Trairi pe Marginea Clipei

TRAIRI PE MARGINEA CLIPEI

Întâia scrisoare

Mă plâng uneori de singuratate; n-ar trebui să fac asta fiindcă de multe ori o aleg. Îmi relata mama mea că atunci când eram micuță, plângeam dacă erau persoane în încăperea unde mă aflam; odată rămasă singură, mă linișteam.

O să mă leg azi doar de un singur aspect al felului meu de a fi și care mi-a creat mereu neplăceri.

În viata mea, ca orice femeie, am fost admirată, iubită, adorată chiar de unii barbați, dar, nu cred că am fost vreodată cu adevarat fericită. Am un dar aparte să mă fac iubită de la prima vedere, dar mai am "darul" de a adopta o anumită "tactică" savantă față de admiratorii mei, care uneori mi-au adus acuzația de cochetarie; descurajez pasiunile pe care le stârnesc fără a le respinge, mă emoționez de suferința pe care o provoc, reînsuflețesc speranța fără să-mi dau seama și o distrug apoi prin nepăsare. Cred că sunt o adevărată vrăjitoare în arta de a preschimba pe nesimțite dragostea în prietenie, lasându-i acesteia toată floarea, tot parfumul primului sentiment. Sunt tentată să opresc totul în aprilie. Poate mă tem de toamnă, cine știe… Asta nu înseamnă că n-am fost uneori si învinsă de propriile slăbiciuni. Atunci am iubit peste măsură. Prea risipitoare mi-a fost inima. Uneori am căutat aroma portocalilor sub copaci de mere padurețe… Alteori mi s-a dat mai mult decât am nazuit…, dar, de fiecare dată, am fost tentată să fug…, să dispar…, definitiv…

A doua scrisoare

O să-ți vorbesc și azi despre mine; sper să nu te plictisesc. Îmi spui uneori că fac prea multă autoanaliză. Probabil. Și totuși, nu cred că am ajuns să mă cunosc destul nici eu insămi; umblu prin suflet de parcă aș călători pe niște meleaguri, pe care, deși le-am cutreierat de sute de ori, tot necunoscute mi se par.

Acum, de exemplu, mă răscolesc ecouri vechi dintr-un timp de mult apus. Mă văd copilul fericit de altădată și-mi fulgeră prin minte crâmpeie a ceea ce-am făcut cândva. În sufletul meu a înviat ceva aidoma unei melodii uitate, de care-ți amintești seara in amurg, în acele ore line, când memoria ți se lasă pradă amintirilor, hoinărind prin trecut ca o fantomă printre ruine.

De cele mai multe ori când rămân singură și sunt convinsă că nu mă poate deranja nimeni, trag sertarul secret al sufletului meu și îmi scot relicvele. Ce departe e acum frumoasa mea copilarie.. și neprihanita mea tinerețe… și satul în care am fost cândva cu adevarat fericită… Dacă aș fi rămas acolo, probabil viața mea căpăta un alt echilibru. Acum…, locul meu nu mai e nicăieri. Doar un dezrădăcinat ca mine poate întelege asta…

A treia scrisoare

Primul gând care mi-a trecut prin minte atunci când am deschis calculatorul a fost să recitesc conversația noastră de aseară și să-ți scriu; nu știu câtă nevoie ai tu de cuvintele mele nerostite, dar eu am nevoie să ți le scriu. Uneori mă deranjează faptul că mi-ai devenit dependent; ești doza pe care trebuie sa o iau din când in când. Să nu te sperie acest lucru; nu aș vrea sa te îndepărtez spunându-ți asta. Trebuie însă să-mi clarific ce reprezinți tu deocamdată pentru mine și e foarte greu să departajez lucrurile.

Îmi petrec zilele în starea aceea de așteptare pe care o avem în unele după-amieze de plictiseală; mereu, la fel ca în prima zi, mă trezesc dimineața sub împunsătura solitudinii. A-ți descrie neliniștile și frământările mele este imposibil și nici nu cred că te-ar interesa.

Cred că mi-ar fi suficientă doar prietenia ta. Ea te-ar păstra mereu lângă mine. Iubirea e ceva absurd; dacă am gusta din ea pană la fund, ne-am sătura și ne-ar cuprinde dezgustul; dacă ar fi s-o păstrăm neîntinată, am regreta într-o zi prostia si lașitatea de a nu fi-ndrăznit. Iubirea nu caută altceva decât să devină obișnuință, viață în comun, o singură carne formată din două, și cum ajunge astfel e moartă. Așa că…, mai bine prietenia. Ea poate rămâne mereu. Dar oare se poate doar prietenie între un bărbat și o femeie ?

A patra scrisoare

După cum iți spuneam, îmi place cartea pe care o citesc acum și în care TU ești personajul principal. Îmi place eroul cărții. Mă atrage. E însă o carte greoaie și mai am înca mult de parcurs din ea. Se citește greu. Nu-i pot intui încă finalul. Dar ce poate fi "alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților" ? Și când afli o carte bună, nu mai simți nici plictiseală, nici mâhnire, nu te mai temi de sărăcie, iar moartea nu te mai sperie….

A cincea scrisoare

Mă bucur că-ți lipsesc uneori. Tu… îmi lipsești mereu… Am avut întotdeauna o oarecare antipatie pentru cuvântul dulceag, pe care-ți vine atât de ușor să-l așterni pe hârtie și care nu spune nimic. În orice caz, cred că frecvența scrisorilor mele ar putea să suplinească orice dulcegărie a expresiei pe care, totuși, dacă ar fi să le recitești, va trebui s-o găsești în fiecare din ele. Cât de mult folosește o întâlnire într-o scrisoare… Este ca un clipocit de apă la malul unui lac ce desparte doi oameni… Tocmai m-am surprins, în vreme ce-ți scriam propozitia de mai 'nainte, privind în sus, pe messenger, de parcă te-ai fi aflat acolo… Măcar de-ai rămâne mult timp acolo…sus…

A șasea scrisoare

Cred că în zadar încercăm să fugim de ceea ce ne atrage… Imaginea sa, mai iute decât marea și vânturile, ne urmărește până la capătul lumii; și oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajută să trăim… Acest sentiment îl simt atât de puternic, de frumos, încât până și aparența, mirajul iubirii, mă amăgește și îmi produce aceleași emoții ca și ea însăși… Sunt apropieri ce ne îndepărtează și ne fac să uităm de ceea ce ne unește cu cineva, dar sunt îndepărtari ce ne apropie și ne fac să ne amintim de ceea ce ne unește… E bine să spunem mereu ce simțim sau gandim… Dacă aș ști că asta e ultima oară când îți scriu, sau ultima oară când tu citești cuvintele mele, ți-aș spune "te iubesc" și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja stii… Dar știu că nu e ultima oară… și mă abțin…

A șaptea scrisoare 

Toată viața m-am uitat la trenurile care vin și pleacă din gară. Accelerate, personaluri, tren rapid, cine le mai deosebește? Și totuși niciodată n-am îndrăznit să urc. Păreau fie prea luxoase, fie prea sărăcacioase pentru mine. Nu-mi găsesc locul în lumea aceasta plină de trenuri. Probabil nici n-am să recunosc trenul albastru, când va opri în gară, dacă nu cumva a trecut. O să cred că e un tren ca oricare altul, între miile de trenuri ale lumii. Deși trenul acela e doar al meu, va pleca complet gol din stație, sau poate va urca un alt pasager, care nici el nu și-a recunoscut trenul lui albastru, dar cui îi mai pasă? E un lucru frecvent să încurci trenurile în gară. E mult mai simplu să stai să le privești; mai ales vara, stai întins pe iarbă, asculți greierii si din când în când arunci o privire la trenuri… Unele sunt mai noi, vopsite cu grijă, cu roțile frumos nichelate, altele sunt pline de praf, le simti grele, stabile, parcă răsuflă greu, trenuri vechi, marfă de calitate, dar aspectul le strică toată frumusețea lor de oțel forjat… Unele sunt sprintene, fluieră șmecherește, te îmbie, te cheamă, altele țipă doar neauzite de nimeni. Cel mai frumos si mai mândru tren, însă, e trenul deraiat, căutător de alte spații… Trenul meu și-a găsit și călătorul și gara când te-am simțit pentru prima dată undeva, pe iarba de lângă calea ferata… Mi-e teamă însă… să nu rămân în gară…

A opta scrisoare

"Sunt călător fără permis prin lumea ta, cobor din când în când, între două apusuri infinit de albastre. Mă așez preț de o clipă la marginea zdrențuită a altei nopți departe de tine și nimeni nu va ști, că seara, sufletul meu, ca țărmul care se modelează din mare, ia forma uitată a trupului tău. Sunt aici, aproape, împărțită între senzația de verde și urma pierdută a pașilor tăi noaptea tarziu. Va veni un anotimp în care vorbele noastre vor căpăta cenușiul perfectului compus și atunci am să inventez un dialect al inimii fără timpul trecut în care târziul va avea numai valoare istorica în muzeul sentimentelor uitate."

A noua scrisoare

Încă o dimineață în care aștept ceea ce nu va veni, poate, niciodată… Încă o zi pierdută departe de TINE… Încă un pas, încă un zâmbet, încă o iluzie… Sau poate că nu… Mi-e teama… Totul se poate destrăma ca un castel de nisip la atingerea mării, ca o picătură de rouă la sarutul diminetii… Ce aștept de la tine… nici eu nu știu…Poate IUBIRE sau, poate, doar pe TINE…

A zecea scrisoare

M-am gândit mult la discuția noastră de aseară, la ceea ce mi-ai spus tu… Cred că ai dreptate… Ar trebui să mă redescopăr în multe privințe… Mereu am evitat răsfrângerile înlauntru, asupra mea… Sau poate n-am avut timp… Tumultul vieții de toate zilele cu îmbulzirea de fapte mărunte, toate exterioare, mă osteneste…, dar mă și ferește de singuratate… Mereu am evitat să mă opresc… Mereu am mers cu alții si printre alții… E timpul să merg puțin singură și să mă reculeg… Poate voi reuși să fac o analiză obiectivă a ceea ce are legătură directă cu sufletul meu și cu trecutul acestui suflet…

Și cred că ceva am descoperit… Inima mea se află la o răspântie și nu știu încotro să pornesc… Te-am întâlnit pe tine atunci când în sufletul meu nu era decât frig și întuneric… Acum mi-l încălzești ca un soare tomnatic… Uneori mai dispari dupa nori… Mă simt bine… Dar uneori am nevoie să-mi întăresc încrederea în mine, să aud anumite lucruri care îmi măgulesc orgoliul… E un soi de vanitate… Nu are legătură cu ce simt pentru tine… Sunt chestiuni total diferite… Cochetez cu câte un necunoscut… Da, m-ai ghicit… Îmi place din când în când flirtul și frivolul… Dar am o motivație… Nu e din superficialitate… Așa devin mai sigură de mine… Și nu e drept… Uneori calc peste cadavre pentru a-mi satisface această vanitate… Nu e drept față de altii… Dar asta sunt…

A unsprezecea scrisoare

Se presupune că trebuie sa fim buni; că trebuie să iubim, să întelegem și să iertam… Se pare că acestea sunt concepte pe care nimeni nu mai dorește sau nu mai poate să le aplice… Trăiesc în mijlocul unei lumi care mă sufocă… Orbecaiesc si sper…Sper totuși că undeva, cândva, voi gasi o lumină aprinsă, o fereastră spre care să alerg, o ușă care sa se deschidă… Doresc cu disperare să zbor… ca într-un vis vechi si dulce… Să zbor peste apele verzi ale mării, să mă îmbrac cu spumă și cu alge… De ce visul meu devine dintr-odată urât? De ce simt că o să mă sufoc, că algele o să mă tragă în adânc, că o să mă înec?… Cred că va trebui să știu să devin sirenă… să pot să înot cu delfinii, să poposesc pe fundul mării fară teamă, să privesc soarele împraștiat pe luciul apei de deasupra mea…

Să privesc de pe o stancă pustie cum vântul se pregătește de furtună…, să mă agăț de ea și să văd cum în jurul meu, pe marea infuriată se împraștie fulgerele… Mă simt doar… singură… și nu mi se pare drept… să stai in mijlocul furtunii pe o stancă… în apele inghețate… și spuma mării să se impraștie în jurul tau… să îți culegi micuțele scoici care s-au prins in părul tău… și să fii atât de singură…. Mi-e dor să nu mai fiu singură… dar iată că vreau izolarea… Nici eu nu mă mai ințeleg… Mi-e dor să am cui să-i spun cât sunt de singură…

A douasprezecea scrisoare

Am mai facut o noapte alba cu gandul la tine… Oare cate vor mai fi de acum inainte?… Mi-ai rascolit trupul si sufletul intr-un fel aparte… strain pana acum fiintei mele… Te caut…te caut mereu, in fiecare clipa, in fiecare gura de aer pe care o respir, in fiecare lucru pe care il ating… Te caut… Alerg prin vise dupa umbra pasilor tai… Simt ca ai trecut pe acolo… Cat poti oare spune-n cateva cuvinte si ce cuvinte sa folosesti ca sa spui cat mai mult? Tanjesc dupa lumina sufletului tau, mi-e sete de mangaierile tale, vreau sa-ti aud vocea, sa-ti simt caldura langa mine… Visez ca te tin de mana si mainile tale-s calde… Apoi pierd visul… Mi-esti tare drag… De ce oare?… Pentru ca am privit pe gaura cheii in sufletul tau si am simtit ca langa tine as putea spune ca am ajuns acasa…

Dostoievski spunea undeva ca noaptea crezi mai usor in Dumnezeu; cu alte cuvinte, noaptea predispune la exagerari… Dar ziua…. cand mergi pe strazi si ai impresia ca esti indragostit de un oras intreg, numai pentru ca orasul acela mai e orasul cuiva… asta ce vrea sa insemne oare? Cred ca totul are un farmec aparte, tocmai prin lipsa de precizie, prin ilogic… Mereu am fost o cerebrala… de aceea, nu cunosc om mai inapt pentru o astfel de indragostire subita… Si cred ca acestea se nasc din lipsa de contact cu subconstientul… Pentru majoritatea oamenilor, subconstientul e o absenta miraculoasa, ca si Dumnezeu; cand apare, cand izbucneste mai exact, e splendoarea unei manii sau fatalitatea unei porunci care depaseste puterea mintii si energia vointei… Mintea cade in genunchi si se taraste… oarba…

A treisprezecea scrisoare

Azi, ca sa imi aud gandurile, a trebuit sa-mi ferec usile si ferestrele si sa dau muzica mea preferata la maxim ca sa pot neutraliza manelele ce rasunau dintr-o masina oprita la poarta mea… of… Visez… Ma simt atat de bine invelita in gandurile mele… Nu vreau sa ma goleasca nimeni de iluzii ori sperante, fie ele cat de desarte… Am nevoie de ele asa cum paianjenul de apa are nevoie de globul lui de matase… Imi pastrez acest acoperamant: aerul, cuvintele, dragostea… si, desi stiu ca toate sunt fum si oglinzi, din ele imi trag puterea de a merge mai departe… Te rog pe tine, tu cel care citesti aceste randuri, fii bland si nu-mi spulbera speranta ca intr-o zi va fi altfel…

A paisprezecea…

Cred ca te-am pus putin pe ganduri… N-am vrut asta, crede-ma si nici n-am vrut sa-ti sadesc in suflet acel sentiment de vinovatie sau, doamne fereste, mila… cum ca m-ai face sa sufar… Esti o prezenta de care am nevoie in viata mea… Si nu avem cum simti la fel… In orice relatie unul va iubi mai mult ca celalalt… intotdeauna… Doar ca nu tin in mod deosebit sa ma lamuresti in legatura cu ce simti tu…

Pentru o clipa, aseara, voiam sa renunt… Mi-am dat insa seama ca nu e atat de usor… Asta-i nefericirea noastra… Nu ne putem porni de undeva fara a provoca lacrimi si la un capat, si la celalalt… Mai presus de orice mi-ar lipsi prietenia ta… O pretuiesc mai mult decat iubirea… Mi-am pus ochelari ca sa le pot distinge mai bine… Iubirea stiu c-ar trece mai repede…

Dar te doresc uneori… De ce n-as spune-o? Pana acum am tot slefuit, am ameliorat si am inabusit in mine atatea lucruri incat am ajuns o lasa… Vreau sa fiu eu insami si sa nu fiu judecata pentru ceea ce sunt… Ce simt fata de tine? Mi-e greu sa departajez lucrurile… Mai intai de toate, o mare atractie fizica, apoi un atasament spiritual, o afectiune chibzuita si un respect induiosat… Uneori te vreau langa mine, alteori te vreau doar aici, periodic si constant… Si daca uneori sunt trista nu e din cauza ta… Traiesc des un anume sentiment al zadarniciei… al trecerii timpului in detrimentul nostru… Ma tem ca vom imbatrani, vom rancezi, ne vom inacri si ni se vor tulbura oteturile… Atunci, in acele momente, as vrea sa opresc timpul si sa te am langa mine…

A cinsprezecea…

Astazi sunt melancolica… Astazi imi este dor… Mi-e tare dor… chiar si de cine nu trebuie… Am impresia ca au trecut pe langa mine atatea clipe pe care odinioara nu am stiut sa le pretuiesc… E o zi splendida de toamna; copacii inca verzi, chiar daca pe jumatate, soarele pe cer azi mai bland si mai cald, mai bun (oare pentru cati dintre noi?) … toate acestea mi-au nascut in mine un dor de calatorie undeva… pe alte meleaguri, undeva unde sa fiu doar eu si cerul pe o plaja in nisip (nu in nisipul Saharei) si stelele, si luna…, sa astept un rasarit de soare din mare, sa privesc marea in departare asteptand un vapor al libertatii si sa incep o calatorie pe un titanic care sa nu se scufunde niciodata… Neintelese doruri ma cuprind… vise de fata morgana… Zi de toamna… Nostalgii…

A șaisprezecea…

De cativa ani incoace, apropierea toamnei imi da de fiecare data un sentiment de teama, pe care il depasesc cu greu doar in dupa-amiezile lenese de octombrie, in plimbari lungi, printre copacii incarcati de stralucirea bolnavicioasa a frunzelor ruginite… Teama mea e urma lasata adanc de nostalgia atator veri fascinante, de regretul unor despartiri definitive urmate de singuratati resimtite atat de adanc in sufletu-mi pustiit… N-a fost mereu asa; in copilarie, asteptam cu nerabdare toamna… Imi placeau zilele scaldate in lumina palida a soarelui tomnatic si adoram culorile atat de ireale… Si culmea, cel mai mult imi placeau zilele ploioase in care priveam derutata, prin geamul lichid, miscarile dezordonate ale frunzelor muribunde… As vrea sa fiu iarasi copil… As vrea sa ma mai bucur la fel de toamna aceasta superba… Ascult "Forever autumn" a celor de la … Vreau sa-mi inving teama…Nu trebuie sa mai pierd nimic toamna asta… Nu vreau sa mai pierd… M-as teme prea tare de iarna…

A șaptesprezecea…

As vrea sa strang toate cioburile de gand la un loc, toate fragmentele de vise care mi s-au sfaramat la picioare, sa le decolorez,sa le faramitez si mai mult, sa le transform in papirus virtual, sa fac din ele o carte…Paradoxal, stiu ca n-ar fi nevoie, simt ca incepi sa ma citesti. Poate doar pentru ca te las. Pentru ca nu vreau sa mi se aseze praful pe pagini, pe aripi… Vreau doar sa ma asigur ca imi rasfoiesti nelinistile cu blandete si ca nu sari peste capitolele esentiale… Ma multumesc sa arunc fraze pe hartie si uneori interludii contradictorii in discutiile noastre… Unii oameni se joaca cu focul, eu ma joc doar cu cuvintele… Si nu vreau sa te plictisesc pe repeat…

A optsprezecea…

Mereu ma regasesc printre amintiri… Cand deschid sertarul secret, se imprastie pe covor fragmente din mine… Toate miros a trecutul meu pentru ca il recreaza din imagini subtile… Miros a mainile care mi-au trecut prin par si a parfumurile care odinioara m-au imbatat… N-am aruncat niciodata amintiri pe fereastra; sunt dintre cei care la capatul unui drum isi aduc aminte calatoria si nu uita nici micile suveniruri culese la rascruci… Cand povestile se termina, raman in urma lor cutiile ferecate cu amintiri si poate… cartile…

A nouăsprezecea…

In fiecare dimineata, imi mai decojesc un strat de iluzii de pe gene… Ca si cum visele si urmele lor s-ar spala prea usor, cu apa rece din izvoare de ratiune ori cu lumina unei dimineti singuratice… Inca nu am perdele si primele raze ma lovesc ca si cum ar fi gata-gata sa patrunda prin mine si sa ma inunde cu sinceritatea lor dezarmanta de particule reflectorizante… Si eu incerc sa ma recapat fara a ma reinventa, sa-mi ridic ziduri fara a ma pietrifica pe dinauntru… Azi chiar nu ma simt de piatra… Iti spuneam ca mereu m-am vazut mai frumoasa in oglinzi frumoase; imi plac ramele vechi si imaginile iluzorii… Macar pentru o clipa…

La fel de frumoasa ma simt oglindindu-ma in oameni… Si sunt momente atat de scurte, de pretioase, incat mi-ar placea sa pot scrie doar despre ele… Poate nu vreau sa-mi transform viata in pseudo-literatura, de-aceea n-o fac… Poate imi pastrez oamenii speciali doar pentru mine… Dar nu intr-un insectar… Ma bucur ca am vorbit azi… Discutia noastra mi-a creat o stare buna… Azi stiu ca nimic nu e final, nimic nu e irepetabil… Principiile materiei se aplica si gandurilor…

Am inteles ca pot strange in mana cioburi de univers pierdut, fara sa ma tai… si fara sa ma oglindesc in ce-a fost… Si mai stiu ca ma plac asa cum sunt si ca n-o sa ma schimb niciodata…

A douăzecea…

Peretii camerei mele sunt azi mai primitori si chiar imi zic: "Bine-ai venit acasa! "… Parul mi-e rasfirat pe perna; numar ganduri si suvite la lumina slaba a veiozei… Sunt fericita… A fost bine… A fost ca o ploaie de vara… M-ai sarutat rascolitor si atingerea ta parca mi-a sters toate furtunile din inima mea… E cate putin din toate: nebunie, duiosie, foc si gheata… O ameteala placuta… Sunt slaba si puternica in acelasi timp… Vreau sa fiu libera de tot ce ma sufoca, de locurile carora nu le apartin, de oglinzile care nu-mi reflecta lumina… Vreau sa incep toamna din nou purtand sarutul tau pe buze, mana mea in mana ta calda, dorintele dincolo de cuvinte, infasurate protector in esarfa…

A douăzeci și una…

M-au enervat in ultimele zile… oameni care promit si sunt departe de a-si constientiza responsabilitatea…, oameni care gresesc si nu au puterea sa recunoasca…, oameni care se asteapta sa fie asteptati mereu…, oameni care iau totul de-a gata…, oameni care aleg o cale usoara…, oameni care se izbesc de mine pe strada, se imping si dau cu coatele, fara sa se grabeasca undeva…, oameni care dau din coate, la fel, si in viata…, oameni care uita de unde au plecat…, perioade lungi in care astepti mereu sa se schimbe ceva…, drumuri, fundaturi care duc mereu intr-un zid…, temeri nefondate…, lipsa de curaj…, lipsa puterii de-a recunoaste ca e nevoie de mai mult si ca se poate… Oare de ce niciodata, inainte de-a ucide speranta, nu ucidem indoielile?… De ce?…

A douăzeci și doua…

As vrea sa traiesc doua vieti : una in care as pluti si una in care as indrazni… Viata mea imi pare un puzzle imprastiat; trec de la o stare la alta cu usurinta cu care as da paginile unei carti ; ma citesc si ma recitesc si tot nu inteleg nimic… Nu mai stiu ce caut, daca mai caut… Concret, sunt mai ratacita decat am fost vreodata ; mi-am ramas doar eu… si,ce sa fac cu mine, cu spiritul acesta dual, mereu contradictoriu prin sine? E mai usor sa mi se spuna "esti un copil, dar vei creste" decat "esti o idealista si vei muri incet, pe dinauntru…

A douăzeci și treia…

As vrea sa scriu tot ce-mi trece prin minte, dar e ca si cum gandurile mele ar sta suspendate intre noptile care par uneori nesfarsite si diminetile in care ma arunc in valtoarea vietii cotidiene… Nu pot sa le prind din urma. Mi-e greu sa tin pasul cu tot ce-mi doresc… As vrea sa scriu o mie de randuri si, de undeva de jos, privesc spre nicaieri, sau poate spre tavanul alb-galbui, asteptand somnul, chemand visul, rascolindu-mi amintirile… Din cand in cand imi modelez tristetea in paragrafe seci, reinventand linistea… Alteori incerc sa ma dezvat de construit ziduri si inventat distante… De ce n-as visa? Pana la urma, n-am nimic de pierdut… decat o alta pereche de aripi… E mai bine sa gust fiecare secunda din povestea asta, stiind ca nu se va amesteca cu temeri si cu regrete niciodata…

A douăzeci și patra…

E o minciuna ca scriem ca sa nu fim cititi. Ar fi o risipa de timp si de foi si de cuvinte… Cateodata as vrea sa ma cert, sa ma pedepsesc, sa-mi trag palme in oglinda, asa cum obisnuiam in multe din noptile lungi cu ceata, cand asteptam zadarnic ceva… De ce spun asta? Pentru ca incep sa inteleg, sa disting nuante prin perdeaua de prejudecati anti-oameni pe care mi-am croit-o de ceva vreme incoace… Pentru ca am oameni minunati in jurul meu, care m-au tinut in brate cand idealurile mi se prabuseau, oameni care nu inceteaza sa ma uimeasca vorbindu-mi sau fiind, pur si simplu… Oameni cu care ma aseman pe dinauntru… "I will stand to get by" -iata ce-mi spun atunci cand zilele devin prea gri… Si-mi mai spun ca e firesc sa fiu fragila, umana, eu insami… E chiar frumos… Azi sunt optimista…

A douăzeci și cincea…

Imi dau seama mai mult ca oricand cat de reala e afirmatia "fericirea nu e constructiva"… De zile intregi, plutesc intre realitate si visul devenit realitate, implicit, cu gandurile si randurile in deriva. Nu pot sa creez, ci doar… consemnez. Pana la urma, insa, as fragmenta la nesfarsit clipele astea, iubirea cu viata de fluture… Mi-as face un insectar din amintiri, macar de dragul de-a fi sigura ca le-am trait cu adevarat. E ca si cum orice se poate sfarsi oricand. Nu mi-e usor sa-mi daruiesc si cioburile ramase in suflet, sa ma daruiesc intreaga, cu ochii inchisi… dar mi-e usor sa ma pierd intr-un sarut, fara sa ma gandesc ca… si maine e o zi, fara sa ma gandesc ca s-au inventat, din pacate, verbul "trebuie", adjectivul "necesar" si insasi notiunea de timp…

Ar trebui sa-mi cer iertare ca prind curaj sa-mi intind din nou aripile? Ca las in urma pene smulse pe covorul tau si mi se pare ca… they belong there?

A douăzeci și șasea…

Traiesc intr-o lume in care se alearga dupa bani… Asta e scopul ultim… Uneori incerc sa sfidez asta si incerc sa ma inconjur de mici minuni… Ma incapatanez sa nu cedez atunci cand cercul se strange in jurul meu… Imi place sa simt vibratia anilor care-mi trec printre degete, parfumul vietii care se schimba mereu… Devin, incerc, caut, ma prabusesc si ma ridic… Uneori cred ca nu sunt normala pentru vremurile astea… (normalitatea definita dupa standardele societatii de azi, ma refer)… De ce spun asta? Fiindca ceea ce fac eu ma obliga sa fiu uneori acolo unde se invarte lumea buna… Si totusi, nu am zece perechi de pantofi dupa ultimul trend pe care sa-i asortez la zece rochii elegante si la tot atatea genti… De fapt, port rochii doar la ocazii speciale si uneori vara…

Putinele mele fuste au un mare defect, daca e s-o luam superficial: nu imi lasa lenjeria la vedere… Descopar ca nu ma incadrez nici la categoria machiaj: n-am trei culori de rimel, ma enerveaza fondul de ten si de cele mai multe ori ma multumesc doar cu o urma de ruj… Imi plac hainele care nu seamana cu ale nimanui… Nu inteleg ideea asta noua, pe care-o intuiesc din comportamentul femeilor din jurul meu: frumusetea inseamna sa semeni cat mai putin cu tine. Altfel nu-mi explic faptul ca toate femeile slabe vor sa puna carne pe ele iar brunetele vor sa fie blonde… Pentru mine frumusetea e undeva la intersectia dintre cine esti si cum pari. Stralucirea aceea care vine din interior se reflecta in fiecare celula… De ce s-o ascundem?…

A douăzeci și șaptea…

Mai sunt foarte putine zile pana cand imi voi lua la mine macar doua fiole de insulina pentru ca sigur voi da in diabet de atata zahar pus in declaratii pompoase, luate de pe net…

Toti isi vor etala marea lor iubire intr-o sarbatoare ce nu le apartine: Valentine's Day… Oare e chiar nevoie de o astfel de sarbatoare ca sa-ti aduci aminte ca iubesti? Zambesc usor malefic si plina de ironie, fiindca mor de nerabdare sa vad prin oras caravane de iubire, oameni care asista la casatorii de 24 de ore sau care isi daruiesc unul altuia inimioare rosii ori alte surogate ieftine in semn de pretuire vesnica… Spunea cineva intr-o emisiune radio ca atunci cand iubirea si atractia dispar, apare nevoia de a se intocmi un act care sa le justifice faptul pentru care mai sunt inca impreuna… Ha…

A douăzeci și opta…

Sunt visatoare cu ochi deschisi, indragostita, incapatanata si puternica… Mi-as dori ca experientele viitoare sa nu ma schimbe in rau… Nu-mi plac maslinele, mizeria de orice fel si nepasarea noastra fara scuza… Orice s-ar intampla, as vrea sa pot pastra oamenii speciali din viata mea si… scrisul… Nu uit secundele in care am fost fericita, binele gratuit pe care mi l-au facut atatia oameni, cartile pe care le-am citit cu tot sufletul… Nu pot sa-mi imaginez lumea fara dragoste, carti, muzica si nelinisti… Urasc ipocrizia, violenta, minciunile… Imi plac buzele tale, ciocolata amaruie, cafeaua, cuvintele, Celine Dion, zambetele intamplatoare pe strada… Joc teatru -ba nu!… Imi place sa cred ca nu peste mult timp voi fi cu adevarat mandra de imaginea mea din oglinda… Putini oameni ma cunosc cu adevarat – poate pentru ca nici eu nu am reusit inca. Sau e doar problema cu timpul… Suntem prea ocupati sa ne catalogam inainte de-a ne descoperi… Nu suport promisiunile false, frustrarile descarcate asupra celor care n-au nicio vina, rautatile gratuite… Apreciez o cafea buna si un zambet dimineata… Ma tem de bombe atomice, cutremure, serpi si incertitudine… Nu imi place de mine cand spun anumite lucruri si abia apoi le constientizez toate nuantele… Rar reusesc sa imi pastrez zambetul si multumirea o zi intreaga… Sunt confuza uneori… Ar trebui sa-mi cobor capul din nori… Am nevoie de carti, de creion, hartie sau taste, sanatate si… de tine…

A douăzeci și noua…

Saptamana asta am visat cam mult, m-am trezit scuturata de realitate, am scris mult prea putin… Am citit Soni, unul dintre putinele romane romanesti ce se apropie de perfectiune. Un must-read! M-am gandit de multe ori ca as avea nevoie de munte. Am plecat des in oras si am preferat sa merg mult pe jos, fiindca nu mai suport atingerea oamenilor in mijloacele de transport in comun. Am fost pe rand fericita, nerecunoscatoare, derutata si cruda. Mi-am adus aminte ca depind de un zambet. M-am intrebat de o mie de ori de ce oamenii aleg calea cea mai usoara. Am inceput sa visez nepermis de mult la o masina micuta. Mi s-a facut dor de prieteni vechi, de albume ascultate pe caseta, de carti pline de praf luate cu imprumut de la biblioteca, de entuziasm… Oare am obosit? Cred ca da… Putin…

A treizecea…

Primavara din cer si din oameni s-a ratacit prin ploi si vanturi, lasand usa anotimpului deschisa, doar spre frig si cenusiu. Cand e frig, singuratatea e mai grea. Picaturile lovesc pervazul ferestrei si al sufletului, strivind, fara mila sau regrete, fiecare clipa in care lacrima tacerii asteapta mangaierea unui cuvant sau a unei inimi. Nimic din noi nu infloreste cand ploi de ganduri si nelinisti ne arunca prizonieri in catusele singuratatii. Cu siguranta exista si o cheie, dar, de cele mai multe ori, e aruncata intr-un ocean de asteptare si dor…

A treizeci și una…

Traim in trecut, calcand mereu pe urmele zilelor cand ne era bine. Cautam raspunsuri si rezolvari doar pentru ieri. Ne topim timpul si bucuria in focul neputintei de a schimba acum ce a fost atunci. Ramanem vesnic prizonieri intre ieri si astazi. Dar maine? In fiecare seara pasim prin somn spre . Chiar si pentru cei singuri, vine, neconditionat, maine… Un maine care doare si sperie… Un maine ursuz si tot mai obosit de asteptare… Doar vantul alina ranile, facandu-le tot mai adanci… Doar el…

A treizeci și doua…

Sunt obosită după o zi de sentimente amestecate, în doze mari și necontrolate… Sunt fericită ca existi totusi, putin frustrata de absenta ta, mândră, amețită, sfâșiată de dor și de de vise, lipsită de entuziasm și de orice fel de putere asupra destinului… Fata care zâmbește tot timpul are azi ochii cenușii, umbriți de lacrimi uscate… Nu am mai deschis cu aceeași conștiință de sine caietul de insemnari… Mi se pare că am înghesuit speranțele într-un loc prea sigur ca să mai crească, ca să-și întindă aripile până-și vor forța transformarea în realitate… Sunt fericită pentru cei din jurul meu, pentru care ani de așteptare s-au încheiat cu un surâs… Sunt neliniștită pentru mine… Nisipul din clepsidră mi se scurge lent printre degete, nu-i văd capătul, văd doar o vârstă unde, poate, se termină vis… Quo vadis Domini?… ma intreb si eu…

A treizeci și treia…

Cand eram mica imi placeau pisicile si puii, Legendele Olimpului si caciulitele cu blana. Scriam poezii despre animale. La 14 ani imi cultivam visele prin reviste. De-a lungul timpului, emotiile s-au strans in caiete cu foi fine. La 15 ani mi-am intins aripile si am venit la Iasi, dezorientată dar incovoiata de vise. Am invatat, m-am realizat, m-am indragostit, am invatat sa daruiesc si sa pierd si m-am obisnuit sa-mi astern viata pe foi de jurnal. Cand totul se prabusea in jurul meu ma refugiam in scris. Dupa ani si ani, inca mai caut ceva nedefinit, o armonie dincolo de cuvinte, dulce ca un sarut furat in semi-intuneric, fragil ca acordurile unui pian din secolul trecut, minunat ca o amintire pe care poate am trait-o candva… Caut inca oglinda gandurilor mele… Candva mi s-a spus ca exista doar trei modalitati de a reusi: sexul, relatiile sau banii… Ca exista un drum usor cu rezultate fragile si unul lung, anevoios si cu roade incerte. Am ales sa am rabdare… In Romania poate oricine sa faca orice… M-am nascut aici, asa ca voi visa mai departe, de dragul de a-mi sfida nenorocul… Sau voi zbura spre zari mai calde?? Cine stie…

A treizeci și patra…

Fac curatenia de primavara… Alung din ganduri si din buzunare tot ce e nedorit sau inutil… As vrea sa ma scutur de iarna aceasta gri, cu prea putina zapada sub urmele de pasi si sa intampin primavara cu un zambet in suflet… N-as vrea sa fiu altcineva, dar uneori as vrea sa fiu altundeva, cu visele inghesuite in valiza, asa cum mi-am reinventat curajul la 15 ani… Stiu de ce as avea nevoie pentru ca totul sa mi se para posibil… Mi-ar placea sa adorm si sa ma trezesc mereu in acelasi vis, oricate valize si destinatii as schimba pe drum…

A treizeci și cincea…

Am cautat toata ziua… Gandul care sa imi dea incredere si putere pentru a doua zi… Gandul care sa imi aduca linistea de care am nevoie si care sa ma faca sa ma regasesc… Nu l-am gasit… Si mi-am dat seama, o data in plus, ca tot ceea ce ai nevoie gasesti IN TINE… Mi-e greu sa ies in lume asa cum numai eu ma stiu… Mi-e greu sa ma las vazuta de cei care poate nu ar intelege nimic… Imi este greu sa ma arat si, in adancul sufletului, voi ramane doar eu cu mine… Cu temerile si frustrarile mele, cu spaimele care nu ma lasa sa dorm noaptea, cu gandurile pe care le visez implinite si care ma fac sa cred ca tot ceea ce avem in jurul nostru merita bucuria de a trai, cu amintirile si tristetile mele, cu bucuriile dragi, neasteptate ca si gandul bun care te "loveste" intr-o seara mohorata…

A treizeci și șasea…

Nu am multe ganduri frumoase pentru astazi… Unul din gandurile care ma vor duce la culcare este ca lumea din jurul meu imi spune mai multe prin franturi de gesturi si de cuvinte decat ar face-o daca s-ar stradui sa imi povesteasca toata durerea universului… Nu suntem mai mult… Suntem doar sclipiri de lumina si strafulgerari de intuneric… Dar lumea in care traiesc mi-e draga… Si oamenii pe care ii vad ii port in suflet… Cred ca singurul gand bun, care merita cu adevarat sa fie tinut minte si care te motiveaza sa treci peste toate neplacerile unei zile chinuitoare e SA-TI AMINTESTI DE TINE… si de CINE CONTEAZA PENTRU TINE… El te face sa-ti dai seama ca, de fapt,ziua de ieri nu a fost, totusi, atat de grea…

A treizeci și șaptea…

Intotdeauna mi-am trait viata mai mult ca intr-un jam session decat dupa o partitura prestabilita… Mi-e greu sa fac planuri amanuntite pe termen lung, dar cred ca stiu foarte bine care-i drumul si parca n-as vrea sa ma abat de la el… Poate daca as fi invatat sa-mi "injectez" doza de pragmatism mai demult, as fi varsat mai putine lacrimi si as fi petrecut mai putine ore in culisele vietii adevarate… In schimb, am ales sa fiu copilul ce priveste cu ochi mari si nedumeriti

toata mizeria din jur, consemnand doar potecile pe care trebuie sa le ocoleasca… Am ales sa nu ma vand in niciun fel, stiind clar ca asta-i un drum greu si anevoios, dar singurul care merita urmat cu adevarat… N-o sa pot alege niciodata succesul usor in fata consistentei si sper sa se merite consecventa…

A treizeci și opta…

Alb si negru nu sunt culori… Urat si frumos nu sunt reale… Sunt doar perceptii, iluzii… Femei frumoase sau femei urate… Barbati frumosi sau barbati urati… La o prima vedere linia de demarcatie este foarte evidenta. La o a doua vedere lucrurile se cam amesteca… Chiar bine de tot… Vezi pe strada cupluri bizare, care nu au nimic in comun… Vezi femei dintr-o categorie cu barbati din cea de-a doua… Si viceversa… Cine e urat? Cine e frumos? Care categorie? De fapt nu se vede cu ochiul tau… Ei sunt perfecti unul pentru celalalt… Fara cusur… Cred ca frumos si urat sunt imagini ale inchipuirii noastre… Ale caramizilor care ne-au construit…

A treizeci ;i noua…

Uneori poti fi fericit doar navigand cu gandul si cu inima inapoi, pana intr-o clipa pe care ai vrea sa o opresti… Clipa ramai!… O porunca de care insa timpul nu asculta…

A patruzecea…

Mi-e dor de mare si de sunetul valurilor… Mi-e dor de liniste… De mine cum credeam ca ma stiu… De zambetul pe care nu-l forteaza decat razele soarelui… Prea multe mail-uri… Prea multe telefoane…Prea multe drumuri ce nu par sa duca nicaieri… Nu-i nimic tangibil in viata mea… Mi-e sete de sperante fara conditii… Simt ca ma frang sub greutatea lumii si caut sa culeg lumina din toate rascrucile mele… Nu e perfect… Nu e echilibru… Realitatea e departe de a prinde visele din urma… Si totusi e inca bine… Se poate si mai rau…

A patruzeci și una…

Stau pe un fotoliu moale, cu genunchii stransi ca de obicei, cu pleoapele grele de un somn in care nu-mi aflu azi odihna… E o duminica precum oricare alta, cu plictiseala si lene in care incerc din nou sa-mi pun bucatelele de vis pe o hartie virtuala… Mi-e dor de duca… As pleca undeva departe… Dar am aripile legate la spate si un vant nemilos ce sufla pe card, asa ca aman mutarea acestui vis in realitate… E o zi in care as vrea sa fug de griji si de statistici, sa mananc ciocolata amaruie si sa zbor cu gandul prin colturi intangibile sau interzise, sa ma bucur de ceea ce e dincolo de barierele prezentului… Convingerea ca gandul imi poate zbura oriunde imi picteaza un zambet pe chip… Ma bucur ca am vorbit azi, fie si cat a fost… Ma bucur ca te-am vazut… Esti o prezenta de care am nevoie…

A patruzeci și doua…

Ma intreb ce cred oamenii despre mine, cand ma plimb pe strazi cu privirea putin pierduta, cand vorbesc mai mult despre vise decat despre alegeri rationale, cand imi inventez motive sa rad si-mi planuiesc fuga de lume, cand ma citesc mai mult printre randuri decat din sinceritatea auto-proclamata. Ascund in spatele pleoapelor un ocean de vise, poate carti nescrise, poate doar imagini inventate ca sa fie scrise in cuvinte simple, poate si iluzia unor aripi ce nu ma lasa sa cad. Ma hranesc cu speranta ca intr-o zi imi voi gasi si eu marea, imi voi face loc pe strazi pavate cu povesti, ma voi regasi acolo unde apartin…

A patruzeci și treia…

Uneori pasii ratacesc aparent spre nicaieri, de fapt spre destin, spre lumina… De cele mai multe ori, un zambet diferit prevesteste o poveste mare si toata lumea vede piesele lipsa ale puzzle-ului, mai putin tu, cea din spatele privirii care asteapta. Se spune ca vei zbura mai sus cu cat suferi mai mult, ca vei invata sa apreciezi ceea ce ai abia cand te vei fi hranit cu multi ani de sperante si asteptare, alergand pe drumuri pavate cu spini… Stiu cat am asteptat ca sa pot zambi (macar din cand in cand) – si asta imi face zambetul mai dulce… Stiu cat am asteptat ca sa pot iubi – si nu fac economie de vise…

Sper doar ca drumul meu intortocheat de-acum si gandurile care sangereaza in linistea verii se vor transforma odata si odata in vise implinite care vor straluci mai puternic ca orice si vor sterge amintirea nelinistilor de pana acum… Uneori trebuie sa zbori asa cum te poarta vantul, cu aripile stranse, cu privirea spre umbrele de pe pavaj… Inca putin, inca putin pana vei putea privi spre lumina…

A patruzeci și patra…

Inchid ochii si te vad, iti desenez chipul in spatele pleoapelor, si-ti caut conturul cu degetul pe perete… Las muzica sa-mi inunde auzul si incerc sa-mi amintesc printre versuri cum suna vocea ta… Mi-e dor sa stiu ce gandesti, mi-e dor sa te sarut… Si mi-e dor, mi-e dor de mine iubindu-te… As vrea sa pot privi in ochii tai si sa simt ca acolo e locul meu in lumea asta… Dar ochii tai sunt departe, iar eu sunt aici, prinsa ca o coarda de lemn intr-o rama de plastic si stiu ca asta nu se va putea nicicand…

Mi-e dor de incertitudinea in care sufletul meu se complacea… De incarcatura pozitiva care ma insotea pe drumul dinspre visare spre realitate… Mi-e dor de acea inconstienta pe care o aveam atunci(…) si care imi permitea sa visez mai mult decat o pot face acum… Mi-e dor de zilele in care imi lustruiam din zori si pana in seara singuratatea, dar stiam ca traiesc la maxim… In continuare fac parte dintr-o ecuatie a incertitudinii insa toate celelalte au ramas in colectia de amintiri… Doar incertitudinea persista… Mi-e dor de tot ce nu am avut, ce am ratat, am lasat sa fie fara mine… As fi zambit mai mult, as fi clipit mai putin… Mi-e dor de tot ce am avut si nu o sa mai vad, lucruri care au murit si pot doar sa mi le reamintesc… Mi-e dor de tine…, de mine…, cei de altadata…

A patruzeci și cincea…

Parca prea m-am ascuns de lumina in ultimul timp, facand lucrurile sa para mai grele decat erau. Aseara, in liniste parfumata, mi-am adus aminte de ce e cu adevarat important… sa scriu. Asta imi va face intotdeauna sufletul sa zboare, chiar si cand orele mi se scurg printre degete, in perioade cand dorm prea mult si visez prea putin, cand lumea ma apasa, cand pana si visele mici imi stau impotriva. Sa scriu… pentru ca sunt facuta din carne, oase si suflet, unite de vibratia aceea tainica a semnelor pe hartie… Sa scriu, pentru ca ma sufoc in aglomeratia gri, altfel ma uit, ma prefac in cenusa… Sa scriu, pentru a sparge tacerea gandurilor negre, sa scriu… pentru tine, sa scriu… pentru ca nu stiu sa traiesc altfel…

A patruzeci și șasea…

Capul îmi e plin de litere. Litere ce obișnuiau să fie cuvinte, Cuvinte ce obișnuiau să fie aminitiri. Amintiri dintr-o viață fară culoare, Unde lacrimile cad pe foi de jurnal. Cuvintele devin martorii unui protest, Protest împotriva unui fir de ață. Un fir de ață. Atât. Atât e viața noastră. În care,suntem un erou într-un glob de cristal, Un străin în propria noastră lume, O umbră în miez de noapte. Zburăm spre amintiri colorate, Visele imposibile sunt aripile noastre Ce ne sunt curând tăiate. Pentru ce? Pentru un fir de ață?

Parcă niciodată vara nu s-a scurs atât de repede ca în acest an. Mă regăsesc un pic mai odihnită dar plină de gânduri și de frământări tomnatice. Știi, ți-am purtat totuși cel mai aprig dor în tot acest timp, dar am pierdut demult percepția sufletului tău asupra dorurilor mele… Știu doar că în momentele mele de bucurie și de exuberanță ai fost în gândurile mele mereu… Prin nopți tăcute ochii tăi au scris in mine o poveste…

A patruzeci și șaptea…

Zilele trecute ceva a murit în mine, ceva frumos, ceva ce se născuse destul de recent și făcuse să înflorească o grădină cum nu credeam că aș putea să mai zămislesc vreodată acolo, în străfundurile sufletului meu… Apoi brusc, într-o bună zi, a apărut așa, dintr-o dată, vorba cântecului unui drag corifeu, „o galbenă frunză doar”, una singură, dar a fost de ajuns să mă facă să presimt venirea toamnei. Nu a durat mult… Într-o bună dimineață, în locul minunăției înmiresmate și însorite din mine, am aflat „o grădină despuiată” peste care toamna căzuse năpraznică și neiertătoare… O altă toamnă,ca atâtea multe ce au trecut peste sufletul meu… La urma urmei, e doar o altă toamnă…

A patruzeci și opta…

Toamna frunzele nu mor… Cântă numai… Cântec de lebădă… Și-n risipita frumusețe te cheamă, te îmbie, te așteaptă… Îndrăgostite de vântul hoinar se aruncă toate în vârtej nebun. E atât de incitant să descoperi frumusețea ascunsă a frunzelor căzute! Ele au modestia de a îngenunchea înaintea ta, de a-ți îmbrățișa picioarele cu tremurul vântului trecând prin ele. Dar ochii tăi le-au uitat… Treci indiferent, cu pașii obosiți… A mai căzut o frunză. Și ce dacă? Dar ea se-avântase în salt nebunesc să-ți cadă ție la picioare… Și tu o calci indiferent, în pas grăbit… Speranțele mor în pas de dans, călcate în picioare de ochi care nu știu încă să vadă… Nu călca frunzele care ți se aștern la picioare! S-ar putea să fi cântat special pentru tine! Undeva, în splendoarea lor, poate îți vei regăsi visele….

A patruzeci și noua…

Uneori sunt tristă și merg prin ploaie, cu mâinile și visele afundate în buzunare. Apoi intru în cuibul meu cald și încep să uit, grijile mi se decojesc ca să lase loc unei lumini, cumva de dinăuntru…

A cincizecea…

Vine un moment cand iti dai seama ca viata ti-a scapat printre degete si ca tu ai ajuns un simplu spectator. Stai pe margine si privesti. Lucrurile se leaga si se dezleaga, oamenii intra si ies din viata ta si tu te afli in acelasi loc ca si inainte. Te simti dat afara din propria viata. Iti devii strain si te intrebi cand s-a intamplat asta. Cand ti-au scapat lucrurile de sub control? De ce vointa ta nu mai conteaza? Un cinic ti-ar raspunde: pentru ca nu exista sau daca a existat vreodata a fost prea slaba. A inceput cu lucruri marunte inca din copilarie cand n-aveai curajul sa spui ca tie nu-ti place rosul cu care se incapatanau ai tai sa te imbrace desi tu ai fi vrut albastru si,pe parcurs, a continuat cu multe altele impuse de altii. Te-ai trezit adult, cu anii tineretii irositi, cu gandurile macinate de acel “daca as fi facut ce vroiam eu, nu eram aici” si cu sperantele tocite de prea mult “maine”. Iti urasti trecutul, te urasti pe tine insuti ca n-ai avut curajul sa spui “nu” si ca i-ai lasat pe altii sa-ti traiasca viata. Si oricat de absurd ar parea asa s-a si intamplat. Nu vrei sa te intorci inapoi dar nici nu poti merge mai departe pentru ca nu stii ce vrei. Corabia ta a esuat inainte de a fi navigat cu adevarat in larg…

A cincizeci și una…

Ce se alege de visele noastre? De ce renuntam la ele? Ce se intampla cand ne dam seama ca pur si simplu nu suntem in stare sa le realizam? Teama de ridicol ne impiedica sa mai visam si atunci preferam sa uitam totul? Suntem dezamagiti atunci cand asteptarile noastre sunt prea mari sau cand realizam ca noi nu suntem pe masura asteptarilor? Ale cui asteptari? Ale noastre sau ale celorlalti? Zilele acestea, fara nicio legatura cu ceea ce se intampla concret in jurul meu, imi tot venea in minte fraza “Stii, nu esti ce-mi doream sa fii” si m-am chinuit sa-mi amintesc cui apartine. Intr-un final…, erau Parazitii: “Daca pozele-ar vorbi Amintirile-ar fi vii Am sti iar ce gandeam cand eram copii. Probabil poza ta din rama ti-ar sopti : Stii, nu esti ce-mi doream sa fii.” Am stat si m-am gandit de ce am ramas cu chestia asta in minte, mai ales cu ultima parte: "nu esti ce-mi doream sa fii" si am incercat sa-mi amintesc ce-mi doream cand eram copil. N-am reusit. Nu stiu daca imi doream sa fiu doctorita sau profesoara sau mai stiu eu ce raspund copiii cand li se pune intrebarea aia idioata: “dar tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”, doar ca sa scape de gura celor mari. Cred ca habar n-aveam ce vreau sa fiu cand voi fi mare dar stiu ca, in mod categoric, nu-mi doream sa ajung ca cei pe care ii vedeam in jurul meu. Astazi ma amuz pentru ca daca stau sa ma gandesc de cate ori mi s-a reprosat faptul ca nu sunt precum cei din jur, se pare ca macar o parte din dorinta mea din copilarie mi s-a indeplinit. Vorbind insa la modul serios si uitandu-ma in jur, n-am gasit pe nimeni care sa spuna ca si-a indeplinit un vis din copilarie, ca lucrurile pe care si le-a dorit atunci s-au materializat in anii maturitatii. La urma urmei, suntem oamenii faptelor noastre si daca nu suntem pe masura viselor noastre cine este de vina?

A cincizeci și doua…

Negasire

Ghemuita pe podea, intr-o odaie cu peretii goi

Imi privesc mainile…
Ma gandesc la mine si mi se face frica.
Imi trec degetele
Peste cioburile in care s-a imprastiat timpul meu

Si nu simt nimic

Cioburile nu ma taie.
Nu simt nici durere,nici tristete, dar nici bucurie,
Nu simt nimic.
Daca a fost ceva,candva,
Nu stiu.
Au trecut toate…
E cineva in spatele cioburilor,

Dar nu ma regasesc.
Sunt prea multe umbre…

A cincizeci și doua…

Uneori simt impulsul de a mă închide într-un turn de fildeș, de a visa în perne de puf, înconjurată doar de puținele lucruri dragi mie… Imi testez astfel anduranța în fața propriilor oglinzi, decojindu-mă de sensuri false…

E o binecuvântare să te simți altfel, singură împotriva lumii, cu cel mult câteva suflete care să rezoneze cu aceleași frecvențe… și doare blestemul de-a auzi neîncetat că trebuie să te schimbi, să te aliniezi unui standard mai ușor de digerat, să dărâmi fundații de idei pentru a reconstrui totul împotrivă-ți… Sunt lucruri pe care le-am știut dintotdeauna, pe care le-am simțit până-n vârful unghiilor, cu singura blestemată de vină că n-am știut să le explic… Sunt cea căreia zâmbetul i-a jucat feste ani în șir… și care a învățat să zâmbească sfidătoare în sfârșit… Sunt ca nimeni altcineva, cum obișnuia cineva să-mi spună, sunt binecuvântată să pășesc prin lume cu un curaj născut mai degrabă pentru zbor… și blestemată să n-am întotdeauna justificările la îndemână… Îmi asum imperfecțiunile, ocolurile, rătăcirile, cuvintele șoptite uneori doar pe jumătate…S-au iertat și greșeli mai mari, dar eu port blestemul de-a nu mă ierta ușor… Și-atunci mi-aduc aminte zâmbind că am păstrat binecuvântarea inocenței; pot închide ochii și găsi drumul spre oazele din furtuni, spre locurile neatinse din suflet… și pot merge înainte cu un devotament sfidător față de tot ceea ce înseamnă regulă, împotriva a tot ce e standard… Iartă-mă, poate că te-am plictisit…Mi-e dor să mai vorbim… Și văd că e tot mai greu să ne întâlnim aici…

A cincizeci și treia…

Cateodata, rivalitatile se transforma in fum, pasiunea care-ti umplea gandurile de culori si stomacul de fluturi se intoarce in cenusa, din tot ce te facea odata sa tremuri, nu mai raman decat cel mult discutii amicale… Inca il mai ghicesti printre cuvinte, ii anticipezi privirea din multime, te lasi imbatata pentru o clipa de parfumul lui, doar de dragul unei perfide aduceri-aminte… Iti afunzi mainile in buzunarele mari, iar caldura prietenoasa de acolo te face parca sa uiti frigul, gandurile, strazile, toamna… Mergi spre casa cu pasi mici, te ciocnesti aleator de oameni pentru ca ochii tai refuza sa-i vada, intorsi inlauntru, vazandu-te doar pe tine… Mergi spre casa, cu frigul din suflet ghemuit in buzunare, proprii pasi pe asfalt te apasa, mergi ratacita prin ganduri, aducandu-ti aminte de prea multe deodata… Iti vine in minte o expresie dintr-o carte de Barnes -"ce-a fost sange s-a uscat"… Stii prea bine ca fluturii aceia au ramas pentru totdeauna prinsi in insectar; din moartea lor tacuta nu i-ar mai putea trezi o mie de ploi…

A cincizeci și patra…

In inima am un gol care se cere umplut; suna ca lemnul de stejar… "Esti greu de desenat", mi-a spus odata un pictor amator care voia sa-mi faca portretul… „Ai linii complicate", comenta incruntat… Pana la urma atat mi-a simplificat contururile incat am devenit aproape transparenta… Nu eram eu, sau poate incercase sa ma prinda intr-o viziune prea saraca, cel mai usor mod de a o face… "Esti greu de inteles", mi-au spus-o multi oameni care au trecut prin viata mea… Era ca si cum ar fi incercat sa surprinda intr-un desen haosul meu cu contururi imprecise si fagase imprevizibile… Cu totii m-au simplificat… Si n-au inteles nici sfertul-sfertului-jumatatii din intregul tablou… Oare tu vei deslusi vreodata, toate liniile acelea complicate? Cuvintele tale ma lasa sa astept… ceva mai mult…

A cincizeci și cincea…

Ascult "Mi-e dor…si doare" a formatiei Taxi si ma gandesc cat de usor se pot modifica lucrurile… Intr-o clipa ai totul iar in urmatoarea ti-e dor… si te doare… si ti-e gol langa tine… Doar sufletul iti este plin… prea plin uneori… Calci pe cioburi fara sa mai simti taieturile, fara sa mai simti nimic… Sunt momente cand si durerea tace… Un sarut furat, o mangaiere calda sau o traire profunda raman doar amintire si hrana pentru suflet iar daca nu te vei mai intalni niciodata cu ele, le vei regasi sub alte forme, in experiente repetitive precum o mireasma, un cantec, un cuvant, franele unei masini in noapte… Oare voi accepta vreodata ca nu exista nimic dincolo de singuratate? Si ca toate cuvintele frumos asezate in pagina nu vor putea sa spele suferinta ce duce la ele? Mi-e dor… si doare…

A cincizeci și șasea…

Ti-am reprosat putin, chiar daca light, absenta ta din ultima vreme si deja imi pare rau… Nu credeam vreodata sa pot fi cruda ori rece cu tine si nici nu mi-as dori sa traiesc ziua in care ti-as strecura si eu mici « declaratii de indiferenta » in cuvinte sau gesturi… sau, mai rau, in necuvinte… Cineva imi spunea candva ca atunci cand lucrurile incep sa mearga prost, nu trebuie sa te incapatanezi si sa le lasi asa… Ori incerci sa le schimbi, ori apuci in alta directie… Lucrurile care merg prost par sa stea in loc atunci cand te hranesti cu imagini frumoase… Dar cred ca am spus destul…

A cincizeci și șasea…

Nici macar nu mai incerc sa gasesc un sens, sa imi pun gandurile in ordine; ratacirea e pur si simplu ratacire, cuvintele sunt pur si simplu cuvinte. Mangaieri si cutite. La intamplare, ciocniri nedefinite de particule si fraze. O sa ies in oras… Intotdeauna, inainte de a iesi, am parte de ezitari… Oare cum sa ma imbrac? Sa plec asa, ciufulita si nemachiata, cu o pereche de blugi uitati de trend si un sacou luat la intamplare, ca sa port evident un soi de eticheta a neputintei, pe principiul « n-are rost »… sau sa arat mai bine ca niciodata, sa stralucesc ca si cum m-as razvrati impotriva tristetii mele si a neputintei de a face altceva? M-am hotarat… Cochetaria poate sa mai astepte… dar stiu ca oricat mi-as da silinta, nu voi avea nici detasarea si nici normalitatea celorlalti trecatori de pe strada…

A cincizeci și șaptea…

Urasc sa fac calcule, sa anticipez altceva decat litere si emotii… Nu suport sa ma uit peste bugete, sa-mi fac in minte lista lucrurilor care trebuiesc cumparate si sa ma lamuresc cu cat raman pe minus… Am obosit?… Poate putin… Dar nici n-as vrea sa las timpul sa treaca pe langa mine… Am o lista lunga de motive pentru care ar trebui sa scriu si cred ca acum e momentul fiindca nefericirea te inspira cel mai mult… Si totusi n-o fac… Ma multumesc cu ceea ce pleaca spre tine si nici macar nu stiu daca ai sa mai citesti vreodata randurile acestea… Insa ma incapatanez s-o fac ca si cum in acest mod te-as aduce mai aproape… Aiurea…

A cincizeci și opta…

Acum ceva vreme incercam sa dau o frantura de raspuns la o frantura de intrebare ca rezultat al unei sinapse ratacite: "Cum se poate indeplini o dorinta aproape imposibila?" . Dintotdeauna mi-au placut "dorintele". M-am lasat prinsa in mrejele lor, m-am ratacit in vise, dar niciodata nu m-am pierdut in ele. Acum, ca niciodata, visele mele sunt atat de departe… Chiar daca mi-e sufletul franjuri, chiar daca am cicatrici vechi si noi pe aripi, ele nu sunt acolo decat sa-mi aduca aminte ca pot gresi, ca e uman sa daruiesti fara sa primesti nimic in schimb, ca e firesc sa doara uneori… O sa treaca zi dupa zi, din aripi vor cadea fulgi dupa fulgi si nu ma vor astepta decat seri cu iedera nesfarsita si ganduri catarandu-se pe geamuri… Inca iti vorbesc si n-as vrea sa tac decat atunci cand ma saruti…

A cincizeci și noua…

De foarte multe ori m-am intrebat de ce oare iti scriu, atat de mult, atat de personal… Cred ca impartindu-mi zambetele si lacrimile, am vrut sa impart cu generozitate bucati de suflet… si, punand totul pe hartie, sa-mi construiesc repere… As vrea insa ca toate aceste cuvinte, precum si trairile care le-au declansat, sa dispara in neant. As vrea ca trecutul meu, impachetat frumos, colorat in nuante contradictorii, sa fie servit uitarii… As vrea sa-mi sterg orice urma de vulnerabilitate, orice indoieli pe care rascrucile nepotrivite mi le-au starnit… As vrea un inceput curat, sa ma cunosti asa cum sunt, nu cum ti-am parut in clipe de ratacire… As vrea sa inlocuiesc mirajul cuvintelor cu dulcea realitate a mangaierilor tale… Asta as vrea, dar cine stie…

A șaiezecea…

Ceva lipseste… Peretii albi, de obicei martori muti ai dezastrului meu interior si exterior, ma ameninta astazi, ca si cum ar fi ultima zi in care as putea sa-mi revendic dreptul la fericire. Ceva lipseste… Sarutul meu neprimit imi arde buzele, ca si cum ar fi ultima noapte in care pot gusta din cupa cu ambrozie. Ma izbesc violent de ziduri ridicate din cuvinte. Ceva lipseste… Peretii nemilosi si reci stiu asta. Somnul mi-e risipit prin cearceafuri… Reciclez din imaginatie sarutul neprimit, sau poate din amintire… Asa ma simt mai putin singura… si ceva mai mult… sarutata. Ceva lipseste… Si pe final de ultim paragraf, imi permit o erata: CINEVA lipseste… Dar, poate, nici macar nu ar trebui sa fiu luata in serios… Poate am ametit de la prea multe sarutari… MI-E ATAT DE DOR DE SARUTUL TAU…

A șaiezeci și una…

Iti scriu aproape cu aceeasi naturalete cu care vorbesc. Pastrez in continuare un echilibru fragil si incitant intre real si virtual, ma intreb inca in ce masura "ma dezbrac" in fata ta si daca uneori "nu dau prea mult din casa". Ies din casa si ploaia imi sageteaza pleoapele care se desprind dureros dintr-un amestec de lacrimi si rimel uscat… Mintea mea refuza sa puna pe "replay" unele lucruri… Amintirile au goluri acum…

A șaiezeci și doua…

Unii oameni spun ca iubirea perfecta e un cliseu… Eu cred ca frumusetea sta in imperfectiune, in momentele in care ai nevoie sa-ti confirmi ca e real… Magia e tocmai in indoielile pe care ti le risipeste un sarut, in frazele aruncate la intamplare si care te fac deseori sa-ti pui intrebari… In iubire nu facem compromisuri si nici nu ajustam asteptari… In iubire trebuie sa te potrivesti perfect imbratisarii celuilalt iar perfectiunea aceasta sa fie doar rezultatul unei coincidente fericite, fiindca eu nu cred in destin… In iubire nu exista echilibru, ci nebunie de-o clipa, cand saruti un strain si nu reusesti sa-i uiti ani de-a randul gustul buzelor… Iubirea sfideaza timpul, zidurile interioare, toate dezamagirile de dinainte… Inca iti scriu… Pana cand? Nu stiu…

A șaiezeci și treia…

Poate ca era nevoie de un moment de sinceritate fata de mine, in care sa-mi reevaluez perspectivele. Sa-mi desfiintez asteptarile. Sa privesc adevarul in fata. Sa-mi accept nebuniile de-o clipa ca simple extravagante permise. Sa ma redescopar. Sa vorbesc cu mine despre mine, despre ceea ce am vrut sa fiu si ceea ce stiu acum ca sunt cu-adevarat. Sa-mi mai decojesc un strat de iluzii de pe gene fara sa plang. Sa ma recapat fara a ma reinventa. Sa-mi ridic ziduri fara a ma pietrifica pe dinauntru. Sa accept ca nimic nu e final, nimic nu e ireparabil, ca principiile materiei pot fi aplicate si gandurilor…

A șaiezeci și patra…

Nu stiu ce sa mai spun… Cred ca mi-am folosit cuvintele pana acum, poate prea mult… De ce nu intri sa vorbim? Oare conversatiile noastre si-au pierdut scopul… si directia? Nu avem de unde sti asta pana nu incercam… In suflet am strans gheme de dor… Ma hranesc cu asteptari si as vrea sa ma trezeasca iarasi din noianul de griji cotidiene frumoasele tale cuvinte… Am nevoie sa simt de dincolo de monitor caldura care sa ma faca sa merg inainte…

A șaiezeci și cincea…

Zilele trec… Trec pe langa multe "fragmente de viata", viata altor oameni, pe strada… si uneori zambesc, alteori as vrea sa pot plange… Adun de peste tot intamplari si senzatii. Uneori ma coplesesc… Oamenii astia, care trec pe langa noi in fiecare zi, atat de preocupati de problemele lor, atat de inchisi in sinea lor, atat de ingusti unii si de lipsiti de viata… De ce atata liniste aparenta? De ce atata ura mocnita? Si de ce oare eu imi pun atatea intrebari? Imi complic existenta si o fac cu pricepere. Cred ca mi-e greu fara tine, fara certitudinea linistitoare a prezentei tale… Ma simt iarasi singura. Nu te mai simt acum si imi pare iarasi ca sunt inconjurata de un gol imens in care nu imi gasesc nici nordul, nici sudul… inconjurata de ceata si fum, de oglinzi inselatoare care nu arata nimic…

A șaiezeci și șasea…

Cat de multa putere au cuvintele uneori… Si cata forta le acordam… si cata putere au de a ne supune… Cuvintele pot ucide sau ne pot aduce la viata… Emotiile pe care le declanseaza sunt fie fatale, fie izbavitoare… Si cu toate astea sunt sublime… Sunt fraze sau carti, sunt imagini sau dorinte, sunt vointa impusa sau sugerata… Ne cumpara, ne castiga, ne au… Un "da" ne poate lega pe viata iar un "nu" ne poate face sa devenim de piatra.. .Mi-ai sugerat aseara ca ar trebui sa astept… "sa vina timpul"… Iti voi respecta dorinta… Cred ca azi ma aflu intr-o dispozitie ciudata ,rezultanta mai multor factori… Sunt obosita, putin aeriana, totul mi se pare indepartat.. .si vad in jur asa cum se vede uneori vara… peisajul e un pic tremurat…

A șaiezeci și șaptea…

Singuratatea se sfarseste de la doi in sus. Dar unde incepe din nou? Credeam ca e simplu… Dar, nu… Nu e…

A șaiezeci și opta…

In seara asta am fost la Opera… Am ascultat un concert de colinde minunat… Primenire spirituala si culturala… Curatire a mintii si a sufletului… Revenire la ritmurile de viata de altadata… Si-atata liniste… Suficienta cat sa simt spiritul Craciunului, departe de zgomotul de fond al gandurilor mele… Sa nu gandesc prea mult si sa nu simt prea putin e o intelegere potrivita cu mine insami… Sa pastrez clipele astea in suflet, ca intre filele unei carti dragi, pentru cand ma voi intoarce pe tarmurile pustii si presarate cu amintiri… Sau doar pentru cand voi cauta motive sa-mi spun ca intr-adevar "it's a beautiful life"…

A șaiezeci și noua…

Ce mai faci,straine? Cred ca ti-e din ce in ce mai greu sa vorbesti cu mine… Eu azi sunt trista… Totul e confuz si lipsit de viata in jurul meu si nu-mi ramane decat sa ma ascund pentru o vreme in locul care ma cheama de fiecare data… sufletul meu… Aici mai pastrez, ca pe o comoara, o lume straina celorlalti, frumoasa, fara pacat… Sa-mi pun ordine intre amintiri? Poate ca o s-o fac intr-o zi daca ma voi bucura de ragazul necesar si voi avea linistea care-mi lipseste acum… Deocamdata o sa-mi strang singuratatea in brate ca de atatea alte dati si o sa inchid ochii… Tacerea are farmecul iluziei, iluzia farmecul viselor si visele te fura realitatii… Cele mai frumoase iubiri vor ramane mereu intangibile… "Ingerii isi pastreaza locurile stravechi. De misti o piatra, doar falfaie o aripa…"

A șaptezecea…

Oamenii se intalnesc si se cunosc. Apoi se despart. Se despart pentru ca au facut imprudenta de a se cunoaste. Se despart, dar nu se uita… Simt ca au trecut un prag dincolo de care mai exista doar amintiri. Vine o vreme cand iti dai seama ca nu mai merita sa continuui un vis… ca toate actiunile tale nu mai au nici o finalitate si te intrebi unde ai gresit si daca cel care a gresit esti tu sau poate doar obiectul visului tau… Sau poate a fost doar "ghinion de nesansa". Exista insa unele lucruri frumoase care pastreaza mai multa stralucire cand raman imperfecte. Uneori am vrea ca memoria noastra sa arate ca o camera goala, insa e amagire si asta. Un pustiu nu e niciodata fals. El minte doar pentru a te incuraja sa mergi mai departe, ceea ce face din amagire ceva vital. Dar a meritat fiecare clipa,nu?…

A șaptezeci și una…

Iti scriu incet pentru ca stiu ca tu nu citesti prea repede… Iti scriu in continuare dupa cum vezi, ca si cum ar fi asta o recuperare a lipsei de dialog dintre noi din ultima vreme… Si daca tot nu vom vorbi nici mai tarziu, tot am sa-ti scriu, ca sa-ti spun ca uneori mi-e tare dor de tine, iar de la o vreme incolo, daca tot nu vom vorbi, am sa-ti scriu iar, gandindu-ma la tine ca la un post de radio, din acela de departe, pe care-l asculti uneori, in noptile de singuratate, post a carui limba n-o pot descifra, dar care imi lasa mereu melancolia unor locuri straine, pe care n-am sa le cunosc niciodata, iar dincolo de ele… va ramane doar visul…

A șaptezeci și doua…

Mi-ar placea sa cred ca nu sunt atat de vulnerabila incat sa pun in pericol independenta altora, dar nici atat de independenta incat sa le refuz vulnerabilitatea…

A șaptezeci și treia…

« Murim cate putin in fiecare zi, trebuie sa ne obisnuim cu asta »  spunea intr-o scriere Emile Zola… Da… Oamenii se pierd pe masura ce timpul trece si uita sa traiasca… Chiar si pentru o clipa… Mi-as dori sa murim mai putin zilnic, traind fiecare clipa ca si cand n-ar mai urma alta… Ma bucur ca, in sfarsit, am vorbit putin… Ce te- a costat o clipa? Si totusi, cat de mult a contat… Nu trebuia sa-mi promiti nimic, caci voi astepta langa telefon prea mult… Visele imi sunt cioburi de sticla, iar tu imi esti fire de nisip in palma… Nu cred ca ma poti aduna decat pentru o clipa… Dar conteaza… Viata e facuta din clipe… Conteaza cand pasii tai se apropie de mine pentru o clipa, si pleaca, parca pentru vesnicie…

Conteaza si ca atunci cand esti langa mine, mi-e deja dor de tine, numai la gandul ca pleci… Conteaza…

A șaptezeci și patra…

Iarasi nu mai esti… Castel de nisip sunt toate… NICIODATA nu am avut pretentia sa fiu apreciata asa cum de multe ori am simtit ca merit. Niciodata nu am cerut cuiva sa gandeasca ca mine. Niciodata nu am intors raul celui care mi-a facut rau. Niciodata nu am cerut mai mult decat am putut oferi. Niciodata nu m-am plans cand am stiut ca mai mult nu se poate. Niciodata nu am visat intr-atat incat sa uit de realitate. Niciodata nu am iertat cand ranile au fost inca prezente. Niciodata nu am jignit asa cum o puteam face. Niciodata nu am complimentat un lucru absolut normal. Niciodata nu i-am oprit pe oameni din visare. Niciodata nu am judecat pe nimeni pentru nimic. Niciodata nu am spus niciodata… DAR…

INTOTDEAUNA mi-am dorit sa fiu apreciata pentru lucrurile simple pe care le-am facut. Intotdeauna m-am limitat in a da sfaturi pentru ca ceilalti pot gresi si fara mine. Intotdeauna am evitat oamenii care m-au ranit, pentru a nu-mi dori sa ma razbun. Intotdeauna am incercat sa ofer mai mult decat m-as fi crezut in stare. Intotdeauna am apreciat lucrurile frumoase si am avut grija sa-mi exprim aprecierea pentru ceva sau cineva. Intotdeauna mi-am dorit mai mult de la mine pentru a putea oferi si altora ceva. Intotdeauna am incercat sa invat cate ceva de la fiecare. Intotdeauna am spus ca nu exista intotdeauna…

SI TOTUSI… ca orice persoana, am avut momente in care locul meu era departe de locul in care eram fizic. Am avut momente in care am plans atat de mult incat nici mie nu-mi venea sa cred. Am avut momente in care mi-am dat seama ca sunt mintita si am inchis ochii lasandu-i pe altii sa se simta bine. Am avut momente in care am simtit o acuta dependenta de oameni si in acelasi timp o repulsie atat de mare incat ma incuiam in casa. Am fost uneori cea mai trista, alteori cea mai vesela femeie de pe Pamant. Am simtit ca traiesc doar prin lucrurile simple care se intampla in jurul meu… un zambet, o privire, un sarut, o vorba buna si, de ce nu, prin oamenii care conteaza mai mult decat as fi crezut… Am iubit si am fugit, am ras si am suferit, am mintit si am fost mintita, am jignit si am fost apreciata, am respectat si am fost umilita… dar niciodata nu am putut ierta lipsa comunicarii. Niciodata nu voi accepta oamenii care decid sa nu-mi mai vorbeasca pentru ca asa vor ei… Pur si simplu, n-ai nevoie de foarte mult ca sa fii fericit… Asa ca, in acest moment sunt revoltata, usor trista si… dezamagita…

A șaptezeci și cincea…

"Dragostea poate uneori sa fie magie. Dar magia poate fi uneori… doar o iluzie…" . Apasator si greu e totul in jurul meu… Si pustiu… Si de nesuportat… Ma simt de parca nimic n-ar mai avea vreun rost pe lume… Poate va trece intr-o zi…

A șaptezeci și șasea…

Cred ca voi mai continua o perioada sa-ti astern aici gandurile mele ratacite… Nu stiu cat ai tu nevoie de asta, dar eu am inca… M-a intrebat intr-o zi cineva de ce scriu… Care e motivul pentru care ma pierd atat de repede si de mult in cuvinte? Pe moment nu am stiut ce sa-i raspund. Poate ca nici acum nu-l stiu, dar cu siguranta mi-am facut o idee despre raspuns… In fiecare zi gasesc cate o completare, dar niciodata nu-l modific… Pentru ca scrisul imi este cel mai aproape de suflet. Scriu ce simt, cand simt si cum simt… Ma pierd in cuvinte pentru ca simt intotdeauna ca pot sa cladesc ceva. Ceva monumental pentru mine si infim pentru altii. Am putere si sunt de neinvins atunci cand intre degetele mele se afla un creion… Nu am altceva… Am doar litere, creion, taste si libertate… E destul…

A șaptezeci și șaptea…

« LINISTE

Intre o liniste si un spatiu Gol

Aleg tacerea.

Intre doua linisti Surde

Aleg sa plang.

Linistea mea langa linistea ta Urla. »

A șaptezeci și opta…

“Asculta clipa! In tacerea ei vei auzi cum anii curg… Dar niciodata in amurg, sa nu intrebi de unde vine, unde se duce si cu cine… Opreste-o si ascunde-o in tine!!! … „ Insomnii… De o saptamana miezul noptii ma prinde rugandu-ma sa adorm. Nu reusesc si cateodata nici nu vreau. Aberatii de noapte, nostalgii care se cer rememorate, cioburi de vise sfaramate si bucati calde de sperante… Un desert in care din cand in cand mai apar iluzii, mai apar franturi de trecut si dorinte palide de viitor… In speranta ca voi gasi o oaza primitoare, ma plimb cu multa rabdare si cu maxima precautie sa nu innebunesc… Cat as vrea o noapte cu flori albastre si vise pline de real !…

A șaptezeci și noua…

Ce mecanisme ciudate au amintirile… Le tii multa vreme inchise intr-un sertar si apoi, intr-o secunda, declansate de un ceva anume, dau navala in viata ta, la pachet cu regretele… Duminica si liniste… Imi desenez un zambet pe chip si incerc sa-mi domolesc fluturii din stomac… Asteptarea imi tine simturile treze, imi numar gandurile in batai de aripi… si sper… Sper ca de undeva, nu stiu de unde, cineva se va indura si va trimite spre mine cuvintele mult asteptate… Uneori traiesc totul la o intensitate sufocanta, crezand orbeste ca nimic nu este definitiv… Asta ma face sa ma umplu de lumina pe dinauntru… Insa, cu fiecare ora care trece, incepe sa-mi fie teama ca visul imi va scapa printre degete… Eiiii, in definitiv "si maine e o zi" … Cata dreptate avea Scarlett O'Hara…

A șaptezeci și noua…

E greu sa mai trimit cuvinte spre acolo de unde nu primesc decat tacere… A trecut mult timp… Prea mult timp… Nu-ti reprosez nimic… Nu am dreptul acesta… Doar ca a trecut prea mult timp in care am asteptat sa se intample ceva…

A optzecea…

Si-acum,straine,am sa te las…Te-am plictisit destul cu gandurile mele anapoda… Se rup bucati din suflet ca trebuie sa-mi iau ramas bun acum, cred, pentru totdeauna… Dar asa e mai bine… Te-am iubit, sa stii… intr-un fel pe care n-am mai iubit nici un barbat… Te rog sa ma ierti pentru slabiciunea mea… Mi-ai fost vis și muză… Dar mi-am permis sa visez la lucruri imposibile… As fi dorit un alt final dar se pare ca intotdeauna ratiuni mult mai pure decat cea a lui Kant conduc lumea… Acel ATUNCI, acest ACUM vor deveni ODINIOARA… Iti multumesc pentru clipele fericite furate realitatii… "Daca iubesti pe cineva atat de mult, lasa-l sa plece si daca se va intoarce la tine, inseamna ca te-a iubit…" Ne poticnim si mergem inainte… Dar a meritat fiecare clipa,nu?…