Transferul Sunetului In Rechea Afectata de Miringoscleroza

Cuprins

1. Introducere

2. Noțiuni de anatomie și patologie

2.1. Anatomia urechii.Generalitați

2.2. Miringoscleroza

3. Model CAD

4. Simulare FEM

5. Concluzii

Bibliografie

1. Introducere

Sensibilitatea auditivă

Excitantul specific este dat de undele sonore emise de corpuri in vibrație și care se propagă prin aer sau apă și care determină intrarea in rezonanță a unor structuri specializate. Excitantul constă în schimbarea aritmică a presiunii sau o schimbare ritmică a undelor într-un mediu elastic în câmp îndepărtat.

Limitele spectrului auditiv nu este dată de sensibilitatea celulelor senzoriale, ci de capacitatea mecanică vibratorie a structurilor conducătoare externe ce reprezinta efectul unui analizator periferic care premerge procesele senzoriale, acționând ca un filtru.

Undele sonore se pot propaga numai în spații ocupate de materie. Undele eslastice longitudinlare prezintă o oscilație a particulelor materiale în plan orizontal pe direcția propagării sunetului. În mișcarea de dute-vino a particulelor materiale, viteza maximă de deplasare se realizează în punctul de repaus, dând amplitudinea vitezei sunetului. Prin aceste mișcări ale particulelor materiale se înregistrează o alternanță regulată între zone cu mediu rarefiat cu mediu mai compact în transmiterea undelor sonore. Aceste variații de presiune apărute în transmiterea undelor sonore se suprapune presiunii atmosferice. O oscilație sinusoidală reprezintă un ton. Sunetele sunt amestecuri de tonuri, iar zgomotele sunt oscilații neperiodice ce nu se pot descompune in oscilații sinusoidale simple. Un ton se caracterizează prin înalțime și intensitate.

Înălțimea este dată de numărul de oscilații pe secundă (frecvență masurată in Hertz, Hz), iar intensitatea este dată de amplitudinea oscilației. Intensitatea sunetului măsoară cantitatea de energie ce traversează unitatea de suprafață așezată perpendicular pe direcția de propagare sau prin mărimea presiunii pe unitatea de suprafață.

În fiziologie se folosește o scară logaritmică a intensității sunetului exprimată în decibeli. Două sunete se deosebesc prin intensitatea de 1 bel când raportul de mărime dintre ele este de 1/10. Punctul ″0″ al scalei are intensitatea I0=10-16 W*cm-2. Între intensitatea sunetului (a excitantului) și intensitatea excitației electrice induse este o relație logaritmică: la creșterea primei cu un ordin de mărime de 101, excitația crește cu o unitate (legea Weber-Fechener).

Structurile funcționale care primesc și conduc excitantul la celulele senzoriale funcționează ca un receptor de presiune sau ca receptor al vitezei (mișcării) particulelor. În primul caz, excitantul îl constituie presiunea recepționată, în al doilea caz mișcarea individuală a particulelor din mediu ce acționează asupra structurilor senzoriale.

Intr-o undă sonoră staționară, presiunea maximă se înregistrează la viteza minimă a prticulelor și invers. Reacțiile celor două tipuri de receptori vor fi diametral opuse; la reactivitatea maximă a receptorului de presiune se înregistrează concomitent reactivitatea minimă a receptorului de viteză.

2. NOȚIUNI DE ANATOMIE SI PATOLOGIE

2.1. Anatomia urechii. Generalitați

Urechea

Urechea poate fi subdivizată în trei mari categorii: urechea externă, urechea medie și urechea internă care este asociată osului temporal al craniului. Fiecare ureche este un receptor ce ajută la colectarea, conducția, modificarea, amplificarea și analiza undelor sonore complexe. Acestea conțin de asemenea receptori pentru echilibru.

Urechea externă cuprinde pavilionul urechii și conductul auditiv extern. Pavilionul urechii împreună cu conductul auditiv extern sunt alcătuite din structuri fibrocartilaginoase ce sunt atașate pielii cu ajutorul pericondtului și periostului propriu.

Pavilionul prezintă mai multe elemente, și anume:

-helixul

-antehelixul

-fosa triunghiulară

-conca

-șanțul helixului

-lobul urechii

Conductul auditiv extern are forma literei S ușor înclinată și este alcătuit în porțiunea exernă din țesut fibrocartilaginos acoperit cu piele ce prezintă foloculi pilosebacei și glande ceruminoase, iar pe langă aceștia, și o porțiune internă de naturăaosoasăasituată la nivelulaosuluiatemporal. Esteadelimitataanterioradeaarticulațiaatemporo-mandibulară,aposterior deaprocesul mastoid, inferiorade glandaaparotidă, iarasuperior deabaza craniului.

Urechea medie constă dintr-o cavitate în care se află aer situată între membrana timpanică și membrana fereastrei ovale. Acest spațiu este conectat prin Trompa lui Eustache la peretele posterior al nazofaringelui și conține trei oscioare mici care formează un lanț conectat la cele două membrane enumerate mai sus.

Casa timpanului poate fi prezentată sub forma unui cub ce descrie:

un perete extern reprezentat chiar de timpan care are pe fața externă piele (tegument) și pe cea internă o mucoasă. Timpanul are mai multe porțiuni:

O porțiune superioară care mai este denumită pars flacida și o porțiune inferioară găsită în carțile de specialitate sub denumirea pars tensa. Cele două se prind la periferie la nivelul șanțului timpanal cu ajutorul ligamentului Gerlach. Ligamentul spre partea sa mediană se răsfrânge pe apofica ciocanului rezultând astfel ligamentele timpano-maleolare. În mijlocul membranei timpanice se găsește umbo, la nivelul căruia ajunge ciocanul prin intermediul mânerului său.

pereteleainternase împarte înadouă porțiuni:auna superioarăareprezentată dearelieful canaluluiasemicircular extern și unaainferioara ce are în componență fereastra ovală, fereastra rotundă, sinus timpani și promontoriu. Corespunzător ampulei canalului semicircular posterior se află sinus timpani situat în spatele celor două ferestre.

La nivelul peretelui posterior există aditus ad antrum, o formațiune anatomică sub forma unui canal ce asigură transmiterea informației între urechea medie și mastoidă. Aici se mai regăsește și piramida ce reprezintă o proeminență pe care se inseră mușchiul scăriței și recesul facialului, alături de o zonă depresionară ce se folosește de cele mai multe ori pentru ajungerea după intervenția chirurgicală la casuța timpanului.

Peretele anterior întâlnit și sub numele de peretele tubocaroditian prezintă la nivelul său orificiul trompei lui Eustachio, dar și canalul mușchiului ciocanului.

La nivelul casei timpanice se găsește și lanțul osicular alcătuit din cele trei oscioare: ciocan (malleus), nicivală și scariță, a carui scop este de a transmite prin vibrațiile lor sunetele primite de la timpan către fereastra ovală. Mișcarea întregului lanț osicular este inițializată de către mușchiul scariței și a mușchiului tegmen timpani.

Procesul mastoid este format din mai multe cavitați pneumatizate ale căror interior este căptușit cu mucoperiost. Procesul în sine de pneumatizare a cavitaților se desfașoară din primul an de viață pâna în jurul vârstei de 12 ani. Comunicarea dintre urechea medie și procesul mastoid se realizează cu ajutorul aditusului ad antrum.

Trompa lui Eustache este un canal de legătură între urechea medie și rinofaringe. Aceasta egalizează presiunea pe ambele fețe ale timpanului. Este alcătuită dintr-o porțiune osoasă, la exterior și la interior, dintr-o porțiune cartilaginoasă. Mușchii care determină prin contracția lor închiderea și deschiderea trompei sunt mușchii peristafilin extern și peristafilin intern.

Urechea internă se află la nivelul stâncii temporalului și prezintă două porțiuni: una dintre ele pentru funcția acustică a urechii și cealaltă pentru funcția vestibulară, a echilibrului. Labirintul este, generic vorbind, o multitudine de canale interconectate. Astfel există două mari labirinturi sunt reprezentate de labirintul membranos și labirintul osos.

Labirintul membranos este umplut cu un fluid borgat în K (potasiu) ce poartă denumirea de endolimfă ce conține celule senzoriale ciliate. Este impărțit într-un labirint vestibular și unul cohlear, conetctate între ele prin ductul reuniens. Vestibulul membranos conține utricula și sacula interconectate întreaele prin intermediulaductului utriculo-sacular în care se deschideacanalul endolimfatic. Acest canal se termina în capăt de sac, formând sacul endolimfatic la nivel epidural. Nu se cunoasște cu exactitate modul în care funcționează sacul endolimfatic, dar se crede că acesta are un rol secretoriu și că este foarte important în reglareaaendolimfeiașiaa proceseloraimune de la nivelulaurechii interne.

Labirintulavestibularaeste format din trei canale semicirculare, sacula și utricula, ductul reuniens, ductul utriculo-sacular, ductul endolimfatic, sacul endolimfatic. Labirintul membranos al cogleei este ductul coglear ce realizează o rulare de două ture și jumătate în jurul unui ax central ce poartă denumirea de columelă. Canalele semicirculare membranoase se aflaalocalizate în canaleleasemicirculareaosoase, fiecare prezentând câte un brațaampular și unulaneampular. La nivelul brațului ampular se pot identifica creasta ampulară alcatuită din epiteliu senzorial, cupula terminală alaturi de terminațiianervoase.aCohleea membranoasăaeste un canalaspiralat membranosasituat în interiorul canalului cohlear. Ea incepe la nivel vestibular printr-o extremitate localizată la nivelul recesului cohlear, iar comunicareaacohleei cu saculaase face prin intermediulaductuluiareuniens. Cohleea membranoasă, alături de lama spirală, împart ductul spiral cohlear osos în două scale: vestibulară și timpanică.

Canalele semicirculare osoase sunt trei la număr și sunt localizate superior și posterior față de vestibul. Ele se deschid prin două brațe la nivelul vestibulului: brațul ampular prin care trece nervul vestibular, mai exact fibre ale acestuia și unul neampular. Pentru canalele semicirculare anterior și posterior se unirea brațelor neampulare și se deschid la nivelul vestibulului printr-un orificiu.

Cohleea reprezintă un labirint ce se răsucește de două ori și jumătate, începând de la nivelul peretelui inferior al vestibulului și terminându-se în fund de sac. Spirala astfel formată de cohlee are în centrul său columela, o formațiune conică alcatuită din țesut sponcios. Capsula cohleară are mai multe porțiuni:

O porțiune axială ce formează în raport cu columela șanțul spiral pe marginea căruia se prinde lama spirală alcătuită la rândul său din:

bază ce alcătuiește împreuna cu șanțul spiral canalul lui Rosenthal,

o lamelă vestibulară îndreptată spre vârful cohleei

o lamelă timpanică îndreptată spre baza cohleei

o margine liberă ce se continuă cu ductul cohlear

spațiul intralamelar la nivelul căruia trec axonii neuronilor ganglionului spiral

o porțiune interspirala ce se găsește în componența septului spiral.

o porțiune periferică denumită generic capsula cohleară propriu-zisă.

2.2. Miringoscleroza

În anul 1873 a fost introdusă pentru prima dată noțiunea de timpanoscleroză apoi a fost introdus prin Zollner in anul 1955 iar apoi in literatura engleză in anul 1995.

Timpanoscleroza este termenul medical pentru cicatrici de timpan. Cicatrizarea are loc după ce timpanul este accidentat sau după o intervenție chirurgicală. De obicei o zonă albă mica poate fi văzuta după ce o persoană a avut tuburi de ventilație ale urechii medii. Cicatricile de pe timpan arată alb stralucitor. Timpanoscleroza și colesteatomul congenital poate fi uneori confundate deoarece acestea sunt ambele leziuni albe vazute pe, sau sub timpan.

Timpanoscleroza este o stare anormală a urechii medii în care există depozite calcaroase in membrana timpanica, cavitatea timpanică, lanțul de oscioare și ocazional în mastoid. S-a stabilit că leziunile de bază ale timpanosclerozei se găsesc în submucoasa.

Cele mai frecvente modificări patologice sunt necroză, calcifiere, fibroza si osificare. S-a observat, de asemenea, că procesele degenerative implică nu numai țesutul conjunctiv si epiteliul membranei timpanice. Mastoid, care pot fi implicat în toate formele de otită, poate fi de aseme- nea afectat de timpanoscleroza.

Schuknecht (1974) a descris timpanoscleroza ca îngroșarea și fuziunea fibrelor de colagen într-o masă omogenă cu depunerea finală a intracelular dispersate și calciu extracelular și cristalelor de fosfat. Aceste mase pot să apară sub forma de depozite, izolate în membrana timpanică.

Miringoscleroza poate să apară la orice vârstă.

Analiza rezultatelor intraoperatorii si a datelor audiometrice au arătat ca gradul de pierdere a auzului cauzată de timpanoscleroza este direct proporțională cu gradul de implicare osicular.

IMAGINI REPREZENTATIVE:

Bibliografie:

Hipoacuzie

http://anatomie.romedic.ro/urechea