Transformarea Armatei Romane Dupa Decembrie 1989

TRANSFORMAREA ARMATEI ROMÂNE

DUPĂ DECEMBRIE 1989

PLANUL LUCRĂRII

1. Introducere

2. Factorii care au determinat transformarea armatei României

3. Etapele proceselor de restructurare și de reformă ale armatei României

4. Transformarea armatei României

5. Domeniile de bază ale transformării armatei României

6. Construcția structurii de forțe a armatei României conform cerințelor NATO

7. Structura actuală a armatei României

8. Cariera militară. Profesionalizarea armatei României

9. In loc de încheiere

10. Bibliografie

Armata este subordonată exclusiv voinței poporului

pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului,

a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.

(Constituția României, art. 118, alin. 1)

1. INTRODUCERE

Cuvântul armată este asociat cuvântului securitate, dar securitatea are valențe diferite în perioade diferite; “perioada 1945-1990 poate fi considerată perioada de apogeu a securității înțeleasă ca putere militară. Nivelul arsenalelor militare atins de cele două superputeri – Uniunea Sovietică și Statele Unite – a fost atât de ridicat încât, în caz de război, putea duce la distrugerea întregii omeniri. Chestiunea este că, spre deosebire de secolul al XIX-lea, când războiul era cale de rezolvare a diferendelor, descurajarea războiului a devenit, după 1945, calea preferată. Un “război rece” a fost calea potrivită de evitare a unui “război cald”. S-a instaurat astfel o stare de insecuritate permanentă, care a solicitat o gestiune fermă a potențialului militar. Strategia a avut drept sarcină pregătirea intensă și continuă a războiului și evitarea lui în ultimul moment”.

Situația după 1990 s-a schimbat; în condițiile noului mediu de securitate, reforma întregului sector de securitate presupune transformarea instituțiilor din acest domeniu, o bună coordonare națională și asigurarea integrării lor în sistemele de securitate din care România este parte. Transformarea apărării este una din preocupările majore ale României postdecembriste, organismul militar parcurgând un amplu proces de reformă, modernizare și restructurare, pentru a crea o capacitate de apărare credibilă și eficientă, aptă să răspundă noilor provocări, să asigure îndeplinirea cerințelor impuse de integrarea în NATO și Uniunea Europeană.

Armata a fost una din instituțiile de bază ale statului, indiferent de orânduire socială; conform lexiconului militar – armata este o instituție cu un sistem propriu de organizare, conducere și ierarhizare, a cărei activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor și dispozițiilor comandanților și șefilor; ca subsistem al societății, este o „entitate socială destinată să desfășoare activități orientate spre realizarea de obiective, deliberat structurate și având limite identificabile.”

Armata „are în compunerea sa oameni care interacționează în vederea realizării scopurilor sale, iar interacțiunea lor creează o structură cu o viață proprie. Armata (…) posedă structuri relativ stabile de statusuri și roluri având menirea de a satisface anumite nevoi ale oamenilor în societate sau la îndeplinirea anumitor funcții sociale. În acest scop, ea întreține relații strânse cu mediul social și politic. De aici, rolul și statusul pe care armata le are în societate, ca instrument specializat în apărarea organizată a unei puteri, oricare ar fi originea acesteia (divină sau populară) și a instituțiilor sale.”

Evenimentele din decembrie 1989 au avut un impact major asupra tuturor domeniilor vieții, implicit asupra armatei române. Dacă până în 1989 acea armată supranumită „a întregului popor” a avut un rol determinant în economie – agricultură, construcții etc. sau la dezastre, după 1989 aceasta s-a transformat într-un instrument de apărare credibil. În perioada anilor ‘80 o bună parte a activității armatei se desfășura pe șantierele de construcții și la strângerea recoltei. Soldații erau trimiși la aceste munci după terminarea primei perioade de pregătire, la finalul căreia abia dacă știau să țină arma în mană sau să bată pas de defilare. Datorită schimbărilor sociale și geostrategice care au caracterizat Europa în ultima parte a mileniului trecut, a luat sfârșit perioada soldatului-cetățean și a armatelor de masă. După 1970, la cele mai multe dintre statele industriale avansate, noul trend în formatul organizațional militar a fost acela către forțe militare reduse numeric, complet profesionalizate, gata de luptă permanent sau în timp foarte scurt, cu o putere de intervenție și de lovire foarte mari.

Așadar, are loc la nivel mondial trecerea de la o armată de masă la armata de profesie. Principalele schimbări ce caracterizează acest fenomen se referă la:

Schimbarea autorității organizaționale, respectiv trecere de la dominație la persuasiune, manipulare, consens de grup. Apare liderul militar (manager) în locul comandantului militar;

Îngustarea sferelor de competențe între elitele civile și cele militare – „civilirea elitelor militare” și „militarizarea elitelor civile”;

Schimbarea modului de recrutare, respectiv profesionalizarea armatelor, serviciilor speciale, poliției, jandarmeriei. Se renunță la serviciul militar obligatoriu și se trece la serviciul voluntar;

Evoluția în cariera militară nu mai presupune, neapărat, participare la război, ci calități manageriale, precum și modificarea traseului profesional;

Dezvoltarea a ceea ce se numește „gândire militară” („military mind” – Huntington), ca un set de valori, principii, orientări profesionale specifice militarilor.

Profesionalizarea forțelor armate a cunoscut mai multe modele; cele mai importante trei modele sunt:

modelul structuralist (profesia este „generală”, iar forma de organizare este diferită de la o țară la alta. Dupa unii autori, profesiunea militară se caracterizează prin expertiză, responsabilitate, spirit de corp (Hungtinton), iar după alții prin expertiză, perioade îndelungate pentru formare, identitate de grup, etică profesională, standarde de performanță (Janowitz);

modelul procesual – pune accent pe procesul istoric în sine. Astfel, profesionalizarea poate fi privită ca totalitatea transformărilor istorice, tehnologice și economice care determină schimbarea structurii interne a armatei, a modului de recrutare și utilizare a militarilor și a relațiilor civili-militari (Bergt Abrahamson) sau poate fi definită ca procesul de însușire a ocupației militare de către indivizii care intră în sistemul militar prin recrutare sau voluntariat;

modelul pluralist (Charles Moskos) consideră că principalele atribuții ale „noului militar” înseamnă „descurajare”, „peace-keeping”, „acțiune civică”, „pacification support”, „protecția minorităților”. Acest model propune și liberalizarea „pieței” operațiunilor militare, apreciind că unele operațiuni pot fi încredințate civililor, considerându-se că, din punct de vedere profesional, le pot îndeplini la fel de bine ca militarii.

Și în armata României era nevoie de o transformare radicală. Toți miniștrii de după decembrie 1989 ai apărării – dar nu numai aceștia – au susținut că reforma armatei nu este, neapărat, legată de intrarea țării în Alianța Nord-Atlantică (NATO); aceasta era necesară pentru modernizarea armatei, pentru că rolul ei se modificase; armata trebuia să se implice în “prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor si controlul proceselor de stabilitate.” Trebuia să fie o armată de profesioniști, o armată eficientă, de mai mici dimensiuni, flexibilă, mobilă si capabilă să acționeze dupa metode și principii moderne.

Țara noastră, în 1990 a semnat Convenția din 3 noiembrie 1990 cu privire la nivelurile maxime pentru cantitățile de armamente convenționale și tehnice ale Republicii Populare Bulgaria, Republicii Federative Cehe și Slovace, Republicii Polonia, României, Republicii Ungare și Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în legătură cu Tratatul privind forțele armate convenționale în Europa. Conform acestei Convenții, Romania are dreptul de a deține:

Tancuri – maxim 1.375 bucăți;

Mașini blindate de luptă – maxim 2.100 bucăți;

Artilerie – maxim 1.475 bucăți;

Avioane de luptă – maxim 430 bucăți;

Elicoptere de atac – maxim 120 bucăți.

Dar România își dorea să devină și a devenit țară membră NATO. Statutul de membru NATO impune:

asigurarea capacităților necesare participării armatei României la misiunile Alianței;

rol semnificativ în eforturile de modernizare a proceselor decizionale și a conceptelor strategice și operaționale ale Alianței;

accelerarea procesului de transformare a sistemului militar românesc;

capabilități pentru îndeplinirea obiectivelor de politică externă în domeniul securității.

Trecerea de la apărarea teritorială la apărarea colectivă și contracararea riscurilor asimetrice a impus transformarea armatei României în așa fel încât aceasta să parcurgă la timp etapele planificate și, concomitent, să-și îndeplinească misiunile încredințate. În linii mari, etapele parcurse de armata română au fost de restructurare și reformă, petrecute între 1989 – 2004, iar despre transformare vorbim între 2004 – 2010. Armata română reunea cca 350.000 oameni; efectivele ei au cunoscut un proces de restructurare si modernizare al cărui scop era să creeze o armată similară celor din țările occidentale. Astăzi militarii noștri, alături de cei din celelalte state ale NATO, “participă la răspunsurile pe care Alianța trebuie să le dea provocărilor la adresa intereselor sale de securitate în interiorul și în afara spațiului euroatlantic, precum și la soluționarea unor conflicte care impun executarea de operații militare de mică sau de mare amploare și intensitate.”

2. FACTORII AU DETERMINAT TRANSFORMAREA ARMATEI ROMÂNIEI

Reforma armatei a fost declanșată imediat după decembrie 1989; ea a prins cu adevărat contur după anul 2000, având loc o reală înnoire: “înnoirea sistemului militar – alături de alte măsuri și inițiative politice, diplomatice, economico-sociale etc. – vizează ca România să-și consolideze poziția de furnizor de securitate regională și nu pe cea de consumator de securitate”.

Această reformă a pornit de la identificarea și analiza factorilor principali care determină structura de forțe optimă, respectiv:

interesele naționale ale României;

opțiunea țării de integrare în structurile de securitate europene și euroatlantice;

mediul de securitate, proliferarea factorilor de risc și evoluția situației politico-militare din spațiul de interes strategic al României;

nivelul forțelor convenționale restricționat de Tratatul CFE;

resursele bugetare alocate;

cerința modernizării armatei, potrivit tendințelor mondiale;

necesitatea interoperabilității, compatibilității și standardizării structurilor militare proprii cu cele ale armatelor statelor membre NATO;

fizionomia, tipologia și tendințele conflictelor militare;

delimitare între conducerea administrativă și operațională;

adaptarea la câmpul de luptă al viitorului, sub forma organizării modulare, dimensionării și realizării unor noi genuri de structuri, în concordanță cu spectrul armamentelor cu care vor fi înzestrate.

Prin această reformă, structurile trebuie să devină “suple, manevriere, ușor de condus, în măsură să acționeze întrunit…” În timp de pace, organizația militară evaluează caracterul/fizionomia viitorului conflict și își adaptează propriile structuri cerințelor acestora, pentru a nu deveni o armată de stil vechi într-o eră nouă, a informatizării.

Cerințele procesului de metamorfoză a structurilor militare românești pot fi definite astfel:

procesul general de reformă socială și militară;

contradicția dintre structura supradimensionată a armatei și posibilitățile limitate de susținere a acesteia;

existența, apariția și diversificarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale;

restricțiile impuse prin tratatele internaționale.

3. ETAPELE PROCESELOR DE RESTRtă de stil vechi într-o eră nouă, a informatizării.

Cerințele procesului de metamorfoză a structurilor militare românești pot fi definite astfel:

procesul general de reformă socială și militară;

contradicția dintre structura supradimensionată a armatei și posibilitățile limitate de susținere a acesteia;

existența, apariția și diversificarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale;

restricțiile impuse prin tratatele internaționale.

3. ETAPELE PROCESELOR DE RESTRUCTURARE ȘI REFORMĂ A ARMATEI ROMÂNIEI

Procesul de restructurare și modernizare a armatei României a cuprins mai multe etape.

Prima etapăs-a desfășurat în perioada 1990-1995 și a vizat restructurarea din punct de vedere al structurilor componente și depolitizarea armatei; acest lucru s-a realizat prin următoarele:

desființarea structurilor politice și scoaterea armatei de sub controlul fostei securități;

desființarea structurilor destinate activităților în economie;

ieșirea din Tratatul de la Varșovia;

crearea noului cadru legislative pentru desfășurarea activității;

realizarea structurii organizatorice și a cadrului normativ pentru executarea controlului civil-democratic asupra Armatei;

aplicarea măsurilor de reducere a armamentelor și forțelor convenționale potrivit Tratatului de la Paris;

crearea cadrului legislativ și a structurii de forțe pentru participarea la misiuni de menținere a păcii și umanitare sub egida ONU;

programe de modernizare a înzestrării;

reorganizarea structurii de forțe (în loc de divizie și regiment, corp de armată, brigadă și batalion).

De la 346.693 oameni în 1990 s-a ajuns la 306.501 la finele anului 1992.

A două etapă s-a desfășurat în perioada 1995-1997. Obiectivul fundamental al acestei perioade este asigurarea cadrului organizatoric adecvat pentru restructurarea Armatei, realizarea “structurilor cheie”, menținerea capacității de acțiune în cadrul unor operații de sprijin al păcii.

Această perioadă a vizat:

operaționalizarea structurilor realizate în prima etapă;

finalizarea reorganizării structurale a armatei pe eșaloanele: batalion, brigadă și corp de armată;

declanșarea procesului de realizare a interoperabilității cu armatele statelor membre NATO, pe baza obiectivelor stabilite în cadrul primului ciclu al Procesului de Planificare și Analiză a Parteneriatului (PARP);

reorganizarea învățământului militar; finalizarea reorganizării structurilor nominalizate să participe la acțiuni de menținere a păcii.

A treia etapă s-a desfășurat în perioada 1997-1999. În această perioadă efectivele Armatei ajung la 265.200. Se conturează Planul de Acțiune pentru Aderare (Membership Action Plan). Anul 1997 a înregistrat finalizarea analizelor și studiilor pe baza cărora a fost elaborată prima Concepție de restructurare și modernizare a Forțelor Armatei României, denumită “Armata 2000”, promovarea către Consiliul Suprem de Apărare a Țării a propunerilor de restructurare a unor mari unități, unități și formațiuni din compunerea de pace a armatei (Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr. 0103/1997), reorganizarea Ministerului Apărării Naționale și a Statului Major General. Statul Major General a fost reorganizat în sistem modular, având în compunere direcții (de la J1 la J8), servicii, secții, birouri și compartimente independente. Dintre măsuri putem enumera desființarea unor structuri care nu se justificau în noua compunere de pace a armatei, transformarea unor mari unități și unități în centre de mobilizare, redimensionarea a 15 grupuri de aviație și comandamentele militare teritoriale, reorganizarea comandamentelor statelor majore ale categoriilor de forțe ale armatei, experimentarea noii structure organizatorice a brigăzii mecanizate din compunerea Forțelor de Acțiune în Situații de Criză, reorganizarea centrelor de pregătire și perfecționare a pregătirii cadrelor.

Apare Ordonanța Guvernului nr. 7 pe 1998 privind unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naționale. Aceasta s-a aplicat personalului vizat de:

a) desființarea de comandamente, mari unități, unități, subunități și formațiuni din compunerea armatei în timp de pace;

b) transformarea sau redimensionarea structurilor militare, cu diminuarea numărului de funcții prevăzute în statele de organizare în timp de pace;

c) redislocarea structurilor militare în alte localități, la o distanță mai mare de 50 km.

Începând cu anul 2000 se trece la realizarea “Structurii de Forțe”, în 2 faze:

2000-2003 – restructurarea și operaționalizarea structurii de forțe la nivelul cerințelor minime, impuse de necesitatea asigurării unei capacități de apărare credibile și a nivelului de interoperabilitate planificat și asumat de România;

2004-2007 – Forța Obiectiv 2007 – modernizarea structurii organizatorice și a înzestrării, continuarea realizării capacității operaționale a structurilor armatei.

Obiectivele perioadei 2000-2007, au constat în:

realizarea unei forțe de securitate compacte, modulare, suple și flexibile, cu posibilități de desfășurare (dislocare) și susținere în orice teatru de operații;

eficientizarea structurilor de comandă și control, dotate cu sisteme moderne de comandă, control, comunicații, computere și informații (C4I) și capabile să treacă rapid de la starea de pace la cea de război;

sistem de mobilizare flexibil;

realizarea capacităților și stării de pregătire de luptă ale forței pe baza resurselor financiare la dispoziție.

Noua structură de forțe trebuie să asigure:

apărarea națională a României;

participarea la apărarea colectivă conform Art. 5 din Tratatul de la Washington;

contribuția la securitatea regională și europeană;

participarea la acțiuni de tip non-Art. 5 – operații de răspuns la crize ();

economii pentru creșterea nivelului de instruire, modernizarea echipamentelor, îmbunătățirea calității vieții.

Restructurarea armatei și integrarea în NATO sunt procese complementare, în perioada 1990-2007 efectivele armatei fiind reduse considerabil. Continuând procesul de restructurare, armata a ajuns în 2007 la un necesar de 75.000 militari și 15.000 civili.

În conformitate cu Strategia de transformare a Armatei României, în anul 2007 trebuia să se încheie etapa restructurărilor de bază. Au fost îndeplinite obiectivele precum restructurarea și reorganizarea sistemului de conducere, definitivarea procesului de înființare, reorganizare, resubordonare sau desființare a unităților, continuarea operaționalizării unităților planificate pentru NATO și UE, noul sistem logistic întrunit, implementarea serviciului militar bazat pe voluntariat. Dar procesul restructurării nu a fost încheiat aici; reforma armatei României – așa cum arătam anterior – s-a definit prin obiective convergente către dobândirea calității de membru NATO. Acest statut a impus lărgirea gamei de obiective și procese, având în centru pe cele pentru pregătirea forțelor participante la apărarea colectivă și realizarea capacităților necesare întregii game de operațiuni – de la cele de management al crizelor, până la cele multinaționale de combatere a terorismului.

“Procesele de aderare a României la NATO și de integrare în Uniunea Europeană determină modificări substanțiale ale statutului și identității sale strategice. Din această perspectivă, dinamica făuririi identității europene și euro-atlantice a României, precum și eforturile vizând construcția unui profil corespunzător potențialului său uman și geostrategic, vor fi reproiectate la nivel structural și promovate într-un ritm accelerat. Calitatea de membru implică, în mod obligatoriu, configurarea treptată a unui rol specific și activ al României în cadrul celor două organizații și asigurarea resurselor necesare pentru îndeplinirea acestui rol“ – se arată în Strategia de Securitate Națională a României (S.S.N.R.), aprobată prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr. 62/2006. Pentru aceasta România a trebuit să depună eforturi susținute “pentru perfecționarea coordonării politice și strategice a eforturilor de securitate ale celor două organizații, pe baza valorilor și intereselor comune, cu menținerea rolului fundamental al Alianței în apărarea colectivă și securitatea euroatlantică și sporirea contribuției Uniunii Europene la îndeplinirea scopurilor comune, îndeosebi în planul securității paneuropene, euroasiatice, în Orientul Mijlociu și pe continentul african“.

România trebuie să fie în măsură să contribuie cu forțe puse la dispoziția NATO, să participe la operațiunile de răspuns la crize, la acțiunile antiterorism, la cele împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, la reconstrucția păcii și promovarea democrației.

Referitor la Uniunea Europeană, în S.S.N.R. se precizează că “România va susține dezvoltarea politicii externe și de securitate comună și a politicii europene de securitate și apărare, inclusiv prin creșterea contribuției la capabilitățile militare și la cele destinate combaterii terorismului și gestiunii urgențelor civile în spațiul comunitar. (…) Un rol important va reveni aplicării ferme a principiilor și urmăririi atente a îndeplinirii obiectivelor Politicii Europene de Vecinătate. Activitățile consacrate acestor preocupări trebuie să devină modalități prioritare de sporire a contribuției la asigurarea unui mediu stabil și sigur în regiunea estică, sud-estică și pontică, prin derularea de proiecte vizând dezvoltarea ariilor transfrontaliere de interes major pentru securitatea națională.

Concomitent, țara noastră va acorda o atenție sporită și va aloca resurse adecvate pentru protecția eficientă a frontierelor sale (…).“

4. TRANSFORMAREA ARMATEI ROMÂNIEI

Activitățile începând cu anul 2007 se vor desfășura conform unui nou document programatic important – Strategia de transformare a armatei României. Acesta este un document cu aplicabilitate la nivelul structurilor Ministerului Apărării Naționale, stabilește principiile directoare și principalele obiective până în 2025 pentru transformarea armatei României și sincronizarea cu transformarea militară a NATO și Uniunii Europene. Documentul reprezintă viziunea pe termen mediu și lung privind dimensionarea, pregătirea și înzestrarea armatei României pentru a participa la operațiile viitoare și pune la dispoziția factorilor de decizie o viziune militară consolidată, asupra viitoarei configurații a structurii de forțe și a capabilităților armatei României.

Această strategie a fost necesară pentru că în anul 2007 suntem deja țară membră NATO și aceasta a cunoscut o serie de transformări caracterizate prin „creșterea capacității de intervenție în situații de criză și a posibilităților de proiectare a forței în spațiile de interes, concomitent cu continuarea procesului de transformare a mecanismelor, structurilor și a procedurilor de luare a deciziilor”. Transformarea la nivelul Alianței a fost generată de noile provocări la adresa securității; fenomenului globalizării i se asociază riscurile de natură asimetrică, menținerea conflictelor, focarelor de tensiune tradiționale, a fenomenelor de instabilitate și criză, a tendințelor de reproiectare geopolitică a unor zone (Asia Centrală, Zona Caucaziano-Caspică, Orientul Mijlociu Extins, Africa etc.), de marginalizare sau izolare a unor state. Se observă o creștere a rolului comunității internaționale, a organismelor internaționale specializate în soluționarea crizelor și stoparea/„înghețarea” unor situații conflictuale din diferite zone ale lumii.

În viziunea Comandamentului Aliat pentru Transformare scopul transformării este crearea unor forțe militare care să asigure:

capacitate sporită de a acționa în operații întrunite, multinaționale;

exploatarea superiorității informaționale în evaluarea globală;

utilizarea metodei de „dezvoltare a conceptelor și experimentării”, asupra noilor capabilități și structurilor, coordonarea judicioasă a instruirii prin simulare și aplicații în teren cu accent pe rezolvarea situațiilor de criză (urgențe civile);

transformarea strategiilor la nivel departamental, prin realizarea unor capabilități permanent adaptabile cerințelor transformării.

Transformarea armatei României a fost concepută în corelare cu procesul de transformare a Alianței, iar obiectivul fundamental al acestei transformări este “asigurarea capacității necesare Armatei României de a promova și proteja interesele naționale în fața riscurilor și amenințărilor curente, aflate în dezvoltare și a celor viitoare, îndeplinirea angajamentelor asumate de țara noastră în cadrul NATO și Uniunii Europene.

Ce se preconizează? Ca la finele anului 2015 să avem o structură de forțe modernă, redusă numeric, profesionalizată la un înalt nivel, echipată adecvat, dislocabilă, interoperabilă, cu capacitate de autosusținere, cu o conducere flexibilă, care să ia decizii și să acționeze în timp scurt.

Această transformare, începând cu 2007, trebuie privită și în raport de S.S.N.R. prezentată anterior. Au fost atinși parametrii specifici statului de drept și s-a realizat integrarea în NATO, accentul punându-se pe reforma și reconstrucția structurilor de securitate și pe consolidarea controlului democratic asupra acestora. Mai departe se impune “transformarea profundă a instituțiilor, creșterea calității actului de conducere, o mai bună coordonare națională a acestora și asigurarea integrării lor funcționale în sistemele de securitate din care România este parte. Eforturile vor viza consolidarea și profesionalizarea controlului civil asupra forțelor care au responsabilități în domeniul securității naționale și se vor focaliza asupra structurilor, normelor, relațiilor, misiunilor, instruirii și resurselor sistemului, cu stricta respectare a principiilor democrației, eficienței, transparenței și non-partizanatului politic.” Aceste eforturi presupun:

transformarea mecanismelor de proiectare, implementare, control și evaluare a politicii externe, de securitate și apărare;

creșterea gradului de expertiză a personalului ce realizează controlul democratic asupra instituțiilor cu responsabilități în domeniul securității naționale;

crearea unui sistem modern, eficient și participativ de proiectare și evaluare a politicii de securitate;

nou cadru legislativ privind transformarea instituțiilor cu responsabilități în domeniu, în acord cu noul mediu de securitate;

o nouă concepție a politicii de apărare pentru a face față noilor provocări;

constituirea comunității naționale de informații pentru eficiența, sporirea responsabilității și optimizarea folosirii resurselor în combaterea noilor riscuri și amenințări;

îmbunătățirea comunicării și transformarea sistemului de educație.

În lumina S.S.N.R. fost elaborată Strategia națională de apărare a țării (S.N.Ap.Ț.) din 4 noiembrie 2008, care stabilește obiectivele, direcțiile de acțiune și prioritățile în domeniul apărării.. Sistemul de apărare colectivă, politica externă și de securitate comună, parteneriatele, cooperarea și implicarea în inițiativele regionale, relațiile bilaterale, participarea activă la operațiile multinaționale din diverse teatre constituie cadrul de manifestare a acestei strategii. Oportunitățile strategice ale țării sunt apartenența la NATO, apartenența la Uniunea Europeană, dezvoltarea parteneriatelor strategice în spiritul avantajului reciproc, dezvoltarea politicilor NATO și Uniunii Europene în zona balcanică, Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, context în care poziția geostrategică a României devine un reper important; dezvoltarea unor proiecte energetice în regiunea extinsă a Mării Negre, interesul statelor din zonă pentru mecanisme de securitate cooperativă și asistență în domeniul reformei sectorului de securitate.

Transformarea apărării este un proces ce presupune și modernizarea infrastructurii militare, îmbunătățirea practicilor de management a resurselor pentru apărare (achizițiile de armamente, logistică, politică de personal), îmbunătățirea planificării, a bugetării, evaluării, reducerea mărimii forțelor, trecerea de la planificarea bazată pe amenințări la cea bazată pe capabilități. Dacă până în 2007 s-a creat o capacitate de apărare credibilă și eficientă, aptă să răspundă provocărilor generate de evoluția mediului de securitate internațional, din 2007 se impun:

capacități necesare participării armatei la misiunile Alianței – de la cele privind apărarea colectivă la misiunile în sprijinul păcii;

rol semnificativ în modernizarea proceselor decizionale, strategice și operaționale ale Alianței;

accelerarea procesului de transformare a sistemului militar românesc;

construcția capabilităților militare necesare pentru asigurarea îndeplinirii obiectivelor de politică externă în domeniul securității.

Transformarea armatei a pornit de la premisele din abordarea potențială a noilor modalități de ducere a războiului, pentru a realiza acele forțe care se pot adapta și răspunde la noile provocări, la circumstanțe neașteptate, capabile să acționeze întrunit, bazate pe rețea și distribuite adecvat, cu un sistem de comandă și control care să asigure superioritatea în luarea rapidă a deciziei și obținerea efectelor maxime în luptă. Scopul a fost și este realizarea interoperabilității depline cu armatele statelor membre ale NATO.

Obiectivul principal al transformării militare este – conform Strategiei naționale de apărare a țării (2008) – realizarea de capabilități cu un grad ridicat de sustenabilitate și interoperabilitate, flexibile, mobile, ușor de desfășurat în teatru, în măsură să participe la întreaga gamă de operații și misiuni ale NATO, la operațiile UE și ale altor organizații internaționale, precum și la măsuri de tip "coaliție", iar principalele direcții de acțiune în domeniul transformării militare sunt:

– finalizarea revizuirii structurii de forțe și a procesului de operaționalizare;

– creșterea calității vieții personalului și a nivelului de pregătire a acestuia;

– respectarea angajamentelor în domeniul capabilităților față de NATO și Uniunea Europeană;

– noul model de management al resurselor umane;

– continuarea eficientizării sistemului de planificare multianuală a resurselor;

– optimizarea sistemului de achiziții în domeniul militar pentru înzestrare cu echipamente moderne și performante;

– dezvoltarea elementelor de infrastructură care să asigure capacități de dislocare, staționare și antrenament pentru forțele naționale și cele aliate, conform conceptului de Sprijin al națiunii gazdă (HNS);

– crearea unor structuri de comandă și control flexibile;

– valorificarea superioară a tehnologiilor specifice;

– dezvoltarea sistemului de informații pentru apărare;

– dezvoltarea rețelelor de comunicații și informatice ale tuturor structurilor implicate în sistemul național de apărare și interconectarea acestora cu Sistemul general de comunicații NATO (NGCS);

– capacitatea de a desfășura operații în rețea.

Integrarea în Alianța Nord-Atlantică impune transformarea armatei dintr-o fostă instituție de apărare în una cu misiuni complexe, adaptată la mediul de securitate actual. S-a stabilit modul de implementare a cerințelor Comitetului Militar al NATO cu privire la implementarea militară a strategiei Alianței, a cerințelor sistemului NATO de planificare. La nivel național, sistemul integrat de planificare a apărării stabilește modul de implementare a cerințelor Strategiei naționale de apărare a țării, Cartei Albe a Apărării, Strategiei militare a României, astfel încât Armata să-și poată îndeplini misiunile ce îi revin.

5. DOMENIILE DE BAZĂ TRANSFORMĂRII ARMATEI ROMÂNIEI

Etapa integrării operaționale în NATO și Uniunea Europeană, conform Strategiei de transformare a Armatei României se va derula în perioada 2008-2015. Obiectivele pe termen mediu ale acestei etape sunt:

Continuarea operaționalizării forțelor;

Finalizarea restructurării sistemului logistic;

Continuarea achizițiilor de echipamente și a programelor majore de înzestrare;

Reorganizarea învățământului militar;

Extinderea implementării unor cerințe ale Obiectivelor Forței (instruire, competență lingvistică, comunicații și informatică) la nivelul forțelor de generare și regenerare;

Creșterea contribuției cu forțe la Forța de Răspuns NATO și pentru Uniunea Europeană;

Participarea la activitățile Echipelor Integrate de Dezvoltare și Echipelor de Proiect organizate sub egida Agenției Europene de Apărare (European Defence Agency – EDA), în funcție de interesele naționale și de planurile și programele elaborate.

Obiectivele strategice ale apărării naționale sunt:

consolidarea profilului României în cadrul NATO;

dezvoltarea contribuției României la Politica europeană de securitate și apărare;

lupta împotriva terorismului și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă;

creșterea contribuției la asigurarea securității și stabilității regionale;

Domeniile de de bază ale transformării sunt:

5.1. Resursele umane.

Transformarea acestora presupune un management eficient al carierei individuale, conexarea sistemului de formare militar la cerințele sistemului educațional național, în concordanță cu evoluțiile din NATO și UE, implementarea criteriilor stabilite prin Convenția de la Bologna, renunțarea la serviciul militar obligatoriu, introducerea unui nou sistem de promovare a profesiei militare, recrutare și selecție a personalului militar, stabilirea judicioasă a funcțiilor prevăzute cu gradul de general, selecționarea și numirea cadrelor în comandamentele NATO și UE, a personalului pentru misiuni internaționale, standarde minime de cunoaștere a limbilor străine, îmbunătățirea calității vieții, sistem de protecție socială similar cu cel din țările membre NATO și UE, politici care vizează cadrele militare în rezervă, în retragere și veteranii de război potrivit sistemelor existente în NATO.

Direcțiile principale de acțiune în această perioadă în domeniul profesionalizării vor fi:

– un management modern și performant al carierei personalului civil și militar;

– armonizarea sistemului de formare și perfecționare a personalului din domeniul apărării cu reforma sistemului educațional național;

– asigurarea reconversiei profesionale a personalului disponibilizat.

5.2. Informațiile pentru apărare

Activitatea de informații pentru apărare reprezintă ansamblul de măsuri și acțiuni desfășurate de structuri specializate în scopul informării oportune a factorilor de decizie. Scopul determinant al activității de informații pentru apărare este realizarea superiorității informaționale, prin obținerea, prelucrarea și furnizarea de produse finite de informații (intelligence), către autoritățile decizionale naționale, aliate și partenere. Aceasta presupune realizarea unui sistem de informații militare integrat în planificarea operațională NATO, structuri de informații flexibile, modulare, incluse în unități de luptă dislocabile, care vor putea pune la dispoziție în mod eficient informațiile necesare îndeplinirii misiunilor, definitivarea și integrarea sistemului național de avertizare timpurie în sistemul NATO, extinderea capacităților de culegere de informații.

Pentru asigurarea unui caracter proactiv al activității de informații pentru apărare, direcțiile de acțiune specifice vor include:

– promovarea și apărarea, pe plan extern, a intereselor naționale;

– dezvoltarea capacităților strategice de culegere de informații și de analiză multisursă;

– adaptarea fluxului informativ pentru sprijinul eficient al fundamentării deciziilor;

– creșterea eficienței activității informativ-operative și orientarea acesteia pe priorități și domenii ale amenințărilor TESSOC (terorism, spionaj, sabotaj, subversiune, crimă organizată);

– dezvoltarea raporturilor de colaborare cu instituțiile de informații și securitate atât la nivel național, bilateral, cât și în cadrul NATO și al Uniunii Europene;

5.3. Operații

Operațiile militare sunt complexe, dinamice și multidimensionale. Războiul viitorului vizează sfera politico-economică, dar, totodată, se va urmări influențarea și stăpânirea adversarului sub toate aspectele. Acesta va purta amprenta specifică societății informaționale și va fi caracterizat prin:

înlocuirea armatelor de masă cu armate profesionalizate;

adversarul anihilat prin acțiuni indirecte de control și supraveghere, prin dominarea confruntării în sfera conducerii;

organele de decizie și de planificare a războiului vor acționa de la mare distanță;

confruntarea informațională va deveni un adevărat factor de putere.

În urma procesului care se derulează în armata României, aceasta va fi în măsură să participe la operații care să asigure îndeplinirea misiunilor sale principale: asigurarea securității pe timp de pace, apărarea țării și a aliaților săi, promovarea stabilității regionale și globale, sprijinul instituțiilor statului și autorităților locale, în caz de urgențe civile.

5.4. Conducere

Conducerea politică în domeniul securității naționale va fi asigurată de către Parlament, Președintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Țării și Guvernul României, în subordinea căruia funcționează Ministerul Apărării Naționale, ca organ de specialitate.

Conducerea militară la nivel strategic se va realiza – în situații de pace și de criză – de către Statul Major General din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Conducerea operațională se va exercita – în timp de pace și în situații de criză – de către șeful Statului Major, prin Centrul de Planificare și Conducere Strategică. La instituirea stării de asediu Statul Major General asigură constituirea și funcționarea Centrului Național Militar de Comandă (CNMC), care emite Directiva Strategică și execută conducerea acțiunilor militare la nivel strategic în situații de criză majoră și pe timp de război.

Conducerea administrativă la nivel strategic se va realiza de către Statul Major General și statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei, atât la pace, cât și în situații de criză și la război.

În conformitate cu art. 119 din Constituția României, Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii.

5.5. Comunicații și Informatică

Această componentă are drept obiectiv major realizarea Sistemului Informatic Integrat al Ministerului Apărării Naționale, care va cuprinde:

sistemele informatice de management al resurselor de apărare;

sistemele de comandă și control;

integrarea rețelelor de comunicații ale Sistemului Național de Apărare în Rețeaua Militară Națională de Comunicații, cu standarde comune pentru securitatea și protejarea informațiilor.

Pe parcursul etapei integrării operaționale în NATO (2008-2015) va continua asigurarea nivelului de interoperabilitate din punctul de vedere al domeniului, în mod gradual, la nivelul structurilor care au ca date țintă în această perioadă.

5.6. Logistica – are drept obiectiv crearea unui sistem logistic integrat cu o mare mobilitate, care să permită degrevarea unităților de luptă și a celor de sprijin de sarcini administrative. Sistemul logistic va cuprinde:

– logistica de producție (achiziție);

– logistica de consum (operațională).

Tot la acest capitol vom include și asistența medicală; o măsură importantă trebuie să fie creșterea eficienței acțiunilor preventive, pentru reducerea mortalității pe câmpul de luptă. Creșterea vitezei de răspuns a sistemului medical este o altă direcție de acțiune importantă pentru asistența medicală de urgență. Evacuarea medicală cu echipele de intervenție de urgență se va realiza utilizând experiențele în domeniu ale echipelor de intervenție la accidente rutiere grave sau la calamități.

Înzestrarea. Obiectivul de bază în domeniul modernizării și înzestrării armatei îl va constitui „achiziționarea, în corelare cu resursele puse la dispoziție, a sistemelor de echipamente militare care înglobează tehnologii moderne adecvate, în scopul satisfacerii, în conformitate cu cerințele fiecărei etape, a cerințelor categoriilor de forțe ale armatei și asigurării interoperabilității cu forțele NATO”.

Procesul înzestrării va avea următoarele principii:

înzestrarea armatei cu sisteme de armamente noi, performante și inteligente;

modernizarea tehnicii de luptă din dotare;

menținerea unor capacități industriale naționale, pentru a se asigura o independență față de furnizorii externi;

cooperarea cu alte țări în realizarea sistemelor de armamente.

5.7. Doctrină și instrucție – aceste două subsiteme trebuie să asigure cadrul general, eficient și flexibil care va oferi condiții pentru realizarea gândirii unitare și a modului de acțiune integrat. Cerințele se pot enunța astfel:

– instruirea forțelor – adaptarea sistemului la cel aplicat în celelalte țări membre NATO;

– învățământul militar – modernizat pentru formarea capacităților pentru exercitarea profesiei militare și integrarea, ulterior, în viața civilă;

– instrucție – măsuri pentru formarea și dezvoltarea capacității de acțiune a individului și structurilor militare;

5.8. Cercetarea științifică.

Activitatea de cercetare științifică va urmări menținerea unei componente a cercetării științifice fundamentale, aplicative și pentru tehnologii militare, în subordinea Ministerului Apărării Naționale ca cea mai importantă sursă de consultanță științifică militară. Activitatea se va efectua în unitățile de cercetare științifică și învățământ superior din armată în colaborare cu unitățile de profil din rețeaua națională de cercetare științifică.

5.9. Proprietăți imobiliare și infrastructură

Până la sfârșitul anului 2007 s-a realizat baza de date informatizată pentru evidența tehnică și cadastral-juridică a proprietăților imobiliare și a elementelor de infrastructură, s-au identificat și definit proiectele eligibile pentru a fi finanțate prin Programul de Investiții în Securitate al NATO (NSIP).

În perioada 2008-2015 se va proceda la modernizarea și dezvoltarea infrastructurii, corespunzător exigențelor impuse de tehnica și echipamentele din înzestrarea armatei, crearea unor condiții atractive de instruire, antrenare, cazare și recuperare pentru personalul armatei. Se are în vedere perfecționarea sistemului de valorificare, în folosul armatei, a imobilelor disponibilizate ca urmare a procesului de transformare.

5.10. Transformarea în domeniul sistemului activităților de comunicare

Principalele obiective ale transformării în domeniul informării și relațiilor publice sunt creșterea sprijinului public pentru NATO, dezvoltarea capacității de desfășurare și susținere în teatrele de operații a structurilor de informare și relații publice, creșterea efectelor acțiunilor de informare și relații publice prin coordonarea cu operațiile informaționale și îmbunătățirea sistemului doctrinar și de pregătire pe linie de specialitate. Se dorește realizarea unor structuri de informare și relații publice flexibile, cu capabilități mobile/dislocabile, interoperabile cu structurile similare din NATO și având capacitatea de a desfășura operații mass-media la nivel întrunit.

Pentru armata României, transformarea  militară  presupune acceptarea și implementarea noilor concepte doctrinare, a evoluției tehnologiei, a principiilor teoriei organizării militare, a  cercetării  și învățământului dezvoltate și experimentate de NATO sau de alte state moderne, în scopul asigurării bazei de capabilități și justificarea avantajelor fundamentalepe care le conferă acestea în spațiul de luptă modern și multidimensionat. Având în vedere cele patru componente principale ale capabilității – procese, formele de organizare, oameni și tehnologii, trebuie să acceptăm faptul că, punctul focal al transformării trebuie să fie dezvoltarea și întărirea capabilităților. Pe cale de consecință, capabilitățile pot fi întărite prin inovare și schimbare la nivelul elementelor componente.

VI. CONSTRUCȚIA STRUCTURII DE FORȚE A ARMATEI ROMÂNE CONFORM CERINȚELOR NATO

Construcția structurii de forțe a armatei române a pornit de la prevederile Conceptului Strategic NATO, care stipulează faptul că “(…)nevoia de a menține vechile forțe supradimensionate destinate apărării teritoriilor naționale a fost reevaluată în sensul reducerii acestora, punându-se accent, în schimb, pe proiectarea unor noi structuri de forțe moderne, mobile, foarte bine echipate și dotate, ce pot fi susținute din punct de vedere al resurselor, care pot acționa oriunde este nevoie, în afara granițelor naționale, precum și foarte bine pregătite să răspundă la întregul spectru de misiuni și sarcini anticipate”. Așadar, s-a ajuns la concluzia că este mai puțin important aspectul cantitativ al forțelor participante la operații, în schimb, aspectul pregătirii la nivel profesionist este o cerință prioritară pentru utilizarea sistemelor de armamente și echipamente moderne. Menținerea unei capacități militare suficiente și voința clară de a acționa în mod colectiv pentru apărarea comună rămân obiective centrale, în materie de securitate ale Alianței.

Structura de forțe, conform Cerințelor NATO, are în vedere următoarele două mari categorii:

Forțele dislocabile (Deployable Forces – DF) – destinate întregii game de misiuni NATO, cuprind comandamente și forțe multinaționale, sunt dislocabile și menținute la niveluri de operativitate ridicate. Ele sunt organizate într-un pachet de comandamente/forțe naționale și multinaționale și asigură capabilitate de reacție ridicată și de întărire a forțelor pe teritoriu, în situația în care se duce o operație de tip articol V, precum și reacția rapidă și rotația comandamentelor/forțelor pentru operații de răspuns la crize de tipul non-articol V;

Forțele pe teritoriu (In Place Forces – IPF) – necesare pentru apărarea colectivă pe teritoriul statului care le asigură. Sunt menținute la nivelurile de operativitate ridicate și medii, dar nu este necesar să fie dislocabile, trebuie să asigure o reacție inițială la o amenințare la adresa teritoriului unui stat al Alianței Nord-Atlantice și să aibă un anumit nivel de mobilitate pentru a putea participa la operații de răspuns la crize de tipul non-articol V, în general, în statele vecine. De regulă, aceste forțe sunt naționale, fiind asigurate de un singur stat.

În scopul asigurării flexibilității necesare operațiilor pe întreaga gamă de misiuni NATO, forțele au trei niveluri de operativitate:

Forțe cu nivelul ridicat de operativitate (High Readiness Forces – HRF) care cuprind o proporție limitată, dar semnificativă de forțe terestre, aeriene și navale capabile să răspundă rapid și eficient la nevoile de apărare colectivă conform articolului V sau la crize non-articol V. Aceste forțe sunt gata pentru îndeplinirea unei misiuni în maximum 90 de zile;

Forțe cu nivel scăzut de operativitate (Forces ot Lower Readiness – ) cuprind forțe terestre, aeriene și navale necesare pentru apărarea colectivă, pentru întărirea forțelor angajate în acțiuni militare și asigurarea rotirii forțelor angajate în operații de răspuns la crize de tipul non-articol V, atât pe teritoriul Alianței, cât și în afara acesteia. Aceste forțe sunt gata pentru îndeplinirea misiunii în maximum 180 de zile;

Forțe cu termen lung de constituire (Long-Term Build-Up Forces – LTBF) care asigură și completează alianța cu acele capabilități care se constituie într-un termen lung, pentru scenariul cel mai defavorabil al unei operații pe scară largă de tipul articolului V, dând astfel posibilitatea Alianței să constituie forțe mai mari pentru controlul unor schimbări fundamentale în mediul de securitate. Acestea sunt gata pentru îndeplinirea unei misiuni în 365 de zile și mai mult.

Forțele cu nivel ridicat de operativitate și Forțele cu nivel scăzut de operativitate formează împreună Forțele cu nivel de operativitate gradual (Graduated Readiness Forces – GRF).

Structurile logistice (care pot fi pe lângă oricare dintre forțele anterior enunțate) trebuie să asigure capacități de dislocare, capacități de susținere și capacități de evacuare, nivelurile de operativitate ale acestora fiind aceleași cu nivelurile forțelor susținute.

Noua structură de forțe este materializată în Forța Obiectiv 2007, revizuită fundamental.

Așadar, armata României trebuie să fie structurată încât să îndeplinească setul de cerințe caracteristice forțelor armate moderne ale NATO. Sau, altfel spus, trebuie să fie:

robustă, modernă, interoperabilă, credibilă, capabilă să ducă operații de apărare colectivă, dislocabilă rapid, oriunde și oricând este nevoie, susținută în teatrul de operații în afara sprijinului națiunii gazdă;

decisivă, bazată pe informații clare și oportune care să desfășoare operații în întreg spectrul de misiuni;

să aibă structuri cu o putere de luptă superioară prin folosirea eficientă a mijloacelor de luptă existente în dotarea unităților și introducerea noii tehnici militare prevăzute în strategia de înzestrare a armatei;

să se bazeze pe structuri modulare, cu roluri multiple, capabile să îndeplinească o gamă largă de misiuni;

comandamentele operaționale și marile unități să fie în măsură să planifice, să conducă și să desfășoare operații militare aero-terestre-navale;

structura de forțe în corelație strânsă cu resursele bugetare estimate a fi alocate anual.

Această structură asigură îndeplinirea misiunilor României astfel:

– contribuția la securitatea României pe timp de pace (integritatea spațiului aerian, a apelor teritoriale, realizarea sistemului de supraveghere și avertizare timpurie);

– participarea la întreaga gamă de operații a NATO (protejarea integrității statului român, în cadrul art. V, operații militare în afara teritoriului național, asigurarea infrastructurii și sprijinului națiunii gazdă (HNS);

– participarea la operații, în sprijinul păcii, amenințării și post-conflict, altele decât cele conduse de NATO, precum operații umanitare și ajutor în caz de dezastru, în afara teritoriului României;

– contribuția la securitatea regională;

– participarea la diplomația apărării, ceea ce presupune prevenirea conflictelor;

– asigurarea de asistență altor departamente guvernamentale și autorităților locale prin sprijin militar în situații de urgențe civile, protecția zonelor de importanță strategică, căutare-salvare pe timp de pace, sprijin pentru protecția civilă, evacuarea cetățenilor români din străinătate, ceremonii publice, protecția personalităților.

– participarea la operații de tip coaliție.

Structura de Forțe a armatei noastre s-a realizat pe următoarele niveluri acționale:

-Forțe active cu capacitate de luptă ridicată (The Readiness Forces – HRF), capabile să îndeplinească, în funcție de nevoi, întreaga gamă a misiunilor (full-spectrum). Viteza de reacție a acestor forțe este de 7 zile, pe teritoriul național, și de până la 90 de zile, dacă vor fi solicitate să acționeze în cadrul unei forțe multinaționale.

– Forțe teritoriale cu nivel de reacție redus (The Forces at Low Readiness – ), destinate pentru întărirea primului nivel și asigurarea rotirii (înlocuirii) forțelor, în operații de răspuns la crize, după ridicarea capacității de luptă în termen de până la 180 zile.

Forțele destinate desfășurării acțiunilor militare rapide, cresc, ca pondere, în structura generală a armatei, în detrimentul celor clasice, greoaie. Aceste forțe sunt mai costisitoare, fiindcă au nevoie de înzestrare cu echipamente de vârf.

În Programul de guvernare din 14 martie 2014 asupra căruia Guvernul și-a angajat răspunderea în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituția României în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din data de 11 martie 2014, se prevede că se va acționa pentru creșterea profilului și rolului României în cadrul NATO, în contextul efortului continuu al Alianței de adaptare la noul context internațional. Se va acționa prioritar, dar nu exclusiv, pentru:

– promovarea consolidării relevanței articolului 5 al Tratatului de la Washington și apărării colective;

– continuarea sprijinului pentru dezvoltarea sistemului NATO de apărare antirachetă;

– asumarea unor inițiative de tipul "smart defense", care să faciliteze întărirea capacităților militare ale Alianței;

– găzduirea elementelor sistemului de apărare antirachetă al SUA și integrarea lor în viitorul sistem NATO;

– urmărirea finalizării tuturor aranjamentelor de implementare a Acordului dintre România și Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în România;

– consolidarea NATO ca forum de consultări între Aliații europeni și America de Nord;

– consolidarea abordării regionale a NATO în regiunea extinsă a Mării Negre;

– susținerea implementării reformei parteneriatelor Alianței, acordând atenție crescută partenerilor din Caucazul de Sud și Asia Centrală, dar și consolidării parteneriatului NATO-UE;

– acordarea unui rol sporit în cadrul NATO problematicii securității energetice și celei cibernetice;

– continuarea angajamentului României în cadrul misiunii ISAF din Afganistan până la finalizarea obiectivelor misiu

– sprijin pentru participarea României post – 2014 în cadrul misiunii "Resolute Support", pentru asigurarea stabilității și bunei guvernări de către autoritățile afgane;

– valorizarea mandatului României de punct de contact NATO în Azerbaidjan și Georgia din perioada 2013-2014 și obținerea de noi mandate de relevantă similară.

Pentru realizarea celor anterior menționate, Armata României trebuie să fie în măsură să asigure simultan:

apărarea teritoriului național prin răspuns militar la o agresiune armată, sprijinirea autorităților civile în caz de urgențe, dezastre naturale etc.

îndeplinirea angajamentelor asumate față de NATO, organizații regionale și coaliții.

VII. STRUCTURA ACTUALĂ A ARMATEI ROMÂNIEI

În contextul actual al reorganizării și modernizării armatelor statelor lumii se înscrie și procesul reformei și modernizării structurale a armatei României. Scopul acestei activități este organizarea sistemului conducerii militare, constituirea și operaționalizarea forțelor active, așezarea structurală a forțelor teritoriale și crearea disponibilităților acestora pentru generarea forțelor necesare apărării.

Armata României este organizată conform prevederilor Legii nr. 346/2006 din , privind organizarea si funcionarea Ministerului Apărării.

În prezent, Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al administrației publice centrale care conduce și desfășoară activitățile în domeniul apărării; este format din structuri centrale, structuri și forțe subordonate acestora. Are personalitate juridică și reprezintă în justiție structurile din compunerea armatei care nu au personalitate juridică. Are următoarele atribuții și responsabilități principale:

a) constituirea structurii de forțe și realizarea capacității de luptă;

b) înființarea, desființarea, dislocarea și redislocarea de unități și formațiuni;

c) elaborarea proiectelor de acte normative privind apărarea țării;

d) încheierea tratatelor la nivel departamental și înțelegerilor tehnice cu armatele altor state;

e) coordonarea politicii și integrarea în organizațiile internaționale la care România este parte, pentru structurile proprii;

f) managementul informațiilor pentru apărare, al activitatii de informații, contrainformații și securitate militare, colaborarea cu serviciile/structurile de informații ale altor state sau organizatii internaționale la care România este parte;

g) planificarea integrată a apararii, execuția bugetului propriu;

h) instruirea comandamentelor și trupelor, pregătirea de specialitate a personalului;

i) managementul resurselor umane, organizarea și conducerea învățământului militar;

j) emiterea regulamentelor pentru organizarea și funcționarea structurilor militare;

k) implementarea, la nivelul ministerului, a politicilor și programelor administrației publice;

l) înzestrarea cu armament, tehnică de luptă, echipamente specifice armatei;

m) lucrari de investiții proprii;

n) mobilizarea armatei, constituirea forțelor de rezervă, rechiziționarea de bunuri;

Pe lângă atribuțiile prevăzute anterior, Ministerul Apărării Naționale are și alte atribuții prevăzute de lege.

Există structurile centrale subordonate ministrului (ex. Departamentul pentru politica de apărare și planificare, Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică, Departamentul pentru armamente, Statul Major General, Secretariatul general etc.) Acestea pot avea în compunere direcții generale, direcții, oficii, servicii, secții, birouri sau compartimente; ele au în subordine, dupa caz, state majore ale categoriilor de forțe ale armatei, comandamente, direcții, instituții militare de învățământ, instituții de cercetare științifică, alte structuri.

Dintre acestea aș vrea să amintesc structura care mi se pare cu rolul cel mai important, respectiv Statul Major General, având, în principal, următoarele atribuții:

conducerea, organizarea, planificarea și operaționalizarea forțelor;

ridicarea graduală a capacității de luptă și mobilizarea armatei, conducerea operațiilor întrunite, antrenarea trupelor;

pregătirea de bază și de specialitate a personalului militar în activitate și în rezervă, managementul carierei individuale a personalului militar;

planificarea armamentelor, standardizarea în domeniul militar, implementarea sistemului comandă, control, comunicații, computere, informații, informatică, supraveghere, recunoaștere, logistică și infrastructură;

desfasurarea relatiilor militare internationale.

La nivelul Statului Major General se constituie Comitetul Șefilor Statelor Majore, cu rol consultativ.

Structura de forțe a armatei cuprinde urmatoarele categorii de forțe: terestre, aeriene, navale, alte forțe.

Fortele terestre sunt formate din: Statul Major al Forțelor Terestre, comandamente operaționale, structuri luptătoare, structuri de sprijin, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții de învațământ, alte structuri.

Fortele aeriene se compun din: Statul Major al Forțelor Aeriene, comandamente operaționale, structuri luptătoare, structuri de sprijin, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții de învațământ, alte structuri.

Fortele navale se compun din: Statul Major al Forțelor Navale, comandamente operationale/de flotă, structuri luptătoare, structuri de sprijin, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții de învațământ, alte structuri.

Potrivit destinației și nivelului de operaționalizare, forțele armatei sunt organizate în:

Fortele dislocabile destinate îndeplinirii întregii game de misiuni, conform angajamentelor internaționale, cuprind forțe luptătoare, de sprijin, de suport logistic și pentru operații speciale, structurate modular, cu disponibilități acționale și de transport în orice teatru, compatibile cu armatele statelor aliate. Sunt formate din comandamente, mari unități și unități cu un nivel de încadrare de cel putin 90% la personal și 100% la tehnica de luptă, față de necesarul de razboi.

Fortele de generare si regenerare destinate sprijinului forțelor dislocabile și îndeplinirii misiunilor pe teritoriul national / în proximitatea acestuia, cuprind structuri luptătoare, de sprijin, de suport logistic și structuri de învatamânt militar si instructive. Aceste forțe sunt formate din comandamente, mari unități și unitati din toate categoriile de forțe ale armatei, cu un nivel de încadrare cu personal, în timp de pace, între 40% și 70%, iar la tehnica de luptă de cel putin 80%, față de necesarul de razboi.

Potrivit misiunilor, structurile de forțe sunt:

luptătoare – destinate ducerii acțiunilor militare;

de sprijin de luptă – destinate sprijinului strategic, operativ și tactic al acțiunilor militare;

logistice – destinate asigurării tehnico-materiale, mentenanței, transporturilor, asistenței medicale și sanitar-veterinare, cazării și cartiruirii trupelor;

pentru operații speciale, care constituie componenta specializată de intervenție rapidă, cu elemente componente din toate categoriile de forțe ale armatei. Participă la acțiuni pe teritoriul statului român sau în teatre de operatii, împreuna cu fortele speciale ale aliantelor la care România este parte. Conducerea operationala a acestora se exercita de seful Statului Major General, iar în situatia participarii la operatii militare în afara teritoriului statului national, potrivit întelegerilor tehnice încheiate cu partenerii straini. Ele coopereaza cu celelalte structuri specializate ale statului;

structuri de învatamânt militar și instrucție.

Ministerul Apărării Naționale este condus și reprezentat de ministrul apărării. Acesta este ajutat de secretarii de stat, de șeful Statului Major General și de secretarul general. Ministrul apararii naționale poate delega competența îndeplinirii unor atribuții aflate în responsabilitatea sa. Pe timpul absenței ministrului, conducerea ministerului se exercită de către secretarul de stat desemnat.

Secretarii de stat sunt numiți și eliberați din funcție prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului apărării.

Șeful Statului Major General este militarul cu rangul de conducere cel mai înalt din armată, numit de Presedintele României, la propunerea ministrului apărării, cu avizul primului-ministru, pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de prelungire cu pâna la un an. În funcția de șef al Statului Major General poate fi numit locțiitorul acestuia sau unul dintre șefii categoriilor de forțe ale armatei.

Conducerea structurilor de forțe se realizeaza de comandanți/șefi numiți conform competențelor stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale.

Personalul Ministerului Apărării Naționale este format din personal militar si personal civil – funcționari publici și personal contractual.

VIII. CARIERA MILITARĂ. PROFESIONALIZAREA ARMATEI.

VIII.1. În baza profilului pregătirii profesionale, cadrele militare în activitate sunt confirmate în arme sau servicii și specialități militare și sunt considerate în serviciul militar activ ca militari profesioniști.

Din 2011 a fost pus în practică un nou sistem de management al carierei militare, ca urmare a modificării Legii nr. 80 din 1995 privind Statutul cadrelor militare. Astfel, a fost introdus un sistem compatibil cu cele din armatele statelor membre NATO, adaptat la condițiile concrete din România, asigurându-se transparență, șanse egale și corectitudine în promovarea ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor pe treptele ierarhiei militare, prin două instrumente esențiale: Ghidul carierei militare și Comisiile de selecție.

Ghidul carierei militare stabilește modalități și reguli de parcurs în cariera profesională pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naționale, respectiv impune reguli pentru promovarea în funcție și înaintarea în gradul următor, condiționate de expirarea stagiului minim în gradul deținut, absolvirea cursului de carieră, exercitarea, în perioada anterioară, a atribuțiilor unor funcții prestabilite, dependente de natura viitoarei funcții, performanța individual. Promovarea pe o treaptă imediat superioară a ierarhiei militare se face exclusiv pe baza deciziei uneia din comisiile de selecție, constituite în acest sens la nivelul structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naționale sau al statelor majore ale categoriilor de forțe.

Pentru transparență și acordare de șanse egale de evoluție în carieră și realizarea cadrului unitar de selecție a cadrelor militare în activitate, se organizează și funcționează comisii de selecție care analizează și hotărăsc asupra promovării cadrelor militare pe baza competenței, performanței și potențialului de dezvoltare ulterioară în carieră, evaluat pentru fiecare individ care face obiectul promovării.

O atenție deosebită se acordă și pregătirii personalului. Pregătirea pentru realizarea interoperabilității s-a desfășurat, din 1997, în Centrul de Pregătire NATO/PfP pentru instruirea cadrelor, iar din 2001 și în Centrul de Instruire PfP pentru subunități. Din cele două a rezultat Centrul de Pregătire și Evaluare Misiuni Internaționale, care instruiește ofițeri din toate categoriile de forțe armate din țară și străinătate, pentru procedurile standard NATO de comandă și control, de operare și a terminologiei militare de profil. Au fost identificate și exploatate activitățile din programul de parteneriat în scopul familiarizării personalului cu diferitele niveluri de comandă și autoritate în operațiile NATO, precum și cu modul de operare în cadrul acestor structuri.

Centrul de Instruire prin Simulare din Universitatea Națională de Apărare pregătește structurile militare nominalizate să participe în operațiuni PfP conduse de NATO, la exerciții PfP, precum și forțele nominalizate să participe la misiuni de apărare colectivă specifice articolului V a Tratatului de la Washington.

Multe cadre militare din România au urmat cursurile la școala NATO/SHAPE sau Colegiul NATO de Apărare de la Roma, precum și alte cursuri organizate de țări membre ale NATO pentru însușirea procedeelor și a standardelor specifice armatelor din țările NATO. Totodată, au urmat diverse forme de învățământ militar, de bază sau avansat, în cadrul unor colegii/academii militare naționale sau ale categoriilor de forțe din țări membre ale NATO, în principal din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia etc., beneficiind de o pregătire de excepție la nivelul standardelor specifice armatelor din țările NATO. S-a schimbat și “matricea exactă care să cuprindă variabilele capabile să descrie traseul profesional al unui general al armatei române (din trupele de uscat).”

VIII.2. Realizarea noii structuri de forțe a avut ca efect major disponibilizarea unui număr important de persoane, fapt ce a determinat creșterea volumului cheltuielilor, pentru realizarea protecției sociale a celor disponibilizați și a reconversiei profesionale a acestora. În anul 2000, Ministerul Apărării Naționale a pus bazele “Programului de reconversie profesională a personalului militar disponibilizat din Armata României”, elaborat cu expertiza specialiștilor NATO și acceptat spre finanțare de Banca Mondială. Au fost încheiate acorduri de colaborare cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației și Cercetării, s-au realizat măsuri active de protecție socială, cursuri de recalificare, plasament pe piața forței de muncă, servicii de ocupare-mutare, asistență pentru deschiderea unei afaceri, acordarea de microcredite etc.

VIII.3. Soldații și gradații profesioniști.

Din 2006, prin lege, stagiul militar în România nu a mai fost obligatoriu. S-a apreciat că soluția cea mai bună este profesionalizarea armatei. În acest mod, necesarul de efective active și de rezervă pentru armată se pot asigura, atât cantitativ (scade numărul celor care trebuie să efectueze serviciul militar), cât și calitativ (se aleg doar cei care doresc să devină militari și care îndeplinesc cumulativ criteriile de recrutare impuse de armată). În plus, voluntariatul asigură efectivele necesare pentru o perioadă mai mare de timp (câțiva ani) decât conscripția, care aduce în armată tinerii pentru o perioadă tot mai redusă de timp (de la un an și patru luni cât era durata serviciului militar obligatoriu în 1989, la un an în 2006).

Conform legii, soldații și gradații voluntari constituie un corp distinct de personal militar, recrutat pe bază de voluntariat și situat la baza ierarhiei militare. Ei sunt angajați pe baza unui contract în funcții prevăzute în acest scop, pe o perioadă determinată, în funcție de nivelul de pregătire, starea de sănătate și aptitudinile acestora pentru îndeplinirea îndatoririlor militare. Soldații și gradații voluntari au următoarele îndatoriri principale:

să fie devotați poporului român, statului român și instituției unde își desfășoară activitatea;

să îndeplinească cu loialitate și profesionalism misiunile primite, atât pe teritoriul statului român, cât și în afara acestuia, chiar cu prețul vieții;

să respecte și să apere valorile democrației constituționale;

să respecte jurământul militar, prevederile regulamentelor militare și să execute întocmai și la timp ordinele comandanților și șefilor;

să participe necondiționat la misiuni internaționale, în funcție de cerințele Ministerului Apărării Naționale;

să prețuiască onoarea și tradițiile de luptă ale României, ale armei și unității din care fac parte;

să-și perfecționeze pregătirea profesională, să se instruiască temeinic;

să acționeze pentru întreținerea regulamentară și menținerea în stare de operativitate a tehnicii și a armamentului și pentru folosirea și administrarea eficientă a bunurilor din dotare; să păstreze cu strictețe secretul de stat și de serviciu, precum și caracterul confidențial al activităților și informațiilor pe care le dețin.

Promovarea în grad a soldaților și fruntașilor voluntari care îndeplinesc toate condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale se face prin ordinul comandanților care au competențe în acest sens. Criteriile generale de promovare sunt:

performanțele dovedite pe timpul îndeplinirii atribuțiilor funcționale, rezultate din documentele de apreciere;

stagiul minim în grad;

nivelul de pregătire.

IN LOC DE ÎNCHEIERE

Am ales ca temă a lucrării de final de master Transformarea Armatei Române după 1989 deoarece această instituție este unul din pilonii de bază ai societății noastre, este o instituție față de care am o sinceră și profundă admirație și un respect absolut. Știu că militarii români au contribuit – până în anul 1989 – la realizarea multora dintre obiectivele industriale cu care și azi ne mândrim, dar mai știu și că au contribuit la decisiv la admiterea țării în NATO, precum și la integrarea ei în Uniunea Europeană.

Așa cum arătam în partea introductivă, cuvintele armată și securitate sunt strâns legate între ele. “Totuși, după 1990, securitatea înseamnă, paradoxal, la prima vedere mai puțină apărare. Dilema de apărare, atât de puternică în timpul războiului rece, a fost înlocuită cu dilema de securitate, în care factorul militar joacă în continuare un rol important, deși nu atât de important ca înainte, dar nu în domeniul apărării, ci în cel al prevenirii conflictelor și al menținerii păcii”. Așadar, și după 1990, armata rămâne una din instituțiile de bază ale statului, o instituție în care lumea are, după Biserică, cea mai mare încredere.

Transformările din armata României au fost generate de schimbarea contextului internațional la sfârșitul anilor 80, respectiv căderea comunismului; schimbarea majoră pe tărâm militar a fost reprezentată de trecerea de la confruntare la cooperare.

La summit-ul de la Roma, în noiembrie 1991, s-a adoptat noul concept strategic al NATO. Securitatea însemna cooperare și menținerea unei capacități colective de apărare; conceptul prevedea reducerea numărului de arme nucleare și schimbări majore în forțele militare integrate în NATO, prin “reduceri substanțiale ale dimensiunilor și pregătirii acestora, îmbunătățiri ale mobilității, flexibilității și adaptabilității în cazul eventualelor incidente și o folosire mai largă a formațiunilor multinaționale”. Tot la acest summit au fost adoptate măsuri de raționalizare a structurii de comandă a NATO, de adaptare a măsurilor și procedeelor de planificare a apărării, avându-se în vedere viitoarele cerințe privind rezolvarea situațiilor de criză și menținere a păcii.

În luna ianuarie 1994, la întâlnirea la nivel înalt a Consiliului Nord Atlantic, la Bruxelles, s-a lansat o nouă inițiativă majoră în sprijinul stabilității și securității europene. Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) precum și alte state, printre care și România, au primit invitația de a participa la un program de cooperare cu NATO, respective Parteneriatul pentru Pace (PfP). Începând de atunci, acest Parteneriat a devenit o componentă fundamentală a securității în zona Euro-Atlantică și ocupă un rol central în actuala Alianță. Invitația a fost adresată tuturor statelor participante la NACC, precum și altor state prezente la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), care și-au exprimat dorința de a contribui în cadrul programului.

Asistăm, așadar, la o preluarea misiunilor de proiectare și menținere a păcii (internaționalizarea misiunilor) concomitent cu reducerea rolului intern a armatei – se trece de la armata de masă, specifică perioadei comuniste, la o armată de profesioniști, cu alte roluri și misiuni.

Trecerea de la armata de masă la cea de profesie, ca urmare a noilor provocări ale mediului de securitate, ale revoluției în domeniul militar, ale globalizării, va conduce, probabil, la diminuarea, în timp, a sentimentului de apărare a țării la cei care nu au efectuat stagiul militar, iar mentalitățile privind menirea socializatoare a acestuia (serviciului militar) pentru tineri se vor transforma. Considerăm că reforma sistemului de securitate în România este un proces de lungă durată, început în urmă cu douăzeci de ani, și încă în derulare.

În concluzie, se poate afirma că principalele coordonate ale strategiei profesionalizării armatei țării noastre au fost:

adoptarea de măsuri concrete prin care instituția militară a devenit neutră din punct de vedere politic;

crearea cadrului legislativ adecvat unei armate de profesie (acesta, însă, trebuie modificat și adaptat în permanență);

elaborarea diferitelor strategii, doctrine și regulamente; pregătirea unor structuri militare capabile să participe, cu succes, la misiuni atât în țară, cât și în afara ei;

elaborarea unei game diverse de programe, prin înfăptuirea cărora România să poată accede în N.A.T.O.

Întregul demers al profesionalizării armatei a urmat un curs firesc, atent elaborat și îndeplinit pas cu pas, în conformitate cu programele flexibile adoptate în acest scop, dar și cu obiectivele majore stabilite de către factorul politic – aderarea la Alianța nord-atlantică și integrarea în Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, ca jurist, trebuie să remarc și faptul că este necesar ca actualul cadru legislativ referitor la cadrele militare, la alte probleme legate de securitatea și apărarea țării să fie îmbunătățit.

Statutul cadrelor militare, aprobat prin Legea nr. 80/1995 este depășit, chiar dacă, de-a lungul anilor, a suferit nenumărate modificări/adaptări/actualizări; este, totuși, o lege concepută în perioada în care România nu era nici țară membră NATO, nici membră a Uniunii Europene. Și este important să avem un statut nou, modern, deoarece acesta se aplică atât în Ministerul Apărării Naționale, cât și în toate celelalte structuri militarizate. Sau, poate, o altă soluție ar fi ca fiecare structură din sistemul apărării și securității naționlae să aibă, pentru personalul din compunere, un statut specific.

Totodată, consider insuficient cadrul legislativ referitor la problemele legate de securitate, tot raportat la contextual actual (respectiv România – stat membru N.A.T.O. și U.E.). Există Legea nr. 51/1991 a siguranței naționale, cu modificările și completările ulterioare, care este în vigoare și astăzi; aceasta a apărut la începutul anilor 90, reflectând realitățile de atunci. O condiție esențială de securitate este respectarea legii și protecția ei. De multă vreme, pe rolul Parlamentului există un pachet de legi în domeniul securității și siguranței naționale care, însă, nu este finalizat și luat în dezbaterea celor două camere pentru a fi supus votului. Pachetul de legi privind siguranța națională este format din cinci proiecte legislative: legea siguranței, legile privind organizarea Serviciului Român de Informații și Serviciul de Informații Externe, statutul ofițerului de informații precum și legea privind activitatea de informații și contrainformații. În consecință, până la publicarea acestor legi în Monitorul Oficial și intrarea lor în vigoare putem spune că ofițerii (lucrătorii) în acest domeniu nu sunt protejați, drepturile și obligațiile acestora nu sunt clar reglementate, nu sunt definite conceptele cu care se operează în acest domeniu. Mai mult, lipsa acestui cadru legislativ ar putea duce la situații paradoxale și de nedorit cum ar fi intrarea – prin activitățile desfășurate – sub incidența Codului Penal (săvârșirea de infracțiuni) atât pe teritoriul național, cât și în afara granițelor țării. Ca să nu mai vorbim de faptul că și legile serviciilor trebuie revăzute cu mare atenție, fiind concepute în anii 90.

Am vorbit de proiecte legislative, absolut necesare, dar cred ca e la fel de importantă și o bugetare corespunzătoare a armatei pentru realizarea programelor majore de achiziții în acest domeniu întrucât numai o armată bine echipată și modern înzestrată va fi capabilă, în orice moment, să își îndeplinească misiunile.

Bibliografie

Cărți, reviste, alte publicații

Gabriel Gabor – Transformarea organizațiilor militare în geopolitica globalizării, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2010

Aurelian Rațiu – Coordonate conceptual-doctrinare ale transformării Armatei României (în Revista Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, nr. 3 (51), 2008

Ionel Nicu Sava – Teoria si Practica Securității, Suport de curs, Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Master „Studii de Securitate”, 2007

Ionel Nicu Sava – Studii de securitate, Centru Român de Studii Regionale, București, 2005

Ionel Nicu Sava – Civil Military Relations, Western Assistance & Democracy in South Eastern Europe, Conflict Studies Research Centre, August 2003

Vasile Băețelu – Modernizarea organizării si mobilizării armatei, Editura Militară, București, 2003

Dr. Petre Duțu, Dr. Constantin Moștoflei, Alexandra Sarcinschi – Profesionalizarea Armatei României în contextul integrării în N.A.T.O., Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Bucuresti, 2003

Vasile Paul – Conflictele secolului XXI, Editura Militară, București, 1999

Nicu-Ionel Sava ș.a. – Armata și societatea, culegere de texte, București, Editura Info-Team, 1998

Manualul NATO, Office of Information and Press NATO – 1110, Brussels, Belgium

Revista Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, nr. 3 (51), 2008

Gândirea Militară Românească nr. 6/2002

Mihai Cioc – Pagini din gândirea economică militară românească, Editura Militară, București, 1983

Gerg Henrik von Wright – Normă și acțiune, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Surse INTERNET

www.presidency.ro

www.mapn.ro

www.lumeamilitara.ro

www.curierulnational.ro

http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/08/dinamica-fenomenului-militar-romanesc-militar-romanesc-dupa-1990-in-relatie-cu-factorul-politic-si-social/

http://www.docstoc.com/docs/144922333/transformarea-armatei-romane

Armata Romana ieri si astazi. 22 de ani dupa…

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Martie/Radu%20Gheorghe%20-%20Recrutarea%20elitelor%20militare%20in%20armata%20Romaniei/REZUMAT%20TEZA%20DOCTORAT.doc

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/armata_si_societatea_civila.pdf

http://www.clr.ro/menu1/manualul%20nato.pdf

Documente, acte normative

Constituția României

Strategia Națională de Apărare a Țării din 2010

Strategia Națională de Apărare a Țării din 2008

Strategia de transformare a Armatei Române, 2007

Strategia de Securitate Națională a României, 2006

Ordonanța Guvernului nr. 7 pe 1998 privind unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naționale

Legea nr. 80 din 1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării naționale

Lege nr. 384 din 2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare

Convenția din 3 noiembrie 1990 cu privire la nivelurile maxime pentru cantitatile de armamente conventionale si tehnice ale Republicii Populare Bulgaria, Republicii Federative Cehe si Slovace, Republicii Polonia, României, Republicii Ungare și Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (Budapesta)

Tratatul privind fortele armate conventionale in Europa, 1990 (Paris)

Tratatul Nord-Atlantic, Washington DC, 4 aprilie 1949

Bibliografie

Cărți, reviste, alte publicații

Gabriel Gabor – Transformarea organizațiilor militare în geopolitica globalizării, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2010

Aurelian Rațiu – Coordonate conceptual-doctrinare ale transformării Armatei României (în Revista Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, nr. 3 (51), 2008

Ionel Nicu Sava – Teoria si Practica Securității, Suport de curs, Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Master „Studii de Securitate”, 2007

Ionel Nicu Sava – Studii de securitate, Centru Român de Studii Regionale, București, 2005

Ionel Nicu Sava – Civil Military Relations, Western Assistance & Democracy in South Eastern Europe, Conflict Studies Research Centre, August 2003

Vasile Băețelu – Modernizarea organizării si mobilizării armatei, Editura Militară, București, 2003

Dr. Petre Duțu, Dr. Constantin Moștoflei, Alexandra Sarcinschi – Profesionalizarea Armatei României în contextul integrării în N.A.T.O., Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Bucuresti, 2003

Vasile Paul – Conflictele secolului XXI, Editura Militară, București, 1999

Nicu-Ionel Sava ș.a. – Armata și societatea, culegere de texte, București, Editura Info-Team, 1998

Manualul NATO, Office of Information and Press NATO – 1110, Brussels, Belgium

Revista Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, nr. 3 (51), 2008

Gândirea Militară Românească nr. 6/2002

Mihai Cioc – Pagini din gândirea economică militară românească, Editura Militară, București, 1983

Gerg Henrik von Wright – Normă și acțiune, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Surse INTERNET

www.presidency.ro

www.mapn.ro

www.lumeamilitara.ro

www.curierulnational.ro

http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/08/dinamica-fenomenului-militar-romanesc-militar-romanesc-dupa-1990-in-relatie-cu-factorul-politic-si-social/

http://www.docstoc.com/docs/144922333/transformarea-armatei-romane

Armata Romana ieri si astazi. 22 de ani dupa…

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Martie/Radu%20Gheorghe%20-%20Recrutarea%20elitelor%20militare%20in%20armata%20Romaniei/REZUMAT%20TEZA%20DOCTORAT.doc

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/armata_si_societatea_civila.pdf

http://www.clr.ro/menu1/manualul%20nato.pdf

Documente, acte normative

Constituția României

Strategia Națională de Apărare a Țării din 2010

Strategia Națională de Apărare a Țării din 2008

Strategia de transformare a Armatei Române, 2007

Strategia de Securitate Națională a României, 2006

Ordonanța Guvernului nr. 7 pe 1998 privind unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naționale

Legea nr. 80 din 1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării naționale

Lege nr. 384 din 2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare

Convenția din 3 noiembrie 1990 cu privire la nivelurile maxime pentru cantitatile de armamente conventionale si tehnice ale Republicii Populare Bulgaria, Republicii Federative Cehe si Slovace, Republicii Polonia, României, Republicii Ungare și Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (Budapesta)

Tratatul privind fortele armate conventionale in Europa, 1990 (Paris)

Tratatul Nord-Atlantic, Washington DC, 4 aprilie 1949