținere a imaginii sunt [45, p. 74] foarte importante.

Planurile clasice de filmare sunt:

1. de ansamblu – localizează acțiunea, cuprinde spațiul în care aceasta se desfășoară;

2. general – cuprinde cadrul fizic al acțiunii;

3. întreg – plan de personaj, care cuprinde persoana în întregime;

4. american – persoana e filmată de la genunchi în sus;

5. mediu – persoana e filmată de la bust în sus;

6. gros-plan – cuprinde fața persoanei;

7. detaliu – prezintă un detaliu anatomic (ochi, nas, degete etc.) considerat relevant;

8. de legătură – conține un obiect, detaliu static ne-purtător de informație, e utilizat pentru a asigura legătura dintre secvențe. 

În funcție de obiectivul filmării Pierre Ganz recomandă următoarele planuri: 

a) pentru personaj: mediu, american, gros-plan, detaliu;

b) pentru decoruri sau mediu: de ansmblu, general, detaliu;

c) pentru legăturile dintre momentele acțiunii (indiferent dacă acestea vin în contradicție sau nu): planul de legătură. 

Frederick Shook abordează planurile de fiomare dintr-un punct de vedere mai jurnalistic și elaborează o consecutivitate logică a acțiunilor: 

a) planul de stabilire al cadrului general al acțiunii (similar planului de ansamblu);

b) plan de restabilire a acțiunii (variantă a planului de ansamblu);

c) plan detaliu;

d) planul punct de vedere (plan de personaj);

e) planul reacție (plan de personaj);

f) planul în unghiul opus (din cealaltă extremă a axei de filmare inițială);

g) plan de tranziție (plan de legătură). 

f) Realizarea imaginilor 

Indiferent dacă e și cameraman sau nu, reporterul este persoana responsabilă de calitatea imaginii. Acesta este un motiv important pentru ca înainte de a pleca pe teren să se reflecte asupra modalităților și aspectelor generale de filmare. Acest principiu nu va fi aplicat și în cazurile unor evenimente neprevăzute. O calitate a reporterului ar trebui să fie aptitudinea acestuia de a evalua rapid situația, pentru a gestiona cît mai eficient elementele ce compun evenimentul și pot fi utilizate în reportaj. Imaginea trebuie să corespundă desfășurării curente a evenimentului și să excludă elementele care ar putea [33, p. 240] distrage atenția.

Unghiuri de filmare

Există trei unghiuri clasice de filmare, cărora le corespund în mod convențional anumite conotații:

1. de sus în jos – reduce din importanța personajului;

2. de sus în jos – amplifică elementele de spectacol, dramatizează situația;

3. pe orizontală – filmare normală. 

i) Mișcările camerei de luat vederi 

Cele trei tipuri general-utilizate de mișcare a camerei de luat vederi sunt:

1. panoramare: începe cu un plan fix, se mișcă lent pe orizontală/verticală, sfîrșește cu un plan fix; are rolul de a prezenta în mod amplu o serie de obiecte; descrie o acțiune, un obiect în mișcare;

2. transfocare (zoom): se focalizează atenția asupra unui obiect pornind de la un cadru mai amplu care-l conține;

3. travelling: acțiunea camerei de luat vederi de a se deplasa odată cu subiectul filmat. 

j) Prezența reporterului în imagine 

Iată cîteva motivări ale prezenței reporterului în imagine: confirmarea prezenței la fața locului; confirmarea importanței evenimentului; dinamicitatea reportajului; medierea și explicarea evenimentului de la fața locului.

E bine ca atunci cînd în cadru e prezent reporterul, să nu existe și alte puncte de atracție, care să distragă atenția. Pentru a demonstra siguranță, reporterului i se recomandă să privească cît mai mult în cameră nu în fișele cu notițe.

În funcție de caz prezența reporterului în imagine este numită: cap-sincron, plateau en situation, stand-up. De curînd se practică tot mai mult stand-up-urile, a căror importanță este discutabilă. În direct (live) sau înregistrate, acestea dau o notă sporită de dinamism. De multe ori însă, stand-up-ul este realizat atunci cînd evenimentul s-a epuizat deja, iar reporterul își argumentează prezența prin fraze de genul „cîteva ore în urmă, chiar aici, în spatele meu a avut loc…”. 

k) Suporturile informației 

Pentru a stoca informația, există trei suporturi fundamentale: caseta video /memory card/ profesională, practicabilă datorită camerei de luat vederi și care păstrează informația sub formă de imagine și cuvînt; caseta audio, /memory card/ utilizată cu ajutorul reportofonului – pentru cazurile în care unele persoane preferă să nu apară în cadru; pixul și agenda – pentru a lua notițe de orientare pe parcursul realizării reportajului, notițe care urmează să fie utile ulterior, în studio, la montare [38, p. 204].

A treia etapă – revenirea în redacție (montarea materialului video)

Pentru a agăța privitorul reportajul trebuie să înceapă cu ce avem mai bun. Introducerea trebuie să fie provocatoare și să răspundă la 2-3 întrebări din cele 6. Întrebarea la care nu trebuie să se răspundă este de ce?, pentru că asta ar putea lua prea mult timp.

Nu se recomandă introducerea interogativă, pentru că aceasta ar putea sugera o insuficiență în cunoașterea subiectului.

Modul de relatare trebuie să fie concis. E bine ca propozițiile să fie compuse după modelul subiect-predicat-adverb, iar frazele să fie compuse din cel mult două propoziții.

Pentru a accentua actualitatea evenimentului, verbele vor fi puse ori de cîte ori e posibil la prezent și la diateza activă. Cînd se abordează un eveniment din trecut se utilizează perfectul compus și se precizează data evenimentului. Se construiesc propoziții scurte, convingătoare, accesibile. Lexicul trebuie să conțină cuvinte obișnuite, de uz larg, nesofisticate, dar să evite familiarismele.

Încheierea este importantă: ultimele cuvinte se întipăresc în mod deosebit. Încheierea nu trebuie să fie moralizatoare (aceasta sugerează subiectivism), ci pur și simplu să conchidă subiectul. Dacă subiectul rămîne deschis, acest lucru se menționează, urmînd să existe o continuare a acestuia. 

Reguli și principii de montaj 

Primul lucru care se face la revenirea în redacție este vizionarea materialului brut și schițarea conceptului reportajului. Există o anumită ordine de prezentare a materialului video și a textului pentru a realiza un material de o eficiență optimă. În primul rînd telespectatorul trebuie introdus în atmosferă, în eveniment. O eventuală consecutivitate de planuri poate fi următoarea: plan de ansamblu – plan mediu – gros-plan – plan detaliu. Sau de la plan detaliu se poate trece la plan mediu – plan de ansamblu. Acest lanț sugerează simetrie și coerență. Lanțul de mai sus nu reperezintă însă o regulă strictă. Consecutivitatea planurilor variază în funcție de eveniment și situație în general. Totuși trebuie să se țină cont că trecerile de la o extremă la alta (plan detaliu – plan de ansamblu) nu sunt recomandabile. 

Principii clasice de montaj: cadrul trebuie să fie atît de lung cît să facă acțiunea pe care o prezintă – inteligibilă; imaginea în mișcare este lăsată cîteva clipe după ce s-a sfîrșit mișcarea, pentru a nu produce oboseală; sunetul poate fi utilizat pentru a asigura legătura dintre acțiuni sau părți de acțiuni; utilizarea momentelor albe (momente fără sunet sau fără cuvinte), pentru a incita telespectatorul [46, p. 141]. 

CAPITOLUL III.

REPORTAJUL ÎN MULTIMEDIA ȘI DETALIUL.

STUDIU DE CAZ

3.1. Detaliul în reportajul din presa scrisă și online

PRIMUL REPORTAJ: O bijuterie în paragină, la capătul Turzii

Scris de Ionel IGNAT / 20 august, 2011

Trebuie adusă în atenția autorităților și a Bisericii Greco-catolice starea minunatei biserici de la Hărcana. Mai ales în contextul de modificare a statutului orașului Turda din cel de forță industrială într-un obiectiv turistic. Dar și ca urmare a lărgirii continue a orașului de pe Arieș. Cine nu a fost în ultimii ani pe celălalt mal al rîului, la Hărcana, va rămîne surprins de numărul și mărimea caselor apărute acolo. Iar acea comunitate face parte tot din Turda. 

Dacă treci podul de mai jos de stadion (poți merge chiar și cu automobilul), ajungi printre două coline la o intersecție de drumuri de țară. Acolo trebuie să facem ”dreapta” pentru a ajunge la un grup de case cunoscut ca fiind cătunul ”Sîn Ion”. Acolo timpul parcă a stat în loc, singurul indiciu asupra anului în care ne aflăm fiind stîlpii de electricitate și antenele parabolice. În rest, acolo ne aflăm, clar, la țară. Stîni de oi și terenuri agricole îngrijite de oameni harnici, străjuiesc un minunat loc de închinăciune în fața celui atotputernic. O biserică din lemn, cu acoperiș de țiglă și tablă. Frumusețea și raritatea acestui gen de biserică în zona Turda, ne obligă să încercăm să o protejăm și chiar să o refacem. Pentru că zona nu este turistică, deși calități ar avea, nici interes pentru alocarea unor mari sume de bani în vederea restaurării acesteia nu există. 

Cătunele Hărcana, Sîn Ion sau Petrilaca, sunt niște zone limitrofe frăției urbane Turda-Cîmpia Turzii, trasînd practic linia frontului din 1944, de pe cursul rîului Arieș, teatrul uneia dintre cele mai sîngeroase lupte de după întoarcerea armelor. O biserică de lemn este întotdeauna o bucurie, o uimire a vieții la limită, pe care românul a dus-o dintotdeauna. Românul este legat indisolubil de biserica de lemn, prin sărăcie, prin oprimare, prin răbdarea ce l-au purtat prin secole, pînă în ziua de azi. 

În România, se păstrează aproape 1400 de biserici din lemn, vechi de peste o sută de ani, locuri sfinte în care comunitățile românești, în principal rurale, și-au dus viața duhovnicească de milenii. Aceste biserici constituie unul dintre cele mai apreciate ramuri ale patrimoniului național românesc. 

Chiar dacă Biserica de la Hărcana nu reprezintă o realizare atît de grandioasă ca bisericile de lemn maramureșene, incluse în patrimonial modial UNESCO, consider că micuța biserică trebuie conservată și refăcută pentru a nu pierde o bijuterie pe care istoria ne-a transmis-o. Ea există, chiar dacă acoperișul stă să cadă în orice moment, deci ne obligă, ca europeni, să o salvăm. 

Specialiștii spun despre acest gen de edificiu: ”Bisericile de lemn din România formează un patrimoniu prețios pe plan național și mondial. Pînă la începutul secolului XX românii au creat și s-au manifestat preponderent într-o civilizație a lemnului, de o bogăție, o varietate și un rafinament remarcabil, în care bisericile de lemn au atins vîrful ei maxim de expresie. În acestea s-au înfiripat comunitățile creștine din sate și tîrguri și în jurul lor au luat ființă primele așezăminte monahale, singurele noastre centre culturale în decursul multor veacuri. În România se păstrează peste 1400 de biserici de lemn construite înainte de anul 1918. Valoarea lor în ansamblu este inestimabilă pentru cultura românească. Ele fac parte integrantă și definitorie din identitatea națională.” 

Starea care m-a cuprins la vederea bisericii din Hărcana m-a dus cu gîndul la o rugăciune învățată de la mama mea cînd eram doar un prunc ce mergea în vechea biserică din Oprișani (un lăcaș similar celui despre care vorbim), în fața căreia a fost ucis de hortyști eroul nostru Ioan Opriș. 

Din punct de vedere al administrației publice, Hărcana se află inclusă în municipiul Turda, chiar dacă acolo este un cătun în adevăratul înțeles al cuvîntului. Oamenii de acolo plătesc taxe, impozite, dar sunt destul de izolați de lume. 

Biserica de lemn ar putea fi refăcută fie și doar în memoria celor 400 de martiri pe care acest cătun i-a făcut nemuritori din groapa cu var a hortyștilor. Un eventual monument închinat acestor suflete nevinovate ar putea fi realizat odată cu restaurarea micuței bijuterii religioase. 

Dacă este posibil, toate acestea ar trebui făcute pînă nu este prea tîrziu.

COMENTARIU ȘI ANALIZĂ LA PRIMUL REPORTAJ: În reportajul de mai sus vom remacra starea poetică a autorului și cunoștințele din domeniul istoriei naționale, geografiei și descoperim măiesria de a detalia textul în experesii simple, dar convingătoare mai ales prin meșteșugitul sufletului cititorului de la mic la mare, indiferent de origine ori chiar, de ce nu, credință. Iată doar cîteva dintre acestea care au dat viață textului și a devenit parte din trăirile cititorilor de acum ori de cîndva, cînd memoria celor mai în vîrstă cunoaștea biserica de la Hărcana “mai tînără” și “mai în putere”. El ne vorbește despre: numărul și mărimea caselor; despre faptul că dacă treci podul de mai jos de stadion (poți merge chiar și cu automobilul), ajungi printre două coline la o intersecție de drumuri de țară; ori de indică visual că acolo trebuie să facem ”dreapta”; spațial-temporal autorul ne oprește cu Acolo timpul parcă a stat în loc; iar singurul indiciu asupra anului în care ne aflăm fiind stîlpii de electricitate și antenele parabolic; Stîni de oi; O biserică din lemn, cu acoperiș de țiglă și tablă; ne readuce în fața unor evenimelte tragic de acum o dinioară – Cătunele Hărcana, Sîn Ion sau Petrilaca, sunt niște zone limitrofe frăției urbane Turda-Cîmpia Turzii, trasînd practic linia frontului din 1944, … teatrul uneia dintre cele mai sîngeroase lupte de după întoarcerea armelor.

Dar iată și alte detalii cu care operează autorul: În România, se păstrează aproape 1400 de biserici din lemn, vechi de peste o sută de ani; …Biserica de la Hărcana nu reprezintă o realizare atît de grandioasă ca bisericile de lemn maramureșene, incluse în patrimonial modial UNESCO, dar micuța biserică trebuie conservată și refăcută pentru a nu pierde o bijuterie pe care istoria ne-a transmis-o; ori: acoperișul stă să cadă în orice moment, deci ne obligă, ca europeni, să o salvăm. 

O altă referire prețioasă a autorului este citarea specialiștilor din domeiu care spun despre acest gen de edificiu: ”Bisericile de lemn din România formează un patrimoniu prețios pe plan național și mondial. Pînă la începutul secolului XX românii au creat și s-au manifestat preponderent într-o civilizație a lemnului, de o bogăție, o varietate și un rafinament remarcabil, în care bisericile de lemn au atins vîrful ei maxim de expresie. În acestea s-au înfiripat comunitățile creștine din sate și tîrguri și în jurul lor au luat ființă primele așezăminte monahale, singurele noastre centre culturale în decursul multor veacuri. În România se păstrează peste 1400 de biserici de lemn construite înainte de anul 1918. Valoarea lor în ansamblu este inestimabilă pentru cultura românească. Ele fac parte integrantă și definitorie din identitatea națională”.  Fără îndoială, o parte dintre cititorii acestui reportaj, apropiați, în virtutea ocupațiilor și meseriei, de acest domeniu, cu siguranță cunosc acest amănunt, nu însă și omul de rînd, ori o parte dintre aceștia.

Surprinzătoare și elocventă apare spre sfărșitul reportajului și o rugăciune învățată de la mama mea cînd eram doar un prunc. Puțini dintre jurnaliști ar fi inserat-o, dar și mai puțini, probabil, o cunoșteau pînă la momentul lecturării textului. Rugăciunea din copilăria autorului este la fel un detaliu semnificativ pentru că completează ”timpul vechi” cu “timpul nou”, dar distructiv, odată ce bisericuța epocală nu mai e îngrijită nici de autorități, nici de enoriași.

Dar cum ar fi apărut reportajul fără această scurtă, dar convingătoare statistică: Oamenii de acolo plătesc taxe, impozite, dar sunt destul de izolați de lume; ori Biserica de lemn ar putea fi refăcută fie și doar în memoria celor 400 de martiri pe care acest cătun i-a făcut nemuritori din groapa cu var a hortyștilor. Un eventual monument închinat acestor suflete nevinovate ar putea fi realizat odată cu restaurarea micuței bijuterii religioase.

AL DOILEA REPORTAJ:

Unul dintre cei mai puternici oameni din lume

s-ar fi plimbat cu taxiul prin Beijing.

"Sunteți primul care m-a recunoscut"

Scris de Valentin Vidu, / 19 aprilie, 2013

Agenția oficială China Nouă a dezmințit că președintele Xi Jinping a călătorit incognito cu taxiul prin Beijing, așa cum a scris joi un ziar din Hong Kong, o informație preluată de presa străină și care a provocat un interes puternic pe Internet, relatează AFP.

Într-o țară în care liderii comuniști creează impresia că sunt deconectați de populație, cu o viață privată și deplasări înconjurate de cel mai mare secret, articolul publicat de cotidianul Takungpao a avut un efect extrem de puternic.

Potrivit ziarului, șeful statului chinez, însoțit de un bărbat neidentificat, ar fi efectuat pe 1 martie o banală plimbare cu taxiul prin Beijing, urcînd în vehicul ca o persoană obișnuită, fără escortă.

Cerînd să fie dus la un hotel, președintele ar fi dicutat cu șoferul, în decursul călătoriei de 25 de minute, despre un subiect de actualitate, și anume agravarea poluări atmosferice.

"Vi s-a mai spus că semănați foarte mult cu secretarul general Xi Jinping?, l-a întrebat șoferul la un moment dat. "Sunteți primul care m-a recunoscut", i-a răspuns pasagerul.

La sosire, prețul cursei fiind de 27 de yuani (aproximativ 3,30 euro), Xi Jinping i-ar fi întins suma de 30 de yuani și i-ar fi spus șoferului să păstreze restul.

Aventura acestui șofer, Guo Lixin, care a fost intervievat și fotografiat inclusiv în apartamentul său modest de la periferia Beijingului, a făcut rapid turul Internetului chinez.

Povestea călătoriei cu taxiul a lui Xi a fost preluată de numeroase ziare străine, între care și unele foarte serioase, ca The New York Times sau The Daily Telegraph.

Într-o capitală amenințată de blocare din cauza traficului rutier și în care este tot mai dificil să găsești un taxi liber, navigatorii pe Intenet, sceptici sau entuziasmați, au fost de acord că este salutar că numărul unu din țară a făcut o incursiune în "viața reală".

Însă dezbaterea a fost curmată joi seara, odată cu publicarea de către China Nouă a unei depeșe cît se poate de concise. "În urma unor verificări, reportajul publicat la 18 aprilie de către (ziarul) Takungpao din Hong Kong, intitulat «Aventura unui șofer de taxi din Beijing: Secretarul general Xi Jinping a mers cu taxiul meu» este falsă", nota agenția.

Ziarul din Hong Kong a prezentat, la rîndul său, scuze. "Suntem profund tulburați și regretăm puternic publicarea unui reportaj eronat, din cauza neglijenței în exercitarea meseriei", a scris publicația.

COMENTARIU ȘI ANALIZĂ LA REPORTAJUL AL DOILEA:

Chiar dacă lipsesc detaliile de ordin general ori, adică, firești, naturale, în textul de mai sus regăsim starea de spirit a șoferului, nuanțată prin cele cîteva reproduceri din reportajul de pomină, de către autor. Astfel cititorului i se aduce un eveniment, un caz, un fapt, care nu se știe dacă a avut loc ori nu, dar care este tratat ca nefiind adevărat. Cu suguranță însă unii dintre cei mai avizați citirori ar lasă loc și pentru “adevăr”, adică ar admite opiniile șoferului din reportaj ca fiind cele reale, și, cel puțin, pretențioase, comentariile de după evenimentul în cauză, implicit scuzele ziarului Takungpao din Hong Kong, chipurile, pentru neglijența ziaristului. Și asta cu atît mai mult, cu cît, se creează impresia că un asemenea titlu «Aventura unui șofer de taxi din Beijing: Secretarul general Xi Jinping a mers cu taxiul meu» nu-i putea scăpa redactorului șef, ori cel puțin redactorului de serviciu, (dacă acestea funcționează în stil calsic, exact ca la noi, în timpurile nu tocmai îndepărtate), pînă la așa-zisa semnătură de „bun pentru tipar”.

Cu siguranță administrația ar fi verificat această stare de lucruri înainte de publicarea reportajului; cu siguranță s-ar fi convins de veridicitatea informației și din alte surse, poate chiar din imediata apropiere a acestuia, odată ce au avut curajul să publice un asemenea reportaj în care eroul principal nu e nimeni altul, decît președintele Xi Jinping, care, a îndrăznit să se afle, preț de cîteva ore, printre „muritorii de rînd”. După care, incredibil, au urmat scuzele de rigoare.

Ș-apoi, mă întreb, pînă unde ar ajunge imaginația unui șofer, s-au îndrăzneala unui jurnalist în Hong Kong dacă se adresează /iar jurnalistul reproduce/ cu: Vi s-a mai spus că semănați foarte mult cu secretarul general Xi Jinping?, la care avem și răspunsul președintelui: Sunteți primul care m-a recunoscut. Mi se pare că această întrebare și răspuns nu ar fi devenit detalii delicioase pentru publicul larg, dacă acestia nu ar fi fost și adevărate. Altfel, de ce ar fi îndrăznit și jurnalistul și șoferul să le reproducă? Doar pentru a-și cere scuze și, poate că, pentru a fi eliberați din funcții?

Anume așa am văzut lucrurile și nu pretind la adevărul în ultimă instanță, însă în felul acesta am urmărit scopul de a capta atenția colegilor jurnaliști și asupra a tot felul de trucuri folosite în domeniul jurnalismului cu scopul: ori de a atrage atenția asupra ziarului la care ești angajat; cu toate că în cazul nostru, sunt tentată să cred că scuzele publicației au fost forțate, impuse, poate că chiar de sus-pușii vizați în text.

Un alt detaliu de suprafață îl remarcăm în următoarea expresie: La sosire, prețul cursei fiind de 27 de yuani (aproximativ 3,30 euro), Xi Jinping i-ar fi întins suma de 30 de yuani și i-ar fi spus șoferului să păstreze restul. Și mă întreb: de ce nu i-a spus să păstreze și secretul, dacă tot se vroia un incognito.

AL TREILEA REPORTAJ:

Învierea poftelor pentru credincioșii de cinci minute. “Mai dă-o dracu’ de lumină, hai să bem!”

Scris de Cristinel C. Popa / 5 mai, 2013

Chiar și dacă n-aș fi fost reporter, aș fi observat, pentru că era de-a dreptul strigător la cer. În Sfînta Vineri a Sfintei Săptămîni (a patimilor), peste tot pe unde am umblat, “credincioșii” pe care i-am întîlnit mîncau cîrnați și mici, beau bere, spuneau bancuri porcoase și înjurau de mama focului. Cîrciumile și magazinele cu cărnuri erau pline. În fața blocului unde locuiesc s-au băut în ultimele două zile cantități industriale de băuturi alcoolice. Prin bisericile pripășite prin cartiere mai ascultau slujbele doar bunicuțele rătăcite.

Nu moare nimeni dacă stă măcar o jumătate de oră la o slujbă, se știe! Ei bine, românul ce duhnea a mici, friptane și alte cele din cartierul ieșean Alexandru a sosit fix la 12 fără cinci minute la lăcașul sfînt pentru a lua lumină. Unii și-au luat prevăzători și brichetă, în caz că avionul de la Ierusalim încărcat de lumină s-ar fi păbușit între timp. 

“Mă bucur tare mult că nu mai plouă și că nu mai bate vîntul ca anul trecut!”, constatau cu adîncime frumoase mînuitoare de sarmale. 

La biserică, slujba a fost împănată de la un capăt la altul cu avertismente ale preotului. 

“Nu vă îngrămădiți, nu înjurați, fiți ordonați, faceți culoar, stați pe loc. Lumina pe care o luați trebuie să se vadă, noi v-o dăm (e rezultatul muncii noastre, ar fi vrut să spună!”). Sărut dreapta părinte, dar măcar la slujba de Înviere ai fi putut lăsa la o parte ocara. Între două fumuri de țigară, ținerii se trăgeau în poze în pragul așezămîntului sfînt. 

Cînd a coborît purtătorul de cruce cu lumina, cu toții s-au îmbulzit, afară de cîțiva care au concluzionat: “Mai dă-o dracu’ de lumină, hai să bem!”. 

Gospodinele și credincioșii de cinci minute s-au grăbit să ajungă acasă să nu se răcească sarmalele. A rămas preotul să-și ducă la bun sfîrșit slujba. Parcă avea și el, așa, un fel de ciudă în glas. Sau poate mi s-a părut, deși… Hristos a înviat!

COMENTARIU ȘI ANALIZĂ LA REPORTAJUL AL TREILEA:

Dacă facem abstracție de tema aleasă de către jurnalist în chiar ajunul Sărbătorilor Sfinte și, mai cu seamă, de tonalitatea lui, dar și de cruda realitate, vom scoate în evidență spiritul de observație a autorului și descrierea comportamentului unor mireni nu tocmai bineveniți la asemenea evenimente. Cu siguranță sfidarea canoanelor de către unii dintre așa-zișii “credincioși” a fost observată și de alții, dar jurnalistul a atras atenția atît asupra cauzelor unui asemenea comportament, cum sunt: – peste tot pe unde am umblat, “credincioșii” pe care i-am întîlnit mîncau cîrnați și mici, beau bere, spuneau bancuri porcoase și înjurau de mama focului, ori: Cîrciumile și magazinele cu cărnuri erau pline; În fața blocului unde locuiesc s-au băut în ultimele două zile cantități industriale de băuturi alcoolice; Prin bisericile pripășite prin cartiere mai ascultau slujbele doar bunicuțele rătăcite; ori: românul ce duhnea a mici, friptane și altele, din cartierul ieșean Alexandru, a sosit fix la 12 fără cinci minute la lăcașul sfînt pentru a lua lumină; ori: Unii și-au luat, prevăzători, și brichete…; cît și a unor constatări: Mă bucur tare mult că nu mai plouă și că nu mai bate vîntul ca anul trecut!; dar și expresii nu tocmai politicoase scăpate de unii fără jenă: Mai dă-o dracu’ de lumină, hai să bem!; “avertismentele”, zice autorul, preotului: “Nu vă îngrămădiți, nu înjurați, fiți ordonați, faceți culoar, stați pe loc. Lumina pe care o luați trebuie să se vadă, noi v-o dăm (e rezultatul muncii noastre, ar fi vrut să spună!”). Aceste îndenuri la ordine și disciplină, nu par deloc avertismente, iar comentariul din paranteze poate fi calificat drept vădit pretențios, din care deducem cu ușurință predispunerea jurnalistului de a scrie un material anume supărător și negativ.

Mult mai apreciat ar fi fost, din punctual meu de vedere, un reportaj pozitiv și luminat, despre ceilalți mireni, care aveau un comportament cuviincios și corect, așa cum le stă bine tuturor în Noaptea de Înviere. Un asemenea text jurnalistic ar fi completat Sărbătoarea, altfel, personajele negative, despre care vorbește acesta, umbrește buna dispoziție și duce la mîhnire și pe bunii credincioși. Constatarea de mai jos a jurnalistului la fel face parte din categoria mai mult a supărărilor personale decît a realității imediate: A rămas preotul să-și ducă la bun sfîrșit slujba. Parcă avea și el, așa, un fel de ciudă în glas.

De parcă aceasta era Sărbătoarea preotului nu a tuturor creștinilor.

3.2. Detaliul în reportajul TV și în fotoreportaj

AL PATRULEA REPORTAJ:

Biserica Protestatară din Bîrlad

Scride de Vlad URSULEAN / aprilie, 2013

Un bărbat cu ochelari stă la un pupitru înalt și citește un discurs. Vocea e puternică, tonul unduiește calculat, fiecare vorbă lovește la țintă.

Sute de oameni îl ascultă în picioare, îngrămădiți unii-n alții, aproape nemișcați. Cuvintele lui ricoșează din poleiul de pe pereți în stomacul oamenilor, unde provoacă niște furnicături care urcă pe șira spinării pînă la creier. E o chemare la oaste.

Ne-am rugat astăzi la Dumnezeu să apere România și să ajute poporul român în lupta de supraviețuire și rezistență împotriva cotropitorilor contemporani.

În acest sens, constatăm cu mîhnire și indignare că actualmente se încearcă înrobirea țării și decimarea populației prin procedee mai subtile.

Așa s-ar putea asemăna: o armată invadatoare cu unele corporații străine; căpetenia vrăjmașă cu unii manageri de companii; divanul boieresc cu guvernul; trădătorii de neam și de țară cu lobbyiștii.

Dacă altă dată țara era cea care plătea tributul către cotropitori, astăzi, cotropitorii interesați de bogățiile țării plătesc comisioane celor care pot să le netezească calea către jefuirea acestora.

Aici se petrece cea mai mare mobilizare socială din România.

Suntem într-o biserică. Bărbatul e Vasile Lăiu, protopopul Bîrladului. În spatele lui, în altar, zece preoți stau în semicerc, în jurul lui Iisus pe cruce. În fața bisericii sunt echipaje de poliție, jandarmi și pompieri.

În ultimul an, în Bîrlad au fost patru proteste masive, cu mii de oameni, împotriva exploatării gazelor de șist. Multora nu le-a venit să creadă – de unde atîta putere într-una dintre cele mai sărace zone ale României?

Asta e povestea gazelor de șist, așa cum o văd majoritatea cetățenilor protestatari din Bîrlad. Cînd se simt amenințați, ei apelează la ce au mai puternic: credința în Dumnezeu.  Implicarea socială nu vine cu discursuri despre democrația participativă. E o misiune divină.

Slujba e pe terminate.  Atmosfera e tensionată.

Alaiul nu încape în biserică, se revarsă afară, în curte, pe stradă. Unii au afișe cu “NU exploatării” și panglici tricolore legate de brațe. Doi tineri în costum popular țin un banner de pînză neagră, de la pompe funebre, pe care scrie “Go home Chevron“.

Cu cît sunt mai departe de biserică, cu atît sunt mai tineri și mai agitați. Cîțiva băieți în hanorace sport discută în termeni urbani despre sexualitatea forțelor de ordine, dar încet, să nu-i audă măicuțele, pe care le salută respectuos. Alții desfășoară un banner imens cu un citat din Petre Țuțea: ”Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!“.

Echipaje de jandarmi sunt pregătite să intervină. E 4 aprilie, o “zi de protest național” declanșată de bîrlădeni. Se țin proteste cu gaze de șist în orașe din toată țara, însă tocmai la Bîrlad manifestația le-a fost interzisă de primărie pentru că ar tulbura lucrările edilitare.

Cînd erau în opoziție, politicienii locali au susținut entuziaști protestul. Cum au ajuns la putere, s-a terminat. Primăria, sindicatele și alte instituții care scoteau lumea în stradă au dispărut din peisaj.

Dar oamenii au rămas. Și biserica. Pe 27 februarie, la un an de la primul protest, au ieșit în stradă chiar mai mulți – unii au numărat 8000. Acum, în lipsa “aprobării” (procedură fără acoperire legală), protopopul ține o slujbă specială, după care roagă pe toată lumea să meargă acasă.

Confuzie. Ce se-ntîmplă acum? S-a lăsat frigul. Plouă. Trei copilași murdari pe față se hîrjonesc la poartă și strigă: “Mergem la primărie! Mergem la primărie!“

O oră mai tîrziu, protopopul Vasile Lăiu e într-un birou notarial, la un fel de conferință de presă. Cu tot cu notărița Lulu Fînaru și ceilalți membri ai Grupul de Inițiativă al Societății Civile din Bîrlad, sunt mai mulți organizatori decît jurnaliști (noi și niște francezi). Presa din București nu prea trece pe-aici, doar preia imagini și le comentează conspirativ /apocaliptic.

În timp ce răspunde la o întrebare, protopopul se oprește și ciulește urechile. Se aude un murmur… apoi niște strigăte… se ridică, merge la geam, dă la o parte jaluzelele verticale și face ochii mari. O sută-două de oameni i-au ignorat sfatul și s-au dus să protesteze în fața primăriei, iar acum se îndreaptă spre casa primarului.

Părintele se întoarce zîmbind neliniștit: ”Noi nu putem să oprim oamenii să-și manifeste nici măcar problemele personale, ori… asta e o problemă de interes național.”

Protestatarii sunt cea mai stranie adunătură pe care am văzut-o. Tineri cu măști de gaze, ca anarhiștii greci. Părinții lor, foști viitori proletari care s-au învoit mai devreme de la serviciu ca să iasă la protest. Babe pe care le vezi în primele rînduri din biserică. Trei generații într-o armonie perfectă.

O băbuță cu o pungă de farmacie mototolită în mînă se duce la tineri într-un moment mai liniștit și le spune, ridicînd un pumn strîns: “Da’ mai strigați, băieți, strigați!“.

Cînd se domolește treaba la primărie, unul dintre băieții cu măști de gaze merge la părinții lui, mai spre marginea protestului. Tatăl își pune în cap steagul ca să se ferească de ploaie. Băiatul își dă jos masca, dar n-are unde s-o țină. «Dă-o la mine, mamă», îi face femeia semn și îndeasă cu greu masca de gaze în gentuța roșie. Banksy din Bîrlad.

La un moment dat, jandarmii intră în protestatari pe o trecere de pietoni și încearcă să despartă tinerii de bătrîni. Bătrînii sar pe ei și-i afurisesc pînă cînd lasă tinerii în pace.

“Avem ceva cu cei care cred că sunt stăpînii acestei lumi, iar noi vrem să le demonstrăm că sunt egalii noștri“

Asta îmi spune protopopul, puțin încruntat, după ce trece iureșul pestriț spre casa primarului.

Vasile Lăiu are 50 de ani. În altar e impunător ca Papa de la Roma, dar în rest arată ca un tinerel ștrengar. Are o geacă de piele peste sutană și-n cap o pălărie d-aia de popă. În geantă poartă, lîngă cruce și epitrahil, un dosar cu informații despre gazele de șist. “Cînd merg la oameni mă-ntreabă «Ce facem, părinte, cu problema asta?».”

Protopopul a rămas ultimul mare obstacol pentru Chevron, după ce guvernul și autoritățile locale au cedat.

În societatea asta dezorganizată, biserica are cea mai bună logistică. Lăiu știe fiecare mișcare pe care o face compania în zonă:

“Sunt protopop, am 27 de comune în subordine și 150 de sate. În fiecare comună sunt cel puțin 2 preoți, dacă nu trei-patru. Noi avem un sistem informațional direct de la sursă foarte sigur: bunul creștin, care nu minte niciodată. Cetățeanul simplu care spune preotului, săracu’, totul. Asta s-a-ntîmplat, asta s-a-ntîmplat, asta s-a-ntîmplat.”

Vasile Lăiu a auzit pentru prima oară despre gazele de șist în octombrie 2011, la o întîlnire preoțească de la centrul de afaceri din Bîrlad. Tot acolo avea o conferință și firma Prospecțiuni SA. În timp ce-și aștepta colegii a intrat în vorbă cu un inginer. L-a întrebat ce face prin Bîrlad. «Prospectăm niște resurse minerale», i-a zis inginerul. Părintele s-a bucurat – știe că resursele pot să aducă prosperitatea unei zone. Dar inginerul i-a tăiat entuziasmul:

“Părinte, n-aș dori să fiu pe aici în cazul în care va începe ce trebuie să se exploateze.”

Apoi a fost contactat de Grupul de Inițiativă, pornit de membri ai Clubului Rotary din Bîrlad, care i-au spus că un mare pericol s-a abătut asupra comunității.

S-a întrebat dacă e bine să se implice în așa ceva, s-a consultat și cu duhovnicul lui. “Ce mă bag eu într-o problemă economică? Dar cînd am văzut că e o amenințare la sănătatea păstoriților mei am zis că nu mai am cum să stau deoparte.”

A găsit un răspuns și în istoria bisericii:

În anul 387, cetățenii din Antioh s-au răsculat din cauza taxelor prea mari impuse de Împăratul Romei și au distrus statuile familiei imperiale. Pedeapsa pentru asta era distrugerea cetății. Dar Sfîntul Ioan Gură de Aur a convins 20 de pustnici să coboare din munți și să se pună alături de el în fața armatei imperiale. A salvat orașul.

Protopopul vede Bîrladul ca pe un Antioh contemporan. “Aceasta e misiunea mea, de a apăra viața.”

Vasile Lăiu s-a născut în satul Strugari, lîngă Moinești. Tatăl lui a lucrat toată viața în mediul forestier. Pe teritoriul părinților era o sondă de petrol. “Cînd eram copil, mă duceam cu vitele la păscut și ne jucam la sonde ca la noi acasă, n-aveam nici o problemă. Știam că se produc anumite neajunsuri pe care noi, ca familie, le-am acceptat, dat fiind faptul că este o sursă energetică vitală a economiei.”

Cînd era mic, voia să se facă marinar, aviator sau preot. A ales preoția datorită mamei. “Dumnezeu se descoperă în sînul familiei. În facultate doar îl aprofundezi.” A fost repartizat în ’87 în Vaslui, convins că o să se întoarcă în Bacău.

S-a implicat de tînăr în comunitate. Povestește cum în 1988 era preot la Roșiești și au venit inundațiile, care riscau să le înece animalele de la combinatul de porci și găini. A ieșit în salopetă și a mobilizat oamenii. «Dacă a ieșit părintele, noi cum să stăm?» Sute de oameni au ieșit atunci și au îndiguit albia rîului Bîrlad pe sute de metri.

Așa s-a remarcat ca gospodar. Cînd să revină pe pămînturile natale, episcopul Hușilor i-a cerut să se ducă la Bîrlad și să preia un șantier care stangna: biserica Sfîntul Ilie, construită în 1859 și abandonată în perioada comunistă.

Acum e alb-imaculată pe dinafară și aurie-strălucitoare pe dinăuntru, ca un palat din Antioh. Aici s-a ținut slujba religioasă anti-fracking.

O bună parte din timpul protopopului e ocupat de campania împotriva gazelor de șist. Vorbește cu localnicii, trimite petiții Președintelui, are două procese la București, urmărește tot ce apare în presă… E greu, dar spune că nu are de ales:

Noi răspundem mai mult în fața lui Dumnezeu decît dumneavoastră. Noi nu vom fi întrebați doar de cele rele, ci și de ce am fi putut face mai bine. Nu pot să-i spun lui Dumnezeu că nu mi-a dat voie politicul sau un domn senator. 

Vocea lui tună pe holurile goale ale sediului protopopiei. E o casă boierească din 1815, cam în paragină, pe care se pregătește să o restaureze. La fel își construiește și comunitatea: metodic, cu răbdare și strategie. E pregătit pentru o bătălie lungă, cît “n” Roșii Montane.

“Religia impune o anumită disciplină. Ce a menținut acest popor pe aceste meleaguri? Prima dată religia, credința-n Dumnezeu. Apoi dragostea de neam și țară. De aici izvorăște și acest imbold pe care-l avem. Dacă suntem agresați, nu ne lasă conștiința și strămoșii noștri să fim impasibili și mai ales lași. Nu cerem salarii, pensii. Cerem ca natura și viața noastră să fie respectată.”

La plecare nu-i pup mîna, dăm noroc. Are palmele moi. Și un logan cu numărul VS-nuștiuce-BOR. Eu mă urc în alt logan, nesfințit. Dau drumul la muzică. Încă-mi vîjîie capul cu ceva sfînta-parascheva. Notez în carnețel o vorbă de duh, să n-o uit:

Multă lume face mișto de religie, dar, în societatea românească lipsită de vlagă, Evanghelia are putere.

PS: De la Băsescu și Ponta pînă la prieteni de pe Facebook am văzut insinuări că protestele din Bîrlad sunt plătite de Gazprom, că Chevron a avut negocieri eșuate cu Biserica și diverse variațiuni.

Eu nu am găsit nici o informație concretă în direcția asta. Dacă aveți așa ceva, vă rog să-mi trimitețiși mie. Aș fi încîntat să le includ în investigația la care lucrez de vreo șase luni, pe care o voi publica în curînd.

COMENTARIU ȘI ANALIZĂ LA REPORTAJUL AL PATULEA:

Să enumerăm pentru început unele detalii observate de autor, pentru ca ulterior, să le analizăm din mai multe puncte de vedere. Așadar, remarcă jurnalistul despre eroul principal: Un bărbat cu ochelari stă la un pupitru înalt; vocea e puternică, tonul unduiește calculat, fiecare vorbă lovește la țintă; urmat de un joc de cuvinte trecute prin uneltele literaților, care mi se par de-a dreptul înduioșătoare; citez: Cuvintele lui ricoșează din poleiul de pe pereți în stomacul oamenilor, unde provoacă niște furnicături care urcă pe șira spinării pînă la creier. E o chemare la oaste – constată acesta prindtre primii.

Dar iată cine și cum sunt ceilalți, în viziunea jurnalistului: Sute de oameni îl ascultă în picioare, îngrămădiți unii-n alții, aproape nemișcați. În incinta bisericii autorul observă: zece preoți stau în semicerc; în fața bisericii sunt echipaje de poliție, jandarmi și pompieri; alaiul nu încape în biseric㸠doi tineri în costum popular; și constată că în Bîrlad au fost patru proteste masive, cu mii de oameni, împotriva exploatării gazelor de șist; Slujba e pe terminate. Atmosfera e tensionată; observă alte lucruri la fel de interesante pentru completarea imagii reportajului: Cu cît sunt mai departe de biserică, cu atît sunt mai tineri și mai agitați; Alții desfășoară un banner imens cu un citat din Petre Țuțea: ”Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!“. Dar iată încă o observație și mai bună:  Cîțiva băieți în hanorace sport discută în termeni urbani despre sexualitatea forțelor de ordine, dar încet, să nu-i audă măicuțele, pe care le salută respectuo

Cînd erau în opoziție, politicienii locali au susținut entuziaști protestul. Cum au ajuns la putere, s-a terminat. Primăria, sindicatele și alte instituții care scoteau lumea în stradă au dispărut din peisaj. Dar oamenii au rămas. Și biserica. Pe 27 februarie, au ieșit în stradă… unii au numărat 8000. 

Ori din domeniul cotidianului firesc: S-a lăsat frigul. Plouă. Trei copilași murdari pe față se hîrjonesc la poartă și strigă: “Mergem la primărie! Mergem la primărie!“; protopopul Vasile Lăiu e într-un birou notarial; sunt mai mulți organizatori decît jurnaliști (noi și niște francezi); Presa din București nu prea trece pe-aici, doar preia imagini și le comentează conspirativ /apocaliptic.

În timp ce răspunde la o întrebare, protopopul se oprește și ciulește urechile. Se aude un murmur… apoi niște strigăte… se ridică, merge la geam, dă la o parte jaluzelele verticale și face ochii mari. O sută-două de oameni i-au ignorat sfatul și s-au dus să protesteze în fața primăriei, iar acum se îndreaptă spre casa primarului.

Starea de spirit a mulțimii o redă prin prisma istoriei de o dinioară: Părinții lor, foști viitori proletari… Babe pe care le vezi în primele rînduri din biserică. Trei generații într-o armonie perfectă. O băbuță cu o pungă de farmacie mototolită în mînă se duce la tineri într-un moment mai liniștit și le spune, ridicînd un pumn strîns: “Da’ mai strigați, băieți, strigați!“; Tatăl își pune în cap steagul ca să se ferească de ploaie. Băiatul își dă jos masca, dar n-are unde s-o țină; jandarmii intră în protestatari și încearcă să despartă tinerii de bătrîni – acest detaliu puțini posibil l-ar fi observant; asemenea situații pot fi interpretate pur și simplu ca un fapt firesc, cum ar fi: jandarmii intră în protestatari și încearcă să-i despartă; autorul, însă, observă intenția acestora de a despărți o anumită categorie de protestatari – mai tineri, mai fierbinți -, de altă categorie de personae, care sunt bătrănii.

În afărșit aflăm și unele amănunte despre și din viața protopopului: Vasile Lăiu are 50 de ani. Are o pălărie d-aia de popă. În geantă poartă, lîngă cruce și epitrahil, un dosar cu informații despre gazele de șist. și îi mărturisește jurnaistului despre un system care funcționeayă, se pare, impecabil: “Sunt protopop, am 27 de comune în subordine și 150 de sate. În fiecare comună sunt cel puțin 2 preoți, dacă nu trei-patru. Noi avem un sistem informațional direct de la sursă foarte sigur: bunul creștin, care nu minte niciodată. Cetățeanul simplu care spune preotului, săracu’, totul.” (…)

Și în încheiere, încă o creionare a jurnalistului la portretul protopopului, care, dacă nu avea simțul cuvenit unui jurnalist, ar fi omis-o: Noi răspundem mai mult în fața lui Dumnezeu decît dumneavoastră. Noi nu vom fi întrebați doar de cele rele, ci și de ce am fi putut face mai bine. Nu pot să-i spun lui Dumnezeu că nu mi-a dat voie politicul sau un domn senator. Religia impune o anumită disciplină.

La plecare – zice jurnalistul – nu-i pup mîna, dăm noroc; și observă: Are palmele moi; și notează în carnețel o vorbă de duh, să n-o uite:

Multă lume face mișto de religie, dar, în societatea românească lipsită de vlagă, Evanghelia are putere.

Fotoreportajul a fost imprimat în text. Mai remarcăm faptul că acest reportaj este însoțit și de un fotoreportaj care completează bine textul. Planurile generale surprinse de jurnalist arată atmosfera care domină localitatea în cauză, iar fefele oamenilor din fotografiile portret indică asupra liniștii ori neliniștii acestora, a stării lor interioare, a participării la acest protest, fie prin scandări directe, fie prin rezența fizică a unuia sau altui participant. Fotofurnalistului nu i-a scăpat, firește, nici unele detalii care sunt: textile transparantelor, poziționarea protestatarilor în fața poliției, starea unora de expectativă, adresarea protopopului către enoriași în care vedem planul general șters/ne clar, iar pe eropul principal cu fața spre aceștia, unele obiecte de cult etc. În fotoreportaj, pentru a reda adevărata stare de lucruri, au fost folosite mai multe genuri fotografie – plan general, foto în grup, portret, natură, arhitectură, foto în mișcare etc.

Pentru tabloul complet al fenomenului social de la Bîrlad, dar și pentru a continua tema studiului privind detaliile în reportaj, în continuare mă voi referi la un material video de la acele evenimente:

Ep. 1: Marea Adunare de la Bîrlad – de accesat direct (vezi VIDEO);

Alte două reportaje însoțite de fotografii urmează în materialele de mai jos:

Ep. 2: Elevul Paul dintr-a unșpea, scînteia de la Bîrlad – de accesat;

Ep. 3: Mamaie, ăștia de la Chevron vor să mi te-omoare! – de accesat;

3.3. Excesul de detalii în reportaj și denaturarea realității

AL CINCILEA REPORTAJ:

Scrisoarea unui nevăzător care se dezice de reportajul TV în care a apărut

Noiembrie, 2011 de Departamentul Antidiscriminare

Florin Georgescu e un nevăzător care a apărut într-un reportaj din emisiunea “În Premieră” (min.40) de la Antena 3. Nemulțumit de felul în care a fost tratat subiectul, a publicat pe Facebook o replică:

 “Scriu aceste rînduri pentru a mă dezice de reportajul difuzat duminică, 13 noiembrie, pe postul de televiziune Antena 3, în emisiunea doamnei Carmen Avram, “În premieră”.

Iată cîteva dintre lucrurile cu care nu sunt de acord:

Înainte de începerea filmărilor, am avut o înțelegere formală cu reportera din echipa doamnei Avram, în urma căreia se impuneau cîteva condiții. În primul rînd acest material ar fi trebuit să mă ajute în eforturile de a-mi promova cîteva dintre proiectele pe care, împreună cu cîțiva prieteni, le-am inițiat prin asociația “Tandem” pe care am și inființat-o.

În al doilea rînd, am stabilit ca povestea din spatele acestor proiecte, care era evident că trebuia să se intersecteze cu povestea mea personală, să nu poarte acea amprentă a deznădejdilor, a tristeților ireversibile, care își pot afla locul într-o viață de om și în general să nu fie excesiv de grețos colorată. Totusi, exact acesta a fost rezultatul, așa cum, din păcate, se întamplă în cea mai mare parte a presei, atunci cînd dintr-un motiv sau altul este propusă povestea unei persoane cu handicap.

Nici una dintre aceste conditii nu a fost respectate, iată și de ce;

În primul rînd povestea reportajului mi s-a părut penibila pe-alocuri și de un fermecător prost gust. Îmi amintesc că și prin anii 90 am apărut într-un reportaj al Janei Gheorghiu în care și tonul, și scenariul erau aceleași, unde textul era la fel de plin de bezne, unde aveam de-a face cu aceleași eterne mirări privitoare la visele mele nocturne, rugăciuni și alte aspecte la fel de intime și de jenante atunci cînd apar pe ecran.

Eu nu cunosc beznele doamnei Avram și nici nu mă interesează, cu toate că prin prisma profesiei pe care o am, cea de psiholog, am fost și am să mai fiu, probabil, în contact cu beznele multor oameni; credeam însă că măcar cațiva din jurnaliștii din România s-au maturizat ca atitudine în abordarea unor astfel de subiecte. În plus de la fundalul muzical pînă la tonurile uneori nefirești ale doamnei, ți se sugerează un reportaj care are ca subiect o situație de calamitate majoră în urma căreia au rămas oameni fără case, mulți au murit, etc. Nu știu dacă voi remarcați acest gen de paradox, însă nu știu cum se face că atunci cînd este prezentată o persoană cu handicap, primul care infirmă textul și nu se calibreaza din punct de vedere atitudinal pe ideile acelui text, cel care eludeaza ceea ce ar putea fi considerat ca facînd parte din firescul naturii umane, normalizare, etc. este în primul rînd cel care ne prezintă nouă, publicului, aceste povești, adică jurnalistul-reporter. Ma întreb cine are de cîștigat și cine de pierdut în urma unei astfel de abordări; În primul rînd mă gîndesc la acei copii, care chiar dacă se află la o vîrstă mică, sunt într-un fel sau altul ajutați să deprindă exercițiu de a fi prezentați într-o astfel de manieră și implicit să li se formeze, fie și măcar în potențialitate, atitudini și convingeri care sădesc în ei anormalul, atît ca traire emoțională, cît mai ales ca exprimare și percepție socială.

În al doilea rînd pierde și publicul, pentru că este educat pe un anumit gen de percepție, după părerea mea ne sănătoasă, percepție care, nu ajută la nimic. În al treilea rînd are de pierdut subiectul în cauză. În ceea ce mă privește, mi-am asumat ideea ca inființînd o asociație și dorind să promovez o mulțime de proiecte, o să trebuiască să vin de multe ori în contact cu presa și din păcate acest segment este interesat mai mult de fapt imaginea de om cu handicap, ci nu valoarea intrinsecă a proiectelor mele. Totuși, atunci cînd sunt depășite niște granițe ale bunului simț și un producător este interesat exclusiv de un subiect fără cap și coadă, fără foarte multă coerență, doar lacrimi să iasă, atunci consider că respectivul producător mi-a făcut un dublu deserviciu; pe de-o parte îmi asociază imaginea cu tot felul de aspecte în plan social și emoțional pe care am tot dreptul din lume să le refuz sau să nu mi le asum, iar pe de altă parte nu mă ajută în nici un fel așa cum ar putea să o facă, să-mi promovez proiectele și ideile.

Deci, dacă desluseșc corect logica doamnei Avram, trebuie să învăț că un reportaj care își dorește să prezinte o stare de fapt care are de-aface cu persoana cu dizabilități, este pe jumătate ratat, dacă un copil nu este întrebat cum, dacă, și la cine se roagă, ce visează, etc? Oare mai trebuie să învăț, doamna Avram, că penibilul pe care îl ridicați la rang de lucru profesionist, este cu atît mai neprofesionist cu cît este populat de tot felul de bezne și tot felul de alte întunecimi? Și cred că este și direct proporțional cu cantitatea de muci și lacrimi care rezultă în urma vizionării lui.

Dacă într-adevăr vă interesau foarte mult realitățile pe care le presupune învățămîntul din școlile speciale, oare nu era mai logic să aruncați o privire obiectivă și lucidă asupra fenomenului din punct de vedere al strategiilor pe care le avem, dar care rămîn doar pe hîrtie, al resurselor pe care le implică și al logisticii pe care o presupune învățămîntul incluziv? Dacă v-ar fi interesat măcar 15 minute subiectul, ați fi citit cumva materialele de prezentare ale asociației și proiectele pe care și le propune. Dar ați preferat să lăsați să se înțeleagă că vreau să merg cu bicicleta, cu mașina, parașuta, etc., doar pentru că vreau să infirm cumva handicapul pe care îl am, omițînd în acelaș timp faptul că toate aceste proiecte au rolul de a promova înființarea unui centru sportiv paraolimpic, a unui centru de cercetare al tehnologiilor de acces, al unuia de consultanță în ceea ce privește accesibilizările urbane, etc. Bineînteles că toate acestea, plus explicațiile pe care le-am dat în ceea ce privește învățămîntul incluziv, au rămas undeva într-o zonă a lucrurilor neinteresante, de care însă vă face plăcere să vorbiți atunci cînd, la o suetă cu confrații de breaslă, vă mirați cît de infect este jurnalismul in România și cît de ieftine și lacrimogene sunt subiectele care apar oriunde în alta parte, doar la dumneavoastră nu. Ați ținut cumva seama de rugămintea mea de a lăsa la sfarșitul reportajului anunțul pe care îl făceam către oamenii din presă și către ceilalți pe care-I rugam să mi se alăture pentru a promova și a duce la bun sfarșit aceste proiecte?! Nu.

Aș mai avea multe întrebări și mult mai multe remarci de făcut, însă mă frămîntă crunt o întrebare; Dumneavoastră vedeți într-un fel logica acestui reportaj, mesajul pe care ați dorit să-l transmiteți, concluziile pe care un privitor ar fi trebuit să le tragă? Nu am nici cunoștințele necesare, nu am nici menirea să vă spun eu cum trebuie tratat un subiect, dar cred că v-a interesat acest subiect, așa cum mă interesează pe mine soarta balenelor eșuate undeva pe o coastă a oceanului. (…) Apropo, să nu uit, îmi sunteți datoare cu un alt reportaj, pe care mi-aș dori să-l faceți așa cum știu că îl puteți face, cu adevărat bun, care să dea o mînă de ajutor la promovarea acestor idei. Credeți-mă că sunt valoroase.

În final vă felicit pentru echipa pe care o aveți, sunt niște oameni cu adevărat profesioniști de o calitate umană foarte bună.

Florin Georgescu”

COMENTARIU ȘI ANALIZĂ LA REPORTAJUL AL CINCILEA:

Probabil acest reportaj a și fost omis din rețeaua de socializare pentru că nu a fost cu putință să-l privesc și să mă conving pe viu de felul cum a fost tratat subiectul. Cu toate acestea, mi s-a părut destul de interesant pentru a include în studiul de față comentariile, pornind doar de la scrisoarea persoanei care s-a arătat nemulțumit de calitatea jurnalistului și a muncii acestuia. Să vedem, deci, care sunt motivele de supărare ale acestuia, care, între altele, e și nevăzător:

În primul rînd acest material ar fi trebuit să mă ajute în a-mi promova proiectele pe care, împreună cu cîțiva prieteni, le-am inițiat. În al doilea rînd, am stabilit ca povestea din spatele acestor proiecte, (…) să nu poarte acea amprentă a deznădejdilor, a tristeților ireversibile, care își pot afla locul într-o viață de om și să nu fie excesiv de colorată. Totusi, exact acesta a fost rezultatul, (…) atunci cînd dintr-un motiv sau altul este propusă povestea unei persoane cu handicap. Deci, a fost încălcată acea convenție, înțelegere dintre jurnalist și subiect, fapt, desigur supărător.

Dl Georgescu continuă cu: Tonul și scenariul reportajului, textul este plin de bezne, unde aveam de-a face cu aceleași eterne mirări privitoare la visele mele nocturne, rugăciuni și alte aspecte la fel de intime și de jenante atunci cînd apar pe ecran. În plus de la fundalul muzical pînă la tonurile uneori nefirești ale doamnei, ți se sugerează un reportaj care are ca subiect o situație de calamitate majoră în urma căreia au rămas oameni fără case, mulți au murit, etc. Aceste detalii – tonul, scenariul, textul, muzica, fondalul sunt la fel o parte integrantă a reportajului video, iar folosirea lor excesiv, denaturează realitatea.

Atunci cînd este prezentată o persoană cu handicap, primul care infirmă textul este în primul rînd cel care ne prezintă nouă, publicului, aceste povești, adică jurnalistul-reporter. De aici constatarea firească – în acest caz pierde și jurnalistul, dar și jurnalismul în fața publicului. În al doilea rînd pierde și publicul, pentru că este educat pe un anumit gen de percepție ne sănătoasă, percepție care, nu ajută la nimic.

În această situație observăm și alte constatări ale eropului reportajului: de ce nu v-a interest realitățile pe care le presupune învățămîntul din școlile special; oare nu era mai logic să aruncați o privire asupra fenomenului strategiilor pe care le avem, dar care rămîn doar pe hîrtie? al resurselor pe care le implică și al logisticii pe care o presupune învățămîntul incluziv? Nu. Ați preferat să lăsați să se înțeleagă că vreau să merg cu bicicleta, cu mașina, parașuta, etc., doar pentru că vreau să infirm cumva handicapul pe care îl am.

Toate acestea, plus explicațiile date de subiect, în ceea ce privește învățămîntul incluziv, au rămas undeva într-o zonă a lucrurilor neinteresante. În final el amintește și de altă înțelegere avută cu jurnalista: Ați ținut cumva seama de rugămintea mea de a lăsa la sfarșitul reportajului anunțul pe care îl făceam către oamenii din presă și către ceilalți pe care-i rugam să mi se alăture pentru a promova și a duce la bun sfarșit aceste proiecte?! Nu. Dar, cu o ținută de invidiat, acesta trece peste toate supărările și apreciază munca jurnalistei, în care are încredere și care își va corecta greșala: Apropo, să nu uit, îmi sunteți datoare cu un alt reportaj, pe care mi-aș dori să-l faceți așa cum știu că îl puteți face, cu adevărat bun. În final vă felicit pentru echipa pe care o aveți, sunt niște oameni cu adevărat profesioniști de o calitate umană foarte bună.

3.4. Desoperirea detaliului în fotoreportaj

FOTOREPORTAJ, fotoreportaje, s.n. Reportaj înfățișat printr-o succesiune de fotografii, în special instantanee, însoțite de un text explicativ, care prezintă un eveniment, un fapt divers sau unele aspecte (actuale) din viața economică, politică, culturală, sportivă etc. Din fr. photoreportage, rus. fotoreportaj.

Practica spune că nu există rețete clare. Fiecare dintre noi însă am văzut fotoreportaje care ne-au mișcat prin puterea subiectului, inteligența fotografului, succesiunea cadrelor, siguranța textului care însoțește fotografiile, prin mesajul transmis prin gîndurile cu care rămînem în final. Tot în practică găsim fotoreportaje de referință în care fotografii s-au implicat foarte puternic în diverse subiecte: război, subiecte sociale, natură, nud, evenimente, muzică, portret etc.

Majoritatea marilor fotografi au abordat cîteva proiecte, pe care le-au urmărit cu insistența și încăpățînare încercînd să se manifeste creativ dincolo de clișeele și de mesajele standard. Povești reale, făcute cu profesionalism și cu experiența de viață. Reportajul este un gen care se află între genurile informative și cele de opinie. O imagine sau o serie (de imagini) care conține și informații și părerea autorului. Fotograful trebuie să știe cu exactitate subiectul fotoreportajului, iar fotoreportajul e menit să aducă clarificări de ordin vizual, să creeze o "imagine" completă (subiectivă) a ceea ce înseamnă pentru fotograf subiectul respectiv.

Fotoreportajul poate să fie o succesiune de imagini tari, care chiar să înlocuiască povestea, să nu mai fie nevoie de ea. Cel puțin cîteva ar trebui să aibă "punctum", să agațe privirea, dar, neapărat, și cîteva aparent neimportante, ca de exemplu o imaginie cu un papuc înfipt în nămol, o minge spartă.

Dacă e vorba de redarea unui dezastru. Contează mult și aceste "fleacuri" pentru redarea atmosferei. Fotografiile, descriptive, trebuie să ajute textul. Fotografiile să se susțină singure și să-ți poți da seama ce se întîmplă numai din imagini.

Fotoreportajul e ceva descriptiv, capabil să transmită pe lîngă informație, o stare (gen sărăcie, veselie, tensiune etc). Fotoreportajul este o formă de descriere cronologică prin imaginii a unui aspect, eveniment din viața publică cu valoare importantă de interes larg general.

Text și imagini. Un text susținut puternic cu imagini. Rezultat, pe cît posibil coerent, legat, care vorbește despre implicarea și înțelegerea unui proiect, ales ori impus. Calea de a-ți dovedi, ca fotograf, răbdarea, valoarea, cultura și curajul… Redarea/relatarea unei povești, întîmplări, situații, stări de fapt prin imagini.

Este o formă de jurnalism unde se fac fotografii narative despre un eveniment sau un subiect.

Pe scurt… e o poveste în imagini cu rădăcinile înfipte în realitate… de aici se poate dezvolta foarte mult…

A se vedea Anexa 1 (p.70) – Viața în direct a lui Adrian Păunescu în imagini – fotoreportaj.

CONCLUZII

După cum am observat, lucrarea conține analize minuțioase și vorbește despre lucruri concrete și în special despre detaliu care este un element important al reportajului, în special, de televiziune. Persoanele din reportajele prezentate nu sunt nici ele un rezultat al scrierii ori filmării de către autor, însă comentariile și analiza textelor, sper să fi adus mai multă lumină asupra importanței detaliilor în reportajul din multi-media. Însemnătatea prezenței/utilizarea acestor materiale au servit drept sursă de inspirație și analiză pentru a arăta elementele aparent vizibile, dar de fapt abia percepute de simplul consumator.

Pentru că am dorit această lucare un ghid și nu un volum de meditații și digresiuni la tema reportajului, vom fi și în încheiere, la fel de succinți ca și în introducere.

Sperăm că am reușit să creăm acel concept clar al detaliului ca parte indispensabilă a reportajului. Susțin, însă că definirea reportajului nu începe și nu termină cu această lucrare, la fel cum și detaliul nu este tratat, analizat completamente aici. Un lucru, însă, este cert – cea mai bună modalitate de a poseda tehnicile reportajului și de a opera cu detaliul este de a ieși în teren și a le practica.

Reieșind din cele spuse mai sus, putem trage următoarele concluzii și recomandări:

Toate mediile – mai vechi și mai noi – au același rol, rolul de a informa, de a crea contactul cu publicul, de a relaționa cu el și de a satisface necesitatea de a fi informat;

Diferențele între produsele diverselor medii sunt vizibile prin metodele de transmisiune, fiecare avînd avantajul, fie de a informa oriunde, fie de a fi mai greu accesibil, dar de a avea puterea imaginii de la fața locului;

Reporterul are aceleași obligații, chiar dacă parcurge etape diferite în realizarea materailului;

Reporterul tv nu poate realiza un material jurnalistic fără contribuția colegilor din redacție;

Reporterul din presa scrisă și online este mult mai independent decît cel tv, pentru că nu depinde de operator, avînd unicul său instrument pixul ori reportofonul cu care surprinde zgomote și înregistrează informații, discursuri;

Etapele documentare-surse-planificare-înregistrare-montare sunt valabile atît pentru radio, cît și pentru televiziune;

Tot mai multe televiziuni, au și cîte un post de radio, combinînd ambele canale media în procesul de informare.

Cele mai solicitate rămîn a fi reportajele realizate de televiziuni. Mai nou, acestea sunt și pe internet, ceea ce reușește să-i cucerească pe internauți.

Reportajele sunt cele care aduc realitatea mai aproape de cititor, ascultător și telespectator, pentru că culege informația de la fața locului și de la sursele vizate;

Dezvoltarea pieței mediatice din Republica Moldova contribuie considerabil la calitatea reportajelor difuzate și motivează reporterii să fie mult mai corecți;

Televiziunea vînează consumatorii oferind imagini și titluri mai des exagerate și nu informative, iar radioul cu informații sonore și voci radiofonice;

Greșelile de ordin deontologic sunt cel mai des comise de reporterii de televiziune, cei care exploatează imaginea, știind că există anumite reguli, limite și bun-simț;

Goana după exclusivitate știrbește din acuratețea și corectitudinea materialelor jurnalistice;

Rolul jurnalistului este de a informa și nu de a șoca;

Reportajele din presa scrisă, radio și cele tv sunt surse de informare pentru un public diferit, așa cum fiecare alege ce consumă și cînd consumă, la fel o face și consumatorul de produse mediatice, alege ce și pe cine citește/ascultă/privește;

Reportajul pretinde a fi cel mai informativ, pentru că jonglează cu informația culeasă de pe teren și sursele care cunosc subiectul abordat.

În încheiere vom constata că specificul de bază al reportajului se axează pe jurnalist (reporter), care se află la fața locului și intră în contact direct cu evenimentul. Acesta e momentul în care reporterul își exercită funcția de a culege și prelucra informația, pentru a o formula în mesaj și transmite receptorilor. La fel ca alte genuri jurnalistice, reportajul combină o serie de elemente: informativitate, accesibilitate, credibilitate, coerență, claritate.

Cu toate acestea, jurnalismul este într-o continuă evoluție, iar termenii utilizați în jurnalism capătă noi și noi conotații. S-ar putea ca în cîțiva ani multe din această lucrare să nu mai aibă o valoare similară cu cea din momentul scrierii. De aceea rugăm cititorul să atragă atenția asupra ideilor și direcțiilor în tratarea temei propuse.

Considerăm o astfel de lucrare importantă anume prin faptul că nu înceracă să teoretizeze aspecte ale unei profesii prin definiție de acțiune, ci dimpotrivă să ofere niște puncte de pornire care pot și trebuie dezvoltate. Asta pentru a ne păstra liberi de interpretări și decizii determinate și inflexibile.

Bibliografie

Angelescu, Silviu. Portretul literar. București: Editura Univers, 1985.

Atanasiu, Eugen. Televiziune sau televorbire – riscul autoanihilării. București: Editura VICTOR, 2005. 178 p.

Bazin, André. Ce este cinematograful? București: Editura Meridiane, 1968. 214 p.

Bakenhus N. Radioul local: ghid practic pentru jurnaliști. Iași: Polirom, 1998. 251 p. 

Bertrand Claude-J. O introducere în presa scrisă și vorbită. Iași: Polirom, 2001. 262 p.

Berger, René. Artă și comunicare. București: Meridiane, 1976. 160 p.

Bertrand, Claude-Jean (coordonator). O introducere în presa scrisă și vorbită. Iași: Editura Polirom, 2001. 222 p.

Bignell, Jonathan & Jeremy Orlebar, Jeremy. Manual practic de televiziune. Iași: Editura Polirom, 2009. 186 p.

Bignell J. Manual practic de televiziune. Iași: Polirom, 2009. 310 p.

Bohanțov, A., Genuri și formate de televiziune. Chișinău: ULIM, 2012. 168 p.

Bourdieu, Pierre. Despre televiziune. București: Grupul Editorial ART, 2007. 164 p.

Brezuleanu, Ana-Maria. Leonid Andreev între reflecție și revoltă. București: Grai și Suflet – Cultura Națională, 1996. 214 p.

Briggs, Asa & Burke, Peter. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 168 p.

Bucheru, Ion. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Editura Fundației România de mâine, 1997. 188 p.

Codul deontologic al jurnalistului din Republica Moldova. Redacție nouă. Chișinău 2011. 134 p.

Coman M. Manual de jurnalism. Iași: Polirom, 2009. 386 p.

Coman M. Întroducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 357 p.

Coman M. Manual de jurnalism: tehnici fundamentale de redactare. Vol. I. Iași: Polirom, 2005. 270 p. 

Coman M. Manual de jurnalism: tehnici fundamentale de redactare. Vol.II. Iași: Polirom, 2006. 287 p. 

Coval D. Jurnalism de investigație, Chișinău 1998. 95 p.

Dahlgren P., Sparks C. Jurnalismul și cultura populară. Iași: Polirom, 2004. 223 p.

Dobrescu P. Bârgăoanu A. Mass media și Societatea. București 2001. 202 p.

Fleeson Lucinda S. Sapă mai adînc, țintește mai departe, Centrul Independent de jurnalism, Chișinău 2001, 50 p.

Francastel, Galienne & Francastel, Pierre. Portretul. 50 de secole de umanism în pictură. București: Meridiane, 1973.

Grigoryan M. Manula de jurnalism. Chișinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2008. 191 p.

Haas M., Zimmer G., Frigge U. Radio management: Manualul jurnalistului de radio. Iași: Polirom, 2001. 464 p.

Jurnalismul pentru omul de rând. Chișinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2012 (www.ijc.iatp.md)

Lazar M. Noua televiziune si jurnalismul de specol. Iași: Polirom 2008. 200 p.

Lipovetsky, Gilles & Serroy, Jean. Ecranul global. Cultură, mass-media și cinema în epoca hipermodernă. Iași: Polirom, 2008. 228 p.

Mass media în Republica Moldova. Chișinău, decembrie 2012, Centrul pentru Jurnalism Independent, 40 p.

Neagu A. Transmisiunea în direct. Iași: Polirom, 2012. 235 p.

Paraschivescu, Radu. Dubios mediocrația venea (și nu mai pleca). În: Dilema veche, nr. 131, 27 iulie 2006.

Plămădeală, Ana-Maria. Mitul și filmul. Chișinău: Editura Epigraf, 2001. 344 p.

Popescu, Cristian Florin. Dicționar explicativ de Jurnalism, Relații Publice și Publicitate. București: Editura Tritonic, 2002. 288 p.

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. Volumul II. București: Editura Tritonic, 2004. 244 p.

Popescu C. F. Manual de jurnalism. București: Tritonic, 2003. 156 p.

Popa F. Verbalul și paraverbalul în discursul radiofonic. Iași: Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2009. 306 p.

Preda S. Tehnici de redactare în presa scrisă. Iași: Polirom, 2006. 223 p.

Pricop, Lucian. Management în cinematografie. București: Tritonic, 2004. 180 p.

Rotaru V. Ghid pentru jurnaliști și activiști din domeniul drepturilor omului. Chișinău: Cartier, 2012. 136 p.

Randall D. Jurnalistul universal. Iași: Polirom, 2007. 355 p.

Rachieru, Adrian Dinu. Globalizare și cultură media. Iași: Institutul European, 2003. 180 p.

Randall, David. Jurnalistul universal. Iași: Polirom, 1998. 224 p.

Roșca L. Producția textului jurnalistic. Iași: Polirom, 2004. 250 p.

Stoian M. Genuri ziaristice. București: Editura Fundației România de Mîine, 2007. 94 p.

Tucă M. Verde-n față. Interviuri. Iași: Polirom, 2005. 244 p.

Visinescu V. Jurnalism contemporan. București: Hyperion, 2001. 335 p.

Zeca-Buzura, Daniela. Jurnalismul de televizune. Iași: Editura Polirom, 2005. 224 p.

Zeca-Buzura, Daniela. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Editura Polirom, 2007. 180 p.

Zeca-Buzura, Daniela. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Editura Polirom, 2009. 188 p.

Zelizer B. Despre jurnalism la modul serios. Iași: Polirom, 2007. 278 p.

Surse internet

http://www.ziarul21.ro/new/index.php/lifestyle-a-timp-liber/reportaj/7532-o-bijuterie-in-paragin-la-captul-turzii

http://www.gandul.info/international/unul-dintre-cei-mai-puternici-oameni-din-lume-s-ar-fi-plimbat-cu-taxiul-prin-beijing-sunteti-primul-care-m-a-recunoscut-10768973

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/invierea-poftelor-pentru-credinciosii-de-cinci-minute-mai-da-o-dracu-de-lumina-hai-sa-bem-642441.html

http://vlad.ursulean.ro (Tînăru’ jurnalist rătăcitor)

http://vlad.ursulean.ro/mamaie-astia-de-la-chevron-vor-sa-mi-te-omoare/

http://dexonline.ro/definitie/reportaj

http://www.ghidjurnalism.ro/reportajul

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/mass-comedia/articol/starea-reportajului-tv

www.radiochisinau.md

http://ro.wikipedia.org/wiki/Reportaj

http://unimedia.md/?mod=newsHYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=41648"&HYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=41648"id=41648

http://unimedia.md/?mod=newsHYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=47076"&HYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=47076"id=47076

http://unimedia.md/?mod=newsHYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=46962"&HYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=46962"id=46962 Comănescu, Iulian. Jurnalismul de date. Vezi: http://theindustry.ro/2012/10/jurnalismul-de-date-i-definitia-mantrele/

Comunicat de presă. Vezi:http://agenda.liternet.ro/articol/13765/Comunicat-de-presa/Documentarul-Life-in-a-Day-in-programul-cinematografelor-din-Bucuresti.html

Coste-Cerdan Nathalie & Diberder Alain Le. Televiziunea. București: Humanitas, 1991.

Crețulescu, Andrei. Sobru și elegant – Good Night, and Good Luck. Vezi: http://agenda.liternet.ro/articol/2605/Andrei-Cretulescu/Sobru-si-elegant-Good-Night-and-Good-Luck.html.

Dantzig, Charles. Serialele. În: Jerome Garcin (coordonator). Noile mitologii. București: ART, 2009.

Siohan, Stéphane. Vezi: http://totb.ro/stephane-siohan-web-jurnalist-si-regizor-web-documentarele-ii-ofera-publicului-sansa-sa-patrunda-mai-adanc-in-subiect-si-sa-aiba-o-experienta-personala/

Anexă

Viața în direct a lui Adrian Păunescu în imagini / FOTOREPORTAJ

Autor:  Ana Zidărescu (Vineri, 5 noiembrie 2010, evz.ro)

Poetul Adrian Păunescu a murit astăzi la vîrsta de 67 de ani. Anunțul decesului a fost făcut de doctorul Șerban Brădișteanu, șeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară a Spitalului Floreasca.

El suferea de insuficiență cardiacă, renală, hepatică și respiratorie. "Astăzi, 05.11.2010, la orele 07.15, inima maestrului Adrian Păunescu a încetat să mai bată. După nenumarate tentative de resuscitare a trebuit să ne declarăm învinși… și maestrul a plecat dintre noi". Medicii au declarat încă de miercuri că starea poetului Adrian Păunescu era extrem de gravă. Poetul Adrian Păunescu a fost internat la Spitalul de Urgență Floreasca în 26 octombrie.

Adrian Păunescu, alături de una dintre fiicele sale (Ana-Maria), la Palatul Elisabeta, pe 23 iulie 1993. Păunescu avea trei copii: Ioana (1967), Andrei (1969) și Ana-Maria.

Un detaliu abia sesizabil este felul cum se lasă mîngîiat Păunescu de fiica lui – mîna de sub barbă.

Desființat în 1985, Cenaclul Flacăra, fondat de Adrian Păunescu, a adunat peste 1.600 de manifestări culturale, de muzică și poezie. Peste 6 milioane de spectatori au participat la adunările Cenaclului Flacăra.

Ochii lui Păunescu nu privesc doar spre sală, auditoriu, ci mai degrabă peste ani, peste epoci de mai inbînzi, cum ar spune-o chiar el.

Adrian Păunescu a fondat Cenaclul Flacăra în septembrie 1973. Relația lui Păunescu cu regimul comunist a generat neînțelegeri, iar în cele din urmă, din cauza criticilor directe aduse conducerii regimului comunist, Păunescu a fost înlăturat de la conducerea Cenaclului, în 1985.

E o măsură, parcă exactă – nici mai mare nici mai mică, nici mai mult, nici mai puți. Exact atît cît arată poetul trebuie să mai facem, trebuie să mai scriem, trebuie să mai citim etc. etc.

Adrian Păunescu, în tinerețe. El s-a născut pe 20 iulie 1943,

într-o localitate din Basarabia, sub numele de familie Păun.

Un portretcorect – umbra își are efectul, la fel cum șu lumina scoate în evidență chipul tănărului Păunescu

Poetul s-a implicat în activitatea Partidului Comunist Român din 1968.

Relația cu regimul comunist a fost una ambiguă, cu oscilații de la poezii adulatoare pentru Ceaușescu, la critici directe.

În cele din urmă, Adrian Păunescu a fost exclus din PCR.

Două chipuri pe cît de aproiate, pe atît de îndepărte.

Adrian Păunescu alături de Cornelui Vadim Tudor. În urmă cu cîteva zile, Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM, a declarat în timpul unei conferințe de presă că regretă starea de sănătate a lui Adrian Păunescu: "Nu cred că e ora să nu mă gîndesc la bietul Adrian Păunescu. Nu îmi pot imagina cum un om care a fost lucid o viață întreagă acum se zbate între viață și moarte. Noi am fost ca frații siamezi. Ne știm din 1964. Și, în ciuda unor conflicte, ne-am prețuit reciproc", a mai spus Vadim.

Surprinzător – și unul și altul se află față în față cu adversarul și prietenul, posibil doar în compania doamnei de alături..

Adrian Păunescu și Ion Iliescu.

Prieteni și cu politicul, și cu literarul, și cu lumea, și cu… nelumea, dar sigur pe sine în orice împrejurări.

Adrian Păunescu și Grigore Vieru. Vieru a murit anul trecut, în ianuarie, în urma unui accident rutier. Păunescu spunea că poetul Grigore Vieru i-a fost "cel mai bun și mai drag prieten". La înmormîntarea lui Grigore Vieru, Adrian Păunescu a compus o poezie, "Iartă-ne, Grigore!", în memoria poetului basarabean.

De parcă privește spre Basarabia, spre Copăceni, spre altă lume, dar tot a lui – a noastră, într-o singură privire, comună privie cu a lui Grigore Vieru.

Adrian Păunescu și Grigore Vieru.

Mai relaxați, dar la fel de împovărați de grijile neamului.

Adrian Păunescu alături de Ion Aldea Teodorovici. Teodorovici, compozitor și cîntăreț din Republica Moldova a cîntat alături de soția sa, Doina, și de poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, în fața soldaților care au luptat în războiul de pe Nistru. Cei patru artiști s-au aflat la aproape 300 de metri distanță de frontul de luptă. Ion și Doina Aldea Teodorovici au murit pe 30 octombrie 1992, în urma unui accident de mașină, la 49 de kilometri distanță de București.

Aeastă expresie monumentală îl reprezintă pe Păunescu și aici.

Adrian Păunescu și Ilie Verdeț, prim-ministru al României în perioada 29 martie 1979–21 mai 1982.

Adrian Păunescu, la o întîlnire cu George Copos.

Adrian Păunescu, Ilie Verdeț și Corneliu Vadim Tudor

Adrian Păunescu, în Parlamentul României

Adrian Păunescu, în 2006, cu ocazia lansării volumului de antologie de poeme "Marea Tîrzie", de Evgheni Evtușenko.

Adrian Păunescu, alături de Octavian Belu, în iulie 2009, la evenimentul "Campioni de legendă". În cadrul evenimentului care a avut loc la Sala Floreasca au fost premiați handbaliștii de legendă ai anilor '60-'70.

Bibliografie

Angelescu, Silviu. Portretul literar. București: Editura Univers, 1985.

Atanasiu, Eugen. Televiziune sau televorbire – riscul autoanihilării. București: Editura VICTOR, 2005. 178 p.

Bazin, André. Ce este cinematograful? București: Editura Meridiane, 1968. 214 p.

Bakenhus N. Radioul local: ghid practic pentru jurnaliști. Iași: Polirom, 1998. 251 p. 

Bertrand Claude-J. O introducere în presa scrisă și vorbită. Iași: Polirom, 2001. 262 p.

Berger, René. Artă și comunicare. București: Meridiane, 1976. 160 p.

Bertrand, Claude-Jean (coordonator). O introducere în presa scrisă și vorbită. Iași: Editura Polirom, 2001. 222 p.

Bignell, Jonathan & Jeremy Orlebar, Jeremy. Manual practic de televiziune. Iași: Editura Polirom, 2009. 186 p.

Bignell J. Manual practic de televiziune. Iași: Polirom, 2009. 310 p.

Bohanțov, A., Genuri și formate de televiziune. Chișinău: ULIM, 2012. 168 p.

Bourdieu, Pierre. Despre televiziune. București: Grupul Editorial ART, 2007. 164 p.

Brezuleanu, Ana-Maria. Leonid Andreev între reflecție și revoltă. București: Grai și Suflet – Cultura Națională, 1996. 214 p.

Briggs, Asa & Burke, Peter. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 168 p.

Bucheru, Ion. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Editura Fundației România de mâine, 1997. 188 p.

Codul deontologic al jurnalistului din Republica Moldova. Redacție nouă. Chișinău 2011. 134 p.

Coman M. Manual de jurnalism. Iași: Polirom, 2009. 386 p.

Coman M. Întroducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 357 p.

Coman M. Manual de jurnalism: tehnici fundamentale de redactare. Vol. I. Iași: Polirom, 2005. 270 p. 

Coman M. Manual de jurnalism: tehnici fundamentale de redactare. Vol.II. Iași: Polirom, 2006. 287 p. 

Coval D. Jurnalism de investigație, Chișinău 1998. 95 p.

Dahlgren P., Sparks C. Jurnalismul și cultura populară. Iași: Polirom, 2004. 223 p.

Dobrescu P. Bârgăoanu A. Mass media și Societatea. București 2001. 202 p.

Fleeson Lucinda S. Sapă mai adînc, țintește mai departe, Centrul Independent de jurnalism, Chișinău 2001, 50 p.

Francastel, Galienne & Francastel, Pierre. Portretul. 50 de secole de umanism în pictură. București: Meridiane, 1973.

Grigoryan M. Manula de jurnalism. Chișinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2008. 191 p.

Haas M., Zimmer G., Frigge U. Radio management: Manualul jurnalistului de radio. Iași: Polirom, 2001. 464 p.

Jurnalismul pentru omul de rând. Chișinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2012 (www.ijc.iatp.md)

Lazar M. Noua televiziune si jurnalismul de specol. Iași: Polirom 2008. 200 p.

Lipovetsky, Gilles & Serroy, Jean. Ecranul global. Cultură, mass-media și cinema în epoca hipermodernă. Iași: Polirom, 2008. 228 p.

Mass media în Republica Moldova. Chișinău, decembrie 2012, Centrul pentru Jurnalism Independent, 40 p.

Neagu A. Transmisiunea în direct. Iași: Polirom, 2012. 235 p.

Paraschivescu, Radu. Dubios mediocrația venea (și nu mai pleca). În: Dilema veche, nr. 131, 27 iulie 2006.

Plămădeală, Ana-Maria. Mitul și filmul. Chișinău: Editura Epigraf, 2001. 344 p.

Popescu, Cristian Florin. Dicționar explicativ de Jurnalism, Relații Publice și Publicitate. București: Editura Tritonic, 2002. 288 p.

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. Volumul II. București: Editura Tritonic, 2004. 244 p.

Popescu C. F. Manual de jurnalism. București: Tritonic, 2003. 156 p.

Popa F. Verbalul și paraverbalul în discursul radiofonic. Iași: Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2009. 306 p.

Preda S. Tehnici de redactare în presa scrisă. Iași: Polirom, 2006. 223 p.

Pricop, Lucian. Management în cinematografie. București: Tritonic, 2004. 180 p.

Rotaru V. Ghid pentru jurnaliști și activiști din domeniul drepturilor omului. Chișinău: Cartier, 2012. 136 p.

Randall D. Jurnalistul universal. Iași: Polirom, 2007. 355 p.

Rachieru, Adrian Dinu. Globalizare și cultură media. Iași: Institutul European, 2003. 180 p.

Randall, David. Jurnalistul universal. Iași: Polirom, 1998. 224 p.

Roșca L. Producția textului jurnalistic. Iași: Polirom, 2004. 250 p.

Stoian M. Genuri ziaristice. București: Editura Fundației România de Mîine, 2007. 94 p.

Tucă M. Verde-n față. Interviuri. Iași: Polirom, 2005. 244 p.

Visinescu V. Jurnalism contemporan. București: Hyperion, 2001. 335 p.

Zeca-Buzura, Daniela. Jurnalismul de televizune. Iași: Editura Polirom, 2005. 224 p.

Zeca-Buzura, Daniela. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Editura Polirom, 2007. 180 p.

Zeca-Buzura, Daniela. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Editura Polirom, 2009. 188 p.

Zelizer B. Despre jurnalism la modul serios. Iași: Polirom, 2007. 278 p.

Surse internet

http://www.ziarul21.ro/new/index.php/lifestyle-a-timp-liber/reportaj/7532-o-bijuterie-in-paragin-la-captul-turzii

http://www.gandul.info/international/unul-dintre-cei-mai-puternici-oameni-din-lume-s-ar-fi-plimbat-cu-taxiul-prin-beijing-sunteti-primul-care-m-a-recunoscut-10768973

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/invierea-poftelor-pentru-credinciosii-de-cinci-minute-mai-da-o-dracu-de-lumina-hai-sa-bem-642441.html

http://vlad.ursulean.ro (Tînăru’ jurnalist rătăcitor)

http://vlad.ursulean.ro/mamaie-astia-de-la-chevron-vor-sa-mi-te-omoare/

http://dexonline.ro/definitie/reportaj

http://www.ghidjurnalism.ro/reportajul

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/mass-comedia/articol/starea-reportajului-tv

www.radiochisinau.md

http://ro.wikipedia.org/wiki/Reportaj

http://unimedia.md/?mod=newsHYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=41648"&HYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=41648"id=41648

http://unimedia.md/?mod=newsHYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=47076"&HYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=47076"id=47076

http://unimedia.md/?mod=newsHYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=46962"&HYPERLINK "http://unimedia.md/?mod=news&id=46962"id=46962 Comănescu, Iulian. Jurnalismul de date. Vezi: http://theindustry.ro/2012/10/jurnalismul-de-date-i-definitia-mantrele/

Comunicat de presă. Vezi:http://agenda.liternet.ro/articol/13765/Comunicat-de-presa/Documentarul-Life-in-a-Day-in-programul-cinematografelor-din-Bucuresti.html

Coste-Cerdan Nathalie & Diberder Alain Le. Televiziunea. București: Humanitas, 1991.

Crețulescu, Andrei. Sobru și elegant – Good Night, and Good Luck. Vezi: http://agenda.liternet.ro/articol/2605/Andrei-Cretulescu/Sobru-si-elegant-Good-Night-and-Good-Luck.html.

Dantzig, Charles. Serialele. În: Jerome Garcin (coordonator). Noile mitologii. București: ART, 2009.

Siohan, Stéphane. Vezi: http://totb.ro/stephane-siohan-web-jurnalist-si-regizor-web-documentarele-ii-ofera-publicului-sansa-sa-patrunda-mai-adanc-in-subiect-si-sa-aiba-o-experienta-personala/

Anexă

Viața în direct a lui Adrian Păunescu în imagini / FOTOREPORTAJ

Autor:  Ana Zidărescu (Vineri, 5 noiembrie 2010, evz.ro)

Poetul Adrian Păunescu a murit astăzi la vîrsta de 67 de ani. Anunțul decesului a fost făcut de doctorul Șerban Brădișteanu, șeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară a Spitalului Floreasca.

El suferea de insuficiență cardiacă, renală, hepatică și respiratorie. "Astăzi, 05.11.2010, la orele 07.15, inima maestrului Adrian Păunescu a încetat să mai bată. După nenumarate tentative de resuscitare a trebuit să ne declarăm învinși… și maestrul a plecat dintre noi". Medicii au declarat încă de miercuri că starea poetului Adrian Păunescu era extrem de gravă. Poetul Adrian Păunescu a fost internat la Spitalul de Urgență Floreasca în 26 octombrie.

Adrian Păunescu, alături de una dintre fiicele sale (Ana-Maria), la Palatul Elisabeta, pe 23 iulie 1993. Păunescu avea trei copii: Ioana (1967), Andrei (1969) și Ana-Maria.

Un detaliu abia sesizabil este felul cum se lasă mîngîiat Păunescu de fiica lui – mîna de sub barbă.

Desființat în 1985, Cenaclul Flacăra, fondat de Adrian Păunescu, a adunat peste 1.600 de manifestări culturale, de muzică și poezie. Peste 6 milioane de spectatori au participat la adunările Cenaclului Flacăra.

Ochii lui Păunescu nu privesc doar spre sală, auditoriu, ci mai degrabă peste ani, peste epoci de mai inbînzi, cum ar spune-o chiar el.

Adrian Păunescu a fondat Cenaclul Flacăra în septembrie 1973. Relația lui Păunescu cu regimul comunist a generat neînțelegeri, iar în cele din urmă, din cauza criticilor directe aduse conducerii regimului comunist, Păunescu a fost înlăturat de la conducerea Cenaclului, în 1985.

E o măsură, parcă exactă – nici mai mare nici mai mică, nici mai mult, nici mai puți. Exact atît cît arată poetul trebuie să mai facem, trebuie să mai scriem, trebuie să mai citim etc. etc.

Adrian Păunescu, în tinerețe. El s-a născut pe 20 iulie 1943,

într-o localitate din Basarabia, sub numele de familie Păun.

Un portretcorect – umbra își are efectul, la fel cum șu lumina scoate în evidență chipul tănărului Păunescu

Poetul s-a implicat în activitatea Partidului Comunist Român din 1968.

Relația cu regimul comunist a fost una ambiguă, cu oscilații de la poezii adulatoare pentru Ceaușescu, la critici directe.

În cele din urmă, Adrian Păunescu a fost exclus din PCR.

Două chipuri pe cît de aproiate, pe atît de îndepărte.

Adrian Păunescu alături de Cornelui Vadim Tudor. În urmă cu cîteva zile, Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM, a declarat în timpul unei conferințe de presă că regretă starea de sănătate a lui Adrian Păunescu: "Nu cred că e ora să nu mă gîndesc la bietul Adrian Păunescu. Nu îmi pot imagina cum un om care a fost lucid o viață întreagă acum se zbate între viață și moarte. Noi am fost ca frații siamezi. Ne știm din 1964. Și, în ciuda unor conflicte, ne-am prețuit reciproc", a mai spus Vadim.

Surprinzător – și unul și altul se află față în față cu adversarul și prietenul, posibil doar în compania doamnei de alături..

Adrian Păunescu și Ion Iliescu.

Prieteni și cu politicul, și cu literarul, și cu lumea, și cu… nelumea, dar sigur pe sine în orice împrejurări.

Adrian Păunescu și Grigore Vieru. Vieru a murit anul trecut, în ianuarie, în urma unui accident rutier. Păunescu spunea că poetul Grigore Vieru i-a fost "cel mai bun și mai drag prieten". La înmormîntarea lui Grigore Vieru, Adrian Păunescu a compus o poezie, "Iartă-ne, Grigore!", în memoria poetului basarabean.

De parcă privește spre Basarabia, spre Copăceni, spre altă lume, dar tot a lui – a noastră, într-o singură privire, comună privie cu a lui Grigore Vieru.

Adrian Păunescu și Grigore Vieru.

Mai relaxați, dar la fel de împovărați de grijile neamului.

Adrian Păunescu alături de Ion Aldea Teodorovici. Teodorovici, compozitor și cîntăreț din Republica Moldova a cîntat alături de soția sa, Doina, și de poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, în fața soldaților care au luptat în războiul de pe Nistru. Cei patru artiști s-au aflat la aproape 300 de metri distanță de frontul de luptă. Ion și Doina Aldea Teodorovici au murit pe 30 octombrie 1992, în urma unui accident de mașină, la 49 de kilometri distanță de București.

Aeastă expresie monumentală îl reprezintă pe Păunescu și aici.

Adrian Păunescu și Ilie Verdeț, prim-ministru al României în perioada 29 martie 1979–21 mai 1982.

Adrian Păunescu, la o întîlnire cu George Copos.

Adrian Păunescu, Ilie Verdeț și Corneliu Vadim Tudor

Adrian Păunescu, în Parlamentul României

Adrian Păunescu, în 2006, cu ocazia lansării volumului de antologie de poeme "Marea Tîrzie", de Evgheni Evtușenko.

Adrian Păunescu, alături de Octavian Belu, în iulie 2009, la evenimentul "Campioni de legendă". În cadrul evenimentului care a avut loc la Sala Floreasca au fost premiați handbaliștii de legendă ai anilor '60-'70.