Trăirea învățăturii creștine -Virtute și păcat [618652]

LUCRARE PENTRU OBȚINEREA
GRADULUI I ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT
Coordonator științific:
Pr. Conf. Dr. Gheorghe Viorel HOLBEA
Autor :
Profesor Iulian C. MAXIM
2017

2
LUCRARE PENTRU OBȚINEREA
GRADULUI I ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT
Virtuțiile deți nutilor din închisorile comuniste
Coordonator științific:
Pr. Conf. Dr. Gheorghe Viorel HOLBEA
Susținător:
Profesor Iulian C. MAXIM
2017

3CUPRINS
Argument 5
Partea I 11
Capitolul I. MÂNTUITORUL HRISTOS –MODEL DESĂVÂRȘIT DE
VIRTUTE ȘI ȚINT Ǎ PENTRU CREȘTINI 11
Capitolul II. CULTIVAREA VIRTUȚIILOR –CALEA SPRE SFINȚENIE 23
2.1. Necesitatea unui progres duhovnicesc pentru creștinul virtuos 27
2.2. Eliberarea de patimi 38
2.3. Credința 44
2.4. Nădejdea 50
2.5. „Făcând di n viață rugăciune” 53
Capitolul III. VIRTUȚIILE DEȚINUTILOR DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE 57
3.1. Comunismul românesc –aspecte generale 57
3.2. Ioan Ioanolide –închisoarea comunistă și adevăratele trepte ale desăvârșirii 59
3.3. Valeriu Gafencu -„stânca neclintită și pură a credinței” 66
3.4. Părintele Dimitrie Bejan -mântuirea prin suferință 70
CONCLUZII 75
BIBLIOGRAFIE 77

4Partea a II -a 82
Capitolul I. EDUCAȚIA RELIGIOASĂ A TINERILOR ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ 82
1.1. Educația formală 83
1.2. Educația non -formală 86
Capitolul II. STUDIU DE CAZ 90
Analiza SWOT 98
Ce activități cu tineretul ar trebui organizate pentru a dezbate tema „Virtuțiile
deținutilor din închisorile comuniste”? 100
Planificare calendaristică 101
Proiect de lecție 105
Sarcină de lucru 109
Temă 110
CONCLUZII 111
BIBLIOGRAFIE 112
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE 114

5Argument
În lumina principiilor moralei creștine, credinciosul își descifrează scopul și rostul vieții
sale pământești și -și dă seama de faptul că, viața sa sufletească trebuie să și -o cultive, pentru a
corespunde unor înalte comandamente morale. Lipsit de principiile morale, creștinul nu are
certitudinea scopului vieții sale și rămâne fără sprijin, devenind pradă tuturor dori nțelor, poftelor,
instinctelor. Numai cine cultivă în viața sa virtuți alese, în mod statornic, numai acela trăiește cu
adevărat o viață în duh, o viață în Hristos. În viața creștină, în viața duhovnicească, trebuie să
pulseze „viața divină”1, pentru a se ajunge la acest lucru e nevoie de strădanii mari, dar și de
ajutorul harului divin, pe care -l primim odată cu Taina Sfântului Botez. Și, pentru că,
„Dumnezeu este iu bire” ( I Ioan 4, 16) și viața duhovnicească înseamnă viață în Dumnezeu, viață
în Hristos, a tunci esența vieții exterioare creștine trebuie s -o constituie iubirea față de Dumnezeu.
Viața virtuoasă cere „inimă curată”. În inima omenească viețuiește însă un roi de patimi,
de porniri instinctive: mândria, lăcomia, egoismul și alte asemenea patimi, c e dau mereu un asalt
impetuos asupra ei, nu de puține ori, paralizând străduința spre un progres moral. Are loc, astfel,
o luptă aprigă între „a trebui” și „a voi”, pe de o parte, și „a realiza”, pe de altă parte, mai ales că,
fiecare patimă își are momeal a ei, care-i dă aparența binelui și, astfel, poate ademeni pe om spre
cele dăunătoare vieții sufletești harice. Astfel, dacă credinciosul nu -și cercetează cu deosebită
luare aminte interiorul său sufletesc, inima îi rămâne prinsă în mreaja impulsurilor ned isciplinate,
nepotolite, a păcatelor recunoscute sau nu, mărturisite sau nu.
Ce trebuie deci, să facă credinciosul? Să -și purifice inima de patimi și de tot ceea ce are
legătură cu păcatul și să cultive virtuțile care -l duc la săvârșirea binelui moral, av ând ca exemplu
pe Mântuitorul Hristos. E nevoie, mai ales, să se lepede de sine. Dar ce înseamnă asta? E vorba,
aici, de o atitudine interioară a credinciosului față de lucruri, față de viața exterioară, e vorba de
libertatea și de independența interioară față de ele, de eliberarea de sub stăpânirea unei concepții
de viață, care nu concordă cu cea autentic creștină. Această eliberare, trebuie să fie și de sub
stăpânirea gândurilor rele, a patimilor, a păcatului și de dăruire totală a credinciosului în mâin ile
Mântuitorului, de trăire a învățăturilor sale, de urmare a Lui. Nu e ușor, e nevoie de luptă
1Prof. N. MLADIN, „Iisus H ristos în viața morală a credincioșilor”, în revista Studii Teologice ,anul1953,nr. 9-10,
p. 605.

6susținută, de efort intens, de încordare a puterilor morale, pentru stăpânirea patimilor rele și
înfrângerea păcatului, de preocuparea constantă pentru virtute a creștină. Trăirea duhovnicească
trebuie căutată și în autenticitatea ei creștină, ea nu poate fi folosită decât în trăirea vieții în duhul
Mântuitorului, care rămâne Modelul viu al vieții duhovnicești.
Eliberarea de patimi și dobândirea virtuților este o luptă pe care creștinul o poartă zi de zi
și noapte de noapte în toată existența sa pe acest pământ. Ea are numeroase trepte care se
întrepătrund și este susținută permanent de atitudinile duhovnicești: credința, pocăința și
dragostea; creștinul primind p utere prin Sfintele Taine ale Bisericii. Lupta acesta nu poate fi
încununată de succes și la capătul ei să ne găsim mântuirea decât numai dacă este purtată de
creștinul care se află în dreapta credință, ascultând de Sfânta Biserică și de Mântuitorul Iisus
Hristos, Capul Bisericii și Întemeietorul ei.
În urma nevoințelor ascetice, se deschide astfel calea pentru primirea harului sfințitor și
curățitor al tuturor patimilor. Lupta și biruința fiecărei patimi, înseamnă apropierea de
Dumnezeu, iar starea de ne pătimire, care este capătul sau sfârșitul luptei duhovnicești, este starea
în care se poate spune că omul este eliberat de patimi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, răsărind
în locul acestora virtuțile care redau omului adevărata natură, chipul pierdut în urma păcatului
strămoșesc. Nepătimirea, însemnă starea de sfințenie la care ar trebui să aspire toți oamenii, dar
pentru acesta trebuie să ne detașăm de toate cele materiale și să ne îndreptăm toată atenția și
cugetarea spre Dumnezeu și spre împlinirea por uncilor lui.
Cunoșterea lui Dumnezeu în acestă lume este culmea desăvârșirii, stare în care omul îl
slăvește pe Dumnezeu din toate puterile lui, cu care a fost înzestrat de la creație, fiind
îndumnezeit prin har. Astfel, omul participă deplin la viața Prea Sfintei Treimi și se apropie de
exemplul desăvârșit pe care trebuie să -l avem mereu în față în lupta noastră, Iisus Hristos .
Cu toate acestea însă, lumea în care trăim tinde să devină pe zi ce trece tot mai atinsă de
demonul secularizării. Când vorbim des pre lumea în care trăim ne referim desigur la toate
aspectele care apar țin societății, fie ele economice, politice, culturale sau spirituale. Atitudinea
care se observă tot mai mult, devenind astfel motorul secularizării este aceea de a izola oficial și
conștient Biserica Ortodoxă de societatea contemporană.
Trebuie avut în vedere totu și că lumea contemporană se află într -o permanentă mi șcare și
progres social, iar Biserica, în virtutea lucrării ei misionare trebuie să sprijine cu mijloacele sale
specifice progresul social, având tot interesul să înso țească lumea pe calea sa. În această lucrare

7de însoțire a lumii pe calea sa, Biserica are un rol deosebit de important dacă avem în vedere că
prin secularizare se elimină din morala cre știnilor principiile și preceptele evangelice, precum și
schimbarea raportului dintre om și Hristos cu un raport între om și alți „dumnezei”. Printre acești
idoli, care sunt la fel de varia ți ca și preocupările omului contemporan, se numără, fără doar și
poate, și cultura. Așadar , misiunea Biserici, care știm că își are temeiul ultim în comuniunea
Sfintei Treimi, fiind totodată parte constitutivă a Bisericii, care în totalitatea ei este „trimisă” în
lume pentru a vesti „bunătă țile Celui ce ne -a chemat din întuneric la lumina Sa c ea minunata” (l
Petru 2, 9) trebuie să î și afle calea sa și în cultură.
În astfel de momente apar în istorie personalități ieșite din comun care impresionează
nu doar prin opera pe care au lăsat -o în urmă, ci și prin existența cu valoare de model. Deși se
supun ca oricare dintre muritori legilor firii, via ța lor nu rămâne neobservată, la discreția
uitării omenești, ci cutremură conștiințe și schimbă nu doar mentalități, ci și destine.
Din aceasta cauză am ales să prezint la lucrarea de grad despre “Virtuții le deținutilor
din închisorile comuniste”, deoarece p reoțiiși teologi iîncarcerați L -au mărturisit pe Hristos,
au slujit Sfânta Liturghie, au ținut prelegeri despre trăirea în Hristos. Ei erau cei care
sprijineau moral pe ceilalți deținuți, îi ajută să tr eacă peste momentele critice, de deznădejde și
cădere. Pentru ființa umană îngenuncheată, umilită, singură scăpare spre libertate era
sănătatea sufletească. Celula devine Biserică și Altar, loc de împărtășire. Rugăciunea
continuă le întărea sufletul.
Depar te de a crede că temnița a fost doar un loc de groază, de umilință și mortificare,
putem observa la totalitatea celor care au trăit și au scris despre viața din temnițe o interpretare
din perspectivă creștină a tuturor acestor suferințe și încercări. Major itatea dintre ei, fiind tineri
când au intrat în temnițe, aveau niște idealuri și concepții privind viața creștină conforme cu
vârsta lor. Temnița i -a înțelepțit, i -a transformat brusc în niște adevărați asceți cu trăiri interioare
profunde și cu o maturit ate a gândirii ce se poate compara cu cea a călugărilor pustiei. Asprimea
traiului, torturile fizice și psihice, au dus la o înălțare duhovnicească a acestor tineri ce nu poate
fi asemănată cu trăirea în libertate.
Majoritatea mărturiilor ne prezintă temn ița ca pe o adevărată mănăstire, iar monahii care
au trăit în temniță au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovnicește decât cea din
mănăstiri. Având și timpul, și mediul propice pentru aplecarea asupra sufletului, cei preocupați

8au urcat a devărate trepte ale desăvârșirii.
Deși buni creștini și înainte, unii au înțeles abia în temniță ce este păcatul și ce înseamnă
adevărata pocăință. Majoritatea au început urcușul duhovnicesc printr -un examen sever al
conștiinței și printr -o perioadă de co nștientizare a stării de păcătoșenie. Pocăința la care au ajuns
a fost cu adevărat transfiguratoare. Fără această etapă niciun creștin nu poate înainta pe treptele
desăvârșirii.
Unii au acceptat de la început temnița ca pe o universitate a dăruirii și a j ertfei, cât și ca
prilej de studiu și meditație2.Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unor
trăiri interioare ce au dus la cunoaștere de sine și la înlocuirea patimilor cu virtuți, după modelul
Sfinților Părinți.
„Am ajuns la conș tiința păcatului și am plâns amar greșelile personale, cât și păcatele
colectivității… Lucrurile s -au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din
mine, încât, rușinându -mă de mine însumi, am putut să -mi spun: Sunt un ticălos! Șiam simțit
nevoia să mă mărturisesc sincer în fața tuturor , dintr-o sete de umilință pe care nu o avusesem
până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată , povățuit fiind de un bun duhovnic și
sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care mă s trăduiam în cele duhovnicești.
Am început să descopăr comorile duhovnicești ale Ortodoxiei și m -am însuflețit . Se făcea
lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine.
Eul meu murea sieși și via în Hristos. At mosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în
mine. Am eliminat păcatele cu ușurință, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un
principiu, ci lumină și viață, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine. Mă călăuzeam
dupăFilocalieșiSfânta Scriptură . Tot ce era frumos și bun inunda sufletul meu. Eram uimit de
prea multa frumusețe. Regăseam lumea într -o nouă înfățișare . Mă copleșeau bucuriile lăuntrice.
Trăiam aievea, real, treptat și tainic nașterea din nou .”3
Aflându-L pe Du mnezeu înlănutrul său, omul se regăsește pe sine și realizează
îndumnezeirea, căpatând conștiința de împărat al făpturii. Rugăciunea este lumina supremă ce se
poate penetra în conștiința și cunoștința omului: lumina necreată. Lumină, forța, putere, energie
avem și in creație, dar omul nu este împăcat fară lumina necreată, care corespunde necesitații
2Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Chri stiana, București, 2006, p. 30.
3Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos …, pp. 40 -41.

9sale de absolut și aspirațiile sale lăuntrice a lui Dumnezeu. Lucrarea omului nu are putere
harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.
Rugăciunea în temnițele comuniste era aproape mereu însoțită de post aspru. Rugăciunea
și postul fac parte din faptele creștinului care vrea să urce pe drumul desăvârșirii duhovnicești.
Ele sunt menționate de Mântuitorul în predicile Sale de î nvățătură. Tot de la Iisus aflăm și cum
trebuie să postim în smerenie și fără mândrie față de cei din jur: Când postiți, nu fiți triști ca
fățarnicii… Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor
că postești, ci Ta tălui tău Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti
Ție(Matei 6, 16 -18).
Rugăciunea a fost cea care i -a susținut pe toți cei condamnați pentru curajul de a înfrunta
comunismul. Dovada este și faptul că toți cei care au scris despre acele vremuri au subliniat în
mod deosebit importanța rugăciunii, fie particulară, fie în comun.
Caracterul creștin din temniță a fost un fenomen general, dar a cunoscut cercuri de înaltă
trăire, care au făcut din credință un mod de viu de viață. Dăruindu -se întru totul lui Hristos,
urmând calea împărătească a dreptei -socoteli, străduindu -se fără de odihnă în războiul cel
nevăzut și cugetând adânc la rostul lumii, oamenii s -au îmbrăcat în Hristos, au trăit în El și El s -a
dovedit viu în ei. Au po rnit de la credință și au apărat credința cu prețul vieții lor. Au urmat calea
spiritualității ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept -măritoare. În condițiile de temniță ale martirului,
mica comunitate L -a experiat pe Dumnezeu, simțindu -se Biserica, având tră irea unirii cu Hristos,
a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viață.
Nu trebuie să uităm cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, cuvinte în duhul cărora
înțelegem mai bine „cazurile” celor întemnițați: „cunoștința întocmai a cuvintelor Duhulu i se
descoperă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr -o îndelungată cultivare
a virtuțiilor, curățindu -și inima de funinginea patimilor, primesc cunoștința cuvintelor
dumnezeie ști.”4
În literatura română de specialitate s-a scris m ult despre temnițele comuniste, iar
scrierilor memorialistice despre perioada deten ției în închisorile comuniste românești sunt
4ClaraCOSMINEAN U, „Despre intelectuali în societatea comunistă”, în Nicu Steinhardt în dosarele Securității ,
Editura Nemira, București, 2005, p. 88.

10dovada incontestabilă că mulți oamen i au ajuns la măsura adevăratei sfin țenii. Cu toate
acestea însă, cercetarea în legătură cu acest subiect este departe de a fi epuizată .
Tema este de actualitate și are o importanță deosebită pentru Biserica Ortodoxă și se
înscrie printre preocupările principale ale teologiei ortodoxe contemporane, anul 2017 fiind
declarat, la propunerea Preaferi citului Părinte Patriarh Daniel, ca An omagial al iconarilor și
pictorilor bisericești șiAnul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în
timpul comunismului în Patriarhia Română.
Ne-am propus ca în lucrarea de față să realizăm o pre zentare despre acești mari
Părinți ai Ortodoxiei noastre, pe care ar trebui să -i numim sfinți. I -am văzut împlinind sub
ochii noștri Evanghelia, pentru că ne -au învățat creștinismul practic prin exemplul personal:
au flămânzit ei ca să sature pe cei flămân zi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniți,
au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristați, s -au sacrificat ei ca să trăiască ceilalți.
.

11PARTEA I
Capitolul I. MÂNTUITORUL HRISTOS –MODEL DESĂVÂRȘIT DE VIRTUTE ȘI
ȚINT Ǎ PE NTRU CREȘTINI
Icoana vie și veșnic nemuritoare a tuturor virtuților religios -morale este Domnul nostru
Iisus Hristos. „Ceea ce a fost de la început, ceea ce au auzit Sfinții Evangheliști, ceea ce au privit
cu ochii lor ucenicii Domnului, ceea ce au pipăit cu mâinile lor, aveau să fie înscrise în Sfintele
Evanghelii, aveau să fie propovăduite și mărturisite în Epistolele lor”5. De aceea, aproape fiecare
pagină a Evangheliei are menirea să înfățișeze generațiilor de credincioși, nu numai marile
minuni dumnez eiești, ci și mărețele virtuți religios -morale, pilduitoare, ale Domnului nostru Iisus
Hristos.
Omul are în structura sa sufletească, elementele dăruite prin creația divină, virtuțiile, spre
a putea fi biruitorul tuturor ispitelor diavolești. Omul cel făr ă de păcat din Iisus Hristos a biruit
deplin, relevând de la început virtuțiile cumpătării, smereniei, și a stăpânirii de sine (Matei,
cap.4).
Dacă această întreită biruință, cu relevarea virtuților, e începutul Evangheliei, începutul
vieții creștine a om ului, la primirea Tainei Sfântului Botez, e acea întreită „lepădare de Satana”.
Imperativul pe care îl pune Mântuitorul în fața vieții tuturor credincioșilor este: „fiți desăvârșiți,
precum și Tatăl vostru Cel din c eruri desăvârșit este”(Matei 4, 48). Cel ce e Fiu al Tatălui,
făcându-se om, trebuie să aibă aceeași atitudine morală față de semeni și față de creatura
întreagă, pe care o are Tatăl însuși. Căci Fiul trebuie să fie imaginea Tatălui, trebuie să reflecte în
sine și în viața Sa chipul Tatălui. Și dacă Tatăl e desăvârșit, Fiul trebuie să fie asemenea Lui.
„Deci, relația religioasă față de Dumnezeu pretinde și formarea morală a fiului după chipul
Tatălui”6. Nu poți să fi fiu cu adevărat, dacă nu te asemeni cu Dumnezeu. Nu poți spune că
iubești pe Dum nezeu ca un fiu, dacă nu iubești pe semeni și creatura, așa cum le -a iubit și le
iubește Dumnezeu.
5Pr. Prof. Mihai BULACU, „Cunoașterea creștină prin trăirea virtuților”, în revista Glasul Bisericii , anul 1974, nr.
1-2,p. 49.
6Dr. Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală , Editura si Tipografia
Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p. 164.

12Să vedem, deci, ce rol are Mântuitorul Iisus Hristos în viața morală a credincioșilor și
cum e El pildă de virtute. Desăvârșirea morală a Mântuitorului Hris tos se arată mai întâi în
sfințenia Lui. Sfințenia lui Hristos se arată în lipsa de păcat, adică în deplina conformitate a
voinței umane cu virtutea divină. Dar Hristos e sfânt nu numai pentru că răul nu are în El niciun
loc, ci și pentru că El se identifi că cu binele, El e Binele Suprem, Binele Suprem întrupat.
Dacă Mântuitorul Hristos S -a făcut pentru noi model și pildă de urmat, El fiind sfințenia
inaccesibilă, creștinul nu poate susține niciodată că a ajuns la capăt. Astfel, viața creștină
înseamnă dina mism, creștere necontenită și o luptă neobosită, întrucât ținta desăvârșirii este
infinită, ca și Hristos.7
Sub aspect negativ, sfințenia înseamnă lipsa de păcat, neprihănire, puritate, iar, sub aspect
pozitiv, înseamnă posesiunea tuturor virtuților8. Într-adevăr, sub primul aspect, Mântuitorul a
fost în toate asemenea nouă, afară de păcat (Evrei 4, 15). El nu cunoaște neliniștea păcatului, nici
mustrarea păcatului, nici nevoia iertării, primul aspect pozitiv, Mântuitorul e sfânt, pentru că la
El virtutea s e află într -o armonie desăvârșită. „El e virtutea însăși, soarele sfințeniei, din care ca
niște raze strălucesc toate virtuțile, cu o putere maximă și în deplină unitate și armonie”9.
Astfel, din Hristos iradiază cu o strălucire deosebită iubirea de Dumne zeu și de
aproapele, milostenia, blândețea, bunătatea, răbdarea, bărbăția, înțelepciunea, statornicia,
ascultarea, smerenia și alte virtuți care farmecă sufletul credinciosului ce -I contemplă viața.
Virtutea pentru Hristos nu e o cucerire mereu înnoită, ci e ceva firesc, expresie a sfințeniei Lui.
De aici rezultă și seninătatea Lui în mijlocul tuturor ispitelor și atracția pe care o exercită asupra
tuturor păcătoșilor. Pe când la alți sfinți, virtutea e o ucenicie zilnică și anevoioasă, la Hristos,
virtutea izvorăște din ființa Lui ca ceva firesc, întrucât aparține firii Lui dumnezeiești, îi e
esențială. De aceea, pe când sfinții se tem să n -o piardă, Mântuitorul se înconjoară de păcătoși,
fără teama contaminării.
Desăvârșirea morală a lui Hristos se arată și în iubirea lui Hristos față de lume. Sfințenia
care nu se împărtășește, nu e sfințenie. Fiind egoistă, nu are valoare morală. E ca a fariseilor care,
chiar dacă nu ar fi fost numai exterioară,nu se comunica. Era un pretext de mândrie. Dar esența
binelui e comunicabilitatea. Prin iubire, binele sau sfințenia absolută ni se împărtășesc. „Binele
7Mitropolit Nicolae MLADIN, Asceza și Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 132 .
8Mitropolit Nicolae MLADIN, Asceza și Mistica paulină…, p. 81.
9Dr. Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 165.

13suprem se împărtășește în sânul Sfintei Treimi, dar și creaturii”10. Iubirea e însușirea prin care
Dumnezeu împărtășește creaturii nu numai tot binele, dar și pe Sin e Însuși. „Binele e iubire,
pentru că iubirea e forța prin care binele se împărtășește”11.
Iubirea lui Hristos e nemărginită: din iubire S -a întrupat, făcând voia Tatălui. Iubirea lui
Hristos, capabilă de jertfă pentru cei păcătoși, îmbrățișează pe fiecare om, indiferent de rasă, de
națiune. Ea se aplică, mai ales, asupra celor umili, asupra celor împovărați, ale căror dureri le
alină, ale căror dorințe le împlinește.Ea se apropie cu o înțelegere emoționantă de toți cei
păcătoși, ca să -i elibereze de robia p ăcatului.În iubire, sfințenia Lui se împărtășește tuturor
credincioșilor. Iubirea lui Hristos pentru om e virtutea supremă, care, începând de la iubirea
vrăjmașilor și facerea de bine celor ce ne urăsc, parcurge cu exemple mișcătoare paginile
Evangheliei, până sus, pe crucea de pe Golgota, unde Hristos a rostit celebrele cuvinte: „Părinte,
iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Poruncă nouă a dat ucenicilor Săi la Cina cea de
Taină, pentru iubirea cea mare (Ioan 15, 12-14)12.
O altă calitate morală care e relevată mereu în Iisus Hristos e smerenia. Numai sfințenia
care e smerită poate transforma sufletele: „smerenia e haina în care se îmbracă sfințenia și
iubirea lui Hristos, pentru ca persoana Lui să fie mai apropiată de noi, mai accesibilă ”13. La
oameni chiar iubirea poate îmbrăca haina mândriei. Hristos nu e o sfințenie izolată, nici nu e o
iubire mândră, ci o iubire care se coboară, se smerește spre a deveni accesibilă. Smerenia e
condiția necesară comuniunii dintre semeni. Dumnezeu se îmbracă în haina smereniei ca să ne
apropiem de El. Însăși întruparea e primul act de smerenie -coborâre din înălțimea dumnezeirii la
nivelul vieții omenești (Filipeni 2,7).
Bineînțeles că nu doar aceste trei calități morale definesc personalitatea Mântuitorului.
Dar ele sunt esențiale și fundamentale. Să mai amintim și alte virtuți ce împodobesc
personalitatea Mântuitorului: mila e virtutea pe care Domnul a propovăduit -o și a practicat -o de
la începutul activității Sale, până la Înălțarea la cer. Fericind pe cei mi lostivi (Matei 5, 7), în
Predica de pe Munte, Hristos a arătat și cum trebuie să se facă milostenia, pentru a fi bine primită
și binecuvântată de Dumnezeu. Pilda cu samariteanul milostiv e învățătură prototipică a
Domnului Hristos, privitoare la iubirea co ncretă față de orice om, indiferent de ce neam e acesta.
10Mitropolit Nicolae MLADIN, Asceza și Mistica paulină …, p. 81.
11Mitropolit Nicolae MLADIN, Asceza și Mi stica paulină …, p. 82.
12Pr. Prof. Mihai BULACU, „Cunoașterea creștină prin trăirea virtuților” …,p. 51.
13Dr. Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 167.

14Mila, ca expresie a iubirii față de aproapele nostru, e mai presus de jertfele Vechiului Testament
(Matei 12, 7). Dreptatea e virtutea ce merită răsplata împărăției cerurilor și pentru care omul
credincios trebuie să se străduiască, având ca exemplu pe Mântuitorul Hristos, care a
propovăduit dreptatea în templul din Ierusalim, la sărbătoarea corturilor, în fața arhiereilor și a
fariseilor, spre mirarea tuturor: „Nu judecați după înfățișare, ci judeca ți cu judecată dreaptă”
(Ioan 7, 24). Răbdarea e virtutea pe care Hristos a practicat -o prin cea mai desăvârșită pildă
proprie, cât a fost printre oameni pe pământ. Nimeni altul decât Mântuitorul a rostit cuvintele:
„Prin răbdarea voastră vă veți mântui su fletele voastre” (Luca 21, 19). Blândețea e o altă virtute
importantă. Ea e acea virtute care -l face pe om să -și păstreze liniștea sufletească în toate
împrejurările vieții, în mijlocul întâmplărilor nefericite, ce pot veni asupra -i în această viață.
„Oame nii blânzi se înalță întotdeauna mai presus de lucrurile pământești și de slăbiciunile
ordinare, urmând pe blândul Iisus, care –ca un miel nevinovat și fără de glas nu și -a deschis
gura Sa împotriva celor ce -L înjunghiau”14.
De fapt, toate virtuțile prop ovăduite de Mântuitorul Hristos, precum cele arătate, sunt
pildă pentru credincioșii creștini. Mântuitorul nu căuta slava Sa (Ioan 8, 50), ci se străduia să -l
ridice pe om prin pilduirea propriilor Sale virtuți, în dorința de a -l încuraja și a -l convinge, după
cum singur mărturisea (Matei 11, 29). Pe ucenici i -a îndemnat asupra smereniei și slujirii,
spălându-le picioarele la Cină, iar celor ce voiau să -și asigure întâietatea le -a răspuns: „care din
voi vrea să fie întâiul, să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 27). Se mai poate cineva îndoi de
smerenia, de blândețea și de iubirea nemărginită a Mântuitorului Hristos, precum și de toate
celelalte virtuți ?
Așadar, în Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, aflăm nu numai lumina desăvârșită și
puterea divină a minun ilor, ci și înțepciunea desăvârșită, cu pilduirea Sa, a Fiului Omului.
Hristos ni se înfățișează ca Unul ce are în Sine toate virtuțile, începând cu dragostea desăvârșită
pentru om, bunăstarea deplină, mila cea mare, cumpătarea, dreptatea, îndelunga -răbdare, evlavia,
curăția, iubirea frățească, blândețea, munca, pacea și toate cele ce țin de acestea. „Virtuțile sunt
naturale și există în toți deopotrivă în chip natural, chiar dacă nu toți fac deopotrivă cele ale
firii”15. Asceza și ostenelile nu au fost năs cocite pentru a dobândi virtutea, adusă din afară, ci
pentru a da la o parte viciul străin și contra firii. Deci, numai cu Domnul nostru Iisus Hristos, om
14N. DĂRÂNGĂ, Cele 9 fericiri și explicarea lor , Iași,1914, p. 14.
15Pr. Prof. Mihai BULACU, „Cunoașterea creștină prin trăirea virtuților”…, p. 56.

15desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit, a putut vedea întreaga omenire toate virtuțile cu frumusețea
lor p rimară, virtuțile celui fărădepăcat. De aceea, Mântuitorul Hristos a rămas supremul
Învățător și pedagog al omului, ca exemplu desăvârșit al virtuților. Învățătura pe care a dat -o
ucenicilor Săi e doar unul din mijloacele de a -i forma, pe când restul edu cației religios -morale,
pentru a forma ucenici cu trăirea virtuților morale creștine, trebuie completată. Căci, cunoașterea
deplină a lui Hristos impune și trăirea virtuților creștine, așa cum le -a trăit Fiul Omului,
Mântuitorul întregului neam omenesc, î n robia păcatului și a morții.
Dar, rolul lui Iisus Hristos în viața morală nu se mărginește doar la faptul că în persoana
și viața Sa, ne oferă chipul cel desăvârșit al Fiului, ci e mult mai mare. Socotindu -l pe Iisus
numai ca un model de imitat, rămânem abia la jumătatea drumului. Trebuie să știm cu toții că
Mântuitorul Iisus Hristos are un rol activ în viața noastră, în viața morală a credincioșilor.
Omul e creat după chipul lui Dumnezeu. Dar, întrucât el e și un fiu al Tatălui, fiu după
har, rezultă c ă prototipul după care a fost creat e Fiul Cel Unul Născut, care e din veci la Tatăl.
Fiul nu a venit în lume ca să rămână singur, ci ca să fie „cel întâi născut între mulți frați”16. Ori,
acest lucru nu e posibil dacă noi nu devenim „asemenea chipului Fiul ui” (Romani 8, 29), adică
după chipul lui Hristos. Cum se realizează însă această plăsmuire a noastră după chipul Fiului
?Acest lucru se realizează prin comuniunea cu Hristos. Și de aici rezultă că Hristos cu sfințenia
Lui e în fiecare credincios, că fieca re credincios e sfânt, adică are în sine toate puterile sfințeniei,
germenii tuturor virtuților, forțele prin care poate ajunge la desăvârșire. Frumusețea
duhovnicească a lui Hristos, strălucește în fiecare credincios.
Pe de altă parte, prin harul divin, credincioșii participă nu numai la lipsa de păcat a
Mântuitorului, ci și la virtuțile Lui, la sfințenia Lui pozitivă. În ei sălășluiesc înțelepciunea,
răbdarea, bunătatea Lui.Chipul moral al lui Hristos strălucește, astfel, în fiecare credincios. Iată
și imperativul trăirii morale creștine: dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, să ne și purtăm ca fii ai lui
Dumnezeu, dacă avem în noi sfințenia, iubirea și smerenia lui Hristos, să fim sfinți, plini de
iubire și smeriți și în comportarea noastră; dacă suntem hrist ofori, hristofori, să și umblăm cum a
umblat Hristos. Să știm cum să facem aceasta, pentru că ne -a învățat Fiul Tatălui, Mântuitorul
Hristos. Dacă antichitatea nu cunoștea preceptele moralei creștine și totuși avea multe principii
16Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 168.

16morale de o înaltă ținută , cu atât mai mult noi, cei ce numim după numele lui Hristos, trebuie să
avem o ținută morală demnă de un fiu după har al lui Dumnezeu.
Dar, să insistăm puțin asupra deosebirii dintre omul de dinainte de Hristos și omul după
chipulși asemanarea lui Dumnez eu și fiu după har al lui Dumnezeu. Chip al lui Dumnezeu era și
omul antichității, dar acesta nu cunoștea pe Hristos, simbolul moralității. Viața individual -socială
în creștinism se bazează pe noi virtuți.E nevoie de o renaștere lăuntrică, de o lepădare d e omul
cel vechi. Dar, această schimbare, iată, nu se mai face prin acele criterii pe care ni le dădea
înțelepciunea omului, ci prin criteriile conștiinței creștine.
Înlocuirea vechilor virtuți, prin virtuți creștinești ce conlucrează cu harul, ne -o redăîn
mod admirabil Fericitul Augustin în următoarea sinteză din capitolul 25 al cărții a 19 -a, dinDe
civitate Dei : „deși virtuțile păgânești se socotesc de unii a fi adevăratele și nobilele virtuți, după
cum sunt urmate ca scop în sine însuși și nu din al te motive, totuși sunt pline de mândrie, așa că
nu trebuiesc privite ca virtuți, ci ca vicii”17. E cam dur, dar exprimă o realitate. Și nu putem
caracteriza mai bine concepția creștină și cea antică, decât referindu -ne la cuvintele aceluiași
Fericit Augusti n: „Pentru antici imperativul era secundum Rominem vivere , pentru creștini
imperativul este secundum Deum vivere18. Deci, creștinul, fiul lui Dumnezeu, trebuie să -și
conformeze viața trăind după Dumnezeu”. Ce înseamnă acest lucru ? Dacă luăm în considerare
virtutea creștină, mai ales sub aspectul scopului ultim spre care se îndreaptă, atunci conținutul ei
sporește, devine mai bogat și nu mai rămâne astfel virtutea ca o simplă direcționare a voinței spre
bine, ci devine un mod constant de manifestare pe calea binelui prin puterile proprii, dar și cu
ajutorul harului ce se dă tuturor fiilor lui Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez. Se pune
întrebarea: oare, ce virtutea care împodobește pe creștin ca fiu al lui Dumnezeu e mai presus de
cea care împodobea pe omul antic ?
În cugetarea greacă, se poate vorbi de o evoluție a noțiunii de virtute, deoarece, la
început, ea a arătat mai mult prezența și aspectul exterior al aptitudinilor individuale, prin care
cineva se putea impune semenilor.
Abia mai târziu aspectul s piritual, în noțiunea de virtute, dobândește preponderență,
legându-și astfel, de înțelesul ei, în mod necesar, prezența unor însușiri personale de natură
17Cf. Șerban IONESCU, Morala antică și moral acreștină , București, 1 923, p. 17.
18Șerban IONESCU, Morala antică și moral acreștină…, p. 18.

17psihică și morală, ca bunătate, blândețe, fidelitate, ospitalitate, mărinimie și altele, care se
refereau la datoriile sociale și individuale ale oamenilor.
În creștinism, cuvântul virtute ( αρετη ) a fost luat din limba greac ă, dar în întreg. În Noul
Testament nu e utilizat decât de patru ori, și anume, în două locuri, cu înțelesul de perfecțiune,
desăvârșire sau putere dumnezeiască (I Petru cap itolul 2 și II Petru 1, 3) și în două locuri cu
înțeles de însușire omenească (Filipeni 4, 8 și II Petru 1, 5)19. Dar, raritatea întrebuințării acestui
cuvânt nu are nici o consecință pentru noțiunea de virtute cr eștină, deoarece, în locurile amintite,
termenul de virtute estefolosit în înțeles dogmatic. Considerată însă ca o năzuință continuă și
statornică a creștinului, ajutată de harul divin, spre împlinirea legilor morale, deci în înțeles
moral, virtutea e cupr insă în toate cărțile Noului Testament, fiind numită cu termeni sinonimi,
potrivit diferitelor aspecte și raporturi din care e privită.
Sfinții Părinți și scriitori bisericești vor să arate clar faptul că, fiul după har al lui
Dumnezeu, e net superior vir tuosului antic. Sfântul Ioan Damaschin spunea că e cu neputință să
vrei binele și să -l faci, fără ajutorul și conlucrarea lui Dumnezeu20. Sfântul Ioan Damaschin
considera virtutea ca o stare naturală sau firească a omului, a cărei cauză e Dumnezeu și în car e
creștinul se află și se poate menține numai prin harul lui Dumnezeu și prin propria sa voință.
Ceea ce constituie o însușire comună a tuturor cărților Noului Testament,dar, mai ales, a
epistolelor, sunt îndemnurile adresate creștinilor de a păși pe calea virtuții. Virtuțiile teologice,
care sunt cele mai înalte virtuți creștine, care fac posibilă desăvârșirea tuturor celorlalte virtuți,
sunt cu totul specifice creștinismului. Aceasta înseamnă că și în cazul în care au pătruns în
creștinism unele virtuți ale antichității „acestea nu au fost juxtapuse alături de virtuțile specifice
creștinismului, ci au suferit o modificare, atât în privința fundamentului lor, cât și al conținutului
și al scopului lor. Iată, pe scurt, care sunt caracteristicile proprii virt uții creștine21:
a)virtutea creștină e virtutea omului reînnoit prin har și devenit, în sens propriu, fiu al
lui Dumnezeu, prin jertfa izbăvitoare a Fiului Său; ea e singurul mijloc prin care
creștinul își poate împlini scopul său suprafiresc;
b)virtutea crești nă cuprinde întreaga ființă a creștinului, cugetarea, simțirea și voința lui;
19Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 339.
20Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, „Câteva caractere specifice ale virtuții creștine”, în revistaMitropolia Ardealului ,
nr. 7-8/1966, p. 511.
21Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, „Câteva caractere s pecifice ale virtuții creștine”…, pp. 523-524.

18c)deși fericirea veșnică nu e prețul virtuții, ci darul bunătății lui Dumnezeu, totuși ea nu
poate fi dobândită decât de oameni virtuoși;
d)având caracter universal, unește și înfrăț ește pe credincioși;
e)virtutea creștină are un caracter unitar;
f)are ca punct de plecare umilința și ca apogeu iubirea.
Dacă concepem viața spirituală într -o legătură intimă cu Dumnezeu, legătură posibilă
datorită harului divin, atunci virtutea creștină e ca lea pe care creștinul trebuie să pășească și să se
mențină în tot timpul vieții sale pământești, pentru dobândirea vieții celei fericite a veșniciei, în
comuniune de iubire cu Dumnezeu.
Putem, deci, să zicem, cu toată siguranța, că numai în creștinism și numai creștinul
renăscut pri har și condus de preceptele evanghelice s -a ridicat la adevăr și la adevărata
moralitate, putând realiza în viața sa și în relațiile cu ai săi cele mai înalte principii de înfrățire
universală a tuturor oamenilor, prin iubirea frățească și prin egalitate, căci toți suntem frați și,
deci, fii ai aceluiași Părinte.
Învățătura Evangheliei leagă viața morală a credincioșilor, a fiilor lui Dumnezeu, cu
practicarea adevărului, a voinței libere și a dragostei creștine.Înfrățit prin întrupare cu toți
oamenii, Hristos e model și dragoste pentru toți oamenii din toate timpurile și din toate locurile22.
El ne-a învățat și ne -a arătat în chip lămurit că iubirea de Dumnezeu și de semeni e însăși ființa și
menirea omului.
Din moment ce în H ristos am devenit fii ai lui Dumnezeu după har, suntem, deci, și
obligați să avem o viață morală demnă de calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Întrebarea pe care
trebuie să ne -o punem este: cum vom ști care e comportamentul unui fiu al lui Dumnezeu?
Răspunsul cel mai simplu este: privind la felul cum a viețuit Iisus Hristos și potrivindu -ne viața
după acest model. Hristos Însuși ne cheamă sa -I urmăm Lui, să luăm ca model blândețea și
smerenia Lui, lepădarea de sine și jertfelnicia Lui, iubirea pe care a arătat -o El către noi și
slujirea Lui (Matei 11, 29; Marcu 8, 34 -35).
De asemenea, Sfinții Apostoli se socotesc pe ei înșiși următori ai lui Hristos, imitatori ai
lui Hristos și îndeamnă pe credincioși să umble și ei așa cum a umblat Iisus. Îndemnul acesta nu
22Magistrand Gh. PAPUC, „Virtutea dragostei în scrierile Sf. Ap. Ioan”, în revista Studii Teologice ,anul1956,nr.
5-6,p. 317.

19se mărginește la forma generală: fiți următori ai lui Hristos, ci reprezintă diferitele virtuți ale
Mântuitorului Hristos, ca model de imitat. Așa, de pildă, iubirea până la jertfă, slujirea, smerenia.
Astfel, Hristos apare ca model suprem, universal, ale c ărui trăsături morale să se întipărească în
făptura și viața fiecărui credincios.
Clement Alexandrinul, cel dintâi sistematizator al moralei creștine ortodoxe, scotea în
evidență urmarea lui Hristos:
„Se cuvine să răspundem cu dragoste față de Hristos, Cel ce ne îndrumă cu dragoste spre
viețuirea cea mai aleasă, se cuvine totodată să trăim rânduielile hotărârii Lui, nu numai
împlinindu -I poruncile sau ferindu -ne de cele oprite, dar să și desăvârșim chipurile noastre, fie
îndreptându -le, fie, mai ales, im itându-L după putere, ca să ne asemănăm cu El, cu faptele
Pedagogului, ca să se împlinească porunca după chipul și asemănarea Lui”23.
Viața morală a credinciosului trebuie să fie o imitare a lui Hristos. Și e firească ținta
acestei vieți, pe care tot Clem ent Alexandrinul o exprimă în rugăciunea către Hristos: „Dă -ne
nouă, celor ce urmăm poruncile Tale, să desăvârșim asemănarea Chipului Tău”24. Dar, cum
trebuie înțeleasă imitația lui H ristos, „îmbrăcarea în Hristos” ?Termenul de imitație –spunea N.
Mladin –poate sugera imaginea unei copii formale, exterioare. Este exclusă o astfel de imitare în
ceea ce privește persoana lui Hristos.
Iisus Hristos, care a biciuit cu atâta revoltă sfântă, formalismul fariseic, a voit să nu dea
ucenicilor prilejul de a -L imit a formal și, astfel, pentru formă, să nu cumva să piardă fondul.
„Chipul moral al lui Hristos a produs asupra ucenicilor Săi o așa de copleșitoare impresie, încât
au trecut cu vederea să ne ne transmită aspectul fizic, ci au arătat că esențial pentru mântu ire e
fondul, nu forma”25. Din acest punct de vedere trebuie exclusă și imitarea a ceea ce e legat de
condițiile strict individuale și specifice, datorită faptului că Iisus Hristos nu e altcineva decât Fiul
lui Dumnezeu întrupat.
Rămâne, deci, valabilă imi tația spirituală sau imitația morală.Ea nu se oprește la aspectul
fizic, nici la condițiile exterioare ale persoanei și vieții lui Hristos, ci trece la fizionomia lui
morală, la trăsăturile morale ale persoanei și vieții Lui. Ea e cea care contemplă măreți a morală,
23CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul , traducere de Dr. N.I. Ștefănescu, București, 1939, p. 34.
24Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 172.
25Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealulu i,Studii de teologie morală…, p. 172.

20frumusețea duhovnicească a Mântuitorului Hristos, frumusețe ce se reflectă cu atâta claritate în
paginile Noului Testament. Hristos apare ca idealul moral creștin, care nu e un ideal lipsit de
viață, ci un ideal nou și concret, nu unul abstract. Hristos e și întruparea desăvârșită a moralei
creștine și modelul desăvârșit spre care, firesc, toți credincioșii pornesc ca să -l întrupeze în
propria lor viață și să ajungă la înălțimea „staturii” Lui.
Deci, pentru a imita pe Hristos trebuie să vezi în E l idealul și modelul concret al vieții
morale creștine, ideal și model care să se cucerească și să deștepte în tine dorința de a te asemăna
Lui, de a-I urma Lui până la piscurile neajunsei Lui desăvârșiri. Acest model nu poate fi imitat
pur formal prin sim ulare, ci prin însușirea virtuților ce strălucesc în persoana și viața Lui.
Sfinții Părinți ne pun în față aceleiași ținte: a avea smerenia, iubirea, răbdarea, pe care le –
a avut Hristos, a trăi în Duhul Lui. Nicolae Cabasila spune: „să avem aceleași dori nțe și bucurii
ca și Hristos”26.
Imitația lui Hristos constă, deci, în transformarea lăuntrică după chipul moral al lui
Hristos, adică, prin persoana mea să se străvadă duhul lui Hristos. Trebuie să reținem, însă, că
imitarea lui Hristos nu crează manechin e fără vlagă, ci dă naștere la personalități distincte, care –
fiecare în felul său –oglindesc sfințenia, iubirea și smerenia lui Hristos. Imitarea lui Hristos nu
nimicește personalitatea individului creștin, ci îi dă acestuia posibilitatea de a crește și a se
desăvârși în Duhul lui Hristos, ceea ce înseamnă și cu cele mai înalte năzuințe personale. De
aceea, deși în toți sfinții se disting trăsăturile morale ale lui Hristos și în toți și măsura în care și
le-au însușit, totuși, ei păstrează calitățile și caracterele specifice personale, prin care se
deosebesc unii de alții. Imitarea lui Hristos nu le -a distrus specificul personal, ci numai l -a
dezvoltat spre desăvârșire. Cât de deosebiți sunt Sfinții Apostoli și, totuși, câtă unit ate esteîntre
ei!„Unitate a duhului nu desființează imensitatea personalităților, precum nici diversitatea
acestora nu acoperă unitatea duhului”, spunea un moralist român27.
Dacă însă am accentuat imitarea duhovnicească, aceasta nu înseamnă că ea rămâne numai
în sufletul fiecărui c redincios. Fără încorporarea în fapte a vieții celei noi, imitarea lui Hristos nu
e deplină. Căci și Hristos nu a ținut pentru Sine sfințenia Lui, ci a venit să o împărtășească
tuturor, iubirea Sa a arătat -o în acțiune, în ceea ce a făcut pentru noi. Deci, și imitarea lui Hristos,
în urmarea Lui, e exclusă în mod firesc acțiunea care izvorăște din Duhul lui Hristos, care e
26N. CABASILA, Despre viața în Hristos , traducere de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946, p. 167.
27Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 176.

21expresia iubirii ce ne -a transformat sufletul. Deci, în Iisus Hristos avem modelul deplin și
suprem, pe urmele căruia trebuie să pășim, nu printr-o imitare formală, ci printr -o imitare
duhovnicească. Ținta finală a urmării lui Hristos este ca firea credinciosului să ajungă la
asemănarea cu Hristos.
Deci, noi trebuie să -L urmăm pe Mântuitorul Hristos, care e model de virtute pentru toți.
Dar, oare știm noi cum să facem aceasta cel mai bine? Știm, pentru că, în afară de cele ce am
arătat mai sus, ne vine în ajutor exemplul unor mari următori ai lui Hristos: sfinții. Și în făptura
tuturor sfinților se străvede chipul moral al lui Hristos, în toți e iubirea, puritatea și smerenia Lui,
ca tot atâtea reflexe vii, ca tot atâtea concentrizări personale noi ale Duhului lui Hristos. Sfinții
au înțeles să meargă pe urmele lui Hristos în așa fel încât au devenit asemenea modelului lor
suprem; de aceea, în ei vedem pe Hristos, în ei preamărim pe Hristos, în ei sunt următorii
desăvârșiți ai lui Hristos.
Citind „Viețile Sfinților”, vedem că unii dintre ei au reușit să -și armonizeze în așa fel
viața lor interioară, încât pacea și liniștea sufletească sălăș luindu-se în sufletele lor, virtutea
izvorește cu adevărat din adâncul ființei acestora. „Sfinții Apostoli, martiri, mucenici, alți sfinți,
s-au străduit să realizeze în viața lor proprie modelul virtuții lui Iisus Hristos, dar fiind numai
oameni, nu au pu tut ajunge la plinătatea desăvârșirii”28. Noi, însă, trebuie sa -i luăm ca pildă vie,
pildă ce ne arată până unde poate ajunge străduința credinciosului, ajutată de harul divin, pe
calea desăvârșirii prin virtute. Dar, pentru aceasta, precum spunea Sfântul I oan Gură de Aur, e
nevoie de o învățătură și o practică statornică și continuă a virtuții, începând cu ceea ce e mai
ușor, până la scara ce ne duce la cer. Iată de ce Sfânta noastră Biserică recomandă credincioșilor
cinstirea sfinților, în priml rând, pent ru virtuțile lor deosebite, pe care ei le -au dobândit, datorită
harului divin de care s -au învrednicit și cu care au conlucrat toată viața lor. Prin desăvârșirea și
sfințenia vieții lor, ei au devenit modele vrednice de urmat și de imitat pentru orice creș tin. De
aceea, Biserica îi consideră pe sfinți ca adevărate exemple de viețuire, pilda vieții acestora
constituind „pentru obștea creștină în general, ca și pentru fiecare credincios în parte, un
permanent imbold spre o viață trăităîn virtute și sfințenie ”29.
28Arhid. Prof. Dr. Ioa n ZĂGREAN, Morala creștină , manual pentru seminariile teologice, Ed itura Renașterea, Cluj –
Napoca, 2006, p. 114.
29Ierom. Prof. N. MLADIN, „Sfinții în viața morală ortodoxă”, în revista Studii Teologice, anul1956,nr. 1-2,p. 9.

22Sfințenia e un înalt ideal omenesc de cucerit. Căci menținerea în sfințenia primită,
creșterea și desăvârșirea în ea, nu mai numai lucrarea harului, lucrarea lui Dumnezeu, ci ea
pretinde angajarea tuturor forțelor noastre, ea trebuie cucerită prin luptă .Procesul sfințeniei e
creșterea noastră în Hristos sau întruparea lui Hristos în noi. Trebuie să remarcăm că lucrul
esențial în viețile sfinților nu e minunea, nu e nici vedenia, ci e lupta de a urma pe Hristos și de a
se I se asemăna. Lucrul esențial la sfinți e sfințenia vieții, iubirea și smerenia ce au strălucit în
persoana lor. Sfințenia vieții o dobândesc toți cei care colaborează cu harul sfinților și pășesc pe
căile lui Hristos, pe urmele sfinților. Ca modele de imitat, sfinții ne atrag prin frumu sețea lor
duhovnicească și se învăpăiază sufletul pentru ca să împlinim poruncile Domnului. Imitând pe
sfinți în fond, noi imităm pe Hristos, căci sfinții nu sunt altceva decât „întrupări ale Duhului lui
Hristos”30.
La loc de cinste între acești sfinți sun t Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie
Teologul și Ioan Gură de Aur, ocrotitori ai așezăm intelor de învățământ teologic. O însușire
comună ce le unește viața și caracterul e „năzuința neobosită de a întrupa fiecare în propria sa
viață, viața lui Hristos, viața în Hristos”31, devenind, prin aceasta, pilde vii și modele desăvârșite
de virtute creștină.
Sfântul Ioan Gură de Aur, moralistul prin excelență al ortodoxiei, e cel ce a arătat lumii
întregi, că numai virtutea face din om un chip autentic. Sfântul Ioan sugerează, pe de o parte,
„uniunea ontologică între stăpânirea omului și faptul că e înzestrat cu rațiune”32; pe de altă parte,
cerința morală a virtuții, pentru ca omul să rămână, într -adevăr, stăpân. Spunea Sfântul Ioan: „să
păstrăm prin st rălucirea virtuții, demnitatea chipului împărătesc”33. Ca chip al lui Dumnezeu,
omul e expresia celei mai înalte valori care există în lume. Această valoare se manifestă prin
forța minții, prin suveranitatea asupra lumii și prin efortul virtuților sale de a ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru pilda vieții sale, pentru
virtuțile cu care și -a împodobit ființa sa, pentru comorile spirituale pe care le -a adus
creștinismului și pentru noile orizonturi pe care le -a deschis om enirii în vederea mântuirii,
30Ierom. Prof. N. MLADIN, „Sfinții în viața morală ortodoxă”…, p. 23.
31Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, „Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și neîntrerupte modele de virtute creștină”, în
revistaMitropolia Banatului ,anul1972,nr. 1-3,p. 38.
32Diacon C -tin VOICU, „Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur și actualitatea ei”, în revista Mitropolia
Ardealului, anul1975,nr. 3-5,p. 237.
33Diacon C -tin VOICU, „Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur și actualitatea ei”…, p. 237

23reprezintă pentru toate timpurile un model vrednic de urmat, așa cum și el a crezut în Hristos
modelul suprem și unic de urmat.
Iată-ne ajunși și la finalul acestui capitol. La întrebarea: „Ce loc trebuie să ocupe
Mântuitorul nostru Iisus Hristos în trăirea noastră religioasă?”, răspunsul nostru este: Iisus
Hristos e centrul vieții noastre religioase. „ toți credincioșii au văzut în El exemplarul desăvârșit
al omenirii și căpetenia ei duhovnicească, prin care trăiesc sau mor din punt de vedere
religios.34”
Capitolul II. CULTIVAREA VIRTUȚIILOR –CALEA SPRE SFINȚENIE
Pentru a trata despre căile ce duc la virtute, trebuie neapărat să ne referim la renașterea
omului ca făptură nouă. Deci, potrivit Bisericii noastre ortodoxe, prin pă catul strămoșesc, omul
și-a pierdut sfințenia originară, căci legătura dintre el și Dumnezeu s -a deteriorat prin pierderea
harului divin. Ca urmare a acestui fapt, însușirile omenești și -au pierdut frumusețea și strălucirea
lor primordială, ceea ce înseamn ă că natura spirituală și morală a omului s -a corupt, iar starea de
nevinovăție și lipsa de răutate s -a schimbat în starea de păcătoșenie. Chipul lui Dumnezeu în om
s-a alterat, iar prin aceasta, armonia originară dintre trup și suflet s -a pierdut, în timp ce pierderea
harului divin a adus cu sine omului moartea sufletească, precum și cea trupească. Voința omului
a slăbit, mintea s -a întunecat, inima i s -a pervertit. În consecință, după păcatul originar, omul din
fire înclina mai mult spre rău.
Faptul aces ta, precum și îndelunga practicare a păcatului, l -au adus pe om la înstrăinarea
lui tot mai mare de Dumnezeu, la neputința împlinirii scopului pentru care a fost creat. Din
această stare anormală, omul nu putea ieși decât cu ajutorul harului divin. Harul d ivin, dobândit
prin jertfa Mântuitorului, e absolut necesar credinciosului, pentru a se putea întoarce spre
Dumnezeu, pentru curățirea lui de păcate și pentru înnoirea internă, ca apoi să poată duce o viață
cu adevărat creștină și să se poată desăvârși din punc de vedere moral. Întoarcerea omului la
Dumnezeu e începutul și temelia mântuirii sale, e ieșirea din starea păcatului, e îndreptarea sa
sau nașterea lui la viața în Hristos, ca o făptură nouă. Această naștere spirituală se face prin
34Prof. N. CHIȚESCU, „Iisus Hristos -centrul vie ții noastre”, în revista Glasul Bisericii ,anul1956,nr. 8-9,p. 443.

24Taina Sfântului Botez, urmată apoi de Taina Mirungerii și de Taina Sfintei Împărtășanii, numite
de unii „taine de inițiere”.
Botezul e Taina prin care se face începutul mântuirii subiective a credinciosului, dar
deodată cu harul sfinților ce se revarsă asupra celui botez at, acesta mai primește și „darul
suprafiresc al celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea”35. Putem spune că
aceste trei virtuți teologice sunt, în primul rând, condiții absolut necesare pentru desăvârșirea
creștină, dar, în măsura în c are ele se cultivă și dezvoltă, ele devin virtuți desăvârșite, iar
creștinul care le posedă devine creștin adevărat, pe măsura vârstei deplinătății lui Hristos.
Cele trei virtuți teologice sunt principalele moduri de manifestare a vieții celei noi, deci,
ele asigură atât înnoirea vieții creștine, cât și ridicarea acestuia spre cea mai înaltă treaptă a
desăvârșirii morale; ele sunt , în același timp, și temelie dar și încununarea vieții creștine. Prin
aceasta, întreaga viață a creștinului primește înțelesul ei adevărat, de aceea ele sunt proprii
creștinismului. Deci, din punct de vedere moral, Botezul înseamnă începutul unei noi vieți, prin
care creștinul redobândește posibilitatea de a deveni asemenea cu Dumnezeu, de a urma drumul
desăvârșirii creștine. Fără această taină a Sfântului Botez, această posibilitate de a deveni
asemenea cu Dumnezeu e exclusă, deoarece, binel e pe care -l poate face din fire , nu-l poate
mântui pe om. Iar ungerea cu Sfântul Mir ce urmează, dă creștinului puterea de a rămâne alipit
deIisus Hristos, de a se întări în credință și de a mărturisi, de a se putea împotrivi și rezista în
fața primejdiilor ce vin din partea celor răi36. Sfânta Euharistie umple de har și de binecuvântare
pe cel ce o primește cu vrednicie ,ne curățește de păcatel e ușoare,ne întărește în credință și ne dă
bucuria duhovnicească a viețuirii în Hristos. Ea ne oprește aprinderea poftelor și a dorințelor
păcătoase din noi, slăbește tăria patimilor și ne dă putere ca să înaintăm pe calea desăvârșirii
morale a virtuții.
Dar, cu toate că cel dintâi pas spre îndreptarea omului îl face Dumnezeu prin harul Său,
totuși renașterea sau înnoirea morală a omului nu se realizează instantaneu în sufletul lui, ci
printr-o acțiune reciprocă ce implică atât harul divin, cât și activit atea liberă a voinței lui. De
acum, omul își lucrează mântuirea ,străduindu -se apoi spre dobândirea virtuților și apoi spre
creștere și desăvârșire.
35Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, „Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine”, înrevistaMitropolia
Ardealului, anul1964,nr.1-2,p. 78.
36Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, „Desăvâr șirea vieții creștine prin Sfintele Taine” …,p. 85.

25Dar cum dobândește creștinul virtutea? Sau care e izvorul virtuții creștine? Spre
deosebire de concepția a ntică, izvorul virtuții creștine nu stă numai în puterile omului, de aceea,
singură străduința creștinului nu poate da naștere la virtute, căci izvorul ei –cum am arătat și mai
sus–stă în harul divin, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci Dumnezeu e ste cel ce
lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți după a lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13).
Aici se cuvine să amintim cuvintele Sfântului Marcu Ascetul: „Începătorul oricărei virtuți
este Dumnezeu precum soarele al luminii de toate zilele”37. Același părinte filocalic îndeamnă pe
cel ce săvârșește virtutea: „Când săvârșești fapte virtuoase, adu -ți aminte de Cel ce a zis: Fără
Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 5)”38.
La harul divin se adaugă străduința credinciosului, căci numai astfel se poate vo rbi despre
virtute: „Dar tu, omul lui Dumnezeu, fugi de aceasta și urmează dreptatea, evlavia, credința,
iubirea, dreptatea, răbdarea, blândețea” (I Timotei 6, 11). Așadar, virtutea creștină izvorăște
deopotrivă din harul divin și din puterile noastre, î n timp ce virtutea antică era o însușire sau
putere de natură pur omenească39. Sfântul Apostol Pavel nu uită niciodată să recunoască în fața
celor care -i cunosc activitatea și străduințele lui pentru predicarea Evangheliei, că tot ce a făcut,
toate realizăr ile, toate meritele pe care le are se datoresc harului lui Dumnezeu pe care l -a primit ,
dar în același timp și propriile sale osteneli și nevoințe: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce
sunt și harul Lui care e în mine n -a fost în zadar, ci m -am ostenit dac ât ei toți , dar nu eu, ci harul
lui Dumnezeu care este întru mine” (I Corinteni 15, 10).
Apologeții secolului al II-lea arată în mod lămurit că, pentru viața virtuoasă, sunt
necesare două izvoare: harul divin al renașterii prin botez și voința noastră li beră. Necesitatea
harului pentru sporirea energiei sufletești e accentuată îndeosebi de către Chiril, arhiepiscopul
Ierusalimului, în Catehezele sale40. De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur socotește harul divin
necesar pentru virtute și sfințenia celui ce crede, numind aceasta dogmă mare, pentru că voința
noastră cea bună nu e de ajuns dacă ea nu primește putere de sus și această putere ea nu o mai
primește dacă nu se îndreaptă cu vremea și nu se face vrednică de această primire41.
37MARCU ASCETUL, „Despre legea duhovnicească”, cap. 40, înFilocalia, vol. I,Ediția a 2-a, tradusă din grecește
de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de arte grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, p. 240.
38MARCU ASCETUL, „Despre legea duhovnicească” …,p. 240.
39Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, „Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine” …,p. 341.
40Pr. M. BULACU, Conștiința creștină după Sfântul Chiril al Ierusalimului , București, 1941, p. 154 .
41Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 348.

26Viața creștinului se d esfășoară, astfel, între două limite: una impusă de puterile și
dispozițiile ei naturale, iar alta care -l ridică și -l înnobilează, impusă de harul divin. În măsura în
care creștinul se străduiește spre bine, în aceeași măsură îi dobândește energia și lucr area sa.
Astfel, la temelia virtuții creștine stă străduința credinciosului creștin, ajutată de harul divin.
Deci, virtutea creștină nu e o proprietate sau o însușire pe care omul și -ar putea-o câștiga singur.
Viața creștină în care virtuțile apar ca rod a l harului divin și al străduinței și lucruri omenești, o
arată minunat Sfântul Apostol Petru:
„Har nouă și pacea să se înmulțească în cunoștința lui Dumnezeu și a lui Iisu Hristos,
Domnul nostru. Dumnezeiasca lui putere ne -a dăruit toate cele spre viață și bună cucernicie, prin
cunoașterea celui ce ne -a chemat, prin a sa mărire și putere (virtute), prin care El ne -a dat
făgăduințele lui nespus de mari și scumpe, ca prin El să vă facă părtași firii dumnezeiești, după ce
ați fugit de stricăciunea poftei din lume. Pentru aceasta, punând toată sârguința adăugați la credința
voastră virtutea, iar la virtute cunoștința, iar la cunoștință înfrânarea, iar la înfrânare răbdarea, la
răbdare evlavia, iar la evlavie iubirea frățească, iar la iubirea frățească dragoste a. Căci dacă aveți
acestea și sporesc în noi, ele nu vă vor lăsa nici leneși, nici neroditori în cunoașterea Domnului
nostru Iisus Hristos. Cine nu are acestea e orb, nevăzând departe, și a uitat de cunoașterea
păcatelor sale cele de demult” (II Petru1, 2-9).
Rezultă că harul dumnezeiesc conferă o viață de comuniune cu Hristos, care se poate
păstra numai în măsura în care cel ce primește harul conlucrează cu el intens și statornic. El se
poate pierde dacă cel ce -l primește săvârșește fapte rele. Dacă cer cetăm părerile Sfinților Părinți
și ale scriitorilor bisericești, constatăm că și aceștia susțin acest lucru, cu privire la originea
virtuții. După ei, virtutea nu e nici numai un dar divin, nici numai ceva ce ar depinde exclusiv de
puterile omenști. Astfe l, Clement Alexandrinul zice că virtutea e Logosul predat prin pedagog
spre exercitare42, iar în alt loc zice: „Și nici nu ne naștem de la natură înzestrați cu virtute, dar
nici aceea nu se dobândește în mod natural deodată cu alte părți ale corpului”43, iarpentru a arăta
că virtutea nu e doar o prerogativă a unora, căci Dumnezeu revarsă harul său peste toți,
credincioșii trebuind doar să colaboreze cu acest har, zice: „Toți sunt potriviți de la natură spre a
dobândi virtutea”44. Marele Origen spunea: „virtu tea care nu e din har, nu se socotește întru
42Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p.355.
43Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teol ogie morală…, p.355.
44Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 356.

27nimic” și totodată afirmă că virtutea e mai veche decât păcatul „deoarece chipul lui Dumnezeu în
noi e mai vechi decât al diavolului”45. El numește virtuțile „substanța lui Hristos”, pentru că sunt
în stânsă legă tură împreună. Sfântul Ioan Damaschinul zice: „Trebuie să se știe că virtutea a fost
dată în natură de către Dumnezeu și El e principiul și cauza a tot binele și e cu neputință ca noi să
voim să facem binele fără conlucrarea și ajutorul Lui”46.
Rezumând ce le expuse, cu privire la izvorul virtuții creștine, afirmăm că o viață adevărat
virtuoasă nu se poate naște și desfășura în afara harului divin, orice adevărată virtute fiind atât
opera harului divin cât și a activității personale a creștinului. Virtutea, deci, nu poate fi concepută
decât ca o întrepătrundere a harului divin și a puterilor omenești, ca o colaborare armonică a
acestora în vederea scopului ultim al creștinului. Dacă izvorul e harul și voința omului, calea ce
duce la virtute e Hristos, Cel ce S-a intitulat „Calea, Adevărul și Viața”. Așadar, n umai prin
Hristos și în Hristos putem ajunge la adevărata virtute creștină.
2.1. Necesitatea unui progres duhovnicesc pentru creștinul virtuos
După ce am văzut că Hristos e model și țintă pentru creștinu l virtuos, ne punem o
întrebare firească: poate credinciosul să ajungă la înălțimea morală a lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu? Poate, cu ajutorul lui Hristos.
Acest fapt dă o caracteristică nouă urmăririi lui Hristos și imitării Lui: l upta permanentă
de aut odepășire. Într -adevăr, pe de o parte, Iisus atrage sufletele credincioșilor spre El cu o
putere extraordinară: ele doresc să se asemene Lui. Pe de altă parte, pe cât progresează pe calea
aceasta a asemănării cu El, pe atât ei își dau seama că încă mai au mult de realizat și, deci, nu se
mulțumesc cu ceea ce au cucerit, ci caută să depășească mereu starea în care se află. Având ca
model pe Iisus Hristos, niciodată în viața aceasta nu poți spune că ai progresat destul, nu te poți
declara mulțumit cu starea la care ai ajuns, crezând că ești la capătul drumului. Ci, dimpotrivă,
comparându -te mereu cu Iisus vezi cât de puțin ai realizat și cât de mult mai ai de realizat. Iată ce
spune în acest sens un ierarh ortodox47:
45Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, p. 357.
46SFÂNTULIOAN DAMASCHIN, Dogmatica , traducere D. Fecioru, București, 1938, p. 137.
47Mitropolit Nicolae KRUTIȚKI, Cuvântări bisericești , vol. III, traducere de Niculae M. Popescu, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1953, p. 130.

28„Pe cărarea iubirii, pe cărarea curățenie i, a smereniei, a blândeții, a îndurării și a milei,
nu sunt hotare. Nu se află prag pe care, trecându -l, să poți spune că ai împlinit voia lui Dumnezeu.
Oricât de sus se va ridicat un rob adevărat al lui Dumnezeu pe scara iubirii, a smereniei, a curăției,
în fața lui tot va mai fi o treaptă către această sufletească desăvârșire, către această înfrumusețare a
sufletului, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a grăit: Fiți dar voi desăvârșiți precum și Tatăl
vostru cel din ceruri desăvârșit este (Matei 5, 48)”.
Credinciosul adevărat nu poate ajunge niciodată la „sfințenia” legalistă a fariseilor
satisfăcuți că au împlinit toate prescripțiunile legii, el e mereu în mișcare, mereu conștient de
nedesăvârșirea sa, luptă mereu să se asemene din ce în ce mai mult cu Hristos. „E atât de legată
de ideea desăvârșirii creștine setea aceasta de a progresa fără răgaz, încât s -ar putea spune că
desăvârșirea constă în conștiința permanentă a nedesăvârșirii noastre, care e motorul efortului
constant de desăvârșire”48. Progr esul în imitarea lui Hristos nu are hotar; Lui îi stau în față zările
nemărginite ale desăvârșirii divine. De aceea, sfințenia creștină e nedezlipit legată de smerenie,
semnul oricărei sfințenii autentice. Deci, desăvârșirea cea neajunsă a lui Hristos e iz vorul unei
necontenite alergări către țintă: ea înlătură posibilitatea mulțumirii cu un anumit mod de viață,
ceea ce ar însemna stagnare sau regres în viața duhovnicească și ține mereu trează dorința și
lupta de depășire de sine spre a se putea adânci din ce în ce mai mult spre desăvârșire.
Virtutea nu se sfârșește niciodată în această viață și nici nu e un bun care, odată dobândit,
să constituie o proprietate permanentă a omului, așa cum se întâmplă cu proprietatea altor bunuri.
Ca străduință omenească, v irtutea trebuie să dureze și, deci, trebuie cultivată atâta timp cât
durează viața noastră pământească; până în pragul morții trebuie să ne străduim să fim și să
rămânem virtoși, deoarece până acolo ea se poate micșora și chiar slăbi, ba chiar se poate pie rde.
De aceea, e absolut necesar un progres duhovnicesc în viața creștinului virtuos. În momentul
când ai dobândit o virtute, caută s -o cultivi, să progresezi din bine în mai bine, pentru că numai
astfel te vei apropia de țelul ce -l ai în vedere: asemănare a cu Dumnezeu. Intrând în problema
progresului duhovnicesc pe calea virtuților, intrăm într -un mare capitol, al spiritualității
răsăritene: aici vom întâlni probleme de mistică, de ascetică, specifice ortodoxiei.
Apusul nu a ajuns la o gândire atât de ele vată cum au ajuns marii trăitori ai Ortodoxiei.
Accentuând diferența și separația între spirit și materie, Apusul s -a depărtat de problema
48Dr.Dr. h. c. Nicolae MLADI N, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală…, pp. 178-179.

29spiritualității. În schimb, Ortodoxia, accentuând faptul că rostul spiritului e de a transfigura
materia, a dat la iv eală învățături de o nesăbuită frumusețe și de o adâncă profunzime în gândire.
Și tot ce are mai bun Răsăritul în această privință a fost strâns în celebra FILOCALIE,
monument literar inegalabil. Din Filocalie găsim adevărate mărgăritare ale cugetării mist ice
ortodoxe. De aceea, pentru următoarele capitole ale lucrării vom folosi traducerile românești ale
Filocaliei, pentru a ne fixa mai bine problema esențială: alergarea creștinului virtuos spre
desăvârșire.
Iată cum prezintă părintele Stăniloae marile et ape ale vieții spirituale49:
cea mai simplă împărțire a vieții spirituale e aceea în faza practică sau activă și faza
contemplativă. Faza practică, faza faptelor are menirea să ridice ființa credinciosului din starea
supusă patimilor și să o înalțe pe t reptele virtuților până la iubire. Faza contemplativă reprezintă
ațintirea exclusivă la Dumnezeu, Cel Unul și infinit. Scopul fazei active e eliberarea omului de
patimi. Această stare de nepătimire e considerată ca egală sau, mai bine zis, ca un prag al iu birii de
Dumnezeu. Iar această iubire constituie trecerea de la faza activă la faza contemplativă. E vorba de
un urcuș spiritual. Foarte clar apare la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Și el împarte urcușul, mai
întâi în două trepte. Omul duhovnicesc se ridică de la virtute la cunoștință. Apoi face o împărțire
în trei trepte50:
1. făptuire
2. contemplație naturală
3. teologia mistică
sau
1.virtute
2.contemplație duhovnicească
3.rugăciune curată.
Dintre aceste trei trepte, prima treaptă e a începătorului, care trebui e să se străduiască a se
desprinde în virtuți. Virtuțile sunt în număr de șapte. La începutul lor stă credința, la sfârșit,
iubirea, precedată imediat de nepătimire. Iubirea e cea care concentrează în ea toate virtuțile și
trece pe om la cunoaștere sau con templație.
49Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă , pentru Institutele teologice, vol. III
(Spiritualitatea ortodoxă ),Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortod oxe Române ,București, 1981,
p. 50.
50Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă …, pp. 51-52.

30Nu vom trece acum să alcătuim un nou tratat de spiritualitate ortodoxă, nici să -l reluăm
pe cel al Părintelui Stăniloae, ci vom încerca să încadrăm pe omul virtuos și aspirația sa către
desăvîrșire în contextul spiritualității răsăritene ortodox e.
Într-un dicționar de teologie ortodoxă51citim că:
virtutea e capacitatea voinței de a transforma credința într -un fel nou de viață, prin
actualizarea harului botezului. Pe scara vieții spirituale, dobândirea virtuților e prima treaptă (a
doua fiind c ontemplația tainică și a treia starea de îndumnezeire) și e condiționată de eliberarea de
patimi, aceasta formând identitatea negativă a omului. Progresul în virtute e analogic și
concomitent cu progresul în cunoașterea lui Dumnezeu. Iată cum se prezintă, pe scurt, viața
omului de la botez, când intră în pruncia duhovnicească și până la starea bărbatului desăvârșit:
pruncia duhovnicească e o stare sufletească a omului renăscut ca făptură nouă prin Botez, în care,
datorită curățirii de păcat, și reînnoirii s ufletești câștigate prin îndreptare, creștinul poate face
binele, deoarece voința lui nu se mai află ținută în legăturile păcatului. Cu toate acestea, făptura
nouă a creștinului e încă slabă și firavă, întocmai ca un convalescent după o boală grea. Din ace st
motiv, cu toate că el are ocrotire în Hristos, el nu și -a dobândit încă statornicia în calea binelui și
de aceea, trebuie să se străduiască spre aceasta, adică spre dobândirea virtuților.
Creșterea sau sporirea duhovnicească a creștinului e o treaptă nmai înaltă pe calea
mântuirii, urmând după pruncia duhovnicească. Ea se caracterizează prin strădania creștinului de
a săvârși în mod neîntrerupt fapte bune, adică prin zelul continuu al creștinului de a împlini voia
lui Dumnezeu. Prin aceasta, creștinul își câștigă statornicia și siguranța pe calea binelui,
nemaiputând fi ușor clătinat de ispite, chiar dacă acestea sunt puternice.
Cu toate acestea, creștinul și în această stare poate cădea în păcat, deoarece virtutea lui nu
e atât de desăvârșită încât să -l poată feri de păcat. Dacă creștinul rămâne pe această cale,
rezultatul acestei creșteri e bărbăția duhovnicească, care se mai numește și stare de sfințenie,
aceasta fiind ultima treaptă a desăvârșirii pe pământ. Aceasta nu e, însă, identică cu sfințenia în
sens larg, care începe de la îndreptarea omului prin botez, datorită harului divin ce se înalță
asupra lui, fapt pentru care toți creștinii din epoca primară se numeau „sfinți”, ci e o stare de
sfințenie propriu -zisă, adică de sfințenie morală ce se do bândește prin împlinirea continuă și
statornică a voii lui Dumnezeu, având ca urmare câștigarea virtuților celor mai alese ale
51Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Dicționar de teologie ortodoxă A -Z, Ediția a II -a, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Român e, București, 1994, p. 396.

31creștinului. Această stare de sfințenie, deci, de adevărată desăvârșire duhovnicească constă într -o
existență și armonie interioa ră, ca urmare a statorniciei creștinului pe calea virtuții, datorită
căreia el nu mai poate face nici o faptă rea, deoarece el nu mai poate fi tulburat de ispite, nici
măcar în cugetul lui.
În această stare, creștinul posedă libertatea față de orice porni ri și patimi, deci, nu mai e
supus acestora, ceea ce înseamnă că el a ajuns la virtutea nepătimirii, stare în care sufletul se lasă
inundat de o înaltă iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Virtutea nepătimirii și a iubirii
celei mai înalte la care ajunge creștinul, sunt semnul cel mai sigur că el a atins o înaltă treaptă a
desăvârșirii sale, ridicându -se, printr -un progres duhovnicesc continuu, de la chipul lui
Dumnezeu, restabilit prin Taina Sfântului Botez în el, până la asemănarea cu Dumnezeu.
În această stare de sfințenie, harul a pus stăpânire pe întreaga ființă a creștinului,
luminându -i mintea, stăpânindu -i simțirea și desăvârșindu -i voința, spre săvârșirea faptelor bune.
Și, deoarece, în această stare, nu mai viețuiește creștinul singur, ci Hristos e cel ce trăiește în el,
ea mai poartă numele de îndumnezeire a omului (vezi și textele scripturistice de la Gal ateni2,20
și Ioan17, 23). Deși s -ar putea crede că mai departe creștinul nu mai poate merge pe calea
desăvârșirii, totuși, nici aceas tă stare nu e încheiată, deoarece, ea poate fi dusă cu un pas mai
departe, chiar în viața pământească, iar în viața viitoare ajunge la desăvârșire deplină. „După
această viață –ne spune, în această privință, Sfântul Maxim Mărturisitorul –noi vom înceta a
mai lucra virtuțile, dar nu vom înceta de a simți lucrând în noi îndumnezeirea după har, ca o
răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumnezeirii în noi fiind mai presus de fire, e fără hotar”52.
Acestea sunt treptele prin care trebuie să treacă cel ce voieș te să ajungă cu Hristos și în
Hristos la desăvârșirea morală. Se observă ușor că e vorba de un progres duhovnicesc continuu,
progres ce nu se sfârșește niciodată în viața aceasta, ci se merge mereu din mai mult în mai mult,
din mai bine în mai bine. Deci, vom merge și noi să facem o cercetare mai amănunțită a
creștinului virtuos ce tinde spre îndumnezeire.
E un adevăr general, întărit de toți sfinții, că a nu înainta în virtute înseamnă a regresa.
Fericitul Augustin zice: „are putere să ne oprim a nu alunec a înapoi, decât forțându -ne mereu de
52Mitropolit Dr. Nicolae MLADIN, Orest BUCEVSCHI ,Contantin PAVEL ,Ioan Z ĂGREAN,Teologia Morală
Ortodoxă , vol. II, Ed ituraInstitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980 ,p. 347.

32a sui; îndată ce ne oprim, coborâm; și nu a nu înainta înseamnă a coborî”53. Pe calea virtuții nu
se stă pe loc. Iată ce ne spune, în acest sens, și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Un creștin ce se
lenevește, ce nu năzuiește să înainteze în virtuți, e vrednic de mustrare, pentru că nu -și
îndeplinește datoria sa, căci pentru dânsul a nu face binele e a face răul, pentru dânsul a nu
înainta înseamnă a cădea”.
Progres duhovnicesc nu este doar când cineva pleacă de la o virtute către ținte mai înalte,
ci și când cineva urcă de jos, din negura păcatului către lumina adevărului, din lumea păcatului în
lumea harului. Pentru viața creștină, păcatul și harul sunt două noțiuni deosebit de importante,
ele angajează întreaga existență a creștinului. Pe de o parte, păcatul macină, risipește forța
omenească pe căile neființei, pe de altă parte, harul alină rănile păcatului, tămăduiește și întărește
natura umană împotriva forțelor contrare ale răului. Viața creștină aici, pe pământ, se poar tă între
aceste două limite, între păcat și har. „Păcatul e limita de jos a decăderii umane. Harul e limita de
sus, culmea de azur a sfințeniei și a desăvârșirii omenești”54. Între aceste două extreme se înscriu
eforturile voinței omenești de a birui ispite le păcatului sau de a răspunde la îmbierile harului.
Măreția vieții creștine constă în a învinge, cu ajutorul harului, încercările potrivnice ale păcatului
și răului. Lupta aceasta crâncenă pentru progres duhovnicesc a încununat și încununează, de -a
lungul timpurilor, frunțile bunilor creștini și mucenici, adevărate personalități morale. În sens
moral-creștin, prin personalitate nu înțelegem numai calitatea de persoană morală, ci înțelegem
că personalitatea e o persoană purtătoare de valori morale superioar e, deci, o persoană care s -a
ridicat, printr -un progres duhovnicesc, deasupra semenilor săi, „nu numai printr -o atitudine
deosebită față de bine cât mai ales printr -o desăvârșire mai mare pe calea realizării acestuia”55.
Să vedem cum, prin progres duhovnic esc, persoana devine personalitate. Referindu -ne la
expresia „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, putem spune că orice creștin, având în sine
chipul lui Dumnezeu, e sau devine persoană morală. Personalitatea morală creștină cere, însă,
ceva mai mult: ea pretinde asemănarea cu Dumnezeu, care se dobândește prin lucrarea proprie a
credinciosului, ajutată de harul divin. Chipul lui Dumnezeu e un dar originar în structura
spirituală a fiecăruia, deci, de aceea, fiecare creștin e o persoană. Asemănarea cu D umnezeu,
53Alfons RODRIG UEZ, S. I., Calea desăvârșirii creștinești , traducere de Pr. Dr. Aloisie Ludovic Tăutu, profesor de
teologie în Oradea, vol. I, Oradea, 1933, p. 38.
54Magistrand Ștefan ALEXE, „Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har”, înrevistaStudii Teologic e,anul
1956,nr. 5-6,p. 330.
55Arhid. Prof. I. ZĂGREAN, „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”, în revistaMitropolia
Ardealului ,anul1957,nr. 3-4,p. 239.

33însă, e dată numai ca virtualitate, ca posibilitate, de aceea creștinul trebuie să se străduiască spre
ea prin virtute și viață de sfințenie. Deci, „personalitatea morală creștină e persoana care, prin
viața și faptele sale, tinde să aducă la desă vârșire chipul lui Dumnezeu în ea, ducând o viață de
sfințenie și de virtute”56. Sfântul e personalitatea morală realizată sub forma ei cea mai înaltă.
Personalitatea morală e ultima treaptă a desăvârșirii morale spre care absolut toți credincioșii
sunt che mați și la care oricine poate ajunge, prin străduință și har (Matei 5, 48). Hristos ne -a
chemat pe toți la aceasta. Stă, deci, în voința creștinilor de a deveni din persoane morale,
personalități morale57.
Știm care este obiectul cunoașterii creștine: înde mnurile date de Mântuitorul de a fi
desăvârșiți, de a ne iubi unii pe alții. „Ucenicii Domnului Hristos au luat la inimă poruncile
divine ale Mântuitorului, precum și toate virtuțile pilduite și le -au istorisit în Evanghelii și în
epistolele lor”. Ei ne -aumai arătat că, deci, cunoașterea Mântuitorului Hristos înseamnă trăirea
în viață a viruților Lui58. Trebuie să remarcăm că, la această luminare a cunoașterii prin teoria
virtuților, pentru care creștinul are datoria să fie mereu într -un continuu progres, ajută și harul
Sfântului Duh. Virtuțile pilduitoare și propovăduite de Domnul Iisus Hristos, ne apar ca un
buchet de flori dumnezeiești. Nu putem ajunge la ele decât dacă înaintăm continuu, având
privirea ațintită către ele. Și avem încrederea că vom ajung e la ele, întrucât, alături de harul
primit la botez, punem și noi strădania noastră, manifestată printr -o trăire intensă a celor mai
nobile virtuți creștinești.
Să vedem, acum, cum prezintă Părinții filocalici acest progres duhovnicesc spre
cunoașterea creștină adevărată. „Desăvârșirea în toate celelalte lucruri ce se măsoară cu simțurile
e mărginită de niște h otare în ce privește cantitatea , fie că e continuă, fie că e întreruptă”59, spune
Sfântul Grigorie de Nyssa. Dar, despre virtute nu se poate spune decât că nu are hotar. „Virtutea
are o singură definiție: că e indefinibilă sau infinită”60. Din ce înaintezi în virtute, din ce ți se
deschide vedere și dorința spre o și mai multă înaintare în ea. Virtutea nu are hotar, cum nu are
hotar nici Dumnezeu. Bin ele prin firea lui nu are hotar, el e infinit. Nu poți ca să spui: atâta e
56Arhid. Prof. I. ZĂGREAN, „Personalitatea morală după învățătura creștină or todoxă”…, p. 239.
57Arhid. Prof. I. ZĂGREAN, „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”…, p. 239 .
58Pr. Prof. M. BULACU, „Cunoașterea creștină prin trăirea virtuților” …,pp. 49-60.
59SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, „Scrieri, partea I. Despr e viața lui Moise”, în colecția Părinți și scriitori
bisericești , vol. 29, traducere de Prof. D. STĂNILOAE și Pr. Ioan BUGA, Ed ituraInstitutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 22.
60SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, „Scrie ri, partea I. Despre viața lui Moise” …,p.30.

34bine și mai mult nu. Nu poate spune cineva dacă e bun; nu poate nimeni să spună: sunt destul de
bun, mai mult nu vreau să fiu. Hotarul binelui nu e decât ceea ce i se împotrivește: răul sau
voința de a nu merge mai departe în el, ceea ce, însă nu duce la o tot mai mare deplinătate a
binelui(adică binele, prin faptul că se oprește, admite în el un amestec al răului). Precum
sfârșitul vieții e începutul morții, tot așa și oprirea din alergarea către virtute se face început al
păcatului. Iată de ce e necesar progresul duhovnicesc continuu. E cu neputință să încadrezi
virtutea între niște margini, căci ceea ce e cuprins între margini nu mai e virtute. Virtutea ca bine,
în sens de înfăptu ire prin persoană, nu are, deci, nici ea hotar. Ea nu are alt hotar, decât oprirea
din virtute sau trecerea la rău. Unde sfârșește virtutea începe răutatea sau păcatul. Din virtute nu
te poți opri dacă nu te împaci cu un amestec al răului în ea. Și atunci, virtutea nu mai e deplină, ci
a scăzut. Ori, virtutea are în sine însăși mișcarea înainte, ea se menține prin mișcare. Când se
oprește la o margine, înseamnă că se împacă cu un anumit grad al răului. Virtutea care se împacă
cu mărginirea, nu mai e virtute curată. Dacă e, deci, firesc să împlinească binele, dacă în aceasta
„se simte bine”, acest lucru arată că omul e făcut pentru o experiență nesfârșită, ca să poată să -și
împlinească la nesfârșit dorința lui spre mai bine, dorință care nu încetează niciodat ă. Omul e
destinat prin aceasta, prin firea lui, infinitului și, deci, veșniciei. Persoana umană nu isprăvește
niciodată de a se desăvârși. Ea nu se împlinește propriu -zis niciodată, dar nu încetează de a dori o
și mai mare împlinire a binelui.
Și, pentr u că, și despre cei ce cultivă viața virtuoasă, am spus că le e cu neputință să
ajungă la desăvârșire, vom lămuri și acest lucru. Binele prim și propriu, a cărui fire e bunătate, se
numește dumnezeire, fie că aceasta se înțelege sau nu. Și pentru că s -a arătat că nu există alt
hotar al virtuții decât păcatul, iar dumnezeirea nu primește ceva contrar ei, firea dumnezeiască
trebuie înțeleasă ca fără de margine. Din moment ce omul e făcut să tindă fără sfârșit spre bine,
fără a ajunge la capătul binelui în vi ața aceasta, „binele realizat în deplinătatea lui din veci e
infinitatea în act, iar aceasta e una cu dumnezeirea”61. Iar, cum binele în curs de împlinire,
implică un dor al unei persoane de a -l împlini cât mai mult, binele împlinit în deplinătatea lui
infinită e și el bunătatea nesfârșită a unei persoane. A cui? A lui Dumnezeu, Binele Suprem.
Desăvârșirea lui Dumnezeu nu are limită. Iar bunătatea unei persoane, în raport cu alte persoane
se arată. Însușirea binelui de a fi nesfârșit și de a fi realizat, ca atare, în mod personal din veci,
61SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, „Scrieri, partea I. Despre viața lui Moise” …,p. 22.

35implică existența personală a Sfintei Treimi. De unde ar fi dorința fără de sfârșit spre bine dacă
nu ar exista din veci acest bine, într -o bunătate interpersonală. Acest bine infinit nu e altceva
decât magnetul ce atrage p e om spre el. Cel ce cultivă adevărata virtute nu participă la nimic
altceva decât la Dumnezeu, pentru că Acesta e virtutea desăvârșită.
Dacă binele desăvârșit e Dumnezeu cel infinit, atunci, omul care tinde spre bine la
nesfârșit dovedește, prin acesta, că el participă la Dumnezeu, că asupra lui se exercită forța
binelui (bineînțeles că nu lucrează irezistibil asupra lui), că e într -o legătură mereu sporită cu
Dumnezeu, e într -un continuu progres62. Iar cum forța binelui nu se poate exercita fizic, ci
spiritual, prin aceea că o persoană își face simțită bunătatea asupra alteia, faptul că omul tinde
spre bine arată că Dumnezeu Cel personal își face simțită prezența și bunătatea într -un fel tainic
în firea omenească. Iar dacă, de ceea ce e în fire bun, doresc să se împărtășească cei ce cunosc
această fire, iar aceasta nu are hotar, în mod necesar și dorința celor ce participă la această fire (la
Dumnezeu) se întinde la nesfârșit, nu are oprire. Deci, nimănui nu îi e cu putință atingerea
desăvârșirii, pentru că desăvârșirea –cum am spus –nu se cuprinde în niște hotare. Nici virtutea,
implicit, nu are hotar. Ba are un hotar, totuși: nehotărnicia63. Din moment ce desăvârșirea în bine
e fără hotar, virtutea ca drum spre desăvârșire nu are hotar. Virtutea nu are ho tar pentru că ea nu
e decât forma concretă, personalizată, a binelui, mereu în înaintare prin voință. Deci, în virtute, e
inclusă voința persoanei omenești de a înfăptui în mod neîntrerupt și din ce în ce mai mult,
binele. Acest lucru înseamnă că nici Dumn ezeu nu e lipsit de voința Lui personală de a fi bun,
dar, din moment ce, în Dumnezeu binele e desăvârșit, voința Lui de a fi bune totuna cu voința de
a rămâne în această desăvârșire. La Dumnezeu, spre deosebire de noi, creatura mâinilor Sale,
binele desăv ârșit și voința de a rămâne în bine, coincid.
Dar, din faptul că desăvârșirea care se caută nu poate fi cuprinsă în această viață, nu
înseamnă că nu trebuie să ținem cont de porunca Domnului, care zice: „Fiți, dar, desăvârșiți,
precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei5, 48). Căci, chiar dacă nu reușim să
dobândim în întregime cele ce sunt din fire bune, faptul de a nu rămâne lipsiți măcar de o parte
din desăvârșire, e totuși un câștig mare pentru cei ce judecă puțin lucrurile. Trebuie , deci, să ne
străduim din toate puterile ca să nu cădem din desăvârșirea relativă, care ne este nouă cu putință,
ci să lucrăm atenți și să progresăm în virtute, pentru a câștiga din ea (din desăvârșire) atât cât
62SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, „Scrieri, partea I. Despre viața lui Moise” …,p. 23.
63SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, „Scrieri, partea I. Despre viața lui Moise” …,p.23.

36vom putea să cuprindem noi, ființele mărgin ite. Poate că, tocmai această vrere a firii de a fi
mereu mai mult în bine,constituie desăvârșirea firii omenești. Desăvârșirea lui Dumnezeu nu are
hotar, fiind plenitudinea înfăptuită din veci. Desăvârșirea omenească nu are hotar ca înaintare
spre desăvâr șirea lui Dumnezeu prin virtute sau prin binele pe care noi ne străduim să -l
înfăptuim. Faptul că nu ajungem la desăvârșirea cea fără de hotar, nu înseamnă că trebuie să ne
lăsăm păgubași, să ne tragem deoparte. Desăvârșirea omului e aceasta: să nu se opr ească
niciodată din împlinirea binelui; orice apare în împlinirea binelui e contrar firii omenești. Prin
aceasta, noi participăm, după puterile noastre, la desăvârșirea lui Dumnezeu.
Din moment ce am început și am pornit pe calea virtuții să tindem și mai mult spre ea. Și
nimeni nu trebuie să se întoarcă, deci, înapoi. Avem cuvântul Sfintei Scripturi, care ne zice:
„Nimeni punând mâna pe plug și întorcându -se la cele dinapoi nue vrednic de împărăția
cerurilor” (Luca9, 62).Iar, a te întoarce nu înseamnă al tceva decât a te răzgândi și a cugeta iarăși
la cele trecătoare ale acestei lumi. Sfântul Atanasie cel Mare ne îndeamnă astfel64: „Nu vă temeți,
deci, auzind de virtute, nici nu vă mirați de numele ei. Căci nu e departe de noi, nici nu ia ființă
în afară de noi, ci e un lucru cu putință de împlinit de către noi și un lucru ușor, numai să voim.
Virtutea are nevoie numai de voința noastră”. Suntem pe drumul mereu ascendent al virtuții,
dacă rămânem așa cum am fost creați de Dumnezeu în paradis. Scădem din virt ute și vom fi
judecați ca oameni răi, dacă cugetăm cele rele. Tot Sfântul Atanasie cel Mare65ne spune că
păcatul se naște din prea mare alipire de cele din lume și de viața legată de ele. Dacă noi ne -am
simți alipiți de Dumnezeu și de viața veșnică, pe car e o vom avea de El, ni s -ar slăbi aplecarea
spre păcat și, implicit, ar crește tensiunea constantă spre virtute. Așa a fost cu Adam: în loc să se
simtă atras de Dumnezeu, s -a alipit de ceva material și urmarea a fost căderea. Adam nu s -a
mulțumit să știe, prin credință, câte îi erau necesare, el a încercat ceva mai mult și, prin aceasta, a
dovedit neascultare. Și ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că „precum rodul neascultării e
păcatul, așa rodul ascultării e virtutea”66. Iar Părintele Stăniloae spune că ,
64SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, „Scrieri, partea a 2 -a. Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, în
colecția Părinți și scriitori bisericești , vol. 16, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ort odoxe
Române, București, 1998, p. 205 .
65SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, „Scrieri, partea a 2 -a. Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie” …,p.
205.
66SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia, vol. III, traducere de Pr.
Prof. D r. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 168.

37“pentru credinciosul de rând, la începutul urcușului duhovnicesc, care crede ,dar nu are
evidența cunoștinței, lumea e mormântul Domnului. A ști că lumea e mormântul Domnului e un
prilej al credinței pe care nu -l are un necredincios. Căci, pentru cel c e a progresat în viața
duhovnicească, Dumnezeu nu mai e ascuns în lume, ci ne străvede prin ea. Tot astfel, cel ce se află
în fața strădaniilor pentru virtute, care crede, dar nu are încă evidența celor crezute, e sigur că
Hristos îl ajută în acest urcuș d uhovnicesc ”67.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul68, virtuțile nu sunt altceva decât expresia unei
cunoașteri adevărate a realității. Și, pentru că toate părțile creației sunt legate într -o ierarhizare
simbolică, în care cele mai de jos oglindesc pe cele ma i de sus, această ierarhizare este și în om.
Și, deci, printr -un progres continuu, omul, când se înalță în Dumnezeu, unifică în sine toate în
mod desăvârșit. Și ne spune Sfântul Maxim că există pe o treaptă a acestei ierarhizări patru
virtuți: prudența, bă rbăția, cumpătarea, dreptatea. Iar din aceste patru virtuți generale, se ajunge
la două și mai generale, prin sinteză: înțelepciunea și blândețea; înțelepciunea –ca o margine
ultimă a celor ce pot fi cunoscute, iar blândețea –a celor ce trebuiesc făcute. Iar, acestea două
pot fi concentrate iarăși, în virtutea cea mai generală din toate, adică, în iubire, care „e în toate
îndumnezeitoare prin excelență”69.
Iată cum explică acest lucru Părintele Stăniloae: sufletul înaintează întâi către Dumnezeu,
prin dif erențierea activităților sale, adunând percepții și rațiuni din toate lucrurile și dobândind,
astfel, virtuți variate în atitudini, potrivit cu tot felul de situații.Pe urmă, continuă să înainteze
prin sinteze, cunoscând prin rațiunile multiple unica lor cauză și unind virtuțile până ajunge la
una singură, iubire70.
Așadar, e evidentă necesitatea progresului duhovnicesc. Fără acesta nu se poate realiza
nimic spre zidirea credinciosului. E necesar acest progres duhovnicesc, pentru că el face trecerea
de labariera cea mai de jos –trăirea prin simțirea oarbă, până la trăirea în lumina lui Dumnezeu.
Acest urcuș neîncetat îl prezintă foarte frumos Părintele Stăniloae în Prefața de la volumul al II –
67SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie” …,p. 146.
68SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua”, în colecția Părinți și scriitori bisericești , vol. 80,
traducere de Pr. P rof. D. Stăniloae, Ed ituraInstitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1983, p. 220.
69SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua” …,p. 220.
70SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua” …,p. 220.

38lea al Filocaliei românești71: prima fază e a curățirii de patim i și a dobândirii virtuților. Această
fază nu suprimă simțirea, ci o face să redevină pură lucrare de cunoaștere, liberă față de plăcere
și față de durere. Astfel e posibilă virtutea, prin care omul nu rupe legăturile cu lumea, ci omul
folosește lumea acea sta în cadrul strict al necesităților naturale și pentru refacerea prin iubire a
legăturii cu semenii, adică a refacerii unității firii omenești. Aceasta e ste prima biruință a
spiritului în om. Prin virtute, omul se ridică de la starea contrară firii, la cea după fire. Omul
virtuos e omul ce viețuiește în deplină concordanță cu firea sa, pentru că virtutea, după un anumit
progres, devine tărie spirituală, devine o deprindere statornică în bine, de neclintit.
De la treapta aceasta, omul se înalță pe o nouă treaptă, a doua, a vederii rațiunilor divine
din lume. E ridicarea de la rațiunea discursivă –proprie mai ales fazei virtuoase –la cunoașterea
simplă, intuitivă a minții. Și, în sfârșit, de pe această treaptă supremă a activității sale, omul e
ridicat d easupra sieși însuși, umplându -se exclusiv de lucrarea dumnezeiască necreată, devenind
adică dumnezeu de har. Din fiu după har al lui Dumnezeu, omul virtuos, ce se manifestă constant
ca tânjind spre Binele suprem absolut, devine dumnezeu după har.
2.2.Eliberarea de patimi
Iată că am ajuns la o realitate evidentă: virtutea e o verigă importantă în lanțul acesta de
aur al devenirii omului, asemenea lui Dumnezeu. E o verigă ce nu se poate lipsi. E veriga de jos
a lanțului desăvârșirii pentru orice credincios creștin. Și, totuși, cât de jos și cât de puțini sunt cei
care reușesc să pună veriga aceasta în lanțul desăvârșirii! Mulți încearcă, dar se opresc cu timpul.
De ce? Pentru că există ceva care îi trage în jos. Și în jos îl trage pe om păcatul, de care fire a lui
nu vrea să se despartă așa de ușor, pentru că -i aduce plăcerea aparentă. Un teolog român spunea
că: „niciodată nu se poate zice despre cineva că e un sclav al virtuților, în felul în care el poate fi
sclav al patimilor. Aceasta pe bună dreptate, căci sclavia virtuților e deplină libertate, în timp ce
sclavia patimilor e adevărată robie”72.
71SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL ,„Scrieri”, în Filocalia, vol. III, traducere de Pr. Prof. Dr. D.
Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947 ,p. XII.
72Magistrand Irineu CRĂCIUNAȘ, „Rolul voinței în viața morală”, în revista Studii Teologice ,anul1956,nr. 3-4,
p. 223.

39Ce sunt patimile?
„Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Atât
numele lor grecesc -πάθη , c ât și cel latinesc passiones sau românesc, arată că omul e adus prin
ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt, ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai e
un om al voinței, ci un om stăpânit de patimi”73. Patima sau viciul e în opoziție extremă cu
virtutea. Am vorbit la începutul lucrării despre opoziție dintre virtute și păcat. Raportul dintre
patimă și păcat e raportul virtuții cu fapta bună. După cum virtutea nu e o singură faptă bună, ci o
activitate continuă și statornică prin care săvârșim binele, tot așa patima nu e un singur păcat, ci
o activitate continuă și statornică, prin care săvârșim răul.
În patimă, noi constatăm persistența unei voințe păcătoase, o gravitate statornică a voinței
spre rău și o îmbrățișare a păcatului, precum și o constantă îndreptare a voi nței spre călcarea legii
morale. Patima e un păcat devenit cronic. Pătimașul nu mai luptă contra păcatului; a capitulat și
chiar s-a aliat cu el. În viața sufletească, patima produce o totală dezorganizare. Dar, și în viața
de zi cu zi, patima are urmări n efaste. Căutând mereu satisfacerea plăcerii și preocuparea celor
necesare pentru aceasta, cel robit de patimi intră în conflict cu semenii săi, ori le stârnește ura,
invidia și alte patimi. „Patimile au caracter antinatural, antirațional, antisocial și an tidivin”74.
Patima e cea mai crasă manifestare a egoismului. Prin patimi omul nu se mai cunoaște pe sine ca
persoană ce tinde spre comuniunea cu semenii, ci ca o realitate izolată și egocentrică. După
învățătura Bisericii noastre, patima e o născocire a lui Dumnezeu, ca centru a toate și gravitarea
spre sine și spre lume. Patimile sunt împotriva firii, mai precis, ele nu sunt nimic altceva decât
boli ale firii. În ceea ce privește originea patimilor, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că
aceasta stă în iu birea egoistăcde sine și care se arată cu deosebire în viața trupească a noastră și
se manifestă prin căutarea plăcerii și fuga de durere75.
Dezastruoase sunt urmările patimilor. Omul pătimaș nu e nimic altceva decât un
nenorocit cu toate aparențele contra re. Încetul cu încetul, el nu mai privește păcatul ca pe un
dușman, ci chiar se aliază cu el împotriva virtuții. Stare aceasta de mulțumire cu viața păcătoasă
e cea mai primejdoasă. Dar, totuși, nu e o situație disperată. E destul ca în sufletul omului să mai
73Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, p. 55.
74Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN și Mitropolit Dr. Nicolae MLADIN, Prof. Diac. Dr. Orest BUCEVESCHI, Prof. Dr. C –
tin PAVEL, Teologia Morală ortodoxă , pentru Institutele teologice, vol. I, ( Morala generală ),EdituraInstitutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,București, 1979, p. 442.
75SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie”…, p. 288.

40fi rămas și umbra de părere de rău și aceasta poate să ușureze încolțirea unei pocăințe adevărate.
Și aceasta, cu atât mai mult cu cât, la eforturile noastre, oricât de mici, se adaugă totdeauna harul
lui Dumnezeu, știind că „la Dumnezeu toate sunt cu putință”(Matei19,26). Astfel că, patimile
omenești ni se prezintă ca o piedică în calea mântuirii. Se știe că desăvârșirea morală e starea
ideală a naturii umane, spre care năzuiesc și se străduiesc, în mod diferit, dar statornic, toți
oamenii. Dimpotri vă, viața păcătoasă, cu deosebire în forma ei cea mai gravă și agresivă, pe care
i-o dau aceste patimi sau vicii, e privită unanim ca o stare opusă desăvârșirii morale și de care
trebuie să se ferească toți. Viața virtuoasă și viața pătimașă sunt două modu ri, opuse, în care
omul își poate trăi viața pe acest pământ. Dar, am văzut că „pe când viața virtuoasă e un progres
către desăvârșire și către fericire, viața pătimașă e o decădere și o sursă de nenorociri. Prima e
sănătoasă, liniștită, luminoasă și rodni că; a doua, e bolnavă, tulburată, întunecată și stearpă”76.
Patimile reprezintă pentru ființa umană cea mai gravă și permanentă primejdie, întrucât o
fac să decadă în cel mai scăzut nivel posibil, o vatămă adânc și o sortesc pieirii. Nimic nu atacă
mai rău pe om și nimic nu ruinează mai mult viața socială ca patimile. „Patimile sunt cancerul
vieții morale”77. Întocmai ca și această boală nimicitoare, patimile sunt o creștere exagerată și
anormală a unor tendințe, în dauna altora și sfârșesc prin distrugerea totală a organismului fizic și
moral.
Dar cum de au succes patimile? Acest lucru se datorește, mai ales, slăbiciunii poziției
noastre. Dar mai au succes și pentru că ele nu se arată întotdeauna în forma lor reală, ci apar
mascate în chipuri inofensive sau chiar seducătoare. Pentru a combate opera lor destructivă, e
nevoie mai întâi de o perfectă identificare a lor, apoi de o cercetare a părților noastre slabe,
precum și o pregătire a armelor de o luptă împotriva lor.
În vechea literatură duhovnicească, pa timile sunt socotite în număr de opt sau, când slava
deșartă e unită cu mândria, în număr de șapte: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți,
mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria. Ele coincid, în fond, cu cele șapte
păcate capitale78.
Biserica noastră dispune și recomandă variate mijloace pentru prevenirea și vindecarea
patimilor. Unele din acestea țin de harul divin, pe care -l primim prin Sfintele Taine și ierurgii, iar
76Asist. Constantin PAVEL, „Patimile omenești –piedică în calea mântuirii”, în revista Studii Teologice, anul1953,
nr. 7-8,p. 472.
77Asist. Constantin PAVEL, „Patimile omeneșt i–piedică în calea mântuirii”…, p. 472.
78Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, p.58.

41altele aparțin, în bună parte, omului și acestea sunt virtuțile. Purificarea de patimi nu se poate
obține realizând o stare neutră a sufletului, ci înlocuind patimile cu virtuți contrare. În literatura
ascetică răsăriteană sunt cunoscute scrieri dedicate, în special, metodei de purificare treptată de
patimi, prin virtuțile concentrare. E „scara” Sfântului Ioan Scărarul; „Metoda și regula exactă” a
lui Calist și Ignație Xantopol și „Cuvintele” lui Isaaac Sirul, precum și „Războiul nevăzut” al lui
Nicodim Aghioritul79.
După această prezentare a patimilor, s ă trecem la ceea ce e important de știut pentru
fiecare creștin, anume, la purificarea de patimi prin virtuți. Am văzut mai sus care sunt operele
de referință, privitoare la această problemă. Înainte de a începe să o tratăm, mai remarcăm că
Sfântul Maxim M ărturisitorul, vede urcușul duhovnicesc ca având patru trepte80:
a) purificarea de patimi;
b) dobândirea virtuților;
c) înlăturarea ultimelor rădăcini ale patimilor din suflet (a gândurilor păcătoase);
d)dobândirea înțelepciunii și a cunoștinței.
Aceste patru trepte, le vom urmări și noi în fondul acestei lucrări.
Mai întâi, să vedem care e rolul purificării de patimi prin virtuți și cum se realizează acest
lucru.
Am văzut că relația creștinului cu Dumnezeu și cu semenii săi, precum și cu întreaga
creație și lume, e stânjenită,diminuată și chiar ruptă de mulțimea patimilor, ce asaltează pe om
sau pun stăpânire pe el, tăindu -i comuniunea cu aceștia. Cel împătimit caută să adune toate în
jurul său ca în jurul unui centru. Nefiind în sine un centru re al, natura lui se răzbună, făcându -l în
realitate să alerge după lucruri, ba chiar robindu -l lor.
„Căci patima, ca fugă măiestrită după lume, în loc să fie o expresie a suveranității
centrale a ființei noastre, e mai degrabă o forță care ne poartă fără v oia ei, e semnul unei căderi a
ființei noastre într -o accentuată stare de pasivitate. Prin patimi, centrul a fost mutat de la
Dumnezeu la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri întortocheate a firii sau a unei firi,
care și-a pierdut tendința si mplă și rectilinie. Patima e un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea e
expresia unui egoism, vrând să facă toate lucrurile să graviteze în jurul său; pe de altă parte, ea
79Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN și Mitropolit Dr. Nicolae MLADIN, Prof. Diac. Dr. Orest BUCEVESCHI, Prof. Dr. C –
tin PAVEL, Teologia Morală ortodoxă , pentru Institutele teologice, vol. I …,p. 445.
80Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, p. 91.

42denotă o transformare a lumii exclusiv într -un centru de preocupări. Pe de o parte, patima e un
produs al voinței de suveranitate egocentristă, pe de altă parte, e o forță care -l coboară pe om la
starea unui obiect purtat încoace și încolo, fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul, pe de alta
se alege cu nimicul”81.
Dar patimile se nasc și cresc în om prin contribuția tuturor facultăților sufletului, adică nu
numai prin simțurile întoarse spre plăcerile vieții. Căci ceea ce e rău și pătimaș în om, e marcat
de un caracter rațional și voluntar. De altfel, fără ca rațiunea că coboare în pofte sau în mâini sau
în simțirea condusă de ele, nu se pot naște și nici nu pot crește patimile. Patimile se nasc și cresc
prin activitatea greșită a tuturor facultăților sufletești, indicând, astfel, o boală în ființa omului.
Patimile, punând stăpâ nire pe om, sunt o întoarcere a acestuia spre exterior, „spre
viețuirea după simțuri, o prefacere a întregului om în trup, în simțire trupească”82. Cu trăiri prin
simțurile străbătute de poftă și de mânie, care și -au atras și rațiunea în slujba exclusivă a lor,
patimile constituie, așadar, trăirea prin partea cea mai de suprafață a noastră, sunt o ieșire a
ființei noastre din regiunea adevărurilor ontologice, din legătura cu izvoarele existenței și o
petrecere pe marginea prăpastiei nimicului, de la care nu ne vine, atunci când ne trezim din beția
de patimi, decât senzația de gol, de fals, de deșertăciune a existenței noastre.
Iată că superficialul ne atrage ca și cum ne -ar atrage ceva care e profund, care e conștient,
care e durabil. Atracția și setea d e satisfacție a patimii sunt produsul amăgirii.
Cu o sete infinită, noi vrem nimicul , îl mărim, ne înflăcărăm de el, ne consumăm pentru
el, ne mișcăm în zona lui, depărtându -ne de sursele pozitive ale existenței. Și asta pentru că, pe
măsură ce experiem, prin îndelungate năpustiri pătimașe, imposibilitatea de a ne satisface prin ele
sau prin golul sau nimicul aflat de ele, nimicul ne devine mai existent și sentimentul de zădărnicie
și deșertăciune ne clopeșește tot mai mult, aruncându -ne cu timpul într -otrândăvie spirituală care
ne ucide, adică, ceea ce Părinții filocaliei numesc acedie, care e mai apăsătoare și mai dezarmantă
decât toate patimile luate fiecare în parte83.
E binecunoscut faptul că patimile se repartizează precumpănitor pe una sau pe alta dintre
cele trei facultăți ale sufletului, pe când trândăvia spirituală paralizează toate puterile sufletului,
rațiunea, simțirea și voința, obosind, în același timp, și din punct de vedere fizic pe cel împătimit.
81Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, p. 57.
82Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Trăirea creștină”, în Îndrumătorul bisericesc, misionar și patriotic , editat de
Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu -Vâlcea, anul1987,nr. 4,p. 31.
83Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologi a Morală Ortodoxă…, p. 82.

43Dar această acedie vine ades și peste cei progresați în viața duhovnicească. Cei aflați pe cele mai
înalte trepte duhovnicești, ies, totuși, din aceste crize, pentru că aceștia cunosc metodele
eliberării din trândăvia și tristețea spirituală și au o voință destul de fermă ca să reziste. Credința
în care s-au exercitat, nu -i lasă să cadă în disperare, știind că Dumnezeu este aproape de tot cel
ce crede în El.
Orice patimă începe printr -o momeală, care e prima apariție în conștiință a unei dorințe
rele. La început, momeala nu dispune de putere, ci se prezintă ca un gând simplu, de care
conștiința ia act. Dar, dacă nu e înăbușită de reacția noastră hotărâtă, momeala câștigă în
intensitate și cu greu i se mai poate rezista. De aceea, sfinții Părinți ne cer luminarea și adunarea
minții din împrăștieril e ei prin rugăciune, priveghere și lectură bună84. Aceasta e încă o lucrare a
voinței, ni se prezintă în strânsă împletire cu lucrarea minții în opera de refacere a omului, după
cum, și căderea lui a avut la origine conlucrarea unor cauze morale și intelect uale.
Purificarea de patimi e cerută de însăși viața creștină autentică, premisă a fericirii
veșnice, de comuniune cu Dumnezeu. Însă aceasta nu se poate obține decât –am arătat și în alt
loc din lucrare metoda –prin înlocuirea patimilor cu virtuțile cor espunzătoare, cu virtuți contrare
lor. Și ni se prezintă această metodă în Scrierile Părinților răsăriteni citați mai sus: Sfântul Ioan
Scărarul, Calist și Ignație Xanthopol, Isaac Sirul, Nicodim Aghioritul. Deși aceste scrieri au în
vedere, în primul rând , pe monahi, ele prezintă un deosebit interes și pentru creștinii obișnuiți,
spre a-și conforma viața lor de creștini după voia lui Dumnezeu, ca să dobândească mântuirea
prin fapte și virtuți morale.
Dar, schema cea mai simplă și mai cuprinzătoare, ce co respunde dezvoltării vieții
duhovnicești este cea a Sfântului Maxim Mărtirisitorul, care consideră că urcușul duhovnicesc
are următoarele șapte trepte: credința, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea și îndelungă
răbdarea, nădejdea, nepătimirea și iubire a85. Nu putem să nu oprim puțin mai mult asupra acestei
scheme, dar vom prezenta numai acele virtuți care sunt foarte generale și care sunt izvor al altor
virtuți și trepte, întâlnite și la credincioșii mai puțin îmbunătățiți.
84Pr. Prof. Dr. Du mitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 33.
85SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie”…, p. 37 .

442.3.Credința
Prima virtu te a creștinului și condiția esențială și fundamentală a purificării de patimi și
păcate este credința. Primită la botez, credința e primul pas în viața creștină și în viața
duhovnicească a creștinului.
Dacă la începuturile ei, credința nu depinde de noi , fiind sădită de Dumnezeu prin har,
eficacitatea credinței depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuților către
desăvârșire. Din partea creștinului, credința nu e altceva decât răspunsul său afirmativ la
chemarea lui Dumnezeu pentru c omuniunea cu El. Dacă la început, e doar simpla voință de a
crede nu și voința de a face ceva, aceasta se datorează tot lui Dumnezeu. Posibilitatea de a tinde
din fire către Dumnezeu și de accepta cuvântul lui Dumnezeu, de chemare la comuniune cu El și,
deci, de a răspunde și conlucra cu harul divin, o are omul în însăși ființa sa, ca un dat ontologic,
întrucât el a creat după chipul și în vederea asemănării cu Dumnezeu. Fiind o raportare a
creștinismului la Dumnezeu, credința nu poate fi întărită decât pri ntr-o consacrare mai mare a
omului lui Dumnezeu, pe calea rugăciunii stăruitoare, concentrate și prin invocarea continuă a lui
Dumnezeu, în special numelui Mântuitorului Iisus Hristos.
Necesitatea întăririi credinței ca primă treaptă a urcușului duhovnic esc rezultă din însuși
modul stârnirii patimilor. E cunoscut că momentul decisiv în stârnirea patimii, îl constituie
„alunecarea rațiunii din poziția ei firească de conducător al omului”86, fiind atrasă de apariția
unei pofte trezite în conștiință. Acum tre buie întărită rațiunea ca să reziste. Și această întărire se
face prin credință care dă o anumită certitudine concepției de viață a omului.
Rațiunea creștinului are nevoie de luminile credinței în Dumnezeu, după cum și credința
are nevoie de puterea de pă trundere și însușire a lucrurilor, a adevărului, care -i vine din rațiune.
Treptat, obiectul credinței devine tot mai evident. Evidența credinței crește pe măsură ce
împlinim poruncile și dobândim virtuțile. Prin aceasta, simțim prezența lui Dumnezeu și El ni se
deschide și mai mult. Deci, credința care este prezentă de la început, crește prin toate virtuțile pe
care noi le dobândim ulterior.
Prin urmare, credința e prima virtute cu care creștinul pornește în viață.
86Pr. Prof. Dr. Du mitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 35.

45„E pârâiașul căruia i se adaugă pe ur mă pârâiașele altor virtuți, formând toate împreună
un fluviu atotcuprinzător și de neîntors al unei vieți deplin virtuoase. Cu fiecare virtute, credința
câștigă în evidență, ca în faza iubirii să devină o contemplare a lui Dumnezeu, după cum și iubirea
econtemplare și viață în Dumnezeu”87.
Dar credința nu se întărește și nici nu crește în evidență și eficiență decât prin alte virtuți
în Biserică și prin participarea subiecților ei la viața plenară a Bisericii. Căci, credința înseamnă,
pe verticală, comun iunea cu Dumnezeu și în Dumnezeu în Biserică. Deci, a întări credința
înseamnă a reaprinde și a crește legătura noastră existențială cu Hristos și Biserica Sa.
Progresând, credința devine frică de Dumnezeu, adică, din credință se naște frica de
Dumnezeu, căci, ca să -ți fie frică de El, trebuie să crezi în El. În frica de a păcătui, în frica de a
cădea în brațele lumii, care e totuna cu frica de Dumnezeu, nu avem conștiința unei primejdii
imediate, ci a unei primejdii izbăvitoare, și anume, a unui rău care ne va apăsa la infinit88. Dar,
toate acestea, sunt simțite numai de cel ce are o conștiință trează sau pentru care credința în
Dumnezeu e o realitate existențială. Pentru astfel de credință, frica de Dumnezeu, care îi
urmează, e o frică de judecata Lui, car e ne va pecetlui pe veci soarta noastră, e frica de judecata
din urmă și de chinurile unei existențe veșnice neîmplinite.
De frica de Dumnezeu, astfel înțeleasă, ține gândul la moarte și la judecata Lui. Frica de
Dumnezeu, susținută de coștiința unei vieț i păcătoase, duce, pe de o parte, la pocăință, pentru
păcatele săvârșite, pe de alta, la virtutea –prin înfrânare –a păcatelor viitoare.
„Pocăința e împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor potrivnice
păcatelor”. De aceea, ea e , într-un fel, ”aducerea înapoi (împrospătarea) a Sfântului Botez” și
”învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață”, de îndată ce aduce curățirea conștiinței și
smerenia89. Lucrarea ei purificatoare are loc prin puterile ce emană din Taina Botezului și din
Taina Pocăinței. Desigur că pocăința, ca lucrare permanentă în sufletele credincioșilor, deci, ca
virtute purificatoare, e strâns legată de pocăința ca Taină. Puterea pocăinței, ca lucrare în suflet,
vine din pocăința ca Taină. Pocăința permanentă, asupra c ăreia stăruie mult Marcu Ascetul, Ioan
87Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, pp. 102-103.
88Pr. Prof. Dr. Du mitru RADU, „Trăirea creștină”…, pp. 35-36.
89SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, „Scara”, cuv. V, înFilocalia, vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae ,Editura
Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă ,București, 1980, p. 136.

46Scărarul și Isaac Sirul, corespunde cu rostul pocăinței în genere. Dar, la rândul ei, pocăința
necontenită, implică și e însoțită de rugăciunea neîntreruptă și de alungarea gândurilor rele, de
observarea gândurilor, î ntrucât, suntem mereu asaltați de gânduri păcătoase, pe care trebuie să le
regretăm și să le alungăm, și de răbdarea necazurilor, fiindcă prin răbdarea acestora ne vindecăm
de greșeli.
Dacă toți suntem păcătoși și nimeni dintre muritori nu e deasupra ispi telor, înseamnă că
pocăința trebuie să ne însoțească în tot locul, cât trăim. Ea trebuie să urmeze după fiecare act,
după fiecare stare și după fiecare cuvânt al nostru și nu numai după păcate, ci și după virtuțile
noastre, totdeauna nedepline. În cazul ac esta, pocăința e o judecată critică asupra tuturor faptelor
noastre săvârșite.
Căința nu dă pace omului credincios, fiindcă ea e trezită și susținută de intuiția prezenței
unei autorități mai prsus de noi, față de care ne simțim responsabili, dar, care, n e dă și putere să
facem tot mai mult, dacă I -o cerem. Căința e relația dintre noi și cineva mai presus de noi. Între
noi și Dumnezeu, de care omul credincios se simte legat.
Pronunțându -se asupra faptelor noastre, căința nu e numai judecata asupra celor s ăvârșite,
adică trecute, ci și o încredere în posibilități mai mari ale puterilor noastre, întărite mereu de
puterea lui Dumnezeu. Prin lucrarea ei multiplă, căința e –după expresia Părinților filocalici -un
mijloc de continuă desăvârșire a noastră, în v iața aceasta; într -un anumit fel, ar fi motorul tuturor
virtuților. Dacă nu ar fi căința, în primul rând, nu ar mai fi tendința de depășire în om, ori, acest
lucru, nu ar duce decât la o scădere a vieții duhovnicești a omului. De aceea, căința nu trebuie
despărțită nici de iubirea de Dumnezeu și de semeni. Ne căim numai pentru că avem dragoste, ne
căim pentru că am călcat poruncile dragostei sau socotim că nu avem prea multă dragoste90.
Căința e frână și foc mistuitor pentru egoismul din noi și impuls pentru mai multă iubire
de Dumnezeu și de semeni. În toate lucrurile și în toate acțiunile, egoistul își proiectează propria
sa persoană, pe aceasta o vede, o slujește și i se închină în locul lui Dumnezeu. În orice pornire
spre alții, egoistul se împiedică „în propriul sine neautentic”91, iar în orice picătură de
generozitate ce -i scapă, există o preocupare egoistă. Deci, numai prin căință continuă, omul
poate face loc și altuia sau altora în inima sau dragostea sa. Iubirea e ieșirea din acest cerc magic
și iluzo riu al egoismului. Ea e ieșire, lansare și relație cu alții. E ieșire din temnița întunecoasă a
90Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, p. 110.
91Pr. Prof. Dr. Du mitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 37.

47propriului „eu” și e intrare în viața de comuniune. Ori, toate acestea nu pot avea loc fără nicio
micșorare de sine și dăruirea de sine altora, prin căință, ca virtute continuă în viața creștinului.
Căința e ochiul critic, care nu ne lasă amăgiți de falsa plăcere oferită de egoismul nostru și ne
oprește de a răspunde afirmativ chemărilor din adâncul de întuneric al egoismului nostru. Ea nu
ne dă pace să ne autoîn șelăm. Prin căință, Dumnezeu Însuși nu ne lasă să ne mulțumim cu ceea
ce am ajuns, ci ne cheamă mereu mai departe.
O altă virtute, care e o rodire a credinței și a fricii de Dumnezeu, dar și a căinței
permanente, e înfrânarea.
Luncian Blaga în lucrarea „ Cenzura transcendentă”, citată de Părintele Stăniloae în
volumul al III -lea de Morală, a emis ideea că ființa umană e prevăzută cu un frâu prin însăși
constituția sa, ca să nu se înalțe prea sus și să periclitizeze suveranitatea celui pe care, filosoful
român, l-a numit Marele Anonim. La această idee, marele nostru teolog, Părintele Stăniloae,
răspunde că și învățătura creștină recunoaște utilitatea unei frâne.
Dar frâna aceasta și -o impune ființa în mod liber, ea nu e o forță căreia îi e supusă ființa
umană în mod fatal, și rostul ei nu e să împiedice ființa noastră de a se înălța spre ființa absolută,
ci, dimpotrivă, de a dezlega de lanțurile care o rețin din acest avânt. În concepția creștină,
Dumnezeu nu se teme să -l ridice pe om până la împărtășirea de propria Sa ființă, până la
îndumnezeirea Lui. Căci omul, chiar dacă devine Dumnezeu, prin însuși faptul că are ființa creată,
e numai dumnezeu după har și, ca atare, nu periclitează niciodată suveranitatea ființei divine92.
În mod concret, înfrânarea e xercitată de omul credincios nu e înfrânarea din urcușul spre
Dumnezeu, ci ea înseamnă îndepărtarea conștientă a noastră și voită de la tot ceea ce rău și de la
tot ceea ce duce spre rău, având drept scop sa -l ferească pe credincios de scufundarea totală î n
lume, își are rostul ei pozitiv pentru om. Ea însăși ne ajută în urcușul spre Dumnezu, oferindu -se
posibilitatea dialogului, nu numai cu semenii noștri, ci și cu Dumnezeu.
Prin păcat, prin patimi, omul ia lumii lucrurilor și persoanelor adâncimea lumino asă și
transparența lor,care merge la infinit. Pentru cel împătimit, lumea devine uniilaterală, săracă în
sensuri. De aceea, păcatul împotriva lui Dumnezeu Creatorul e un păcat împotriva lumii93.
92Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, p. 110.
93Pr. Prof. Dr. Dumitru ST ĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, pp. 116-117.

48Prin înfrânarea care limitează și elimină patimile, omul cre dincios restabilește conducerea
și liberatatea spiritului în sine însuși. Acesta vede în lume și altceva decât obiecte care satisfac
patimile. Prin înfrânare, credinciosul alungă de pe lume valul de întuneric și -i redă iarăși
însușirea de transparent a fru museții și înțelepciunii divine. Deci, nu un dispreț de lume se
manifestă în înfrânare, ci voința de a descoperi adevărata măreție a ei, ca reflex al frumuseții
Creatorului ei94.
În descoperirea lumii adevărate, transparente, care devine ca însăși oglindă a lui
Dumnezeu și scară către El, monahii apucă pe un drum, iar creștinii din lume apucă pe altul.
Monahii pornesc pe drumul mai sigur, mai radical și mai scurt, pe acela al ruperii de
lume, pentru a o avea numai ca dar transparent al lui Dumnezeu, prin c ele trei voturi: votul
sărăciei, votul castității și votul ascultării. Prin acestea, monahul se obligă să persiste la
renunțarea la împătimirea de lume, adică să persiste în înfrânare. Drumul celorlalți creștini e mult
mai lung și mai puțin sigur, dar, nu este deloc exclus să se ajungă la culmile sfințeniei sau, dacă
nu poate ajunge până acolo, orice creștin e dator să dăltuiască chipul lui Hristos în el, prin
curățirea de patimi și păcate și de creștere în virtute. Dar și aceasta e o înfrânare.
Părinții r ecomandă o înfrânare necontenită de la toate patimile. Deși înfrânarea de la
lăcomia pântecelui este aceea care ușurează înfrânarea de la celelalte, nu trebuie să neglijăm pe
niciuna, pentru că patimile sunt oarecum un întreg. Mai subtilă e patima slavei d eșarte. Ea e
prezentă adeseori, chiar când ni se pare că suntem eliberați de patimi. Ea crește chiar pe locul
unde au fost distruse alte patimi, hrănindu -se cu seva lor. Ea răsare chiar pe marginea umilinței
și, în general, pe marginea oricărei virtuți.
Înfrânarea pare a fi un lucru mai ușor, întrucât ostenelile înfrânării ni le putem asuma prin
inițiativa proprie. Nu tot așa de ușor e, însă, cu întristarea, mânia și revolta, care se nasc în noi de
pe urma încercărilor cu necazuri și supărări de la alții. Acestea nu își au cauza în noi, ci în afara
noastră. De aceea, trebuie așteptate prilejuri externe a da lupta cu patimile provocate de ele.
Apoi, dacă ispita ne îmbie cu o plăcere, iar încercarea e întotdeauna durere, e mai ușor de
renunțat la plăcere, dec ât de a căuta durerea95.
94Pr. Prof. Dr. Du mitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 39.
95CALIST PATRIARHUL, „Despre rugăciune”, înFilocalia , vol. VIII, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,
Editura Institutului Biblic și de Misi une ortodoxă, București, 1979, p. 136.

49Pentru om, necazurile intră, în mod necesar, în iconomia mântuirii, cel ce le primește
fiind scutit de muncile veșnice, după cum ne spune un mare trăitor creștin de odinioară, Marcu
Ascetul96.
De aceea, când avem bucurii să ne amin tim și de datoriile noastre, căci nu întotdeauna
suntem scutiți de dușul unor necazuri, ca să nu slăbim eforturile. Necazurile nu trebuie, însă, să
dureze prea mult, ca să nu -și facă loc în noi îndoiala că ar mai fi cineva care să ne poarte de grijă.
Prin urmare, dacă în goana după plăceri și în fuga după dureri se manifestă nestatornicia
și caracterul alunecos al firii, care sunt urmări ale păcatului, în statornicia și neschimbarea
dobândite prin înfrânare și răbdare se arată fermitatea și arvuna nestrică cioasă, pe care Hristos le –
a realizat în propria Sa fire umană, pentru noi toți și fiind sursă și model pentru cei ce intră î
comuniunea cu El, prin har97.
Părinții filocalici au creat o adevărată teologie a necazurilor. În primul rând, prin necazuri
ne atrage Dumnezeu de la păcate. În al doilea rând, necazurile urmează de multe ori păcatelor,
chiar dacă le -am mărturisit. Prin ele, se restabilește firea înclinată și se întărește din nou. Există o
compensație regulată între păcatul primit cu voia și necazul venit fără voie. În al treilea rând,
necazurile se trimit pentru probare, pentru întărirea firii și pentru ferirea de greșelile viitoare. În
al patrulea rând, ele pot veni chiar când nu am păcătuit noi: ne vin de la păcatele altora. Și, mai
trebuie remarc at că, răbdarea în necazuri, e semn de putere și de înțelepciune și ne înzestrează cu
putere și cu înțelepciune. Nu trebuie să uităm niciodată că lumea nu e numai revelație a
providenței dumnezeiești, a Dătătorului de bunătăți, ci și a Judecătorului, a Cel ui ce vrea să ne
întărească printr -o pedagogie mai aspră, din când în când. Firea noastră însăși cere această
asprime, pentru a nu se moleși. Și cere această asprime până la întărirea deplină din viața
viitoare. Și dacă nu cere permanent această asprime, e pentru că nu e în stare să o suporte. De
aceea, tot firea noastră e cea care cere și dovezi de afecțiune. „Dumnezeu folosește astfel lumea
și timpul ca grație și judecată pentru noi. Și sub ambele aspecte ne e de folos”98.
Răbdarea necazurilor poate să f ie, la început, amestecată cu necesitatea, cu coștiința că nu
se poate altfel. Dar, cu vremea, răsare din ea nădejdea, care apoi o însoțește statornic și -i dă tărie,
făcând-o ca să fie cu totul de bunăvoie. Omul, văzând câte trebuie să rabda, începe să soc otească
96MARCU ASCETUL, „Despre legea duhovnicească” …,p. 240.
97MARCU ASCETUL, „Despre legea duhovnicească” …,p. 244.
98Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, pp. 142-143.

50în mintea lui, că nu se poate să nu aibă odată pentru acestea mângâiere din partea lui Dumnezeu,
dacă nu în lumea aceasta, cel puțin în cealaltă. Așa e gândirea umană. Și nădejdea aceasta îi
devine, cu vremea, o adevărată certitudine. Astfel, pute m defini nădejdea ca o „certitudine a
celor viitoare, apărută în persoana celui ce nădăjduiește”99.
2.4.Nădejdea
Ca virtute teologică specifică creștinului, nădejdea e strâns legată de credință: dacă
credința e o certitudine despre anumite realități ne văzute, actuale, jși, dacă ea se dă, când e
puternică, chiar o împărtășire de acele realități celui ce crede, nădejdea e certitudinea pe care o
are credinciosul creștin despre anumite realități viitoare, privind mântuirea sa și despre
împărtășirea pe care o va avea el din acele realități, fiind întemeiat pe adevărul că Dumnezeu este
credincios făgăduinței făcute omului, după cum ne spune Sfânta Scriptură (vezi I Cor inteni1, 9;
I Tesaloniceni 5,24; Evrei10, 23).
Nădejdea ține de condiția omului, care nu trăiește numai în trecut sau prezent, ci orientat
spre viitorul în care își proiectează năzuințele sale, inclusiv împărtășirea de mântuirea în Hristos.
Nădejdea creștină e o năzuință plină de încredere spre un bun viitor, posibil de dobândit, pe care
i-l descoperă omului însăși credința. Acel bun viitor spre care tinde creștinul, e Dumnezeu Însuși.
Dobândirea fericirii veșnice, de comuniune cu Dumnezeu naște în sufletul credinciosului dorul
fierbinte după ea. Garant pentru aceasta e Dumnezeu, temei e Hristo s, în care nu avem numai
făgăduința, ci avem și arvuna vieții veșnice, spre care e proiectată întreaga existență și întreaga
trăire a creștinului, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (Rom ani
5,5 și8, 23). De aici și certitudi nea: „Căci prin nădejde ne -am mântuit” (Rom ani8,24). Acest
lucru îndeamnă că nădejdea e „un plus de evidență, un asalt peste vreme”100.
Așa cum, prin grijă, omul e încontinuu aplecat înaintea sa spre viitor, tot așa și prin
nădejde, dar într -un alt fel: p rin grija în sens curent, el presimte un viitor neplăcut sau care îi
crează cât de cât probleme, viitor față de care ia măsuri ca să -l preîntâmpine; prin nădejde, însă,
presimte un viitor favorabil, un bun la care abia apucă să ajungă. Atât grija cât și nă dejdea țin de
firea omului, dar asta nu înseamnă că ele coexistă natural și actual în fiecare clipă în sufletul
99Pr. Prof. Dr. Dumitru S TĂNILOAE, Teologia Morală Ortodoxă…, p.143.
100Pr. Prof. Dr. Du mitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 42.

51omului. Nădejdea religioasă, adică nădejdea fericirii veșnice, e cu atât mai prezentă în suflet, cu
cât e absentă grija și invers. Nu se poate s pune același lucru, însă, despre nădejdea într -un bun
pământesc, decât într -o măsură foarte mică, întrucât această nădejde nu cuprinde atâta certitudine
și evidență, cât cuprinde nădejdea religioasă. Ceea ce le unește pe cele două, grija și nădejdea, e
preocuparea omului pentru viitor.
Comparând atent nădejdea și grija, vedem că, pe cât de multă evidență cuprinde nădejdea,
pe atât de multă nesiguranță cuprinde grija. De aceea, e și prezentă nesiguranța grijii unde
lipsește evidența și liniștea nădejdii101.
Siguranța nădejdii în bunurile viitoare, pe care ni le va da Dumnezeu și nesiguranța grijii
lumești sunt arătate de liniștea ce o dă cea dintâi și frământarea nesocotită ce se cuprinde în cea
din urmă. Marcu Ascetul, vorbind despre contrastul dintre cele d ouă, spune: „Nădejdea în
Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează”102. Experiența îngustării inimii o ai
în vreme de neliniște, precum a lărgimii, în vreme de liniște. Iar neliniștea cu privire la viitor e
fructul nesiguranței, după cum li niștea e fructul siguranței. Grija e puiul fricii de viitor, deci, al
nesiguranței, al temerii că nu va fi cum îl dorim. Dar numai prin Hristos, temeiul nădejdii
noastre, inima se deschide cu adevărat nemaifiind stăpânită de grija de sine. Dar aceasta
înseamnă comuniunea și rămânerea în comuniune cu Hristos. Deschiderea inimii coincide cu o
biruință a nădejdii în noi și cu o scăpare de grijă și de gândurile ei. Biruința nădejdii înseamnă,
deci,
„deschidere a inimii spre evidențele suprafirești și vedere a acestora cuajutorul inimii,
adică cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru… În nădejde, deci, experiem o siguranță care nu
atârnă numai de voia noastră. Tăria ei e în Hristos Însuși, care face să crească și puterile noastre,
adică încrederea în cel e făgăduite de Dumnezeu celor ce cred și Îl mărturisesc”103.
Din nădejde și din răbdarea cu credință a necazurilor izvorăsc alte două virtuți: blândețea
și smerenia. Blândețea apare după ce au fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă imediat
înainte a smereniei, care e corolarul firesc al blândeții, lucru pe care îl su bliniază Sfântul Ioan
Scărarul: „Precum lumina zorilor premerge soarelui, așa blândețea e înainte -mergătoare
101Pr. Prof. Dr. Du mitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 42.
102MARCU ASCETUL, „Despre orice -și închipuie că se îndreaptă prin fapte”, în Filocalia, vol. I…, p. 264.
103Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 43.

52smereniei”104. Blândețea e o dispoziție neclintită a minții, care, și în fața o norurilor și în fața
ocărilor, rămâne aceeași. Ea înseamnă să rămâi neafectat de supărările pe care ți le aduce
aproapele și să te rogi sincer pentru el. E ca o stâncă ce se ridică din marea mâniei, rămânând
neclintită, cu toate că valurile acesteia o love sc puternic. În inima celor blânzi se odihnește
Dumnezeu Însuși, în timp ce sufletul zbuciumat e scaunul diavolului. De aceea, ce i blânzi vor
moșteni pământul ( Matei5, 5), mai exact îl vor stăpâni întinzând blândețea lor, care e blândețea
lui Iisus Hristo s, în tot cuprinsul lui, făcând ca nimeni să nu se opună, ci să răspundă cu aceeași
blândețe. „Blândețea e delicatețea și gingășia dragostei, iar siguranța ei nu e tulburată de
nimic”105.
Prin blândețe ne apropiem de iubire, care stă la capătul tuturor virt uților. Dacă iubirea e
opusă egoismului, manifestat prin patimi, prin blândețe am ajuns la iubire. Omul blând a
înlăturat din sine toate pricinile care susțineau separația lui de semeni. Prin blândețe, el a făcut
pasul decisiv spre unirea lui cu semenii. Ș i mai e foarte importantă blândețea, întrucât putem
considera că ea anticipează adierea lină a nepătimirii, a liniștii, care e, în același timp, lipsa de
patimi egoiste. Cei care socotesc că blândețea e o slăbiciune, pot să se gândească la forța ei de
vindecare a urii și de a astupa prăpastiile dintre oameni. Cu adevărat, omul blând e singurul care
câștigă biruința asupra pământului.
Prin blândețe, sufletul se apropie de simplitate, care e idealul ființei spirituale. Totodată,
ea ne ajută să înțelegem frum usețea și bogăția de cuprins pozitiv, care se află în simplitate, care
simplitate nu e decât „o înțelepciune adâncă și mai cuprinzătoare, primită din transpunerea
omului blând în situațiile tuturor. Tocmai datorită acestei înțelepciuni mult cuprinzătoare,
sufletul blând nu se tulbură și nu trece de la o stare contrară la alta, pentru că judecă fiecare
situație într -o lumină cu mult mai largă, ținând seama de atâtea considerații, pe care sufletul
pătimaș nu le cunoaște sau le uită chiar cu voie, obsedat de p atima unilaterală. Simplitatea mult
înțeleaptă a omului blând se datorează tocmai lipsei de patimi a lui.
104Sf. Ioan Scărarul, „Scara”…, p. 290.
105Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Trăirea creștină”…, p. 43.

532.5. „Făcând din viață rugăciune”
Este cunoscut faptul că prin că dere omul s -a rupt de Dum nezeu, adică voința, sentimentul
și rațiunea umană s -au pervertit.Rugăciunea reprezintă cel mai intim di alog între om și
Dumnezeu, es te o adresare plină de sin ceritate, naturalețe și de dăruire tai nică a fiului față de
Părinte le său. Această stare vine din tr-o simțire lăuntrică, omul fiind povățu it de propriile bucu rii
sau necazuri să -și plece ge nunchii înaintea lui Dum nezeu. Însă, auzind replica Mân tuitorului
Hristos: Nu știți ce cereți!, adresată fiilor lui Ze vedeu, când aceștia au cerut pri vilegii care nu
țineau de dem nitatea u nor apostoli, ne dăm sea ma că rugăciunea trebuie să urmeze anumite
reguli. Aceste reguli țin de modul de a dresare și de Persoana celui ca re îți ascultă rugăciunea.
Astfel, în rugăciune, putem să -L slăvim pe Dumnezeu (de pil dă, la slujba Utren iei, vă amintiți,
când preotul sau diaconul ros tește:Slavă Ție, celui ce ne -ai arătat nouă lumina! și la stra nă se
cântăDoxologia ), să-i mul țumim pentru dragostea pe ca re o arată față de noi și să -i cerem ca
bunătatea Lui să se re verse asu pra noastră și a tunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la
slujbele de ob ște, a casă, în intimitatea ca merei noas tre, pe stradă, la serviciu, ru găciunea devine
mod de via ță. Această stare o deprinde o mul care a înțeles că fără Dumnezeu nu poat e reuși în
această lume.
Rugăciunea es te izvor de sfințenie, ea des coperă interiorul nostru, lumi nează cugetul
nostru. Iar a tunci când descoperim cum sun tem noi de fapt, nu mai pu tem dori răul cuiva, nu
putem ți ne vreme îndelungată su părareape o persoană care ne -a greșit, căci rugăciunea ne ajută
în primul rând să ne curățim fi rea noastră, să luptăm îm potriva propriilor noastre patimi ca re ne
urâțesc sufletul și ne des part de Dumnezeu. Numai din această perspectivă ru găciunea îl poate
transforma pe cre dincios, punându -l într-o relație sinceră cu Dumnezeu și cu aproapele.
Așa cum avem nevoie de hra nă pentru trup, avem ne voie de hrană și pentru suflet, că ci ce
este hrana pentru trup, așa este rugăciunea pentru suflet. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de
Aur,ce este apa pen tru pește, aceasta este ru găciunea pentru sufletul cre dinciosului
Rugăciunea este înălțarea sufletului spre Dumnezeu sau o convorbire intimă cu
Dumnezeu. Dumnezeu are delicatețea să nu înfiripe cu noi u n dialog într -un moment
inoportun.106
106ANDREI ,Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dinamica despătimirii ,Spiritualitate cr eștină,Alba Iulia, Ed itura
Reîntregirea, 2001, p. 104.

54Rugăciunea este un mijloc prin care omul intră în legătură cu Dumnezeu și primește de la
Dumnezeu ceea ce vrea Dumnezeu să îi dea omului mai ales acele lucruri care sunt cuprinse în
rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o avem de la Domnul nostru Iisus Hristos.
Rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu cel nevăzut, este un dar și un privile giu
acordat omului, pentru că ea înseamnă vorbirea cu Însuși Creatorul său, cu Dumnezeu.107
Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuiește ori de câte
ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată trăiește neîncetat această
taină. Prin rugăciune pătrunde omul ca un scafandru în adâncurile nesfârșite ale lui Dumnezeu,
Care ca Persoană iubitoare rămâne totuși distinct. De aceea, prin rugăciune îi vin omului puteri
nenumărate și nesfârșite, chiar puter i de rugăciune, cum vin cuiva, într -un grad infinit mai mic,
puteri chiar din semnul cu care primește să fie în comuniune. Sau, când cineva face efortul de a se
ruga. Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu -i acest efort și atrăgându -l în adâncimile vie ții și
puterile sale, din care capătă noi puteri.108
Rugăciunea este însăși lucrarea omului duhovnicesc, prin care se adeverește facerea lui
„după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. În rugăciune se săvârșește unirea omului cu
Dumnezeu atât e strâns încât omul oglindește în viața sa în trup desăvârșirea dumnezeiască și
însăși viața lui Hristos.
Rugăciunea curată este întâlnirea personală cu Dumnezeu și convorbire cu El „față către
față”. În această rugăciune mintea omenească se lasă cuprins de Mintea lui D umnezeu și
primește o cunoaștere existențială și o înțelegere a lucrurilor care nu se poate rosti în cuvinte
omenești. Mintea se adună pe sine într -un anumit centru nevăzut a comuniunii lăuntrice, vii.109
Legătura aceasta duhovnicească, prin care omul se un ește cu Dumnezeu, se face pe calea
rugăciunii.110„Harul rugăciunii unește mintea cu Dumnezeu. De aceea apostolul poruncește să
ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu cu Dumnezeu, să o rupem câte puțin de la pofta
celor materiale ”.
107Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, Îndrumări misionare , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1986, p. 730.
108Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate ș i comuniune în Liturghia Ortodoxă , Ediția a II -a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, pp. 669 -670.
109Arhimandritul Zaharia ZAHAROU, Hristos calea vieții noastre Darurile Teologiei Arhimandritului Sofroni e,
traducere din limba greacă Ieromonarh Evloghie Munteanu, Ed itura Bunavestire, Galați, 2003, p. 328.
110Prof. Univ. Dr. Teodosie PETRESCU, Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani , Constanța, Ed itura
Tomisului, 2006, p. 428.

55Dedicându -ne rugăci unii aprinse față de Dumnezeu, îngăduim iubirii lui Dumnezeu să
intre în sufletele noastre și să devină motivația tuturor faptelor bune pe care le săvârșim.111
Faptele bune însele își au locul în mișcarea noastră spre Dumnezeu. Nu sunt doar un rod al ei:
„Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le unește”.
Omul de rugăciune privește mediul înconjurător într -o altă lumină, calitatea intrinsecă a
vieții sporește, cu timpul rugăciunea va pătrunde firea noastră până ce treptat un om nou se n aște
în Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu Care Își trimite cu adevărat binecuvântarea Sa asupra
noastră, slobozește sufletul nostru de presiunile din afară. Singurul imperativ este acela de a
păstra această legătură iubitoare cu Dumnezeu.112
Rugăciunea către ac est Dumnezeu al iubirii și smereniei se ridică din adâncurile ființei
noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin
conștienți de apropierea noastră de El -chiar dacă știm foarte bine că suntem doar pământ și
țărână (Facere 3,19). Cu toate acestea, în înfățișarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel
nemuritor a zugrăvit asemănarea Ființei Sale nevăzute și astfel putem sesiza veșnicia. Prin
rugăciune intrăm în viața dumnezeiască; și Dumnezeu rugându -se în noi e via ța cea necreată care
ne inundă.
Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum și atunci putem uita
lucrul pentru care ne -am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. Când îi este
dat omului să cunoască valoarea covârșitoar e a rugăciunii, mai presus de orice altă activitate, fie
pe tărâmul științei, artelor, medicinii sau acțiunii sociale, ori politice, nu -i este greu omului să -și
sacrifice bunăstarea materială de dragul răgazului convorbirii cu Dumnezeu.
Rugăciunea devine un strigăt fără cuvinte, și regretul pentru distanța ce ne separă de
Dumnezeu se transformă într -o acută mâhnire. Omul care -L iubește pe Dumnezeu și dorește să
stea de vorbă cu El așteaptă cu mult drag ceasul rugăciunii.
Sfântul Apostol Pavel îi îndeam nă la rugăciune pe efeseni astfel: „Vorbiți între voi în
psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre,
111Nicolas STEBBING, Purtătorii Duhului. Duhovnicie și duhovnici în Ortodoxia românească de azi , Cuvânt
înainte arhim. Roman Braga, prefață John Binns, traducere pr. Dan Sandu, Ed ituraDeisis,Sibiu, 2005, p. 92.
112Arhimandriul SOFRONIE, Rugăciunea -experirnța vieții veșnice , Ediția a III -a,traducere și prezentare diac Ioan
I. Ică jr., Ed ituraDeisis Sibiu, 2007, p. 72

56mulțumind totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu și
Tatăl” (5, 19-20).
Pe lângă această stare de pace sufletească, pe care ne -o creează bunele relții cu semenii
când vorbim cu Dumnezeu trebuie să fim smeriți. Convinși fiind că suntem păcătoși, că suntem
pământ și cenușă, nici nu putem adopta o altă atitudine. Vameș ul când se ruga „nu voia nici ochii
să-și ridice către cer, ci -și bătea pieptul zicând: Dumnezeule fii milostiv mie păcătosului” (Luca
18, 13).
Dumnezeu nu are trebuință de rugăciunea omului. Omul, însă, are trebuință de rugăciune.
Dumnezeu voiește să îl m ântuiască pe om. Dar acesta nu acceptă totdeauna mântuirea.
Rugăciunea valorifică oferta lui Dumnezeu. Nu Îl coboară pe Dumnezeu în lume, ci îl înalță pe
om la Dumnezeu, îl face vas primitor al milei și harului său.113
Dacă este adevărat că „omul este singur ul descoperitor al lui Dumnezeu”, este pentru că
acest om este Iisus și pentru că, înainte de a recunoaște prezența lui Hristos în fiecare om, trebuie
să recunoaștem prezența Treimii în Hristos. Ceea ce constituie omul nu este numai relația sa cu
un altul, ci înainte de toate relația sa cu Hristos Dumnezeu -omul.114
La întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu se ajunge de -abia în unirea mistică cu Dumnezeu,
care e piscul urcușului duhovnicesc. Aceasta devine efectivă exclusiv ca acțiune a harului lui
Dumnezeu și e cu desăvârșire sustrasă prizei și influenței omului. Abia în îndumnezeire va exista
odihna întâlnirii cu Dumnezeu în vederea luminii dumnezeiești, cum desemnează teologia
Bisericii răsăritene unirea mistică. Abia aici există deplina comuniune cu Dumnezeu.115
113Prof. Dr. Georgios I. MANTZARIDIS, Morală Creștină .II Omul și Dumnezeu Omul și semenul Poziționăr ii și
perspective existențiale și bioetice ,traducere de Dia con Drd. Cornel Constantin Coman, Ed itura Bizantină
București, 2006, p. 238.
114Paul EVDOKIMOV, Prezența DuhuluiSfânt în Tradiția Bisericii Ortodoxă ,traducere de Pr. Dr. Vasile Răducă ,
Editura Anastasia, București, 2004, p. 35.
115Jürgen HENKEL, Î ndumnezei re și etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloaie, traducere diac. Ioan I.
Ică Jr., Ed ituraDeisis, Sibiu, 2003, p. 169.

57Capitolul III. VIRTUȚIILE DEȚINUTILOR DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE
„Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare,
și răbdarea încercare, și încercarea nădejde.
Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu
s-a vărsa t în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. ”
(Romani 5, 3)
3.1. Comunismul românesc –aspecte generale
Comunismul, înainte de toate, este produsul intelectual al unei generații posterioare
Revoluție Franceze și dezideratului său, ca re a pus în termeni utopici ideea de libertate și
egalitate. Ca filosofie politică, acesta se autoconsideră soluția eliminării discrepanțelor sociale,
limitând „egalitatea” doar ca o formă izvorâtă din relații economice, producție și consum.
Astfel, defini m comunismul ca un „mod de organizare socială bazat pe forme colective de
proprietate asupra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor”116, dar cu
extindere a conceptelor sale peste granița amintită până la monopolul total asupra societ ății și
statului, și chiar a vieții intime a cetățenilor săi.
Manifestul Partidului Comunist delimitează normele specifice noii ideologii axând
dezbaterea pe nevoia dispariției celei ce a generat disensiuni sociale și aparația claselor –
proprietatea privat ă. Engels considera că „de la destrămarea comunei primitive, lupta dintre
diferitele clase din care se compune societatea a fost întotdeauna marea forță matrice a
progresului istoric. Această luptă va dispărea numai odată cu dispariția claselor înseși, adi că
după victoria socialismului.”117Dinamica societății va înceta în contextul unei totale egalizări, o
eliminare a asupritorilor capitaliști ce dețineau mijloacele de producție și transferul lor în mâinile
muncitorilor (proletariatului) va reconfigura relaț iile interumane.
Dar „așa cum apare din manifest, comunismul nu voiește egalizarea și înfrățirea tuturor
claselor sociale spre un trai mai liber și mai armonic, ci dimpotrivă, urmărește aservirea tuturor
116Cătălin ZAMFIR, Lazăr VLĂSCEANU, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1998, p.125.
117ENGELS, Socialismul in ternațional și socialismul italian, vol. XXII, 1894, p. 476 apud Ion IANOȘI, Marx.
Engels. Lenin. Despre dialectică, Editura Nemira, București, 1978, p. 188.

58celorlalte clase sociale proletariatului. Nu liberta tea tuturor voiește comunismul, ci dictatura
proletariatului.”118
Utopia comunistă pune în discuție calitatea de persoană a fiecărui cetățean, care își
contura existența conform individualităților sale, opiniilor, talentelor ori deciziilor epurate prin
filtrul aspectelor empirice.„Socialismul urmărește deci o distrugere parțială a proprietății private,
în timp ce comunismul urmărește o distrugere totală a ei”119, ce generează distrugerea totală a
omului vechi și înlocuirea cu unul „nou”, configurat cerințelor s istemului.
Categoria celor neagreați de regim devine una dinamică înglobând deopotrivă intelectuali
și țărani fără „școală”, bărbați și femei, oameni politici și reprezentanți ai spațiului eclezial etc.,
temelia societății clădită în democrație. „Partidel e comuniste urmăreau distrugerea definitivă a
adeversarilor sau a concurenților politici, ideologici, spirituali, reali sau potențiali. Doctrina cerea
condamnarea la moarte, execuție și încarcerarea pe termen îndelungat, până la exilul spre Vest,
ce slăbea forțele de rezistență împotriva comunismului”120, astfel încât elemente ce ar putea
coagula în jurul lor orice manifestare de rezistență să fie fără de putere.
Pentru a-și consolida poziția de autoritate în fața cetățenilor și a deține monopolul asupra
instituției statului, Partidul Comunist a folosit porgresiv teroarea până în 1953, clerul fiind una
din categoriile vizate, atât pentru perspectivele dogmatice care se opuneau materialismului
stalinist cât și din cauza importanței Bisericii Ortodoxe în viața cotidiană a credincioșilor săi. „
Asupra corpului ecleziastic au fost folosite metodele de anchetă, de detenție foarte aspră, de
tortură și, nu mai puțin, de racolare de către organele ministerului de Interne. Presiunile
urmăreau abjurarea față de confesi e, față de Biserică, de Dumnezeu, libertinajul și corupția, fapt
care a influențat evoluția corpului ecleziastic.”121
Se încerca o izolare a Bisericii de restul instituțiilor, precum și o limitare în ceea ce
privește contactul cu proprii credincioși, totul f iind supravegheat atent. „ Școala a fost separată
de Biserică; aceasta din urmă a fost izgonită în mod brutal și din Spitale, Armată, întreprinderi și
118Gh.N. DUMITRU, Comunism, iudaism, francmasonerie, Tipografi a„Fântâna Darurilor”, București, 1937 , p.39.
119Gh.N. DUMITRU, Comunism, iudaism, francmasonerie …, p. 39.
120Stephane COURTOIS, Crimele comunismului, traducere de Maria Ivanescu, Editura Humanitas, București, 1998,
p.370.
121Stephane COURTOIS, Crimele comunismului …,p. 370.

59penitenciare, în schimb preoții au continuat să fie plătiți de la buget, salariul fiind și un util
instru ment de șantaj.”122
Întemnițarea a peste 2.500 de clerici ortodocși sub invinuiri legate de colaborări cu
legionarii, oponență față de regim, inplicare în politica interbelică etc., relevă dorința evidentă a
comuniștilor de a îngenunchea instituția de care p opulația era cea mai atașată.
Cei care se împotriveau politicii partidului și erau nemulțumiți de hotărârile acestuia
precum și cei care aveau bunuri pe care activiștii de partid și le doreau au fost înființate o
sumedenie de închisori care aveau faima tri stă de locuri în care aveau loc cele mai josnice
abuzuri, torturi și privațiuni. Dintre acestea putem aminti închisorile din București, Jilava,
Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Târgșor, Pitești, Suceava, Canalul Dunăre -Marea Neagră,
minele de plumb din Maramureș, locurile de domiciliu forțat din Bărăgan.123Aceste locuri de de
tristă amintire au fost adevărate cruci pe care au fost răstigniți martirii și mărturisitorii neamului
românesc. Aici L -au descoperit românii noștri pe Dumnezeu, în splendoarea sufer inței pentru
valorile neamului și tocmai pentru faptul de a nu fi avut nici o vină în acest proces monstruos al
instalării comunismului.
Dimensiunea reală a represiunii constituite în sistemul concentraționar este foarte dificil
de reconstituit însă unii c ercetători susțin aprecierea de aproximativ două milioane de oameni,
numărul total al persoanelor care au trecut prin închisori și lagăre de muncă în intervalul 1948 –
1964124.
3.2. Ioan Ioanolide –închisoarea comunistă și adevăratele trepte ale desăvârșirii
Majoritatea mărturiilor ne prezintă temnița ca pe o adevărată mănăstire ,iar monahii care au
trăit în temniță au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovnicește decât cea din
mănăstiri. Având și timpul și mediul propice pentru aplecarea as upra sufletului, cei preocupați
au urcat adevărate trepte ale desăvârșirii . Deși buni creștini și înainte, unii au înțeles abia în
122Cristian VASIL E, „Ingerințe politice în viața Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist”, în Miruna
Tătaru-Cazaban,Teologie și politică. De la Sfinții Părinți la Europa Unită, Editura Anastasia, București, 2004, p.
218.
123Cristian VASILE, „Ingerințe politi ce în viața Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist” …, p. 218.
124Ștefan MARIȚIU ,„Represiunea comunistă din România și dimensiunile ei oficiale”, în Stephane Courtois,
Nicolas Werth, Jean Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Je an-Louis Margolin, Cartea neagr ăa
comunismului ,Editura Humanitas și Fundația Academia Civică, București 1998, p. 761

60temniță ce este păcatul și ce înseamnă adevărata pocăință. Majoritatea au început urcușul
duhovnicesc printr -un examen sever al conștiinței și printr -o perioadă de conștientizare a
stării de păcătoșenie. Pocăința la care au ajuns a fost cu adevărat transfiguratoare. Fără această
etapă nici un creștin nu poate înainta pe treptele desăvârșirii.
Trebuie subliniat de laînceput fapt ul că etapele de curățire s-aurealizatînperioade lungi
de reflectare și macerare. Nimic nu se dobândește fără o reală preocupare și aplecare, și fără
multă, multă răbdare. Iar întemnițe deținuții au învă țat ce înseamnă să ai răbdare, răbdare,
răbdare…
Unii au acceptat de la început temnița ca pe o universitate a dăruirii și a jertfei, cât și ca
prilej de studiu și meditație.125Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unor
trăiri interioare ce au dus la o cunoaștere de sine și la în locuirea patimilor cu virtuți, după
modelul Sfinților Părinți.
„Am ajuns la conștiința păcatului și am plâns amar greșelile personale, cât și păcatele
colectivității…Lucrurile s -au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului dm
mine, încât, rușinându -mă de mine însumi, am putut să -mi spun: sunt un ticălos! Și am simțit
nevoia să mă mărturisesc sincer în fața tuturor, dintr -o sete de umilință pe care nu o avusesem
până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povățuit f iind de un bun duhovnic și
sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovnicești. Am
început să descopăr comorile duhovnicești ale Ortodoxiei și m -am însuflețit. Se făcea lumină
înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de î nchidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu
murea sieși și via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am
eliminat păcatele cu ușurință, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci
lumin ă și viață, eraconturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine. Mă călăuzeam după
Filocalie șiSfânta Scriptură. Totceefrumos șibuninunda sufletul meu. Eram uimit de prea
multa frumusețe. Regăseam lumea într -o nouă înfățișare. Mă copleșeau bucuriil e lăuntrice.
Trăiam aevea, real, treptat, și tainic nașterea din nou.”126
A fost de mare folos măsura diferită de credință a celor întemnițați. Așa,cei care erau mai
sporiți duhovnicește i-auputut îndruma pe ceilalți și împreună, încomunitatea creată, au urcat pe
125IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, pp. 75 -76.
126IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 83.

61treptele duhovniciei. Părintele Steinhardt spunea despre acest lucru: „Am, din fericire, drept
sprijin pe nașul meu și pe cuviosul Mina. Viața de mănăstire (și poartă rasa de când era
flăcăiandru) 1 -a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoa re și 1-a învățat ceea ce este
esențial pentru a răbda: să știi să taci, să nute mire și să nu te necăjească nimic, să fii surd, să
fii hotărât a îndura totul fără a crâcni, cu o egalitate oarbă.”127
Nu puteautrăi și să seformezesinguri, ci în comuniune cu ceilalți. Contactul cu alți
oameni, lectura ,artele, atmosfera generală îl modelează pe om. Mediul nu dă nici conștiința, nici
personalitatea omului, dar le șlefuiește, le educă, le formează. Clipă de clipă ne influențăm unii
pe alții prin însăși trăiri le noastre interioare, prin duhul care se degajă din noi, prin
manifestările sufletești și intelectuale, prin acțiunile noastre cotidiene, oricât de mărunte ar fi.
Rolul educativ al mediului este uriaș și adesea nu suntem conștienți de el .128
Comuniunea noas tră era de fapt confruntarea dintre noi, pe de o parte, și dintre noi și
Dumnezeu, pe de alta. Am alergat toți către același Arhetip -Hristos și fiecare și -a rotunjit
propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forța duhovnicească a
acestei lupte a fost tot timpul dragostea .129
Procesul acesta de purificare descoperă adevărata natură a omului, te arată sieși așa cum
ești de fapt și astfel pornești de jos și ajungi la desăvârșire. „Am pornit de la credința în
Dumnezeu și am ajuns la t răirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu, dar
minunat.”130
Toți cei care își puneau serios problema duhovnicească ajungeau încet să se descopere tot
mai mult și să realizeze că de fapt sunt departe de Dumnezeu. Aspirațiile de curăție și desăvâ rșire
ascundeau în cugetul lor niște păcate ale tinereții.
Lucrurile s -au agravat înziuaîncare am suferit o mareînfrângere a orgoliului din mine,
încât, rușinându -mă demineînsumi, am putut să-mispun: „sunt un ticălos!” și am simțitnevoia
sămămărturisesc sincer înfața tuturor, dintr-osete de umilință fără de care simțeam că nusuntîn
Dumnezeu, umilință pe care nuo avusesem până atunci. Astfel amajunslaprima spovedanie
127IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hri stos…, pp. 85 -86.
128IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 93.
129IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 94.
130IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, pp. 97 -98.

62adevărată, povățuit fiind de un bun duhovnic și sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne
străduiam împreuna în cele duhovnicești.131
În ciuda tuturor ispitelor, dragostea și bunele intenții nu au dispărut niciodată dintre
deținuți. Învățau practica spiritualității creștine, căci pedagogia și îndrumarea duhovniceasc ă
sunt o artă, sau o știință.
„Se iscau tensiuni din nimic, dintr -un gând rău. Și am înțeles că nu orice gând rău este un
păcat, ci numai cel care este acceptat de conștiință și devine patimă. Mica noastră comunitate era
o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care
Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s -a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne
îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într -o largă înțelegere umană și,
nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu. ”132Așa s-a
ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu -lui fiecăruia.
Atunci când numai găseauresursederezistență, deținuțiiseîntăreaucucuvinte pline de
înțelepciune:
„Dacă nu putem să trăim frățește în această mare suferință, cum putem aștepta ca oamenii să
împartă cu dreptate și dragoste bogățiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fibuni, cum vom
puteafibuni când vom fiputernici și liberi? Cu puțină dragoste vom simți bucuria de a face voia
și plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă și adâncă înțelegere a oamenilor, dacă vrem să
trăim în pace și bunăvoire. ”133
Când vreunul dintre ei era în primejdie sufletească, amenințat să cadă, toți îi săreau în
ajutor. Au învățat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci și
dragostea mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul și riscul de a purta povara
celuilalt . Căci toți treceau prin grele încercări fizice și sufletești și de n -ar fiexistat puternica
legătură sufletească dintre ei, sprijinul neprecupețit și dăruirea deplină, toți s -ar fi prăbușit, în
condițiile acelea irezistibile.
131IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, pp. 104 -105.
132IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 121.
133IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, pp. 123 -124.

63Întreaga educație a omului depinde de felul în care funcționează conștiința păcatului.
Numai omul care t răiește în fața lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii și a vieții. Cu
alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie larealizarea unei autentice orânduiri creștine a
lumii. Trebuie să devii creștin întoate aspectele vieții tale de zi cu zi,prinaceasta să încreștinezi
și lumea din jurul tău. Dar nuse poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea înduh,
prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte
de anelupta cu păc atele lumii trb uie să urâm păcatele, prostia, suficiența și moleșala sufletelor
și minților creștinilor, căci tocmai adormirea conștiinței creștine a dat frâu liber
impertinenței ateiste.134Cuvinte care demonstrează o descoperire a trăi rii vieții creștine în duh
evanghelic.
Dumnezeu iubindu-ne,văzândgândul șistrădania noastrădea-L sluji, ne-apusîncondițiicarene
dădeau posibilitatea să-Ioferimo ființă integral purificată (trup șisuflet)spre jertfire.
Cineatrăitînacestsensacâștigatmaridaruri sufletești. Cinen-aînțeles intenția divină a fost
neliniștit sufletește,muncitdegândulclaustrării, alfoamei șiterorii,alarmatdesituațiacelordinfamilie.Unii
aveau atitudini protestatare, uneori cutezătoare, expunându -sela sancțiuni careauduschiar la moarte. Alții,
neancorându -și întreaga ființă înDumnezeu, aucăzutîndeznădejde șis-auprăbușit sufletește,
învinuindu -L chiarpeDumnezeu denenorocirea în careseaflă. Cutezătorii s-auaruncatsubsecurea
călăuluideznădăjduiți, iar „călăul” i-a primit în brațe deja morți.135
Viața creștinănucuprindenumaiunsectoralsocietății creștine, înseamnă unefortpermanent,
viu,privindatent la începătorul Vieții,Hristos. Adicăducând viațădecontrol șicercetare sfioasă, viațăde
smerenie șidragoste lucrătoare, deascultare permanentă deierarhia harică, preoțească, cupost și
rugăciune, culacrimidepărerederăupentru condițiadedegradare spiritualăîncareaitrăit,care ți-a
mutilat propria ființă înadânculeispiritual șiofensând șirănind Dumnezeirea în Hristoslisus,lovindchiar
intențiaEidesalvare,facându-teprilejdesminteală șicădere șicelordinjurul tău. Viața creștină
înseamnălacrimidebucurie șimulțumire pentru biruințeleasupraslăbiciunilor șipatimilor personale șia
tuturorispitelor,lacrimidebucurielapicioareleluilisusCelrăstignitpeCruce,pentru cănuaificunoscut
dragostea defrumosul șibinelemoral,deiubirea aproapelui, aîntregii creațiiminunat șisfânt întocmită,
134StelianTĂNASE,Anatomia misti ficării. 1944 -1989. Procesul Noica -Pillat , Editura Humanitas, București, 1997, p.
312.
135IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos , document pentru o lume no uă, Editura Christiana, București, 2006, pp.
134-135.

64dacă însuși Creatorul nu ti-arfidescoperit-o ochilor, văzului șiochiului minții, venind însuși șiînvățându-
tesăiubești,cuiubire desăvârșită, punându -Șiviațapentrusemeni, rugându -Sepentru inconștiența lor:„Iartă-i,
Doamne, cănuștiucefac”(Luca23, 34).Viețuirea creștină înseamnă toateacestea și,caoîncununare a
lor,doruldeaintraîncomuniune cuEl,deateintegra șideafiintegratînEl:„Luați, mâncați, Acesta
esteTrupulMeu”(Matei26,26);„Bețidintru Acesta toți,Acestaeste Sângele Meu…(Matei26, 27) ”;
„Denuveți mânca Trupul Meu șide nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață în voi!” (Intrare
6,53).
Descoperindu -l pe Dumnezeu condamnații mărturiseau: „Am simțit și am trăit aici sfinte
și adevărate bucurii. De aceea îl înțelegeam pe prietenul meu Sami, care, după
„eliberarea”din '54, în vacanța dintre două închisori, îmi mărturisea: „Mi -e așa de dor de Târgu –
Ocna!”. Pentru că acolo am înțeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria și lib ertatea
aceasta nu ni le putea lua nimeni!.”136
Concluzia ar fi următoarea:
„Mi se pare că viața duhovnicească pe care am trăit -o noi în temnițe este mai densă
decât aceea trăită azi prin mănăstiri. Experiența noastră a fost așezată pe hotarul dintre viaț ă și
moarte, în suferințe cumplite și îndelungate, în care numai o ardere sufletească intensă te -ar
putea salva. În temnițe s -a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau
evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măsură. Temnițele au
scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de
învățat din experiența temnițelor.”137
Cei care ajungeau la stări mai profunde de rugăciune îi ajutau și pe ceilalți. Nu numai
că le converteau sau întăreau credința lor, dar pur și simplu făceau minunea supraviețuirii,
pentru că -n închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune și fără iertare nu puteai să
supraviețuiești . Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau i nima celorlalți,
stingeau vrăjmășia față de gardieni, față de Securitate, adică întorceau inima de la răzbunare, sau
chiar ură, către Dumnezeu și către dragoste și toate aceste schimbări lucrau în inimalor, prin
136IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 138.
137IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, pp. 140 -141.

65rugăciunea lor, sau prin darurile pe care le făceau. Și așa au supraviețuit.
Desigur că desăvârșirea este aproape atunci când reușești să -ți iubești vrăjmașii. Ori
acești oameni erau cu adevărat sfinți pentru că deși erau bătuți zi de zi ei găseau puterea să se
roage pentru asupritorii lor.
Rugăciun ea pentru vrăjmași a deținuților de laAiud:
„Doamne, Iisuse Hrisoase, Tu care ai pătimit pentru întreg neamul omenesc și pe toți cei
ce s-au căit pentru păcatele lor i -ai iertat, făca nici unul din cei ce ne urăsc și ne prigonesc pe
noi să nu pătimeas că ceva rău, din pricina noastră, la judecata Ta. Ci întoarce sufletele lor spre
conștiința Adevărului și dă -lelorpocăință adevărată, cașiprin dânșii săsepreamărească
PreaSfântNumele Tău. Iar pe noi învrednicește -ne să Te mărturisim pe Tine, Dumn ezeul cel
adevărat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, spre slava numelui Tău și mântuirea sufletelor noastre!
Amin. ”138
Închisoarea îțicreează condiții aparte. Celuladevinechiliederugăciune, hrana,prilejdeasceză,
izolarea, lepădarea debunurile șibucurii le vieții,prilejdetrăireînsărăcie, curăție șifeciorie. Necunoscutul,
prilejdeîncredințare înpurtareadegrijă șiînvoialuiDumnezeu. Ascultarea cereunsuperior(duhovnic)
căruia săitesupui șiDumnezeu ne-a oferit șiacestdar prin prezența p reoților. Făceam ascultare șifațăde
programul impusdestăpânirea lumească, actdepedagogie divină,încare voiataintrăînchipconștientîn
subordinea VoiiDivine.Nueaceasta condiția monahului? Lepădarea delume,luarea Crucii șiacceptarea
VoiiluiDumnezeu? După „cin"nueștimonah. Poțifolosi însăaceastă condiție pentru creșterea ta.
duhovnicească, asumându-ți suferința pentru greșelile proprii, așacum și-a asumat-o tâlharuldepecruce.
Înaceste condiții frații în suferințăseajutauuniipealțiiașacumputeau,astfel căjertfalorera
multmaimare în fața luiDumnezeu. S-aujertfit oamenii aceștia chiar acolo, înstarea aceea de
jertfire și aceasta a întrecut măsura suferinței. Exista cîte un ombolnavîncelulă, care agoniza,
adică era pe ultimile clipe înviața asta și atunci luai două, trei, linguri din gamela tașiîl
întrețineai așa pînă îlmai puneai pe picioare. La rîndul lor erau oameni care numâncau câte
două, trei zile, erau sănătoși și înputere și dădeau din mâncarea lor, posteau ăștia zile
întregi. Salvau viața altora, astfel.De aceea văspun că s unt foarte mulți care au căpătat duhul
138IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 143.

66și chipul sfințeniei în închisoare.139
Jertfa era cu atât mai desăvârșită cu cât îngrijeau chiar și pe cei care le făcuseră rău, acum
ajunși în închisoare.
„Am îngrijit pe generalul președinte al Completului militar de judecată care m -a
condamnat. După ce -i servise pe stăpâni, fusese și el zvârlit în temniță. Mi -a fost dat mie să -i
închid ochii. Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea. La sfârșitul
acestei amarnice experiențe, numai Hristos rămâne viu, întreg și veșnic în mine. Bucuria mea e
deplină: Hristos. M -am dăruit Lui și el m -a făcut om. Nu -L pot defini, dar el e totul în toate.
Slavă dau lui Hristos D umnezeu și Om!”140
3.3. Valeriu Gafencu -„stânca neclintită și pură a credinței”
Ianolide ne descrie modul în care se spovedea Valeriu Gafencu. După moartea lui,
duhovnicul, un preot obișnuit le -a povestit celorlalți:
„Sunt impresionat! Spovedania lui era o cercetare amănunțită a adâncurilor sufletești, o
fină deosebire a duhurilor și o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă viețuire creștină. Deși
nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuși se smerea pe sine cu
asprime,îmizicea:Doresc sănuamnicioclipădeîndoială, înașafelîncât sănuvină
satana și să -mi ia sufletul chiar atunci. … Hristos era viu în el. ”141
Aufost multe situații încarenuerau preoți încelulă. Atunci spovedania se făcea prin
metode d e comunicare improvizate. Semnalele Morse au fost învățate și folosite pentru
comunicarea între deținuții aflați încelule diferite. Bătaia în perete, bătăile înțeava delacalorifer,
acolo unde existau calorifere, sau tușirea înritmul morse au fost folo site ca înlocuitor al
comunicării prin vorbirea articulată între oameni.
Ioan Ianolide nepovestește cum s -a spovedit înajunul de Crăciun al anului 1949, la
Pitești. Preotul dintr -ocelulă vecină a rostit rugăciunile pentru Sfânta Spovedanie, inclusiv
139IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 146.
140IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 149.
141DoinaCORNEA,22 de martori la destin. Interviuri cu Rhea Cristina , Editura Curtea veche, București, 2000, p.
95.

67dezlegările. Având învedere condițiile limită din temniță, dezlegările și iertarea păcatelor erau
valabile fără a se mai da un canon pentru păcatele săvârșite. Era mai importantă eliberarea
sufletelor de apăsarea păcatelor decât continuarea viețuirii înstare de păcătoșenie.
La un semnal dat de preot, prin țeava de la calorifer, fiecare se interioriza și își mărturisea
păcatele în fața lui Dumnezeu.142Iată cum credincioșii ortodocși s -au adaptat la condițiile de
detenție și au păstrat și tradiția bisericeas că de a folosi harul preotului de săvârșire a tainei
spovedaniei.
Dintre deținuți s -au evidențiat câteva figuri deosebite. Aceștia au dobândit în timpul
detenției o mare râvnă la rugăciune, o bunătate deosebită manifestată față de cei din jur și o
trăire duhovnicească ce i -a făcut pe cei din jur să -i numească sfinți din timpul vieții . Curăția
lor trupească, erau tineri când au intrat în temniță, alăturată curăției sufletești a fost baza. Pe
acesta ei au construit, treaptă cu treaptă, desăvârșirea sufletulu i.
Ioan Ianolide notează:
„Toate acestea și multe alte asemenea au îmbogățit sufletele și mințile oamenilor de
acolo. Se profila un tip de om complet, deplin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu,
om și lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existențiale, nici între
duhuri. Acolo nu se împărțeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în
naționalități. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viața sfântă, duhul sfințit. Valorile se
ierarhizau s ingure, ca de altfel și oamenii, care în temniță fiind, nu mai aveau mijloace de a -și
ascunde defectele.”143
Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu Gafencu a lepădat totul și I s -a dăruit complet și
definitiv. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii și a tuturor simțurilor,
stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curățirea gândurilor și a celor mai fine mișcări
lăuntrice, așa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea și toată viața lui.
În mijlocul tulburatei vieți a te mniței, Valeriu era stânca neclintită și pură a credinței.
Omul său lăuntric se desăvârșise. Impetuozitatea îiera blândă, dăruirea lui părea că cerșește,
142ClaraCOSMINEANU , „Despre intelectuali în societatea comunistă…”, pp. 67 -68.
143IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 182.

68înălțimile sufletești îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil și umil ca un păcătos.
Deși ascultat de toți, era smerit ascultător, deși slujit înboală, părea că el slujește, deși epuizat de
chinuri, puteri tainice îlfăceau tare. Rugăciunea lui era însăși viața lui,sufletul lui era plinde
har, mintea lui era încărcată de daruri și lumini c erești. Eul său era mort întru Iisus și Iisus
era viu în Valeriu.144
„Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseții. Fizic, părea un arhanghel, purtând
când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăției plin de parfum tainic. Moral, nu
i se p utea reproșa ceva, smerenia îmbinându -se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era
transfigurat tot timpul, într -o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să -ți dai seama dacă
ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbește prin el. Viața lui era zbor spre înălțimi, pe
care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui
îndrumare ne însușeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepțiilor senzoriale, o
căldură interioară de o intensitate greu de î nțeles și de exprimat, cuvântul rămânând dator în
actul cuprinderii. Era asupra lui un dar dumnezeiesc care -1 situa dincolo de posibilitățile mele de
înțelegere ”145mărturisește Ioan Ianolide.
La Târgu -Ocna s-a practicat rugăciunea inimii . Valeriu Gafencu ș i Ion Ianolide au dus
experiența duhovnicească a Aiudului, iar cei arestați după '48, pe cea isihastă a Rugului aprins de
la mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinții Benedict, Sofian, Daniil,
etc. Cu binecuvântarea preoților, s -achemat și aici, zi și noapte, numele de putere al
Domnului nostru Iisus Hristos. Și s -au petrecut lucruri de taină, adevărate experiențe mistice.
Valeriu Gafencu făcea, zi de zi ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să
trăiască în Duhul, potr ivit învățăturii creștine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze
omul cel nou.
Și astfel, în acel regim sever de temniță căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era
plin de bucurie și de cântec. Impetuozitatea tinereții sale era acum tradus ă în neostenita lucrare
lăuntrică, iar darurile cerești nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi
144OanaTINCA , ”Luminile și umbrele manuscrisului găsit”, în Observatorul cultural, nr. 665, martie 2013, pp. 21 –
23.
145IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, pp. 184 -185.

69devenise prieten și de aici înainte nu se vor mai despărți niciodată.146
Înainte de a fi operat de apendicită cronică, politrucul î nchisorii a vrut să -1 șantajeze
pentru a colabora cu regimul. Valeriu l -a refuzat categoric. După operație are loc o nouă tentativă
de racolare, respinsă demn: „ Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. ”147
Asemenea martirilor din pri mele veacuri, Valeriu îi înfrunta cu mult curaj pe ofițerii
politici ce -i cereau lepădarea:
„-Cum îndrăznești să vorbești așa cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi?
Vom face din voi delatori, iar din nevestele și surorile voastre prost ituate! Valeriu era adânc
îndurerat și a răspuns:
-Păcatele lumiiacesteiatrebuie ispășite. Noi ispășimaicimulte păcate,Cutoții însă
suntem în mâinile lui Dumnezeu.
-Ești un bandit mistic! Aici vei muri! Să nu crezi c -o să scapi cu viață! Așa cum ești, va
trebui să primești reeducarea! ”148
Măsurile la care ajunsese acest om erau deosebite. Astfel Valeriu i -a povestit prietenului
Ianolide cum într -o noapte, în timpul rugăciunii, sufletul lui a părăsit corpul fizic. Smerit, Valeriu
a refuzat să facă o călă torie a sufletului pentru a -și vedea familia. I -a fost teamă să nu ispitească
diavolul prin acest gest al său.
Exemplar este și testamentul lui Valeriu Gafencu, rostit înainte de a pleca lacele
veșnice:
„În primul rând gândul și sufletul meu se închin ă Domnului. Mulțumesc că am ajuns
aici. Merg la El. Vă rog mult să-Lurmați, să -E slăviți și să -I slujiți. Sunt fericit să mor pentru
Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea
și o misiune sfântă. In măsura în care mi se vaîngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga
pentru voi și voi fialături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va
birui pe toți vrăjmașii. îndrăzniți și rugați -vă! Păziți neschimbat Adevă rul, dar să ocoliți
fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este
146VladGEORGESCU ,Politică și istorie : cazul comuniștilor români 1944 -1977, EdituraJon Dumitru -Verlag,
München, 1983, p. 264.
147IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 189.
148IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, pp. 190 -192.

70echilibrată, lucidă și profund umană. Să -i iubiți și să -i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci
dușmani prădalnici caută să -i înșele. Ateismu l vafiînvins, dar să fiți atenți cu ceva fi
înlocuit! ”149
3.4.Părintele Dimitrie Bejan -mântuirea prin suferință
Modelul suprem al oricărui cre știn trebuie să fie Iisus Hristos, și de aceea viața
fiecăruia presupune asumarea unei cruci. Încă de la început Hristos avertizează în legatură cu
ceea ce îi a șteaptă pe cei care se angrenează pe calea îngustă a urmării Sale: „Nu este sluga mai
mare decât stăpânul său. Dacă M -au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20).
Mântuirea neamului om enesc a avut ca și condiție indispensabilă Pătimirea, Jertfa pe
cruceși Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Creștinul trebuie să urmărească pe parcursul vieții
sale pământe ști dobândirea mântuirii. De aceea, toate acțiunile, vorbele, simțirile, gânduril e sale
trebuie să graviteze în jurul împlinirii acestui ideal. Ochii celui ce dore ște să se mântuiască
trebuie să fie permanent a țintiți spre Cruce, atât ca semn al suferinței și al morții, dar mai ales ca
simbol al biruin ței și garant al învierii.
Creștinul poate lua ca reper în via ța duhovnicească și experiența celor ce mai înaintea lor
au reușit să dobândească viața veșnică, modele oferite de Biserică prin Sfinții săi. Martiriul a fost
văzut de-a lungul timpului de Sfin ții Părinți ai Bisericii ca etalon al tuturor virtu ților creștine.
Parcurgând veacurile și zăbovind cu mintea și cu inima asupra pătimirilor secolului trecut vom
vedea cum acest martiriu se împline ște în celulele temnițelor comuniste..
Singura modalitate de a rezista în închisoare a fost ra portarea permanentă la Hristos –
ca model suprem de ascultare și de asumare a suferinței până la moarte -, acest fapt
determinând o preocupare intensă pentru cură țirea de patimi și înaintarea pe scara virtuților,
pentru a duce o via ță cât mai plăcută înai ntea lui Dumnezeu în vederea dobândirii mântuirii.
Odată ajun și între zidurile celulei, fără perspectiva eliberării prea curânde, având în
vedere pedepsele foarte mari pe care erau nevoi ți să le ispășească, oamenii au început să -și pună
întrebări și să cau te răspunsuri cu privire la cauzele pentru care suferă închisoare. A șa se face că
149IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p. 205.

71mulți dintre ei au început să se adâncească în sine și să caute acolo adevărata cauză a suferințelor
și nicidecum să pună aceasta pe seama unor factori exteriori.
Părintele D imitrie Bejan a avut permanent con știința că suferința vine ca o dovadă de
iubire a lui Dumnezeu în dorin ța Lui de a -și mântui zidirea Sa, și de aceea a primit necazurile și
răzbit din ele cu bucurie:
„Pe acest drum tot mai luminos, îmi apare idealul ult im, mântuirea. Iar pe acest drum,
porne ști-ispășitor –recunoscându -te păcătos. Plăte ști pentru tine și pentru neam. Te ridici pe
tine, ridici și neamul. Purificat prin suferințe. Fericiți vom fi noi și neamul, dacă Dumnezeu ne va
accepta ispă șirea. Când idealul nostru luminos se va realiza, înseamnă că Dumnezeu ne -a primit
jertfa și ne-a iertat. Duhul îmi spune că la capătul suferin țelor ne așteaptă iertarea. Asta -i
mântuirea. ”150
Suferința a fost așadar mijloc de purificare sufletească și de dobândire a virtuților.
Părintele Dimitrie Bejan a în țeles este necesar sufere pentru ispășirea propriilor păcate, cât și
pentru cele ale neamului întreg. Condiția esențială ca supliciile să capete valoarea ostenelilor
ascetice a constat în asumarea conștientă și perm anentă a acestora, căci este bine știut faptul că
nevoința presupune o strădanie obositoare și nu la îndemâna oricui, iar pentru realizarea acesteia
este necesară o voință foarte mare și o hotărâre puternică.
Părintele Dimitrie Bejan spunea că la Dumnezeu și gândurile și intențiile sunt fapte. De
aceea, Dumnezeu care știe taina din sufletul fiecăruia, văzând hotărârea lor de a suferi pentru
numele Lui, i -a întărit cu Harul Său pentru a putea răbda chinurile, pentru ca la sfărșit să
primească mai mare cunun ă.
Părintele nu a simțit nici o durere, fiind permanent acoperit de Harul lui Dumnezeu:
„Am numărat până la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n -am scos nici un
geamăt. Dar, spre deosebire de părintele Dimitrie Bejan, care era preot și pe care -l acoperea
Darul, nesimțind nici o durere de la lovituri, eu le -am simțit pe toate până în vârful creierului.”
Despre aceasta a dat mărturie însuși părintele Dimitrie: „Eu mă uitam la dânșii și zâmbeam. Nu
150Pr. DimitrieBEJAN,Vifornița cea mare ,Editura Ileana, București, 2005 ,p. 121.

72am simțit nimic. Nici o vânătaie nu am avut pe co rp. Dădeau milițienii până oboseau și eu n -am
avut nimic, cu ajutorul Celui de sus. Parcă dădeau în altul. Parcă bâta se oprea la o distanță
oarecare de mine.”151
Întrebat fiind care a fost taina trecerii prin închisoare, părintele Dimitrie Bejan vorbește
despre prezența fizică permanentă a lui Dumnezeu, pe care a simțit -o ca o mână nevăzută ce îl
bătea pe umăr și -l întărea: „Și totuși, cu ajutorul Domnului, am reușit. Cine m -a ajutat? Am
simțit pe umăr bătaia mâinii lui Hristos: « Să nu te temi! ». Și dădea m așa cu mâna, să văd cine
mă bate. Nu era nimeni…”152
Viața ascetică este înțeleasă ca un canon al durerii și al suferinței, la capătul căruia se
așteaptă explozia de bucurie a biruinței duhului. Ea e pătimirea, crucificarea și moartea întru
Hristos, îm binată cu credința învierii întru El. Așa se explică bucuria de negrăit pe care a avut –
o părintele Dimitrie Bejan în pofida tuturor greutăților pe care le -a încercat:
„Sunt fericit că am avut această experiență. Nu pentru că sunt un unicat în problema
asta, că asta așa a vrut Dumnezeu, dar am fost fericit. Înțelegeți? Muream de foame și de frig, dar
eram fericit. Zâmbeam!”153
„Mâncarea pe care o primim ne lasă indiferenți. O mâncăm fără gust, fără discuții pe
marginea calității și catintăților. Mâncarea e o necesitate, la fel ca și celelalte pretenții
fiziologice. Trupul s -a deprins cu puțin, cu ce -i dai. Nu mai pretinde –impulsiv, animalic –ca la
început. Constați că în gamelă e ceva de mâncat. Fără grabă, așezat, cuminte, mănânci. După ce
te-ai închinat. Te ridici, faci cruce din nou și predai gamela milițianului de pe sală. Masa nu mai
e o bucurie. O primești fără salivație. Pui motorină într -un motor de tractor. Înseamnă că ne -am
depășit. Că ne spiritualizăm. Se poate!”154
Părintele Dimitrie Bejan pove stește o întâmplare din Vinerea Patimilor când porția sa de
mâncare de dulce o dă lui Nichifor Crainic, neaccepând nicidecum un astfel de compromis:
„Autoritățile dădeau mâncare de dulce în Vinerea Mare. Dar eu nu mâncam mâncarea
aceea și o dădeam lui. El zicea: «Dă -mi-o mie, că eu o mănânc. Eu nu sunt ca tine postitor și
151Pr. Dimitrie BEJAN,Bucuriile suferin ței( Viața unui preot martir ), Hârlău, Iași, 2002, p. 66.
152Pr. Dimitrie BEJAN,Bucuriile suferin ței( Viața unui preot martir )…, p. 8.
153Pr. DimitrieBEJAN,Bucuriile suferin ței( Viața unui preot martir )…, p. 26.
154Pr. Dimitrie BEJAN, Vifornița cea mare… , p. 242.

73puritan.» Și i -o dădeam cu plăcere. Când îmi era foame, mâncam turtoiul. Turtoiul era un fel de
mălai copt în cuptor. Îl mâncam și -mi era destul.”155
În zilele de post obișnuite sau chiar î n Săptămâna Patimilor, pe fondul ideii că vor ceda
din pricina slăbirii puterilor trupului, se dădea deținuților ostentativ mâncare de dulce. În aceste
situații se vădeau pe de -o parte credința și dragostea lor pentru Dumnezeu, dar și puterea de
jertfă, înfrânarea.
În foarte multe cărți despre viețile sfinților sau ale părinților se vorbește despre nevoințele
lor cu care au plăcut înaintea lui Dumnezeu. Una dintre cele mai des întâlnite osteneli este
somnul puțin, și acela pe scaun ori pe o rog ojină, care avea ca scop împlinirea îndemnului
Mântuitorului de a fi într -o permanentă trezvie duhovnicească, pentru a nu cădea în ispită.
Pedepsele aplicate de torționari adesea depășeau cu mult mai mult astfel de nevoințe ascetice,
după cum aflăm din mem oriile părintelui Dimitrie Bejan:
„Noul program venea ca o pedeapsă: la ora patru de șteptarea. De la această oră până la zece
seara nu ai voie să te întinzi pe pat. Stai pe marginea patului. Nu -i voie să te învele ști cu pătura
dacăți-e frig. E greu să s tai 18 ore fără să te lunge ști un pic pe saltea. Meditezi. Chinul e ca un
iad. Totuși, dacă reușești să te sustragi greutăților imediate, în meditație, ziua trece mai ușor. Ne –
am deprins și cu asta.”156
În ultimii ani ai vie ții, rememorând experiența aparen t dramatică de via ță pe care a avut –
o, părintele afrimă faptul că toate caznele suferite în închisori, cu tot ce a presupus per ansamblu
regimul de deten ție, au însemnat mai mult decât o viață de aspră nevoință a unui monah: „Am
fost mai mult decât un călu găr! Păi, acolo, pe sub pământ și în mine, ce vrei?”157
Părintele Dimtrie Bejan vorbea adesea despre faptul nu trebuie să facem niciodată apel la
dreptatea lui Dumnezeu, ci la bunătatea Lui, el știind că noi oamenii nu nevom mântui din
faptele no astre sau din aparentele noastre isprăvi, ci din mila și dragostea lui Dumnezeu față de
155Pr. Dimitrie BEJAN,Bucuriile suferin ței( Viața unui preot martir )…, p. 104.
156Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare… , p. 244.
157Pr. Dimitrie BEJAN,Bucuriile suferin ței( Viața unui preot martir )…, p. 156 .

74făptura Sa. Această nădejde în mila și bunătatea lui Dumnezeu sunt dovada de necontestat că
sufletul părintelui se îmbrăcase cu smerenia, ve șmântul Dumnezeirii, ca și c u o haină.
Fiind întrebat de un părinte dacă atunci când e ști prigonit este bine să te aperi, mai ales
când ai dreptate, părintele Dimitrie îi răspunde că trebuie să sufere totul pentru dragostea lui
Hristos : „Să suferi totul pentru Hristos. Nu ai ce face cu dreptatea. Să faci apel la bunătatea
lui Dumnezeu, la iubirea și la mila Lui.”158În felul acesta Dumnezeu se face oarecum dator.
Iar dacă noi, răi fiind, vom ști să răspundem cu bunătate răutăților celor din jurul nostru, cu
cât mai mult Dumne zeu, care este Bunătatea prin excelen ță, nu va răsplăti cu bunătate fapta
noastră, așa după cum aflăm și din Sfânta Scriptură: „Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor
voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt c elor care Îl cer
de la El” (Luca 11, 13). Întelegem a șadar că Dumnezeu Își arată bunătatea celui care cere mila
Sa.
Părintele spunea că numai bunătatea lui Dumnezeu tope ște tot ce-i rău înlăuntrul nostru,
că numai cel care se rezumă la dragostea și mărinimia lui Dumnezeu poate nădăjdui să
dobândească Raiul.
158Pr. Dimitrie BEJAN,Bucuriile suferin ței( Viața unui preot martir )…, p. 107 ;

75CONCLUZII
În condițiile din Penitenciar, mulți deținuți au ajuns la Hristos. Deținuții se rugau mult, își
spovedeau unul altuia stările sufletești și strădaniile de desăvârșire î ntocmai după cuvântul
Mântuitorului: Mărturisiți -vă unul altuia păcatele .
Cu timpul au ajuns la conștiința păcatului. Au plâns atât greșelile personale, cât și pe cele
ale colectivității. Acum se face lumină înlăuntrul sufletului penitentului. Pocăința er a însoțită de
o perioadă de închidere lăuntrică, când deținutul era atent doar la sine. Duhului Sfânt era Cel care
i-a călăuzit și i -a urcat pe treptele desăvârșirii. Nu aveau nici un alt învățător în cele
duhovnicești, rar se puteau bucura de prezența unu i astfel de om în mijlocul lor.
Călăuză multora au fost Filocalia și Sfânta Scriptură. Cu sufletul curățit, tot ce era
frumos, bun și sfânt inunda sufletele deținuților ancorați în viața duhovnicească. Ochii vedeau
numai frumuseți în ciuda regimului mizer în care trăiau deținuții. Neajunsurile erau compensate
de bucuriile lăuntrice. Trăiau real, treptat și tainic nașterea din nou.
Deținuții și-au căuat o preocupare penru a -și umple timpul de zi cu zi, iar cea mai
important lucru a fost rugăciunea. Au în țeles că numai Dumnezeu este cel care îl întăre ște pe om
în neputin țele și ispitele sale și că nimic nu se pae face fără Dumnezeu și mijlocirea Sfinților. Pr.
Iustin Pârvu poveste ște:
Ceea ce facem noi acum la Psaltire, se făcea în celulele Aiudului în col țul de rugăciune
permanentă: spunea unul un Acatist, spunea unul un Paraclis, citea unul un fascicul de carte o oră
sau două ore –fiecare după puterile lui –așa încât fiecare trebuia să aibă ceva; că preda o limbă,
că învățau niște psalmi sau limba greac ă sau latină, germană, franceză cum era… Și mai era încă o
latură: se putea comunica prin alfabetul Morse… Acesta era modul de a ține legătura între noi, și
oarecum chiar cu exteriorul, când urma să plece cineva din închisoare159.
Deținuții au înțeles c ă fiecare om trebuie să ducă o luptă duhovnicească în vederea
curățirii personale lăuntrice. Astfel, din propria experiență, au concluzionat că lupta trebuie dată
la primul atac al gândurilor vrăjmașe. Altfel spus, gândul rău trebuie respins dintru început . Dacă
a fost primit, poate deveni foarte ușor dorință, iar dacă a devenit dorință, trebuie avut în vedere să
159Preot Liviu BRÂNZA Ș,Raza din catacombă, Editura Scara, Bucure ști, 2001, pp. 6 -7

76nu devină hotărâre și plan căci de aici până la actul săvârșirii mai este doar un mic pas.
Vindecarea păcatului este mai ușoară dacă el a fost înv ins din fașă.
Ioan Ianolide declara:
„mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se
poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s -a lărgit.
Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într -o
largă înțelegere umană și, nepoticnindu -ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei
lui Dumnezeu.
Așa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu -lui fiecăruia dintre no i. Ne-am silit să
ascultăm unii de alții, să ne supunem unii altora așa cum ne -am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare
dintre noi ne -a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt și a biruit”160.
Valeriu Gafencu a fost un viu exemplu pentru deținuții din jurul lui. De cele mai multe
ori, el a fost cel care nu s -a înșelat și a ajuns la lumină. În el sălășluia Hristos. Poate datorită lui,
deținuții au fost ocrotiți de Dumnezeu161căci nu în zadar i se spune „Sfântul Închisorilor”.
Părintele Dimit rie Bejan spunea că „dacă vom avea în mijlocul neamului nostru
românesc, o sută de suflete care să cadă jertfelnic -ca o smirnă aprinsă, ca o lumânare de ceară
curată, în care stăruie tot parfumul florilor de câmp -atunci cetatea va fi mântuită. Oare nu
acesta-i scopul vie ții: mântuirea ta și a neamului? ”162Pentrunoi,părintele Dimitrie Bejan vine
să ne arate că adevărata bucurie și libertate se află, paradoxal, în suferință, o suferință asumată
fără crâcnire, îndurată cu smerenie și răbdare .
Pr. Ion Agâ rbiceanu în cartea intitulată “Ceasuri de seară” spunea:
După cum nici un om nu poate fi profund dacă nu va trece prin împără ția tăcerii, tot așa nimeni nu
poate fi om adevărat dacă nu va trece prin împără ția durerii. Această temniță creată pentru înfrâng erea
mărturisitorilor lui Hristos, devine fără voia călăilor, o școală de formare a personalității. Aici mulți deținuți
au găsit “împără ția tăcerii” care face pe om profund și „împărăția durerii” care face pe om tare.
Închisorile comuniste au fost școli ș i universită ți din cele mai înalte, pentru că aici s -a
desăvârșit toată structura spirituală a unei generații –susține Pr. Iustin Pârvu163.
160IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p.59.
161IoanIANOLIDE,Întoarcerea la Hristos …, p.60.
162Pr. Dimitrie BEJAN,Vifornița cea mare …,p. 240.
163Preot Liviu BRÂNZA Ș,Raza din catacombă…, p. 7.

77BIBLIOGRAFIE
Izvoare scripturistice:
Biblia sauSfânta Scriptură , ediție jubiliară a Sfântului Sinod ,Editura Ins titutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,Bucure ști, 2001.
Izvoare patristice:
*** Filocalia, vol. I, Ediția a 2 -a, tradusă din grecește de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae,
Institutul de arte grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1947.
***Filocalia ,vol. III, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1947.
***Filocalia , vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de
Misiune ortodoxă, București, 1980.
***Filocalia , vol. VIII, traduc ere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic
și de Misiune ortodoxă, București, 1979
CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul , traducere de Dr. N.I. Ștefănescu, București,
1939.
N. CABASILA, Despre viața în Hristos , traducere de Pr. Prof. Dr. Teod or Bodogae,
Sibiu, 1946.
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, „Scrieri, partea a 2 -a. Viața Cuviosului Părintelui
nostru Antonie”, în colecția Părinți și scriitori bisericești , vol. 16, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureșt i, 1998.
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, „Scrieri, partea I. Despre viața lui Moise”, în
colecția Părinți și scriitori bisericești , vol. 29, traducere de Prof. D. STĂNILOAE și Pr. Ioan
BUGA, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1982.
SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica , traducere D. Fecioru, București, 1938.
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua”, în colecția Părinți și scriitori
bisericești , vol. 80, traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic șide Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.

78Dicționare:
BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă A -Z, Ediția a II -a, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr, Dicționar de sociologie, Editura Babei,
București, 1998.
Literatură secundară:
ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dinamica despătimirii, Spiritualitate creștină, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2001.
BEJAN, Pr. Dimitrie, Bucuriile su ferinței( Viața unui preot martir ), Hârlău, Iași, 2002.
BEJAN, Pr. Dimitrie, Vifornița cea mare, Editura Ileana, București, 2005.
BRÂNZAȘ, Preot Liviu, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucure ști, 2001.
BULACU, Pr. M., Conștiința creștină după Sfântul Chi ril al Ierusalimului , București,
1941.
CORNEA, Doina,22 de martori la destin. Interviuri cu Rhea Cristina , Editura Curtea
veche, București, 2000.
COURTOIS, Stephane, Crimele comunismului, traducere de Maria Ivanescu, Editura
Humanitas, București, 1998.
DĂRÂNGĂ, N., Cele 9 fericiri și explicarea lor , Iași, 1914.
DUMITRU, Gh. N., Comunism, iudaism, francmasonerie, Tipografia „Fântâna
Darurilor”, București, 1937.
EVDOKIMOV, Paul, Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Bisericii Ortodoxă ,traducere de
Pr. Dr. V asile Răducă, Editura Anastasia, București, 2004.
GEORGESCU, Vlad, Politică și istorie: cazul comuniștilor români 1944 -1977, Editura
Jon Dumitru -Verlag, München, 1983.
HENKEL, Jürgen, Î ndumnezeire și etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloaie,
traducere diac. Ioan I. Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.
IANOLIDE, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, p. 30.
IANOȘI, Ion,Marx. Engels. Lenin. Despre dialectică, Editura Nemira, București, 1978.
IONESCU, Șerban, Morala antică și morala creștină , București, 1923.

79KRUTIȚKI, Mitropolit Nicolae, Cuvântări bisericești , vol. III, traducere de Niculae M.
Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1953.
MANTZARIDIS, Prof. Dr. Geor gios I., Morală Creștină. II Omul și Dumnezeu Omul și
semenul Poziționării și perspective existențiale și bioetice , traducere de Diacon Drd. Cornel
Constantin Coman, Editura Bizantină București, 2006.
MLADIN, Dr. Dr. h. c. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală ,
Editura si Tipografia Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969.
MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae, BUCEVSCHI, Orest, PAVEL, Contantin,
ZĂGREAN, Ioan ,Teologia Morală Ortodoxă , vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Orto doxe Române, București, 1980.
MLADIN, Mitropolit Nicolae, Asceza și Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
PETRESCU, Prof. Univ. Dr. Teodosie, Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de
ani, Constanța, Editura Tomisului, 2006.
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare , Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
RODRIGUEZ, Alfons, S. I., Calea desăvârșirii creștinești , traducere de Pr. Dr. Aloisie
Ludovic Tăutu, profesor de teologie în Oradea, vo l. I, Oradea, 1933.
SOFRONIE, Arhimandriul, Rugăciunea -experirnța vieții veșnice , Ediția a III -a,
traducere și prezentare diac Ioan I. Ică jr., Editura Deisis Sibiu, 2007.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodo xă,
Ediția a II -a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
2004.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Morală Ortodoxă , pentru Institutele
teologice, vol. III ( Spiritualitatea ortodoxă ),Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române , București, 1981.
STEBBING, Nicolas, Purtătorii Duhului. Duhovnicie și duhovnici în Ortodoxia
românească de azi , Cuvânt înainte arhim. Roman Braga, prefață John Binns, traducere pr. Dan
Sandu, Editura Deisi s, Sibiu, 2005.
TĂNASE, Stelian,Anatomia misti ficării. 1944 -1989. Procesul Noica -Pillat, Editura
Humanitas, București, 1997.

80ZAHAROU, Arhimandritul Zaharia, Hristos calea vieții noastre Darurile Teologiei
Arhimandritului Sofronie , traducere din limba greac ă Ieromonarh Evloghie Munteanu, Editura
Bunavestire, Galați, 2003.
ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala creștină , manual pentru seminariile teologice,
Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2006.
ZĂGREAN, Prof. Dr. Ioan și MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae, BUCEV ESCHI, Prof.
Diac. Dr. Orest, PAVEL, Prof. Dr. C -tin,Teologia Morală ortodoxă , pentru Institutele teologice,
vol. I, ( Morala generală ), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1979.
Articole:
ALEXE, Magistrand Ș tefan, „Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har”, în
revistaStudii Teologice , anul 1956, nr. 5 -6.
BULACU, Pr. Prof. Mihai, „Cunoașterea creștină prin trăirea virtuților”, în revista Glasul
Bisericii, anul 1974, nr. 1 -2.
CHIȚESCU, Prof. N., „Iis us Hristos -centrul vieții noastre”, în revista Glasul Bisericii ,
anul 1956, nr. 8 -9.
COSMINEANU, Clara, „Despre intelectuali în societatea comunistă”, în Nicu Steinhardt
în dosarele Securității , Editura Nemira, București, 2005.
CRĂCIUNAȘ, Magistrand Iri neu, „Rolul voinței în viața morală”, în revista Studii
Teologice , anul 1956, nr. 3 -4.
MARIȚIU, Ștefan ,„Represiunea comunistă din România și dimensiunile ei oficiale”, în
Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Barto sek,
Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului , Editura Humanitas și Fundația Academia
Civică, București 1998.
MLADIN, Ierom. Prof. N., „Sfinții în viața morală ortodoxă”, în revista Studii Teologice,
anul 1956, nr. 1 -2.
MLADIN, Prof. N., „Iisus Hr istos în viața morală a credincioșilor”, în revista Studii
Teologice , anul 1953, nr. 9 -10.
PAPUC, Magistrand Gh., „Virtutea dragostei în scrierile Sf. Ap. Ioan”, în revista Studii
Teologice , anul 1956, nr. 5 -6.

81PAVEL, Asist. Constantin, „Patimile omenești –piedică în calea mântuirii”, în revista
Studii Teologice, anul 1953, nr. 7 -8.
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Trăirea creștină”, în Îndrumătorul bisericesc, misionar și
patriotic , editat de Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu -Vâlcea, anul 1987, nr. 4.
TINCA, Oana, ”Luminile și umbrele manuscrisului găsit”, în Observatorul cultural, nr.
665, martie 2013.
VASILE, Cristian, „Ingerințe politice în viața Bisericii Ortodoxe în primii ani ai
regimului comunist”, în Miruna Tătaru -Cazaban, Teologie și politi că. De la Sfinții Părinți la
Europa Unită, Editura Anastasia, București, 2004.
VOICU, Diacon C -tin, „Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur și actualitatea ei”,
în revista Mitropolia Ardealului, anul 1975, nr. 3 -5.
ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. I., „Câtev a caractere specifice ale virtuții creștine”, în
revistaMitropolia Ardealului , anul 1966, nr. 7 -8.
ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, „Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine”, în
revistaMitropolia Ardealului, anul 1964, nr.1 -2.
ZĂGREAN, Arhid. Pro f. Dr. Ioan, „Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și neîntrerupte modele
de virtute creștină”, în revista Mitropolia Banatului , anul 1972, nr. 1 -3.
ZĂGREAN, Arhid. Prof. I., „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”, în
revistaMitropolia Ard ealului, anul 1957, nr. 3 -4.

82PARTEA A II -A
Capitolul I. EDUCAȚIA RELIGIOASĂ A TINERILOR ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ
Explicarea învă țăturii de credință, a simbolisticii ritualului religios și a principalelor
principii morale sunt cheia pentru ca religiozitatea contemporană să se aprofundeze și să se
debaraseze de crescuta în țelegere greșită asupra religiei și a lui Dumnezeu.164
Societatea contemporană promovează non valori, aproximări și manipulări care nu fac
nici un serviciu credin ței, omului ș i binelui comun. Acesta este motivul ofensivei mediatice a
Bisericii noastre care la ini țiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a creat trustul mediatic
Basilica, cu radio, televiziune, agen ție de știri și flux media pe internet, dar și ziarul Lumi na cu
edițiile sale regioanle, pentru a umple un gol, pentru a sprijini misiunea catehetică și pastorală a
Bisericiiși pentru a contrabalansa în societatea de astăzi infleunța negativă a prea multor trusturi
de presă.165
Lumea are nevoie să creadă, iar cate hizarea vine în întâmpinarea acestei nevoi deosebite
de credință și educație a semenilor noștri în contemporaneitate.
Lumea contemporană are numeroase lipsuri, imperfec țiuni, dar și uriașe nevoi catehetice,
fără de care rămâne într -o fatală ignoran ță ce o face străină de orice progres și stabilitate, de orice
paceși armonie, de orice autentică înțelegere a realității vieții care poate fi îmbunătățită doar prin
intermediul Bisericii și a misiunii sale spirituale .
În contextul actual Biserica are un rol foa rte important în viața credincioșilor și a
societății, ea putând să o cheme la un dialog permanent, în virtutea rațiunilor care îi definesc
misiunea. Mărturisirea credinței constituie un imperativ pentru Biserică, indiferent de orânduirea
socială în care a ceasta își desfășoară existența. Și aceasta deoarece timpul Bisericii este un timp
al Kerygmei, al Bunei -vestiri, Biserica fiind misionară. Același imperativ îl constituie pentru
Biserică și călăuzirea vieții religios -morale a oamenilor, Biserica nu poate rămâne indiferentă la
164Pr. Prof. univ. dr. Vasile GORDON, Catehetica -curs pentru a nul al III -lea de studii, Teologie Pastorală,
București, 2003, p. 51, format electronic.
165Pr. Prof. univ. dr. Vasile GORDON, Catehetica -curs pentru anul al III -lea de studii …,p.57.

83problemele societății în cadrul căreia se află, Biserica având menirea de a se ruga pentru ea, de a
o evangheliza, de a -i predica.
Biserica Ortodoxă se folosește de progresul tehnicii, al științei pentru a -și face cunoscut
mesajul și prezența în societate și nu este împotriva modernității. Ea este însă împotriva unui
curent ideologic, care consideră că în modernitate nu prea mai e loc de valori spirituale și că a fi
„în pas cu vremea ”ar însemna doar raportarea la beneficiile materiale ale modernității.
Rolul Bisericii este acela de a -i îndruma pe oameni să urmeze calea cea dreaptă, să -i
ajute să rămână în comuniune cu Hristos prin Sfânta Euharistie și să le împărtășească prin
celelalte Sfinte Taine harul dumnezeiesc pentru ca aceștia să fie părtași vieții celei veșnice.
Pentru că omul a fost creat “după chipul lui Dumnezeu” și pentru că el este cel care face legătura
între lumea spirituală și cea materială, pentru că este o ființă dihotomică (trup și suflet), Sfânta
Biserică îi poartă acestuia de grijă în mod deosebit. Menirea ei este de a reclădi chipul lui
Dumnezeu în om, chip ce a fost întunecat datorită păcatului strămoșesc.
Indiferența religioasă vine și ea ca maladie spirituală parte a contextului catehetic actual
și este dată fie de erorile de misiune, de limbajul ineficient sau de gre șeli de pastorație, care fac
neatractiv cuvântul lui Dumnezeu, din vina exclusivă a propovăduitorului. De aceea, indiferen ța
religioasă î și poate avea antidotul într -o cateheză adecvată, sus ținută, s istematică, hotărâtă și
adaptată.
1.1.Educa ția formal ă
Lucrarea împreună dintre Biserică, Școală și Familie are un impact foarte mare asupra
formării personalității copiiilor, pentru ca mai târziu, când vor deveni adulți, să mărturisească și
să le rămân ă întipărită, pentru totdeauna, prezența vie a lui Hristos în Biserică, prin preot.
O educație religioasă atractivă și eficientă nu se poate face ignorând realitățile societății
în care oamenii trăiesc și își petrec viața. Numai punând în relație Biserica și societatea, vom
putea stabili un dialog pertinent din care să se poată culege roade, atât duhovnicești, cât și
materiale.

84În vastul proces catehetic nu putem să nu „antrenăm” încă două esențiale instituții, și
anume: Familia și Școala166. Îndrumarea relig ioasă este cu atât mai mult încununată de succes
atunci când există o sinergie, o împreună -lucrare între Familie, Școală și Biserică, o reciprocitate
și un real sprijin între părinții trupești, păstorii duhovnicești și profesorii de religie ori ceilalți
dascăli.
Se poate crea o simbioză între cele trei medii educatoare. Scopul colaborării dintre
parohie și familie este acela de a oferi ajutor din și în ambele direcții. Parohia oferă spațiul
potrivit întâlnirilor dintre membrii comunității. Părinții pot să -și lase copiii liberi în acest
„spațiu” care să -i influențeze pozitiv în creșterea duhovnicească și maturizarea intelectuală.
Chiar și spațiul casei, de cele mai multe ori (mai ales la orașe) este insuficient.
Am putea zice că este indispensabilă această colaborare, cu atât mai mult cu cât numărul
elevilor este covârșitor și nu există vreme să se ocupe de fiecare în parte, oricât de sinceră ar fi
dorința profesorilor. Iată de ce este important ca lucrarea începută la clasă să fie continuată
acasă, părinții să-i întrebe pe copii ce au învățat. Nu de puține ori se întâmplă ca eforturile
profesorului în cadrul orelor de religie sau a lecțiilor de educație duhovnicească (cateheze) să fie
în zadar sau compromise pentru că părinții acestor tineri nu vin cu susțin erea lor în ajutorul
dascălului167. Părinții trebuie să -i încurajeze pe profesori, iar profesorii să întărească și să
dezvolte educația părinților.
Dacă părin ții „sunt cei mai vinovați”168aceasta implică bineîn țeles și pe alții în procesul
educației, fiecare cu „partea” lor de vină: profesorii, educatorii, dascălii, preo ții, rudele,
apropiații și chiar prietenii; tot mediul social are influență –pozitivă sau negativă -asupra
formării unei educa ții sănătoase și morale.
Pastorația tinerilor de azi necesită o bună pregătire spirituală din partea tuturor , o viață
duhovnicească marcată de multă rugăciune, precum și o cultură vastă și solidă. Cine se îngrijește
astăzi de tinerii din parohia lui, se îngrijește de fapt de viitorul bisericii lui.
Mai întâi trebuie s ă oferim tinerilor, pentru ca mai apoi să fim în mă sură să le cerem
ceva. Toto dată, părinții trebuie să conștientizeze că tinerii au nevoie să fie ascultați fără a fi
166Prot. Ilie SÂRBU, “Catehizarea tinerilor și tineretului, obiectiv p rioritar al Bisericii”, în revista Altarul Banatului ,
anul1990, nr. 5 -6, p. 53.
167Ioannis KOKULIS, Îmbisericirea elevilor -pentru o educa ție religioasă liturgică ,Editura Deisis, Sibiu, 2012, p.
236.
168Sfântul Sfințit Mucenic VLADIMIR, Mitropolitul Kievul ui,Despre educa ție,traducere de Xenia si Adrian
Tănăsescu -Vlas, Editura Sophia, Bucure ști, 2006, p. 58.

85judecați și așteaptă să fie valorizați. Dis cursului predicatorial, șa blonat, la care apelează mulți
dintre preoți îi face reticenți pe tineri, de aceea este nevoie de prezența preotului “în stra dă”,
pentru cunoașterea realității cu care se confruntă tinerii, rugăciunea arzătoare pentru tineri. Este
nevoie de adaptarea limbajului prin le ctură diversificată, informare media, lectură de duh și chiar
tăcere, dacă simt că nu au nimic de spus.
Aspecte importante în activitatea de pastorație a celor tineri:
1.Toți membrii comunității eclesiale, în virtutea preoției lor universale, trebuie să par ticipe
la activitatea pastoral -misionară a Bisericii;
2.Pastorația tinerilor nu poate fi separată de pastorația familiei, de aceea între familie și
Biserică se fac asemănări de tipul: familia este Biserica mică și Biserica este familia
mare169;
3.Fiecare tânăr d intr-o parohie trebuie implicat în viața Bisericii, pentru că, în pastorația
pentru tineri, trebuie folosiți tinerii apropiați de Biserică; preotului trebuie să -i pese de
ceea ce fac tinerii, ca să le pese și lor de ceea ce face preotul; un copil trebuie
responsabilizat doar cu responsabilitatea iubirii; ușa bisericii trebuie să fie tot timpul
deschisă; pastorația este astăzi adesea dictată de nevoile oamenilor, mai mult decât de
idealurile preoților, și în pastorația tinerilor, preotul nu poate să facă tot ul, ci trebuie să
colaboreze cu specialiștii în pedagogie, cu școala și cu autoritățile locale. În acest caz
concluzia este una foarte simplă, „în pastorația pentru tineri, folosiți tinerii!”170
Tinerii care se află „departe” de Biserică și care manifestă in diferență ori un
comportament străin față de valorile morale ar trebuie să constituie principala prioritate a
preoților. În pastoratia tineretului trebuie ținut cont de problemele cu care se confruntă în această
etapă a vieții (alcool, munca forțată, prost ituție, consum de droguri ș. a.) fapt pentru care Biserica
va lua atitudine171:
se vor organiza predici și cateheze în care se vor dezbate teme actuale și de mare
impact în contemporaneitate;
 se va înființa o bibliotecă parohială;
169Prof. Vasile RĂDUCĂ, „Familia creștină și riscul secularizării”, înZiarul Lumina ,06 Februarie 2011, ediție
electronică.
170Pr. Conf. dr. Constantin NECULA, „În pastorația pentru tineri, folosiți tinerii!“, în Ziarul Lumina , 1 septembrie
2012, ediție electronică.
171Pr. Conf. dr. Gheorghe HOLBEA, „Pastorația tinerilor în contextual actual al globalizării, în Anuarul Facultății
de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” , București, 2015, p. 46 -48.

86 se vor organiza întâl niri cu personalități ale vieții religioase, conferințe, seri
duhovnicești, vizionare de filme documentare;
 se vor oganiza excursii (unele gratuite), tabere creștine și pelerinaje;
 se pot îngriji de editarea unui buletin parohial sau a unei broșuri c reștine;
 de asemenea, construirea și sus ținerea unui site de internet al parohiei;
 pot fi mobilizați în buna gospodărire a lăcașului de cult și a curții bisericii;
 se pot organiza competiții sportive și diferite concursur;
 tinerii pot fi implic ați în acțiuni filantropice;
 premierea la sfârșitul anului școlar/anului universitar a tinerilor cu rezultate bune la
învățătură, a tinerilor care s -au remarcat în activitățile de la parohie, oferindu -le cărți și
icoane.
1.2.Educația non -formală
Educația religioasă din România a avut mult de suferit din cauza unor factori care au avut
drept scop eliminarea orei de Religie din trunchiul comun, în ultimele decenii. Ultima criză a
avut loc în anii 2014 -2015, când Curtea Constitu țională a României (C.C.R .) a declarat
participarea la ora de religie fără o cerere prealabilă (garantată prin dispozi țiile Legii nr.84/1995
preluate de dispozițiile Legii nr.1/2011), ca fiind neconstitu țională.172Părinții copiilor din școlile
române ști cu sprijinul direct al Asoci ației Părinți pentru ora de Religie (A.P.O.R.) au completat și
semnat o cerere prin care î și înscriu copilul la ora de religie. Peste 90% din părinți au semnat
această cerere, mobilizare asemănătoare unui referendum, privind necesitatea religiei pentru
formarea tineretului din școli173.
Educația, în definirea ei teoretică are trei mari dimensiuni constitutive și complementare:
formală, nonformală și informală. Dintre acestea trei, dimensiunea nonformală nu a fost
valorificată decât după anii 1970 de către ins tituții sau organizații din Uniunea Europeană sau din
lume, religioase sau non -religioase. Acestea au accentuat rolul învă țării în situații practice, de la
172Hotărârea nr.669/2014 a Cur ții Constituționale a României în: http://www.ccr.ro/files/products/Dec_669 –
dos_537_ADMITERE_RELIGIE.pdf, accesat la data de 11.03.201 7, ora 19:20.
173Comunicatul Biroului de Presă a l Patriarhiei Române referitor la rezultatul înscrierii copiilor la ora de religie din
martie 2015 în http://basilica.ro/imens -credit-moral-pentru-a-investi-mai-mult-In-educaia-religioasA -104952.html,
accesat la data de 11.03.201 7, ora 21.30.

87locul de muncă sau de la workshop -urile de orice fel. Acest tip de învă țare însă nu exclude
noțiunile dobândite în cursul educa ției formale, pe care persoana a avut -o.174
Avantajele de ordin pedagogic și social ale educației nonformale:
Contribuie la îmbogă țirea cunoștințelor dobândite într -un cadru institu ționalizat;
Dispune de un proces educational unic, un curriculum la alegere, îmbinând
învățarea cu jocul. După fiecare activitate urmează o serie de întrebări și
răspunsuri între formator și cel care învață (debriefing);
Informațiile din domenii diferite se actualizează permanent. Educația nonformală
oferă alternative flexibile de studiu diferitelor categorii de vârstă. Se pune
accentul pe aplicabilitatea imediată a cuno ștințelor175.
Se dezvoltă un program bine definit de petrecere a timpului liber, având avantaje
de ordin fizic, psihic și duhovnicesc;
Activ itățile sunt plăcute, nu apar constrângeri din partea niciunuia dintre factorii
implicati în acest process de educa ție;
Se folosesc noile tehnologii de comunica ție, adică se accentuează și rolul
educației informale (Internet, publicații, televiziune);
În multețări din Asia și Africa educația nonformală a făcut progrese mari în
rândul persoanelor fără acces la educa ție și implicit la un loc de muncă176;
Prevenirea analfabetismului și a abandonului școlar;
Incluziunea socială;
Găsirea unui loc de muncă. Scăder ea ratei șomajului;
Când vorbim de educa ție nonformală ne gândim la organizații care fac traininguri, sesiuni
de pregătire într -un domeniu anume, alfabetizarea copiilor și adulților care au abandonat școala,
consilierea celor care au probleme etc. Toate ac estea presupun ni ște costuri. O altă caracteristică
importantă a acestui tip de educa ție este reducerea costurilor și cheltuielilor. De exemplu, în
lumea educa ției formale, un procent din buget este stabilit și nu iți permite să mobiliezi fonduri și
174JensBJØRNÅ VOLD,Making Learning Visible: Identification, Assessment and recognition of Non -Formal
Learning in Europe , published by European Centre for the Development of Vocational Training (CEDEFOP),
Tessaloniki, 2000, p.12.
175Gabriel CARRON & Roy A. CARR -HILL,Non-formal education: Information and planning Issues , International
Institute for Educational Planning, Paris, 1991, p.21.
176Gabriel CARRON & Roy A. CARR -HILL,Non-formal education: Information and planning Issues …,p.22-23.

88pentru alte probleme apărute pe parcursul procesului educa țional. Acest lucru nu este prezent, în
general, în cazul educa ției nonformale. Aici bugetul poate fi maleabil177.
Uniunea Europeană și-a intensificat în ultimii ani aten ția asupra educației nonformale.
Comisia Europeană a editat un manual în anul 2006 în care ilustrează o serie de activită ți
educative, care depă șesc cadrul formal. Acestea trebuie puse în practică de instituțiile de
învățământ, de cele culturale și de Biserică178.
Biserica ortodoxă a văzut și a simțit roadele acestui tip de educație și o exploatează mai
ales cu tinerii, exercitându -și latura învățătorească. Părintele Dumitru Stăniloae teologhisind
despre Mântuitorul, ne arată că El e Învățătorul și proorocul culminant prin Însăși Persoana Lui ,
pentru că nu e numai om, ci și Dumnezeu și ca atare are în El și iradiază din El nu numai
învățătura adevărată despre Dumnezeu, ci și despre omul adevărat, așa cum este el realizat în
Hristosși cum trebuie să ajungă și ceilalți .179. Omul realizat e omul c are a ajuns la starea
bărbatului desăvâr șit și la măsura vârstei deplinătății lui Hristos , după cum ne înva ță Sfântul
Apostol Pavel (Efeseni 4, 13). Există un concept al educa ției nonformale numit lifelong learning ,
definit prin învă țare pe tot parcursul v ieții, prin care o persoană acumulează cunoștințe, aptitudini
din experien ța de zi cu zi și din mediul în care viețuiește.180
În Biserica Ortodoxă Română s -au desfă șurat în ultimii ani două mari programe
catehetice și educaționale: Hristos împărtă șit copiilo rșiAlege școala! , cel din urmă fiind extins
la nivel na țional în data de 2 septembrie 2010.
Un alt proiect de educa ție nonformală al Bisericii Ortodoxe Române este Centrul
parohial pentru copii și tineri181.A fost aprobat în ședința Permanenței Consiliulu i Național
Bisericesc, pe 16 iulie 2008. Acest proiect și-a propus să ofere o alternativă cre ștină de petrecere
a timpului liber, pentru copii și tineri, cu implicații socio -culturale pe termen scurt și lung.
Ghidul î și propune o mai bună organizare a acti vităților desfășurate cu tinerii și dorește să
177Ema NORLAND, „The Nuances of Be ingNon: Evaluating Nonformal Education Programs and Settings”, în
New Directions for evaluation , nr. 108, Winter 2005, p.9.
178Clasification of learning activities -Manual. Methods and nomenclature, European Commission, 2006, pp.20 -25.
179Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE ,Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol II, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucure ști , 2003, p.122.
180Dr. Priyanka SHARMA , Ankita CHOUDHARY, Learning in Different Educational Settings; Methodological
Concerns, in IOSR Journal Of Humanities And Social Science (IOSR -JHSS),Vol 20, Issue 4, Ver. IV, Apr. 2015,
p.20.
181***Ghidul Practic -Centrul Parohial pentru copii și tineri,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortdoxe Române, Bucure ști,2008.

89accentueze importan ța unui centru activ de tineret în fiecare parohie. S -au tipărit 15.000 de
exemplare și a fost distribuit în toată Patriarhia Română182
Din cele arătate mai sus se desprinde ideea conform căr eia educa ția nonformală a fost
prezentă tot timpul în pastora ția Bisericii. Putem afirma că în decursul istoriei Bisericii Ortodoxe
Române, odată cu înfiin țarea primelor centre monastice, care erau în același timp centre
culturale, a luat na ștere procesul educațional. Biserica a făcut trecerea de la educația nonformală
la cea institu ționalizată, mai ales prin susținerea tipăriturilor în limba română și prin înființarea
primelor școli. Marii pedagogi din țara noastră au fost creștini și au insuflat ucenicilo r lor
valorile netrecătoare, Împără ția lui Dumnezeu, idealul pedagogiei creștine.
182***5 ani de patriarhat ai Preafericitului Părinte Daniel al României. Continuitate și Înnoire ,Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucure ști, 2012,p.148.

90Capitolul II. STUDIU DE CAZ
Sunt interesați tinerii să afle despre virtuțiile deținutilor din închisorile
comuniste?
Ultimele decenii au adus o schimba re a atitudinii generale față de Biserică și față de
religie în special, din ce în ce mai mulți oameni declarându -se„religioși”. În cele mai multe
dintre studii oamenii au declarat că cred în Dumnezeu și merg regulat la biserică.
În toate spațiile cultura le interesul față de religie și spiritualitate în general este în creștere
și afiliația față de o religie a început să fie declinată ca o parte importantă a identității individuale
și naționale.

91Este important Dumnezeu, în viața dumneavoastră?

92

93Care sunt motivele care vă determină să mergeți la biserică ?
6 persoane Aici mă pot ruga cel mai bine și Îmi plac slujbele
1 persoană Îmi plac slujbele șiDin obișnuință
7 persoane Aici mă pot ruga cel mai bine
2 persoane Îmi plac slujbele
1 persoană Pentru a urma exemplul familiei
2 persoane Îmi plac slujbele șiPentru a întâlni prieteni
1 persoană Îmi plac slujbele și Alte motive O chemare
din interior

94Biserica are un rol foarte important în creșterea și dezvoltarea copiilor. Ea Îl reprezintă
pe Hristos și trebuie să acționeze precum Hristos. Educația religioasă oferită în Biserica
împlinește și completează educația religioasă oferită de părinți. Copilul nu trebuie privat de
această educație.
Inițierea religioasă a copi lului o fac părinții, nașii și nu în ultimul rând duhovnicul
familiei. Calea de transcendență către Hristos, în faza ultimă o face duhovnicul, pentru că prin el
se oferă hrana spirituală copilului.
În familie copilul își formează matricea conștiinței moral e. La acestă matrice se mai
adaugă învățăturile Bisericii, învățăturile școlii și ale societății. Este foarte important ca acesta
matrice să fie bine consolidată, pentru ca influențele răului să nu pătrundă.

95Credeți că Biserica Ortodoxă Română ar mai putea desfășura alte acțiuni pentru
îndrumarea religioasă a credincioșilor?
16 persoane Da
5 persoane Nu știu
Ce teme v -ați dori să abordeze Biserica în cadrul unor conferințe?

96Cum vedeți edu cația religioasă a elevilor și tinerilor în zilele noastre ?
1.Ca foarte bună.
2.Educația religioasă a tinerilor consider că este una bună, dar mai sunt excepții, în care din
cauza lipsei educației religioase a părinților, tinerii au foarte multe lucruri de p ierdut.
3.O consider necesară și foarte importantă pentru formarea viitorului adult.
4.Foarte importantă pentru devenirea copiilor, în dezvoltarea personalității lor, căpătând
astfel o morală benefică.
5.Trebuie acordată foarte multe atenție. Tinerii dacă nu sun t îndrumați corespunzător, nu se
îndreaptă către biserică și au educație slabă.
6.Educația religioasă se face, dar tinerii nu toți sunt interesați.
7.Educația religioasă este piatra de temelie în creșterea și educarea copiilor.
8.Are un rol foarte important în v iață. Prin educație, părinții, profesorii și preoții care
ghidează elevii și tinerii spre biserică și Dumnezeu, pentru liniște și calea cea bună.
9.Educația religioasă este foarte importantă pentru elevi, însă aceștia nu -și dau interesul.
10.Educația elevilor ș i tinerilor în biserică și școală este necesară pentru formarea lor pentru
viață și pentru a -i responsabiliza.
11.Consider că educația religioasă a tinerilor este la cel mai scăzut nivel, iar menținerea orei
de religie în școli este strict necesară, pentru ca aceștia să nu piardă contactul cu Biserica.
V-ar interesa să aflați mai multe informațtii despre virtuțiile deținutilor din închisorile
comuniste?
* 7 persoane nu au raspuns nimic .

97Chestionarele au fost aplicate pe un eșantion de 22 de personae, elevi .
Chestionar vârsta sex
1 17 M
2 18 F
3 16 M
4 18 F
5 19 M
6 16 M
7 17 F
8 17 M
9 19 M
10 18 F
11 16 M
12 16 F
13 16 F
14 19 M
15 18 F
16 17 M
17 18 F
18 17 M
19 19 F
20 16 F
21 17 M
Din păcate, chestionarele nu au fost nominale și multe din persoanele solicitate au refuzat
să participe la studiul nostru.
Așteptările noastre în ceea ce privea rezultatele studiului de caz au fost poate prea mari,
deoarece am întâlnit multe răspunsuri neașteptate, contrarii sau poate, problemele din p ractică
sunt prea mari…

98ANALIZA SWOT
(efectuată pe baza răspunsurilor din chestinare, în legatură cu dorința tinerilor de a
organiza diverse activități în școală și în afara ei cu scopul de a valorifica cuno știntele
despre tema noastr ă)
S
Puncte tar i1.“Am înțelege mai bine problemele acestei generații, am înțelege
care este rostul creștinului și ce trebuie să facem pentru a ne găsi
pacea sufletească.”
2.“Am învăța să căutm și să întelegem informații despre subiecte
religioase.”
3.“Am învăța să acceptăm Biserica și cu rele și să nu -i mai criticăm
pe slujitorii acesteia deoarece și ei sunt oameni.”
4.“Am deveni oameni mai liniștiți, care consideră că răspunsul
tuturor problemelor este credința în Dumnezeu, am învăța să îi
iertăm pe cei ce greșesc.”
W
Punct e slabeCe nemulțumiri au apărut în legatură cu desfășurarea unor astfel
de întâlniri?
Necesitatea abordării unor teme de interes major, pe baza unor planuri
unitare, furnizate de factorii decizionali.
Din păcate, deoarece tinerii au foarte multe întrebă ri (ceea ce denotă pe de
o parte că nu au suficiente cunoștințe), am observat că apar anumite
blocaje când se discută despre aceasta temă. Din această cauză, aceștia ar
trebui să apeleze la bibliotecile parohiale, unde îi așteaptă mai multe
volume legate d e subiect.

99O
OportunitățiCredeți că Biserica Ortodoxă Română ar mai putea desfășura alte
acțiuni pentru îndrumarea religioasă a credincioșilor?
Dacă da, care credeți că ar fi aceste acțiuni ?
Oamenii așteaptă o comunicare mai efic ientă, una dintre persoanele
chestionate sublinia ca Biserica trebuie “să fie mai prezentă, mai des în
mijlocul oamenilor.”
Organizarea diverselor evenimente: conferințe, expoziții, pelerinaje,
activități sportive implică membrii comunității, iar prin aceasta se afirmă
vocația comunitară a Bisericii. „ Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu,
acolo sunt și Eu în mijlocul lor ” (Matei 18, 20).
Pentru a fi educați religios, tinerilor trebuie să li se acorde
importanță, să fie ascultați, s ă fie înțeleși, au nevoie de sprijin, iar acest
lucru se poate realize prin aducerea tinerilor împreună în acțiuni ale
Bisericii (de la cele variate, până la cele de cerere).
Trebuiesacultivam, tinerilormaiales,(deoarece numaipotdiscerne
ușorcaleacareducespremântuire) dorințaunei viețicurate,derespect
reciproc șideiubire sinceră,derugăciune șifaptebuneasacumreiesedin
programele catehetice: Hristos împărtășit copiiilorsiAlege Școala!.
T
AmenințăriPrima școală românească a fost în biserică. Astăzi școala scoate
din ea învățătura Bisericii (ora de religie) .

100Ce activități cu t ineretul ar trebui organizate pentru a dezbate tema „Virtuțiile deținutilor
din închisorile comuniste” ?
Educația nonformală este în atenția Bisericii Ortodoxe Române și aceasta derulează mai
multe ac țiuni de promovare a acestei dimensiuni pedagogice. Prin educație nonformală,
pastorația și misiunea preoților devine mai ușoară, căci tânărul, prin tehnicile moderne de
predare-învățare, prin alternarea procesului educativ cu jocuri practice și aplicații relaxante,
descoperă o latură dinamică și iubitoare a Bi sericii și a slujitorilor ei.
În Biserica Ortodoxă Română func ționează multe organizații de tineret ortodox. Acestea
organizează anual sute de proiecte care vizează obiective de educa ție nonformală.
Cele mai importante asocia ții de tineret ale Bisericii Ortodoxe Române sunt:
Asociația Studenților Creștini Ortodocși (ASCOR) cu filiale în toate mitropoliile
Bisericii Ortodoxe Române, pe lângă centrele universitare;
Liga Tinerilor Cre știni Ortodocși (LTCOR) cu filiale în Arhiepiscopia
Bucure știlor și în unel e episcopii din țară;
Asociația Tinerilor Ortodocși Români (ATOR) cu multe filiale locale în
Mitropolia Moldovei și Bucovinei;
Printre proiectele pe care le propunem, menționăm:
Tabere tematice;
Adunări ale Tinerilor Ortodoc și din țară, din Europa și din întreaga lume;
Voluntariat pe lângă penitenciare;
Pelerinaje înso țite de activități culturale;
Conferințe culturale și duhovnicești.
Acestea sunt doar câteva ac țiuni ar putea întregi și îmbogăți ora de religie ortodoxă, mult atacată
în ultima perioadă.

101Colegiul Național „Gheorghe Ro șca Codreanu”
Clasa a X -a
Aria curriculară: Om -Societate
Disciplina: Religie –cultul ortodox
Număr de ore / săptămână: 1
Număr de săptămâni: 36
Profesor: Iulian MAXIM
An școlar: 2016 -2017
Planificare calendaristică
Nr
.
crt
.Unitatea de
învățareObiective de
referințăConținuturile învățării N
r.
or
eSăptămâna Perioada
SEMESTRUL I –18 SĂPTĂMÂNI
 Cu Dumnezeu la început de
an școlar!**1 S1 14-18.09
1. Învățătura de credință1.1;2.1;3.3  Respectul față de ce le sfinte 1 S2 21-25.09
1.1;2.1;3.3  Cinstirea sfintelor icoane 1 S3 28.09-02.10
1.1;2.1;3.3  Cinstirea Sfintei Cruci 1 S4 05-09.10
1.1;2.1;3.3  Cinstirea sfintelor moaște 1 S5 12-16.10
 Evaluare 1 S6 19-23.10
2.Trăirea învățăturii
creșt ine3.2;4.2  Legea morală a Vechiului
Testament2 S7-S826.10-30.10
02-06.11
3.2;4.2  Legea morală a Noului
Testament2 S9-S10 9-13.11
16-20.11
3.2;4.2  Virtute și păcat 1 S11 23-27.11
1.1;2.1;3.2;3.3  Conștiința morală –glasul
lui Dumnezeu î n om1 S12 30.11-04.12
 Evaluare 1 S13 07-11.12
Marile sărbători
creștine• Nașterea Domnului –
Sărbătoarea Crăciunului*1 S14 14-18.12
VACANȚA DE IARNĂ 19 DECEMBRIE –10 IANUARIE
1.2;5.3 Locașurile de cult ale
creștinilor –apariția și
dezvoltare în contextul1 S15 11-15.01

1023. Exprimarea
învățăturii creștineculturii universale
1.2;5.3  Stiluri arhitecturale
reprezentative (în lume și în
țară)2 S16-S17 18-22.01
25-29.01
 Evaluare semestrială 1 S18 01-05.02
VACANȚA INTERSE MESTRIALĂ 06 –14 FEBRUARIE
SEMESTRUL AL II LEA –18 SĂPTĂMÂNI
4.Spiritualitate și viață
creștină Iubire și dreptate 2 S19-S20 15-19.02
22-26.02
 Rugăciune și reconciliere 1 S21 29.02-04.03
 Evaluare 1 S22 07-11.03
5. Religiile lumii1.2; 1.4; 2.2;
5.3 Hinduismul 1 S23 14-18.03
1.2; 1.4; 2.2;
5.3 Budismul 1 S24 21-25.03
1.2; 1.4; 2.2;
5.3•Confucianismul1 S25 28.03-01.04
Marile sărbători
creștine•Evaluare 1 S26 04–08.04
• Paștile –Învierea
Domnului*1 S27 11–15.04
SĂ ȘTII MAI MULTE, SĂ FII MAI BUN 18 –22 APRILIE
VACANȚA DE PRIMĂVARĂ ( 23 APRILIE –03 MAI)
6. Ortodoxie și cultură
națională2.2;3.1;4.1;5.1 Contribuția mitropoliților
români la dezvoltarea culturii
naționale (Varlaam, Dosoftei,
Antim Ivirea nu)3S29
S30
S3104-06.05
09-13.05
16-20.05
 Evaluare 1 S32 23-27.05
7.Creștinismul și
provocările lumii
contemporane2.2;3.3;4.3;5.2  Superstiția și magia 1 S33 30.05-03.06
2.2;3.3;4.3;5.2  Astrologia și numerologia 1 S34 06-10.06
 Recapitulare, sistematizare
și evaluare finală**.1 S35 13-17.06
 Cu Hristos pe cărările
Vacanței!1 S36 20-24.06

103Notă
 * Din orele aflate la dispoziția profesorului
 ** În această oră se poate aplica Testul de evaluare inițială, respectiv Testul de ev aluare
finală
COMPETENȚE GENERALE/COMPETENȚE SPECIFICE
1.DEFINIREA SPECIFICULUI PROPRIEI CREDINȚE , ÎN RAPORT CU ALTE
CREDINȚE ȘI CONVINGERI
1.1 Argumentarea importanței sfințeniei și a respectului creștinilor față de cele sfinte.
1.2 Identificarea și pr ezentarea elementelor definitorii ale artei crestin ortodoxe în contextual
integrării acesteia în arta laică românească și în arta creștină universală
1.3 Explicarea argumentată a contribuției mitropoliților români la dezvoltarea culturii nationale
și europene.
1.4 Identificarea diferențelor dintre spiritualitatea creștină și alte religii, concepții și practice
religioase existente în lumea contemporană.
2. UTILIZAREA ADECVATĂ A CONCEPTELOR SPECIFICE RELIGIEI, ÎN
DIFERITE CONTEXTE DE COMUNICARE
2.1 Utiliza rea adecvată a termenilor specifici unui minim de vocabular creștin în argumentarea
învățăturii de credință ortodoxă
2.2 Elaborarea unor texte ( referate, eseuri, articole) folosind termini specifici religiei
3. INTEGRAREA VALORILOR ȘI A CUNOȘTINȚELOR REL IGIOASE ÎN
STRUCTURA PROPRIILOR ATITUDINI ȘI COMPORTAMENTE.
3.1 Identificarea și prezentarea unor modele de comportament creștin, în exemplele
personalităților biblice și în cele din istoria bisericească românească
3.2Argumentarea importanței aplicării înv ățăturilor moralei creștine în contextual social
complex, complicat și paradoxal a lumii contemporane
3.3 Explicarea consecințelor pe care le poate avea asupra oamenilor credința în superstiție,
magie, astrologie, numerologie
4. APLICAREA ÎNVĂȚĂTURII DE C REDINȚĂ ÎN VIAȚA PERSONALĂ ȘI A
COMUNITĂȚII
4.1 Identificarea modalităților concrete de aplicare a virtuților creștine în diferite situații de viață

1044.2 Analizarea consecințlor negative a comportamentului care încalcă morala creștină, asupra
vietii persona le și asupra comunității
4.3 Aplicarea învățăturii despre respectful față de cele sgfinte în diferite contexte ale vietii
personale sau ale comunității
5. CORELAREA CUNOȘTINȚELOR RELIGIOASE CU CELE DOBÂNDITE LA ALTE
DISCIPLINE DE ÎNVĂȚĂMÂNT
5.1 Analizarea contribuției mitropolitilor români la dezvoltarea culturii naționale , în contextual
istoric respective
5..2 Explicarea efectelor pe care le pot avea concepțiile străine spiritualității cresține, asupra
formării unei personalităti moral -crestine armonioa se
5.3 Valorificarea eficientă a cunoștițelor de istorie a religiilor pentru abordarea unei atitudini
responsabile , de acceptare a semenilor care împărtășesc alte religii și convingeri morale

105PROIECT DE LECȚIE
CLASA: a X a
UNITATEA ȘCOL ARĂ: Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu”
DISCIPLINA: RELIGIE
LECȚIA: Virtute și păcat
TIPUL/ CATEGORIA TIP DE LECȚIE: dobândire/ însușire de noi cunoștințe
DURATA: 50 minute
PROFESOR: Iulian Maxim
Competențe:
1.să explice semnifica ția termenului de d reptate din Vechiul Testament;
2.să explice ce este virtutea;
3.să explice ce este păcatul;
4.să prezinte care este diferen ța dintre păcat și patimă.
STRATEGIA DIDACTICĂ
1.RESURSE PROCEDURALE
SISTEM METODOLOGIC: conversația, exercitiul, expunerea, explic ația, feed –
back-ul, generalizarea
FORME DE ORGANIZARE: frontal, individual
2.RESURSE MATERIALE: catalog, tablă, cretă.
3.MODALITĂȚI DE EVALUA RE: observația sistemică, evaluare orală
LOCUL DE DESFĂȘURARE : Sala de clasă
BIBLIOGRAFIE
1.***Biblia sau Sfânta Scrip tură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române., Bucuresti, 1991.
2.Horobeț-Chiorescu, Prof. Fulvia. Dicționar de religie ortodoxă pentru școlari,
Editura “Vasiliana 98”, Iasi , 2003.
3.Muha, Corneliu, Auxiliar didactic pentru el evi, clasa a X a, Editura Sf. Mina,
Iasi, 2011.

106DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII
Momentele
instruirii (timp)CS Activitatea profesorului Activitatea elevilorMetode și
procedeeForme
de
organiz
areResurse
material
eModalităț
i de
evaluare
Moment
organizatoric
(2min)- Profesorul rostește rugăciunea împreună cu elevii
Verifică prezența elevilor .Rostesc rugăciunea
Elevii spun absenții și se
pregătesc de lecție.Conversați
eFrontal Catalog Observația
Verificarea
cunoștințelor din
lecția precedentă
(5 min)Profesorul solicită elevilor să răspundă la întrebări
din lecția anterioară.Elevii răspund la întrebări
expunându -și punctele de
vedereConversați
a
euristicăFrontal Manual Evaluare
orală
Pregătirea pentru
lecția nouă
(2 min)Ora trecută am văzut că învățătura Mântuitorului
Hristos a fost centrată pe legea iubirii. Din această
lege curg firesc toate legile morale pe care omul
trebuie să le respecte. In fuc ție de respectarea sau
nerespectarea lor, ajungem să vorbim despre virtu ți
și păcate.Elevii ascu ltă Expunerea Frontal
Captarea atenției
(1 min)- Profesorul prezintă elevilor tema lecției și
precizează obiectivele .Elevii ascultă și devin atenți
la obiectivele urmărite.Expunerea Frontal Tablă,
cretă-
Sf. Prooroc David spunea în psalmul 33: “Fere ște-te
de rău și fă binele! Caută pacea și o urmează pe ea.
Ochii Domnului spre cei drepțiși urechile Lui spreElevii ascultă
Frontal

107Comunicarea
noilor cuno ștințe
(25 min)
1
2
3rugăciunea lor”.
Am văzut orele trecute că în Vechiul Testament prin
termenul de dreptatese înțelegea virtutea.
Dar ce este virtutea?
Dați exemple de virtuți
Care este diferen ța dintre virtute și faptă bună?
Prin urmare fapta bună este roada virtu ților; este
punerea în practică a virtu ților.
Ava Dorotei făcea o alegorie foarte interesantă:
Omul trebuie să construiască din virtu ți o casă a
sufletului. Cărămizile sunt faptele bune, iar mortarul
ce le unește este smerenia. Acoperișul este credința
și nădejdea în Dumnezeu.
Profesorul recită Psalmul 1 și îl analizea ză făcând
legătura cu idea de păcat: “fericit bărbatul care n -aElevii răspund
Elevii răspund și notează în
caiete
Elevii răspund și notează în
caiete
Elevii ascultă cu aten țieObservarea
dirijată
Observarea
dirijată
Conversa ți
a
ExplicațiaFrontal
Frontal
Frontal
Frontaltablă
tablăApecieri
verbale
Apecieri
verbale
Apecieri
verbale
Aprecieri
verbale

1084
5umblat în sfatul necredincio șilor și în calea
păcăto șilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n -a
șezut”. Apoi trece la comparația cu pomul roditor
facând referire și la pilda Mântuitorului: “ Nu poate
pomul rău să facă roade bune, nici pomul bun să
facă roade rele”.
Păcatul este împotrivirea voin ței omului voinței lui
Dumnezeu.
Care este diferen ța dintre păcat și patimă?Elevii asculta cu atentie
Elevii ascultă și notează în
caiete
Elevii răspundExplicația
ExplicațiaFrontal
Frontal TablăApecieri
verbale
Apecieri
verbale
Obținerea
performanței
(13 min)Profesorul pune o serie de întrebări d inlecția
predatăElevii răspund. Exercițiul
Feed-back-
uluiIndividu
alApecieri
verbale
Încheierea lecției
(2 min)Rostește rugăciunea Rostesc rugăciunea –

109Sarcină de lucru
DISCIPLINA :Religie Ortodoxă
Clasa a X -A
TEMA: Trăirea învățăturii creștine -Virtute și păcat
SARCINĂ DE LUCRU :Crearea unui grup pe pagina de socializare “Facebook” , al clasei a
X-a A al Colegiului, grup special creat pentru ora de relig ie și administrat de profesor, grup în
care elevii clasei vor găsi postate materiale suplimentare pentru lecție, unde vor putea pune
întrebări suplimentare, unde se vor consulta cu colegii și profesorul…, o continuare a lecției de
la clasa.
INSTRUCȚIUNI :
Cum sa creezi un grup pe Facebook?
Prin crearea unui grup pe Facebook poți trimite mesaje numai către prietenii apropiați.
Instrucțiuni
1.Intră pe contul tău de Facebook.
2.Intră în meniul My Groups.
3.Click pe Create Group.
4.Completează informațiile cerute. Nu mai numele grupului și descrierea lui sunt necesare.
5.Poți pune chiar și o poză pentru grup.
6.Alegeți membri din lista de prieteni.
7.Îți poți updata orice fel de informație legată de grup.
Avansarea unui grup
1.Click pe My Groups și alege meniul Edit Group pentru a invita mai mulți prieteni.
2.Du-te în tabul Member și poți adăuga prieteni de pe Facebook doar prin bifarea căsuței
din fața numelui sau poți invita persoane din afara Facebook -ului, prin scrierea adresei lor
de email.
3.Poți luat adresele de email direc t de pe Yahoo, Gmail, Hotmail etc.
4.Pornește forumul prin editarea meniului Edit group profile . Poți începe discuția.
La final, to ți elevii vor fi capabili:
să lucreze în echipă;

110de participare activă și afectivă la lecție făcând dovada interesului față d e
cunoaștere ;
să contribuie la crearea în clasă a unui climat favorabil cooperării ;
Identificarea și prezentarea unor modele de comportament creștin, în exemplele
personalităților din istoria bisericească românească;
Elaborarea unor texte ( referate, eseur i, articole) folosind termini specifici religiei.
TEM Ă
Disciplina Religie Ortodoxă
Clasa a X -a
Numele si prenumele elevului: _________________________
Data susținerii testului: _____________________________
Pentru rezolvarea corectă a tuturor cerințe lor se acordă 90 de puncte. Din oficiu se
acordă 10 puncte.
Alcătuiește un eseu, pornind de la lecțiile „Virtute și păcat” și având ca temă, „Virtuțiile
deținutilor din închisorile comuniste”, pornind de la textul de mai jos.
„Foarte frumos am trăit în pușcărie! Regret că am ieșit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău.
Aș fi vrut să mor acolo! ”-Pr. Dimitrie Bejan
90 puncte
Concluzii
Biserica se găsește în fața unei provocări noi, l a care trebuie să răspundă cu maturitatea
și responsabilitatea de care a dat dovadă în cei 2000 de ani de creștinism.

111Trăim într -o lume în care totul se derulează cu viteză, ceea ce determiă adaptarea
mesajului creștin ortodox la un limbaj pe care societa tea globalizată, pluralistă si axată pe
comunicarea pe care o oferă tehnologia modernă, poate să -l înțeleagă.
În ciuda acestor vremuri, tineretul nu trebuie însă să uite că Biserica este trecutul, este
prezentul și este viitorul.
„În vremurile noastre, s ocietatea nu privește tineretul în adevărata lui lumină. Îi vede
numai aspectele negative. Dar nu părțile negative reprezintă tineretul. Tânărul nu este ceea ce
pare: zburdalnic, păcătos, neascultător, răzvrătit. În spatele acestor manifestări tinerești ex istă
omul de mâine, marele om, personalitatea de mâine. Aceste manifestări tinerești trec odată cu
vârsta și rămâne aurul curat din tânăr. Tineretul are nevoie de iubire, nu să fie judecât, nu să fie
ocărât, nu să fie condamnat. Greșeli am avut cu toții, c ăci toți am fost tineri. Tineretul are nevoie
de respectul întregii societăți. Ceea ce a făcut tatăl fiului cel rătăcit, face și Dumnezeu atunci când
un tânăr se întoarce, se căiește și își plânge păcatele. Tinerilor trebuie să le acordăm atenție și
timp. Ei trebuie căutați și provocați la dialog.”183
Misionarismul și evanghelizarea promovată de Sfinții Apostoli conduși de Duhul Sfânt, a
determinat încreștinarea păgânilor, având mijloace specifice timpului respectiv.
Acum când avem la îndemână atâtea mijl oace moderne de comunicare, dispunem de
tehnologii înalte, oameni foarte bine pregătiți și determinați, există posibilitatea dezvoltării unor
strategii misionare care să faciliteze mult mai rapid decât până acum înțelegerea ortodoxiei .
Bibliografie
Literatură secundară:
183Pr. Dragoș BUTA, Pastorația tinerilor ,http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/conferinta -semestriala -preoteasca –
pastoral-misionara -pastoratia -tinerilor/,site accesat la 25. 03. 2017, ora 18:20.

112*** Clasification of learning activities -Manual. Methods and nomenclature, European
Commission, 2006.
***5 ani de patriarhat ai Preafericitului Părinte Daniel al României. Continuitate și
Înnoire,Editura Basilica a Patriarhiei Române , Bucure ști, 2012.
***Ghidul Practic -Centrul Parohial pentru copii și tineri,Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortdoxe Române, Bucure ști, 2008.
BJØRNÅVOLD, Jens,Making Learning Visible: Identification, Assessment and
recognition o f Non-Formal Learning in Europe , published by European Centre for the
Development of Vocational Training (CEDEFOP), Tessaloniki, 2000.
CARRON, Gabriel & CARR -HILL, Roy A., Non-formal education: Information and
planning Issues , International Institute for E ducational Planning, Paris, 1991.
GORDON, Pr. Prof. univ. dr. Vasile, Catehetica -curs pentru anul al III -lea de studii,
Teologie Pastorală, București, 2003, format electronic.
KOKULIS, Ioannis, Îmbisericirea elevilor -pentru o educa ție religioasă liturg ică,
Editura Deisis, Sibiu, 2012.
Sfântul Sfințit Mucenic VLADIMIR, Mitropolitul Kievului, Despre educa ție,traducere
de Xenia si Adrian Tănăsescu -Vlas, Editura Sophia, Bucure ști, 2006.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol II, Edi tura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2003.
Articole:
HOLBEA, Pr. Conf. dr. Gheorghe, „Pastorația tinerilor în contextual actual al
globalizării, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” , București,
2015.
NECULA, Pr. Conf. dr. Constantin, „În pastorația pentru tineri, folosiți tinerii!“, în Ziarul
Lumina , 1 septembrie 2012, ediție electronică.
NORLAND, Ema, „The Nuances of Being Non: Evaluating Nonformal Education
Programs and Settings”, înNew Directions for evaluation , nr. 108, Winter 2005.
RĂDUCĂ, Prof. Vasile, „Familia creștină și riscul secularizării”, înZiarul Lumina ,06
Februarie 2011, ediție electronică.

113SÂRBU, Prot. Ilie, “Catehizarea tinerilor și tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii”, în
revistaAltarul Banatului ,anul1990, nr. 5 -6.
SHARMA, Dr. Priyanka, CHOUDHARY, Ankita, Learning in Different Educational
Settings; Methodological Concerns, in IOSR Journal Of Humanities And Social Science (IOSR –
JHSS),Vol 20, Issue 4, Ver . IV, Apr. 2015.
Internet:
Hotărârea nr.669/2014 a Cur ții Constituționale a României în:
http://www.ccr.ro/files/products/Dec_669 -dos_537_ADMITERE_RELIGIE.pdf.
Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române referitor la rezultatul înscrierii
copiilorla ora de religie din martie 2015 în http://basilica.ro/imens -credit-moral-pentru-a-investi-
mai-mult-In-educaia-religioasA -104952.html .

114Aviz profesor coordonator:
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE
Subsemnatul, Iulian C. Maxim, declar pe propria răspundere că lucrarea de față a fost
elaborată personal de către mine și îmi aparține în întregime, că nu au fost folosite alte surse
decât cele menționate în bibliografie, că nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică
din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în
cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale mel eși că lucrarea nu a mai fost folosită în alte
contexte de examen sau de concurs.
Data: Sem nătura: