. Transformarea Sistemului Economic In Romania Dupa 1990

CAPITOLUL 1.

IMPORTANȚA SISTEMULUI SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

1.1 FUNCȚIILE ȘI ROLUL BĂNCILOR ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

În economia socialistă sistemul bancar a avut un rol pasiv. Banca Centrala de stat si băncile specializate erau elementele sistemului numit în literatura de specialitate monobancar. Băncile erau din punct de vedere funcțional entități contabile si administrative care țineau evidența fondurilor împrumutate întreprinderilor de stat în conformitate cu prevederile planului de finanțare , de cele mai multe ori fără nici-o legătură cu rentabilitatea , riscurile și costul oportunității proiectelor finanțate.

Problema principală în crearea unui sector financiar eficient și competitiv este asigurarea mobilizării economiilor interne și alocarea lor eficientă către cele mai rentabile utilizări. Îndeplinirea acestei funcții conferă instituțiilor financiare un rol central în impunerea disciplinei financiare la nivelul întreprinderilor.

Băncile vor influența în diferite moduri derularea procesului de privatizare. Din punct de vedere strict financiar , ele vor trebui să asigure nu numai capitalul necesar pentru ca sectorul privat să cumpere întreprinderile de stat, ci și creditarea întreprinderilor de stat ce se restructurează. În lipsa altor instituții financiare, băncile vor trebui să asigure și serviciul de consultanță pentru clienți, jucând un rol relativ important chiar în conducerea întreprinderilor cu probleme.

În practică, băncile rămân singurele instituții capabile să impună disciplina financiară asupra întreprinderilor de stat, forțându-le să respecte restricția bugetară. Astfel cele mai multe întreprinderi de stat nu-și vor asuma singure sarcina modernizării si a restructurării.

Un sistem financiar concurențial si eficient reprezintă și o condiție preliminară pentru dezvoltarea unei piețe de capital. Eforturile țărilor din zonă de a dezvolta fonduri de investiții, piețe de obligațiuni și acțiuni, nu pot avea succes în lipsa gamei complete de servicii oferite de bănci pentru asigurarea gestiunii portofoliilor de valori mobiliare, informarea clienților precum și pentru sprijinirea acestora în găsirea celei mai potrivite modalități de finanțare a proiectelor lor.

Sistemul financiar bancar în ansamblul său îndeplinește și alte funcții de o importanță maximă pentru economie și întreprinderi, îndeosebi în ceea ce privește mecanismele de transmitere a politicii monetare și sistemul de plăți.

Din 1990 și până în prezent sistemul financiar-bancar românesc a suferit transformări majore dar perioada de tranziție către o structură relativ stabilă nu este încheiată, date fiind procesele semnificative care au loc la nivelul băncilor comerciale. Din punct de vedere structural sistemul bancar românesc este organizat la două niveluri caracterizate prin funcții diferite – la primul etalon banca centrala care, conform statutului său, poate fi privită ca autoritate monetară și autoritate bancară; -la cel de-al doilea nivel se află băncile comerciale și celelalte instituții specializate de credit.

În afara sistemului bancar propriu-zis, dar tot în sfera relațiilor financiare, acționează alte instituții financiare cum ar fi societățile de asigurare, fonduri mutuale de plasament, casele de schimb valutar, casele de amanet precum și un număr nedeterminat dar relativ redus de persoane care oferă împrumuturi cu dobânzi ridicate.

Deși structura aceasta este relativ stabilă, în cadrul ei se produc în permanență modificări de ordin cantitativ și calitativ legate de apariția unor noi instituții și evoluția diferitelor componente.

Cea mai mare parte a fluxurilor legate de procesul de intermediere financiară se derulează în România prin intermediul băncilor comerciale , astfel că sistemul bancar reprezintă principalul element al sistemului financiar românesc.

1.2 BANCA CENTRALA ȘI FUNCȚIILE EI

O bancă centrală nu este produsul unei evoluții normale generate de dezvoltarea piețelor financiare. Ea a apărut ca urmare a unor favoruri guvernamentale, se bucură de anumite privilegii și are anumite responsabilității. În general această bancă apare ca un bancher al statului și al celorlalte bănci din sistem.

Sarcina principală a unei bănci centrale o reprezintă influențarea comportamentului sistemului într-un sens consistent cu scopurile politicii economice prin folosirea unor instrumente specifice, atât de piață (cum ar fi vânzările (cumpărările de titluri sau devize) cât și administrative (cum ar fi măsurile de control selectiv al creditelor) cu un impact imediat asupra piețelor financiare dar îndeosebi asupra celei monetare.

12.2.1 Funcția de bancher al statului

Motivul originar al înființării primelor bănci centrale a fost de a asigura finanțarea cheltuielilor publice. În perioada de început s-au manifestat și costurile indirecte ale acestei resurse, și cu timpul, s-a impus necesitatea asigurării unei finanțări care să nu afecteze puterea de cumpărare viitoare a monedei naționale. Ca urmare, în majoritatea țărilor, dreptul statului de a apela la banca centrală pentru credite este limitat prin lege. În SUA, de exemplu, Sistemul Rezervei Federale nu are voie să acorde Trezoreriei credite în mod direct, titlurile datoriei publice care apar în activul SRF fiind cumpărate pe piața secundară.

În România prin Legea Finanțelor (art 14) se interzice acoperirea cheltuielilor administrative centrale de stat prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanțare directă de către bănci.

În majoritatea statelor banca centrală deschide Trezoreriei o linie de credit pentru a-i asigura acesteia suficientă flexibilitate în gestiunea bugetară curentă. Finanțarea acesteia pe termen scurt este, de regulă, deschisă automat, excepție, făcând Germania. În această țară creditele sunt acordate sectorului public la discreția acestuia. Finanțarea pe termen scurt a Trezoreriei este plafonată în multe cazuri: în Italia la 14% din bugetul anual, în Franța se acordă două tranșe din care prima de 10.5 miliarde franci, în România 10% din bugetul anual, în Ungaria 3% din bugetul anual. La aceste linii de credit dobânda percepută este diferită, dar de regulă este egală cu rata oficială a dobânzii (rata de refinanțare sau taxa oficială a scontului) sau cu rata dobânzii de pe piața interbancara.

Excepții sunt Banca Italiei care creditează la 1%, Franța – prima tranșă gratuit, a doua la rata de refinanțare minimă, Banca Ungariei – 40% din rata de refinanțare și BNR care finanțează gratuit.

Finanțarea Trezoreriei se poate face și prin cumpărarea de titluri ale datoriei publice pe piața primară. Cele mai multe bănci centrale nu operează decât pe piața secundară, totuși Banca Italiei, Banca Angliei pot cumpăra titluri pe piața primară.

În majoritatea statelor, banca centrală este cea care se ocupă de plata dobânzii la împrumuturile de stat și răscumpărarea sau retragerea din circulație ;la scadență, a titlurilor datoriei publice, din fonduri bugetare dar prin rețeaua proprie de unități.

1.2.2 Funcția de casier al statului

Banca Centrală este responsabilă pentru executarea operațiilor de casă ale Trezoreriei și evidența contabilă a acestora. Conturile Trezoreriei sunt întotdeauna administrate de Banca Centrală.

În majoritatea țărilor contul curent al trezoreriei are sold creditor (în Italia soldul este în general debitor și acoperit prin credite ale băncii centrale). Pentru acest sold creditor în unele țări se bonifică dobândă (U.K., Franța, Italia, Elveția). Cel mai adesea ca și pentru celelalte depozite la banca centrală nu se bonifică dobânda (SUA, Belgia, Germania, Olanda). În unele din aceste țări acest fapt este compensat de faptul că disponibilitățile Trezoreriei în contul curent care depășesc un anumit plafon de casă sunt reinvestite în cadrul sistemului bancar. În România BNR nu va plăti dobânzi pentru disponibilități (Legea 34/1991 art 29).

Pentru serviciile prestate Trezoreriei în cele mai multe țări banca centrală nu percepe comisioane. Pentru toate operațiile efectuate pentru Trezoreria statului, BNR nu va percepe comisioane (Legea 34/1991 art 28).

1.2.3 Funcția de emisiune monetară

Băncile centrale dețin monopolul emisiunilor monetare încă din a doua jumătate a secolului XIX. De regulă , emisiunea se desfășoară în cadrul băncii centrale conform unor proceduri cu caracter mai degrabă tehnic. La monopolul emisiunii de bancnote s-au adăugat și alte funcții vizând elementele și funcționarea sistemului monetar, delegate de legislativ prin statutele băncii centrale (inclusiv în România):

stabilirea denumirii unității monetare.

stabilirea valorilor nominale, dimensiunilor, greutății și desenului semnelor monetare.

emisiunea de monedă divizionară.

1.2.4 Funcția de centru al politicii monetare

Este funcția prin care se susține o creștere economică neinflaționistă menținând piețe financiare ordonate. Pentru aceasta formularea și, mai ales, implementarea politicii monetare de către banca centrală este esențială.

Atât de importantă a devenit această funcție in prezent încât ea este considerată activitatea definitorie pentru profilul unei bănci centrale.

Trebuie totuși să subliniem că, dincolo de specificarea deosebită a politicii monetare, ea se interpretează în sfera politicii economice și trebuie să conducă la acțiuni integrate care să permită realizarea unor obiective strategice. În România BNR stabilește și conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale. (Legea 34/1991 art 1).

1.2.5 Funcția de verigă centrală a sistemului bancar

De când privilegiul de emisiunii de bancnote a devenit un monopol, banca centrală a devenit diferită de celelalte bănci din sistem și, treptat, din concurența lor pe aceste piețe s-a transformat în susținătoare a sistemului bancar în ansamblul său. Banca centrală este în ansamblul său bancher al celorlalte bănci sau bancă a băncilor. Banca centrală are sarcina supravegherii lichidității economiei acționând ca un creditor în ultimă instanță.

Ponderea creditelor acordate băncilor din sistem in totalul activului băncii naționale diferă de la o țară la alta. În unele țări aceste credite ocupă ponderi semnificative (40% în Germania, 30% în Franța, 80% în U.K.) în timp ce la altele ponderile sunt mai reduse (10% în Japonia, 5% în Belgia, 5% în Italia, 15% în Olanda și Elveția). În România aceasta pondere este în scădere (80% în 1990 , 20% în 1991-1992 și 30-35% în 1993-1994). Modalitățile de realizare a acestor refinanțări sunt și ele diverse: reescontarea, avansuri lombard ,contracte de răscumpărare, licitații de refinanțare, linii de credit pe termen scurt.

De asemenea, în calitatea sa de centrul al sistemului bancar, banca centrală este abilitată să reglementeze comerțul de bancă și să controleze aplicarea acestor reglementări de către celelalte bănci, inclusiv străine. La noi (art 26,27 Legea 34/1991): BNR răspunde în exclusivitate pentru autorizarea și supravegherea tuturor entităților care operează ca societăți bancare în România și BNR va acționa ca împrumutător de ultimă instanță pentru societăți bancare aflate în dificultate de plată, în condițiile stabilite de aceasta.

Exercitarea acestei funcții de către banca centrală poate genera conflicte vis-à-vis de funcția de asigurare a echilibrului monetar.

conflictul de perspectivă – pe termen lung și la nivel macroeconomic pentru o politică monetară rațională; pe termen scurt și la nivel sectorial pentru credite în ultimă instanță. Ca regulator și responsabil al viabilității bancare, banca centrală tinde să susțină sectorul de care răspunde chiar în detrimentul întregii economii. Autoritatea monetară devine astfel, într-o oarecare măsură, captivă față de sectorul controlat;

conflictul de atitudine față de inovație; în măsura în care sistemul devine mai liber și mai flexibil, autoritatea monetară ar trebui să încurajeze inovarea.r trebui să încurajeze inovarea. Pe de altă parte aceste inovații fregvente sunt destabilizatoare prin efectele lor asupra cererii și ofertei monetare. Ca urmare autoritatea s-ar putea opune inovării financiare pentru a nu altera efectul estimat al instrumentelor sale monetare.

Ca urmare o politică monetară, care să urmărească stabilitatea puterii de cumpărare pe termen lung, poate fi afectată negativ, dacă banca centrală este și autoritate bancară, pe următoarele căi:

cu un volum limitat de resurse se naște dilema opțiunii între domeniul prioritar și cel secundar.

perspectiva pe termen scurt impusă de reglementarea activității bancare poate genera ignorarea priorităților pe termen lung și poate avea ca rezultat o politică monetară destabilizatoare.

În acest context este demn de menționat opinia lui Cargill conform căreia preocuparea băncii centrale de a asigura reglementarea și supravegherea activității bancare are un cost de oportunitate din punct de vedere al resurselor care nu pot fii alocate funcțiilor de control monetar și creditor în ultimă instanță și, uneori, această preocupare poate intra în conflict cu aceste funcții de bază.

În legătură cu cea de-a doua funcție clasică a băncilor, cea de asigurare a unei derulări normale a plăților în cadrul economiei, banca centrală are, de asemenea, un rol important materializat prin prestarea unor servicii referitoare la circulația instrumentelor de plată (cecuri în principal) și la derularea compensărilor interbancare. În diferite state aceste servicii sunt asigurate exclusiv de banca centrală ca servicii publice sau în sistem mixt, existând și sisteme private.

1.2.6 Funcția de centru al politicii valutare

Băncile centrale sunt responsabile pentru asigurarea stabilității puterii de cumpărare a monedei naționale. Aceasta atât pe plan intern cât și pe plan extern. Stabilitatea pe plan extern presupune stabilitatea relativă a cursului valutar și echilibrarea dinamică a balanței de încasări și plăți externe. Controlul valutar este o sarcină a guvernului dar banca centrală cooperează în formularea și exercitarea acestuia. În România BNR stabilește și conduce politica valutară a statului, cooperând cu alte organisme ale acestuia. BNR va acționa ca agent al statului în aplicarea prevederilor oricărei legi vizând controlul valutar (Legea 34/1991 art 32).

Intervenția pe piața valutară, în toate țările, se desfășoară prin unități operaționale ale băncii centrale. În unele cazuri organisme separate sunt implicate în gestiunea rezervelor internaționale, dar ele îți realizează, de regulă, obiectivele folosind tot structurile operaționale ale băncii centrale. (Franța, Italia, Marea Britanie, SUA).

Un alt aspect al politicii valutare este cel referitor la exercitarea controlului valutar. Acesta poate fi exercitat de:

banca centrală printr-un departament special (România, Germania);

de către organisme independente (Belgia , Olanda);

în cooperare la nivel guvernamental.

1.2.7 Funcția de reprezentant al statului în relațiile financiare

Datorită poziției sale privilegiate și deoarece aparține sistemului instituțiilor publice dar, mai ales, pentru că operează ca un bancher al statului, banca centrală este abilitată prin statutul său să reprezinte statul în relațiile financiare internaționale și în organismele financiare internaționale (art 2,34 Legea 34/91).

1.3 RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

În contextul restructurării de ansamblu a sistemului economic românesc ,și sectorul bancar este supus unui asemenea proces. În domeniul bancar procesul de restructurare a demarat prin organizarea la două niveluri (banca centrală și băncile universale) și introducerea treptată a normelor bancare. În prezent principalele probleme cu care se confruntă nu numai sistemul bancar românesc ci toate sistemele similare din fostele țări socialiste sunt: restructurarea bilanțurilor bancare prin absorbirea pierderilor și recapitalizarea băncilor, reducerea riscului moral în sistemul bancar, restructurare sistemului de plăți și reducerea riscului sistematic, completarea rețelei bancare de siguranță și privatizarea băncilor de stat.

1.3.1 Restructurarea portofoliilor bancare

Problem pierderilor la portofoliu de credite, pierderi cu o pondere relativ ridicată reprezintă principalul obstacol în calea instaurării unui sistem bancar modern în fostele țări socialiste. Persistența acestei probleme slăbește încrederea în sistemul bancar și complică mecanismele de transmitere ale politicii economice. Eforturile guvernelor de a rezolva problema nu au fost în general încununate de succes căci nu au fost atacate cauzele care o generează.

Curățarea portofoliilor de credite este un pas necesar dar reprezintă doar începutul procesului de restructurare a portofoliilor. Aceasta deoarece pierderile, considerate ca o moștenire a perioadei anterioare, au cunoscut cea mai mare creștere în general, după 1990, fapt ce reflectă recesiunea economică prelungită ce afectează zona. Dar mai important este faptul că pierderile sunt generate de probleme structurale grave care afectează atât sectorul economic cât și sectorul financiar. Acestea sunt:

riscul moral ridicat și selecția adversă manifestată de băncile de stat (predominante) fața de clienții lor din sectorul de stat;

lipsa sau insuficiența unui cadru legal care să impună execuția silită a debitorilor;

folosirea sistemului bancar de către guvern pentru realizarea unor obiective de ordin social;

slăbiciunea sistemului normativ și de control bancar;

Ponderea pierderilor la portofoliu de credite este semnificativă pentru băncile de stat. Aceste pierderi sunt echitabil repartizate între ele, în funcție de particularitățile portofoliilor: repartizarea teritorială (Polonia) sau sectorială (România, Bulgaria). Recesiunea care însoțește tranziția la economia de piață agravează dificultățile financiare ale întreprinderilor și riscurile asumate de bănci. Băncile private mici nu sunt afectate de pierderi moștenite; lor le lipsește mai ales ocazia de a da împrumuturi căci sunt puțin cunoscute. În plus le lipsesc și resursele primare și deci fondurile de împrumut căci ponderea lor pe piața creditelor este redusă, împrumuturile în străinătate inaccesibile iar accesul la refinanțarea băncii centrale este limitat. În România ele se bazează pe piața interbancară dar suferă, ca și în alte țări, de o criză de lichiditate.

Există două tipuri de strategii de eliminare a pierderilor și de curățare a bilanțului băncilor: centralizate sau descentralizate.

Abordarea descentralizată lasă restructurarea și suportarea pierderilor pe seama băncilor, de regulă, prin creare unei direcții specializate în cadrul fiecăreia. (Ungaria până în 1992)

Abordarea centralizată presupune transferul sau vânzarea pierderilor către o instituție centrală, publică, cu statut de bancă dar mai asemănătoare unui spital pentru credite neperfomante. O parte a portofoliului putred al băncilor va fi transferată acestei instituții care va prelua răspunderea încasării datoriilor. O variantă a acestei strategii o reprezintă vânzarea creanțelor neperfomante unor firme private, pe piață, mult sub valoarea lor nominală.

Din punct de vedere tehnic strategia centralizată poate fi implementată folosind următoarele soluții practice:

deprecierea creanțelor asupra întreprinderilor prin inflație datoriile fiind înscrise în bilanț la valoarea lor nominală; soluția prezintă două inconveniente:

nu e definitivă căci inflația trebuie să scadă;

compromite ajustări macroeconomice dacă inflația se menține mult timp la cote ridicate.

preschimbarea depozitelor publice în acțiuni ale statului. Are loc o recapitalizare care poate compensa creanțele nerecuperabile asupra întreprinderilor insolvabile dar poate duce la o criză de lichiditate. Se aplică în Polonia din1992 în cadrul pactului guvernamental pentru industrie.

crearea unei agenții independente pentru conversie sau consolidare finanțată prin emisiune de titluri de credit pe termen lung garantate de stat, agenție care să cumpere creanțele băncilor asupra întreprinderilor insolvabile. Aceste creanțe sunt apoi vândute pe piață finanțându-se lichidarea sau restructurarea acestor întreprinderi.

preluarea pierderilor de către buget. Este soluția cea mai simplă și cea mai rapidă dar ridică problema finanțării. În condițiile unei restricții bugetare dure, în majoritatea țărilor finanțarea s-a făcut prin emisiune de obligațiuni, în tranșe.

1.3.2 Recapitalizarea băncilor

Pentru minimizarea riscului de capital și crearea premiselor pentru o creștere sănătoasă a activelor bancare, recapitalizarea băncilor este o problemă esențială. Aceasta se pune atât pentru băncile private cât, mai ales, pentru băncile de stat. Prin talie și implicare directă a statului proprietar, băncile de stat ridică principalele probleme de recapitalizare.

Pentru realizarea recapitalizării se pot folosi două tehnici: finanțare directă de la buget sau finanțarea prin emisiuni de obligațiuni. Finanțarea directă este foarte simplă dar scumpă în aceeași măsură. Emisiunea de obligațiuni este o modalitate mai prudentă și mai ieftină; costurile se vor repartiza pe parcursul perioadei, cheltuielile imediate fiind doar pentru plata dobânzilor. Scadența trebuie să fie rezonabilă de cel puțin cinci ani, titlurile să fie negociabile și emise la nivelul dobânzii pe piață.

Din 1992, în România operează un comitet pentru recapitalizarea băncilor iar o injecție de capital pentru întărirea poziției financiare a băncilor de stat s-a efectuat încă din acel an.

1.3.3 Reducerea riscului moral în sistemul bancar

Dimensiunea riscurilor bancare în Europa de Est sunt multiple și pronunțate. Riscul afectează toate sistemele bancare reformate ca risc moral și risc sistemic.

Riscul moral se traduce în menținerea în funcțiune a unui număr de bănci insolvabile, după criterii contabile și economice obișnuite. Riscul sistemic este un risc tehnic, agravat de riscul moral, și se manifestă în cadrul sistemului de plăți; rezultă din anarhismul și lipsa modalităților de compensare și reglementare a datoriilor interbancare.

Riscul moral într-un sistem bancar poate fi definit ca fiind acea situație asimetrică în care o bancă îți păstrează pentru ea profituri mai mari decât rezultatele scontate într-o conjunctură favorabilă datorită faptului că nu suportă costul pierderilor într-o conjunctură nefavorabilă. Ca urmare banca este incitată să ofere împrumuturi pentru proiecte din ce în ce mai riscante la rate ale dobânzii din ce în ce mai mari; ea manifestă o preferință din ce în ce mai mare pentru risc și devine o amenințare pentru întregul sistem bancar.

Pentru o serie de bănci supraviețuirea în ciuda insolvabilității lor se datorează aplicării doctrinei too big to fail . Implicit statul oferă garanția sa tuturor băncilor publice, astfel că plățile interbancare și obligațiunile față de deponenți se onorează. Cu alte cuvinte statul acoperă pierderile instituției insolvabile justificând măsurile luate ca necesare în contextul procesului de restructurare și reformare a sistemului bancar.

O altă grupă de bănci sunt cele aflate în stare de încetare a plăților, mai ales cele private, de talie mică. Acestea nu au reușit să se impună pe piața depozitelor și a creditelor și nu au realizat nici o diversificare corespunzătoare a portofoliului lor. Oricum refuzul falimentelor acestor bănci sub argumentul că falimentul uneia va însemna falimentul tuturor prin contagiune și deci eliminarea de pe piață a sectorului privat nu este corect. Soluția o reprezintă instaurarea unor condiții de concurență egală, prin extinderea garanției statului și la depozitele băncilor private sau suprimarea ei și pentru cele publice cu instaurarea unui sistem autonom de asigurare a depozitelor bancare.

Astfel pentru băncile private soluția creării propriului sistem de asigurare mutuală pare mai echitabilă decât cea a fuziunilor-achiziții dirijate de stat. Celelalte bănci private ar cere atunci lichidarea băncilor cu fonduri proprii negative și ar despăgubi pe deponenți. Falimentul este calea cea mai curată de reglare a numărului de bănci în sector, nu concentrarea.

De fapt, falimentul este rezultatul unei slabe rentabilități. Achiziția unei instituții nerentabile de către una rentabilă poate degrada și rezultatele cumpărătorului.

1.3.5 Riscul sistemic și restructurarea sistemului de plăți

Riscul sistemic apare odată ce o bancă refuză să țină cont de consecințele comportamentului său asupra altor membrii ai sistemului bancar. În special este cazul operațiilor de creditare prin care banca impune (datorită riscului pe care și-l asumă) un risc suplimentar tuturor băncilor față de care este debitoare în sistemul interbancar de plăți.

Restructurarea sistemului de plăți presupune mai întâi trecerea de la un sistem bazat încă pe folosirea pe scară largă a numerarului la unul bazat pe transferuri interbancare.

În al doilea rând este necesară introducerea unor sisteme sigure și rapide pentru transferul în aceeași zi al creanțelor de valoare mare. În al treilea rând este necesară formularea și implementarea unui set de reguli și principii care să guverneze derularea plăților prin circuit.

Pentru realizarea tuturor acestor obiective esențiale este necesar, alături de implicarea hotărâtă a băncilor, și încrederea clienților în capacitatea băncilor de a asigura servicii de plăți sigure și rapide.

Gestiunea riscurilor in sistemul de plăți. Funcționarea unui sistem de plăți este riscantă. Principalele forme de risc ce pot afecta buna funcționare a sistemului de plăți sunt:

riscul de lichiditate: probabilitatea ca un participant să nu poată încheia o tranzacție la timp din lipsă de mijloace de plată.

riscul de credit: probabilitatea nerecuperării unor creanțe asupra unor participanți la sistemul de plați.

Atenția autorităților se concentrează asupra sistemului de transfer al fondurilor interbancare căci acolo se atinge cel mai ridicat grad de concentrare a riscurilor care, în anumite condiții pot genera risc sistemic. Obiectivul fundamental al politicii în domeniul gestiunii riscurilor în sistemul de plăți trebuie să fie asigurarea unei protecții adecvate împotriva riscului sistemic.

Riscul sistemic este deosebit de acut în sistemele de plăți bazate pe compensare reciprocă. În acest context încetarea, suspendarea plăților de către o instituție bancară poate antrena o reacție în lanț în sistemul bancar. Banca centrală este cea care trebuie să dezvolte politici corespunzătoare pentru a reglementa astfel de situații. În practică există câteva alternative:

garantarea finalizării plății de către banca centrală. O astfel de garanție face ca testul de solvabilitate să fie practic inexistent în sistem deoarece băncile se vor angaja cu ușurință în relații riscante cu alte bănci. Pe de altă parte fără astfel de garanții dezvoltarea sistemului de plăți și a pieței monetare poate fi serios afectată.

aplicarea unor norme vizând expunerea individuală a fiecărei bănci: limita asupra pozițiilor (bi-multi-laterale) precum și vărsarea unor garanții;

soluție mixtă care nu implică obligatoriu banca centrală drept garantă pentru finalizarea tuturor plăților; ea trebuie însă să stabilească, cel puțin la nivelul său, care sunt condițiile de asigurare a lichidității băncilor în contextul participării acestora la sistemul de plăți. De asemenea este necesar să existe un cadru legal prin care să se asigure respectarea compensărilor reciproce, în caz de faliment bancar.

1.3.6 Privatizarea băncilor

Privatizarea reprezintă modalitatea cea mai rapidă de a induce modificări de comportament și strategie, asigurând astfel băncilor independență față de guvern și sectorul public.

Principala condiție a demarării procesului de privatizare o reprezintă asanarea bilanțului care presupune restructurarea sau falimentul unui număr relativ mare de clienți importanți. Dacă restructurarea portofoliilor nu este însă însoțită și de o modificare a practicilor manageriale, este de așteptat ca aceleași politici de creditare să fie aplicate și problemele să apară din nou.

O a doua condiție o reprezintă existența unei voințe politice ferme, căci prin dividende și impozit pe profit (în mod direct) precum și prin capacitatea de a influența politica de creditare (în mod indirect) băncile de stat sunt un important instrument în mâna guvernului.

Există mai multe strategii de privatizare aplicabile în sectorul bancar, nici una însă general valabilă. Alegerea strategiei de privatizare și implementarea acesteia depind de obiectivele guvernului și de realitățile pieței. Dacă viteza este obiectivul prioritar, atunci băncile trebuiesc incluse în programul de privatizare în masă. Dacă alte obiective au prioritate (procurarea unor venituri pentru buget, obținerea de experiență și capital, îmbunătățirea culturii manageriale) atunci alte strategii trebuie avute în vedere (vânzări de partcipații, majorări de capital prin emisiuni de acțiuni, etc..).

Dat fiind gradul de subdezvoltare a piețelor de capital în zonă, privatizarea prin ofertă publică poate fi considerată o soluție utopică. Alături de privatizarea în masă, singura strategie viabilă și radicală o reprezintă vânzarea parțială sau integrală a capitalului către un investitor sau grup de investitori. Emisiunea de acțiuni suplimentare este un proces cu o durată relativ ridicată și costuri pe măsură prin care nu se poate procura decât un volum cu totul redus de fonduri (în România vezi experiența Agrobank).

În acest context privatizarea parțială a băncilor este un concept foarte popular în Europa de Est în ultimii doi-trei ani: privatizarea cuplată cu păstrarea unei participații a statului (golden share). Deși politic problema pare a fi soluționată, trebuie rezolvate o serie de detalii tehnice care pot afecta serios natura procesului și finalitatea acestuia: natura investitorilor și ponderea statului.

Dacă statul își păstrează o participație la capitalul bancar, care să fie ponderea acesteia: majoritară sau minoritară. O pondere majoritară nu rezolvă decât problema injecției de fonduri, presupunând că se vor găsi investitori care să participe în asemenea condiții. O pondere minoritară ar asigura încasarea în continuare a unor dividende ce pot fi estimate ca importante fără a se permite însă influențarea strategiei băncilor de către guvern. Pentru a maximiza efectele în plan managerial ale privatizării băncilor, este esențial ca ponderea capitalului de stat să fie minimă, urmând eventual ca ea să fie redusă la zero.

În ceea ce privește natura investitorilor, cel mai probabil este ca aceștia să reprezinte un grup (deși nici ipoteza unui singur investitor nu trebuie ignorată complet) date fiind riscurile de țară relativ mari în estul Europei. Cel mai probabil, grupul de investitori interesat de privatizarea băncilor va fi reprezentat de investitori străini, având în vedere disponibilitatea limitată a resurselor interne de capital .

Soluția unui investitor strategic străin are multe avantaje pentru privatizarea bancară între care:

injecția suplimentară semnificativă de capital;

reducerea costurilor bugetare ale recapitalizării băncilor;

transfer de expertiză tehnică și managerială.

În ciuda acestor avantaje multiple, soluția este privită cu multă reticență căci rolul capitalului străin în privatizare – a băncilor în special – este o problemă sensibilă și controversată, de natură preponderent politică. Chiar țările care au acceptat această soluție tind să impună limite participării capitalului străin (25% Ungaria, 20-25% Polonia). Pe de altă parte însă puține bănci din occident consideră astfel de participanții ca opțiuni strategice căci sunt confruntate cu propriile lor probleme de capitalizare și rentabilitate, mai ales băncile mari. Aceste probleme au tăiat din apetitul de diversificare/implementare internațională a acestor bănci. În plus băncile sunt mai greu de vândut decât alte societăți comerciale deoarece sunt strâns legate de imaginea pe care țara o are pentru investitorii străini. Aceștia trebuie să aibă încredere în politica macroeconomică, calitatea reglementărilor, stabilitatea politică și creșterea economică viitoare. Pe lângă toate acestea, impunerea unei limite (care poate defini și o participare minoritară) nu este de natură să stimuleze investiții străine în acest domeniu

CAPITOLUL 2.

REFORMA SISTEMULUI BANCAR

ÎN ROMÂNIA DUPĂ ANUL 1990

2.1 EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

Sistemul bancar românesc nu este de dată foarte recentă. Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 și 1855 și reprezintă 55 de plăci de piatră descoperite într-o zonă de mine aurifere datând din perioada Daciei Traiane. Pe aceste plăci sunt înscrise detalii referitoare la contractul privind înființarea unei instituții bancare.

Deși în 1989 existau numai patru bănci în românia (Banca Națională a României, Banca de Investiții și Banca Agricolă), la care se adaugă CEC-ul, sistemul bancar român datează, totuși de mult timp.

În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea. Deși au existat și anterior preocupări în acest sens, abia în 1856 a fost creată Banca Națională a Moldovei, cu sediul la Iași, care a fost astfel prima instituție bancară ce-și desfășura activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creată ca urmare a demersurilor unui bancher prusac și a fost concesionată acestuia.

În anul următor, banca a dat faliment, datorită lipsei de fonduri, recurgerii la credite din străinătate, precum și datorită faptului că, din capitalul subscris, a fost vărsată doar o mică parte.

După unirea Țării Românești cu Moldova, în 1859, au început să funcționeze și alte bănci. Ca urmare a legii adoptată la 24.11.1864, a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această instituție, până la crearea, Băncii Naționale a României, în 1880, a avut un rol foarte important, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

În 1865 a apărut la București, sub denumirea de Banca România, o bancă care inițial a avut atribuții de bancă de emisiune și de scont. Ulterior ca urmare a modificării statutului său, a pierdut aceste privilegii, desfășurând apoi o activitate pur comercială. Activitatea acestei bănci a continuat până la naționalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.

În aceeași perioadă au mai apărut și alte bănci: Banca Albina, prima bancă cu capital integral românesc, care și-a început activitatea în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apărut în 1873, ca și Banca Aurora, din Năsăud. În următorul an, a fost creat Creditul Financiar Urban și Rural.

Cea mai importantă bancă înființată în această perioadă a fost Banca Națională a Belgiei (aceasta la rândul ei, folosise ca model Banca Angliei). Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern. Înființarea Băncii Naționale a României a creat premisele pentru apariția și a altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.

Crearea băncii centrale în România a suscitat multe discuții referitoare la structura capitalului băncii și proporția capitalului străin maxim permis. În final s-a decis ca majoritatea capitalului să fie constituit din surse românești, astfel încât să se asigure controlul asupra economiei naționale și, totodată, să nu existe posibilitatea ca sistemul său bancar să fie supus dominației străine.

Statutul prin care s-a creat Banca Națională a fost aprobat de Parlamentul Principatelor Unite la 17 aprilie 1880. Banca Națională a României s-a constituit ca importantă instituție destinată creditării activității economice și comerciale, scontării cambiilor și operațiunilor cu alte instrumente financiare. Ulterior, Banca Națională a acordat un sprijin semnificativ modernizării sectorului agricol. Au devenit evidente efectele benefice ale asistenței acordate de banca centrală dezvoltării pieței, prin intermediul creditelor. Rapid, au apărut și alte bănci noi. Banca centrală prin emisiuni monetare, ajutat noile bănci comerciale să susțină dezvoltarea activității economice.

Corespunzător dezvoltării economice a țării, la începutul, activitatea băncilor se baza, în principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odată cu industrializarea și implicit, cu dezvoltarea forțelor de producție, a apărut necesitatea concentrării sumelor disponibile, pentru a fi satisfăcătoare proiectele concepute de proprietarii de pământ, de comercianți și de marii industriași. Procesul de creare a noilor instituții de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton, aparținând reprezentanților burgheziei și moșierimii române, dar și prin infuzia de capital străin.

În noul context, în 1881, la București, a fost înființată Bursa de valori și apoi Bursa de mărfuri.

La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în românia. În această perioadă, unele case bancare sau asociații bancare, apărute anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient potențial financiar, și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

După 1880, a crescut numărul și importanța băncilor românești, de la numai 5 bănci existente între 1880-1890, la aproape 200 bănci, înainte de primul război mondial. Patru dintre cele principalele bănci din acea vreme (Banca Generală Română, Marmorosch Blanc & Co., Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) erau finanțate și prin capital străin. Alte patru bănci importante – Banca Agricolă (1894), Banca de Scont (1898), Banca Comerțului din Craiova (1898) și Banca Românească (1911) – au fost create cu capital autohton, participând apoi la formarea capitalului altor bănci, întreprinderi industriale și firme comerciale. Astfel capitalul autohton caută să câștige teren în concurența cu capitalul străin, urmărind, în acest mod, dobândirea unei poziții avantajoase pe piața financiară românească.

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România. Ca rezultat al neutralității României, în această perioadă au apărut oportunității noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerțului a adus beneficii sistemului bancar. Anii care au urmat imediat după războiului au adus o încetinire dramatică a activității economice. Recesiunea a cuprins întreaga Europă, specula și inflația atingând, în această perioadă, niveluri record.

Treptat, țările din Europa au început să-și refacă economia, fenomen resimțit și în România. Rezultatele acestui proces s-au regăsit, imediat, și în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piață și prin intermediul creditelor acordate de către Banca Națională au reușit să ramburseze sumele, în bani devalorizați.

După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci sau fuzionarea pentru a supraviețui.

Ca și guvernele țărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice, bancare și monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere și control, în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. În 1934, afost înființat Consiliul Superior Bancar al cărui președinte era guvernatorul Băncii Naționale. Au fost adoptate mai multe legi, atât pentru a ajuta economia, cât și pentru a îmbunătății sistemul bancar. Cele mai importante reglementării cu incidență asupra activității bancare au fost:

Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane (7 aprilie 1934);

Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă (8 mai 1934);

Legea pentru înlesnirea și refacerea creditului (20 aprilie 1935).

Aceste legi au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar cca. 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat. Astfel dacă la apariția legii organizarea și reglementarea comerțului de banca (în 1934) existau 1204 bănci, în 1940 mai erau operaționale doar 446 bănci.

În anii 1940, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale, iar personalul bancar era format din specialiști pregătiți în condiții de concurență și standarde profesionale ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Națională. Banca Națională a României avea un rol important: deținerea monopolului emisiunii monetare și asigura acoperirea creditelor de scont, în favoarea altor bănci.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă ți intrării României în zona de influență sovietică (fosta U.R.S.S).

STRUCTURA ACTUALĂ A SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

Economia românească este într-un proces de tranziție de la o economie de comandă la o economie a liberei inițiative. Ca parte a acestei tranziții, sist5emul bancar a reorganizat și liberalizat. Reorganizarea a dat naștere la noi structuri funcționale, în timp ce liberalizarea a dat posibilitatea băncilor să răspundă la forțele pieței, intrând în concurență și promovând activitățile lor.

Reforma sectorului financiar-bancar a abolit sistemul „monobancar”, în care toate băncile erau subordonate statului, fiind simple instrumente de realizare a planului „unic”, hipercentralizat. Într-o economie de piață, înființarea de noi bănci comerciale (societăți bancare) este permisă, dar și încurajată.

Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii și produse bancare. După 1989, trecerea la economia de piață a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieței șiș care să asigure o gamă variată de produse și servicii bancare necesare unei economii de piață.

Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991, prin elaborarea și adoptarea unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a băncilor comerciale. În 1991 au fost adoptate atât legea privind Statutul B.N.R nr. 34/1991, cât și Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991. aceste legi care au fost abrogate în 1998 fiind înlocuite cu Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991. Aceste legi care au fost abrogate în 1998 fiind înlocuite cu Legea privind Statutul B.N.R nr. 101/1998, respectiv Legea bancară nr. 58/1998. De asemenea, o importanță deosebită o deține Legea societăților comerciale nr. 31/1991 datorită faptului că băncile sunt la rândul lor, organizate ca societății comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de B.N.R pe baza criteriilor stabilite prin reglementări și norme speciale. În același timp, au început să apară noi bănci finanțate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului cât și agenților economici privați; băncile private preferă să încurajeze și să susțină procesul de privatizare.

Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piață și pentru a încuraja inițiativa privată. În vederea susținerii băncilor în realizarea obiectivelor menționate și asigurării realizării standardelor internaționale bancare, România a primit sprijinul țărilor cu sisteme bancare dezvoltate.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală și instituții financiare, cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci.

Banca Națională a României este banca centrală a țării, instituția de emisiune a statului român B.N.R – ul coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar și de plăți, asigurând supravegherea celorlalte instituții bancare.

Prin noile reglementări. Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar modern și, în același timp, să îndeplinească rolul de bancă centrală. Operațiunile comerciale îndeplinite până la 1989 de către B.N.R au fost preluate de B.C.R.

B.N.R – ul are un nivel ridicat de independență și răspunde numai în fața Parlamentului. Guvernatorul și Consiliul de Administrație al băncii sunt aleși de parlament pe baza recomandărilor Primului – ministru.

În România, băncile comerciale funcționează conform legii privind societățile comerciale, legii privind activitatea bancară și pe baza autorizației acordate de B.N.R. Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioada „monobancar”, specific economiei generalizate. Reglementările adoptate au scopul de a asigura concurența în sistemul bancar și de a limita pozițiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înțelegeri sau acorduri care le-ar putea conferi o poziție dominantă pe piața monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în sectorul bancar. Băncile nu trebuie să se angajeze în concurență neloială.

Un alt set de limitări are în vedere asigurarea eficienței activității de supraveghere asigurate de B.N.R. Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la B.N.R și conturi cu nivel minim stabilizat (rezerve minime obligatorii). Totodată, băncile comerciale trebuie să întocmească anumite situații, să aibă evidențe la zi să le pună la dispoziția inspectorilor băncii centrale. O altă cerință este păstrarea confidențialității bancare.

În alte privințe, băncile au autonomie considerabilă. Astfel pot să ofere și să efectueze o gamă largă de operațiuni cum ar fi:

Depozitele la vedere și la termen;

Operațiuni în cont;

Retrageri și transferuri de numerar;

Transmiterea banilor prin cec sau prin alte instrumente de plată;

Tranzacții care implică instrumente financiare diferite, cum ar fi certificatele de depozit, cambii, etc.

Una din principalele activități ale băncilor comerciale este aceea de acordare a creditelor. Băncile pot oferii o gamă variată de credite, în condiții diferite, cu scadențe diferite. Băncile comerciale trebuie să țină seama de bonitate persoanelor împrumutate, în decizia de acordare sau neacordare a creditelor solicitanților. Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în custodie sigură, să efectueze transferuri, plăți sau operațiuni de compensare. De asemenea, ele pot să dețină titluri asupra activelor monetare, fie sub forma garanțiilor pentru credit, fie în numele clienților.

În plus, băncile pot furniza și alte servicii:

Tranzacții cu alte valute, metale prețioase sau alte active disponibile pe piață;

Acceptarea și derularea mandatelor clienților;

Acceptarea și derularea mandatelor clienților;

Consultanță bancară;

Alte operațiuni efectuate în contul propriu sau în contul clienților.

Băncile comerciale au o autonomie considerabilă, în ceea ce privește modul în care își utilizează profiturile, cu condiția să-și mențină un nivel minim de rezerve obligatorii.

Băncile pot să-și realizeze provizioane pentru riscuri și credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă, fonduri pentru dezvoltare, sau să distribuie profitul sub forma dividendelor.

La finele anului 1998, în România funcționau 45 de bănci (inclusiv sucursalele și reprezentanțele ale unor bănci străine) care puteau să concureze pe piață și să ofere servicii în scopul de a dezvolta noi afaceri.

România și-a îmbogățit practica bancară cu noi tehnici și instrumente. Obiectivul principal al tuturor acestor îmbunătățiri este acela de a constitui o rețea de bănci comerciale, eficiente și viabile, care să ofere o gamă largă de servicii bancare necesare susținerii creșterii economice într-o economie de piață.

Datorită evoluție istorice și a particularităților tranziției către o economie de piață, sistemul bancar românesc prezintă unele probleme și aspecte comune cu situația sistemelor bancare din alte țări și central europene.

Luând în considerație modelul structurii unui sistem bancar, a fost creat, un sistem bancar pe două nivele principale:

Banca Națională a României, ca instituție unică de emisiune, de reglementare în domeniul monetar și al creditului, precum și de supraveghere a tuturor societăților bancare;

Societățile bancare constituie ca societăți comerciale a căror activitate are ca obiect principal atragerea activelor monetare disponibile în economie și plasamentul acestora, îndeosebi sub forma de credite, inclusiv efectuarea acestor servicii cu specific bancar.

Funcția de reglementare a Băncii Naționale este puternică, iar legislația bancară, adoptată inițial în 1991 a stimulat într-o primă fază apariția unui sistem bancar novator, favorabil tranzacției în economia de piață.

Aceste avantaje au fost diminuate într-o anumită măsură – spre deosebire de alte țări cum ar fi Polonia și Ungaria, unde anumite experiențe specifice unei economii de piață au avut loc chiar și în timpul regimului comunist – de faptul că în România nu există o experiență cu privire la funcționarea mecanismelor economiei de piață înainte de anul 1989.

Nivelul ridicat al inflației, infrastructura bancară relativ slabă, lipsa unui sistem eficient de plăți, tradiția birocrației statale, existența unor întreprinderi industriale ineficiente și producătoare de bunuri nesolicitate pe piață, au încetinit tranziția României către o economie de piață.

Cu toate acestea, există un potențial considerabil de creștere și dezvoltare a activității bancare, atât în domeniul clienților – persoane juridice, cât și în domeniul clienților – persoane fizice. Creșterea numărului de bănci noi atestă motivația comercială și creșterea importanței concurenței.

Societăți bancare autorizate

Societăți bancare – persoane juridice române

Sucursale ale băncilor străine

B.N.R și băncile comerciale sunt preocupate, în permanență, să rezolve problemele specifice perioadei de tranziție, inclusiv cu sprijinul instituțiilor financiare internaționale, cum ar fi: Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Banca Europeană pentru Reconstituire și Dezvoltare.

În vederea formării unei imagini complete despre sistemul bancar românesc actual, trebuie să amintim că în 1991 s-a constituit „Asociația Română a Băncilor” (ARB) ce are ca scop organizarea și conducerea activității bancare. Aderarea la acest organism se face pe bază de liber consimțământ, iar în prezent participă majoritatea băncilor comerciale.

Principalele obiective ale A.R.B sunt:

Să reprezinte interesele comunității financiare și bancare față de B.N.R, Guvern și alte instituții centrale de stat;

Să îmbunătățească și să dezvolte standardul profesional al tuturor celor care lucrează în sectorul bancar;

Să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale cu asociații profesionale similare;

Pentru a realiza cel de-al doilea obiectiv, A.R.B și B.N.R au creat în 1991, Institutul Bancar Român.

În vederea continuării dezvoltării sistemului bancar, există câteva elemente de progres care au fost sau vor fi aplicate și care pot avea o influență semnificativă:

Concurența;

Schimbările legislative și standardele internaționale;

Automatizarea și informatizarea;

Aderarea la U.E;

Învățământul și instruirea profesională;

Apariția sectorului privat, precum plaja mult extinsă pe care noul sistem bancar prin prestația băncilor comerciale a oferit-o cetățenilor, persoane fizice, în vederea fructificării economiilor proprii ca și al acoperirii ca prestație bancară a unor obligații financiare ale acestora au permis conturarea unei activități cu amănuntul ca parte a activității general bancare, fapt care a conferit sistemului caracteristica de realism și modernitate.

Segmentul clientelei căreia i se adresează activitatea bancară a avut și are în prezent, ca o caracteristică dominantă, lipsa capitalului atât investițional cât și de lucru, acesta în ceea ce privește activitatea de producție și cea prestatoare de servicii, iar pentru persoanele fizice, nivelul modest al economiilor ce face obiectul unei anume modalități de capitalizare.

Plecând de la aceste considerente, în prima parte a perioadei, activitatea bancară a constat, într-o măsură preponderentă, din derularea operațiunilor de creditare destinate în cvasi totalitatea întregirii capitalului investițional și de lucru al societăților comerciale și inițiativelor familiale și individuale nou constituite. În totalul plasamentelor bancare acestea ocupau poziții nesemnificative, pentru ca an de an ponderea lor să crească, tendința ce se evidențiază din datele tabelului de mai jos.

Dotarea sumară cu o tehnică de calcul competitivă în domeniu, ca și inexistența unei practici bancare în condițiile impuse de cerințele economiei de piață au însemnat pentru anii de început ai perioadei analizate tot atâtea motivări pentru o prestație bancară deficitară. Astfel, au înregistrat termene excesiv de mari transferurile financiare antrenate de activitățile de decontare, în care banca intervenea ca intermediar ce asigură logistica necesară desfășurării acestora, iar în ceea ce privește activitatea de casierie și numerar, mărimea numerarului în circulație era un reper semnificativ al unor practici complet depășite de cele operative în sistemele occidentale.

Odată cu concretizarea unor eforturi de natura dotării cu tehnica de calcul și a unor preocupări ale Băncii Naționale legate de perfecționări aduse cadrului normativ referitoare la instrumentele de lucru facilitând operațiile de decontare, activitatea bancară pe respectivele coordonate câștigă în amploare și se diversifică ca forme de finalizare.

Primii patru ani au însemnat pentru persoanele fizice, ca potențiali clienți ai noului sistem bancar creat, perioada unor experiențe negative, care însă privite retrospectiv și-au avut rolul lor educațional, oferind premizele unei culturi economice acolo unde aceasta lipsea. Indicii ridicați ai inflației, ca și lipsa relativă a masei valutare, precum și tendințele speculative ce s-au manifestat pregnant, le-au antrenat plasamentele în societăți de tip piramidal, în acțiuni și depozite la societăți mutuale de valori mobiliare sau la unități bancare, al căror management riscant și oneros (oferind rate de fructificare exagerate tocmai pentru a deveni atractive) au antrenat respectivele instituții la situații de colaps, cu întreg cortegiul repercusiunilor nefaste.

A fost necesară perfecționarea cadrului legislativ care să îngrădească profilarea unei astfel de cazuistici ca și înființarea „ Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar pentru ca relația bancă – clientela persoane fizice să intre pe un făgaș al normalității și al practicilor firești într-o societate structurată pe legitățile economiei de piață.

Respectivele tendințe sunt susținute de datele conținute în tabelul ce urmează și care prezintă ponderea economiilor populației în totalul depozitelor din sectorul bancar în perioada:

În ultimii ani, respectiv din 1995 și până în prezent, activitatea cu amănuntul din sectorul bancar a cunoscut o abordare aparte, acesteia conferindu-i-se o importanță specială, atât în ceea ce privește amplificarea sferei sale de cuprindere, cât și diversificării formelor sale de manifestare.

Motivația acestei tendințe, rezidă din mai multe considerente ce-și au obiectivarea în evoluțiile economiei românești, fără însă ca intențiile în ce privește activitatea bancară să se regăsească într-o expansiune corespunzătoare.

Rezultatele obținute pe plan macroeconomic sunt instabile și diferite de la un an la an. Economia s-a confruntat în principal cu probleme legate de piața de desfacere, cu lipsa de capital și nu în ultimă instanță cu imprimarea unui ritm necorespunzător în procesul de restructurare și privatizare; astfel, fragilitatea economiei s-a accentuat datorită existenței unei conjuncturi ce nu a fost benefică încurajării unui dinamism autentic al economiei, aceasta sprijinindu-se doar pe pârghiile unui instrumentar monetar, indicatorii sintetici ai economiei naționale reflectând corespunzător această stare de lucru.

În acest context, marile societăți comerciale cu preponderență cele în care statul era acționarul principal cât și regiile naționale și-au văzut compromise rezultatele activităților proprii, înscriindu-se pe o curbă clar descendentă a performanțelor. Aceasta s-a reflectat și în relația lor cu instituția bancară asistând, pe de o parte, la o creștere fără precedent a arieratelor din economie, și pe de altă parte, la o degradare a portofoliului de credite al principalelor bănci românești. Evidența datelor a probat fără tăgadă mutarea centrului de greutate al eficienței obținute , în sfera întreprinderilor mici și mijlocii cu capital preponderent privat. Totodată, diminuarea și transformarea instrumentarului de refinanțare de către Banca Națională a sistemului bancar (operat prin Regulamentul BNR3/1997) în ultima instanță a condus, pentru principalele bănci comerciale, la situația de a nu mai apela la creditul de refinanțare, respectiv la cel structural.

La aceasta, se adaugă orientările strategice de diminuare a dependinței de finanțările de la BNR prin amplificarea efortului de a prelua în mai mare măsură disponibilitățile de capital ale persoanelor fizice. Relațiile concurențiale antrenate ca urmare a orientărilor prezentate mai sus, au obligat instituțiile bancare să-și diversifice și perfecționeze oferta, creând facilități care să atragă segmentul clientelei ce acoperă ca cerere activitatea de retail.

Detailând, acestea au constat în:

Împrumuturi cu facilități de dobândă și finanțări destinate lucrărilor agricole pe baza unor linii de creditare având o astfel de destinație;

Credite pentru pornirea, dezvoltarea și extinderea afacerilor individuale;

Serviciu de consultanță;

Credite pentru reparații și îmbunătățiri aduse locuinței;

Credite ipotecare;

Credite de consum acordate persoanelor fizice;

Credite pentru achiziționarea unor bunuri de folosință în rate; cont de economii;

Cecuri de călătorie;

Decontări speciale în care banca, într-o primă fază, devansează prin creditare o plată ce-i este ordonată de către un client al său;

Servicii de custodie a valorilor.

2.3CADRUL REGLEMENTAR ÎN CARE BĂNCILE ÎȘI DESFĂȘOARĂ ACTIVITATEA

Reglementări privind desfășurarea activităților bancare.

Principalul act normativ care a reglementat activitatea bancară în România în perioada 1991 – 1997, a fost Legea 33/1991.

Considerându-se că această lege și-a îndeplinit menirea pentru care a fost creată, și anume, aceea de a pune bazele unui sistem bancar care să constituie pilonii unei dezvoltări normale a economiei românești în acest an, a fost adoptată de Parlament o nouă lege bancară care corespunde unei noi etape în dezvoltarea sistemului bancar românesc. Astfel, în prezent este în vigoare o lege, Legea nr. 58/1998 intrată în vigoare la 23 aprilie 1998 și prin care a fost abrogată Legea 33/1991.

Din punctul de vedere al structurării acestei noi reglementări, trebuie observat că noua lege adoptă o împărțire pe capitole și secțiuni care oferă o abordare sistematică a materiei, punând astfel un instrument real de lucru la dispoziția persoanelor interesate de activitatea bancară.

În acest sens trebuie apreciat că, încă de la început, legea prezintă domeniul său de aplicare precum și definițiile termenilor cu care se operează în cuprinsul reglementării. E drept, că o asemenea abordare nu ține de tradiția juridică națională, ci își află originile în specificul dreptului anglo-saxon. În situația de față, caracterizată de specificul reglementării, (o activitate concretă și complexă, cu caracteristici proprii cum este activitatea bancară) acest gen de abordare se dovedește a fi benefică și prin aceea că nu lasă loc interpretării aleatorii a termenilor de specialitate cu care se operează.

Referindu-se la domeniul de aplicare, noua lege menține conceptul potrivit căruia activitatea bancară este cea desfășurată prin Banca Națională a României și bănci (a se vedea și înlocuirea noțiunii de societăți bancare cu cea de bănci), dar lasă loc extinderii sferei participanților la activitatea bancară, prin prevederea de la articolul 1, alin 2, care arată că la această activitate pot participa și alte persoane juridice, cu condiția respectării a două cerințe imperative ale legii:

Autorizarea acestora pentru ca desfășurarea activității bancare să se facă expres prin lege;

Desfășurarea activității de către asemenea persoane să se facă cu respectarea principiilor legale.

De asemenea, cuprinderea unitară a interdicțiilor instituite prin lege într-o secțiune de sine stătătoare oferă oricui, posibilitatea de a le cunoaște și de a se abține de la încălcarea unor prevederi imperative ale legii și de a nu aduce atingere voinței legiuitorului, exprimată în obligații concrete:

Interzicerea desfășurării activității bancare în România în lipsa autorizației emise de Banca a României;

Interzicerea utilizării denumirii de bancă, în absența autorizației emise de Banca Națională a României sau a condițiilor expres prevăzute de lege;

Interzicerea angajării de activității bancare în România de către bănci străine în lipsa constituirii unei filiale sau sucursală autorizate de către B.N.R;

Interzicerea acceptării de depozite de către persoane care nu sunt autorizate în acest sens;

În ceea ce privește termenii cu care operează și care sunt expres definiți la începutul legii, considerăm că este bine să fie prezentați pentru o mai bună înțelegere a acestora în utilizare.

Astfel:

Banca reprezintă persona juridică autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu;

Filiala reprezintă persoana juridică în care o altă persoană sau grup de persoane care acționează deține 50% sau mai mult din acțiunile cu drept de vot sau o participație semnificativă care permite acestora să exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei;

Afiliata unei bănci reprezintă o filială a băncii respective sau o societate comercială pentru care banca este filială, ori o societate comercială care, împreună cu banca respectivă, se află sub controlul comun al altei societăți comerciale;

Depozit – suma de bani încredințată în următoarele condiții:

Să fie rambursabilă în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilități, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;

Să nu se refere la transmiterea proprietății, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanții;

credit – orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Din punct de vedere al scadenței, creditul poate fi:

pe termen scurt, a cărui durată de rambursare nu depășește 12 luni;

pe termen mediu, a cărui durată de rambursare este cuprinsă între 1 și 5 ani;

pe termen lung, a cărui durată de rambursare depășește 5 ani;

acționar semnificativ – persoana care dețin cel puțin 5% din acțiunile unei bănci;

societate aflată sub control efectiv – societatea în care o persoană fizică sau juridică:

deține cel puțin 50% din dreptul de vot;

are dreptul de a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor consiliului de administrație;

poate decide asupra gestiunii și politicii financiar – bancare în baza unui acord încheiat cu alți acționari sau asociați:

capital – valoarea patrimoniului net, calculată ca diferență între total active și pasivele reprezentând obligații, evidențiate în bilanțul contabil conform reglementărilor Băncii Naționale a României. La constituire, acesta reprezintă capitalul social;

fonduri proprii – fondurile proprii ale căror metodologie de calcul și nivel minim sunt stabilite de Banca Națională a României;

expunere – orice angajament asumat de o bancă față de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau potențial, evidențiat în bilanțul contabil sau în afara bilanțului, incluzând, fără a se limita la acestea:

credite;

efecte de comerț scontate;

investiții în acțiuni și alte valori mobiliare;

efecte de comerț avalizate;

garanții emise;

acreditive deschise sau confirmate;

supraveghere prudențial banker – stabilirea unor norme și indicatori de prudență bancară și urmărirea respectării acestora, în scopul prevenirii și limitării riscurilor bancare și, prin acestea, asigurarea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.

Legea prevede la articolul 10, faptul că băncile străine le este interzis să se angajeze într-o activitatea bancară în România, cu excepția cazului în care activitatea este desfășurată printr-o filială constituită ca bancă, persoană juridică română, sau printr-o sucursală, pentru acre a fost emisă o autorizație de către Banca Națională a României.

În ceea ce privește modul de organizare al băncilor, art. 9 al legi stipulează faptul că societățile bancare nu se pot constitui decât ca societăți pe acțiuni.

În conformitate cu capitolul al doilea al legii, acre prezintă activitățile permise băncilor, băncile, persoane juridice române, și sucursalele băncilor străine pot desfășura, în limita autorizației acordate, următoarele activități:

a) acceptarea de depozite;

b) contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;

c) emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

d) plăți și decontări;

e) leasing financiar;

f) transferuri de fonduri;

g) emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

h) tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu:

instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);

valută;

instrumente financiare derivate;

metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase;

valori mobiliare;

i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acesta;

j) administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;

custodia și administrația de valori mobiliare;

închirierea de casete de siguranță;

consultanța financiar – bancară;

operațiuni de mandat.

Principiile fundamentale ale activității băncilor comerciale se prezintă după cum urmează:

1) sunt persoane juridice;

2) structura organizatorică, conducerea și administrarea băncilor se stabilesc prin statutele proprii;

3) băncile își asumă responsabilități, obligații numai prin semnăturile a doi manageri;

4) băncile li se interzice să se încheie contracte sau alte înțelegeri, să folosească practici care le-ar putea crea o poziție dominantă pe piețele financiar – valutare.

Deci le este interzisă orice activitate care ar putea duce la o concurență neloială; (conform Lg. 21/1996).

5) băncile comerciale se supun reglementărilor Băncii Naționale privind aplicarea politicii monetare, de credit, de plăți, valutare, de asigurare a prudenței bancare și de supraveghere bancară;

6) băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Națională și să mențină rezerve minime obligatorii și fonduri de risc;

În conformitate cu noua lege bancară, băncilor le este permisă desfășurarea de activități prevăzute de legislația privind valorile mobiliare și bursele de valori prin societăți distincte, specifice pieței de capital, care vor funcționa sub reglementarea și care, potrivit acestei legislații, pot fi desfășurate în mod direct de către bănci. De asemenea, prin lege se prevede că, operațiunile de leasing financiar pot fi desfășurate de către bănci numai prin societăți distincte, constituie în acest scop.

În activitatea lor, băncile au obligația să respecte reglementările și ordinile emise de Banca Națională a României, date în aplicarea legislației privind politica monetară, de credit, valutară, de plătit, de asigurare a prudenței bancare și de supraveghere bancară.

În ceea ce privește reglementările cu privire la capitalul social al unei bănci, art. 40 stipulează ca acesta trebuie vărsat, integral și în forma bănească, la momentul subscrierii. În prezent capitalul social minim este stabilit de Banca Națională a României prin Norma nr. 8/1997 în vigoare de la 20 mai 1997 care prevede un nivel minim al capitalului social vărsat de 18 miliarde pentru 31 decembrie 1997 și de 50 miliarde pentru 31 decembrie 1998. La constituire, aportul de capital trebuie vărsat într-un cont, cu dobândă la vedere sau la termen, deschis la o bancă, persoana juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerțului.

Băncile trebuie să mențină în permanență un nivel minim al capitalului social, în forma bănească, în conformitate cu reglementările Băncii Naționale a României. Sucursalele băncilor străine au obligația de a menține în permanență un capital de dotare, la nivelul prevăzut prin reglementările Băncii Naționale a României, pentru capitalul social minim al băncilor, persoane juridice române.

Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în forma bănească, potrivit legislației în vigoare, și prin utilizarea următoarelor surse:

primele de emisiune sau de aport și alte prime legate de capital, integral încasate, rămase după plata și acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu astfel de operațiuni, precum și rezervele constituie pe seama unor astfel de prime;

dividendele din profitul net cuvenit acționarilor după plata impozitului pe dividende potrivit legii;

rezervele din influențele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităților în valută reprezentând capital social în valută;

rezervele constituie din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanț contabil;

diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului pot fi incluse în rezerve și utilizate pentru majorarea capitalului social.

Orice modificare a nivelului capitalului social al unei bănci trebuie supusă aprobării Băncii Naționale a României.

Băncile repartizează 20% din profitul brut pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit egalează capitalul social, apoi, maximum10%, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se poate face numai din profitul net.

Articolul 43 al legii vine în întărirea normei nr. 10/1995 privind constituirea și utilizarea rezervei generale pentru riscul de credit prezentând obligația băncilor de a repartiza din profitul brut sumele destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor acordate.

Ca un alt element de noutate această nouă lege introduce și câteva cerințe prudente care înainte erau stabilita prin Norme ale B.N.R. Băncile trebuie să respecte următoarele cerințe prudențiale atunci când acestea sunt prevăzute de reglementările Băncii Naționale a României;

nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii și totalul activelor și elementelor în afara bilanțului, ponderate în funcție de gradul lor de risc;

expunerea maximă față de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a acesteia și nivelul fondurilor proprii;

expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a expunerilor mari și nivelul fondurilor proprii,

nivelul minim de lichiditate, determinat în funcție de scadențele creanțelor și angajamentelor băncii,

clasificarea creditelor acordate și a dobânzilor neâncasate aferente acestora și constituirea provizioanelor specifice de risc;

poziția valutară, exprimată procentual în funcție de nivelul fondurilor proprii;

administrarea resurselor și plasamentelor băncii;

extinderea rețelei de sucursale și alte sedii secundare ale băncii.

Valoarea totală a investițiilor pe termen lung ale unei bănci, în valorile mobiliare emise de o societate comercială care este angajată în una sau mai multe din activitățile financiare, nu poate depăși:

20% din capitalul social al societății comerciale respectiv; și

10% din fondurile proprii ale băncii.

Valoarea totală a investițiilor pe termen lung ale băncii, în valorile mobiliare emise de asemenea societăți comerciale, nu poate depăși 50% din fondurile proprii ale băncii. Valoarea totală a investițiilor unei bănci în valori mobiliare, efectuate în nume și cont propriu, nu poate depăși nivelul de 100% din fondurile sale propriii, cu excepția celor în titluri de stat.

În secțiunea a 5-a a legii, sunt prezentate tranzacțiile care sunt interzise băncilor, și anume:

angajarea în tranzacții cu bunuri mobile și imobile. Se exceptează tranzacțiile cu astfel de bunuri necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, precum și tranzacțiile cu bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării creanțelor băncii. Bunurile mobile și imobile, dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor, altele decât cele necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, se vând de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor. Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naționale a României;

achiziționarea propriilor acțiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii. Se exceptează răscumpărarea acțiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care face obiectul unei aprobări prealabile a Băncii Naționale a României;

acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienților, condiționată de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii;

acordarea de credite garantate cu acțiunile emise de bancă;

primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăți;