Tragedia Lirica Si Muzica Instrumentala In Renastere

6. Tragedia liricǎ și muzica instrumentalǎ în Renaștere

6.2. Jean Baptiste Lully (Giovanni Battista Lully) -1632-1687

Născut la Florența 1632 – este probabil ca Giovanni Battista Lully a fost foarte de timpuriu elevul lui Carissimi. Înzestrările lui au fost precoce astfel că a fost decoperit de ducele de Guise care, călătorind prin Italia, l-a auzit cântând promițător la chitară. Ducele îl ia cu el în Franța în 1643, promițându-i că îi va oferi o instruire muzicală adecvată. A fost, însă, angajat ca băiat de cameră, un fel de paj al domnișoarei de Lambert care avea o mică orchestră de 6 violoniști (Michel Lambert fiind viitorul socru al lui Lully). Lully a rămas în slujbă până la izbucnirea Frondei. Între timp Lully îl cunoaște pe rege și odată cu izbucnirea Frondei a trecut de partea lui. Tânărul Ludovic al XIV-lea îl va admira pentru muzica de balet pe care începuse să o scrie și să o danseze alături de maiestatea sa. În 1653 a fost numit compozitor de muzică instrumentală al regelui ceea ce a constituit semnalul de plecare a unei cariere extraordinare.

De la baletele pe care le compunea total sau parțial va trece la compozițiile de muzică de scenă pentru comediile lui Molliere, până la tragediile pe muzică a căror serie începând cu 1675 (avea 41 ani). De aici mersul artei sale a fost mereu ascendent, Lully devenind totodată și șeful violoniștilor monarhului. Ansamblurile create de el pentru fastuaosele manifestări publice și pentru intimitatea regelui au constituit germenele din care și-a luat avânt violonistica în Franța.

De la 1673 – până la anul prematur al morții sale 1687 Lully a fost și ținta calomniilor a intrigilor, criticilor, invidiilor stârnite de situația extraordinară de care se bucura dar și de caracterul lui dificil. Pentru a-și realiza năzuințele estetice, Lully se inspiră abundent din vârstă de aur a operei italiene, aceea a lui Monteverdi și din tragedia clasică franceză, realizând la rândul lui o sinteză. Această sinteză l-a înălțat pe Lully, la universalitate. Acestor două izvoare li se adaugă măiestria cu care compozitorul cunoaște toate posibilitățile vocilor. Particularitatea specifică lui Lully stă în faptul că el a studiat cu mare atenție textul poetic, prozodia, înainte de a compune linia melodică a ariilor.

Lully nu s-a gândit nici un moment să-l imite pur și simplu pe Monteverdi ci să creeze o operă muzicală care să fie tot atât de bine adaptată temperamentului și limbii franceze. În recitativele și ariile sale Lully va ține seama de specificul limbii franceze. Prozodia trebuie admirată, ritmul muzicii respectă ritmul limbii, mișcarea e aceeași ca și a emoțiilor pe care în fiecare moment trebuie să le traducă. Ceea ce năzuia Lully era să izbutească să realizeze simbioza muzicii cu textul poetic. Libretiștii lui Lully au fost Quinault, Thomas și Corneille. La fel ca Monteverdi, Lully acordă cea mai mare atenție orchestrei. El este cel dintâi care a compus uverturi demne de acest nume. Acestea nu mai reprezintă doar semnale sonore ci adevărate introduceri muzicale având în ele țesătura dramatică ce urma să se desfășoare în tragedia lirică. Dar ele nu au nimic comun cu acțiunea conducătoare a dramei muzicale din secolul al XIX-lea.

În uverturile sale, fiecare inflexiune melodică sau armonică reprezintă o temă în sine care nu avea nici o legătură cu ariile și recitativele dramei. Uverturile aveau o sobrietate prin structura și mișcarea lor lentă – rapidă – variat lentă. Nu era impusă nici o regulă a formei muzicii care acompania narațiunile și ariile. Ariile puteau fi acompaniate de basul cifrat (cu înflorituri) ale clavecinului sau de întreaga orchestră. O altă particularitate paginilor orchestrale ale lui Lully (interludii) o constituie susținerea muzicală a ansamblurilor dansante cu care se încheia de cele mai multe ori fragmentele de acțiune distribuite în acte. Introducerea dansului în tragedia pe muzică ar putea fi socotită o concesie făcută de Lully modei parisiene de la palatul lui Ludovic al XIV-lea.

În realitate danul era o modalitate de sinteză artistică. Lully, el insuși un talentat dansator, socotea dansul ca una din modalitățile de exprimare ale omului. Și această exprimare se cuvenea să fie înfățișată în modul cel mai limpede și lipsit de alte accesorii, eferente secundare.

Lully e încarnarea clasicismului francez în care s-a contopit spiritul baroc al artei europene.

6.3. Henry Purcell (1659 – 1695)

Compozitor de frunte al Renașterii engleze, Henry Purcell s-a născut la Londra unde a și murit după numai 36 de ani. Purcell s-a născut într-o familie de muzicieni, fiul lui și nepotul continuându-l în domeniul muzical. Copil fiind, cânta în corul capelei regale, tatăl lui fiind șeful capelei regale. John Blow, unul dintre profesorii săi, îl inițiază în spiritul muzicii italiene și franceze în vremea sa. Această dublă influență nu va afecta personalitatea creatoare a lui Purcell. La 11 ani încep să se contureze primele sale lucrări. La vârsta 20 de ani intră în slujba regelui (1676) fiind numit compozitor regal. În același an va fi numit organist la abația Westminster, cariera lui avansând la statutul de șef al capelei regale (1682). Aceste angajări oficiale nu l-au împiedicat pe Purcell în activitatea sa de creație.

Henry Purcell a abordat toate genurile muzicale, vocale și instrumentale, laice și religioase, cu succese la fel de mari. Muzica lui se înscrie atât în aria polifoniei, în perimetrul melodiei, în spațiul spiritual, în egală masură ca și al celui profan. Autenticitatea muzicii sale se poate desprinde din simplitatea liniei melodice. Dintre lucrările sale se pot desprinde sonata pentru două viori (în număr de 22) și lucrări pentru teatru, printre care opera Didona și Eneas.

Celelalte lucrări pentru scenă sunt niște mimodrame, după moda timpului, combina– între teatru vorbit și vechile măști.

A scris pentru Regele Arthur, pentru Furtun.

În muzica religioasă strălucesc imnuri în forma de motet destinate liturghiilor cum ar fi imnul închinat Sfintei Cecilia.

După moartea lui Purcell muzica englezească va trebui să mai aștepte până la apariția unei alte personalități care se va pune din nou în slujba ei.

6.4. Muzica instrumentală

Dacă în secolele XIV-XV arta muzicală este cu precădere vocală și polifonică, predominând caracterul religios, practica muzicală laică va aduce în Renaștere direcții noi prefigurate de influența muzicii laice. În secolele XV-XVI, cultivarea formelor și genurilor solistice cu acompaniament instrumental va conduce la perrfecționarea tehnicii de construcție a instrumentelor cu toate că se simte încă influența muzicii vocale. Primele piese instrumentale sunt transcrieri ale unor lucrări vocale polifonice, pentru instrumente cu claviatură (Ars Norea – secolul XI) → madrigale, notate de Jacopo da Bolgna, F. Landino, G. de Machault. Transcripțiile aveau ca surse atât misse cât și dansuri pentru lăută.

Secolul al XVI-lea aduce un limbaj specific instrumental. Forme caracteristice ale muzicii instrumentale se înscriu în stilul scriiturii epocii:

Stilul polifonic sever:

– Ricercarul – piesă alcătuită dintr-un șir de imitații, având la bază motetul pe trei – patru voci.

– Canzona – o formă destinată instrumentelor având un caracter polifonic imitativ (Andreea și Giovanni Gabrielli).

Formele polifonice libere:

– preludiile

– tocatele

– fanteziile

Fantezia are o factură liberă și permite modificări variate însă fără părăsirea modului sau a tonalității. Reprezentanți:

Girolamo Frescobaldi (Italia) – la orgă:

– utilizează o virtuozitate asemănătoare cu a cântăreților

– scriitura e liberă cu tratări polifonice

– el suferă influența stilului franco-flamand (coordonarea mai multor subiecte) John Bull (Anglia): utilizează melodii de influență populară și lărgește hexacordul; William Byrd – melodiile lui sunt de inspirație poulară, practică formele cu variațiuni (tehnică variațională);

Francois Couprin – adoptă un limbaj nou, autentic, cu ornamente specifice (mari claveciniști care emancipează acest instrument);

– realizează o sinteză a fanteziei și rigorii scriiturii.

Jean Philippe Rameau – adoptă o tehnică, elaborată de el, a legii acordurilor și înlănțuirii armonice. Tonalitatea are la el un rol dramatic. Rameau este un virtuoz al clavecinului. La baza creației stă basul fundamental melodia rezultând din înlănțuirile acordice.