Transformarea Obligatiilor Reglementate In Noul Cod Civil

INTRODUCERE

Înainte de a se putea vorbi despre transmisiunea și transformarea obligațiilor, trebuie să se știe mai întâi ce sunt obligațiile civile, cum iau acestea naștere și ce înseamnă a transmite o obligație.

Această parte introductivă are rolul de a trata, pe rând, aceste trei probleme și va răspunde la întrebările „Ce sunt obligațiile civile?” „Cum iau naștere obligațile civile?” pregătind terenul pentru a se putea apoi discuta despre modurile de transmitere și transformare a obligațiilor.

În Noul Cod Civil , obligațiile civile sunt prezentate în Cartea V cu titlul „Despre obligații”începând de la articolul 1164 –1165, iar în următoarele sunt prezentate pe larg izvoarele obligațiilor.

CAPITOLUL 1 : OBLIGAȚIILE CIVILE

Considerații generale

În sens larg, prin obligație se înțelege raportul juridic în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică ceea ce se numește latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului. În înțeles restrâns, obligația desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, însemnând așadar, datoria ce revine debitorului.

Dreptul de creanță ( ius ad rem) este acel drept subiectiv patrimonial în virtutea căruia subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă, sau să nu facă ceva.

Dreptul de creanță face parte din marea grupare a drepturilor patrimoniale, alături de drepturile reale. Acest drept presupune un raport juridic între subiectul activ determinat, sau cel puțin determinabil, denumit creditor, și subiectul pasiv, denumit debitor.

În conținutul dreptului de creanță se găsește întotdeauna dreptul subiectului activ- creditorul de a pretinde subiectului pasiv- debitorul, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Din acest motiv, se spune că drepturile de creanță sunt relative, adică opozabile inter partes.

Afirmația de mai sus trebuie nuanțată. Este adevărat că dreptul de creanță este relativ în sensul efectelor sale obligatorii; dreptul la care acesta dă naștere poate fi exercitat de către creditor, iar obligația trebuie exercitată de către debitor. Însă situația juridică dintre părți este, dimpotrivă, opozabilă erga omnes, în sensul că nimeni nu poate să stânjenească în vreun fel exercitarea drepturilor și a obligațiilor părților. Este vorba despre clasica distincție din materia efectelor contractului între relativitate si opozabilitate. Dacă un terț ignoră obligația negativă de a nu stânjeni exercițiul dreptului creditorului, care, ca situație juridică, este opozabilă erga omnes, consecința este aceea că se naște un nou raport juridic, tot obligațional, pe temeiul căruia terțul se va vedea obligat să îl despăgubească pe creditorul care a fost împiedicat în exercițiul dreptului său. În materia drepturilor de creanță, opozabilitatea despre care vorbim nu presupune efectuarea anumitor forme de publicitate, cum sunt publicitatea transmisiunilor imobiliare sau publicitatea ipotecilor, care sunt necesare ,uneori, în materia drepturilor reale.

Drepturile de creanță au o durată limitată în timp.

Din punct de vedere numeric, ele sunt nelimitate. Pe lângă contractele reglementate de lege, denumite contracte numite, părțile pot imagina raporturi juridice obligaționale sub forma contractelor nenumite. Nu se poate pierde din vedere că un raport juridic obligațional se poate naște din orice faptă a omului cauzatoare de prejudicii, adică din fapte ilicite, sau din anumite situații care conduc la crearea unui dezechilibru patrimonial și impun restabilirea echilibrului inițial ( cum ar fi, de exemplu, îmbogățirea fără justă cauză).

Revenind la analiza obligației, spuneam că în sens larg, ea reprezintă acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor- și căruia îî revine îndatorirea corespunzătoare- a da, a face, sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.

Dacă se pune accentul pe latura pasivă, latura activă a obligației fiind implicită, ogligația poate fi definită ca fiind acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ținută față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă ( a da, a face), fie la o abstențiune ( a nu face). Uneori, latura pasivă a obligației este exprimată prin „îndatorirea ce revine debitorului de a îndeplini o anumită prestație”, cuvântul „prestație” fiind luat in sens larg, pentru a exprima atât o acțiune pozitivă, cât si o abstențiune de la o anumită acțiune. Există un raport juridic obligațional atunci când o persoană, creditorul, poate sa pretindă juridicește unei alte persoane, debitorul, o prestație concretă, predeterminată.

Privit din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligație apare ca un drept de creanță; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns).

Raportul de obligație, la fel ca orice alt raport juridic civil, comportă elementele structurale specifice: a) subiectele, b) conținutul si c) obiectul.

a) Subiecte ale raportului juridic de obligație pot fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. În situații excepționale și statul poate apărea ca subiect într-un raport de obligație, atunci când participă direct la raporturile juridice civile.

În cadrul raportului de obligație, subiectul activ al acestuia poartă denumirea de creditor, iar subiectul pasiv pe cea de debitor. Natura specifică și complexitatea unei obligații pot determina în unele cazuri ca același subiect să întrunească, deodată, dubla calitate de creditor al unei prestații și de debitor al altei prestații. De exemplu, vânzătorul, ca subiect al unui raport juridic de vânzare-cumpărare, este nu numai creditor al prețului, dar, in același timp, este și debitor al obligației de transferare a proprietății și de predare a lucrului vândut. La fel, cumpărătorul este nu numai creditor, în ceea ce privește dreptul de a primi lucrul, dar este și debitor al prețului cuvenit pentru lucrul cumpărat.

b) În conținutul raportului juridic de obligație intră dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corespunzătoare acestui drept, care incumbă debitorului.

Cum deja este cunoscut, drepturile de creanță, alături de drepturile reale, alcătuiesc clasificarea fundamentală a drepturilor civile cu caracter patrimonial. Aceasta presupune că o latură esențială a raportului de obligație o constituie conținutul său patrimonial: dreptul de creanță se înscrie în activul patrimoniului, iar obligația corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.

Dreptul de creanță se deosebește de dreptul real prin anumite particularități care decurg din faptul ca dreptul de creanță este un drept relativ, în timp ce dreptul real este un drept absolut. Din această imprejurare decurg toate deosebirile referitoare la determinarea subiectelor, natura îndatoririi subiectului pasiv si celelalte deosebiri dintre drepturile absolute și cele relative.

c) Obiectul raportului de obligație, privit ca acțiune sau abstențiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și îndreptățit subiectul activ, poate consta fie într-o prestație pozitivă (a da, a face), fie într-o abținere (a nu face ceva la care, în lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit).

Obligația de a da nu se confundă cu obligația de a preda; a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real oarecare. Ea nu se confundă cu obligația de a preda materialmente lucrul, această din urmă obligație fiind o obligație de a face.

Obligația de a da, fiind executată prin însuși faptul încheierii contractului, ceea ce rămâne ulterior este numai o obligație de predare materială a lucrului.

Aceasta nu vrea să însemne că în dreptul nostru nu se întâlnesc obligații de a da, cu persistență în timp, care să poată fi examinate distinct de momentul încheierii contractului. Astfel stau lucrurile în cazul unor ipoteze, cum ar fi, de exemplu, ipoteza contractului prin care părțile au convenit ca transferul proprietății să se facă la un moment ulterior; ipoteza vânzării de imobile în regimul de carte funciară, când transferul proprietății nu operează din momentul încheierii contractului, ci din momentul intabulării acestuia.

În toate aceste cazuri, vânzătorul are față de cumpărător, printre alte obligații, și pe aceea de a da, care rămâne a fi executată ulterior încheierii actului juridic care a generat-o.

Obligația de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare, și, în general, orice prestație pozitivă în afară de acelea care se pot încadra în noțiunea de a da.

Obligația de a nu face constă într-o abținere la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligației asumate. Aceasta nu se referă la obligația negativă generală de a nu face nimic de natură a stânjeni existența și exercițiul acestui drept. În mod contrar, în ipoteza unui raport juridic obligațional suntem în prezența unei obligații de abținere, care dacă nu ar fi fost asumată de subiectul pasiv, nu ar fi existat.

Noțiunea și izvoarele obligațiilor

Latura pasivă a conținutului raportului juridic civil este formată din obligațiile civile pe care le are subiectul pasiv.

Legea civilă nu definește, cu caracter general, obligația civilă, dar stabilește „obligațiile debitorului”

În doctrină s-au formulat mai multe definiții pentru obligația civilă, care cuprind aceleași elemente, dar există diferențe de formulări.

Astfel, în opinia prof. Gheorghe Beleiu, obligația civilă este definită ca fiind : „îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anume conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie , poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.”

Mai sunt prezentate în doctrină, definiții ale obligației civile, cum ar fi :

„Obligația este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestațiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune”

„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”

„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestațiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.”

„Obligația civilă este raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestația corelativă de a da, a face sau a nu face ceva sub sancțiunea constrângerii de stat.”

Prin izvor de obligații se înțelege acel fapt juridic ( se are în vedere noțiunea de fapt juridic în sens larg) care dă naștere unui raport juridic obligațional.

Izvoarele obligațiilor dau naștere la drepturi subiective- drepturi de creanță și la obligații care corespund acestor drepturi. Tocmai din acest motiv, ele nu pot să fie confundate cu izvoarele dreptului, care reprezintă forma în care dreptul obiectiv se exprimă, adică normele juridice generale ca și aplicație, fără să fie particularizate prin aplicarea lor concretă anumitor subiecte de drept.

Ceea ce caracterizează întocmai izvoarele obligațiilor este faptul că acestea, facând aplicarea normei juridice generale, stabilesc raporturi juridice concrete de obligație între subiecte determinate.

Sau, altfel spus, izvoarele obligațiilor dau naștere la raporturi juridice particulare pe baza și în limitele pe care le conferă norma juridică generală, ca expresie a dreptului obiectiv.

Noul Cod civil consideră că sunt izvoare ale obligațiilor contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic licit, răspunderea civiluridice generale, stabilesc raporturi juridice concrete de obligație între subiecte determinate.

Sau, altfel spus, izvoarele obligațiilor dau naștere la raporturi juridice particulare pe baza și în limitele pe care le conferă norma juridică generală, ca expresie a dreptului obiectiv.

Noul Cod civil consideră că sunt izvoare ale obligațiilor contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic licit, răspunderea civilă.

Contractul este definit de art. 1166 C. civ. ca fiind „acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

În definiție sunt cuprinse elementele esențiale pentru conturarea noțiunii de contract. Ceea ce este definitoriu în această definiție este faptul că surprinde că hotărâtor este acordul de voință, bi sau multilateral, care dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații. Rezultă din definiție că acesta este un act juridic, mai exact unul de formație bilaterală ( plurilaterală, multilaterală).

Codul civil prevede diferite tipuri de contracte ,ca izvoare de obligații.

Astfel conform art.1171 există contractul sinalagmatic atunci când obligațiile obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. Contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.

În articolul 1172 este prevăzut contractul cu titlu oneros prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate și contractul cu titlu gratuit prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj.

Articolul 1173 se referă la contractul comutativ în care , la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. De asemenea face referire la contractul aleatoriu, care prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert.

În următoarele articole din Noul Cod Civil se face de asemenea referire la anumite tipuri de contracte, care la fel ca și cele prezentate mai sus constituie izvoare de obligații. Acestea sunt :

contractul consensual,contractul solemn, contractul real (art.1174)

contractul de adeziune(art.1175)

contractul cadru (art.1176)

contractul încheiat cu consumatorii (art.1177)

Un alt izvor de obligații care este stipulat în Noul Cod Civil este actul juridic unilateral care conform articolului 1324 presupune numai manifestarea de voință a autorului său. Reprezintă acte juridice unilaterale promisiunea unilaterală (art.1327 ) și promisiunea publică de recompensă (art.1328).

Tot Codul Civil prin următoarele articole face referire la alte izvoare de obligații cum ar fi faptul juridic licit (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea făr ăjustă cauză ) și răspunderea civilă(răspunderea delictuală, răspunderea contractuală, răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri)

1.3 Clasificarea obligațiilor

În ceea ce privește clasificarea obligațiilor acestea se pot clasifica după criterii variate, dintre care mai importante sunt criteriul izvorului care a generat obligația, criteriul obiectului obligației, cel al sancțiunii obligației civile și criteriul opozabilității obligației.

Fiecare dintre aceste criterii se aplică întregii sfere a obligațiilor; acestea nu se exclud reciproc, ci ele reprezintă numai puncte de vedere deosebite, prin prisma cărora se poate examina una și aceeași obligație. Cu titlu de exemplu, aceeași obligație poate fi clasificată din punctul de vedere al obiectului ca fiind o obligație de a da, iar din punct de vedere al sancțiunii aplicabile, ca o obligație civilă.

Clasificarea obligațiilor prin prisma criteriilor arătate nu este o operațiune gratuită, ci ea se reflectă în regulile speciale aplicabile obligațiilor de diferite categorii. Uneori izvorul obligației poate influența reglementarea pe care o obligație o are, în același mod în care o asemenea influență poate avea și obiectul, ori sancțiunea care însoțește acea obligație.

Clasificarea obligațiilor după izvoare: din punct de vedere al faptului juridic generator de obligații, acestea se pot naște din: a) contracte, b) acte juridice unilaterale, c) fapte ilicite cauzatoare de prejudicii ( delicte și cvasidelicte civile), d) îmbogățirea fără just temei, e) gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane, f) plata unei prestații nedatorate ( plata nedatoratului).

Primele două categorii menționate se referă la obligații născute din acte juridice, iar celelalte sunt obligații născute din fapte juridice stricto sensu.

Natura izvoarelor generatoare de obligații prezintă interes, sub anumite aspecte, în ceea ce privește regimul aplicabil.

Clasificarea obligațiilor după obiectul lor: În funcție de natura prestației datorate de subiectul pasiv, se pot reține mai multe clasificări.

O primă clasificare distinge între trei categorii de obligații, sub aspectul obiectului fiecăreia: obligațiile de a da, obligațiile de a face și obligațiile de a nu face.

O altă clasificare este aceea in obligații pozitive ( obligațiile de a da și de a face) si obligațiile negative ( obligația de a nu face).

Se mai poate face o altă clasificare, tot în funcție de obiect, în obligații pecuniare, care au ca obiect al prestației plata unei sume de bani și obligații nepecuniare, al căror obiect constă în orice altă prestație în afară de aceea de a da o sumă de bani.

Mai există și o altă clasificare a obligațiilor care, deși contestată, își face tot mai mult loc în literatura juridică. Este vorba despre o altă clasificare a obligațiilor după obiectul lor, reținându-se două categorii: a) obligații determinate sau obligații de rezultat și b) obligații de prudență și diligență, sau obligații de mijloace.

Ceea ce caracterizează obligația determinată sau de rezultat este faptul că obligația este precizată strict sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Neatingerea rezultatului prevăzut face ca să se presupună că debitorul nu a fost suficient de diligent, că s-a aflat în culpă, și că este deci răspunzător de urmările neîndeplinirii obligației.

Obligația de prudență și diligență sau obligația de mijloace se caracterizează prin aceea că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

De exemplu, dacă analizăm raportul juridic dintre un medic și pacientul său, se observă că obiectul obligației ce revine medicului constă în îndatorirea de a acționa cu toată prudența și diligența cerute de știința și etica profesiei medicale, în vederea atingerii rezultatului dorit, care este însănătoșirea pacientului. Daca rezultatul nu este atins, aceasta nu face să se presupună ipso facto, lipsa de diligență din partea medicului, adică lipsa de prudență și diligență din partea sa, deci neîndeplinirea obligației înseși. Revine pacientului să facă dovada culpei în care s-ar fi aflat medicul în executarea obligației sale, culpă care, spre deosebire de situația neîndeplinirii obligațiilor de rezultat, nu mai este prezumată.

Din cele arătate mai sus, se poate desprinde concluzia că unul dintre principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile determinate sau de rezultat și obligațiile de prudență și diligență sau de mijloace se găsește pe teren probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie, ipso facto, o dovadă a culpei debitorului- o prezumție de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doilea caz nu mai este prin ea însăși o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și diligența care erau obligatorii.

Privită în liniile sale generale, distincția dintre obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace este, fără îndoială, utilă, mai ales daca se are în vedere caracterul său simplificator în examinarea unor raporturi de obligații.

Însă la o privire mai atentă, la o analiză mai amănunțită se va putea observa că între aceste două categorii de obligații nu există deosebiri atât de tranșante, chiar dacă cel care este luat în considerare este numai aspectul probatoriu.

Spre exemplificare, dacă luăm ipoteza unei obligații de rezultat, de exemplu ipoteza obligației de a furniza un anumit produs. Dacă produsul este livrat și este corespunzător celor convenite, nici o problemă de culpă nu se poate pune. Sub acest aspect, distincția între obligația de rezultat și cea de mijloace apare ca fiind indiferentă. Dacă se presupune că produsul a fost livrat cu lipsuri calitative, la o primă vedere rezultatul fiind atins- livrarea produsului- nici o prezumție de culpă în ceea ce privește executarea, nu va exista, deocamdată, în privința debitorului. Creditorul care pretinde că produsele prezintă lipsuri de ordin calitativ va trebui să facă el dovada concretă a acestor lipsuri, numai așa se vor putea întruni elementele necesare pentru a putea începe să opereze o prezumție de culpă a debitorului. În realitate, ceea ce se dovedește într-o astfel de situație este prezența lipsurilor calitative, prezumția de culpă operând subsecvent acestei dovezi.

Dacă privim o obligație de mijloace, de exemplu pe aceea asumată de un medic de a presta tratament unui pacient; dacă obiectul obligației sale îl constituie prestarea tratamentului cu prudența și diligența necesare, potrivit cerințelor științei și eticii medicale, obligația se va desfășura după următorul mecanism: tratamentul medical fiind prestat se presupune, până la proba contrarie, că acest tratament a fost acordat în conformitate cu cerințele prudenței și diligenței. Situația este asemănătoare cu cea a obligației de rezultat menționată mai sus, dusă până la faza în care obiectul obligației a fost efectiv livrat. Dacă pacientul pretinde că tratamentul a fost unul necorespunzător, el trebuie sa facă dovada acestei situații; tot astfel a trebuit să facă și beneficiarul obligației de rezultat dovada caracterului necorespunzător al executării obligației de livrare a unui obiect. Dovada făcută de pacient că tratamentul nu a fost corespunzător face să se presupună lipsa de prudență și diligență din partea debitorului, deci face să se declanșeze o prezumție de culpă pe seama debitorului.

Rezultă din toate acestea că o analiză foarte strictă, pornind de la premisa clasificării obligațiilor în obligații care au ca obiectiv final atingerea rezultatului prevăzut, iar altele desfășurarea unei activități cu prudența și diligența necesare poate duce la concluzia că, chiar sub aspect probatoriu, între cele două categorii de obligații nu există, în esență, deosebiri.

Totuși, afirmația de mai sus nu este de natură a face mai puțin utilă această clasificare, pentru că ea are meritul de a simplifica analiza, nefiind necesar să se pătrundă în toate amănuntele mecanismului de desfășurare a obligațiilor; dacă se pătrunde în aceste amănunte cu consecvență față de premisele adoptate în definirea obiectului obligației, la unele fiind rezultatul, la celelalte prudența și diligența, se poate ajunge la concluzia că între ele nu există deosebiri.

Concluzionând, se poate afirma că numai privind lucrurile în aspectele lor cele mai generale se poate afirma că unele obligații sunt obligații de rezultat și altele sunt obligații de mijloace. Totuși, analizând jurisprudența, relativ recent, o Curte de Apel a reținut într-o decizie de speță că din convenția părților a rezultat că obligația asumată de cumpărătoarea pârâtă, acționară a societății supusă privatizării, anume aceea de a asigura plata datoriilor societății reprezintă o obligație de diligență și nu una de rezultat, deoarece cumpărătoarea nu s-a obligat să achite, ci numai să asigure, să determine achitarea acelor obligații către F.P.S.; potrivit acestei obligații de mijloace, cumpărătoarea era deci ținută să depună diligențe, fără ca însuși rezultatul urmărit să constituie obiectul obligației sale. Ca atare, instanța a decis în sensul că pentru a antrena răspunderea contractuală a cumpărătoarei pârâte, nu este suficient să se învedereze că rezultatul urmărit nu a fost obținut, ci este necesară dovedirea faptului că debitoarea obligației este în culpă pentru că aceasta nu a depus diligențele necesare, adică nu a folosit mijloacele de care s-ar fi putut servi spre a se ajunge la plata datoriilor în discuție.

Clasificarea obligațiilor după sancțiunea juridică: la fel ca și orice alt raport juridic, și raportul juridic de obligație are ca element însoțitor o anumită sancțiune. Neexecutarea de bunăvoie a obligației de către cel obligat la aceasta dă dreptul titularului dreptului de creanță să obțină executarea silită, pe calea constrângerii de stat.

Obligațiile se pot numi obligații juridice numai în măsura în care există posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului în caz de neexecutare de bunăvoie. Tocmai sub acest aspect, ele se deosebesc de obligațiile morale, care reprezintă cerințe ce nu se impun prin forța de constrângere a statului, ci în baza convingerii proprii, intime, a subiectelor, convingere ce este însoțită de influența pe care o exercită opinia publică, dezaprobarea din partea acesteia, fără a fi însoțită însă de intervenția constrângerii statului.

Însă, dacă avem în vedere numai obligațiile juridice, lăsând deoparte pe cele morale, care deși nu sunt indiferente dreptului, totuși îi exced sfera, se observă că sancțiunea de ordin statal ce le însoțește nu se prezintă în același mod în toate cazurile: există obligații care beneficiază integral de această sancțiune si obligații care, dintr-un motiv sau altul, nu mai beneficiază în întregime de ea:

a) Obligațiile civile, care se mai pot denumi și obligații civile perfecte, deoarece se bucură integral de sancțiunea juridică, creditorul putând apela la nevoie la forța coercitivă a statului pentru a obține, prin constrângere, executarea, în cazul în care aceasta nu este făcută de bunăvoie. În această categorie intră cvasitotalitatea obligațiilor;

b) Obligațiile naturale, sau obligațiile civile imperfecte care, prin opoziție cu primele, nu se mai bucură de integralitatea sancțiunii juridice. Ele apar ca niște obligații civile degradate. Ceea ce definește acest tip de obligații, care nu se confundă cu obligațiile morale, este faptul că în ceea ce le privește nu se mai poate solicita executarea silită, însă, de îndată ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea prestației. Acestea sunt veritabile obligații juridice, nu doar niște simple comandamente de ordin moral, dar și-au pierdut parte din forța juridică care, în regulă, caracterizează raporturile juridice obligaționale.

Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor:

În ceea ce privește persoanele cărora le sunt opozabile, obligațiile se clasifică în a) obligații obișnuite care constituie regula, și cărora li se aplică, sub aspectul opozabilității, toate regulile care reglementează categoria drepturilor relative; b) obligații reale și c) obligații opozabile terților.

Aceste două categorii de obligații reprezintă o excepție de la regulă, pentru că deși sunt raporturi de obligații, ele se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, opozabilitate ce le situează oarecum la limita dintre drepturile de creanță și drepturile reale.

Obligațiile reale sau obligațiile propter rem apar ca accesoriu ce însoțește un drept real. Ele pot fi privite ca fiind adevărate sarcini care ii revin titularului unui drept real privitor la un bun oarecare, așa cum sunt, de exemplu, cele prevăzute pentru deținătorii de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestor terenuri și protecția solului, în conformitate cu prevederile art. 74 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar republicată.

Obligațiile opozabile terților, numite și obligații scriptae in rem sunt definite prin aceea că ele sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deși el nu a participat direct și personal la nașterea raportului juridic obligațional. Pentru ilustrare, este cazul, de exemplu, al obligației ce revine unui locator de a asigura locatarului folosința lucrului închiriat. Dacă locatorul înstrăinează lucrul înainte de expirarea contractului de locațiune, noul proprietar al lucrului, deși nu a fost parte în contract, totuși va fi obligat să respecte drepturile locatarului născute din actul juridic anterior celui prin care a dobândit acel lucru. Sau, altfel spus, obligația născută din contract este opozabilă fată de un terț străin de contract.

Efectele obligațiilor

Prin efecte ale obligațiilor se înțelege dreptul recunoscut de lege creditorului de a urmări și a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestațiunii la care s-a obligat sau aceea de a cere despăgubii în caz de neexecutare totală sau parțială a obligațiilor (art. 1073 Cod civil).

Efectele obligațiilor pot fi privite din două puncte de vedere și anume:

a) executarea directă sau în natură, ceea ce presupune posibilitatea creditorului de a dobândi însuși obiectul obligației.

b) executarea indirectă care constă în urmărirea bunurilor debitorului, în scopul realizării sumei de bani care constituie creanța creditorului și care intervine atunci când executarea în natură nu mai este posibilă.

A. Executarea directă (în natură)

Executarea în natură a obligațiilor este un principiu esențial al dreptului civil.

Astfel, efectul normal al oricărei obligații ce incumbă unui debitor este aceea să fie adusă la îndeplinire, indiferent de izvorul ei, căci numai în acest mod creditorul obține satisfacerea dreptului său de creanță.

Dacă debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația, creditorul are dreptul să recurgă la mijloacele de constrângere puse la dispoziție de lege, pentru a-l sili să-și execute obligația în natură.

Executarea în natură a obligației diferă cum este vorba de o obligație de a da, de a face sau de a nu face.

1.. Executarea în natură a obligației de a da

a) Dacă obligația de a da are ca obiect o sumă de bani, ea poate fi executată totdeauna în natură, întrucât dacă debitorul nu-și va executa obligația de bună voie, creditorul își va satisface dreptul său din sumele rezultate din valorificarea pe căile legale a bunurilor debitorului.

b) Când obligația de a da are ca obiect un lucru individual determinat potrivit art. 1074 alin. 1 Cod civil, debitorul are două obligații principale:

– Obligația de a transmite proprietatea lucrului individual determinat, ce se execută întotdeauna în natură din momentul încheierii contractului ca o consecință a principiului efectului translativ de proprietate a contractelor (art. 971 Cod civil).

– Obligația de a preda lucrul, având ca obiect un fapt personal al debitorului, este o obligație de a face, care include și obligația de a conserva lucrul până la predare. Și această obligație se poate executa în natură, căci dacă debitorul nu predă lucrul de bună voie, creditorul poate fi pus în posesia lucrului pe calea executării silite.

c) Când obligația de a da are ca obiect bunuri determinate generic, proprietatea se transmite numai în momentul individualizării lor. Individualizarea implică un fapt personal al debitorului, o facere. În acest caz, deși este vorba de o obligație de a da, această obligație se realizează printr-o facere, individualizarea bunurilor.

Dacă obligația aceasta nu este executată de către debitor, creditorul va putea recurge fie la executarea în natură, fie la despăgubirea sa prin echivalent.

2. Executarea în natură a obligației de a face sau a nu face

Art. 1075 Cod civil dispune că “orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

Regula cuprinsă în art. 1075 Cod civil, astfel formulată, este prea absolută și nu corespunde cu realitatea. Ceea ce este excesiv în formula art. 1075 Cod civil este corijat de art. 1076 și 1077 Cod civil.

De asemenea, în materie de obligații de a face, art. 1077 Cod civil dispune că “nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate de asemenea să fie autorizat a o duce la îndeplinire pe cheltuiala debitorului”.

Și în acest caz, creditorul obține executarea directă, însă aceasta presupune că, creditorul n-are interes ca lucrarea să fie executată de debitor în persoană, ci poate fi executată tot așa de bine și de o altă persoană.

În timp însă, ce pentru obligațiile de a da, regula este că obligațiile se execută în natura specifică a obiectului lor, pentru obligațiile de a face sau de a nu face executarea în natură este o excepție traducându-se de cele mai multe ori în despăgubiri.

3. Daunele cominatorii

Instituția daunelor cominatorii este o creație a practicii judiciare prin care debitorul este silit să-și execute obligația în natură.

Prin daune cominatorii se înțelege acel mijloc de constrângere pe care-l întrebuințează instanța judecătorească față de debitorul care, cu rea credință, refuză să-și execute obligația pe care și-a asumat-o și constau într-o sumă de bani care urmează să fie plătită de debitor, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației.

Deoarece hotărârea de condamnare la daune cominatorii este destinată să exercite o presiune mereu sporită asupra voinței debitorului, în așa fel încât, până la urmă să-l determine să execute obligația, daunele cominatorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu.

Daunele cominatorii nu se aplică în cazul obligațiilor având de obiect sume de bani, pentru că în aceste obligații se plătesc dobânzi de întârziere și nici în cazul obligațiilor de a da, pentru că executarea în natură va putea fi obținută pe calea executării silite. Daunele cominatorii se aplică în cazul, neexecutării unei obligații de a face sau a nu face, cu excepția cazului în care executarea în natură nu mai este posibilă.

Executarea obligațiilor

1. Plata

Codul civil român se ocupă de plată în capitolul “Despre stingerea obligațiilor”

Deoarece plata ca mod de stingere a obligațiilor constă tocmai în producerea efectului specific al raportului dintre părți, se pare că, este mai logic de a privi plata ca efect, adică realizarea creanței creditorului, această realizare făcându-se prin îndestularea raportului dintre părți.

Prin plată înțelegem – în sens juridic – orice prestație liberatorie, indiferent daca obiectul ei constă într-o “dare” sau “facere”.

Deci termenul juridic de plată nu are numai sensul restrâns, ce i se atribuie în vorbirea curentă corespunzând cu o prestație în bani, ci un sens mult mai larg, corespunzând cu îndeplinirea oricărei prestații ce formează obiectul raportului juridic obligațional, indiferent dacă acest obiect constă într-o “dare” sau într-o “facere”.

2. Obiectul plății

Plata nefiind decât realizarea specifică a obligației, evident ca, creditorul nu poate fi silit să primească o altă prestație decât cea care constituie obiectul raportului de obligație.

Conform art. 1100 Cod civil creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât acela ce i se datorește, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare. Creditorul poate primi o altă prestație în locul celei stipulate în care caz între părți intervine o dare în plată.

3. Principiul indivizibilității plății

Conform dispozițiilor codului civil român, plata trebuie făcută integral.

Debitorul nu poate sili pe creditor să primească o plată parțială, chiar dacă datoria este divizibilă (art. 1101 Cod civil). Rezultă, deci că plata este indivizibilă De la acest principiu avem următoarele excepții:

– Când creditorul consimte ca plata să se facă în mod fracționat;

– În caz de deces al debitorului, creanța se divide între moștenitorii acestuia proporțional cu partea de moștenire la care este chemat fiecare (art. 1060 Cod civil).

– Plata devine parțială și în cazul compensației. În acest caz este vorba de un debitor care, între timp a devenit creditor al creditorului, într-o obligație având de obiect lucruri fungibile de același fel ca ale celuilalt, iar legea admite că cele două datorii se sting prin efectul compensației, până la concurența celei mai mici dintre ele, rămânând de plată numai diferența.

– Dacă datoria este garantată de mai mulți fidejusori, art. 1667 Cod civil acordă celui care este urmărit de creditor pentru totalitatea datoriei, beneficiul de diviziune, astfel că creditorul este atunci obligat să-și dividă acțiunea, urmărind pe fiecare fidejusor pentru partea sa.

– În sfârșit, instanța judecătorească ținând seama de posibilitățile debitorului îi poate acorda acestuia un termen de grație în cadrul căruia să se eșaloneze plata datoriei în rate (art. 1101 alin 2. Cod civil).

B.Executarea indirectă a obligației(Teoria daunelor interese)

1. Condiții pentru acordarea daunelor interese

Pentru ca un debitor să datoreze daune-interese, se cer următoarele condiții:

– neexecutarea – totală sau parțială – executarea necorespunzătoare sau cu întârziere trebuie să fi pricinuit creditorului un prejudiciu;

– neexecutarea sau întârzierea în executare trebuie să provină din culpa debitorului;

– debitorul să fi fost pus în întârziere.

a) Existența prejudiciului

Pentru ca debitorul să fie obligat la plata daunelor interese, va trebui ca neexecutarea – totală sau parțială – executarea cu întârziere să fi pricinuit creditorului un prejudiciu.

Aceasta reiese din art. 1082 Cod civil care prevede că debitorul este osândit la plata de daune interese, dacă instanța judecătorească constată că există un prejudiciu (pagubă) în dauna creditorului

Dovada prejudiciului incumbă creditorului cu excepția datoriilor bănești, când dobânda legală se acordă creditorului fără să fie ținut a dovedi vreo pagubă (art. 1169 Cod civil).

b) Culpa debitorului

Debitorul care nu-și respectă obligația asumată este prezumat a fi în culpă și în consecință poate fi condamnat la plata daunelor interese, cât timp nu dovedește că neexecutarea obligației se datorește unei cauze care nu-i poate fi imputată (art. 1082 Cod civil).

Formula din art. 1082 Cod civil potrivit căruia debitorul este obligat la plata daunelor interese “Afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză care nu-i poate fi imputabilă, trebuie interpretată în sensul că neexecutarea este imputabilă debitorului, numai dacă voința sa putea să influențeze faptul, fie să-l prevină, fie să-l depășească.

Pentru ca debitorul să fie exonerat de răspundere, prin invocarea forței majore, este necesar ca:

– Neexecutarea sa provina dintr-o cauză străină lui. Cu alte cuvinte dacă evenimentul este legat de o culpă chiar neintenționată a debitorului sau dacă neexecutarea provine dintr-un viciu al lucrului folosit pentru executarea obligației nu vom fi în prezența unui caz de forță majoră.

– Evenimentul considerat forță majoră pentru a duce la exonerarea debitorului trebuie să fie inevitabil și de neînvins. Cu alte cuvinte, trăsătura distinctivă a cazului de forță majoră în materie de executare a obligațiilor rezultând dintr-un contract este de a fi constitutivă de imposibilitate obiectivă de executare.

– Evenimentul să fi creat o piedică absoluta care face executarea imposibilă; nu este suficient ca evenimentul să fi îngreunat numai executarea obligației. Faptul că executarea a devenit mai grea sau mai oneroasă pentru debitor nu-l exonerează de a executa obligația.

În ce privește urmările, forța majoră poate să influențeze raportul de obligație derivând din contract în două sensuri:

– Poate să facă imposibilă executarea, în care caz obligația se stinge fără ca debitorul să fie obligat la plata daunelor interese.

– Poate să împiedice temporar executarea obligației, în care caz obligația se va executa cu întârziere după încetarea cazului de forță majoră, iar debitorul nu va plăti daune interese (moratorii).

În legătură cu răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligației asumate se pune întrebarea, care va fi criteriul după care apreciem atitudinea debitorului?

Codul civil român a adoptat în domeniul răspunderii contractuale criteriul din dreptul roman: “bonus pater familias” pentru a arăta care trebuie să fie gradul de diligență pe care un debitor trebuie să-l aibă în îndeplinirea obligației sale.

Din punct de vedere al gradului de culpabilitate a debitorului, codul civil român n-a acceptat sistemul celor 3 grade de culpă (culpa lata, culpa levis și culpa levissima) construită de glosatori, impunând în principiu debitorului, în executarea unei obligații, diligența unui bun proprietar.

În sistemul codului nostru civil, debitorul va fi exonerat de răspundere dacă va dovedi, așa cum s-a arătat mai sus, că nerespectarea obligației contractuale nu-i este imputabilă, întrucât ea se datorește unei cauze străine de voința sa (art. 1082 Cod civil).

2. Punerea în întârziere

Debitorul este obligat să-și execute obligația la termenul stipulat în contract în principiu, debitorul nu răspunde de neexecutarea obligației la termen decât dacă creditorul i-a cerut executarea și numai de la această dată, presupunându-se ca atâta timp cât nu se cere executare, nu este prejudiciat prin întârziere.

În principiu, scadența termenului în care debitorul trebuie să-și exercite obligația, nu-l pune de drept în întârziere. Pentru ca debitorul să fie pus juridicește în întârziere, trebuie ca creditorul să facă un act de manifestare a voinței sale de a obține executarea de la debitor. Art. 1079 Cod civil stabilește că debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare ce i se va face prin executorul judecătoresc sau notarul competent de la domiciliului său. Același efect îl are și cererea de chemare în judecată a debitorului sau urmărirea silită a bunurilor sale.

În mod excepțional, debitorul se află de drept în întârziere și este răspunzător de neexecutarea la termen a obligației sale, în următoarele cazuri:

– când s-a contractat expres că debitorul va fi pus în întârziere la împlinirea termenului fără a fi necesară notificarea (art. 1079 pct. 2 Cod civil);

– când obligația nu poate fi îndeplinită decât într-un timp determinat, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără a o executa (art. 1081 Cod civil);

– în cazurile anume determinate de lege, de exemplu: dobânda care reprezintă despăgubirea în obligațiile care au ca obiect sume de bani, curge de drept după expirarea termenului;

– în cazul obligațiilor continue, cum este obligația locatarului de a întreține lucrul dat în locație.

3. Modificarea responsabilității contractuale legale prin convenția părților

Am văzut, că de regulă debitorul răspunde pentru neexecutarea obligației datorită culpei sale, dar este exonerat dacă neexecutarea se datorește unui caz fortuit sau forță majoră. Aceasta este regula ce guvernează responsabilitatea legală contractuală.

Dar părțile prin acordul lor de voință pot modifica responsabilitatea contractuală legală, transformând-o în responsabilitate convențională.

Astfel, debitorul poate fi exonerat de răspundere pentru neexecutarea obligației ce-i incumbă decurgând din neglijența sa, printr-o clauză expresă stipulată în contract. Nu se admit clauze de exonerare a debitorului pentru propriul său dol.

Tot astfel, părțile pot stipula ca debitorul să răspundă chiar și atunci când neexecutarea obligației s-ar datora unui caz fortuit sau forței majore.

În anumite cazuri o asemenea clauză este prezumată de lege, de exemplu: în caz de comodat (art. 1567 Cod civil), în cazul furtului (art. 1156 alin. 3 Cod civil), în cazul plății nedatorate (art. 995 Cod civil). După cum am văzut, debitorul răspunde de caz fortuit și de forță majoră și în cazurile când este pus în întârziere.

4. Evaluarea despăgubirilor

Daunele interese pot fi determinate de instanța judecătorească, de lege sau de părți. Din acest punct de vedere evaluarea poate fi judiciară, legală și convențională:

a) Evaluarea judiciară se face în conformitate cu articolele 1084-1086 Cod civil.

Potrivit art. 1084 Cod civil daunele interese cuprind în general atât pierderea suferită de creditor cât și beneficiul de care a fost lipsit.

Conform acestei reguli creditorul are drept daune atât pentru “damnum emergens” (pierdere suferită) cât și pentru “lucrum cessans” (câștigul nerealizat).

b) Evaluarea legală există în materii de obligații având de obiect o sumă de bani.

Obligațiile având ca obiect o suma de bani nu pot da loc la daune compensatorii, ci numai la daune moratorii, întrucât aceste obligații pot fi executate oricând în natură, executarea lor prin echivalent nefiind de conceput, deoarece n-ar putea să însemne plata unei sume de bani egală cu cea datorată.

Daunele moratorii în obligațiile având ca obiect sume de bani li se aplică anumite reguli speciale atât din punctul de vedere al condițiilor în care se pot datora, cât și din punctul de vedere al fixării lor.

Astfel, în cazul datoriilor bănești nu este suficient pentru punerea în întârziere a debitorului o simplă notificare, conform art. 1088, alin. 2 Cod civil, daunele interese nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Daunele moratorii pentru neexecutarea obligațiilor ce au de obiect sume de bani, sunt apreciate și fixate forfetar de legiuitor sub formă de dobândă legală.

Creditorul nu poate pretinde o dobânda mai mare decât cea legală și nici nu poate cere ca, în afară de dobânda legală să i se acorde și alte despăgubiri pentru întârzierea executării. Sunt totuși excepții de la aceasta regulă când creditorul este îndreptățit ca pe lângă dobânda legală fixată de lege, să ceară și alte despăgubiri, de exemplu, în materie de fidejusiune (art. 1669 alin. 3 Cod civil) și în materie de societate (art. 1504 Cod civil)

Evaluarea convențională

Părțile pot stabili la încheierea contractului sau ulterior, valoarea daunelor pe care debitorul le va plăti în caz de neexecutare a obligației. O asemenea stipulație se numește clauză penală (va fi examinată la garantarea obligațiilor). Ne mărginim să arătăm că scopul clauzei penale este de a înlătura dificultățile de apreciere ale instanței judecătorești cu privire la valoarea prejudiciului cauzat de neexecutare sau executare cu întârziere și constituie, totodată un mijloc de garantare a executării obligațiilor.

CAPITOLUL 2 : TRANSMISIUNEA ȘI TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR

Raportul juridic obligațional care ia ființă între creditor și debitor are un conținut economic. În structura lui se regăsesc dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corelativă, datoria, care aparține debitorului.

Creanța reprezintă latura activă a raportului, iar obligația pe cea pasivă.

Patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei transmisiuni la data decesului acestuia. Transmisiunea poate fi universală sau cu titlu universal.

Transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață are anumite caracteristici care o delimitează de celelalte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor din dreptul civil.

Pentru că are loc numai la data morții unei persoane fizice, este o transmisiune pentru cauză de moarte. Pentru că privește patrimoniul prsoanei decedate, și nu drepturile și obligațiile considerate individual, este o transmisiune cu un caracter universal.

Deși patrimoniul unei persoane fizice poate fi divizat în mai multe mase de drepturi și obligații, în ceea ce privește transmisiunea moștenirii el este considerat în principiu unitar, transmiterea putând opera după aceleași norme juridice, și indivizibil.

Transmisiunea este una pentru cauză de moarte deoarece operează numai în urma și prin efectul morții fizic constatate sau declarată judecătorește a unei persoane fizice. Ca atare, normele dreptului succesoral nu se pot aplica actelor de transmisiune între vii, guvernate de dreptul obligațional și nici în situația încetării existenței unei persoane juridice.

Transmisiunea este una universală întrucât privește patrimoniul persoanei fizice decedate ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului.

Drepturile și obligațiile care au caracter nepatrimonial, în principiu nu se pot transmite prin moștenire. În același mod, nu sunt supuse transmisiunii nici drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor deoarece au un caracter viager sau sunt contractate sau născute în considerarea calității persoanei (de exemplu, dreptul de uzufruct sau o creanță de întreținere) și nici obligațiile patrimoniale legate strâns de o calitate personală a defunctului ( de exemplu, obligația de întreținere prevăzută în considerarea calității defunctului) sau născute din contracte încheiate intuitu personae.

Caracterul universal al trasmisiunii mortis causa explică diferențele față de transmisiunile prin acte între vii.

Transmisiunea prin intermediul actelor juridice între vii, în dreptul nostru civil poate avea ca obiect numai drepturi, nu și obligații. Codul nostru civil nu recunoaște transmisiunea de datorie. Însă în cadrul transmisiunii succesorale trec asupra moștenitorilor sau ai legatarilor universali sau cu titlu universal nu numai drepturile, dar și obligațiile defunctului, deoarece această transmisiune are ca obiect nu drepturi și obligații privite izolat, ci întregul ptrimoniu al defunctului ca universalitate juridică. Privind astfel patrimoniul, drepturile defunctului nu se pot despărți de obligațiile pe care acesta le-a avut.

În dreptul nostru civil, transmisiunea prin acte inter vivos nu poate avea ca obiect un întreg patrimoniu. Pentru acest motiv, cât timp titularul este în viață, patrimoniul său nu poate fi transmis altei persoane, actele pe care titularul le incheie putând avea ca obiect numai drepturi privite ut singuli. La moartea acestuia insă, o dată cu încetarea personalității acestuia are loc în mod necesar transmiterea patrimoniului defunctului unei sau unor persoane în viață.

Dacă un moștenitor universal sau cu titlu universal vinde drepturile sale succesorale, contractul respectiv va avea ca obiect dreptul de moștenire privit individual, chiar dacă acest drept privește o universalitate (dacă există un singur moștenitor sau legatar) sau o cotă-parte indiviză a universalității (dacă există mai mulți moștenitori ori legatari). Obiectul înstrăinării nu îl constituie patrimoniul vânzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu.

În altă ordine de idei, deoarece obiectul întrăinării îl reprezintă o universalitate, aceasta implică o transmisiune nu numai de drepturi, dar și de obligații. Este vorba despre o derogare (art. 1401 C civ.) de la regula conform căreia transmisiunile între vii nu pot avea ca obiect obligații. Dar transmisiunea datoriilor poate produce efecte numai între părțile contractante, nu și față de terți. Creditorii defunctului îl vor putea urmări pentru satisfacerea creanțelor lor pe vânzătorul moștnitor. Această consecință reiese din nerecunoașterea de către Codul nostru civil a cesiunii de datorie.

Transmisiunea moștenirii se deosebește de transmisiunea prin acte între vii și prin faptul că pentru dobândirea creanțelor nu este necesar să se respecte formalitățile prevăzute de lege pentru cesiunea de creanțe. Aceasta se explică tot prin caracterul universal al transmisiunii, adică prin faptul că drepturile nu sunt privite în mod izolat, ci ca și părți integrante ale patrimoniului defunctului.

Transmisiunea pasivului succesoral poate fi universală, cu titlu universal și cu titlu particular.

In cazul celei universale și cu titlu universal, pasivul succesoral este suportat de succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece ei dobândesc prin moștenire, dacă au acceptat-o, un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu, privită ca o universalitate care cuprinde atât drepturi cît și obligații (datorii și sarcini, incluzând plata legatelor cu titlu particular care confera legatarului calitatea de creditor al unei creanțe).

Datoriile succesorale ca parte a pasivului succesoral reprezintă acele obligații patrimoniale ale defunctului, indiferent de izvorul lor contractual, delcitual, legal, care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moșteniri. În ele sunt cuprinse de asemenea și datoriile defunctului față de moștenitori.

Sarcinile succesorale desemnează acele obligații care, fără să fi existat anterior în patrimoniul celui care lasă moștenirea, se nasc în persoana moștenitorului la data deschiderii moștenirii, sau la un moment ulterior, independent de voința defunctului.

În cazul transmisiunii cu titlu particular, legatarul particular, spre deosebire de cel universal și cu titlu universal, în principiu nu contribuie la plata activului succesoral (art. 705 și 909 Vechiul Cod civil). Deoarece nu are vocație la universalitate, nici nu este ținut să suporte pasivul acesteia.

Cu titlu de excepție, legatarul particular va avea obligația să contribuie la plata pasivului în următoarele situații și limite:

a.Dacă defunctul a prevăzut în mod expres plata totală sau parțială de către legatarul universal a unei datorii sau sarcini, inclusiv un legat cu titlu particular ce are ca obiect o creanță;

b.În situația în care legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri care cuprinde nu numai drepturi, dar și obligații ( de exemplu, partea socială a defunctului dintr-o societate;

c.În ipoteza în care legatul particular are ca obiect un imobil supus ipotecii. În aceasta situație legatarul nu este ținut personal să plătească, conform dreptului comun în materie de ipotecă. Dar el este obligat propter rem, iar în cazul în care plătește pentru a pune imobilul la adăpost de urmărirea creditorului ipotecar, atunci el se subrogă în drepturile creditorului plătit, conform art. 1108 pct. 2 Vechiul Cod civil. și poate recupera, prin intermediul acțiunii în regres, de la usccesorii universali sau cu titlu universal ceea ce el a plătit.

d.Dacă activul moștenirii nu poate acoperi pasivul acesteia, legatarul particular va suporta consecințele în mod indirect și fără să fie obligat personal. În concursul dintre creditorii moștenirii și legatari, indiferent de titlul lor, primii se bucură de preferință, în virtutea principiului că nimeni nu poate face liberalități atâta timp cât nu și-a plătit datoriile. Ca atare, legatul particular va fi redus atât cât este necesar pentru achitarea pasivului succesoral dacă creditorii vor dovedi că nu își pot satisface creanțele lor din celelallte bunuri ale succesiunii.

e.În cazul legatului cu titlu particular al uzufructului universal sau cu titlu universal, legatarul este obligat să contribuie, împreună cu nudul proprietar, la plata anumitor datorii și sarcini ale moștenirii, însă numai în măsura special prevăzută de lege .

Concluzionând, am arătat în ce constă transmisiunea universală și cu titlu universal a obligațiilor la data decesului unei persoane fizice.

Dar este posibilă insă și transmisiunea ut singuli a celor două laturi ale raportului juridic obligațional, cea activă și cea pasivă, prin acte între vii.

Dreptul modern recunoaște transmisiunea particulară a elementelor care alcătuiesc structura raportului juridic obligațional: creanța și datoria.

Dreptul civil român recunoaște numai transmisiunea prin acte între vii a laturii active a raportului juridic obligațional, adică transmisunea creanței.

De lege ferenda, se consideră că în viitoarea legislație civilă ar trebui să fie reținută și transmisiunea de datorie.

Transmisiunea prin acte între vii a obligației poate fi definită ca fiind acea operație juridică în temeiul căreia, prin voința părților sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligațional trece de la părți la o altă persoană.

2.1 Cesiunea de creanță

Noul Cod Civil în Capitolul IV- Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice, Cartea V-Despre obligații, Titlul VI-Transmisiunea și transformarea obligațiilor, articolul 1566, definește cesiunea de creanță astfel:” Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț”

Obligațiile civile, în sens larg, se supun transmisiunii atât în ceea ce privește latura lor activă, cât și în ceea ce privește latura lor pasivă.

Cesiunea de creanță privește latura activă a raportului juridic obligațional și are ca efect succesiunea unui nou creditor (cesionarul) în locul creditorului precedent (cedentul). Acest nou creditor beneficiază de toate elementele accesorii, operațiunea juridică are loc în aceleași condiții și presupune opozabilitatea tuturor excepțiilor, chiar și a celor personale.

Transmiterea creanței izvorăște prin acordul de voință survenit între vechiul creditor (cedentul) și noul creditor (cesionarul) care îl succede.

Conform articolului 1567 Noul Cod Civil, cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispozițiile referitoare la aceasta se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donație.

Dacă cesiunea este cu titlu oneros, aceste dispoziții se completează cu cele din materia contractului de vânzare- cumpărare sau după caz cu cele care reglementează orice altă operațiune juridică în cadrul căreia părțile au convenit să se execute prestația constând în transmiterea unei creanțe.

Conform cu articolul 1568 Noul Cod Civil, cesiunea de creanță transferă cesionarului :

toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu cranța cedată

drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate

Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în custodia cedentului

Creanțele care sunt declarate netransmisibile de lege, nu pot face obiectul unei cesiuni, deci nu pot fi cedate. Creanța care are ca obiect o altă prestație decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face obligația să fie mai oneroasă.

Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția cedentului cu debitorul nu produce efecte în privința debitorului decât dacă:

debitorul a consimțit la cesiune

interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței, iar cesionarul nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască existența intedicției la momentul cesiunii

cesiunea privește o cranță ce are ca obiect o sumă de bani.

Cesiunea de creanță fiind o convenție, un contract, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate a contractului, de fond și de formă.

a) Condiții de fond

Condițiile esențiale pentru validitatea oricărei convenții sunt : consimțământul valabil al părții care se obligă, capacitatea de a contracta, obiect determinat, cauza licită.

Consimțământul reprezintă acea „condiție esențială de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.”

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este definită ca fiind o „condiție de fond și esențială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligatii civile prin încheierea actelor de drept civil.”

În privința contractului de donație, în ceea ce privește capacitatea părților, legislația noastră civilă cuprinde anumite dispoziții speciale, dispoziții ce derogă de la regulile generale cu privire la capacitatea părților contractante. Sunt stabilite anumite incapacități speciale de a dispune și de a primi prin contractul de donație.

Cauza sau scopul constă în obiectivul urmărit la încheierea actului juridic. În cazul donației, elementul cauzei care este scopul imediat, îl reprezintă intenția de a face o liberalitate. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții: să existe; să fie reală, să fie licită și morală.

În ceea ce privește cesiunea, consimțământul părților, respectiv al cedentului și al cesionarului, este suficient pentru încheierea valabilă a acesteia. Potrivit actualei reglementări în materie, debitorul cedat are calitatea de terț față de contract și, în consecință, pentru validitatea cesiunii nu este necesar consimțământul acestuia.

Din acest motiv, se poate susține că cesiunea de creanță reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor actului juridic, întrucât ea produce efecte și asupra debitorului cedat, care este terț față de convenția intervenită între cesionar și cedent.

În principiu, orice creanță se poate transmite prin intermediul cesiunii, nu numai acelea care au ca obiect o sumă de bani, cu excepția ipotezei în care cesiunea creanței ar fi interzisă prin act normativ sau dacă prin natura ei specifică este legată de persoana creditorului.

b)Condiții de formă

Cesiunea de creanță este un contract consensual, și ca atare simplul acord de voință al părților este suficient pentru încheierea sa valabilă. Astfel fiind, cesiunea cu titlu oneros este validă și își produce efectele între părți, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei condiții de formă. Forma scrisă nu influențează în niciun fel valabilitatea convenției intervenită între părți, ea putând să reprezinte numai un mijloc de probă al încheierii contractului. În situația în care cesiunea privește o creanță care nu poate lua naștere decât în formă autentică, atunci și contractul trebuie să fie făcut tot cu respectarea aceleiași forme.

Deși simplul acord de voință al părților este suficient pentru ca cesiunea să ia ființă în mod valabil din punctual de vedere al formei, într-o opinie se consideră că se impune ca acordul de voință al părților să fie făcut în formă scrisă.

Cesiunea de creanță produce efectele specifice actelor juridice care se realizează prin mijlocirea ei: vânzare, schimb, împrumut, donație.

Ea produce de asemenea și efecte specifice: efecte între părțile contractante și efecte față de terți.

Efectul cesiunii de creanță care se produce din momentul realizării acordului de voință îl reprezintă transferarea creanței de la cedent către cesionar. Aceasta trece în patrimoniul cesionarului la fel cum se găsea în patrimoniul cedentului.

În locul cedentului, devine creditor cesionarul și îi preia totodată toate drepturile. Creanța rămâne aceeași, nu i se modifică natura juridică, civilă sau comercială, nici accesoriile care o însoțesc. Dacă ea constă într-o suma de bani, va continua să fie producătoare de aceeași dobândă.

Un alt efect este acela că cesionarul devine creditorul valorii nominale a creanței, indiferent de prețul pe care l-a plătit, și chiar de faptul că cesiunea a avut titlu gratuit.

Efectele față de terți se produc numai din momentul în care cesiunea este notificată prin intermediul executorului judecătoresc, sau este acceptată de către debitorul cedat prin act autentic. În ceea ce îl privește pe debitorul cedat, față de el produce efecte și o cesiune acceptată prin intermediul unui înscris sub semnătură privată.

Cesiunea de creanță cu titlu oneros produce un efect specific în derularea raporturilor dintre cedent și cesionar: nașterea în sarcina cedentului a obligației de garanție.

Aceasta este de două feluri: garanție de drept și garanție convențională.

Garanția de drept sau legală cuprinde obligația cedentului de a răspunde de existența actuală a creanței și a accesoriilor sale. Acest lucru presupune că cedentul va trebui să garanteze că la momentul încheieirii contractului de cesiune creanța există, că titularul ei este cedentul și că nu este incidentă nicio cauză de stingere.

Noul Cod Civil, în articolul 1585 prevede :

“Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligația de garanție față de cesionar .,,Astfel, cedentul garantează existența creanței în raport cu data cesiunii, fără a răspunde și de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulații contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.

Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurența prețului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.

De asemenea, dacă cedentul cunoștea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

2.2 Subrogația

Subrogația ca instituție juridică presupune că plata este efectuată de altă persoană decât debitorul, în achitarea creanței de care acesta este ținut.

Elementul caracteristic al acestei instituții nu este stingerea creanței, ci transmiterea ei, plătitorul fiind subrogat în drepturile creditorului plătit.

Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței este o transmitere legală, sau convențională a dreptului de creanță cu toate accesoriile și garanțiile sale către un terț care a plătit sau din patrimoniul căruia s-a plătit creditorului inițial.

Menționăm că subrogația prin plată este o subrogație personală și nu trebuie confundată cu subrogația reală, caz în care drepturile unei persoane trec asupra unui lucru, fără ca dreptul să sufere vreo schimbare în privința noului lucru și fără să se schimbe persoanele din raportul juridic.

Conform art.1593, Noul Cod Civil, subrogația este de două feluri : convențională și legală

a) Subrogația convențională poate fi consimțită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să fie expresă și, pentru a fi opusă terților, trebuie constatată prin înscris.

Subrogația consimțită de creditor (art.1594) , intervine când creditorul, primind plata de la o altă persoană, trece acestuia drepturile ce le are contra debitorului.

Subrogația consimțită de debitor (art.1595) intervine atunci când debitorul se împrumută de la un terț cu o sumă de bani spre a-și plăti datoria și subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului.

b) Subrogația legală are loc în virtutea legii de plin drept în beneficiul persoanei care plătește datorii pentru debitor.Legiuitorul enumeră patru cazuri de subrogație legală în art.1596 Noul Cod Civil .Conform acestui articol subrogația se produce :

a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plătește unui creditor care are un drept de preferință, potrivit legii;

b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra bunului respectiv;

c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă datoria;

d) în folosul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile succesiunii;

e) în alte cazuri stabilite de lege.

Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului.

Subrogația produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial.

Subrogația parțială

(1) În caz de subrogație parțială, creditorul inițial, titular al unei garanții, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanță cu preferință față de noul creditor.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul inițial s-a obligat față de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogația, cel din urmă este preferat.

Efectele subrogației

Subrogația fie legală, fie convențională produce în general același efecte.

Principalul efect al subrogației este cel potrivit căruia creanța se strămută de la vechiul creditor asupra celui care a plătit-o cu toate accesoriile ei, cu excepția solidarității sau indivizibilității care trebuie stipulată expres.

Subrogarea operează atât contra debitorului cât și contra fidejusorului.

Subrogatul va putea urmări și pe dobânditorul imobilului ipotecat, dacă imobilul a ieșit din patrimoniul debitorului. Dacă subrogatul are calitatea de codebitor solidar sau este ținut alături de alții de o obligație indivizibilă, el nu va putea să urmărească pe ceilalți codebitori decât pentru partea proporțională din datorie a fiecăruia, aceeași soluție în cazul existenței mai multor fidejusor.

Subrogația în raport cu alte instituții

a) Subrogația este valabilă și fără consimțământul creditorului pe când cesiunea de creanță nu se poate face decât cu consimțământul creditorului.

b) Nu se aplică, în materie de subrogație notificarea către debitor cerută la cesiune.

c) În cesiune de creanță – dacă s-a făcut cu titlu oneros – cedentul garantează față de cesionar existența creanței cedate, în timp ce la subrogație creditorul nu este ținut să garanteze subrogatului existența creanței.

d) Cesionarul are dreptul să ceară debitorului plata integrală, chiar dacă ar fi cumpărat creanța pe un preț mai mic. Din contră, subrogatul nu poate cere debitorului decât suma pe care a plătit-o în mod efectiv.

2.3 Preluarea datoriei

Conform articolului 1599 din Noul Cod Civil, „obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei alte persoane:

a) fie printr-un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor, sub rezerva dispozițiilor art. 1.605;

b) fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația.”

Din prevederile art.1600 reiese că prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel și sub rezerva art. 1.601, este liberat.

Debitorul inițial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedește că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare.

Accesoriile creanței(art.1602)

Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată.

Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenței garanțiilor creanței, afară de cazul când acestea nu pot fi despărțite de persoana debitorului.

Cu toate acestea, obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă aceste persoane nu și-au dat acordul la preluare.

Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul inițial, în afară de compensație sau orice altă excepție personală a acestuia din urmă.

Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor și debitorul inițial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării.

Când contractul de preluare este desființat, obligația debitorului inițial renaște, cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terții de bună-credință.

Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat datoria, afară numai dacă acesta din urmă dovedește că nu poartă răspunderea desființării contractului și a prejudiciilor suferite de creditor.

Preluarea datoriei convenită cu debitorul își va produce efectele numai dacă creditorul își dă acordul, așas cum prevede art.1605 din Noul Cod Civil

Oricare dintre contractanți poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să își dea acordul iar creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea.

Cât timp creditorul nu și-a dat acordul, contractanții pot modifica sau denunța contractul.

Contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns. Dacă ambii contractanți au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlinește cel din urmă iar preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen.

Cât timp creditorul nu și-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligația.

Creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepția cazului în care se face dovada că părțile contractante au voit altfel.

2.4 Novația

Conform prevederilor art. 1.609 Noul Cod Civil,

“(1) Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială.

(2) De asemenea, novația se produce atunci când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligația inițială. În acest caz, novația poate opera fără consimțământul debitorului inițial.

(3) Novația are loc și atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui inițial, față de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligația veche.”

Referitor la proba novației, articolul 1610 arată că novația nu se prezumă. Intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică.

Garanțiile creanței novate

Ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.În cazul novației prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanța inițială nu subzistă asupra bunurilor debitorului inițial fără consimțământul acestuia din urmă și nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său. Atunci când novația operează între creditor și unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanță nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.(art.1611 Noul Cod Civil)

Atunci când novația are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepția situației în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligația inițială.

Efectele novației asupra debitorilor solidari și fideiusorilor(art.1613 Noul Cod Civil)

Novația care operează între creditor și unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalți codebitori cu privire la creditor. Novația care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori. Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, după caz, al fideiusorilor ca aceștia să fie ținuți de noua obligație, creanța inițială subzistă în cazul în care debitorii sau fideiusorii nu își exprimă acordul.

În ceea ce privește efectele novației asupra creditorilor solidari Noul Cod Civil în articolul 1614 prevede că novația consimțită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalți creditori decât pentru partea din creanță ce revine acelui creditor.

CAPITOLUL 3 : OBLIGAȚII COMPLEXE

3.1 Obligații afectate de modalități

1. Obligații cu termen

Termenul poate fi definit ca un eveniment viitor și sigur de care depinde exigibilitatea (executarea) unei obligații sau stingerea unei obligații.

Din această definiție rezultă că termenul poate fi de două feluri: suspensiv și extinctiv.

1. Termenul suspensiv este un eveniment viitor care se va produce în mod sigur și de care depinde facultatea creditorului de a pretinde realizarea creanței sale.

În cazul termenului suspensiv exigibilitatea obligației (dreptului) este suspendată, iar creditorul nu poate pretinde executarea decât la data fixată prin contract.

2. Termenul extinctiv este acela care stinge obligația la împlinirea lui, de exemplu în cazul unui contract de locațiune încheiat pe un anumit termen, în care obligațiile au un caracter continuu în privința executării.

Obligația afectată de un termen extinctiv este, în realitate, o obligație pură și simplă, susceptibilă de executare imediată, dar realizarea ei implică prestații succesive sau o prestație continuă, până la termen, când obligația se stinge fără efect retroactiv .

Termenul suspensiv poate fi: cert și incert, luându-se drept criteriu numai precizarea datei evenimentului viitor.

Astfel, termenul desemnat printr-o dată calendaristică viitoare (de exemplu 1 ianuarie 2013) deci când se știe dinainte în ce moment se va îndeplini, constituie un termen cert. În privința termenului cert există nu numai certitudine, cât privește realizarea sa, ci și preciziune, cât privește data înfăptuirii sale.

Termenul este incert când – deși sigur că evenimentul se va produce în viitor – totuși nu se cunoaște dinainte data îndeplinirii lui. Astfel, într-un contract de asigurare asupra vieții, obligația depinde de acest eveniment viitor și sigur, care este data morții unei persoane, dar nu se cunoaște cu certitudine când va surveni aceasta.

Termenul poate să fie expres când este formal stipulat de părți sau tacit, când rezultă din natura raportului de obligație (de exemplu, obligația de a culege o recoltă nu poate fi executată decât într-un anumit anotimp).

După izvorul lor, termenele pot fi: legale, convenționale sau judiciare.

Termenul legal este cel stabilit printr-o dispoziție legală, de exemplu, termenul înăuntrul căruia se exercită dreptul de opțiune succesorală.

Termenul convențional este cel fixat de către părți, în mod expres sau chiar

tacit.

Termenul judiciar (de grație) este cel fixat de către instanță și constituie o favoare pe care judecătorul o poate acorda debitorului sau o poate refuza. În materie civilă, regula este posibilitatea acordării termenului de grație. Instanța nu poate acorda termen de grație în materie comercială (art. 44 Cod comercial) și în cazurile prevăzute de lege.

Efectele termenului

Obligația afectată de un termen suspensiv există, dar nu se poate încă executa.

Cu alte cuvinte termenul suspensiv nu afectează existența obligației ci numai exigibilitatea acesteia; obligația există dar nu-i exigibilă.

a) Din faptul că obligația există, decurg următoarele consecințe:

– dacă debitorul – presupunând că termenul este stipulat în favoarea sa – execută plata înainte de expirarea termenului, el face o plată valabilă și nu o plată nedatorată, drept urmare, el nu mai poate cere restituirea prestației efectuate ca plată, ci fapta lui se analizează ca o renunțare la beneficiul termenului;

– în cazul unei obligații având ca obiect un lucru individual determinat și afectată de un termen suspensiv, riscurile sunt în sarcina creditorului, ca și cum obligația ar fi pură și simplă, deoarece termenul nu împiedică transferul dreptului de proprietate;

– creditorul poate lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului cum ar fi întreruperea unei prescripții ce ar curge împotriva debitorului; el nu are dreptul de a intenta acțiunea oblică sau acțiune pauliană, deoarece acestea depășesc sfera actelor de conservare;

b) din faptul că obligația deși există nu este exigibilă decurg următoarele consecințe:

– dacă obligația este afectată de un termen suspensiv în favoarea debitorului, creditorul nu poate cere executarea înainte de scadență. Tot astfel, creditorul nu poate opune creanța sa în compensație, deoarece ar însemna să obțină o plată anticipată. Însă termenul de grație nu constituie obstacol și în realizarea compensației;

– întrucât obligația nu este exigibilă, atâta timp cât termenul nu a ajuns la scadență, ea este și imprescriptibilă deoarece până la împlinirea termenului creditorul nu poate să pretindă plata (art. 7 alin. 3 al Decretului nr. 167/1958).

La expirarea termenului suspensiv, obligația devine exigibilă în ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul, însă daunele interese se datoresc numai după punerea în întârziere a debitorului.

Cazurile care atrag decăderea debitorului din beneficiul termenului sunt:

a) starea de insolvabilitate a debitorului;

b) micșorarea garanțiilor prin fapta sa, pe care prin contract, debitorul le dăduse creditorului.

În cazul termenului extinctiv până la împlinirea lui obligația se comportă ca și cum ar fi pură și simplă. Împlinirea termenului stinge obligația.

2. Obligații condiționale

Condiția este un eveniment viitor și nesigur în privința împlinirii sale, de care depinde însăși existența, fie nașterea, fie stingerea obligației. Obligația afectată de această modalitate se numește obligație condițională.

Clasificarea condițiilor

a) După efectul pe care-l produce în ceea ce privește existența obligației, condiția este de două feluri:

– condiția suspensivă și rezolutorie.

Condiția este suspensivă când de producerea evenimentului viitor și nesigur depinde nașterea obligației; de exemplu: o vânzare pe încercate este prezumată a fi făcută sub condiția suspensivă a unei încercări satisfăcătoare.

Condiția este rezolutorie când la împlinirea evenimentului viitor și nesigur, obligația se desființează cu efect retroactiv (art. 1019 Vechiul Cod civil); de exemplu: se donează un imobil, însă donația va fi rezolvită dacă donatarul moare înaintea donatorului.

b) După natura evenimentului viitor și nesigur condițiile mai pot fi: cazuale, mixte și potestative.

Condiția este cazuală dacă îndeplinirea ei depinde de hazard și care nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului (art. 1005 Vechiul Cod civil). De exemplu, dacă voi supraviețui unei anumite persoane.

Condiția este mixtă dacă depinde în același timp de voința celui care se obligă și de cea a unei terțe persoane (art. 1007Vechiul Cod civil). De exemplu: o donație sub condiția ca donatorul să se căsătorească.

Condiția potestativă este aceea care face să depindă realizarea convenției de “un eveniment, pe care și una și alta din părțile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice” (art. 1006 Vechiul Cod civil).

De exemplu: vând un anumit imobil, dacă mă mut din oraș într-un anumit interval de timp.

Condiția potestativă se subîmparte – la rândul ei – în condiție potestativă pură și în condiție potestativă simplă.

Condiția potestativă pură depinde de voința exclusivă a uneia dintre părți, de exemplu: vând dacă vreau.

Condiția potestativă simplă depinde atât de voința părții, cât și de un element exterior acesteia; de exemplu: dacă în voi muta din orașul X.

Obligația sub condiție suspensivă pur potestativă, stipulată în favoarea debitorului este nulă (art. 1010 Vechiul Cod civil). Într-adevăr, în acest caz debitorul își exercită obligațiile numai dacă vrea, având posibilitatea să oprească producerea efectelor propriului său angajament. Nulitatea nu se aplică însă dacă condiția pur potestativă nu depinde de voința debitorului, ci de aceea a creditorului. Condiția pur potestativă, din partea debitorului nu anulează nici ea contractul dacă este rezolutorie, contractul fiind în acest caz pur și simplu.

c) Sub aspectul validității lor, condițiile trebuie să fie posibile, licite și morale.

Cu alte cuvinte, pentru ca o condiție să-și producă efectele ea trebuie să fie posibilă de realizat, să nu fie contrară legii și regulilor de conviețuire socială.

Condiția este ilicită când contravine dispozițiilor prohibitive sau imperative ale legii sau tinde la un rezultat ilicit.

Condiția imorală este aceea care contravine regulilor de conviețuire socială.

Codul civil român prevede în art. 1008 – că condiția imposibilă, imorală sau ilicită este nulă și desființează convenția ce depinde de dânsa.

Efectele condiției

Pentru a analiza efectele condițiilor asupra obligațiilor trebuie să avem în vedere două ipoteze deosebite și anume ipoteza când condiția este pendente și ipoteza când condiția s-a realizat și în fiecare ipoteză trebuie să distingem condiția rezolutorie și cea suspensivă.

A.. Condiția este pendente

Obligația sub condiție rezolutorie apare ca o obligație pură și simplă, cât timp condiția este pendente, iar executarea poate fi cerută de către creditor, fiind exigibilă. Cumpărătorul sub condiție rezolutorie al unui bun cert este proprietar și drept urmare, suportă riscurile.

Obligația sub condiție rezolutorie poate fi transmisă “mortis cauza”, ori prin acte între vii, cu titlu oneros sau gratuit.

Când condiția este suspensivă, obligația nu există încă. De aceea art. 1399 Noul Cod civil dispune că obligația condițională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului. De aici, următoarele consecințe:

– creditorul nu poate cere executarea obligației; aceasta neexistând încă, ea poate chiar să nu existe niciodată în viitor, dacă condiția nu se realizează;

– dacă debitorul plătește din eroare, el poate cere restituirea prestației, ca fiind o plată nedatorată;

– prescripția extinctivă este suspendată până la împlinirea condiției, iar cât privește prescripția achizitivă, dobândirea unui bun sub condiție suspensivă nu constituie “pendente conditione” un just titlu care să permită uzucapiunea imobilelor prin 10-20 ani (art. 1895-1897 Vechiul Cod civil);

– riscurile pierderii fortuite a obligației de a da un lucru cert și determinat sunt în sarcina debitorului, deoarece contractul sub condiție suspensivă nu transferă dreptul de proprietate; obligația se stinge prin pieirea totală a obiectului. Dacă lucrul nu piere, ci numai se deteriorează, obligația nu se stinge și cumpărătorul (creditor) este ținut să ia lucrul în starea în care se găsește, fără a putea cere scindarea corespunzătoare a prețului (res perit creditori).

B.. Condiția s-a realizat

Dacă condiția se realizează, incertitudinea dispare și se stabilește o certitudine că obligația a existat sau n-a existat de la început. Drept urmare, dacă condiția a fost rezolutorie, obligația se desființează retroactiv. Dacă condiția a fost suspensivă obligația ia ființă fiind socotită ca fiind pură și simplă din momentul contractării ei.

Din faptul că realizarea condiției are un efect retroactiv, care se urcă până în ziua contractării, rezultă o serie de consecințe.

Astfel, dacă se îndeplinește condiția suspensivă drepturile constituite în favoarea terților de către transmițător “pendente conditione” vor fi desființate.

Dimpotrivă, actele de dispoziție asupra lucrului făcute de cumpărător “pendente conditione”, se validează prin îndeplinirea condiției.

3.2 Obligații plurale

Prin obligație plurală se înțelege aceea care are ca obiect două sau mai multe prestații, ori care are o pluralitate de subiecte.

Prin urmare, pluralitatea se poate referi la numărul obiectelor sau la numărul părților.

A.. Pluralitatea obiectelor

1. Obligații alternative

Obligația plurală este alternativă când are de obiect două sau mai multe prestații, însă debitorul se poate libera executând numai pe una din ele (art. 1026 Vechiul Cod civil) de exemplu: debitorul datorează la alegere fie 150 lei, fie un aparat de radio, fie un aragaz.

Observăm, că pluralitatea există numai în privința obiectului obligației, nu și în ceea ce privește executarea ei, care nu se poate efectua decât asupra uneia dintre prestațiile promise.

Prin urmare, caracteristica obligației alternative constă în aceea că se constituie ca o pluralitate de obiecte, însă prestarea uneia dintre ele duce la îndeplinirea obligației. Debitorul nu poate însă să-l oblige pe creditor să primească fracțiuni din fiecare prestație drept plată a datoriei (art. 1028 Vechiul Cod civil).

În cazul în care obligația alternativă ar cuprinde două obiecte dintre care unul este ilicit sau imposibil, atunci obligația va fi considerată pură și simplă, având un singur obiect (art. 1029 Vechiul Cod civil).

În cazul obligației alternative, dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se transferă în momentul în care s-a efectuat opțiunea, căci până atunci nu se știe care din obiecte va intra în patrimoniul creditorului.

2. Obligații facultative

Obligația plurală este facultativă când debitorul se obligă la o prestație unică, cu facultatea de a se libera prin executarea unei alte prestații, de obicei o sumă de bani.

Deci, în acest caz obligația are un singur obiect, prestația cealaltă fiind subsidiară (in facultate solutionis).

Din împrejurarea că, obligația facultativă are un singur obiect, rezultă mai multe consecințe:

– natura obligației este determinată de prestația principală, pe când la obligația alternativă, caracterul ei rezultă din prestația aleasă;

– creditorul unei obligații facultative nu poate cere în fața instanței decât executarea prestației principale pe când la obligația alternativă, el va trebui să ceară executarea unei prestații oarecare, lăsând debitorului posibilitatea să aleagă pe cea care înțelege s-o execute;

– dacă obiectul obligației facultative piere prin caz fortuit, este ilicit, imoral, imposibil, debitorul este liberat, deoarece el este ținut la această prestație unică care constituie obiectul obligației, spre deosebire de obligația alternativă, unde pieirea unui dintre lucruri are drept efect doar restrângerea posibilității de alegere, debitorul fiind obligat să dea celălalt lucru care, de asemenea, constituie obiect al obligației.

B.. Pluralitatea de subiecte

În situația când într-un raport de obligație sunt mai mulți creditori sau mai mulți debitori vorbim de pluralitatea părților. Această pluralitate poate exista de o singură parte (mai mulți debitori).

Obligațiile cu pluralitate de subiecte sunt de trei feluri: conjuncte, solidare și indivizibile

1. Obligațiile conjuncte

Se numește conjunctă, obligația care leagă mai mulți creditori sau mai mulți debitori.

Particularitatea acestei obligații este aceea că ea se divide între creditori sau debitori, astfel că, fiecare creditor are dreptul să pretindă numai partea sa de creanță sau fiecare debitor nu poate fi urmărit decât pentru partea sa de datorie.

În dreptul nostru civil – materia obligațiilor – regula este că obligațiile sunt conjuncte (divizibile) în sensul că, atunci când acestea nu sunt solidare sau indivizibile, ele sunt neapărat conjuncte, adică divizibile de plin drept.

Obligațiile conjuncte iau naștere prin convenția părților, însă de cele mai multe ori, obligația ia naștere prin moartea unei persoane, în care caz atât creanțele, cât și obligațiile sale se divid între toți moștenitorii săi.

2. Obligațiile solidare

Obligațiile cu subiecte multiple sunt considerate solidare când împiedică

diviziunea de drept a creanțelor sau a datoriilor.

În cazul unei obligații solidare fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie, sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a datoriei.

Solidaritatea este de două feluri:

– solidaritate activă, atunci când există între creditori;

– solidaritate pasivă, atunci când există între debitori.

Efectele solidarității pasive

În analiza efectelor solidarității pasive trebuie să distingem, pe de o parte, raporturile dintre creditor și codebitorii solidari, iar pe de altă parte, raporturile codebitorilor între ei.

Raporturile dintre creditor și codebitorii solidari..

În relațiile dintre creditor și codebitorii solidari trebuie să avem în vedere că în cazul obligațiilor solidare există o datorie unică având un singur și același obiect, o singură și aceeași cauză și mai mulți codebitori, ceea ce explică faptul că fiecare dintre codebitori este ținut personal și separat pentru totalitatea creanței.

Efectele solidarității pasive în privința raporturilor dintre creditor și codebitorii solidari pot fi împărțite în principale și secundare.

Efectul principal este acela că fiecare debitor este obligat la totalitatea datoriei.

Cu alte cuvinte, creditorul are dreptul să ceară oricăruia dintre debitori, la alegerea sa, întreaga datorie, iar debitorul urmărit nu poate opune beneficiul de diviziune.

Codebitorul urmărit are dreptul să ridice excepția dilatorie, pentru a introduce în cauză pe ceilalți codebitori, împotriva cărora are dreptul să se întoarcă cu o acțiune în regres.

Efectele secundare ale solidarității pasive

Din faptul că fiecare din codebitori este considerat ca debitor unic și principal și că orice act al creditorului îndreptat împotriva unuia dintre codebitori își va produce efectele sale împotriva tuturor decurg anumite efecte secundare prevăzute în art. 1054 Cod civil.

Astfel:

– acțiunea intentată în contra unuia dintre debitori întrerupe prescripția contra tuturor codebitorilor solidari (art. 1045 Cod civil);

– cererea de dobânzi, făcută de creditor contra unuia dintre debitori, face să curgă dobânzile în privința tuturor codebitorilor (art. 1046 Cod civil);

– punerea în întârziere a unui codebitor are efect față de toți codebitorii. Aceasta rezultă din art. 1044 Cod civil care dispune că dacă după punerea în întârziere a unuia dintre codebitori, obiectul obligației piere din culpa unuia sau mai multor debitori solidari, codebitorii sunt răspunzători de valoarea lucrului pierit, întrucât sunt considerați toți în întârziere. Însă, textul arată că cei care nu sunt în culpă, nu răspund de daune (lucrum cesssins). Aici intervine principiul reprezentării, admis de art. 1056 Cod civil, după care codebitorii nu se reprezintă în privința actelor care fac obligații mai oneroase, ci numai actelor având de scop micșorarea sau stingerea ei.

Excepții opozabile creditorului. Conform art. 1047 Cod civil, codebitorul solidar poate să opună creditorului diferite excepții pentru a fi apărut de plata datoriei în acest caz, prin excepție înțelegem mijloacele de apărare în fond, ce rezultă din natura, obiectul sau cauza obligației Excepțiile sunt de doua feluri: comune și personale.

Excepțiile comune sunt acelea care pot fi opuse de către unul dintre codebitorii solidari (art. 1047 alin. 2 Cod civil) De exemplu: cauzele de anulabilitate, modalitățile, cauzele de stingere a obligației.

Menționăm că unele din excepțiile personale folosesc indirect și celorlalți codebitori, de exemplu, iertarea de datorie, confuziunea, compensația parțială, iar altele nu profită decât codebitorului ce le invocă de exemplu: cauzele deanulabilitate, modalitățile.

3. Obligațiile indivizibile

Obligația este indivizibilă când datorită naturii obiectului său ori voinței părților nu este susceptibilă de o executare fracționată.

Problema indivizibilității nu prezintă interes când obligația a fost contractată de un singur creditor față de un singur debitor, căci în acest caz, deși obligația are un caracter divizibil, trebuie întotdeauna să fie executată în întregime, deoarece debitorul nu poate sili pe creditor să primească o plată parțială sau fracțională.

Interesul indivizibilității apare în situația în care la unicul debitor sau creditor succed mai mulți moștenitori și în cazul obligațiilor cu pluralitate de subiecte.

După izvorul său indivizibilitatea este de două feluri: naturală și convențională.

1 Indivizibilitatea naturală

Indivizibilitatea naturală rezultă din natura obiectului obligației.

În acest caz obiectul nu-i susceptibil de diviziune materială și constituie deci un obstacol la executarea fracționată a obligației (de exemplu: doi coproprietari vând un animal unui terț). Totuși, conform art. 1057 Cod civil, deși indivizibilă, obligația poate fi considerată divizibilă, dacă este susceptibilă de diviziune intelectuală Din această prevedere a textului de lege rezultă că obligația de a da poate fi privită totdeauna ca divizibilă, de exemplu: obligația celor doi coproprietari de a da animalul (de a transmite dreptul de proprietate) este susceptibilă de diviziune pe plan intelectual. În schimb, obligația de a preda animalul (obligația de a face) nu este divizibilă, întrucât nu permite o executare fracționată.

2 Indivizibilitatea convențională

Suntem în prezența unei obligații indivizibile convenționale când, deși obiectul obligației este prin natura lui divizibil, părțile stipulează o clauză potrivit căreia obligația va fi executată ca și cum ar fi indivizibilă De exemplu: obligația mai multor întreprinzători de a construi o casă (art. 1058 Cod civil); obligația mai multor debitori de a plăti o sumă de bani.

Efectele indivizibilității se aseamănă cu cele ale solidarității. Astfel și într-un caz și în celălalt există o obligație unică și mai mulți creditori sau mai mulți debitori. Totuși, sunt necesare unele precizări după cum indivizibilitatea este activă (pluralitate de creditori) sau pasivă (pluralitate de debitori).

a) Pluralitatea creditorilor

În acest caz numai indivizibilitatea naturală împiedică diviziunea creanței între creditori. Indivizibilitatea convențională este o piedică numai pentru diviziunea datoriei, nu și a creanței, deoarece creditorii nu au interes să stipuleze o indivizibilitate care i-ar face să sufere riscurile insolvabilității sau relei credințe a unora dintre ei.

b) Pluralitatea debitorilor

Efectul principal al indivizibilității cu pluralitate de debitori este acela că fiecare dintre ei este ținut pentru totalitate (art. 1062 Cod civil). Acest efect se aseamănă foarte mult cu solidaritatea pasivă și constituie pentru creditor o adevărată măsură de garanție, întrucât el poate urmări pentru întreaga datorie pe oricare dintre debitori.

În cazul când debitorul a executat în întregime obligația indivizibilă, de bună voie sau obligat prin hotărâre a instanței judecătorești, el are recurs împotriva celorlalți codebitori pentru cota parte revenind fiecăruia.

Legea prevede că întreruperea prescripției față de unul dintre codebitori întrerupe prescripția și față de ceilalți (1872 alin. 2 Cod civil).

Când executarea obligației indivizibile a fost sancționată printr-o clauză penală, neexecutarea din partea unui singur debitor, atrage exigibilitatea întregii penalități, care poate fi cerută, fie în totalitatea ei, de la debitorul în culpă, fie de la fiecare dintre ceilalți debitori, proporțional cu părțile lor, iar ipotecar pentru tot (art. 1071 și 1072 Cod civil).

CONCLUZII

În sens larg, prin obligație se înțelege raportul juridic în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică ceea ce se numește latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului. În înțeles restrâns, obligația desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, însemnând asadar, datoria ce revine debitorului.

Dacă se pune accentul pe latura pasivă, latura activă a obligației fiind implicită, ogligația poate fi definită ca fiind acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ținută față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă ( a da, a face), fie la o abstențiune ( a nu face). Uneori, latura pasivă a obligației este exprimată prin „îndatorirea ce revine debitorului de a îndeplini o anumită prestație”, cuvântul „prestație” fiind luat in sens larg, pentru a exprima atât o acțiune pozitivă, cât si o abstențiune de la o anumită acțiune. Există un raport juridic obligațional atunci când o persoană, creditorul, poate sa pretindă juridicește unei alte persoane, debitorul, o prestație concretă, predeterminată.

Privit din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligație apare ca un drept de creanță; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns).

Raportul de obligație, la fel ca orice alt raport juridic civil, comportă elementele structurale specifice: a) subiectele, b) conținutul si c) obiectul.

În ceea ce privește clasificarea obligațiilor, acestea se pot clasifica după criterii variate, dintre care mai importante sunt criteriul izvorului care a generat obligația, criteriul obiectului obligației, cel al sancțiunii obligației civile și criteriul opozabilității obligației.

Fiecare dintre aceste criterii se aplică întregii sfere a obligațiilor; acestea nu se exclud reciproc, ci ele reprezintă numai puncte de vedere deosebite, prin prisma cărora se poate examina una și aceeași obligație.

Prin izvor de obligații se înțelege acel fapt juridic ( se are în vedere noțiunea de fapt juridic în sens larg) care dă naștere unui raport juridic obligațional.

Izvoarele obligațiilor dau naștere la drepturi subiective- drepturi de creanță și la obligații care corespund acestor drepturi. Tocmai din acest motiv, ele nu pot să fie confundate cu izvoarele dreptului, care reprezintă forma în care dreptul obiectiv se exprimă, adică normele juridice generale ca și aplicație, fără să fie particularizate prin aplicarea lor concretă anumitor subiecte de drept.

Ceea ce caracterizează întocmai izvoarele obligațiilor este faptul că acestea, facând aplicarea normei juridice generale, stabilesc raporturi juridice concrete de obligație între subiecte determinate.

Toate izvoarele posibile de obligații se pot reduce la două mari categorii principale: actele juridice și faptele juridice ( în înțeles restrâns).

Obligația reprezintă un element pasiv al patrimoniului debitorului.

Raportul juridic obligațional care ia ființă între creditor și debitor are un conținut economic. În structura lui se regăsesc dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corelativă, datoria, care aparține debitorului.

Creanța reprezintă latura activă a raportului, iar obligația pe cea pasivă.

Patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei transmisiuni la data decesului acestuia. Transmisiunea poate fi universală sau cu titlu universal.

Dar este posibilă insă și transmisiunea ut singuli a celor două laturi ale raportului juridic obligațional, cea activă și cea pasivă, prin acte între vii.

Dreptul modern recunoaște transmisiunea particulară a elementelor care alcătuiesc structura raportului juridic obligațional: creanța și datoria.

Dreptul civil român recunoaște numai transmisiunea prin acte între vii a laturii active a raportului juridic obligațional, adică transmisunea creanței.

Transmisiunea prin acte între vii a obligației poate fi definită ca fiind acea operație juridică în temeiul căreia, prin voința părților sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligațional trece de la părți la o altă persoană.

Modurile de transmitere a obligațiilor cunoscute în dreptul civil român sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței, preluarea datoriei și novația.

BIBLIOGRAFIE

Cursuri, Manuale, Monografii

1. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editia a III-a revăzută și adaugită, București, Editura Hamangiu, 2008

2.Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil- Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, București, Editura Hamangiu, 2008

3. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, București, Editura Hamangiu, 2007

4.Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed.Națională S.Ciornei, București, 1929

5.Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a actualizată și completată, Editura Universul Juridic, București, 2002

6. Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Ed.Universul Juridic, București, 2005

7. Gheorghe Beleiu, Dr. civil roman- Introducere în dr. civil, Subiectele dr. civil, Editura Universul Juridic, București, 2004

8. Gheorghe Botea, Drept civil- teoria generală a obligațiilor, Universitatea Româno-Americană, București

9. Ioan Albu, Drept civi.Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984

10. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 1998

11. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Vol. I, Regimul juridic general, Editura All Beck, București, 2007

12. Mariana Rudăreanu, Obligații.Responsabilitatea, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007

13. Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munk, Droit civil, Les obligations, 2-eme edition, Paris, 2005

14. Pompiliu Draghici, Vali Ileana Niță, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Bucuresti, Editura All Beck, 2004

15. Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968

16. Traian Ionașcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă și alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Române, Editura Științifică, București, 1964

17. Curtea de Apel București- Culegere de practică judiciară- în materie comercială, Editura Universul Juridic, București, 2006

Articole de specialitate

1. Ion Deleanu, Opozabilitatea- Considerații generale, în Dreptul nr. 7/2001

2. Ion Albu, Probleme actuale privind obligațiile pecuniare, în Revista românească de drept, nr. 8/1983

3. Ion Lulă, Privire generală asupra obligațiilor propter rem, în Dreptul nr. 8/2000,

Legislație

1. Noul Cod Civil

2. Vechiul Cod Civil

3. Legea fondului funciar nr. 18/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 5 ianuarie 1998