Transformarea Morala Si Religioasa A Omului In Crima Si Pedeapsa DE F. M. Dostoievski Si Invierea DE L. Tolstoi

=== DOSTOIEVSKI TOLSTOI ===

Introducere

În lucrarea intitulată „Transformarea morală și religioasă a omului în romanul „Crimă și pedeapsă” de F.M.Dostoievski și romanul „Învierea” de L.Tolstoi”, am subliniat moralitatea, celor două romane, am analizat concepul pacatului, făcând o analogie a cestuia în cele două romane.

În opera dostoievskiană, am prezentat sentimentul religios în stadiul la care ajunge Raskolnikov, analizând starea de pacătoșenie în care se afla acesta. Totodată, am analizat personajele pozitive, punându-le față în față cu cele nagative, iar pentru o mai bună analiză a sentimentului religios, sentiment exemplificat prin operă, am subliniat trăsătura de caracter a personajelor.

În cel de-al doilea roman intitulat : „Învierea”, am prezentat regretul păcatului și întoarcerea spre divinitate a personajului principal Nehliudov, și evoluția acestuia.

Capitolul I

„Crimă și pedeapsă” de F. M. Dostoievski

Toate scrierile dostoievskiene, gravitează în jurul reîntoarcerii la Dumnezeu, culminând cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, dragostea care se jertfește, care renunță la păcat în schimbul reînoirii vieții. Cerul încărcat al romanelor lui izvorăște bucuria mântuirii.

Romanul „Crimă și pedeapsă”, apărut în revista Russkivestnik pe tot parcursul anului 1866 a asigurat gloria literară a autorului.

Redactarea definitivă a romanului are loc probabil din decembrie 1865 până în decembrie 1866. În ciuda zbaterii sale atât sufletești cât și trupești, el a izbutit să facă din roman un adevărat forum al literaturii prin personaje bine conturate, datorită pasiunii în sljba căruia scriitorul pune patos și vibrație lirică.

Dostoievski aduce asocieri cu alte opere prin care își expune autenticitatea, aici putem este vorbi de romanul „Moș Goriot”, și anume de înrudirea dintre Raskolnikov și Rastignac.

În romanul „Crimă și pedeapsă”, autorul alege să se inspire pentru personajul principal, Raskolnikov, din viața unui intelectual ucigaș: Pierre François Lacenaire.

„Criminalul cu veleități poetice și filosofice «demonul» romantic decăzut în absoluta imoralitate”.

Acest Lacenaire a devenit sosia personajului înlănțuit de crime – Raskolnikov. Autorul va modela personajul după voința sa; la început dându-i viață, iar apoi transformându-l într-o persoană cu slăbiciuni, izolat în propria sa lume care este „urmează a fi transferat” într-un alt plan tragic.

În acest sens putem să afirmăm că romanul „Crimă și pedeapsă” este o tragedie, dotorită lumii mizere aflată în pragul sărăciei, și totodată a impuritătii sufletesti de care personajele dau dovadă.

„Un oraș monoton și cenușiu mohorât, mucegăit, dospind de vicii; cu ulițe întunecate și piețe murdare, cu birturi în care scandalurile se țin lanț și camere de hotel în care s-a cuibărit ploșnițel cu umbre slăbite de foame, înnecate în alcoolism și prostituție, cu podurile de pe care nenorociții ajunși la capătul puterilor se aruncă în apa tulbure și rece a Nevei.”

Romanul „Crimă și pedeapsă”, este un roman social și filosofic, care tratează cu o foarte mare seriozitate psihologia crimei. Punctul de plecare a filosofiei lui Dostoievski este adversitatea față de burghezie și sistemul capitalist. Astfel, una dintre preocupările tematice preponderente ale scriitorului este reliefarea suferințelor și a mizeriei la care este condamnată omenirea.

Dostoievski așază ideea principală a romanului – și anume crima – în miezul controverselor epocii și realizează această dezbatere în cadrul unei narațiuni beletristice, respectând în permanență toate regulile construcției epice.

Autorul lasă în permanent impresia că nu face decât să relateze întâmplările petrecute în viața unui număr limitat de personaje și într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Acțiunea romanului se desfășoară în anul 1865. Firul principal al subiectului este motivarea crimei iar în continuare urmăresc motivarea impulsurilor care-l conduc în cele din urmă pe eroul principal să-și recunoască vina.

Romnul

„Crimă și pedeapsă”, ilustrează „mobilitatea metodei dostoievskiene de lucru și sistemul de mutații proprii creativității de acest tip”.

Romanul lui Dostoievski

„nu ni se înfățișează de aceea ca monolit, sculptat într-un unic și nefisurat bloc de marmură, ci ca o împletire de motive mozaicale, contrastante și chiar contradictorii”.

Ceea ce dă o importanță covârșitoare romanului sunt destăinuirile așa cum se pot observa prin spovedirea lui Raskolnikov la Rozumihin, a lui Porfiri sau a Soniei. De altfel romanul poate fi interpretat ca o tragedie clasică având la baza sa cinci acte care înfățișează pedeapsa, într-o riguroasă înlănțuire a etapelor ei.

„Pedeapsa lui Raskolnikov începe din clipa uciderii Lizavetei, o ființă blândă, curată, nevinovată, un alt copil de felul Soniei, pe care nici prin gând nu-i trecuse s-o omoare”.

Prologul romanului desfășoară sub ochii cititorului crima propriu-zisă începând cu partea a doua și continuându-se până în partea a patra, în care sunt dispuse cele cinci acte care înfățișează pedeapsa, iar catastrofa este urmată de un epilog.

Cartea debutează cu descrierea orașului, împresurat de o gravă criză financiară și nu întâmplător, povestea lui Raskolnikov se află sub semnul aceleiași crize. Familia lui se află în pragul mizeriei, el trebuie să-și întrerupă studiile din cauza stării materiale precare. Dunia, pentru a-și asigura mama și fratele, sora lui Raskolnikov dorește să se vândă, întocmai ca prostituatele de rând prin casătoria cu Lujin.

În opinia lui Ion Ionoși tema capitolului e pauperitatea care ocupă pentru prima oară loc central în literatura rusă, motivul banilor prezentat în „Oamenii sărmani” și reluat cu variațiuni continue în „Adolescentul”, devine un adevărat lait-motiv în „Crimă și pedeapsă”. Familia Marmeladov este nucleul dezbaterii nemijlocit și ostentativ social interprins de Dostoievski în romanul său.

Una dintre pemanentele sale preocupări, este aceea a umiliților și a obidiților soartei, motiv prin care autorul atinge adevăratul apogeu al literaturii sale prin reprezentare, construcție și imagine; fiind un bun cunoscător al tipologiei omului.

Subiectul romanului „Crimă și pedeapsă” este unul ce ridică multe semne de întrebare; iar una dintrea acestea ar fi: de ce Raskolnikov a crezut că prin uciderea bătrânei i se va oferi o viață mai bună. Raskolnikov este băiatul unei familii cu venituri foarte modeste, mama sa este o văduvă cu o pensie infirmă iar pentu care a urma cursurile Facultătii de Drept ale Universității din Petersburg, trebuie să-și câștige singur banii. El pierde lecții și neputând plăti toate taxele cuvenite este eliminat din Universitate. Raskolnikov își iubește mama și sora și suferă din motivul că în loc să le susțină, le cere la sacrificii.

Primirea unei scrisori de la mama sa, perspectiva sacrificiului; declanșează rușinos actul surorii, alimentând revolta tânărului întărindu-l în hotărârea sa mai veche de a-și omorî cămătăreasa:

„uciderea Alionei Ivanovna este disperarea fostului student ajuns în starea de mizerie, împreună cu întrega familie. Acesta e mobilul prim al omorului…”.

Raskolnikov vede prin crima sa o șansă prin care i-ar feri de mizerie și umilință pe cei dragi. Această motivare îl determină să creadă ca ar avea dreptul să încalce normele morale obișnuite în folosul oamenilor. Gândirea lui este influențată de discuția dintre strudentul și ofițerul din restaurant, discuție pe care Raskolnokov o aude și pe care o reține, deoarece ideea studentului coincide într-un mod ciudat cu propriile sale frământări. În mintea lui încolțesc acealeași gânduri. Discuția celor doi, reprezintă vocea interioară a personajului.

„[…]Nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă, o simplă crimă, neînsemnată? O singură moarte și în schimb, sute de vieți salvate – nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică!”.

Această aritmetică seamănă cu a lui Rastignak din romanul francez „Moș Goriot „ ,unde se invocă argumente umanitare, absolvind „mica” crimă în numele binefacerilor „mari”. Raskolnikov are acel gând prin încearcă să își expună teoria prin care ajunge la o singură concluzie: „scopul scuză mijloacele”. Crima pare a fi un viciu nepăcătos, prin care totul, este justificabil, totul are o logică și un răspuns cert.

Romanul motivează crima prin mizerie. Motivarea amplificată prin destinul familiei Marmeladov dar și prin alte tablouri mizere și suferinde la care asistă Raskolnikov. Prin asemănarea pe care o aduce Dostoievski cu Pierre François Lacernaire, ucigașul intelectual îl putem considera pe Raskolnikov: „criminalul teoretician”, fără nici o reținere, înfățișând omul care îndeplinește aproape fără scrupul, ceea ce iși propune.

Crima sa este poate fi considerat fantastică

„romancierul avea însă încredere în fantastic, atunci când îl știa învecinat cu realul și deci perfect verosimil”.

Tot ce poate fi fantastic într-o crimă este dezlănțuirea crimei însăși, circumstanțele în care s-a desfășurat. Descospirându-i Soniei omorul, Raskolnikov enumeră pe rând diverse explicații posibile, șovăie chiar – asemenea scriitorului – pentru care din ele să opteze :

„n-am fost chiar atât de flămând…am vrut într-adevăr s-o ajut pe mama, dar…nici ăsta nu este tot adevărul…dacă aș ucis numai din pricina foamei, urmă el apăsând pe fiecare cuvânt, și privirea lui, deși sinceră, avea ceva enigmatic, aș fi fost fericit acum!.

Ar fi fost fericit pentru că, deși mizeria este neîndoielnic un viciu, ea este un viciu „natural”, iar nelegiuirile sunt oarecum explicabile și deci pot fi mai lesne iertate, câtă vreme crima din motive teoretice, comisă cu premeditare și sânge rece, numai pentru verificarea aptitudinilor excepționale ale făptașului, este o monstruozitate absolută.

Complexitatea relațiilor între diferite personaje îl determină pe cititor să vadă în soarta lui Raskolnikov, în primul rând o tragedie determinată de nedreptatea socială. Raskolnikov este un personaj complex și manifestă o varietate de trăiri sufletești: compasiunea pentru Marmeladov și familia acestuia, indignarea împotriva căsătoriei Duniei cu Lujin, interesul pentru orice suferință omenească.

Personajul dostoievskian, își motivează acțiunea. Rodion explică Soniei că a ucis pentru că avrut să fie Napoleon, asigurându-și cariera prin neprimarea unei băbuțe oarecare și caraghiase, dar realizează că fusese împins de cu totul alte cauze.

„Voința este dominanta ființei sale, nu întâmplător readuce el în discuție tema napoleoneană”.

Raskolnikov mărturisește Soniei adevarata cauză pentru care a comis omorul

„N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! n-am ucis ca, obținând mijloace și putere, să ajung binefăcătorul omenirii! Nu pentru asta! Am ucis și atâta tot; am ucis pentru mine și în clipa aceea, desigur nu mă gândeam deloc dacă am să ajung binfăcătorul omenirii sau am să fiu toată viața un parazit social!…N-a fost banul motivul principal că am ucis! Sonia…altceva m-a îndemnat (…) atunci voiam să știu dacă sunt și eu un păduche ca ceilalți sau sunt om în toată puterea cuvântului…”.

Astfel Raskolnikov numește cel mai important mobil al compătimirii sale. De fapt fiecare din personajele lui Dostoievski are o singură dorință: de a nu fi minuscul, de a se comporta ca un om în toată puterea cuvântului, ca o personalitate cu drepturi nelimitate, de a verifica dacă într-adevăr ele nu au limite.

Întrebările pe care le adresează protagonistul Soniei:

„Dacă voi putea să trec peste unele piedici? Dacă voi putea, să mă aplec și să ridic de jos puterea? Dacă sunt o făptură tremurătoare sau am dreptul…”.

Piedica peste care se simte obligat să treacă este viața aproapelui, fie el tată, iubită, sau un necunoscut oarecare, înlăturându-i aparent motivat sau gratuit. Aceste ființe își asumă prerogrativele judecătorului suprem, se substituie în viziunea dostoievskiană lui Dumnezeu.

Un punct de pornire al scrierilor dostoievskiene este descoperirea lui Dumnezeu. Un astfel de exemplu este cel al citirii „Învierii lui Lazăr”, din Evanghelia după Ioan. Remarcabil este personajul care se apleacă în fața Soniei, dar această plecăciune este în fața întregii suferințe. Acest capitol în care are loc citirea învierii lui Lazăr, redă învierea spirituală a lui Raskolnikov.

Sonia, in ciuda puținelor apariții în roman, ea va rămâne unul din personajelor celebre ale literaturii ruse. Este vazută dinăuntru și se proiecteză enorm pe ecranul timpului ca întrupare vie a nobleții sacrificiului uman. Ea face parte din categoria oamenilor umili, nu adaugă nimic la descoperirile anterioare ale lui Dostoievski ci le sintetizează doar sublimându-le într-o realizare de cristal.

Sonia îi este necesară lui Raskolnikov din cauza suferinței acesteia, dar ideologic nu poate fi contrapusă lui decât încălcându-se principiul realist. În roman, ea trăiește nu ca o întrupare a smereniei, ci ca o dovadă a victoriei omului, a frumuseții umane pe care sacrficiul o păstreză în om, chiar dacă soarta îl împinge în mocirlă. Dacă Sonia este ființa pozitivă din roman, Raskolnikov ajunge să obțină „rolul” negativ:

„Dintre toți damnații, Raskolnikov are cele mai evidente șanse de a obține îndurarea romancierului. Locuitorii subteranei pendulează întotdeauna între sentimentul viu, dragostea eliberându-și teoriile egoiste care mortifică sufletul. Rareori va înclina însă balanța atât de hotărât spre posibila asumare a virtuții care în cazul lui Rodion în stare nu doar să ucidă pentru a-și verifica „drepturile” ci să-i și ajute cu ultimii săi bani pe năpăstuiți, s-o compătimească pe Sonia, să dorească arzător fericirea Duniei, sa-l disprețuiască pe Lujin, să nu cedeze tentațiilor lui Svidrigailov, Raskolnikov este cel mai pozitiv dintre „negativii” lui Dostoievski”.

Raskolnikov este tipul de personaj în jurul căruia au loc majoritatea evenimentelor, el este „simbolul” în care unii vedeau prieten iar „alții” dușman.

Alături de Raskolnikov și Sonia, autorul tipărește în romanul său personaje ca: Svidrigailov, un ultra Raskolnikov, un Raskolnikov eliberat de prejudecăți morale, sterilizat de scrupule, un Raskolnikov care dorește să-și înfăptuiască integral teoriile. Acest personaj denotă pentru Raskolnikov, pedeapsa supremă a crimei și iediilor criminale.

„Svidrigailov este demonul modern și prozaic…, un zâmbet ciudat îi strâmba fața, un zâmbet jalnic, trist, slab, zâmbetul dezamăgirii”.

Svidrigailov este un personaj care eșuează în fața vieții, îndreptându-se spre o punte a sinuciderii.

„Încercând să se lase ucis, el comite defapt o tentativă de sinucidere… verdictul îl va duce în curând la îndeplinire, el însuși, cu o meticulozitate diabolică, nu înainte de a-și dona banii familiei Marmeladov și logodnicei sale minore (Dunia, pe care a încercat să o violeze), pe care cu inimă ușoară ar fi nenorocit-o”.

Dostievski, face o diferențiere între personajele sale, astfel Svidrigailov apare comparat cu Porfiri Pehovici

„Nu-i prost de fel, e deștept, da, chiar foarte deștept, dar are un fel al lui de a gândi… e bănuitor, sceptic, cinic…îi place să tragă oamenii pe sfoară, adică mai bine zis, îi place să păcălească lumea”.

Acest personaj dostoievskian ajunge să fie un aliat al Soniei. În primul plan el apare ca un om fără scrupule, un adversar pentru Raskolnikov dar mai târziu, Dostoievski îl „reînvie” și pe el, acordându-i favoarea de a o reprezenta pe Sonia, de a fi emisarul învățăturii lui Hristos.

În roman se dezlănțue un număr mare de personaje, unele episodice. Personajul care are o singură idee în ceea ce privește omorul,

„punctul de vedere al socialiștilor ar justifica omorul”,

Este Razumihiu, care pare mai degrabă o voce a autorului decât „un caracter”, sau chiar „o natură foarte puternică”.

Andrei Semionovici reprezintă ceea ce este mort nu ceea ce este viu.

„sufletele moarte și nu pe cele vii, e trimisul „științei” și al „socialismului” prin care autorul urmărește să-i discrediteze de Darvin și Fourier, Pisarev și Cernoșevski”.

Criticul, Ion Ianoși face o asociere între romanul „Crimă și Pedeapsă” și „Frații Karamazov”. Asemănarea se interpune între legăturile dintre discuțiile lui Raskolnikov și Lebeziatnikov cu cele ale lui Ivan Karomazov cu Rakitin.

„Rodion le este apropiat și lui Lugin și lui Svidrigailov, tot așa cum Smerdeokov va deveni principala dublură a lui Ivan Karamozov, iar Rakitin își va desconspira înrudirea cu bătrânul Karamazov și cu Smerdeakov, ascunsă temporar sub o frazeologie radicală.”

Experiența lui Raskolnikov se înrudește până la un punct cu cea a lui Lujin. Ambele personaje dorind să obțină puterea cu mijloace diferite. Lujin, personaj dostoievskien, este un avar, ce se prosterne în fața banilor, doarece: „totul piere dar banii nu pier”.

Romanul „Crimă și Pedeapsă”, este exemplar pentru o anumită latură a genialității lui Dostoievski. El poate fi analizat ca un roman prin excelență de dezbatere a unei idei, pe care autorul nu se mărginește s-o afirme ca atare. În existența ei filozofică, este prezentată din mai multe puncte de vedere, inclusiv unele implicații lăturalnice, urmărind eventualele contraargumente, le parează, aduce în discuție, pentru susținerea eșafodajului de argumente și le confruntă între ele. Așează problema dată în miezul controverselor epocii, admițând să discute cel puțin în treacăt întreaga complexitate a aspectelor adiacente și toate acestea le face în cadrul unei narațiuni beletristice, respectând regulile construcției epice, lăsând în permanență impresia că nu face decât să relateze întâmplarile petrecute în viața unui număr limitat de personaje, într-o perioadă de timp relativ scurtă.

„Crimă și Pedeapsă” este povestea unui destin și asta nu doar pentru ca Raskolnikov participă la douăzeci și șapte din cele patruzeci de episoade ale romanului, ci mai ales pentru că celelalte personaje: sora, mama lui, Sonia, și Rozamitin, Lujin și Svidrigoilov sunt laturile, valențele și posibilitățile sale, tot atâtea fețede ale unuia și aceluiași caracter.

Întregul roman este prezentat din punctul de vedere al lui Raskolnikov. Majoritatea acțiunilor și a evenimentelor prezentate sunt văzute prin ochii lui. Romanul conține un dublu conflict: extern -între individul alienat și universul său înconjurător ostil; și intern – între un suflet izolat și conștiința sa etică. Totuși Raskolnikov are o personalitate duală și există în roman două personaje ce reprezintă cele două aspecte ale naturii sale. Prima persoană este Sonia care reprezintă latura caldă, umană și milostivă a caracterului lui Raskolnikov. Ea este personalitatea blândă, supusă. Prin suferința ei, Sonia îl face să realizeze importanța iubirii de oameni, datorită că un om nu poate fi un păduche sau un parazit, ce se hrănește din viața altor oameni.

Ea este figură pasivă a cărei simplă prezență inspiră acțiunile lui Raskolnikov.

Cea de-a două persoană este Svidrigailov având o manifestare glacială, detașată voinței și intelectului. În consecință, în roman, când Raskolnikov este atras de Sonia, el este dezgustat de depravarea lui Svidrigailov, iar atunci când vorbește cu Svidrigailov sau îl vizitează, este dezgustat de lacrimile și slăbiciunea Soniei.

Teoriile lui Raskolnikov despre oamenii superiori se trag din teoriile lui Hegel, omul excepțional care există în scopuri nobile, iar dacă scopurile sunt nobile, atunci mijloacele sunt justificate – o singură crimă poate fi justificată prin mii de fapte bune; și ale lui Nietzche, omul excepțional există doar pentru sine și orice îi este permis, doar voința sa și dorințele sale contează.

Acest tip de om excepțional, exersându-și voința, se trezește izolat de societate, de restul omenirii. Raskolnikov nu poate suporta această izolare și deaceea se confesează în final, pentru a face din nou parte din societate.

Ideea principală a romanului, este formată de autor în felul următor: concepția pravoslavică.

„Nu există fericire în confort, ea se câștigă prin suferință. Omul nu se naște pentru fericire. Omul cucerește dreptul la fericirea sa, și întotdeauna prin suferință. Aici nu există nici o nedreptate.”

Pentru a dovedi această idee, Dostoievski îl determină pe Raskolnikov să comită crima iar apoi ispășirea ei prin suferință.

Romanul „Crimă și Pedeapsă”, prezintă două lumi diferite în care eroii suferă de dubla personalitate, este povestea unei aventuri, a unui destin și asta nu doar pentru că Raskolnikov participă la douăzeci și șapte din cele patruzeci de episoade ale romanului, ci mai ales pentru că celelalte personaje: sora, mama lui, Sonia, și Rozamitin, Lugin și Svidrigoilov sunt laturile, valențele și posibilitățile sale, tot atâtea fețede ale unuia și aceluiași caracter. De aceea, citind unul din romanele lui Dostoievski, intrăm dintr-o dată cu desăvârșire în altă lume decât în cea reală … eroii săi fiind modelați prin flacăra crescătoare a geniului, au toți un aspect de halucinații. Fiecare dintre ei are ceva din acest anormal al genialității excepționale a lui Dostoievski.

Nichifor Crainic valorifică lumea în care Dostoievski își expune personajele considerând-o ca fiind una „aproape fantastică” asemeni autorului pe care îl numește un realist fantastic. Fantastic sau aproape fantastic, acțiunile personajelor demonstrează acest lucru. Un exemplu în acest sens este Raskolnikov, prin visul premonitor care îl va „dirija” la comiterea crimei, arma albă, fiind toporul care dealtfel îi apăruse și în vis. Dostoievski își modelează toți eroii prin talentul său creator, aducându-i într-o rază a speranței sau dându-le șansa să supraviețuiască.

1.2. Învierea de Lev Tolstoi

Apreciat de unii ca, fiind „cel mai mare romancier pe care l-a adunat lumea”(Virginia Woolf), iar de alții, ca un „simbol viu al căutării după sensul vieții.” (Enciclopedia Britanică,1999), istoria lui Tolstoi este cronica frământată a omului în căutare de absolut. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. El va scrie primele două romane „Război și pace” și „Ana Kaenina”, dar atenția sa va fi îndreptată și spre cel de-al treilea mare roman tolstoian; „Învierea”.

Învierea a apărut pentru întâia oară în revista „Niva” în anul 1899. Motivul care-l determină pe Tolstoi să scrie romanul „Învierea” era groaza de moarte care se apropia, aruncându-l în căutarea lui Dumnezeu.

„Philip Vancey îl considera pe Tolstoi drept primul autor, care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-l facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător și credibil cât e diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vesuriană de puterea morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus.”

Dar totuși convulsiile sale spirituale și nefericirea lui dovedesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esențial. Unul din biografii săi A.N. Wilson, scrie:

„Cu claritate de cristal, Tolstoi a văzut nevrednica sa proprie în lumina idealului lui Dumnezeu, dar Tolstoi n-a putut face pasul următor, acela de a se încrede în Harul lui D-zeu pentru a depăși incapacitatea sa.”

Tolstoi a descoperit cu claritate ținta. Din păcate, s-a îndoit de divinitatea lui Isus, recunoscându-l doar, ca un model uman. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii lipsit de puterea harului.

Romanul Învierea are ca subiect o înâmplare din pratica judiciară a lui Koni. Subiectul acestui roman se bazează pe spusele lui A.F. Koni care îi povestește lui Tolstoi următoarea întâmplare:

„în timpul unui proces, unul din jurați a recunoscut în prostituata acuzată de a fi săvârșit un furt, fata pe care a sedus-o cândva. Numele de falilie al femeii era Om; … el hotărî se să se însoare cu ea și începe chiar unele demersuri în acest sens … dar femeia a murit în închisoare”.

Fragment cheie, în literatura tolstoiană, fragment care înfățișează ispășirea vinei într-un mod mai puțin obișnuit, agresorul căsătorindu-se cu victima.

„Lev Tolstoi a urmărit să-și elaboreze opera în acest sens dar pe bază tolstoiană, eroul „trebuia să devină un tolstoist”.

Partea întâi debutează cu motto-urile evangheliștilor: Matei, Ioan și Luca, prefigurând înțelegerea finală de către Nahliudov, a relației care privește concepția creștină dintre păcat și iertare.

Construcția întregului roman constituie centrul de greutate al judecării Maslovei. Romanul debutează cu imaginea naturii, pferigurată violenței umane.

„Plantele, păsările, copii, toți erau veseli. Numai oameni – cei vâstnici, maturi – nu încetau de a se înșela și de a se chinui unii pe alții și pe ei înșiși”.

După prezentarea naturii și a oamenilor scriitorul ne conduce în lumea rece și mizeră a închisorii. Cunoaștem personajele operei, o femeie aflată în durerea pedepsei și a rușinii.

„Tânără, nu prea înaltă … ochii negrii, strălucitori, cu pleoapele puțin umflate”.

Condamnată la închisoare pentru o crimă pe care, după toate probabilitățile n-a înfăptuit-o. În data de 28 aprilie, Maslova împreună cu încă doi oameni: Karti Kim și Bociboua implicați și ei în același proces sunt aduși la tribunal.

Urmează să aflăm povestea Maslovei care era osândită la patru ani de muncă silnică. Motivul pentru care ea a ajuns în această postură era cât se poate de evident, Moslova era prostituată, fiind acuzată de uciderea unui anume negustor, Smelkov, ea fiind una dintre clienții săi. Învinuirea acestei crime, din nefericire cade asupra ei.

„Ekaterina Maslova ați sustras din geamantanul negustorului Smelkov bani și un inel al acestuia și după ce a-ți împărțit banii, i-ați dat să bea otravă … lucru care i-a pricinuit moartea”.

Aflând motivul pentru care care a fost arestată, există în același timp un al doilea motiv, pentru care s-a lăsat pradă căderii în păcat, prostituția, care i-a fost fatală. Motivul este simplu și justificator; lipsa banilor, sărăcia care se afla la tot pasul. Avea nevoie de bani, pentru a supraviețui. Deși, lucrase ca slujitoare la mai multe case, atât printre cunoscuți cât și printre necunoscuți, mulți dintre ei au îndrăznit să o umilească, cu toate acestea n-a renunțat la această slujbă din motive justificatoare. Este important, faptul că, Maslova, Katiușa, fetița cea nevinovată de șaptesprezece ani care se îndrăgostise de Nehliudov, se tranforma complet în cu totul o altă ființă. O ființă rece, luptătoare; trăia într-o lume numai a ei; o lume dură și ostilă fără prejudecăți.

Întâlnirea dintre Nehliudov și Maslova are loc, după foarte mulți ani, într-o sală de judecată. Această întâlnire este pentru Nehlidov, una purificatoare, înălțătoare deoarece el va urmări, în ciuda faptului ca, Maslova era acuzată, să o ia în căsătorie. Dar, Maslova nu izbulea să-și manifeste aceleași dorințe înălțătoare față de Nehlidov:

„ea îl izbea și credea că legându-l de ea îi strică viața, pe când dacă pleacă cu Simonson, îl eliberează.

Descoperirea iubirii celor două personaje care va duce; la neîmplinire iar după acuzarea personajului Maslova, se derulează povestea lui Dimitri Ivanovici Nehlidov care, se alfa într-o situație de indecisă, aceea de a se căsători sau nu cu Missi, tânăra prințesă Maria Korceaghina. Prin reîntâlnirea lui cu Maslova la casa mătușelor lui, situția se modifică într-un mod surprinzător, dar previzibil. La început fusese un tânăr pur, plin de năzuițe altruiste în plan familial și social, dispus să împartă țăranilor pământul moștenit de la tatăl său. Iubirea lui pentru Katiușa era curată dar sentimentul era mutual. Ea își exprima sentimentele de iubire față de el, dovadă fiind faptul că a fost alături de el în momentul în care s-au despărțit:

„cu ochii ei negrii, plin de lacrimi și care priveau puțin sașiu”.

Tolstoi așază față în față mai multe atitudini de „atunci” și de „acum”, din trecut și prezent. Un exemplu în acest sens este întâlnirea, vizita de peste trei ani la casa mătușilor lui. Aceste două cuvinte majore văzute în următorul fel: adverbul de timp „atunci” exemplifică faptul că personajul se considerase a fi o „ființă spirituală”, iar „acum” a ajuns să-și aducă în prin plan eul personalității sale.

„Eul sănătos, viguros și animalic, precum îndeobște tinerii bogați, stricați de slujba în aruncată și, prin intermediul regimentelor de gardă de vecinătatea nemijlocită a familiei imperiale, ajungând în pervertirea lor până la starea de totală dementă a egoismului”.

Acest „acum” și „atunci” poate fi interpretat ca o schimbare a protagonistului, în prezent, comparativ cu imaginea din trecut. Schimbarea e radicală, nu a identității ei a sufletului, ci a persoanei dinăuntrul său.

„ ca în toți ceilalți, sălășluiau și în Nehliudov doi oameni: „un om al spiritului” și „un om al animalității”, între care se dădea o inconștientă luptă lăuntrică.

„Din roman, se observă această personalitate dublă, a personajului; în noaptea de înviere ieșise la suprafață persoana cea spirituală, iar în următoarea cea fatală; noaptea în acea stare de egoism dementiar în care se afla Nehliudov se gândea numai la sine …”

„Plecând de la mătușile sale, ochii negrii strălucitori puțin roșii” a preferat să uite. Acestea denotă faptul că Nehliudov apare în dublă ipostază: ca și salvator dar și ca om care ucide”; trădarea lui Nehliudov, uitarea, banii care domnesc în societatea din care face el parte o duc pe Katiusa la pierzanie.

În roman, există un moment când Katiușa, deși însărcinată e dispusă să se sinucidă, să se arunce la plecarea trenului sub roți.

„Se întoarce acasă istoită, udată, murdară, și din ziua aceea o apucase, pe acel drum sufletesc ce o condusese la starea în care se afla acum. Din acea noapte îngrozitoare încetase să se mai creadă în existența binelui”.

Dar cu toate acestea Nehliudov nu cunoștea nimic din tot ce i s-a întâmplat Katusei, el trăind într-o egoistă nepăsare, viața animalică, împreună cu bătrânul Korceaghin, un general lacom, crud care pe vremea când era guvernator al unei regiuni, ordonase să fie bătuți cu vergile și spânzurați oamenii.

Korceaghiu era căsătorit cu Sofia Vasilicuna, o femeie mincinoasă, prefăcută care se afla în relații dubioase cu medicul ei. Ei aveau o fiică, Missi care, cunoștea la rândul ei nesinceritatea și interesul banilor.

„Pe tot parcursul romanului procesul are întâietate, iar el în descrierea tolstoiană, se întoarce impotriva celor care îl declanșează și-l duc la „bun” sfârșit, bun pentru ei, oricât de rău – și nedrept ar fi fost pentru cei care-i condamnă, fie din cauza unei minore neglijențe.

„Chiar dacă Katiușa a fost nevinovată în procesul care i s-a înfăptuit, în final a fost găsită vinovată ca de altfel pe tot parcursul judecății. Trăind condiția de „victimă”, atât din perspectiva faptului că, era victima acelor bărbați dornici mereu de plăceri cât și victimă a bărbaților din tribunal care, o condamnă impasibil, fără să o înțeleagă.

Nehliudov prin salvarea Katușei, ajunge treptat, să se mântuiască pe sine.

„Totuși ceea ce face prințul nu este un simplu efect al bunătății sale, ci o criză morală explicabilă prin apartenența sa de clasă.

„Nehliudov dorea să o salveze pe Maslova, dovadă fiind și faptul, că și-a contactat toate înaltele sale relații sociale, dar cu toate acestea Maslova nu era „mișcată”. Pentru Maslova, era prea târziu să accepte dragostea lui Nehliudov deoarece o dată cu „schimbarea personalității interioare, metamorfozarea fetiței într-o prostituată, adică transformarea ei într-o femeie rece, dar în același timp a femeii care îl iubea, dar fără să fie în stare să-i dovedească, să-i mărturisească dragostea.

„Maslova își considera propria viață ca fiind una lipsită de sens, ea nu se considera demnă de căsătoria cu Nehliudov, văzându-se pe ea doar o simplă ocnașă iar pe el, un prinț Pleacă! … Eu sunt o ocnașă iar tu un prinț, și n-ai ce căuta aici”.

Nehliudov decide în cele din urmă să ceară iertare Katiusei și dacă este necesar să se căsătorească cu eroina. În sulfetul său, treptat are loc învierea; dinăuntrul său „ființa spirituală”, se roagă, cere ajutorul lui Dumnezeu, e fericit de binele pogorât în el.

Dar plânsul lui, afirma Tolstoi că mai amestecă „lacrimi bune și lacrimi păcătoase; bune, pentru că erau lacrimi de bucurie datorate trezirii ființei spirituale, care dormise în toți anii aceștia, și păcătoase, pentru că erau lacrimi de înduioșare față de sine însuși, față de propria sa virtute.”

În acest prim capitol, Tolstoi prezintă și încercările lui Nehliudov nenumărate de a salva, „ceea ce simte pentru Katiusa, dragostea adevărată.

Justificarea dragostei lui Nehliudov este prezentă prin faptul că acesta își „dezvăluie identitatea” și îi cere iertare. Lecția pe care i-o administrează prima întâlnire de după proces. Ea îi relatează moartea copilului lor, dar îi refuză intenția de a-și răscumpăra vina, îi dovedește, că nu e atât de ușor să fii bun și să-ți ispătești păcatele. Este evident faptul că nu are de ce să aștepte recunoștiința din partea unei Katiușe, transformate în Maslova, era un moment „prea repede” „să se întâmple acest lucru, iar nedreptatea, violența nu o ajutau deloc” pe eroina Maslova, să se transforme din nou în fata aceea nevinovată, care era dispusă să ierte: Katiușa.

În roman este prezentată și viața altor condamnați pentru delicte comise pe nedrept, printre delicvenții de drept comun aflându-se și câteva femei ce s-au dedicat, mimetic sau cu deplină convingere, activităților revoluționare.

Nehliudov își dă seama că în ura ei, în neiertarea jignirii suferite, apare și ceva bun și important. În încheierea primei părți apare promisiunea, aici Katiușa cu privirea ei „sașii” îi spuse că nu va mai bea vin, Nehliudov încetează să mai aibă îndoieli; își regăsește, întărită, starea de înduioșare gravă și sărbătorească, resimte

„sentimentul încă niciodată încercat al încrederii în forța de nebiruit a dragostei”.

În acest final reapare o parte din Katiusa care pentru prima dată de când se află în închisoare a avut acest sentiment.

După ciocnirea atâtor sentimente opuse, acest acord îl prefigureză pe cel care va fi intonat, la urmă, în tonalități de tot sărbătorești.

Întradevăr există un moment unic din viața lui Nehliudov acela în care el participă la noaptea de înviere. Acest moment îi este consacrat prin el, i se dezvăluie din interior un suflet care era pregătit să cunoscă mai mult despre Dumnezeu. El era pregătit să fie mântuit și să-și prezinte „sufletul” credincios în fața Katinei, regăsind-o să citească evanghelia. ???

Crima reală este crima lui Nehliudov, nu a Katiușei; pedeapsa și-o vor asuma amândoi, el prin propria sa mântuire, ea constrânsă să parcurgă o altă decădere ce se va dovedi purificatoare.

Nehliudov considerându-se întotdeauna stăpân, va pătrunde menirea rolului de slugă, o va sluji pe Maslova apoi pe mulți alții ca ea, asemănarea Soniei din opera dostoievskiană.

Maslova nu numai că refuză căsătoria ei cu Nehliudov, dar în același timp refuză și citirea evangheliei prin care el, spera ca va obține mântuirea Katiușei.

„Vrei să izbăvești sufletul prin mine… Ți-ai făcut plăcerea cu mine o dată în viața asta și acum ai vrea tot prin mine să-ți izbăvești sufletul pentru lumea cealaltă! Mi-e scârbă de tine…”

Partea a doua a romanului „Învierea” înfățișează tentativele lui Nehliudov de a o salva pe Katiușa, prin anularea sentinței pronunțate. Nouă capitole sunt consacrate vizitei lui Nehliudov la două moșii ale lui, din Kuzminskoe și din Panovo. Tot acum descoperim bunătatea lui Nehliudov, el vrea să se răscumpere în fața țăranilor pe care i-a ținut în robie. La moșia Kuzminshoe el se simte îndemnat de Henry George să le propună țăranilor, la un preț mai mic, pământul spre folosință.

La Panovo unde vizita tânărului e descrisă mai în detalii, el află antecedente neștiute de el din viața Katiușei, află și despre moartea copilului lor, asistă la suferințele familiilor țărănești, reamintindu-și principiile lui Henry George, Nehliudov va decide să le dea țăranilor tot pământul pentru totdeanuna, acesta în schimbul unui venit anual, care să rămână însă proprietatea lor pentru a-și plăti birurile și a-și îndeplini obligațiile obstești. Discuția cu mojicii eșuează, aceștia se tem de o înșelătorie. Nehliudov e primit mult mai rău la moșia Kuzminskoe decât la moșia Panovo. La această moșie el convocă șapte mojici aleși, cărora le expune mai în detalii proiectul, folosindu-se de argumentele lui Spencer și din nou de ideea lui Henry George îi convinge de bunele intenții iar în cele din urmă acestea sunt acceptate. În acest sens chiar o bătrânică le spune

„că boierul a început să se gândească la suflet și pentru salvarea lui de face pe toate”.

Nehliudov reușește să devină un cu totul alt om, un om nou în care toți observă bunătate, dragoste și milă. Apare sora lui Nehliudov, Natalia Ivanova Rogojinkaia cu zece ani mai în vârstă, decât Nehliudov, pe vremea când n-avea decât douăzeci și cinci ani

„fusese îndrăgostită de prietenul său, acum mort, Nikolenka Irteniev. Amândoi îl iubiseră pe Nikolenka și îndrăgeau la el ca și ei înșiși, ceea ce era bun în ei și îi uneau pe toți oameni”.

Centrul acestei părți, este cuplul Nehliudov – Katiușa.

Katiușa exprimă pe chipul luminat de bucurie pentru primele dăți, bucuria revederii, în fața lui Nehliudov, lăsând în urmă vorbele și privirea dușmănoasă. Nehliudov ajută, intervine în câteva situații; recursul Maslovei la Senat, alte cazuri ale unor deținute și afacerea sectanților care, fiindcă citiseră și tălmăciseră Evanghelia, urmau să fie deportați, departe de familiile lor, în Caucaz.

„Tolstoi nu iartă până nu pregătește totul până la capăt”.

Ion Ianoși, argumentează ideea că, Tolstoi aduce la bun sfârșit ceea ce a dat viață, la început. La fel cum a început dragostea dintre Nehliudov și Katiușa ajunge în cele din urmă la un final în partea a treia a cărții. Începerea procesului are și el un final, care aduce în urma lui și pe parcursul lui atât dezamăgire, cât și bucurie.

Acest personaj central Nehliudov, ajunge să cunoască o societate, o lume meschină, plină de răutate care nu este dispusă să-i ofere nici un ajutor. Această lume, cea petersburgheză, nu-i oferea nimic din ceea ce căuta; salvarea preiubitei sale Katiușa. Nehliudov a asistat la moartea unuI personaj, decedat din cauza zăpezilor și a insolației după o detenție fără mișcare, fără lumină, pe timpul întregii ierni. La această întâmplare, Nehliudov primește o explicație de la un doctor în ideea, că acesta ar mai fi putut trăi dacă ar fi cunoscut mila semenilor lui.

„Este evident că această moarte punctează doar o „priveliște ingrozitoare” și un marș îngrozitor” .

Privelistea este moartea propriu-zisă în care se afla respectiva persoană iar marșul este gravat de trecători. Moartea bărbatului l-a induplecat pe Nehliudov, el nu poate uita moartea la care a asistat. Un om a fost ucis, nu știe nimeni făptașul, nimeni nu e vinovat și sunt cu toții vinovați, toți cei care ar fi putut împiedica acest act josnic, uciderea persoanei în cauză.

„avuseseră în fața ochilor nu oamenii și îndatoriile lor față de aceștia, ci slujba și cerințele ei, pe care ei le situau mai presus de cerințele relațiilor dintre oameni.” .

Dar, totuși el îi consideră pe Pugaciovii și Razinii de o mie de ori mai groaznici decât respectivii slujbași. Ei recunosc drept lege, ceea ce nu este lege și nu recunosc legea veșnică, neschimbată și chiar obligatorie care este iubirea față de semeni.

„… Iubirea reciprocă dintre oameni este principală lege a vieții omenești … cu oamenii te poți purta cu folos și fără să le pricinuiești vreun rău numai când îi iubești”.

Acestea erau cuvintele prin care Nehliudov își certifica din nou schimbarea interioară spre o lume a dragostei față de oameni.

„Acest vis l-a și transfigurat Tolstoi în romanul său, lucrându-se, laolaltă cu Nehliudov că a descoperit o altă lume, nouă , cu interese, bucurii și suferințe serioase, adevărata lume umană muncitoare de la antipodul lumii trândave, meschine, mizere a prințului Korceghin”.

Lumea petersburghează pe care atât autorul Tolstoi, cât și personajul Nehliudov o prefigureză, ca fiind fără speranță ajunge de la această extremă, la alta, la o lume nouă cu speranțe, bucurii, care dezvăluie adevăta realitate umană.

Ion Ianoși, îl imaginează pe Tolstoi drept contele din roman iar Nehliudov prințul, care își asumă de fapt acest rol. Dar atât „contele” cât și „prințul”, în concepția lui ianoșiană, nu vor să mai fie conte și prinț avântându-se într-o călătorie miraculoasă a literaturii ruse.

Partea a treia a romanului este consacrată lui Nehliudov, pentru ca autorul, să revină la istoria Katiușei în câteva capitole. Nu este o continuare a istoriei, este discutarea ei din diferite unghiuri. În partea a treia, Tolstoi, oferă lui Nehliudov iertarea prin Katiușa. Ea îi va iertă viața grea pe care a dus-o, jignirile, închisoarea, procesul, deportarea. Învierea ei înseamnă, învierea iubirii, prin aceasta, este morală și lipsită de orice iz religios.

„Triumfă iubirea, viața triumfă asupra Sonatei Krentzer.”

Katiușa Maslova revine la viață prin iubire, recâștingându-și sufletul plin de poezie, de dragoste adevărată. Tolstoi, însă nu a găsit o înviere și pentru Nehliudov, el va trebui să-și accepte găsirea vieții spirituale dinlăuntrul său.

„Învierea trebuia să fie o operă riguros logică, care să tragă concluzii la fiecare episod dat…” .

Șklovski redă o structură logică a acestui roman tolstoian și o privire de ansamblu forte simplă și la subiect; un om a comis o crimă, a sedus o fată și nu s-a mai căsătorit cu ea, aceasta fiind prima femeie pe care o cunoscuse, ea a decăzut dar omul s-a căit în mod conștient găsind religia adevărată. Femeia și-a reconsiderat viața și a înviat.

Dar, cu toate acestea, revizuind mai de aproape romanul observăm, că Tolstoi aduce personajelor sale principale transformări atât morale, cât și religioase, punându-i în condiții nu doar între ei dar și cu alte personaje bine conturate, prin care scriitorul direcționează personajele principale acolo unde le dorește.

Partea a treia a romanului atinge cu pași repezi atât punctul culminant cât și deznodământul celor două personaje „moralizatoare și religioase”.

Vladimir Ivanovici Simonson, intreprinde un rol important în viața Katușei. El e văzut de Nehliudov, omul pe care Katiușa l-a ales pentru a-și petrece întreaga viață alături de el. Nehliudov, va fi chinuit de dragostea neîmpărtășită; și bănuiala ca Katiușa, iubește pe altcineva.

„Una din două: ori s-a îndrăgostit de Simonson și nu are de loc nevoie de sacrificiul pe care îmi închipuiam că-l fac pentru ea, ori mă iubește încă și pentru binele meu renunță la mine și se căsătorește cu Simonson…”.

Nehliudov ar fi dorit, ca nici o variantă din cele două să nu fie adevărată. El ar fi dorit pur și simplu să fie acceptat în viața Katușei, să nu fie eliberat de ea, de dragostea ei. Binele lui Nehliudov îl cunoscuse doar el, considerând că binele lui ar fi fost eliberarea dragostei prizoniere, a ei. Binele acestuia, cunoscut de el era însă, cu totul altul: acela de a se căsători cu Katiușa. Prin acest lucru el s-ar fi simțit nu numai eliberat de griji, dar fericit pentru îndeplinirea unui lucru mult dorit.

Tolstoi lămurește laolaltă cu Nehliudov, cauzele revoltei și ale celor revoltați, preocupat fiind de condamnați politici.

Partea a treia a romanului aduce în prim plan noi personaje; Maria Poslovna Șcetinina, fiică de general, lăsând în urmă lumea de sus, s-a angajat într-o fabrică, a fost arestată în locuința ei având o tipografie clandestină și a fost condamnată la ocnă, pentru că a luat asupra ei vina revoluționarului, care pe întuneric, în timpul percheziției, a tras într-un polițist. Astfel, Tolstoi, aduce la suprafață prin povestea Mariei, nedreptatea justiției, care ia amploare nu numai în cazul Katiușei.

Nedreptatea, ispășirea anilor de detenție al individului nevinovat, persistă des în opera marelui scriitor, fapt care, îi demonstrează cititorului că lumea, societatea implică două parți: o lume imorală nereligioasă culminată, de oameni care săvârșesc injustiții, iar cea de-a doua, o lume morală, religioasă culminată de oameni care plătesc crima celor imorali.

Lumea prezentată de Lev Tolstoi este o lume nedreaptă, în care, oamenii imorali ajung să devină învingători, dar acești oameni în final ajung la iertare, la mântuire.

Nehliudov este unul dintre acele persoane, care se apropie de evanghelie. Predica de pe munte l-a mișcat întotdeauna, dar lui i se va dezvălui principiile simple, clare, demne de a fi duse la îndeplinire pentru a instaura împărăția lui Dumnezeu pe pământ. În aceste porunci este cuprinsă voința Stăpânului.

„Din acea noapte a început pentru Nehliudov o viață nouă[…] Cum se va termina această nouă etapă a vieții lui, o va arăta viitorul.”

Nehliudov este personajul tolstoian care pentru a renunța la vechea latură a omuluui vechi, sfârșește în pofida stăpânului Dumnezeu, în cele din urmă devine un om nou, dar fără împlinirea visului mult imaginat, acela de a-și uni destinul cu Katiușa. Acest destin dat personajului, este conturat după sistemul de concepere; stilul propriu-zis tolstoian.

„Nehliudov vede ceea ce vrea să-i arate Tolstoi făcând ca destinul lui să se întâlnească cu cel al Katiușei.

„În romanul „Învierea”, Katiușa, prin dragostea ei, se află în centrul povestirii, fără ca subiectul lui să se reducă la istoria unui om bogat și puternic care a jignit o ființă slabă și săracă.

Tema romanului se poate minimaliza, rezuma la o singură idee, ideea dragostei, care dăinuiește între două persoane semnificative ale romanului.

Romanul de mare tiraj „Învierea” se încheie precipitat și moralizator. Aventurile prințului sunt brusc întrerupte, pe o iluminare care să-i soluționeze definitiv îndoielile, să-i ofere un liman salvator sigur. Tolstoi nu mai consideră necesar să descrie o nouă întâlnire între Nehliudov și Katiușa ultima lor întâlnire devine în roman și una decisivă:

„ – nu-mi iau rămas bun, o să vă mai revăd – spuse Nehliudov”.

Transpare aici optimismul tânărului care după schimbarea sa interioară speră la revederea Katiușei, chiar dacă ceva din interiorul său îi spune, că o pierduse pentru totdeauna. Din roman reiese, că Tolstoi e „neprieten” al revoluționarilor.

„Tolstoi i-a descris cu luciditate, înțelegere, chiar simpatie; dar a și avertizat asupra marilor pericle ce-i pândesc; intoleranța, fanatismul, autodevorarea în cursul violențelor dezlănțuite și ațâtate.”

Atât Dostoievski cât și Tolstoi își aduc personajele; Raskolnikov respectiv Nehliudov în faza de mântuire. Cei doi autori sunt dispuși să-și salveze aceste două personaje punându-le la dispoziție evanghelia, cuvântul lui Dumnezeu.

Atât Dostoievski cât și Tolstoi pot fi considerați doi martori care străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, pentru indicarea direcția. Niciunul nu e călăuzit complet, fiecare trage spre câte o extremă: fie spre legalismul sever, fie spre un har neputincios, care mângâie, dar care nu transformă pe păcătos.

Neașteptat pentru teologi, cheia enigmei ne este dată de experiența spiritulală a celor doi autori clasici, Lev Tolstoi și Feodor Dostoievski, o experiență chinuită, ce culminează cu recunoașterea Evangheliei lui Isus Hristos. Era evident că mesajul dostoievskian să comunice har și iertare, dar putem afirma că o făcea probabil cu forța tolstoiană.

CAP II

2.1. Raskolnikov, victima crimei sale

Toată creația lui Dumnezeu este axată pe reprezentarea omului și a destinului său, acest om ajunge chiar să-l înfrunte pe Dumnezeu, dar își găsește rezolvarea prin incredințarea destinului omului către Dumnezeu: Omul-Hristos.

2.1.1. Omul Raskolnikov

Personajul Raskolnikov din romanul „Crimă și pedeapsă”, apare ca un om simplu format după ideile noi, liberale ale timpului fiind vădit într-o lume a sărăciei. El va ajunge la cuvintele cheie, pe care le aduce în roman într-un mod destul de evident: Totul este permis. Din roman putem afla că Raskolnikov e un om care citește foarte mult. În egocentrismul lui se aseamănă cu Napoleon:

„El e de părere că legile comune sunt pentru oameni comuni, de duzină, și că oamenii excepționali trebuie să se bucure de un regim excepțional în afara legilor”.

Din acest argument reiese faptul că Raskolnikov are dreptul, să arate că este excepțional, dar nu numai, ci și faptul că dorește să se elibereze de legile comune, conferându-și dreptul la legile sale proprii, care nu duc tocmai la câștig ci la pierdere. Chiar dacă Raskolnikov apare ca un om simplu, oarecare din mulțimea de afară, autorul dostoievskian știe să-l transforme pe parcursul romanului, nu tocmai într-un om oarecare.

„Acest om simplu” este transformat într-o monstruozitate umană, ajungând punctul central al acțiunii. În jurul său se petrec toate acțiunile constrânse în roman. Din cauza faptului că, Raskolnikov se considera excepțional, rațiunea lui va funcționa fără controlul unei autorități și mai ales fără controlul autorității religioase. Misterul este cheia personajului dostoievschian, Raskolnikov.

Întradevăr, eroul acestui roman, în primele capitole prezintă dragostea lui pentru mamă și sora acestuia. Prin această remarcă este evident faptul, că el iubește și poate iubi, este un om, care dăruie și se poate dărui simte milă și este milos față de cei din jurul său. Raskolnikov prin propriile sale puteri și cu ajutor financiar de la mama și sora lui va putea urma o facultate. Tot din roman se observă un om Raskolnikov eminent care se luptă într-o societate mizeră și săracă să supraviețuiască.

2.1.2. Demonul Raskolnikov

Dacă la început Raskolnikov este văzut ca un om simplu care se credea excepțional și diferit față de ceilalți, din caracterul său mai iese la suprafață a doua latură, una de neimaginat, demonică. Raskolnikov, aduce la suprafață această parte lăuntrică în momentul în care se simte în totală disperare, atât financiar cât și nedreptățit. El se simte nedreptățit față de lumea în care trăia. Nu putea să înțeleagă cum unii oameni pot avea totul, iar alții nici măcar o pâine pe masă.

În sufletul eroului se zbat cele două părți; cea religioasă cu cea demonică. Finalul acestei „bătălii” este tragică deoarece partea negativă va umple atât sufletul cât și mintea eroului.

Raskolnikov ucide o cămătoreasă bătrână, demonul din lăuntrul său va lua amploare el va avea oportunitatea să-și dezvăluie puterile sale

„excepționale”.

Raskolnikov vedea lucrurile în următorul fel: el om excepțional, are dreptul să trăiască bine, dar e sărac, în timp ce femeia bătrână și avară, care avea bani, lucru care duce la un singur rezultat: existența ei nu are nici un sens. Prin urmare, poate să dispară, fără nici un fel de remușcare, iar Rodion, să intre în posesia averii. Dar, crima nu sfârșește aici, ele se țin lanț, deoarece el, demonul Raskolnikov o va ucide și pe sora acesteia, nevinovată, lucru care dealtfel nu intră în calculele lui. Din acest moment începe cu adevărat drama sufletească și morală a personajului. Nebunia și halucinația stau strâns legate la baza morală a eroului.

„El crezu-se la început, prin raționamentul pe care și-l făcea și care ducea logic la crimă, că aceasta o dată săvârșită, nimic nu se va mai putea întâmpla în sufletul lui. Ceea ce se întâmplă însă după crimă”.

Comite crima și nu se gândește la consecințe, crede că va fi „liber” atât sufletește cât și moral, însă constrângerea sa abia începe, încă din momentul uciderii bătrânei. Dar, reprezintă importanță și momentul dinaintea crimei unde, în psihicul lui se zbăteau două idei: să o ucidă sau să nu o ucidă, binele și răul, dragostea și ura, toate se luptau în lăuntrul lui Raskolnikov.

După ce aflăm, că alege, să o ucidă pe bătrână, apare în sufletul lui o preocupare care ajunge obsesie a crimei și care-l duce până la halucinație și nebunie. Ajunge în cele din urmă, când nu era încă descoperit, să intre în contact cu polițiștii, să vorbească necontenit despre această crimă, să vadă dacă ei știu, că el este sau nu criminalul. Totuși a nu se face confuzie, Raskolnikov nu simte remușcare pentru ceea ce a făcut, ci mai mult frica de a nu fi descoperit.

Descrierea psihologică a eroului deviază dintr-un moment în altul; într-un moment se simte vinovat de crimă comisă a sorei cămătăresei, iar în alt moment simte frica de a-l nu-l fi văzut cineva că a comis crima. Este adevărat totuși că în cele din urmă și remușcarea eroului apare, dar mult mai târziu, aceasta ar fi în cazul în care eroul ar avea o conștiință religioasă morală, dar pe aceasta încă nu o are. Un personaj feminin îi va marca viața pe deplin personajului Raskolnikov. Sonia este numele acestei fete deosebite care a reușit să pătrundă în sufletul eroului.

Demoul Raskolnikov e un student căzut victimă raționalismului individualist. Prima caracteristică a acestei rațiuni este următoare: rațiunea lui Rodeon este una personală, el se află în afara legii și mai presus de legi. El considera că legile sunt făcute ca să asculte de ele oamenii obișnuiți, oamenii de rând. Așa cum am mai menționat la început, Raskolnikov este un exemplar cu totul excepțional prin darul rațiunii pe care îl are, se află în afară de orice lege. Totuși, Raskolnikov manifestă o atracție extraordinară pentru Napoleon care mai târziu va deveni obsesia lui de fiecare clipă. O altă caracteristică a rațiunii este orgoliul.

„În contrast total cu sărăcia și modestia mediului social căruia el îi aparține, este un diabolic orgoliu în ce privește voința de a și afirma puterea individuală a cugetării lui asupra celorlalți oameni.”

Raskolnicov se consideră superior față de restul oamenilor iar voința lui, puterea lui, este una personală pe care o duce la bun sfârșit. Considera în continuare, că el poate să facă ce dorește, fiind mai presus de orice lege, devine în cele din urmă un demon Raskolnikov, obsedat necontenit de ideea voinței de putere. El simte că are nevoie de putere și o dorește cu orice preț. Chiar și idolul său, Napoleon a dorit cu multă ardoare același lucru „voința de putere” fiind de altfel și expresia lui.

Chiar și în Raskolnikov am putea să afirmăm ideea că avem de-a face cu o figură în care se întrupează deplin doctrina napoliană asupra omului. Raskolnikov este pe deplin entuziasmat de figura napoleniană care îi oferă inspirația necesară. Prin urmare Rodion Raskolnikov apare de la început învăluit în masca binelui dându-ne impresia că așa va fi până la finalul cărții, dar transformarea pe care o aplică Dostoievski acestuia, este una radicală care ne lasă cuprinși de o curiozitate imensă, personajul devine un criminal ajuns la crimă prin elaborarea logică a rațiunii lui personale.

Crima, un subiect bine cunoscut și dezlănțuit în roman, săvârșită de demonul Raskolnikov pe care o comite prin înlănțuirea de judecăți perfect logice din punct de vedere al vieții lui personale

„și a vieții personale și a vieții celorlalți”.

El a căutat mereu o logică și o scuză pentru fapta comisă. El ajunge să-și considere propria crimă un lucru „bun”; el va scăpa societatea de un „păduche”, aceasta fiind bătrâna cămătăreasă. Ea reprezintă pentru Raskolnikov tirania celor tari, care trebuie „ștearsă” pentru a-i putea elibera pe cei care suferă. Este evident, că demonul din interiorul lui Raskolnikov ajunge în cele din urmă la suprafață și cuprinde întreg sufletul său, care va pune stăpânire totală și pe rațiunea acestuia punându-l într-un întuneric compact.

Personajului i s-a părut permis ceea ce a înfăptuit. „Totul e permis”, acesta e principiul pe care și-l proclamă el și în care se cuprinde de fapt tot moralismul care se află în această figură. Visul promonitor al personajelor apare ca un lucru foarte semnificativ. Este un vis unde era copilul care-și aducea aminte de o scenă din copilăria sa.

„trecea pe stradă și a întâlnit un țăran beat, care-și bătea până la sânge calul. Copilul, care era el, a început să țipe, căutând să salveze dobitocul de la suferință căci n-o putea îndura numai văzând-o”.

Și totuși visul îi spune multe lucruri care-l poate duce la salvare, dar el alege să ducă la bun sfârșit ceea ce și-a propus de la bun început; uciderea bătrânei. Visul dezgropă din sufletul lui, omul bun care a fost înainte, pe vremea când a fost copil. Un exemplu în acest sens este mila pe care o simte pentru calul bătut la sânge. Calul din vis ar putea însemna probabil, bătrâna pe care va trebui să o ucidă, dar mila lui se oprește, deoarece rațiunea „demonică” pune din nou stăpânire pe sufletul său.

Raskolnikov ucide fără nici o remușcare dar se întâmplă însă un lucru; el a calculat foarte minuțios evenimentele crimei dar a exclus o posibilitate, aceea, că s-ar putea să apară și sora bătrânei, a omis acest lucru. În această situație, la apariția sorei cămătăresei el s-a simțit constrâns, fără o a doua posibilitate și a comis cea de-a doua crimă. Cea de-a doua victimă, nu intra cu nimic în logica rațională a crimei ce trebuia să se întample. Raskolnikov a fost surprins de venirea Elisabetei, el nu a dorit s-o ucidă dar s-a văzut fără nici o altă opotunitate, a fost pentru el o crimă prin surpriză.

„Cu atâtea zile înainte de săvârșirea crimei, acest om care proclamă imperiul rațiunii personale asupra lumii ne este descris într-o stare aproape de halucinat. Toate actele pe care le săvârșește el cu câteva zile înainte de crimă sunt actele unui om mecanizat care nu mai pare deloc stăpânit de sine și care parcă este dus de un determinism din afară, ce comandă și execută ca dintr-un ordin misterios” .

Nichifor Crainic aduce idei evidente din roman. Criticul, vorbește despre Raskolnikov, felul lui de a fi, de a exista, de a se comporta în societate față de ceilalți. Se pare că în ideea criticului, eroul apare în următorul mod; înaintea crimei ca un om dezorientat, pierdut și chiar aproape de halucinații. Toate actele sale par a fi făcute de un „robot”, care e condus de lumea de afară. Tot din acest argument putem deduce faptul, că pentru a devenii supra-om; om excepțional, om absolut liber în ceea ce constă rațiunea sa, individuală, trebuie ca prima dată să treacă prin mai multe etape. Acestea sunt: obsesia, posedarea rațiunii, role al unui determinism, care pune complet stăpânire pe voința lui, deci prin urmare, el nu va mai putea fi liber, ci rob. Raskolnikov

„Cade într-o stare de completă disperare, și acest lucru e accentuat de autor – din frica pedepsei, fiindcă pedeapsa o va împlini cu toată bărbăția, ci disperarea, din rușinea că va fi arâtat de acum încolo ca un criminal, disperarea din orgoliul lui rănit…”.

Personajul nu simte neapărat remușcare din cauză că a ucis-o pe bătrâna, ci nu suporta rușinea cu care va fi tratat în momentul în care se va afla că el este autorul celor două crime. Raskolnilov nu se considera un criminal ci un răzbunător al nedreptății.

„Un diavol cumsecade e întotdeauna ridicol”.

Raskolnikov avea totuși o fărâmă de bunătate rămasă înainte de crimele comise. El era ridicol dar nu pentru că și-a comis crimele după un tipar ridicol, chiar din contră, crima sa a fost foarte bine organizată iar motivul pentru care a fost comisă, dar și finalul pare a fi unul ridicol. Raskolnikov nu se îmbogățește după ce omoară bătrână, el nu ajunge un om puternic și nici nu-și poate continua liniștit menirea. Altfel, întradevăr el devine un diavol … ridicol. Catalogând unii criminali, în sensul adevărat al cuvântului, aceștia ucid pentru a fura, de cele mai puțin ori pentru a se răzbuna, nici unul dintre criminali nu se simt atât de interiorizați, marcați, disperați ca Raskolnikov. Majoritatea criminalilor de rând ajung la îndeplinirea planului propriu-zis dar Raskolnikov când ajunge la momentul comiterii faptei, se simte pierdut, debusolat, nu se mai gândește la bani, ci la șansa lui de a-l nu-l vedea nimeni și de a ajunge acasă cât mai repede. El nu mai reușește în acel moment crâncen să-și mențină autocontrolul. Ucide cu sânge rece, fără nici o compătimire față de sora bătrânei. Eroul nu numai ca-și pierde rațiunea dar și sufletul.

„Afirmând „cu un fel de bucurie răutăcioasă” că poate nici nu există Dumnezeu”.

Pierderea credintei e un lucru revoltător, în situații crâncene doar El putea să-l ajute de la cădere.

„Istoria lui Raskolnikov părea tuturor cu desăvârșire limpede o vrut să evadeze din conștiința comună și a fost schimbat…”.

Schimbarea care s-a produs asupra conștiinței personajului, a fost una covârșitoare, conform spuselor lui Șestov, nu într-un zeu, ci într-o fiară sălbatică. Este evident că minciuna este răspândită în conștiința personajului, era umbrit de ea și de întuneric, nu mai vedea lumina era lipsit de acesta. Omul Raskolnikov trece în faza de transformare într-o altă lume, a demonilor, apoi

„a descoperirii pe care a făcut-o dintr-o nouă realitate necunoscută până atunci”,

o lume a omului spiritual care ajunge să creadă în Dumnezeu, în existența Sa.

Omul renegat de conștiința comună, omul ridicol, omul demn de dispreț sau rățoiul urât sunt caracteristicile pe care Dostoievski le atribuie personajului său excepțional Raskolnikov.

„…vă închipuiți cu adevărat că supunerea față de știință, reține, vă va proteja de orice pedeapsă, însă Dostoievski, am văzut, nu se teme de pedeapsă; se întâmplă spune el, că omul să prefere bunăstării suferința”.

Dostoievski alege mai mult suferința decât pedeapsa, la majoritatea personajelor sale. Unul dintre personajele sale remarcabile, e Raskolnikov, căruia autorul îi atribuie suferința, o suferință interioară, sufletească, prin care personajul ajunge la tragic chiar și la sinucidere. Există nu paradox al personajului.

„E de a putea suporta o încărcătură umană superioară aceleia a multor eroi pozitivi de ieri și de azi.”

Raskolnikov poartă în sufletul lui păcatul comis, apoi răzbunarea așa zisă dreaptă, săvârșită în cele din urmă, dar în final nu se simte totuși eliberat așa cum a crezut. Aceste două poveri inseparabil; îl conduce pe erou pe un drum lipsit de speranță.

Atitudinea lui Raskolnikov față de oameni este contradictorie și această cauză rezultă din faptul, că eroul e un tip romantic generos dar în același timp trufaș și mizontrop. Un moment cheie, în care se dezlănțuie „vechea senzație de enervare și dezgust” a eroului este acela când Marmeladov se apropie și-i adresează primele cuvinte în scena din cârciumă. Acest moment cheie exemplifică faptul, că eroul are rămas în sinea lui, în suflet, și rațiune, o parte întunecată care nu dispare într-un mod accelerat din viața sa.

Principala taină din roman nu constă în crima propriu-zisă, ce defapt constă în mobilul ei. Criticul Victor Șklovski, menționează despre aceasta, că are o motivare dublă și chiar triplă a acțiunii; „Primul motiv al crimei e sărăcia”. Explicația este una cât se poate de simplă, motivul nu se rezumă la „creier ci în buzunar”. Este o atmosferă la începutul romanului în care este prezentat orașul încărcat de mizerie și sărăcie, apoi, apare studentul Raskolnikov, care la rândul său prezintă același caracteristici, care se afla în oraș. În roman apare o altă situație, strâns legată de prima, aceasta se referă la situația precară a mamei și la intenția Soniei, sora lui Raskolnikov de a se sacrifica pentru el. Un alt motiv cel de al treilea, reprezintă dorința de îmbogățire rapidă a eroului fiind și aceasta legată de primele două. Raskolnikov dorea să se afirme ca fiind nu numai salvatorul ci și sprijinul familiei sale dar, nu în ultimul rând și binefăcătorul omenirii, din nou răzbunătorul nedreptății

„mă voi răscumpăra făcând bine. Mă voi cufunda în practica binelui.”

Din acest enunț Raskolnikov, prin faptul că ucide, crima primește o conotație împortantă,

„un țel măreț prin care ar putea fi răscumpărat. El considera, că săvârșește crima, dar cu un scop înalt. Apare în acest sens „mecanismul autoînșelării coexistă de fapt la el cu un mecanism al autodemascării”.

Raskolnikov se înșeală singur în ceea ce privește „credința lui”; el considera, că prin uciderea bătrânei va face un lucru drept și bine văzut de omenire, dar în cele menționate se înșela profund. Autodemascare prezintă o importanță majoră, mărturisirea crimei eroului în fața persoanei iubite. Acest erou tragic, devine un om, care se „îngroapă” pe el însuși în faptele sale criminale, el se autodistruge. Până chiar și scrisoarea survenită de la mama lui Raskolnikov, apare ca un determinat al crimei. Raskolnikov apare în acel moment un om simplu, nerăbdător să cunoască ceea ce i-a scris mama sa. Spusele mamei lui, suferința ei, a surorii acestuia, neajunsurile, sărăcia care dădea târcole casei Romanovici, îl determina și mai puternic pe erou să ducă la bun sfârșit ceea ce și-a propus.

Eroul romanului „Crimă și pedeapsă”, Raskolnikov, se deosebește dealtfel de Herman al lui Pușkin, sau de Rostignac al lui Balzac care ambii erau doar ariviști, eroul nu oferă latura de a ucide pentru satisfacerea plăcerilor „personale” ci pentru cu totul alte motive „bine întemeiate”. Este adevărat faptul că Raskolnikov comite o crimă „rațională” care se bazează foarte mult pe psihicul eroului. El se gândește să comită crima, sau nu, apoi i se dezlănțuie dorița de a o comite, pe baza raționamentului său ajunge să ucidă, dar înainte o plănuiește cu minuțiozitate; psihicul său acționează și când se afla în fapt, pe tot parcursul comiterii crimei, înainte, dar și după în gândirea sa pătrund foarte multe idei; pe unele le pune în aplicare pe altele doar le comentează.

„Crima criminalului individualist Raskolnikov este totodată o „operă” colectivă, „opera” unei generații, la ea participând într-un fel atât studentul Pokorev – cel care îi dăduse eroului adresa cămătoresei – cât și studentul și ofițerul din local”.

Aceste trei persoane au și ele o oarecare importanță deoarece, indirect și ele participă la crima propriu-zisă. Un exemplu în acest sens este întâlnirea cu un student, care la rândul său, dacă nu-i spunea eroului dostoievskian adresa bătrânei, acesta nu o știa și printr-o probabilitate nu ajungea la omor sau, dacă nu auzea convorbirea dintre ofițer și student, convorbire, care a marcat conștiința eroului. În conversația sa cu ofițerul, menționa vehement faptul, că uciderea bătrânei ar fi un „lucru bun”, scăpând această lume de încă un om diabolic. Auzirea conversației, numărul locuiței bătrânei, ajută mult la facerea planului psihologic care interpune crima femei. Propunerea sa, de a-și îndeplini planul îl conduce spre un alt plan, dar un spre plan al suferinței. Totuși, înainte de comiterea crimei sau mai bine spus înainte „să devine demonul” Raskolnikov, acesta trece printr-o etapă. Această etapă cuprinde „întâmplarea”, care are un rol important. Întâmplarea face, ca eroul să fie condus de un vis premonitor; visul cu calcul care provoacă milă personajului dostoievskian, apoi apare în conștiința lui un al doilea element „după visul din Petrovski Ostrov eroul, deși frânt de oboseală, face un ocol inexplicabil, fără nici un rost prin piața Sennaia”, dar continuarea o are totuși un grup format dintr-un târgoveț, iar soția acestuia, Lizaveta mărturisește că la ora șapte cămătoreasa Aliona Ivanova va fi singură, eroul afla acest lucru din discuția dintre cei doi. Ocolul inexplicabil demonstrează tortura subconștientă a eroului. Coversația dintre cele două persoană înștiințează eroul de ceasul culminat în care el poate să-și înceapă planul diabolic. Ocolul fără rost în piața Sennaiei poate fi interpretat ca fiind unul ilogic,

„reprezintă lanțul întâmplării din care personajul nu mai are scăpare”.

Raskolnikov în acele momente de cumpănă el

„se simți deodată, cu întreaga ființă, că nu mai avea voință, nici liber arbitru, că totul era deodată definitiv hotărât”.

Raskolnikov se simțea prins, într-o capcană fără posibilitatea de a scăpa, de a ajunge la suprafață.

Un alt element important al crimei este unealta ucigașă, arma albă. Aceasta, este obiectul pe care eroul îl va lua de la portar pentru a săvârși crima. La locul crimei, după uciderea celor două femei cu „ajutorul” toporului, apar doi vizitatori neașteptați care-i oferă eroului o izolare completă a conștiinței sale, care devine din ce în ce mai frustrată. Nu este de uitat, inima eroului care era „cât un purice”, se simțându-se pierdut și dezechilibrat. Această întâmplare o putem considera întâmplarea ghinion. După ce Raskolnikov scapă din labirintul apartamentului ajunge acasă plin de frică și neastâmpăr. Raskolnikov se macină din fiecare punct de vedere, subconștientul său este învădit în crima săvârșită.

„El sperase că nu se va lăsa subjugat de acea stare morbidă proprie criminalului pe care o analizase în articolul său…”.

Eroul mărturisește înaintea „acțiunii” că va încerca pe deplin să fie stăpân pe rațiunea sa, pe voință, din simplu motiv, că el considera, că ceea ce avea să îndeplinească nu era o crimă.” Dar planul său se schimbă radical

„întors acasă din acțiune își pierde complet capul, nu se mai poate deloc concentra și controla; distrat și „uituc” simte îngrozit cum, toate simțurile, până și memoria, până și simpla putință de a judeca îl trădează”.

Raskolnikov apare în roman, ca un om fără scăpare, izolat în propria sa „umbră” din care nu mai poate ieși. Chiar și numele eroului este simbolistic din spusele lui Paul Eudokinov unde numele de rascol semnifică schismă, separare, izolare. Într-un fel sau altul crima sa îl duce pe erou la separare și izolare față de întraga lume în care trăiește.

2.1.3. Iubirea raskolnicoviană

Iubirea ocupă un rol important în creația dostoievskiană. Iubirea nu are o valoare în sine ci mai degrabă ea deschide personajelor mai multe drumuri, căi tragice umane sau chiar închisoarea libertății.

Persnajul principal, Raskonikov va afla în iubire o eliberare, de toate părțile negative din sufletul său, aceasta îl va înălța, îl va domina. Prin iubire Raskolnikov va cunoaște supra-omul, pe Hristos. Iubirea îl va împinge pe o punte a libertății a deizolării față de oamenii din jur. Iar sufletul său se va transforma, din neom în om, care poate să ofere dragoste.

Femeia, Sonia este importantă în destinul eroului. Ea reprezintă elementul prin care Raskolnikov se va elibera de conștiința „încărcată” mărturisindu-i crima comisă. Eroul nu va cunoaște taina căsătoriei, iubirea pe deplin împlinită, iubirea se va transforma într-o tragedie a omului, a personajului deostoievskian, ea va dura un moment, iar eroul va profita din plin de aceasta.

„La Dostoievski, iubirea este aproape întotdeauna demonică, demonizează, ridică tensiunea până la punctul de explozie”.

În cazul eroului Raskolnikov, iubirea îl ghidează la convertire iar demonicul din el, în ceea ce privește spusele lui Berdiev, se autodistruge. Astfel încât iubirea nu-l conduce la demonizare, nu se împlinește în totalitate dar îl ajută să cunoască iubirea lui Hristos prin care ajunge la idealism.

„Creștinismul transformă eroul; creștinismul înseamnă religia iubirii”.

În opera sa, Dostoievski aduce o serie de iubiri demonstrative. Prima iubirea este cea a eroului pentru Dumnezeu. Această iubire creștină scoate la lumină, viața petrecută în veșnicie, adevărata „armură” a personajului. Iubirea adevărată este legată de numire, de dragostea dumnezeiască; fiind dealtfel afirmarea nemuririi și a vieții veșnice. Această idee este una fundamentală în cazul dostoievskian. Cea de-a doua iubire nu cunoaște, este cea a omului, a lui Raskolnikov pentru un alt om: Sonia. Această iubire nu cunoaște fața veșnică a omului.

„O astfel de iubire este impersonală, o iubire comunistă în care oamenii se lipesc unii de alții ca să nu mai fie atât de cumplit a trăi după ce au pierdut credința în Dumnezeu.”

În această iubire Raskolnikov vede salvarea, alăturându-se și iubirea lui Dumnezeu.

O remarcă importantă în ceea ce privește latura umană este aceea când omul iubește fără Dumnezeu. Un alt om înseamnă, că pe acest om îl socotește Dumnezeu. Un Raskolnikov lipsit de Dumnezeu ajunge să o considere pe Sonia Dumnezeu dar prin Sonia îl „întâlnește” pe El, pe Dumnezeul bibliei eterne.

Un lucru este evident în opera dostoievskiană, suferința e legată de rău, răul e legat de libertate, iar libertatea de iubire.

Libertatea tinde spre o lume a suferinței dar și a iubirii, dovedit fiind faptul că personajul Raskolnikov suferă mult din cauza iubirii imposibile, neîmplinite până la sfârșit.

„Întotdeauna există ispita de a salva omul de suferințe, privându-l de libertate… Dostoievski propune omului să ia suferința drept o consecință inevitabilă…”.

Iubirea Soniei este elementul „ispită” care-l salvează pe erou din suferință. Dostoievski aduce suferință eroului, ca mai apoi să-l elibereze de ea printr-o dragoste inevitabilă.

a)Bob de grâu și om de bronz

Raskolnikov se simte strivit de mustrările conștiinței sale. Din această relatare se observă faptul că sufletul eroului nu este în totalitate împietrit. În inima personajului se află un bob de grâu, o fire umană sensibilă, a cărui înveliș nu este de bronz și permite credinței să pătrundă în ea

„Inima lui curată e ca un ou cu bănuț care, așezat sub cloșca Duhului Sfânt, generează omul nou”.

Schimbarea sa se face pe bază religioasă. Pătrunderea în doctrina despre Hristos se înfăptuie prin iubire. Eroul Raskolnikov este îndrăgostit de Sonia, omul, femeia care-l va conduce de la iubirea umană la cea dumnezeiască.

Bobul de grâu poate să aibă o a doua semnificație, poate fi văzut ca fiind un element mărunt dar cu o importanță majoră. Raskolnikov, la început a fost văzut ca un simplu student, dar în momentul săvârșirii crimei a devine un om de bronz care nu a lăsat pe nimeni să intre în lumea sa. Devine un om izolat față de întreaga societate. La început, eroul, era un om „neidentificat”; un simplu bob de grâu care era important sau mai bine spus mama și sora îl considerau în acest fel pentru simplul fapt, că era student.

Atât Sonia cât și Raskolnikov s-au luptat cu ei înșiși, au chemat schimbarea în viețile lor iar Dumnezeu i-a eliberat valorificându-le viața, purificându-le sufletele.

Transformarea religioasă are loc în momentul întâlnirii eroului cu Sonia Marmelodova. Este adevărat faptul că Raskolnikov a trăit mai mult după legile rațiunii iar Sonia a trăit după legile inimii; după legile dragostei față de oameni.

Opoziția dintre cele două personaje este bine construită în roman. Rațiunea personajului Raskolnikov justifică orice fapt, bun sau rău. În urma apropierii eroului de Sonia, va exclude rațiunea în favoarea inimii și dobândirea unei rațiuni adevărate în care este catalogată credința.

Sonia Marmeladova este o victimă a capitalismului. În pofida sărăciei și a sărcasmelor Katerinei Ivanova, Sonia este nevoită să se vândă pentru treizeci de ruble. O a doua transformare îi este dată și ei, din prostituată va ajunge o femeie în care sălășluiește credința.

„…Dostoievski a făcut o Sfântă din prostituata Sonia și un om nou din criminalul Raskolnikov”.

Personajul principal din opera dostoievskiană mărturisește crima. Ascultătoarea este nimeni alta decât Sonia. Dragostea îl împinge pe erou în brațele Soniei.

„Forța Soniei Marmeladova provine din marea ei capacitate de dăruire”.

Sonia se dăruiește fiecărui om cu toată dragostea, chiar dacă viața a consacrat-o și pe „ea la suferință, dar a reușit într-un final, să treacă oceanul și să ajungă pe uscat unde l-a întâlnit pe Dumnezeu. Ea a știut cum să se manifeste și față de Raskolnikov, a știut să se facă plăcută și acceptată în fața lui. Sonia este dispusă să se sacrifice pentru Raskolnikov nu numai pentru că îl iubește din prima clipă ca femeie dar și pentru că își asumă fără nici o ezitare suferințele altora. Sufletul ei nobil îl determină pe Raskolnikov la un exemplu demn de luat în considerare. Prin exemplul Soniei, acela al sufletului, Raskolnikov acceptă schimbarea din neom în om. Iubirea lui pentru Sonia îl determină la libertate.

b)Din mormânt la viață

În sufletul lui Raskolnikov are loc o convertire față de păcat, milă față de suferința oamenilor, din care răsare, omul cel nou.

„Pentru prima oară Raskolnikov își vede crima nu ca pe un semn algebric, ci ca pe un sânge vărsat”.

Ateul Raskolnikov se întoarce la Dumnezeu. Eroul a crescut într-un spirit greșit. Greutatea, suferința vieții, l-a condus pe o cale cu totul negativă, fără de credință.

„Adu-ți aminte, dragul meu, îi scria mama, cum, încă, din copilărie încă de pe când trăia tatăl tău tu îți murmurai rugăciunile pe genunchii mei și cât de fericiți eram noi, cu toții, atunci.”

După crimă, Raskolnikov se așteapta să aibă mustrări de conștiință, dar acestea se dovedesc inexistente. Spre final, mila de oamenii nenorociți, mila de Marmelodov l-a salvat pe erou din ghiarele diavolului iar mila de văduva ofticioasă și de copilașii ei flămânzi și goi au salvat-o pe Sonia din ghearele desfrâului.

„Dar Dostoievski descrie frumusețea nu numai când cade pradă păcatului, pierzându-se definitiv în ghearele răului … ne dă exemple de frumusețe care, deși atinsă de păcat, totuși întâlnindu-se cu Hristos, deși cu frumusețea divină, rupe lanțurile robiei și iese la libertate”.

Dostoievski aplică romanului său atât o frumusețe a răului cât și o frumusețe a divinului, a lui Hristos. Această frumusețe este văzută asemeni unei forțe formidabile care are loc asupra sufletului omenesc. Frumusețea Soniei este una care se dezlănțuie din interior. Dragostea, bunătatea, mila și puritatea ei sufletească făceau parte din caracterul ei inocent.

Dialogul dintre Raskolnikov și Sonia are o semnificație importantă. Raskolnikov o întreabă pe Sonia dacă se roagă lui Dumnezeu, răspunsul acesteia este afirmativ. Sonia îi răspunde mai departe, că fără Dumnezeu am fi pierduți, ce am putea fi, deveni pe acest pământ. Din acest moment conversația dintre cei doi va ajunge pe culmile evangheliei, a cunoașterii despre Dumnezeu. Raskolnikov va învia, va primi putere, viață pentru că a realizat că Dumnezeu există și a crezut în dragostea și măreția Lui. Eroul a învățat multe lucruri de la Sonia. Unul dintre acestea fiind faptul, că s-a convins pe deplin, că puterea, care a întărit-o pe Sonia a fost rugăciunea iar puterea care a oprit-o de la sinucidere a fost iubirea și mila față de cei suferinzi din jurul ei.

Aceasta este o lecție pe care a primit-o eroul atât cu inima cât și cu mintea deschisă. În momentul în care inima lui Raskolnikov a capitulat în fața suferinței omenești având-o ca și punct central pe Sonia, eroul, studentul criminal s-a prăbușit la picioarele prostituatei, la piciorele unei femei care a fost ca și el dar care l-a găsit pe Dumnezeu ca și stăpânul inimii ei.

Dostoieski îi atribuie lui Raskolnikov un prerogativ importante: am fost mort dar acum am înviat. Aceste două idei cât și mesajul cărții este unul religios. Mesajul este unul sublim: Dumnezeu este iertător iar salvarea se poate găsi doar sub dragostea aripilor sale.

c)Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine

Raskolnikov începe o viața nouă, o viață alături de Hristos. El simte, că păcatele sale sunt șterse și uitate datorită Mântuitorului, care sălășluiește în sufletul lui.

Pacea, liniștea, credința, bunătatea și dragostea cuprind întreaga ființă a eroului. Totul pare acum liniștit în inima și rațiunea sa. Nu mai simte remușcări, sau frică în tot corpul său că ar putea fi denunțat. Acum totul are un nou înțeles pentru eroul dostoievskian. Sufletul său devine o candelă aprinsă din care țâșnesc focuri de bucurie din cauza faptului că în sufletul lui „trăiește”.

„Criminalul hotărește el însuși să primească chinurile pentru a-și ispăși fapta…”

Chinurile administrate sunt groaznice. Visele, trăirile zilelor, tresar în erou doar coșmaruri. Însă, în momentul, în care află de existența unui iertător, se simte salvat. Iertătorul, care-i deschide porțile spre regatul său este Dumnezeu, care-i privește pe toți oamenii cu multă dragoste și care o oferă tuturor celor care o caută. Este și cazul eroului dostoievskian care-l caută și-l găsește pe Dumnezeu, care-i oferă mai mult decât iertare; dragoste, milă bucurie și cea mai importantă dintre toate – credința în El.

2. Nehliudov, tânărul cu „două fețe”

Din acest citat reiese faptul că omul prin creația sa, a fost creat atât cu o latură pozitivă cât și negativă. Nehliudov este un exemplu foarte reușit în acest sens. Latura negativă se face simțită la începutul romanului. Minciuna este unul dintre păcatele eroului. Sărăcirea, seducerea unei copile fără asumarea unei responsabilități, îl ghidează mai târziu pe erou, într-un loc al regretului, al dureri și chiar al izolării față de restul lumii. Negativismul sufletului Nehlindovian este împletit la jumătatea romanului cu latura pozitivă a eroului. Acesta cuprinde câteva reacții ale personajului: Regretul, durerea, iubirea și nu în ultimul rând credință. Acest personaj care este „format” din trecut și prezent mai are la bază „lumea pământescă” cât și lumea „cerească”. A recunoaște o faptă săvârșită probabil inconștient, nu este tocmai un lucru foarte ușor de înfăptuit. Întradevăr pentru Katiușa anii, trecerea lor, i-au vindecat rănile dar în cazul eroului, rănile își fac simțite prezența tocmai în momentul în care viața i se pare „mai frumoasă”. Transformarea morală a eroului are loc în momentul mărturisirii Katiușei. Rațiunea eroului va deveni cu totul alta. Dacă înainte lumea din jur o vedea sociabilă și plină de bun gust acum eroul devine un izolat față de societate.

Nehliudov se ascunde sub aripa lui Dumnezeu. În El, eroul găsește dragostea, liniștea și pacea interioară. Aici se întâmplă „o minune”, eroul se întoarce la Dumnezeu. Transformarea religioasă îl cuprinde pe erou fără ezitare. Lacrimile, regretul, suferința eroului îi cuprind întrega ființă. Acum eroul, nu este un om fără „viață”. El prinde „roade” prin apropierea de Dumnezeu. În lumea „cerească” eroul se vede curat, plin de dragoste și neprihănit dar întors spre lumea pământescă se vede plin de păcat, rușine și nevrednic să se afle în viață. Transformarea eroului plin are la bază nu numai cele două planuri menționate. Tot aici autorul îi oferă eroului o schimbare fizică. Prin cele două planuri, transformarea religioasă și morală, Nehliudov primește o schimbare a chipului. Chipul său se luminează, parcă s-a transformat într-un sfânt, parcă Dumnezeu l-a sfințit cu propriile-și mâini.

„Când răul, punând stăpânire pe ființa omului, îi mobolizează fiecare mișcare, îi paralizează orice putere de împotrivire, orice gând, orice dorință de a lupta cu întunericul care se lasă pe suflet și care este primit de suflet în mod conștient, cu plăcerea și pasiunea răzbunării, în locul luminii…”.

Rolurile personajelor tolstoiene se schimbă. Katiușa, din copila nevinovată care credea în Dumnezeu, devine „răul”, devine în mod conștient femeia Maslova „cu plăcerea și pasiunea răzbunării, în locul luminii, însă Nehliudov din „băiatul de prăvălie” încrezător în persoana sa, seducătorul femeilor, Don Juan, laș în fața responsabilității devine bărbatul „perfect” care râvnește după evanghelie, după Dumnezeu, se redescoperă. Ființa lui devine „dumnezească”. Dorește să o cheme și pe Katiușa la evanghelie. Refuzul acesteia este cert, fără ezitare. Nehliudov își primește din plin răzbunarea Katiușei. Ceea ce a durat mult în sufletul eroului este copilul care i-au murit într-un fel sau altul. Regretul eroului este unul sincer și care demonstrează latura pozitivă din interiorul său. Un alt element important care se observă eroului este timbrul vocal; chiar dacă nu-l auzim, putem să ne imaginăm. Prin replicile sugestive putem detecta cuvintele personajului care suferă o schimbare radicală. Deja în vocabularul său se întreprind cuvinte din evanghelie pe care înseamnă cu ardoare să le aplice în viața de zi cu zi. Trupul eroului, de la stricăciunea ce a fost, devine un templu sfânt. Dragostea lui pentru Dumnezeu este una adevărată, una nouă.

„Din acea noapte începe pentru Nehliudov, o viață cu totul nouă, nu atât din pricina noilor condiții de viață, cât și pentru că tot ce i se întâmplă de atunci căpăta pentru el cu totul alt înțeles decât înainte”.

Finalul romanului este unul fericit din punct de vedere religios. Nehliudov îl primește pe Dumnezeu în viața lui, dar din punct de vedere al dragostei el nu și-o va putea împlini. Nehliudov va experiența doar dragostea lui Dumnezeu în toată ființa lui.

Tolstoi zugrăvește lumea în care și plasează personajul ea fiind una nedreaptă, nesigură, plină de răutate. O lume în care personajul, la început s-a intregrat foarte bine dar mai târziu devine un izolat față de aceasta; se simte un inadaptat, intrus. Nehliudov se deghizează cu o armură, se pregătește pentru lumea exterioară, pământescă.

„Nu dormi toată noaptea și așa cum li se întâmplă foarte multor oameni care citesc Evanghelia pe măsură ce citea înțelegea pentru întâia oară tâlcul cuvintelor pe care le citise de multe ori înainte, fără să le ia în seamă…”.

Nehliudov a căutat indirect un acel ceva și a găsit acel ceva, care este mult mai mult decât se aștepta și are o semnificație foarte importantă:

„căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și adevărul Lui, iar toate celelalte se vor adăuga vouă…”.

Întradevăr, plata păcatului este moartea dar întoarcerea și căința către El, scapă orice om indiferent de păcatul din trecut, de la moarte.

Trecutul a fost șters din mintea eroului, el de acum încolo este concetrat doar asupra prezentului „Deși Maslova, condamnată pe nedrept, nu-l poate ierta, el va încerca încerca sub diferite mijloace de a o convinge să-i ofere libertartea inimii sale. Răscoala din inima femeii încetase de mult timp, doar o fărâmă de răzbunare mai rămăsese neclară iar dorința era puternică de a o duce până la sfârșit. Tolstoi prezintă personajul sub mai multe forme:

În roman apare prin personaj – criminal, acuzat de crimă dar nevinovat apoi apare personaj – victimă, femeia sedusă și batjocorită de băiatul promis, personaj – creștin, acesta devine un om al lui Dumnezeu, și nu în ultimul rând personaj – dragoste, din nou femeia care iubește cu toată ființa sa un om „interzis”. Este adevărat că romanul tolstoian „Învierea” este apropiat de viziunea dostoievskiană. Și Dostoieski aprinde în romanul său atât flacăra iubirii, cât și pe cea spirituală. Amândoi artiști realiști contemplează în romanele lor o adevărată expoziție de evenimente. Atât prin creativitatea lor simplă cât și prin folosirea realismului într-un mod cât mai bine bine conturat, Dostoievski și Tolstoi aduc întotdeauna ceva nou prin care spectatorul să fie plăcut impresionat. Finalul ambelor romane, este unul tragic dar și fericit. Tragic în cazul Katiușei, eroina romanului tolstoian, care suferă atât din dragoste cât și pentru acuzarea de omor, dar fericit din perspectiva eroului, Nehliudov care acceptă Evanghelia, pe Dumnezeu. Prin suferință, prin tragic omul se regăsește; prin suferința Katiușei, Nehliudov cunoaște fericirea de sus.

În ceea ce privește romanul dostoievskian „Crimă și pedeapsă”, autorul prezintă durerea sufleteacă care pătrunde în toată ființa eroului, Rascolnikov scrie, datorită dragostei Soniei, Raskolnicov se regăsește. Și acesta, ca și Nehliudov va căuta Evanghelia, va accepta credința. Din nou, prin suferință omul dostoieskian se apropie de Dumnezeu, simte dorința de a avea. Tolstoi poate ajunge un criteriu al valorii numai clasificând sentimentele cu care arta ar urma să ne contamineze. El distinge sentimente bune și rele; iar printre cele bune, care constituie singurul domeniu legitim al artei, distinge două tipuri: sentimente simple… și sentimente religioase „generate de conștiința faptului că suntem fiii lui Dumnezeu și frați ai oamenilor” Din acest citat Rene Wellek, valorifică arta autorului, artistului tolstoian, din arta sa reiese nu numai sentimentele simple dar și acele sentimente religioase prin care este provocat omul la sfințenie, la apropierea de Dumnezeu.

a)Nehliudov băiatul de prăvălie

Nehliudov, pare la începutul romanului, un tânăr seducător, pregătit să cucerească inimile multor fete. Totuși, dragostea tânărului tolstoian este una fulgerătoare, care nu pare s-o schimbe prea repede cu alta de durată, serioasă.

Iubirile eroului, trecătoare fiind, îl depărtează pe acesta de căsătorie

„avea un motiv puternic care-l impiedica să facă acum o cerere în căsătorie … legătura sentimentală pe care o avea cu o femeie măritată…”.

Nehliudov, a comis o greșeală care-l urmărește pe tot parcursul romanului; nepăsarea față de o persoană care l-a iubit.

Nu numai nepăsarea față de iubirea părăsită îl trimite pe Nehliudov într-un loc de necinste ci, copilul părăsit de propriul tată dând dovadă de lașitate față de acel copil încă, nenăscut. Deși faptele tânărului erau de neiertat, caracterul acestuia era „moale”, inocent

„Nehliudov era foarte timid cu femeile …”.

Băiatul tolstoian, trăiește liniștit, fără grija că o fată, Katiușa, ajunsă femeie avea să rămână însărcinată. Această, Katiușa nu are șansa de a-l anunța dar știe, că ar fi fără folos. La urma urmei cine ar putea să o creadă. Viața acestei femei se schimbă radical, părăsește orice este dumnezeiesc, orice ține de Dumnezeu. Toate aceste schimbări dintr-un singur motiv: dorește să răzbune, acel băiat de prăvălie „care a sedus-o și a părăsit-o fără a-și ține promisiunea făcută.

Acel „băiat de prăvălie” fără să-și de-a seama a furat visele, dorințele, bucuriile și dragostea unei fetiței cuminte, ascultătoare și sărace. Întradevăr vina este în totalitatea eroului, nepăsarea lui este deosebit de mare, nedorința lui de a o căuta, promisiunea uitată undeva în orașul unde o dată a cerut-o tot el acestea demonstrează, că eroul nu cunoaște lumea lui Dumnezeu sau nu dorește să cunoască.

Într-un timp scurt pe parcursul romanului tostoian, Nehliudov se va întâlni față în față cu o „altă” Katiușă, Maslova, femeia acuzată, prostituată. În acel moment, în sufletul băiatului ajuns și acesta la rândul său bărbat se întâmpla „ceva” ciudat. Eroul este surprins de ceea ce observă. Acuzată de complicitate la crimă, Maslova se simte lipsită de orice speranță, dragoste, alinare și ajutor, salvare. Chiar dacă, Maslova este acuzată de crimă, Nehliudov crede în nevinovăția acesteia.

b) Nehliudov „copilul” lui Dumnezeu

În momentul în care, eroul află trecutul Katiușei, în sufletul lui se zbat fără întrerupere, două lumi, iar mintea sa este de-a dreptul „blocată”. Lumea „sfântă” îl îndemna pe tânăr să regrete și să-l caute pe Dumnezeu iar cea de-a doua, puternic revoltată, se simțea trădată; dreptul său de tată i-a fost smuls. Explicațiile Katiușei, îi aduc eroului tolstoian schimbările necesare; dorința lui de a o scăpa pe eroină din mâinile tribunalului era una dintre ele.

La început Nehliudov, pare un tânăr naiv dezinteresat de persoanele care merită respect și adept al călcării multor reguli, acelea ale lui Dumnezeu.

„eroul se confrunta, deschis și sincer, cu viața din jur…”.

Eroul este sincer, probabil cu cei din jur dar nu și cu sine. Minciuna „făcută” lui însuși, l-a costat mult, a mințit o fetiță nevinovată, nu intenționat, totuși. Dorința de a face legământul cu Katiușa, nu consider că a fost o minciună intenționată ci, mai degrabă a fugit din fața „problemei” înfricoșat, cuprins de o frică, dementă.

„Totul în „Învierea” se leagă în chip natural și direct de peripețiile (în plan exterior și interior) ale lui Nehliudov, de excursul lui dantesc, determinat de dorința acestui prinț de a-și expia crima din tinerețe, ca și toate crimele clasei din care face parte” .

Crima prințului este văzută mortală, dar cu întoarcere. Legăturile dintre roman și prințul tolstoian sunt puternic șlefuite. Reîntoarcerea, regăsirea sau salvarea de la pierzanie se numără printre dorințele eroului. Prin acestea, Nehliudov este eliberat de păcatul care a sălășluit în el atâția ani. De altfel el ar vrea să ofere o pildă de faptă bună individuală prin iertarea păcatului comis. Atât viața prințului cât și a Katiușei nu este prezentă în roman ca fiind una perfectă, fără dezamăgiri, regrete, lipsuri.

Nemulțumirea față de viața proprie îi mistuie pe toți evrei tolstoieni care se acuză, ca o anume voluptate, de toate păcatele”.

Tolstoi, în ceea ce-l privește eroul său, pune accent pe „morala inimii”. Nehliudov se lasă purtat de inima sa. Alegerea lui, de a accepta dragostea lui Dumnezeu, îl leagă pe erou de inima acestuia care se lasă invitată. Nehliudov a acceptat schimbarea datorită ființei condamnate, Katiușa. Prin ea Nehliudov a găsit la capătul tunelului, o lumină, acea lumină, fiind Dumnezeu. Salvarea îi este administrată atât eroului cât și Katiușei. Interesant este faptul că Nehliudov este salvat, dar Maslova rămâne pierdută fără scăpare. Katiușei îi este oferită salvarea, dar o refuză. Ea a cunoscut salvarea înaintea lui Nehliudov și probabil din cauza eroului nu o mai dorește, nu o mai poate primi. Katiușa se simte vădită între adevăr și minciuna; nu mai are puterea să creadă în speranțele pe care i le rezervă cu multă credință, Nehliudov. Tot universul lui Nehliudov se axează doar pe Katiușa.

„Ce-l inconjoară pe Nehliudov, completul de judecată, casa guvernatorului general, femeile din societatea înaltă cu care el discută, piesa pe care o vede la teatru, totul este legat de Maslova, dar nu de Katiușa, Maslova, ci de altă femeie, de prostituată, care în casa de toleranță era cunsocută sub numele de Linbov.”

Nehliudov dorește să-i ofere Katiușei salvarea: biblia. Eroul ajunge chiar și la rugăciune adresată Tatălui ceresc din toată inima, foarte profundă cu ochii înlăcrimați.

„Erau lacrimi și bune și păcătoase. Bune pentru că erau lacrimile bucuriei pe care o trezea învierea acelei ființe spirituale care atâția ani dormise în el, păcătoase pentru că erau lacrimi ale admirației față de sine însuși față de virtutea sa.”

Adevărata natura a persoanei tolstoiene urmează să fie descoperită.

În interiorul persoanei, omul vechi a murit, iar noul se înalță cu toată forța spre Dumnezeu. Regăsirea eroului cu Dumnezeu aduce o semnificație extraordinară romanului. Omul ca om păcătos poate să aleagă. Alegerea lui îl poate dăuna sau salva. Totul depinde de natura sa. Nehliudov chiar dacă în viața sa a fost un adevărat „Don Juan”, totuși nu a înaintat în extreme; nu a ucis, nu a fost violent cu nimeni. Natura eroului este una clară. El, în pofida trecutului său și-a continuat viața, dar nu fără un sens. El a dat un sens vieții sale. „Întâlnirea” sa cu Dumnezeu îi marchează întreaga existență, întreaga ființă.

O altă întâlnire care în același mod marchează toată ființa eroului, este cea cu Maslova. Prin această întâlnire, Nehliudov descoperă fostul, vechiul „băiat de prăvălie” care probabil fără intenție a distrus viața unei ființe nevinovate care credea într-un destin mai bun și pregătindu-se pentru un trai lipsit de griji.

În romanul tolstoian, totul se împletește într-o atmosferă remarcabilă cu o tentă religioasă, plină de dragoste și regrete. Nehliudov devine copilul lui Dumnezeu în momentul în care el se căiește de tot ceea ce a făcut.

Tolstoi surprinde atitudinea eroului romanului,acesta este spectator. Eroul se uită, privește în trecutul său greșelile sale, evaluându-le, va încerca din răspunsuri să le șteargă.

„Grija de a face din eroul romanului un protagonist direct al romanului al evenimentelor, ei un simplu spectator…”.

O descriere aprofundată asupra caracterului tolstoian se poate înfăptui prin verificarea datelor; trecutul și prezentul, sunt elementele importante prin care eroul este văzut în roman. Eroul se poate numi, chiar și omul cu două fețe, deoarece în trecut este văzut păcătos iar în prezent „sfânt”.

Sfințenia eroului nu o ajută pe Katiușa să-i uite fapta comisă. Nici chiar dragostea lui Nehliudov nu o poate ajuta să scape de cicatricea care i-a rănit sufletul.

Tolstoi se orientează spre reacțiile eroului. La început, Nehliudov este prezentat în roman în momentul în care o observă pe Katiușa are un sentiment ciudat, probabil de dragoste dar nu în totalitate, apoi o a doua reacție este dezvăluirea faptelor, evenimentelor din trecut. În acest caz, eroul diferit, totul devine întunecat în mintea lui.

Rațiunea eroului se contopește cu trecutul. Mărturisirile Katiușei îl determină pe Nehliudov să gândească, să judece lucrurile cu seriozitate. Nu numai mintea, rațiunea este umbrită de spusele Katiușei dar și sufletul său, devine izolat de lumea exterioară și devine rob al lumii „spirituale”.

Katiușa, eroina romanului îi certifică eroului tolstoian nu doar faptele dar și trăirile sale sufletești.

La început Katiușa a fost cea care a vărsat lacrimi pentru Nehliudov, omul la care Katiușa a sperat cu ardoare, dar la jumătatea romanului aflăm că eroul, este cel care își descarcă sufletul, nu numai înaintea Katiușei dar și în fața lui Dumnezeu.

Speranța salvării apare în roman. Cel care speră să fie salvat din păcat este Nehliudov. Dumnezeu cercetează sufletul fiecărui om indiferent de păcatele sale. El l-a găsit pe erou într-o stare de disperare. Disperarea era de fapt suferința lui Nehliudov, suferința, regretul îl conduc pe acesta pe urmele lui Hristos.

Este adevărat, că de cele mai multe ori omul se întoarce la Dumnezeu în momente sale cele mai dificile, dar El prin dragostea Lui niciodată nu ne refuză. Nehliudov nu a fost refuzat de Dumnezeul suprem și plin de compasiune. Dumnezeu este șansa prin care eroul a ajuns la salvare.

De cealaltă parte a tunelului se afla femeia, care a uitat ce mai înseamnă speranța dragostea, mila și nu în ultimul rând credința. De la femeia plină de crdință în puterea mântuitoare a Creatorului a ajuns la acea femeie care a încetat să creadă, să dorescă și să spere pentru un acel ceva în viața ei. Nehliudov este del care a adus-o pe Maslova în starea de față. El a fost cheia care a deschis suferința femeii.

Romanul marelui scriitor: Lev Tolstoi îl reînvie prin evenimentele, personajele sale aproape de realitate.

„Romanul este o „moarte”; prin el, viața devine destin, amintirea un act util, iar durata un timp orientat și semnificativ…”.

Tolstoi, își expune personajul său, Nehliudov, „băiat de prăvălie”, într-o lume dispusă să-l accepte. Minciuna, necinstirea unei fete, toate aceste sunt încălcarea a două dintre poruncile sfinte. Lumea este păcătoasă, plină de greșeli, păcate, deacea, acesta este dispusă să-l primească pe erou. În schimb în fața, înaintea lui Dumnezeu apariția omului, a eroului trebuie făcută cu un suflet curat, care simte că a greșit a adevărat, înaintea persoanei, dar în primul rând față de Dumnezeu. Nehliudov apare sub ochii Domnului Isus sub aceste aspecte, plin de râvnă, pocăindu-se de ceea ce înseamnă păcat. Un alt element important prin care eroul se simte surprins este faptul, că, Katiușa l-a iubit foarte mult timp. Nehliudov fiind, dealtfel un fel de „Don Juan” nu a cunoscut dragostea aceea, nevinovată care să dureze, să dăinuiască mult timp în inima lui. Trecerile sale de la o iubire la alta l-a învățat să nu cunoască , să aprecieze dragostea. Nestatornicia lui din acest punct de vedere l-a costat scump, dar într-un fel sau altul, a meritat. Deși sună puțin cutremurător cuvântul „a meritat” este evident că nu întotdeauna binele duce spre bine, câteodată și răul duce spre bine și chiar invers .

„În concepția autorului rus despre vinovăția și discrimnalitatea oamenilor deslușim clar că nici un furnicar, nici un triumf al stării a patra, nici o stăpânire a sărăciei … nu vor salva omenirea de anormalitatea și în consecință, de vinovăție și criminalitate … acest lucru este exprimat într-o uriașă prelucrare psihologică a sufletului uman …”.

CAP III

3.1. Adevărata tragedie dostoievskiană

Dostoieski transformă romanul „Crimă și pedeapsă” într-o adevărată tragedie. În romanul său, tragedia își are esența în evenimentele raskolnikoveniene, Eroul romanului tinde să culmineze spre o lume învăluite de fapte rele sau lume care în consecință îl vor duce la pedeapsă sau la absolvirea de păcate.

„Tema principală este de fapt, una: oamenii au săvârșit de nenumărate ori crime și n-au fost pedepsiți”.

Dar totuși prin comiterea crimei, autorul dostoievskian nu a lăsat nepedepsit eroul romanului său, Raskolnikov.

Problema, în opera dostoievskiană nu se axează pe faptul că este interzis să omori, ci în aceea că aceasta, îi privește numai pe cei mărunți și slabi. Cei sănătoși, lipsiți de bunuri, finanțe erau cei văzuți vinovați și probabil în cele din urmă pedepsiți. Tragedia dostoievskiană nu constă doar în crima propriu-zisă, comisă de eroul dostoievskian, ci are la bază în mod profund sărăcia, lipsurile financiare cu care se zbăteau clipă de clipă majoritatea personajelor. Apoi, un alt motiv care duce tot la tragedia este nedreptatea; cei bogați erau absolviți de pedepse dar cei săraci chiar dacă erau nevinovați erau condamnați la pedepse menite. Dostoievski a ales personajului său, Raskolnikov, pedeapsă care are la bază cel mai important „eveniment” din roman; trecerea eroului printr-o criză atât emoțională cât și psihică.

„Nu știu dacă se poate spune despre Raskolnikov că este un criminal fantast și că în starea sa de spirit, a comite o crimă este imposibil”.

Raskolnikov întradevăr a comis o crimă, chiar două dar nu pentru că este un criminal ci pentru că a simțit „nevoia” de a face dreptate. Nu neapărat crima sublinia adevărata tragedie ci ceea ce urma după comiterea ei. Înainte de uciderea bătrânei, Raskolnikov se simțea într-o situație destul de precară; neajunsurile, grijile pentru mama și sora lui care se jertfea pentru fratele ei, îl ducea pe Raskolnikov, pe erou, la disperare. Nevoia banilor pentru continuarea studiilor, pentru ajutarea mamei sale care și ea la rândul ei s-a jertfit pentru el, îl conducea pe Raskolnikov la alegerea unei soluții bolnave.

Tragedia adevărată a eroului stătea să apară. Eroul considera că prin eliminarea bătrânei, „păduchelui” nu numai că va scăpa societatea de un „demon” dar va avea la îndemâna sa și suficienți bani de la aceasta cu care-și va putea plăti studiile, și le va ajuta pe mama și pe sora lui. Raskolnikov a crezut, considerat că scopul va scuza mijloacele dar s-a înșelat. Întradevăr, eroul dostoievskian nu era un criminal în serie ci un simplu cetățean, care considera că datoria aceasta ține de el, dar nu știa ce va avea să-l aștepte. Fustrările și chinuirile sale interioare învăluiesc pe eroul dostoievskian. În opera dostoievskiană Crimă și pedeapsă autorul, îi clasifică pe cei doi eroi sub următoarele caracteristici: Criminalul este Raskolnikov iar prostituata este Sonia. Este de recunoscut faptul că Dostoievski alege în majoritatea romanelor sale un criminal, o injustiție, o credință și probabil și o iubire neîmplinită.

„La Dostoievski pe primul plan se află predicția … vrea să-i convingă pe oameni că pot servi „binele” și „răul”, că el personal slujește „binele” și în consecință este un om repectabil, iar cei care slujesc „răul” deci sunt oameni nedemni”.

Autorul dorește să demonstreze că eroul romanului său avea să fie salvat doar prin căință. Credința are un rol foarte important în opera dostoievskiană, prin acesta personajul Raskolnikov va reuși să se salveze să-și șteargă din inimă toate temerile, frustările și îndoielile sale.Totuși ceea ce a fost cuprins de întunecime a fost psihicul care l-a determinat pe erou la fapte necugetate. Tragic este și modul în care ucide cele două bătrâne. Toporul are o simbolistică aparte, scoate din erou „demonul” din interior, exteriorizându-l spre o societate nedreaptă. Uciderea cu sânge rece, fără nici un strop de compasiune îl trimit pe Raskolnikov la disperare, pierderea rațiunii, la tragedie. În momentul comiterii crimei eroul nu mai este interesat de bani ci șansa lui de a scăpa cât mai repede din camera bătrânei. Din acel moment cumpănă, el se simte ca un șoarece prins intr-o cursă încercând să scape de vizitatorii neașteptați. În cele din urmă va scăpa de acei „vizitatori” dar va rămâne fixat pe urmele crimei. Este evident care sunt consecințele crimei; ele de fapt au importanța întregului roman. Teroarea prin care trece eroul iar apoi căința de păcatele sale dovedesc că autorul dostoievskian a știut cum să-l așeze pe erou atât inferior, la început cât și superior, la final, înălțându-l spre credință, spre Dumnezeu.

„Romanul tragic s-a născut o dată cu Dostoievski, prin care abundența personajelor și episoadelor, prin ușurința amănuntului și mișunul omenesc, Dostoievski nu era, la origine decât un foiletomist inspirat de „Eugenie Sue”.

În romanul dostoievskian apar crime, sărăcie, dezgust față de societate, nedreptate, sinucidere, toate aceste caracteristici duc spre tragic, simt elemente care corespund modelului de lucru dostoievskian. Tragicul constă mai mult în ceea ce privește viața eroului dostoievskian; student la facultate fără posibilitate financiară de a o continua, sora lui se jertfește pentru fratele ei, prostituându-se ca să-i poată plăti facultatea, iar mama lui suferă pentru aceste neajunsuri. Aceste aspecte ale vieții eroului dovedesc viața trăită în amărăciune cu greutățile ei. Din aceste întâmplări reiese că sunt cu adevărat tragice.

„Subiectele slujesc doar drept pretext faptul că sunt și drept piedestal pentru această dramă, deși sunt alese cu un ascuțit simț al neliniștii: o crimă perfectă, spulberată prin ilogica fatalitate a remușcărilor …” .

Dragostea Soniei apare pentru Raskolnikov ca și un „miracol”, ca o salvare exact atunci când el avea nevoie. Sonia este „cheia” prin care Raskolnikov găsește nu numai credința dar și salvarea. El, la început e văzut decăzut atât moral cât și spiritual ca mai apoi la final să devină atât de stabil din ambele puncte de vedere.

Omul este prezentat astfel într-o contradicție perpetuă: risipit, neputincios, înverșunat. Totul se întretaie în el, duritatea și emoția, puritatea și cinismul, ca la Rascolnikov. Iată asasinul sedic încă fi departe de căință, în fața unei fetițe naive, care-i mulțumește pentru un gest de milă…”.

Chiar dacă la început se arată a fi „risipit, neputincios” totuși apar și momente în care arată milă, compasiune”. Dar „demonul” din interiorul lui nu se lasă bătut, aceasta se va zbate până din nou va pune stăpânire pe sufletul lui, astfel încât Raskolnikov va redobândi caracterul criminal. Fetița, Polecika îi trezește eroului o parte ascunsă, o fărâmă de umanitate, dragoste care se va dezgropa din nou doar în prezența Soniei.

„Dostoievski sugerează la modul negativ sufletul omenesc…”.

Întradevăr negativitatea sufletului raskolnikovian este văzută prin „găuri”, „lipsuri”, neliniște, silind omul să se târească prin tot ceea ce nu este adevărata impresie a sufletului său; greșelile crimele și chiar neputiința. Toate aceste elemente negative conduc omul dostoievskian la adevărate tragedii,

„astfel încât pentru prima oară romanul evocă ceea ce este dincolo de viața reală, psihologică, socială, istorică, banală, fără a recurge în acest scop la o lingvistică pioasă, la mituri, la miraculos, sau la o idealizare…” .

Dostoievski prezintă în opera sa, atât momente din viața reală cât și momente care pur și simplu sunt inventate de el. De exemplu viața grea și neiertătoare a oamenilor romanului dostoievskian cât nu și a romanului era pe cât se poate de adevărată; sărăcia, foamea, crimele, nedreptatea se țineau lanț în lumea burgheză. Autorul în acest sens își înfiltrează romanul cu viețile adevărate ale burghezilor văzute de jos „din subterană” cu ochiul liber. Ceea ce adaugă marele autor, cărții sale este evenimentele din roman propriu-zise, dintre personajele. „Ne aflăm foarte aproape de personajele lui lui dostoievski, care, și ele se agită sunt neliniștite, creând un patetism fals, se reneagă, se contrazic, de pare ar fi posedate

„de neputiință și de teroare… fără să reușească a da un sens vieții lor, reacțiilor lor , existenței lor psihologice și umane…”

Raskolnikov personajul principal din opera de seamă „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski, este prezentat exact sub aceste aspecte. Tragedia dostoievskiană are în centrul ei pe eroul romanului care este surprins sub o mulțime de evenimente atât bune cât și rele.

3.1.1. Tipul „trist” și viața tragică

Tipul „trist” din romanul Învirerea nu este nimeni altul decât Nehliudov, chiar dacă la începutul romanului, Katiușa era partea tristă, pe parcursul romanului, eroul tolstoian își face simțită prezența împreună cu regretul său față de Katiușa. El devine tipul trist pentru că, descoperă tragicul adevăr al eroinei. Tristețea din sufletul lui devine tot mai apăsătoare, încât îi cuprinde întreaga ființă. Totul devine pentru erou un loc necunoscut, în care a uitat pe fetița nevinovată care îl iubea din tot sufletul. A recunoscut-o pe Katiușa l-a tribunal dar a rămas surprins de mărturisirile ei ce aveau să i le spună. Viața eroului era vidă, pustiită de lucruri importante. Importanța constă în Dumnezeu. Se simte lipsit de dragostea cerească dar nici nu este interesat să o primească.

Tragedia constă în primul rând în suferința Katiușei care îi este părăsit un destin nu tocmai fericit. Moartea copilului, părăsirea de către așa zisul iubit și nu în ultimul rând nevoia de a se prostitua din motivul banilor. Altă tragedie, care se înfiripă în cadrul romanului este cea a lui Nehliudov, care va gusta din paharul durerii și a suferinței pentru persoana deja pierdută. Lacrimile sale vor fi un semn al speranței, al vindecării. Vina tragică demonstrează imaturitatea eroului. Promisiunea făcută Katiușei trebuia să însemneze pentru Nehliudov ceva sfânt dar aceasta nu a ținut cont și a fugit de „greutăți”. Vina pentru necinstirea fetei nevinovate o poartă Nehliudov vina pentru abandon o atribuie tot eroul. Din aceste vine mari sau mici în opinia unora, nu demontrează doar imaturitatea eroului tolstoian dar în acelaași timp și iresponsabilitatea față de Katiușa.

Modul Katiușei de viață ar fi trebuit să-l înduplece pe erou dar acesta acceptă varianta de a pleca din lumea Katiușei, părăsește tot ceea ce este legat de ea. Drumul de viață al eroului este unul fără sens, fără semnificație; departe de Katiușa eroul nu se simte deloc vinovat pentru faptele sale, ci chiar se arată a fi mulțumit de vechiul saă mod de viață, seducătorul care seduce sau Don Juanul femeilor „Înceea ce-l privește pe artistul tolstoian”

„Realismul său decurgea în mod ordonat, precis într-o notă de vitalitate, lăsând tot timpul o impresie de împăcare cu viața, de încredere totală în datele, manifestările și semnificațiile ei”.

Artistul pătrunde în psihicul eroului său și îl ghidează la o descoperire cerească, Viața eroului este parcursă prin mai multe etape. Prima etapă a eroului este cea a păcatului; Nehliudov duce o viață care se află într-o singură negură tumultuoasă fără dorința de a ieși la suprafață. Cea de-a două etapă este cea a credinței unde eroul se vede „față în față” cu Dumnezeu. El simte că divinitatea îi ancorează sufletul, mintea, întreaga sa ființă.

În această etapă apare cunoașterea, dragostea despre Dumnezeu. Tot aici, vina eroului este puternic vizualizată; parcă toți spectatorii, privesc eroul tolstoian și îl judecă cu minuțiozitate găsindu-l vinovat de toate acuzațiile aduse. Eroul, închis ca și într-o cutie se simte fără scăpare, iar singura modalitate de a scăpa este recunoașterea vinei și nu în ultimul rând, primirea dragostei divine care să-i inunde sufletul. Vina eroului este într-adevăr una tragică. Din vina lui Nehliudov, Katiușa a rămas însărcinat, s-a dedicat unei vieți păcătoase fără Dumnezeu și a acceptat meseria „femeilor stradă, prostituția. Această operă realistă dar în același timp și biblică, excplică de cele mai multe ori realătățile vieții; viața trăită fără Dumnezeu și viața trăită cu și prin El.

La finalul romanului „ Învierea” se atribuie eroului, acesta „va învia”, se va naște din nou; mort în păcat, cum a fost va învia prin Hristos, iar nașterea pământescă se va întoarce cu cea cerească în care Nehliudov ca dobândi un suflet și o reațiune nouă. Chiar dacă la început Nehliudov a administrat Katiușei medicamentul suferinței și a autodistrugerii, în final i se va administra lui un tratament dar acela al lui Hristos. Prin evanghelie eroul află că este și poate fi salvat, iertat. Însă rănile provocate Maslovei, vor rămâne pentru acesta un șirag de amintiri dureroase fără posibilitatea de a le uita. În final eroul își asuumă, vina cât și iresponsabilitatea față de eroină. Este cert că „scriitorul nu izolează personajele, ci dimpotrivă le înscrie în epoca lor, în mediile lor de viață, în desfățurarea umană constituind lumea lor de a fi…” Precum se întâmplă atât cu Katiușa cît și cu Nehlindovsunt două personaje care trăiesc în epoca lor fiecare cu rușinea, păcatul lui, tragedia lui sau greutățile lui.

„Analiza psihologică trece pe primul plan, lăsând oarecum în umbră celelalte aspecte … întregul conflict pasional pus în mișcare se desfășoară sub semnul ei…”.

Psihologia personajelor este evaluat la cel mai înalt standard. Fiecare miscare este observată de artist iar apoi explicată sub cele mai înțelese aspecte literare. Conflictul dintre personaje este unul tragic, dar în același timp și pasional. Iubirea Katiușei pentru Nehliudov va săpa groapa tragediei.

b) Tragicul în lume și Dumnezeu

Nehliudov eroul din romanul Învierea se împarte între două aspecte importante; lume și Dumnezeu. Eroul este văzut în lume ca fiind un om simplu, păcătos, lipsit de dragostea sfântă, de Dumnezeu. Tragicul în lume se poate privi ca fiind unul care este aplicat eroului. Prin faptele sale, eroul este, trăiește într-o lume inconjurată de același tipar de oameni ca și el. Lumea nu-i poate oferi eroului liniște, pace și dragoste, dar în schimb îi poate oferi un lucru elementar vieții de zi cu zi, bani. Nehliudov l-a începutul romanului acceptă lumea cu păcatul ei; idee care este demonstrată prin seducerea unei fete nevinovate iar apoi abandonul față de aceasta. Nehliudov nu a înțeles, că lumea, constă doar în bani, lipsa de dragostea divină, pierderea cerului și multe tragedii dealungul vieții. Eroul dorește să se căsătorească cu o prințesă dar se răzgândește. Viața eroului trăită conform lumii nu-i aduce împlinirea sufletească, sau dragostea mult așteptată. Lumea îi oferă eroului o inimă care pulsează dar nu iubește, trăiește într-o confuzie (lamentă) cu sine însuși.

„Ca tehnică artistică, Tolstoi procedează în romanul său cu procedee din arsenalul naturalizat: observație directă pe fapte, descripții amănunțite, pătrunderi adânci și scruțătoare până în inima realităților. Ca situația spirituală, în schimb, scriitorul se ridică mult peste nivelul naturalist…”.

Tolstoi adoptă o tehnică fantastică romanului său, atât prin faptele eroilor cît și prin psihicul lor și convertirea lor. Nehliudov de exemplu adoptă în viața lui, schimbarea, la fel urmează și Katiușa; de la ființa inocentă și credincioasă care a fost devine o femeie, Maslova, prostituata, iar modul său de viață. Dar ridică o întrebare în cazul eroului: Oare o iubește pe Katiușa? singura modalitate prin a afla răspunsul este să studieze cu psihicul este să studieze cu psihicul eroului. Nehliudov nu numai că este confuz dar este normal acest lucru pentru că tinde spre sufletul lui, purificare. El o cheamă și pe Maslova la evanghelie însă fără nici un rezultat. Iubirea pentru Katiușa sălășluiește în sufletul eroului. Cu câteva turbulențe interioare. Nehliudov dorește să împlinească o căsătorie cu eroina. Ambele personaje au o viață sufletească intensă.

„În tragic resimțim suferințași pierirea ca fiind în contrast cu măreția personajului tragic. Simțim că oamenii atât de neobișnuiți, de elevați, au mai multă pretenție la reușită si la fericire: deaceea…suferința și pierea, atunci când produc un efect tragic, ni se adresează în sens pesimist, poartă în sine ghimpele regretului…” .

Acest citat se identifică foarte exact cu eroul tolstoian, Nehliudov dar și cu eroina, Katiușa. Suferința cât și pierea o resimte cu tendințe bine conturate eroina romanului iar „ghimpele regretului” îi este administrat eroului, care trăiește la finalul romanului dedicarea sa lui Dumnezeu, toate etapele căiței; suferă la ceea ce află din mărturisirea Katiușei, plânge semte o durere în suflet de care nu poate scăpa, doar dacă se convertește Domnul Isus și nu în ultimul rând se simte dator să-i prezinte și eroinei Evanghelia să o întoarcă și pe aceasta cu ochii spre lumină.

„Acesta tragism este o sinteză a sentimentului de bază tragic pesimist și a unui sentiment de satisfacție morală”.

Nehliudov trece printr-o etapă nouă în viața sa prin care rezulta faptul că va avea o „satisfacție morală”, în ceea ce privește apropierea de Dumnezeu, El ca lăsa lumea la o parte se va dedica vieții creștine. Chiar dacă pesimismul a făcut parte de viața eroilor, acum. Nehliudov își schimbă întreaga autobiografie, în bine, optimism spre deosebire de Katiușa care se simte blocată în lumea tragicului, a pesimismului, a nedreptății și nu în ultimul rând într-o lume a păcatului. Sentimentul eroinei este unul negativ, ea nu are speranțe, idealului, sunt toate îngropate de foarte mult timp în lume unde o dată l-a avut, l-a iubit pe Dumnezeu în inima sa dar aceste cepitol al durerii s-a închis. Însă Nehliudov din cauza acceptării creatorului în viața sa va avea parte nu numai de speranțe dar de foarte multe lucruri și multă dragoste pe care Dumnezeu o așterne fiecărui copil intrat în lumea Sa. Tragicul în lume fără Dumnezeu este unul al pierzaniei dar „tragicul alături de El este unul al alinării, al dragostei și a speranței că totul va fi și este bine lângă Dumnezeu. Nehliudov stă lângă Dumnezeu, știind biblia cât mai aprofundat posibil. Curiozitatea, evanghelia l-a împins pe erou spre o fântână în care a gustat din apa vieții, cuvântul lui Dumnezeu și a fost mulțumit de armură pe care i-a dăruit-o El în viața sa Dumnezeu iartă păcatele „băiatului de prăvălie” și-l conduce pe calea Sa. Katiușa însă are un deznodământ amestecat; tragic cu fericit. Ea va fi eliberată dar nu alege să-l urmeze pe Dumnezeu și nici pe Nehliudov nu-l acceptă în noua sa viață. Ea parcurge drumul păcatului nefiind salvată din negura nopții.

a)”Sarea și piperul”

În romanul dostoievskian, Raskolnikov este surprins de o lume care nu este pregătită să-l primească. Eroul nu se simte în largul său, el caută cu ardoare dreptatea. Însă omul dostoievskian nu o caută unde este nevoie. Banul este „sarea” care-l trimite pe erou la tragedie și nu la dreptate. Chiar dacă mulți cetățeni, probabil chiar polițiști, erau de acord, îi închinau dreptatea eroului, ceea ce va urma să înfăptuiască este de necugetat. Moartea bătrânei nu zidește în inima eroului dreptate ci frustare, pierderea rațiunii și frică. Elementele care-l urmăresc pe Raskolnikov pe tot parcusul romanului. Crima este „piperul” ingredientul care lipsea și era nevoie să-l adauge pe lista sa de „cumpărături”. Prin acesta eroul împlinește în totalitate cele „spuse” din visul promonitor. Raskolnikov va demontra că s-a înfăptuit totul, în conformitate cu visul său. A demonstrat că se poate să facă „dreptate”, să ucidă. El a ucis în prim plan pentru dreptate clar într-o mică parte și pentru bani. Raskolnikov nu putea trăi cu gândul, ideea că o bătrână, rea cu un suflet împietrit, avea atâta bogăție iar familia lui abia putea să-și ducă zilele la bun sfârșit din niște bănișori câștigați cinstit și împrumutându-se de la alții pentru a-l susține la facultate pe Raskolnikov. Această „idee” nu era văzută corectă de către erou. Simțea că ceva este de datoria lui de a duce la bun sfârșit fără consimțământul nimănui. Crima era acel ceva ce ținea de datoria lui. Tragedia, este moartea femeiilor dar tragedia eroului va urma din acel moment. Evenimentele tragice se țin lanț și nu se opresc până la căința de sine. „Romanul dostoievskian este romanul singurătății omenești. El esprimă tulburarea, incoerența, neliniștea, unui om singur în fața unei existente care nu-i creată pentru el Singur, Raskolnikov se zbate într-o lume burgheză înfiptă în injustiție, coruptă. Tragică este și lumea în care eroul încearcă să se afirmă printr-un singur cuvânt care-i aduce o imensă importanță „dreptatea din toate perpectivele ei. Tragedia „alunecă” aproape pe tot parcursul romanului până la găsirea speranței, dragostei și a credinței raskolnikoviene.

Înlocuitorul tragediei – „zahărul”

Dostoievski aplică romanului său „Crimă și pedeapsă”, tragedia

„un roman „tragic” în care totul are un sens secund de natură spirituală…” .

Natura spirituală se află în sufletul eroului datorită Soniei. Femeia dostoievskiană va deveni un ingredient dulce pentru Raskolnikov. Dacă eroul a fost la început învăluit de cele două ingrediente „sarea și piperul” acum poate fi „absorbit” de „zahăr”, Sonia. Ea va fi pentru el începutul unui vieți noi, renunțarea la „dreptate” și acceptarea credinței cerești și a dragostei umane. Până la această întâlnire cea a lui Raskolnikov cu Sonia a durat suferința, teroarea și frustrarea eroului. Dragostea dintre cei doi chiar dacă se împlinește, nu este dusă până la final. Cei doi nu se vor căsători, drimurile dintre cei doi se despart simultan. Chiar dacă nu e vorba de o tragedie, totuși putem numi o tragedie a „sufletului” care nu găsește alinarea finală, dragostea desăvârșită. Sonia îl ajută pe Raskolnikov îl scoate din negura întunericului și-l aduce la liman. Ea îi prezintă, îi dăruie eroului nu numai dragoste ei dar și biblia, cuvântul lui Dumnezeu.

Sonia este, neprezintă pentru Raskolnikov tot ceea ce înseamnă frumos, bun, curat și sfânt. Tragedia „sufletului” raskolnikovian se întreprind între cele două personaje: Sonia și Raskolnikov. Neîmplinirile li se aduc amândorora un suflet trist dar totuși Sonia a reînviat un om lipsit de Dumnezeu, iar Raskolnikov a acceptat salvarea „dând la o parte această neliniște printr-un răspuns, căindu-se de faptele comise.

„Noul roman nu anulează vechea lui credință, ci conferă o inflexiune dramei: în neliniștea lui, omul simte că aparține unei alte rase de oameni, ghicește că gesturile sale au o altă forță decât cea pe care le-o conferă lumea aceasta”.

Schimbare totală a eroului dostoievskian. Dragostea și credința sunt elementele importante văzute mai târziu în roman. Acestea îi făcuseră eroului calea spre Dumnezeu. Totul devine schimbat pentru erou, rațiunea, vorbirea și cel mai important de unde pornește totul este sufletul lui Raskolnikov.

„O schimbare profundă în viziunea omului: omul simțit nu ca un animal psihologic și social, ci ca un animal metafizic. Iată-l deci de Dostoievski întreg.”.

Dostoievski este văzut de Albérèș în comparație cu eroul, Raskolnikov. Comparație dintre cei doi este observată acesta în unele situații: Prin viața mizeră și grea care corespund tiparelor dostoievskiene. Tragedia apare atât în cazul lui Dostoievski cât și în cel al eroului său. Romanul dostoievskian nu se aprofunează doar tragediei dar în cel mai profund mod, creștinității, credinței sufletești.

a)Sfârșitul tragediei

„Nu numai spațiul se micșorează pe durata tragediei, aducându-se la un loc unde toate personajele se înghesuie ca într-o închisore: dar timpul devine și el atât de precipitat, încât întregul spectacol pare a se desfășura neîntrerupt, ca unicul act al unei unice piese”.

Spațiul în care eroul este așezat să-și continue jocul, este unul important care se reduce chiar și după uciderea bătrânei. Spațiul eroului devine unul „public” ca și timpul lui dealtfel. Toată piesa dostoievskiană pare a se „aduna” într-un singur punct. Un alt aspect important al piesei sunt că tragediile se țin lanț „în timp ce Svidrigailov își trage glonț în cap, Raskolnikov se duce la mama sa și aproape se recunoaște vinovat de crima săvârșită”.15

Raskolnikov – victima crimei sale

Trecutul a fost șters din mintea eroului, el de acum încolo este concetrat doar asupra prezentului „Deși Maslova, condamnată pe nedrept, nu-l poate ierta, el va încerca încerca sub diferite mijloace de a o convinge să-i ofere libertartea inimii sale. Răscoala din inima femeii încetase de mult timp, doar o fărâmă de răzbunare mai rămăsese neclară iar dorința era puternică de a o duce până la sfârșit. Tolstoi prezintă personajul sub mai multe forme:

În roman apare prin personaj – criminal, acuzat de crimă dar nevinovat apoi apare personaj – victimă, femeia sedusă și batjocorită de băiatul promis, personaj – creștin, acesta devine un om al lui Dumnezeu, și nu în ultimul rând personaj – dragoste, din nou femeia care iubește cu toată ființa sa un om „interzis”. Este adevărat că romanul tolstoian „Învierea” este apropiat de viziunea dostoievskiană. Și Dostoieski aprinde în romanul său atât flacăra iubirii, cât și pe cea spirituală. Amândoi artiști realiști contemplează în romanele lor o adevărată expoziție de evenimente. Atât prin creativitatea lor simplă cât și prin folosirea realismului într-un mod cât mai bine bine conturat, Dostoievski și Tolstoi aduc întotdeauna ceva nou prin care spectatorul să fie plăcut impresionat. Finalul ambelor romane, este unul tragic dar și fericit. Tragic în cazul Katiușei, eroina romanului tolstoian, care suferă atât din dragoste cât și pentru acuzarea de omor, dar fericit din perspectiva eroului, Nehliudov care acceptă Evanghelia, pe Dumnezeu. Prin suferință, prin tragic omul se regăsește; prin suferința Katiușei, Nehliudov cunoaște fericirea de sus.

În ceea ce privește romanul dostoievskian „Crimă și pedeapsă”, autorul prezintă durerea sufleteacă care pătrunde în toată ființa eroului, Rascolnikov scrie, datorită dragostei Soniei, Raskolnicov se regăsește. Și acesta, ca și Nehliudov va căuta Evanghelia, va accepta credința. Din nou, prin suferință omul dostoieskian se apropie de Dumnezeu, simte dorința de a avea. Tolstoi poate ajunge un criteriu al valorii numai clasificând sentimentele cu care arta ar urma să ne contamineze. El distinge sentimente bune și rele; iar printre cele bune, care constituie singurul domeniu legitim al artei, distinge două tipuri: sentimente simple… și sentimente religioase

„generate de conștiința faptului că suntem fiii lui Dumnezeu și frați ai oamenilor”34 .

Din acest citat Rene Wellek, valorifică arta autorului, artistului tolstoian, din arta sa reiese nu numai sentimentele simple dar și acele sentimente religioase prin care este provocat omul la sfințenie, la apropierea de Dumnezeu.

c)Tragicul Crimei

Înainte de crimă și în timpul crimei, eroul Raskolnikov este trecut prin mai mult „faze”. Prima, este visul, dinaintea omorului. Visul are ca motiv central sectacolul uciderii unei „mârțoage” de către un magic. Eroul se vede asistând la acest „eveniment”. Eroul era, în vis, un simplu copil

„loviturile aplicate mâțoagei reprezintă conșinutul unei scene originare tipice, cu accent pe concepția sadică a copilului despre căit”

.Ceea ce vede eroul în „spectacolul” dat, va interpune în viața reală, realitate. Deși explicația datelor este indirectă, când va ajunge în fața realității o va transforma într-una directă. Calul bătrân din visul băiatului reprezintă bătrâna cămătoreasă, magicul, eroul dostoievskian. Copilul din vis, Raskolnikov simte o milă față de cal dar în realitate, mila este deja un element uitat în ceea ce o privește pe bătrâna cămătoreasă. Din momentul visului, tragismul dostoievskian, stă să apară aproape pe tot parcursul romanului. Chiar și visul în sine este un element tragic. Prin acesta Raskolnikov se poate salva, dar a refuzat.

Tragedia Raskolnikov stă la baza crimei. Eroul ucide bătrâna precum i s-a arătat și în visul premonitor. Crima este punctul central al eroului este momentul în care rațiunea, toată ființa sa suferă o schimbare radicală. Schimbarea constă în fatalitate. Personajul va ajunge să cunoască adevărata tragedie care constă în urmările, cicatricele lăsate de crima comisă. „Omorul lui Raskolnikov capătă aspectul unei scoateri de sub amanet … în timp ce duce bătrâna este identificată în întregime cu un pădure dăunător, care suge sângele clienților” Chiar dacă bătrâna este văzută cva fiind „dăunătoare” nu este admis ca să cugeți la o crimă. cum este cea a eroului. Crima sa îl duce pe erou ântr-o traiectorie a delirului, a pierderii rațiunii. „Pisarov adoptă strategia de a dovedi că crima lui Raskolnikov s-a datorat în întregime sărăciei…”

Motivele personajului l-au împins spre păcatul comis. „fapta lui Raskolnikov nu este determinată decât parțial de condițiile materiale ale vieții sale, … motivul decisiv și specific în cazul lui Raskolnikov este cel teoretic. În cazul eroului oamenii se împart în două categorii, prima constituindu-se din cei puțini și importanți care au dreptul să folosească fără nici o îngrădire morală restul oamenilor iar cea de-a doua categorie, îi reprezintă pe obârșiții, săracii societății care nu sunt înțeleși de societatea în care trăiesc. Din această cauză inegală personajele dostoievskiene se contemplă într-o „magie” tragică. Inegalitatea dintre oameni, îi conduce și în zilele noastre la violențe, neînțelegeri și tot ceea ce cuprinde negativism, fatalitate. Rascolnikov se luptă pe tot parcursul romanului cu el însuși. Eroul pregătindu-se și săvârșind crima trece de la un pol al contradicțiilor la celălalt, se află în mișcare.

„Studentul declară că ar fi ucis pe blestemata bătrână fără nici o mustrare de conștiință…” .

Dar din nefericirea conștiința lui va avea mult de suferit; remușcările și vinovăția îl pândesc pe erou pe toate planurile întregii ființe.

Este evident faptul că Dostoieski dezvăluie în opera sa nu numai trăsăturile întunecate ale eroului său, dar prezintă și lumina, armonia și frumosul autentic sau afirmarea idealului.

„Principiul de bază al artei dostoievskiene nu prevede înfățișarea infernului fără cer, a extremelor ca atare a subiectului, ei cuprinde excepționalul ca manifestare a generalului contradicția obiectivizată cu, ultiplele ei elementele … umbra contrapusă luminii și invers…”

Tragicul luptei interioare și al celei exterioare

Raskolnicov crede că întreaga lui dramă îi va arăta că din puterea lumii nu există scăpare. Lumea în care se află blocat este o lume a tragicului.

„Carnavalul dostoievskian e unul cel suferinței și al obiectivei morale, în care străfundurile cele mai tulburi ale sufletului omenesc se dau pe față.”

Eroul dostoievskian trăiește căteodată comunicarea sa cu ceilalți ca pe o eliberare, această eliberare ar însemna să aibă un loc unde să se poată duce. Comunicarea cu ceilalți nu-l salvează dar îi ameliorează durerea interioră. Tendința fundamentală a întregii activități literare a lui Dostoievski este trecută în umbră de ideea răzbunării.

„Conștiița autorizează ura față de oameni! Dacă este imposibil să-ți ajuți aproapele, este deasemenea imposibil să-l iubești.”

.În cazul eroului ura pentru oameni, pentru cei din înalta societate, îl clasifică pe erou printre oamenii lipsiți de Dumnezeu dar nu de dragoste, în totalitate, eroul, ajunge la flacăra aprinsă a iubirii care arde pentru femeia, Sonia. Raskolnikov duce o luptă „fantastica”, una interioară și una exterioară. Din punct de vedere al interiorității sale, eroul se zbate între bine și rău, răul a învins, o ucide pe cămătoreasă, alege „binele” în momentul în care oferă unei fetițe, copile, câțiva bani, din milă mai mult. Interiorul eroului domină de remușcare o greutate de neimaginat apasă sufletul său, eroul are nevoie să-și expună faptele. Întradevăr el își va mărturisi fapta singurei persoane în care are încredere.

Exterioritatea eroului reprezintă sentimentele sale în fața societății, în care trăiește. Societate pentru erou este una tragică. Raskolniklov nu observă nici o fărâmă de fericire în sânul acesteia. Pentru societate Raskolnikov manifestă o adevărată revoltă și se simte într-un pericol abrupt, din care nu poate scăpa datorită culmilor prea înalte; societatea nu-l ajută, clasele înalte nu-l ridică și pe el la înălțime, iar tragicul stă să-l pândească. „sentimentele nebănuite și neașteptate îi chinuie inima… și el termină prin a fi obligat să se denunțe singur… sentimentul ruperii și înstrăinării de omenire, resimțit după comiterea crimei, l-a torturat cumplit…”

Atât crima sa cât și societatea lui au făcut parte din monstrul Raskolnikov. Crima a fost comisă din cauza societății iar societatea l-a condus pe erou la crimă. Ea a lucrat în mentalitatea lui, contopindu-se cu aceasta. „Suferința acordă deci omului un nimb de sfințenie, căci prin suferința lui orice om se numește cu nesfârșita armată a tuturor celor înfometați, loviți, înșelați, mințiți și trădați…”

Mărturisiri mutuale

Tehnica … văzută prin … autori

„Tolstoi și natura”

Marele poet, prozator și critic Merlovski, rusul care tinde să explice atât pe Tolstoi cât și pe Dostoievski, doi mari realiști din literatura rusă, se ocupă îndeaproape pe fiecare studiu al său, într-un mod cât mai profund. Galina Oprea, totuși nu este întru totul deacord cu acesta

„Lui D. Merejkovski îi ocupă, la un moment dat, următoarea formulare reușită privind dragostea lui Tolstoi față de natură; el o iubește cu acea dragoste mare, sobră, cum au iubit-o cei din vechime și cum oamenii de astăzi nu mai știu să iubească”.

Oprea G. ghicește dragostea tolstoiană. Întradevăr, Tolstoi, folosește în romanele sale dragostea, credința și chiar tragedia. Iubirea, o privește în cel mai profund, puternic și arzător mod. Lumea lui Lev Tolstoi este una vie, care trăiește din plin, toate realitățile vieții; cu greutăți sau cu bucurii.

în opera marelui nostru artist, natura nu e descrisă ci trăiește”.

Dacă Galina Oprea era preocupat de felul în care Merejkovski îl prezenta pe Tolstoi, devine și el un preocupat al naturii tolstoiene.

„Am comite o greșeală dacă am crede că Tolstoi agrea, în modul cum privea natura, o atitudine detașată, neutrală…”.

Galina, considera că, Tolstoi urmărea naturaîn romanele sale care are la bază două combinații „sobrietatea clasicului” plus „spiritul viu participativ”. Din acest citat este evident că, Tolstoi participa în romanele sale cu două elemente importante; ridica răul dar „în același timp și binele iar prezența lui în romane este cât se poate de vie, datorită spiritului său neuitat. În ceea ce privește fericirea, Tolstoi o abordează destul de bine.

În ce constă fericirea tolstoiană

Tolstoi, îi caută cinci explicații cooncrete, fericirea constă în natura înconjurătoare

„neștirbirea legăturii ce există între om și natură, adică: lumina soarelui, cerul liber, câmpul, plantele, animalele”.

Galina Oprea, este interesat de un alt domeniu al artistului, fericirea. Acesta este de acord cu Tolstoi în ceea ce constă fericirea.

„Cu cât situația lor e mai înaltă, cu atât și lipsa acestei condițiuni de fericire e mai mare și cu cât mai puțin se bucură de lumina soarelui; de câmpii, de animale sălbatice și domestice”.

Din cele două citate putem interpreta și fericirea în cazul eroului Nehliudov din romanul Învierea. Eroul romanului simte fericirea în viața sa doar datorită „luminii” spirituale, va trăi libertatea din plin. Al doilea citat „îl aduce” pe erou în tonul dezamăgirii sufletești, chiar dacă este prinț cu o situație socială foarte bună, fericirea stă departe de sufletul său.

Cunoașterea fericirii în romanele „tolstoiene sunt destul de numeroase. În cazul romanului „Învierea” fericirea s-a deschis doar pentru eroul, Nehliudov. Fericirea a străbătut pe eroină, Katiușa doar în momentul când s-a îndrăgostit de erou dar această fericire a ajuns pentru ea un adevărat blestem. Galinea Oprea continuă în opera sa cu citatele tolstoiene care definesc fericirea în mai multe modalități, vorbind în mare parte despre faptul că drumul spre aceasta se oferă în majoritate celor săraci din punct de vedere al societății, social. Omul este ca o prognoză, schimbător, dorește schimbarea sau acesta apare necontenit la ușa inimii sale. Galinea Oprea dorește să scoată la suprafață importanța tehnicei tolstoiene, criticându-l în același timp și pe prozatorul Merejkovski.

Merejovski, Tolstoi și Dostoievski

„A-i studia pe L. Tolstoi și pe Dostoievski însemnează a dezlega taina lui Pușkin în noua poezie rusă[…]”.

Merejovski admiră îndeaproape realizările marilor artiști ruși. Criticul rus observă o taină în procedurile lor, romanelor lor cu multă pasiune.

„Scriitorul nostru rus a spus: Gândește-te la ce îți este viața, cum a spus Dostoievski… acesta este nucleul posibilei recuperări ceea ce Tolstoi consideră a fi unica șansă a recuperării unei îndeletniciri inutile… utilă ea poate fi însă numai în măsura în care pătrunde până la sensul vieții”.

Atât Dostoievski cât și Tolstoi prezintă în romanele lor, viața sub toate formele ei, atât grele cât și ușoare. Fericirea, tristețea, adevăratele tragedii, toate acestea sunt bine expuse în operele lor. Viața este dealtfel o îndeletnicire utilă care prin dinamicitatea sa oferă personajelor din literatura tolstoiană și dostoievskiană adevărate realități ale omului obișnuit, de zi cu zi. Un exemplu în acest sens sunt cele patru personaje importante din romanul Învierea, Nehliudov și Katiușa iar din romanul Crimă și pedeapsă,Raskolnikov și Sonia. Viața personajelor celor două sunt prezentate prin ochiul crunt al realității, la fel și personajele dostoievskiene care își croiesc viața sub același semn al durerii. Inspirația celor doi autori reînvie în romanele lor din propria lor viață.

„Cât privește credința, a căutat-o și el, a conjurat-o, a implorat-o să i se însufle statornic… era într-o continuă trântă cu Dumnezeu de el inventat, acel Dumnezeu asemănător celui din Vechiul Testament, viguros și violent, orgolios și păcătos, partea a lunii docotitoare din care s-a născut și pe care a născut-o”.

Tolstoi, întradevăr a căutat-o dar în același dimp și Dostoievski era atras de absolut, de lumină, de Tatăl, Dumnezeu. Tot în acest Dostoievski vorbește despre o luptă interioară, unde omul este gata să ducă la bun sfârșit fără nici un regret „dar mijloacele ei par a fi și mai importante decât luptă în sine .

„Lucrul cel mai important nu e lupta ei ca mijloacele luptei, adică oamenii, să fie puternici în credință, curați ca porumbeii și înțelepți ca șerpii… dacă vor fi așa, vor izbândi și fără luptă”.

Exact această luptă o expune personajelor sale. Credința este factorul principal al crațiilor sale. Merejovski a scris mult despre Tolstoi, dar în același timp descoperă un lucru cutremurător.

„Merejovski nu-i poate ierta … Tolstoi citează în critica lui Levin din „Jurnalul unui scriitor”, o acceptă și o supralicitează… „Învierea”, … confirmă întru totul desprinderea lui Tolstoi de poporul rus, de sensul religios al vieții poporului rus…”.

„Dezamăgirea criticului rus față de Tolstoi, este una pe cât se poate de clară. Merejovski îl aduce, îl așează pe autorul rus la același nivel, din punct de vedere religios, cu Lenin. Despre Dostoievski, criticul a adus aproape aceași critică.

„Nici Dostoievski, n-a fost doar un simplu credincios, nu constituie oare unn accent eretic”, presupunerea dostoievskiană, după care mântuirea cuiva nu e posibilă decât prin păcat și grație păcatului, după ce ucigașuk și-a recunoscut crima și-a asumat pedeapsa”.

Merejovski observă în tehnica religioasă a lui Dostoievski, că, pocăința adevărată este datorită păcatului, prin păcat omul ajunge la regret față de acesta, iar apoi la căutarea spre lumină, spre Dumnezeu. Criticul îl consideră pe autor , un om religios. Complex, cu o religie complexă. Întradevăr, prin romanul său de mare avengură, autorul rus își prezintă eroul principal ca fiind de o importanță majoră. Raskolnikov, eroul romanului comite o crimă, chiar două trăiește sub efectul remușcărilor, păcatului, închiderii de sine, izolării fără a accepta ajutorul sau a i se oferii ajutorul unei persoane. Doar prin mărturisirea crimei, eroul va ajunge să-i ofere ajutorul. Dumnezeu devine „ajutorul” său ghidându-i viața spre credința adevărată. Fără păcat omul nu poate alege, binele sau răul dar dacă este păcătos, el poate alege binele, credința, se poate căi de toate păcatele sale și poate să aleagă în continuare o viață frumoasă alături de Tatăl Ceresc, care nu a lăsat dreptul la liberum arbitrum.

„…prin studiul lui Merejkovski a fost introdusă în circuitul cultural european marea temă Tolstoi și Dostoievski…” .

Criticul rus este interesat foarte „puternic” de latura scriitoare a amândurora. El îi privește atât din perspectiva religioasă cât și din prespectiva vieții lor proprii. Merejkovski îi aduce pe ambii autori la păreri proprii, unul despre celălalt

„Tolstoi de după moartea lui Dostoievski îl socotește cinstit și binevoitor față de Tolstoi ceeace e o bună parte adevăr, dar oriunde numai o parte…”

Intervențiile criticului apar pe toate treptele artiștilor ruși. Atât despre Dostoievski cât și despre Tolstoi, Merejkovski îi admira pe o scară egală cu multă profunzime. Un ultim „omagiu” din Învierea, Crimă și Pedeapsă.

În romanul Învierea ideile tolstoiene sunt aplicate cu mult tact și profunzime.

„Punctul de plecare al Învierii este un fapt de eroină judiciară.”.

Lupta cu dreptatea apare într-o formă majoritară în cadrul în cadrul romanului. Nehliudov, eroul „cu două fețe” este numit membru într-o comisie de jurați pentru a judeca și condamna o prostituată acuzată de crimă. Din păcate această „dreptate” ia cu totul o altă întorsătură. Femeia prostituată este fosta servitoare a familiei sale pe care a sedus-o împingând-o pe ultima treaptă a decăderii. Din cele relatate, Tolstoi aprobă în piesa sa, o latură a vieții păcătoase dar și una plină de credință. Prezentarea evenimentelor este concepută într-un mod cât mai aproape de lumea reală.

„Învierea rămâne o capodoperă a realismului rus prin vostitatea, precizia, adevărul tabloului social, și moral al Rusiei de la sfârșitul secolului trecut”.

Pentru a putea să-și întoarcă personajul spre Dumnezeu, Tolstoi, îl trece prin experiențe tragice; remușcări, învinuiri insuportabile, intervinabile. Personajul tolstoian nu renunța la lumea modernă, la moșii pentru a o urma pe condamnată în Siberia. Drumul spre Siberia este unul semnificativ. Din momentul în care eroul lasă lumea „bogățiilor” și trece spre o altă eră, acesta suferă o schimbare interioară completă. Se observă cu claritate faptul că Tolstoi adoptă o tehnică religioasă romanului său. Pentru a putea avea pe Dumnezeu în suflet trebuie renunțarea permanentă la lucrurile păcătoase; în acest mod Dumnezeu ne cheamă pe toți la pocăință să lăsăm lumea și să-l urmăm pe El.

„Prințul Nehliudov în Învierea reprezintă defapt transcrierea descoperirii vieții poporului…” .

Prin personajul tolstoian se descompun multe lumi. Lumea mondenă, lumea țăranilor, lumea păcatului și nu în ultimul rând „lumea” lui Dumnezeu. Toate aceste lumi îi sunt atribuite eroului de la începutul romanului până la final. Tolstoi „a descoperit eroismul de toate zilele al omului simplu care lupta pe bastionele Sevastopului în timpul războiului crimei. „Omul din romanul tolstoian nu numai că este un om simplu dar unul încercat prin toate greutățile interioare sunt interpuse cu multă exactitate de artistul, Tolstoi. Fericirea eroului constă în aflarea unei căi religioase, iar pașii acestuia sunt făcuți, către Dumnezeu cu multă îndrăzneală.

„Dar iubirea, ca pură forță naturii, ca pasiune, nu aparține, totuși, universului tolstoian al naturii; ea este mult prea mult legată de relația dintre indivizi și în consecință, este prea izolatoare.”

Iubirea pe care o prezintă Tolstoi,este acea iubire care te salvează, te scoate la liman. Georg Lukacs vorbește despre dragostea tipică, unde orice oameni care se iubesc, își întemeiază o familie, se căsătoresc. În ceea ce-l privește pe eroul Nehliudov acesta dorește să treacă pe pragul căsătoriei cu Katiușa, nu pentru iubire ci pentru a se absolvi de păcatele, răutățile „oferite” femei. Atât Tolstoi cât și Dostoievski nu tratează în romanele lor dragostea ca triumf al existenței, ci mai degrabă un imbold prin care alte personaje, eroii lor să se salveze.

„Tolstoi este poetul răscoalei țărănești din Rusia deceniilor dintre 1861 și 1905…. în opera sa, personajul prezent pretutindeni, vizibil sau nu, este țăranul exploatat” .

Autorul evocă lumea oamenilor „de jos”, țărănimea, truda zilnică cu care-și câștigă pâinea, dragostea pentru pământ și bogăția acestuia. Evoluția lui Tolstoi asemănătoare cu cea a eroului, urmează căi încălcite, sunt distruse diferite iluzii, iar alte noi se crează pentru a le ține locul. Destinele personajelor sunt prezentate sub semnul trecutului; în funcție de trecut, fiecare personaj evocă un destin, un viitor pe care și-l iau în „spate” până la finalul romanului. În ceea ce privește trecutul Katiușei, ea va duce o luptă crâncenă cu lumea exterioară. Dintr-o femeie credincioasă alege să devine pentru viitor o prostituată, în acest mod ea simte că-și împlinește răzbunarea față de Nehliudov.

„Ura dezumanizării se intensifică și mai mult în operele de mai târziu, mai ales în Învierea!”

Tolstoi prezintă și ura la mai înaltă „valoare”, ura Katiușei față de Nehliudov care simte dispreț și ură față de bătrâna cămătoreasă, față de clasele sociale înalte. Atât ura cât și răzbunarea îl conduc pe acest erou al marelui scriitor, Dostoievski la dragostea cerească, la Dumnezeu.

„În Nehliudov, Tolstoi a încercat să prezinte de bună seamă să personifice fapta bună individuală ca atare. Dar veridicitatea neînduplecată a lui Tolstoi face ca de aici să rezulte, în esență, o cu totul altă imagine, amar-ironică.”

Fapta buna a eroului constă în credința sa în Dumnezeu și în faptul că-i oferă Katiușei salvarea interioară, evanghelia pe care aceasta o refuză, îl refuză , refuză tot ceea ce are legătură cu Nehliudov. Finalul are întradevăr o esență de fericire în sine, iar „imaginea, amar-ironică” se desprinde din sfârșitul relației dintre cei doi eroi. Dragostea este undeva prin inimile celor doi, dar nu este suficient de mare, putrernică. să iasă la suprafață. Despărțirea dintre cei doi are un sâmbure amărui și chiar ironic. Tolstoi expune în literatura sa, rusă două alternări.

„Realitate literară și cea propriu-zisă … realitatea din literatură … e complet independentă de noi iar cea propriu-zisă … desenează totuși în inconștient nenumărate reacțiuni evbentuale,cea de-a două alterareș realitaea dintre literatură e prin natura ei discontinuă în timp și spațiu pe când pictura redă o lume neîntreruptă de forme și culori…” .

Realitatea este un subiect spațios pe care autorul o explică direct prin operele sale. Fie vorba de realitatea literară propriu-zisă, prin natură, Tolstoi a știut să le clasifice întotdeauna la un nivel superior. Un exemplu în acest sens poate fi chiar și descripția făcută la începutul romanului, închisorii. „Natura” închisorii, priveliștea este realizată într-un cadru închis, sobru. Fiecare parte, personaj al romanului este descris printr-o realitate cruntă cât și fericită.

Tema dostoievskiană este una mai tragică. Tragismul are loc într-un cadru specific; camera bătrânei cămătorese, visurile eroului, remușcările interioare, raskolnikoviene. Asemenea ca și Tolstoi, Dostoievski inspiră în romanul din propria sa viață. Romanul Crimă și pedeapsă este un roman psihologic dar și un roman plin de idei. „Crima” a fost totodată și „pedeapsă”. Pedeapsa administrându-și-o singur.

„M-am ucis pe mine însumi”.

El defapt a ucis principiul binelui, sâmburele care nu a mai putut lua ființă „ființă”.

„Raskolnikov are o structură asemănătoare celorlalți eroi principali dosteievskieni: gânditori, pasionați, îndrăzneți, mainaci, în luptă disperată cu ideiile și fantasmele lor.”

La un moment dat Dostoievski îi clasifică pe toți eroii săi la același individ tipic dostoievskian. El este preocupat de toate evenimentele care au loc în roman într-un mod mimițios. Autorul simte o atracție față de omenire, o dragoste față de umanitate.

„Filozofia lui Dostoievski are la bază o sinceră simpatie umană, o simpatie pentru demnitatea omului înjosită de împrejurările vieții, sau degradată de factorul inerent firii sale, al „răului”.

Dostoievski nu condamnă omul, ei viața, din cauza unei vieți chiar înjosite, omul trebuie să lupte în societate pentru a putea supraviețui. Viața îl trimite pe om la dezumanizarea lui. Încercările vieții eroului dostoievskian sunt exemplu în acest sens. Raskolnikov datorită sărăciei neajunsurilor financiare, ajunge în faza de la om la neom sau mai bine conturat „supraom”. Realitatea prezentă în romanul „Crimă și pedeapsă” scoate la suprafață durerile sufletești, teoriile, gândirile celor „de jos” totul învăluit într-un cadru mirific acoperit de negura crimei tipic dostoievskiene.

„ Personajul devine esentialmente irațional, capabil la fiecare pas de reacție imprevizibile, substanța personalității sale fiind straniul, haoticul, abisalul inconștientului”.

Prin vise remușcări, inconștiență, frustrare, suferința, căința eroul ajunge dintr-o lume în alta, parcă o treaptă una după alta până se simte învins într-o capcană a credinței, a regăsirii de sine, a propriei sale ființe. Dostoievski prin intermediul eroului său, Raskolnikov, dorește să demonstreze că viața văzută prin ochii realității nu inspiră deloc ușurință, iar greutățile vieții sunt la tot pasul, pândind pe fiecare. Personajele dostoievskiene dovedesc multă precizie, ameastecată cu frică și durere interioară.

„Prin aceste caractere, romanul dostoievskian, a inspirat și a pregătit aducând în prim-plan abisurile inconștientului și tenebrele active ale subconștientului, angoasa existenței, o perspectivă inedictă asupra realului, zonele obsesive ale spiritului…”.

Prin voluptuoasa explicare a autorului, Ovidiu Drimba, se observă că esența dostoievskiană stă la bazele unui abis al inconștientului, unde Raskolnikov, eroul principal se simte izolat în acest abis fără posibilitatea de a ieși, decât prin căință. Fiind dealtfel singura oportunitate, șansă pe care o oferă creatorul, Dostoievski eroului său. Alegerea lui Raskolnikov este una semnificativă deoarece devine un om nou schimbat, salvat din prispele decăderii umane.

„Transfigurarea suferinței în fericire este o idee de bază…” .

Este mirific modul prin care Dostoievski a focalizat întregul roman, la început prin suferință iar apoi prin căutarea și găsirea absolutului, fericirii. Prin această poartă a fericirii, eroul dostoievskian va trece doar spre finalul cărții, dar nu în totalitate. Atât iubirea cât și ura, fac parte din temele dostoievskiene cât și tolstoiene, iar credința este cheia care le va deschide ușa spre fericirea absolută, spre Dumnezeu. Atotputernicia lui Dumnezeu se reflectă cu multă profunzime și grație în ambele piese. Izvorul plin de fericire spală inimile ambelor personaje aducându-i spre barca de salvare, spre Dumnezeu. Un șirag de destăinuiri îl apăsa pe Tolstoi, în ceea ce-l privea pe „camardul său Dostoievski:

„Cum mai așteptam îmi place, deși-i păcat că sunt numai din „Jurnalul unui scriitor”…

Admirația pentru Dostoievski era relativ bună. Cei doi însă adoptau aproape aceiași tehnică de scriere. Religia, iubirea, ura, și nu în ultimul rând „peisajele” literare apar la ambii artiști din lumea realismului. Ambii autori au adunat dealungul vieții lor, în roman ceea ce este mai de preț omului de toate categoriile sociale, credința în Dumnezeu.

Încheiere

F.M. Dostoievski, a fost unul dintre cei mai mari romancieri ruși din vremea sa. Procesul viu și incert de germinașie a viitorului, formele de existență morale și spirituale în curs de constituire l-au preocupat îndeajuns pentru a da literaturii ruse, romanul tragic care s-a născut odată cu Dostoievski.

În opera dostoievskiană, viața spiritul se concretizează întotdeauna.

Omul concret, sufletul rus, muzica spuselor, gândite și simțite de el; acesta este imperiul dostoievskian, stăpânit cu autoritatea monarhului absolut. Dostoievski este între clasicii literaturii universale, scriitorul voit cel mai perfect. El trece cu o uimitoare nepăsare peste neajunsurile de construcție, de articulație sau de expresie ale prozei sale, toate aceste elemente de fapt i se par secundare față de ceea ce recunoaște a fi nucleul gravitațional absolut al literaturii, criteriul suprem și cel mai frecvent al reușitei artistice, cercul de foc, de o perfecțiune uimitoare a fiecăreia dintre scrierile sale: personalitatea umană.

În ceea ce prinește evoluția lui Tolstoi asemănătoare cu cea a eroului principal, urmează căi necunoscute, sunt distruse diferite iluzii, iar alte noi se crează pentru a le ține locul. Destinele personajelor sunt prezentate sub semnul trecutului; în funcție de trecut, fiecare personaj evocă un destin, un viitor pe care și-l iau în „spate” până la finalul romanului. În ceea ce privește trecutul Katiușei, ea va duce o luptă crâncenă cu lumea exterioară. Dintr-o femeie credincioasă alege să devine pentru viitor o prostituată, în acest mod ea simte că-și împlinește răzbunarea față de Nehliudov.

Sub raport arhitectonic, romanele dostoievskiene, spre deosebire de opera tolstoiană, sunt construcții proporționale, simetrice, echilibrate. Continuitatea discursului este adesea sacrificată, scriitorul preferându-i acestuia relația unor momente esențiale, a unor episoade expresive; astfel romanele dostoievskiene sunt adevărate romane de idei.

Refuzând viziunea științifică a lumii și optica raționalistă, modalitatea raționalismului dostoievskian, rămâne fundamental diferită de cea a marilor scriitori realiști.

BIBLIOGRAFIE

Albéres, R.M. – „Istoria romanului modern”Ed. Albin Michel; Paris, 1962,1967

Barthes, Roland – Romanul Scriiturii

Ed. Univers; București, 1987

Berdiaev, Nikolai – Filozofia lui Dostoievski

Ed. Institutului European; Iași, 1992

Călinescu, G – Studii și conferințe

Ed. de Stat pentru literatură și artă; București, 1956

Crainic, Nichifor – Dostoievski și creștinismul rus

Ed. Anatasia; Cluj, 1998

Cristea, Valeriu – Dicționarul personajelor lui Dostoievski

Ed. Polirom; București 1970, vol.1

Cristea,Valeriu – Tânărul Dostoievski

Ed. Cartea Romănească; București, 1971

Dimisianu, Gabriel – Opinii literare

Ed. Cartea Romănească; București, 1978

Drimba, Ovidiu – Istoria literaturii Universale

Ed. Saeculum-Vestola; București, 1999, vol2

Gherea, C.D. – Dostoievski în studii critice

Ed. Univers; București 1967

Janoși, Ion – Tolstoi; Romanul unei drame

Ed. Teora; București

Janoși, Ion -Dostoievski și Tragedia subteranei; Dostoievski și Tolstoi; Povetea cu doi necunoscuți

Ed. Teora; București, 2000

Kovacs, Albert – Poetica lui Dostoievski

Ed. Univers; București, 1987

Lecca, Paulin – Frumosul divin în opera lui Dostoievskian

Ed. Discipol; București 1998

Lukacs, Georg -Teoria Romanului

Ed. Univers; București, 1977

Lukacs, Georg -Specificul literaturii și al esteticului

Ed. Pentru literatura Universală; București, 1969

Manolescu, Nicolae – Metamorfozele poeziei, metamorfozele romanului

Ed. Polirom; Iași, 1999

Marinov, Vladimir – Figuri ale crimei la Dostoievski

Ed. Jurnalul literar; București, 1993

Oprea Galinea și Oprea Al. – J.J. Rousseau și L.N. Tolstoi În căutarea vârstei de aur

Ed. Univers; București, 1978

Petrescu, Liviu – Dosteievski, Romanul condiției umane

Ed. Dacia; București, 1971

Piritescu, Alexandru – „Dezgheț” și „transparență”

Ed. Dacia; Cluj-Napoca, 2001

Pisarov, D. J. – Trei morți, Tolstoi în critica rusă

Ed. Cartea Rusă; București, 1950

Șestov, Lev – Revelațiile morții

Ed. Institutul European; Iași, 1993

Șestov, Lev – Filozofia tragediei

Ed. Univers; București, 1997

Sever, Alexandru – Eseuri critice

Ed. Cartea Romănească; București, 1982

Șlovski, Victor – Lev Tolstoi

Ed. Eminescu; București, 1986

Valette, Bernard – Romanul

Ed. Cartea Românească; București, 1997

Ion Zamfirescu – Istoria literaturii universale, vol.2

Ed. Didactică și Pedagogică

București 1973

Volkelt, Johannes – Estetica tragicului

Ed. Univers

București 1978

Tudor Vianu – Studii de litaratură universală și comparată

Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1960

București

Wellek René –Istoria Criticii literare Moderne

Ed. Univers

București, 1979

Albert Kovács – Scrisori despre literatură și artă.

Ed. Cartea Românească

București 1989.