Traficul Ilicit de Stupefiante
LUCRARE DE DISERTAȚIE
„TRAFICUL ILICIT DE STUPEFIANTE”
CUPRINS
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII PRIVIND ORIGINEA CONSUMULUI ȘI
TRAFICULUI ILICIT DE DROGURI
1. Scurt istoric privind apariția și folosirea drogurilor
2. Aspecte internaționale privind traficul ilicit de droguri
3. Aspecte naționale privind traficul ilicit de droguri
CAPITOLUL II. CONTROLUL FENOMENULUI TRAFICULUI DE
DROGURI PRIN INSTRUMENTE JURIDICE
INTERNAȚIONALE DUPĂ ANUL 1960
1. Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961
2. Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971
3. Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988
CAPITOLUL III. COMBATEREA TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL ÎN ROMÂNIA
1. Apariția Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
2. Implicațiile Legii nr. 143/2000 asupra unor dispoziții din Codul penal
3. Dispoziții procedurale cuprinse în Legea nr. 143/2000
4. Importanța și consecințele apariției Legii nr. 143/2000
CAPITOLUL IV.FOLOSIREA COLABORATORILOR ÎN ACTIVITATEA DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE STUPEFIANTE
1. Referințe legale
2. Limitele de acțiune ale colaboratorului sub acoperire
3. Cod de procedură penală și incidența acestuia asupra instituției colaboratorului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOUL I
ORIGINEA CONSUMULUI ȘI TRAFICULUI ILICIT DE DROGURI
Scurt istoric privind apariția și folosirea drogurilor
Încă din cele mai vechi timpuri, omul a utilizat ierburi, rădăcini, frunze pentru calmarea durerilor iar opiumul fiind utilizat în scopuri medicale de cel puțin 3500 de ani. Antichitatea a cunoscut efectele psihofarmacologice ale opiumului și cannabisului, recomandate ca medicamente de către Hipocrat și Galenius. Arbustul de coca este cunoscut de pe vremea civilizației incașe pentru efectele euforuzanta și afrodisiace abținute după consumarea extrasului din frunzele sale. Administrate corect și rațional, drogurile au fost o binefacere pentru medicină dar ele au început să fie folosite abuziv, devenind progresiv o gravă problemă a umanității, un adevărat dezastru social.
Drogurile sunt „substanțe artificiale create de oamenii de știință în anumite situații limită. Cauzele au fost de regulă războaiele. Efectele drogurilor erau „benefice” pentru armatele diverselor popoare care trebuiau să reziste în regim de război, de multe ori fără hrană și fără apă. Așa au luat naștere substanțele excitante – droguri sub forma primară.” Tot războaiele au dus la dezastre umane. Astfel, în secolul al XVII-lea s-a descoperit morfina, un medicament care calma durerile provocate de răni. Cu timpul s-a realizat că aceasta administrată în mod repetat duce foarte repede la dependență fizică și psihică. S-a căutat un înlocuitor și prin derivarea morfinei cu opiul s-a descoperit heroina, care inițial se credea că nu dă dependență așa mare ca morfina. În realitate, dependența de heroină este de șapte ori mai mare decât cea de morfină.
După primul război mondial, aceste substanțe au început să fie consumate în toată lumea iar până la sfârșitul anilor ’30, ele erau legale. Comercializarea lor, în timp, a dus la profituri enorme scoase în afara legii, drogurile au devenit o sursă inestimabilă pentru piața neagră. Flagelul comerțului ilicit de stupefiante pornit din America de Sud și Orientul Mijlociu a cuprins întreaga planetă. În timpul primului război mondial, mai ales după revoluția rusă din 1917, cât și după război, a crescut simțitor numărul consumatorilor de droguri și au apărut bande care foloseau morfină și cloroform pentru a jefui călătorii din trenurile de pe diferite rute interne.
Obârșia drogului este, contemporană cu cea a nașterii practicilor mistico-religioase , cu apariția primelor altare de cult din temple, ele construind o parte intrinsecă a culturii religioase la multe popoare, inspirând uneori, ritualuri ciudate, exotice, la care s-a făcut apel vreme îndelungată. Acordând drogului esență divină, omul credea că, prin consumarea lui, poate accede în lumea zeităților responsabile de viața și sănătatea sa.
Cele mai vechi atestări referitoare la stupefiante sunt făcute în tăblițele sumerienilor din Mesopotamia, în urmă cu circa 7000 de ani. Ele au vizat macul din care se produce opiul și derivatele sale, fiind menționat de Scriponius Largus în anul 46 î.Hr.
Dezvăluindu-și de foarte timpuriu calitățile sale terapeutice, opiul a căpătat o importanță tot mai mare în practica medicală, în toate timpurile și la toate popoarele care îl cunosc, interesul terapeutic pentru această substanță păstrându-se până astăzi.
În anul 1804 chimistul J. Sequine, un ofițer din armata napoleoniană și farmacistul F. Serturner în 1805, izolează morfina din opiu.
În anul 1817, RJ.Robiquet va izola narcotina și reușește să extragă codeina iar zece ani mai târziu firma Mercks cu sediul la Darmstadt, trece la fabricarea morfinei și în anul 1948, G.Fr.Mercks izolează papaverina.
La sfârșitul secolului al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru uzul excesiv de drog, mai ales pentru uzul de alcool, tabac, precum și opiacee și cocaină. Cocaina a fost izolată din frunzele de coca după 1860 și a început să se răspândească foarte repede în din 1885, când campaniile farmaceutice au început să vândă în SUA și Europa produse pe bază de cocaină. În 1884 „Sigmund Freud a publicat un articol despre potențialul terapeutic al cocainei. Unele autorități din SUA i-au împărtășit entuziasmul și cocaina a început să fie recomandată ca remediu pentru boală. După o anumită perioadă s-a constatat că are capacitatea de a induce intoxicații care produc tulburări psihice, precum și pierderea controlului asupra comportamentului, iar dacă este folosită timp îndelungat induce dependență. Cu toate acestea, în USA, la sfârșitul secolului al XIX-lea opiumul și cocaina erau încă găsite în patentele medicamentelor care erau vândute pentru o mare varietate de indicații terapeutice.”
Cocaina cunoaște astăzi, din punct de vedere al abuzului, o răspândire extraordinară, depășind cu mult aria geografică tradițională, cucerind Europa, Orientul Mijlociu, Asia. Mai mult, cocaierul a fost aclimatizat în Arhipelagul Indonezian, în Sri Lanka, Hawaii.
În 1897, chimistul german H.Dreser descoperă heroina el fiind convins că a găsit un leac împotriva tuberculozei, boală care făcea ravagii la acel final de secol. Dar heroina va fi dintre toate drogurile cunoscute până în prezent, cea care dă naștere cu cea mai mare ușurință toxicomaniei, euforia extrem de rapidă și intensă pe care o provoacă facând-o în ochii consumatorilor de pe toate continentele cel mai apreciat derivat al morfinei, în plus se obține cu eforturi relativ mici, prin acetilarea morfinei.
Hașișul este un alt tip de drog folosit în vechime, produs al plantei Cannabis Sativa L, cunoscută mai ales sub denumirea de cânepă indiană. Drumul hașișului este redat în legendele orientale, fiind descris drept o substanță halucinogenă și euforică.
Astăzi, cannabisul, cu toate varietățile și numeroasele sale produse și subproduse este utilizat pe toată suprafața globului pământesc în mod curent. Încă de acum patru sau cinci mii de ani milioane de ființe umane fumează, prizează, amestecă aceste substanțe cu diverse băuturi.
Prima referire cu privire la folosirea marijuanei datează din anul 2727 î. Hr. și aparține împăratului chinez Shen Nung, care recomandă folosirea drogului pentru tratarea reumatismului, malariei și constipației.
La începutul secolului XX apar noi droguri și noi căi de administrare, ceea ce a condus la apariția de noi probleme legate de consumul lor. Barbitalul, primul sedativ barbituric, a fost introus în clinicile medicale din 1903. După o perioadă de câțiva ani de zile, după introducerea unor noi compuși în clinică, apare primul caz de dependență în revistele medicale, după care, același „patern” este întâlnit în cazul sedativelor nebarbiturice (maprobamat) în anii 1950.
O altă clasă de substanțe psihoactive, amfetaminele, au fost sintetizate pentru prima dată în 1887 și au fost introduse în uzul clinic în 1932. Raportări privind abuzul de amfetamine au apărut prima oară în anul 1930, dar numai după cel de-al doilea război mondial s-a acordat o mare importanță acestei probleme.
Un nou drog, denumit ICE, obținut din metanfetamină, de curând sosit pe piața ilicită din Hawaii, are efecte mai intense și de o durată mai lungă decât ale crack-ului, creând 14 ore de paranoia, violență și halucinații însă cu un preț mai mare.
De la apariția pe piață, în 1960, a primului medicament din familia bezodiazepinelor (clordiazepoxidul- Librium), consumul a crescut progresiv în timpul a două decenii. Raportat la barbiturice, singurele disponibile anterior, benzodiazepinele reprezintă un progres considerabil în clinică datorită eficienței lor. Dependența și fenomenul de sevraj, observate pentru prima dată în 1961 de Hollister, au fost ignorate la început. Creșterea publicațiilor în acest domeniu, în presa medicală a avut loc numai după câțiva ani. Cercetările farmacologice și chimice recente au permis propunerea altor modalități de tratament al anxietății, cu antidepresive care prezintă avantajul că nu induc fenomenul de dependență.
Preocuparea socială pentru abuzul de halucinogene s-a intensificat în anii 1960 când consumul unei noi substanțe descoperită recent, cu un foarte mare potențial halucinogen, se răspândește foarte repede printre grupurile de tineri. Este vorba despre LSD (dietyl amida acidului lisergic), halucinogen extras din alcaloizii unei ciuperci parazite a secarei și care provoacă profunde modificări psihice.
Phencyclidele (PCD) descoperite în anii 1950 au început să fie consumate abuziv în anii 1970. Tot în această perioadă crește consumul de cannabis și se răspândesc cazurile de abuz și dependență de amfetamine.
Toate aceste substanțe nu mai sunt consumate doar în scop terapeutic, fabricarea lor nu se mai face doar în scopuri medicale, ele sunt produse și în laboratoare clandestine, ca droguri ilicite. Consumul lor a devenit un stil de viață, caracteristic acestei perioade a secolului XX. În cursul ultimilor ani folosirea ilegală a drogurilor s-a răspândit într-un ritm fără precedent, atingând toate regiunile globului. Nici o țară nu a fost cruțată de problemele devastatoare ale abuzului de droguri, care nu a respectat nici o frontieră socială, economică, politică sau națională. Această extensiune poate fi atribuită în întregime unor serii de factori, în special unei insuficiențe de informații credibile asupra pericolelor imediate și pe termen lung a folosirii drogurilor, unei ușurințe din ce în ce mai mare de a procura droguri, a unei represiuni limitate din partea autorităților, a absenței unei responsabilități asupra dimensiunilor problemelor ridicate de droguri. Se poate spune că problemele legate de abuzul de droguri se datorează atât ignoranței adulților, cât și a copiilor și tinerilor.
Folosirea drogurilor indiferent de tipul lor, a avut ca scop activitățile religioase sau rituale, invocându-se anumite stări de spirit.
Mai târziu, factorul plăcere a căpătat un rol hătărâtor în această privință, în timp ce practicarea cultului a dispărut cu totul.
Aproximativ 10% din totalul opiumului ce provine din regiunile muntoase situate la nordul frontierei dintre Tailanda, Birmania și Laos, ajunge în Europa Ociidentală, sub formă de heroină, respectiv 13-15 tone.
Cele mai importante culturi se înregistrează în Burma, Afganistan, Laos, Pakistan și Thailanda, reprezentând aproximativ 170 de mii de hectare.
Marea majoritate a drogurilor urmează cursul rutei balcanice, tranzitând Iran, Turcia, Bulgaria, Ungaria principala destinație fiind Olanda, Belgia, Germania și Franța.
Transformarea opiului în heroină se face în principal nici o frontieră socială, economică, politică sau națională. Această extensiune poate fi atribuită în întregime unor serii de factori, în special unei insuficiențe de informații credibile asupra pericolelor imediate și pe termen lung a folosirii drogurilor, unei ușurințe din ce în ce mai mare de a procura droguri, a unei represiuni limitate din partea autorităților, a absenței unei responsabilități asupra dimensiunilor problemelor ridicate de droguri. Se poate spune că problemele legate de abuzul de droguri se datorează atât ignoranței adulților, cât și a copiilor și tinerilor.
Folosirea drogurilor indiferent de tipul lor, a avut ca scop activitățile religioase sau rituale, invocându-se anumite stări de spirit.
Mai târziu, factorul plăcere a căpătat un rol hătărâtor în această privință, în timp ce practicarea cultului a dispărut cu totul.
Aproximativ 10% din totalul opiumului ce provine din regiunile muntoase situate la nordul frontierei dintre Tailanda, Birmania și Laos, ajunge în Europa Ociidentală, sub formă de heroină, respectiv 13-15 tone.
Cele mai importante culturi se înregistrează în Burma, Afganistan, Laos, Pakistan și Thailanda, reprezentând aproximativ 170 de mii de hectare.
Marea majoritate a drogurilor urmează cursul rutei balcanice, tranzitând Iran, Turcia, Bulgaria, Ungaria principala destinație fiind Olanda, Belgia, Germania și Franța.
Transformarea opiului în heroină se face în principal în laboratoarele din Iran, Turcia și Albania iar această activitate a scăpat de sub controlul autorității statelor respective.
În Europa, cocaina și hașișul, pătrund în cea mai mare parte prin Spania sau Portugalia de unde, ulterior, este introdusă în tările vest-europene, cu precădere în Germania.
România, prin așezarea sa geografică este țara de tranzit dinspre Orientul Mijlociu către Europa de Vest. Ca orice țară de tranzit, în timp, a devenit și consumatoare. Vânzătorii de ilizii au dus standardul morții albe și prin baruri, discoteci și chiar la colț de stadă. Traficul de stupefiante a devenit cea mai rentabilă afacere din România, câștigându-se astfel sume fabuloase.
2. Aspecte internaționale privind traficul ilicit de droguri
Documentele istorice atestă că, în secolul al XV-lea, în China se făcea deja un important trafic ilicit cu opiu iar in sec. al XVI-lea, consumul abuziv de către o mare parte a populatiei, era foarte raspandit in China si Turcia.
Dată fiind extinderea numărului de consumatori de opiu ce exista în acea perioadă, autoritățile din Turcia au decis interzicerea consumului de opiu și hașiș. De asemenea, autoritățile chineze confruntate cu aceeași problemă, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au interzis vânzarea opiului și au închis fumoarele.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, anumite țări au întreprins măsuri similare în vederea combaterii traficului și consumului ilicit de droguri.
Astfel, în anul 1845, în Franța s-a adoptat o lege care permitea controlul asupra unor stupefiante, iar în perioada 1895-1906, în anumite state sau teritorii aparținând S.U.A. s-au adoptat regulamente speciale privitoare la controlul opiului și al altor stupefiante.
Lupta împotriva opiului se declanșase deja, anul 1906 reprezentând un an de referință în acest sens. În anul 1906, China a interzis cultura macului de opiu pe teritoriu său și a încheiat o înțelegere cu India, valabilă pe termen de 10 ani, prin care aceasta din urmă se obliga să-și reducă progresiv exportul de opiu către China.
Măsurile luate de China au fost apreciate pe plan internațional ca reprezentând primul pas făcut de o țară în vederea eradicării fenomenului de folosire a opiului pentru fumat.
În plan juridic observându-se consecințele, gravitatea și implicațiile pe care le ridică traficul de opiu și consumul abuziv al acestuia care era foarte răspândit în rândul populației chineze și nu numai, s-a simțit nevoia unei reacții din partea comunității internaționale.
S.U.A. au făcut primul pas în acest sens, interzicând în anul 1908 fumatul opiului în Filipine și în general, folosirea opiului în alte scopuri decât cele medicale și științifice iar la propunerea guvernului S.U.A. o astfel de măsură s-a luat și în țările din Europa precum și din Extremul Orient.
Cele 9 rezoluții adoptate cu ocazia Conferinței solicitau statelor să limiteze progresiv utilizarea opiului în alte scopuri decât cele medicale sau științifice, să împiedice expedierea opiului către alte țări, să interzică importul. Scopul tuturor acestor interdicții era acela al dispariției întrebuințării opiului pentru fumat și al controlului internațional asupra fabricării, vânzării, distribuirii morfinei și a altor droguri vătămătoare.
De-a lungul timpului comunitatea internațională a făcut eforturi considerabile în lupta contra traficului și consumului ilicit de droguri, dovada constând în adoptarea la Haga, a Convenției Internaționale a Opiului, în anul 1912.
Această convenție a impus un control internațional asupra opiului și a deschis calea unui drept internațional de control în materie și, potrivit dispozițiilor, fabricarea și comerțul cu opiu medicinal, cu morfină , cu cocaină precum și cu alte asemenea substanțe, nu erau permise decât în scopuri medicale sau științifice. În acest sens, pentru desfășurarea unor activități cu opiu, Convenția stipula ca producția și distribuția opiului brut, să fie pusă sub control internațional.
Totodată, Convenția mai prevedea că fabricarea și întrebuințarea opiului preparat să fie progresiv interzisă, iar statele să instaureze un control național asupra fabricării și distribuirii opiului și derivaților din opiu.
Prevederile Convenției au reprezentat primul pas în crearea actualului regim internațional al stupefiantelor dar fără a exista un organ internațional special care să vegheze la aplicarea prevederilor convenției, părțile participante au convenit să schimbe prin intermediul guvernului Olandei, textele de lege pe care le vor elabora pentru controlul pe plan național al opiului, precum și statisticile pe care le cerea Convenția și pe care statele urmau să le întocmească.
Pentru prima dată, obligațiile pe care și le-au asumat statele participante la Conferința de la Haga din anul 1912, de a colabora la o campanie internațională contra toxicomaniei, au încetat a mai fi o simplă obligație morală, ele devenind obligații de drept internațional.
Trebuie menționat faptul că prevederile Convenția Internațională a Opiului de la Haga din anul 1912 nu au intrat imediat în vigoare ci după încheierea tratatelor de pace de la Versailles din anii 1919-1920 iar sarcina de a veghea la executarea prevederilor Convenției de la Haga din anul 1912, a revenit Societății Națiunilor.
În acest sens Societatea Națiunilor își asumă dreptul de control asupra stupefiantelor, fiind însărcinată cu controlul general al acordurilor relative la traficul de opiu și al altor droguri vătămătoare prin intermediul Comisiei Consultative a traficului de opiu si a altor droguri vătămătoare.
Acest mecanism de control a reprezentat un organ administrativ internațional în materie de stupefiante, rolul său fiind acela de a ține la curent Societatea Națiunilor asupra problemelor pe care le ridicau pe plan internațional stupefiantele.
Comisia consultativă a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare a contribuit în mare măsură la remedierea unor lipsuri din reglementările naționale ale statelor, atrăgând totodată atenția guvernelor interesate asupra acestor lacune și a alertat opinia publică mondială împotriva traficului ilicit și a consumului abuziv de stupefiante.
O altă problemă de care s-a preocupat Comisia consultativă a constituit-o îmbunătățirea reglementărilor juridice internaționale in materia controlului international al stupefiantelor și al traficului ilicit, elaborând unele proiecte de convenții prin care se urmărea ameliorarea regimului internațional de control asupra stupefiantelor și înlesnea lupta împotriva traficanților.
Eforturile depuse pe plan internațional pentru combaterea traficului ilicit și a consumului abuziv de stupefiante a continuat sub egida Societății Națiunilor, motiv pentru care o nouă conferință a opiului s-a ținut la Geneva în anul 1925, având ca obiectiv principal supunerea comerțului mondial cu droguri, unui control internațional. Conferința s-a încheiat prin adoptarea unei convenții internaționale – „Convenția internațională a opiului.”
Intrată în vigoare în anul 1928, Convenția de la Geneva din anul 1925, a bus bazele unui sistem de licențe și statistici detaliate în privința producție și a consumului de stupefiante. În acest scop, părțile contractante trebuiau să alcătuiască regulamente prin care să se asigure un control eficient al producției, distribuției și exportului de opiu brut și să limiteze numărul orașelor, porturilor sau al altor localități prin care să se permită importul sau exportul de opiu brut sau al frunzelor de coca.
Convenția stabilea și denumirea drogurilor manufacturate ce erau supuse controlului interior și pentru care statele trebuiau să adopte legi și regulamente în vederea limitării fabricării, importului, exportului și întrebuințării lor.
Convenția prevedea că pentru fiecare stupefiant ce se importa era necesară o autorizație care să arate cantitatea și adresa importatorului precum și numele și adresa exportatorului.
Misiunea de supraveghere a acestui sistem și de centralizare a datelor a revenit unui organism special creat prin Convenție, și anume: „Comitetul central permanent al opiului”, care a devenit primul organ de control internațional al stupefiantelor primind în acest sens puteri depline.
Deși pe plan internațional, prin elaborarea acestor convenții s-au obținut unele succese în asigurarea unui control asupra stupefiantelor totuși traficul ilicit și toxicomania au continuat să capete amploare din cauza supraproducției de stupefiante în lume care a determinat deturnarea către traficul ilicit.
În anul 1931, la Geneva au participat 57 de state la o conferință internațională consacrată stupefiantelor iar la 13 iunie 1931, statele participante la conferință au adoptat „Convenția pentru limitarea fabricării și reglementarea distribuirii stupefiantelor.” Convenția a intrat în vigoare în anul 1933, fiind superioară celorlalte datorită instituirii unei „economii mondiale planificate a stupefiantelor.” Această Convenție prevedea ca fiecare parte contractantă să stabilească anual o evaluare a stupefiantelor manufacturate, necesare nevoilor proprii dar destinate scopurilor medicale sau științifice. În calculul evaluărilor se prevedeau și cantitățile maxime de fabricare și de import de stupefiante pentru fiecare țară și teritoriu.
La fel ca și celelalte Convenții și prin aceasta s-a creat un organism de control denumit Organul de control al stupefiantelor, fiind însărcinat cu studiul evaluărilor pe care fiecare țară le trimitea și întocmea anual și studia necesarul de stupefiante pentru țările care nu erau părți la Convenția din anul 1931.
Prin Convenția din anul 1931 s-a creat o dispoziție legislativă internațională, potrivită căreia stupefiantele nou apărute și aparținând unei anumite grupe chimice, să fie puse sub control internațional, iar toate statele să fie obligate să se conformeze în acest sens. Erau excluse stupefiantele sintetice de la acest control pentru că atunci nu existau.
Convenția din anul 1931 a amplificat obligativitatea statelor cu privire la numărul de informații pe care acestea urmau să le furnizeze Societății Națiunilor, în rapoartele ce le înaintau cu privire la afacerile de trafic ilicit, precum și raportarea anuală a unor date privind consumul de stupefiante în fiecare stat.
O acțiune comună a mai multor state împotriva traficului ilicit și consumului abuziv de opiu a avut loc în același an, 1931, când Franța, India, Japonia, Portugalia, Anglia, Siamul și Țările de Jos au participat la o conferință internațională la Bangkok, conferință ce avea ca obiectiv studierea particularităților întrebuințării opiului pentru fumat.
Un rol deosebit în contextul legislației internaționale privind combaterea traficului ilicit de stupefiante l-a ocupat Comisia consultativă a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare, creată de fosta Societate a Națiunilor.
În completarea vidului legislativ existent, în anul 1936 a fost convocată o nouă conferință la Geneva iar conferința s-a încheiat prin încheierea Convenției pentru reprimarea traficului ilicit cu droguri vătămătoare, la 26 iunie 1936.
În conținutul convenției se admite principiului extrădării pentru persoanele care au săvârșit infracțiuni la regimul stupefiantelor și impunea statelor obligația de a urmări judiciar infracțiunile la regimul stupefiantelor comise de străini. Statele se obligau să adopte măsuri legislative necesare pedepsirii îndeosebi cu pedeapsa închisorii pentru faptele de fabricare, extracție, preparare, detinere, oferire, punere în vânzare, distribuție, cumpărare, vânzare, cedare cu orice titlu, tranzit, transport, import, export; toate aceste operațiuni, fără drept, precum și participarea la săvârșirea unor astfel de fapte asocierea in vederea savarsirii unor astfel de fapte sau a vreuneia dintre ele; sancționarea tentativei și a actelor pregătitoare.
Convenția din 1936 a instituit și un sistem de cooperare directă internațională între polițiile diferitelor state, părțile contractante obligându-se să înființeze fiecare în parte, un organ central de represiune, care să organizeze o campanie împotriva traficului ilicit și care să favorizeze cooperarea internațională pentru combaterea lui în același timp.
Această convenție a fost ultimul document internațional în materia stupefiantelor, încheiat sub egida Societății Națiunilor iar pe perioada celui de-al doilea război mondial controlul internațional al stupefiantelor a fost asigurat numai de Comitetul central permanent al opiului și Organul de control al stupefiantelor prin Comisia consultativă a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare, dispărând odată cu Societatea Națiunilor.
3. Aspecte naționale privind traficul ilicit de droguri
Preocuparea autorităților din România pentru combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante este semnificativă începând cu anul 1928.
România a semnat „Convenția internațională a opiului” de la Geneva, din 19 februarie 1925. Convenția obliga părțile să introducă în legislația națională infracțiuni la regimul stupefiantelor sub sancțiuni din cele mai severe, dar și să elaboreze legi și regulamente în vederea stabilirii regimului juridic al stupefiantelor. Convenția arătată mai obliga părțile să ia măsuri pe plan național pentru limitarea fabricării, importului, exportului și întrebuințării stupefiantelor.
Un alt eveniment în ordine cronologică la care a participat România după semnarea Convenției de la Geneva din 1925 a fost „Conferința internațională de la Varșovia” din 1 noiembrie 1927 a reprezentanților comisiilor de codificare.
Cu ocazia acestei Conferințe s-a decis înscrierea în codurile penale ale țărilor participante a infracțiunii de trafic de stupefiante. Prin această măsură se urmărea imprimarea infracțiunii de trafic de stupefiante un caracter de infracțiune care tulbură ordinea internațională pentru a putea fi urmărită independent de naționalitatea infractorului sau de locul unde s-a comis.
Fiind obligată prin „Convenția internațională a opiului” de la Geneva din anul 1925, România a adoptat Legea nr. 58/1928 pentru combaterea abuzului de stupefiante.
Consecință a participării la Conferința internațională de la Varșovia din 1 noiembrie 1927 a reprezentanților comisiilor de codificare, apare introducerea în Codul penal român din 1936 a infracțiunii de trafic de stupefiante:
„Art. 382 – Acela care, fără autorizație importă, prepară sau deține substanțe în scop de a le vinde în mod clandestin sau fraudulos, precum și acela care vinde în mod clandestin sau fraudulos astfel de substanțe, comite delictul de comerț clandestin de stupefiante și se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani și amendă de la 2000 la 5000 lei.
Acela care, fără autorizație sau fără prescripție medicală, deține substanțe stupefiante ori le oferă gratuit altora, se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 luni la un an și amendă de la 2000 la 5000 lei.Pedeapsa prevăzută la alineatul 1 se aplică și aceluia care întrebuințează sau lasă să se întrebuințeze un local, pentru întâlnirea mai multor persoane care consumau stupefiante.
Medicul care prescrie unei persoane substanțe stupefiante fără nevoie temeinică precum și farmacistul care le vinde, fără prescripție medicală sau le vinde cu prescripție medicală falsă se pedepsesc potrivit alineatului 1 al acestui articol.”
Odată cu adoptarea noii legislații penale în anul 1968 și elaborarea unui nou Cod penal, a fost modificat și conținutul infracțiunii de trafic de droguri.
Fapta de trafic de stupefiante va fi prevăzută la art. 312 Cod penal , fiind plasată în Capitolul II, Titlul IX, intitulat „infracțiuni contra sănătății publice.”
În același an în care a intrat în vigoare Codul penal din 1968, a fost adoptată Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor și substanțelor stupefiante în România. Legea nr. 73/1969 este o lege specială cu unele dispoziții penale, act normativ ce reglementează strict domeniul stupefiantelor și regimul acestora.
Reglementând într-o mai bună măsură relațiile de apărare socială, prin art. 17 alin. 2 din Legea 73/1969, legiuitorul a incriminat unele fapte care nu erau prevăzute de art. 312 Cod penal.
Astfel, dacă art. 312 Cod penal incrimina și fapte de experimentare a unor substanțe toxice, pentru produsele și substanțele stupefiante nu exista o asemenea prevedere.
Art. 17 alin. 2 din Legea nr. 73/1969 incriminează o astfel de faptă săvârșită în legătură cu substanțele și produsele stupefiante.
Pe de altă parte, art. 312 Cod penal, incrimina ca infracțiune fapta de a cultiva în scop de prelucrare plante care conțin stupefiante, lăsând în afară o altă activitate, cea de recoltare a unei astfel de culturi. O completare a acestei prevederi o aduce art. 17 alin. 2 din Legea nr. 73/1969, care incriminează fapta de recoltare de plante ce conțin stupefiante.
Sunt incriminate și alte fapte noi prin actul normativ menționat, cum ar fi: administrarea de stupefiante sau deținerea în scop de prelucrare de plante ce conțin stupefiante.
Începând cu anul 1970, traficul de stupefiante era incriminat atât în Codul penal dar și printr-o lege specială cu unele dispoziții penale.
În anul 1989 existau, ca mijloace de drept penal pentru combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante, art. 312 din Codul penal de la 1968 care incrimina traficul de stupefiante și art. 17 alin. 2 din Legea nr. 73/1969 care incrimina tot traficul de stupefiante, dar alte fapte decât cele prevăzute în art. 312 Cod penal.
Până în anul 1989 România a fost considerată o țară de tranzitare a stupefiantelor din Orient spre Europa de Vest. După anul 1990 a devenit piață de desfacere și de consum de droguri, stupefiantele fiind introduse în țară de către cetățeni străini în mod ilegal dar și de către cetățenii români pentru care traficul de stupefiante s-a dovedit profitabil.
România a devenit, astfel, după revoluție, din țară de tranzit, țară de desfacere și consum de stupefiante. Numărul toxicomanilor a crescut, cei mai mulți fiind tineri și elevi.
Față de agravarea situației în ceea ce privește traficul și consumul ilicit de stupefiante, în anul 1996, prin Legea nr. 140 care a adus unele modificări Codului penal de la 1968, a fost modificat și completat și art. 312 Cod penal care incrimina fapta de trafic de stupefiante. Prin Legea nr. 140/1996, art. 312 Cod penal avea următorul cuprins:
„Producerea, deținerea sau orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, toate acestea fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 a fost săvârșită organizat, pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Prescrierea de către medic, fără a fi necesar a produselor sau substanțelor stupefiante se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar organizarea sau îngăduirea consumului de asemenea produse ori substanțe în locuri anumite se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește.”
Față de reglementarea infracțiunii de trafic de stupefiante prevăzută în art. 312 din Cod penal de la 1968, prin Legea nr. 140/1996 s-au adus modificări remarcabile conținutului acestei infracțiuni care constau în înăsprirea pedepsei pentru trafic de stupefiante în formă simplă, prevăzută de art. 312 alin. 1 Cod penal. Dacă în Codul penal de la 1968, traficul de stupefiante era pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ca urmare a modificării prin Legea nr. 140/1996, pedeapsa ce se aplica era închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Spre deosebire de reglementarea existentă în art. 312 din Codul penal de la 1968, care nu prevedea o formă agravantă a traficului de stupefiante, prin Legea nr. 140/1996 se introduce pentru prima dată o formă agravantă a traficului de stupefiante. Pentru traficul de stupefiante săvârșit „în mod organizat”, legea prevede detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
O altă modificare constă în sporirea minimului pedepsei de la 6 luni la un an, pentru fapta medicului care prescrie fără a fi necesar stupefiante unei persoane.
Prin Legea nr. 140/1996 aceleași fapte sunt pedepsite cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Legea nr. 140/1996 a instituit pedeapsa și pentru tentativa la infracțiunea de trafic de stupefiante. Înainte de apariția acestei legi nu exista o astfel de sancțiune.
Prin modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 art. nr. 312 din Codul penal de la 1968, se constată o amplificare a luptei împotriva traficului și consumului abuziv de stupefiante.
CAPITOLUL II
CONTROLUL FENOMENULUI TRAFICULUI DE DROGURI PRIN INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAȚIONALE DUPĂ ANUL 1960
Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961
Tratamentul terapeutic pentru dependenții de droguri, infractori sau neinfractori, este privit de țările membre ale Uniunii Europene ca mijloc de reducere a abuzului de droguri, încă din anul 1961, când a fost semnată Convenția unică a stupefiantelor de la New York.
„Convenția Unică a Stupefiantelor” din anul 1961, care a intrat în vigoare în anul 1964, reprezintă o încununare cu succes a eforturilor depuse de către națiuni, începând cu anul 1909 în ce privește punerea sub control național și internațional a stupefiantelor precum și a reprimării traficului ilicit.
„Convenția Unică a Stupefiantelor” din 1961 cuprinde 4 tabele în care sunt prevăzute substanțele stupefiante ce sunt supuse controlului internațional.
Cele mai multe astfel de substanțe sunt cele din Tabelul I care cuprindea în momentul adoptării convenției 91 de substanțe, în timp ce Tabelul II cuprindea 7 substanțe, Tabelul III al Convenției cuprindea preparatele a 6 substanțe precum și preparatele până la o anumită cantitate ce conțin cocaină, opiu, morfină, difenoxilat și alte amestecuri. Tabelul IV cuprindea 4 substanțe și sărurile.În ceea ce privește măsurile de control cărora sunt supuse stupefiantele, acestea comportă diferențe.
Stupefiantele prevăzute în Tabelul I, sunt supuse tuturor măsurilor de control prevăzute în Convenție, pe cand cele prevăzute în Tabelul II, sunt supuse acelorași măsuri de control ca și stupefiantele prezente în Tabelul I, însă cu unele excepții privind comerțul cu amănuntul
Preparatele din Tabelul III, sunt supuse acelorași măsuri de control ca și preparatele conținând stupefiantele din Tabelul II cu excepții în ce privește cumpărarea și vânzarea lor cu amănuntul.
Stupefiantele din Tabelul IV sunt supuse tuturor măsurilor de control aplicabile stupefiantelor din Tabelul I și pe lângă acestea părțile vor trebui să adopte toate măsurile specifice de control, pe care le consideră necesare ținând seama de proprietățile deosebit de periculoase ale acestora.
Pe lângă măsurile de control prevăzute în Tabelul I al Convenției, la nevoie, se va interzice producția, fabricarea, exportul și importul, comerțul, deținerea sau utilizarea acelor stupefiante, exceptând cantitățile necesare în scop medical sau științific.
În ceea ce privește opiul, macul de opiu, coca, planta de cannabis, frunzele de coca și de cannabis, acestea sunt supuse unor măsuri de control speciale prevăzute de Convenție.
În general, Părțile sunt obligate să facă totul pentru a supune măsurilor de supraveghere și substanțele care nu sunt indicate de „Convenție”, dar care pot fi utilizate în vederea fabricării ilicite a stupefiantelor și să ia măsuri pentru a împiedica folosirea abuzivă a acestora.
Convenția Unică de la New York (1961) permite unele modificări în cazul apariției unor substanțe noi, neprezentate în nici un tabel și care ar fi nocive pentru sănătatea publică. Modificările sunt permise și posibile cu respectarea unei proceduri pe care aceasta o impune.
Obligațiile generale ale statelor și organelor internaționale de control în materia stupefiantelor sunt reglementate de art. 4 a Convenției. Potrivit art. 4: „Părțile vor lua măsurile legislative și administrative care vor putea fi necesare:
a) pentru executarea dispozițiilor prezentei convenții în cadrul propriillor lor teritorii;
b) pentru cooperarea cu alte state în vederea executării dispozițiilor convenției amintite, si
c) sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, pentru a limita în mod exclusiv la scopuri medicale și științifice producția, fabricarea, exportul, importul, distribuirea, comerțul, întrebuințarea și deținerea stupefiantelor.
Părțile sunt obligate pe lângă cele arătate în art. 4 al Convenției, să transmită secretarului general al O.N.U., toate informațiile care le sunt cerute de „Comisia Stupefiantelor.” Informațiile ce trebuie transmise constau în raportul anual relativ la modul de aplicare al Convenției pe teritoriul lor; textele tuturor legilor și ale tuturor regulamentelor, elaborate în vederea punerii în aplicare a Convenției Unice; precizările pe care le va cere „Comisia Stupefiantelor” în legătură cu afacerile de trafic ilicit; numele și adresele autorităților administrative în drept de a elibera autorizațiile și certificatele de import și export.
Art. 6 din Convenție prevede organele internaționale prin care se efectuează controlul asupra regimului stupefiantelor, la nivel mondial.
Potrivit dispozițiilor „Convenției Unice a Stupefiantelor”, Organizația Națiunilor Unite, ca singur organ competent în privința controlului internațional al stupefiantelor, realizează această sarcină prin intermediul a trei organisme internaționale și anume: „Consiliul Economic și Social”, „Comisia Stupefiantelor” și „Organul Internațional de Control al Stupefiantelor”.
Acest din urmă organ a luat naștere prin fuziunea fostului „Comitet Central Permanent al Opiului” și „Organul de Control al Stupefiantelor”, fiind creat în anul 1961.
Unul din marile merite ale „Convenției Unice a Stupefiantelor” este acela de a fi instituit un regim de evaluări ale necesarului de stupefiante pentru fiecare țară și pe care părțile sunt obligate să le comunice O.I.C.S.
Prin centralizarea tuturor evaluărilor, Organul Internațional de Control al Stupefiantelor poate aprecia în permanență nevoile justificate de stupefiante și consumul lor în lume.
Fiecare stat poate furniza în cursul anului evaluări suplimentare, expunând circumstanțele care le fac necesare. Ele sunt obligate să aducă la cunoștința O.I.C.S. metoda întrebuințată în vederea determinării cantităților indicate în evaluări.
Țările care nu sunt părți la Convenție, prin intermediul O.I.C.S. sunt invitate să aplice aceleași dispoziții.
Pentru limitarea utilizării și distribuirii stupefiantelor într-un volum adecvat scopurilor medicale și științifice, și în vederea asigurării disponibilităților în asemenea scopuri, O.I.C.S. confirmă cât mai grabnic posibil evaluările, inclusiv evaluările suplimentare și cu consimțământul guvernului interesat poate modifica evaluările.În cazul existenței unui dezacord între guvern și O.I.C.S.., acesta din urmă are dreptul de a stabili, comunica și publica propriile sale evaluări, inclusiv evaluările suplimentare.
O altă obligație ce revine statelor, potrivit Convenției, este aceea de a transmite O.I.C.S. pentru fiecare din teritoriile lor, în modul și sub forma pe care o stabilește O.I.C.S., statisticile cerute de acest organism. La primirea statisticilor, O.I.C.S. le examinează pentru a constata dacă toate părțile sau orice alte state s-au conformat dispozițiilor „Convenției Unice.” O.I.C.S. poate cere informații suplimentare atunci când consideră necesar, dar nu are competența de a pune întrebări și nici de a-și exprima vreo părere în legătură cu statisticile care privesc stupefiantele pentru nevoi speciale.
Din dispozițiile „Convenției Unice” se degajă și tendința pe care o are aceasta de a limita fabricarea și importul de stupefiante în lume. Dată fiind existența acestui obiectiv, Convenția impune ca totalul cantităților din fiecare stupefiant care se va fabrica și importa de către o țară sau teritoriu în cursul unui an, nu trebuie să fie mai mare decât o anumită sumă prevăzută.
În cazul în care se constată de către O.I.C.S. că s-a depășit cantitatea prevăzută de către un stat în cursul unui an, excedentul constatat va fi scăzut anul următor din cantitățile ce trebuie fabricate sau importate, de asemenea și din totalul evaluărilor.Dacă din statisticile importurilor sau ale exporturilor reiese că, stupefiantele exportate unei țări sau unui teritoriu oarecare, depășește totalul evaluărilor la care această țară sau teritoriu avea dreptul, O.I.C.S. poate adresa o notificare în acest sens către celelalte state.
După primirea notificării, Părțile nu vor mai autoriza în timpul anului în curs nici un nou export de stupefiante care să aibă ca destinație țara sau teritoriul în cauză.
Convenția impune Părților condiționarea fabricării de stupefiante de existența unei licențe.
Pentru a limita fabricarea de stupefiante, Părțile sunt obligate să exercite o supraveghere a tuturor persoanelor și întreprinderilor care se ocupă cu fabricarea stupefiantelor sau care participă la această fabricare.
Statele vor trebui să supună unui regim de licențe întreprinderile și localurile în care se execută fabricarea stupefiantelor și să ceară ca fabricile titulare ale unei licențe să se îngrijească de obținerea de permise periodice în care să se precizeze categoriile și cantitățile de stupefiante pe care vor avea dreptul să le fabrice.
O ultimă obligație ce revine statelor pentru limitarea fabricării de stupefiante este aceea a împiedicării acumulării în posesia fabricanților de stupefiante, a unor cantități de stupefiante și a paiului de mac peste necesarul bunei funcționări a întreprinderii.
Convenția Unică conține dispoziții speciale privind producția de opiu.
Art. 23 din Convenție prevede sub denumirea „organele naționale ale opiului” obligativitatea: „orice parte care autorizează cultura macului opiaceu în vederea producției de opiu va stabili, dacă nu a făcut-o încă, și va menține unul sau mai multe organe de stat (denumite, în cele ce urmează în prezentul articol, prin termenul organul) însărcinate cu exercitarea funcțiilor prevăzute în prezentul articol.
Producerea de opiu de către orice țară sau teritoriu este organizată și controlată în așa fel încât să se asigure pe cât posibil ca întreaga cantitate de opiu produsă în orice an, să nu depășească evaluarea opiului ce trebuie produs în lume.
Dacă O.I.C.S. constată pe baza informațiilor de care dispune că una din părți nu a limitat opiul în cuprinsul granițelor sale la scopuri licite potrivit evaluărilor și că o cantitate importantă a fost introdusă în traficul ilicit, poate cere explicațiile necesare de la partea interesată.
După studierea explicațiilor date de către parte, O.I.C.S. poate să hotărască scăderea, în întregime sau în parte, a cantității respective din cantitatea ce trebuia produsă și din totalul evaluărilor pentru anul următor, în cazul în care diminuarea poate fi realizată tehnic sau ținând seama de angajamentele contractuale ale statului respectiv. Hotărârea intră în vigoare după 90 de zile de la primirea notificării de către partea interesată.
După ce a procedat la notificarea părții interesate cu hotărârea pe care a adoptat-o referitor la diminuare, O.I.C.S. se consultă cu acea parte spre a rezolva satisfăcător situația.
Art. 24 din Convenție este consacrat restricțiilor în legătură cu producția de opiu destinat comerțului internațional.
Deoarece opiul reprezintă materia primă principală pentru producerea stupefiantelor, Convenția prevede o serie de restricții în ce privește producția de opiu destinată comerțului internațional.
În ceea ce privește cultura și distribuirea stupefiantelor, aceste operațiuni se efectuează numai pe baza unei licențe, în afară de cazul în care comerțul sau distribuirea sunt efectuate prin una sau mai multe întreprinderi de stat.
Art. 30 din Convenție stipulează obligațiile părților cu privire la efectuarea comerțului și distribuirii stupefiantelor.
Astfel, pentru efectuarea comerțului și distribuirii stupefiantelor, părțile sunt obligate să exercite o supraveghere a tuturor produselor și întreprinderilor care se ocupă cu comerțul sau cu distribuirea stupefiantelor; și să supună unui regim de licență întreprinderile și localurile în care se execută comerțul și distribuirea.
O altă obligație ce incumbă părților este aceea de a împiedica acumularea în posesia comercianților, a distribuitorilor, a întreprinderilor de stat sau a persoanelor autorizate a cantităților de stupefiante și a paiului de mac peste cele necesare funcționării normale a întreprinderii.
Părțile vor trebui să pretindă ca stupefiantele să nu fie furnizate particularilor, decât pe baza unei ordonanțe medicale, rețetele pe care se prescriu stupefiantele urmând să aibă un regim special și, de asemenea, vor pretinde ca stupefiantele să poarte pe ambalaje și denumirea comună internațională, comunicată de O.M.S., iar ambalajul să aibă o linie roșie dubă foarte evidentă.
În ceea ce privește eticheta sub care este pus în vânzare un drog, aceasta va indica nominal stupefiantul sau stupefiantele continute precum și greutatea și procentajul lor.
Conform dispozițiilor speciale referitoare la comerțul internațional, exportul de stupefiante cu destinația unei țări sau a unui teritoriu, nu poate fi efectuat de nici o parte, decât în conformitate cu legile sau regulamentele acelei țări și numai în limita totalului, evaluărilor aferente ei. În toate porturile și zonele libere, părțile trebuie să exercite supravegherea și controlul comerțului internațional cu stupefiante.
Importul și exportul de stupefiante este controlat de către părți prin intermediul unor licențe. Art.31 din Convenție interzice exportul sub formă de transporturi adresate unei bănci, în contul unei persoane diferite de aceea al cărei nume figurează pe autorizația de export sau la o căsuță poștală.
Vor fi interzise și exporturile sub formă de transporturi adresate unui antrepozit de vamă, în afară de cazul în care guvernul țării importatoare precizează pe certificatul de import, prezentat de către persoana sau instituția care cere autorizația de export, că a aprobat importul transportului, dar autorizația va fi depusă la antrepozitul vămii. Autorizația de export va preciza transportul efectuat în vederea acestui scop.
Orice retragere din antrepozitul vămii va fi condiționată de prezentarea unui permis, emanând de la autoritățile de care depinde antrepozitul și, în cazul unui transport cu destinație în străinătate, acesta va fi asimilat unui nou export.
Pentru ca un transport de stupefiante să fie trecut în tranzit pe teritoriul unei țări, este necesară prezentarea copiei autorizației de export autorităților competente ale țării pe teritoriul căreia se efectuează tranzitul.
Când tranzitul este autorizat, transportul trebuie să se efectueze numai pe ruta stabilită, iar autoritățile trebuie să ia toate măsurile ca transportul să ajungă la destinație.
„Convenția Unică” reglementează și capitolul luptei împotriva traficului ilicit în art. 35.
Art. 35 din Convenție prevede:
„Ținând cont de regimul lor constituțional, juridic și administrativ, părțile:
a) vor asigura pe plan național, o coordonare a acțiunii preventive și represive împotriva traficului ilicit; în vederea acestui scop, ele vor putea să desemneze un serviciu adecvat însărcinat cu această coordonare.
b) se vor asista în mod mutual, în lupta împotriva traficului ilicit;
c) vor coopera în mod strâns, între ele și cu organizațiile internaționale competente ale căror membre sunt, în scopul de a duce o luptă coordonată contra traficului ilicit;
d) vor supraveghea ca această cooperare internațională a serviciilor adecvate să fie efectuată prin căi rapide; și
e) se vor asigura că, atunci când documentele juridice sunt transmise între țări, în vederea urmăririi unei acțiuni judiciare, transmiterea să fie efectuată prin căi rapide, pe adresa instanțelor desemnate de către părți; această dispoziție nu atinge dreptul părților de a cere ca documentele juridice să fie „trimise pe cale diplomatică.”
„Convenția Unică” cuprinde dispoziții penale pentru combaterea traficului de stupefiante, dat fiind pericolul pe care îl prezintă acest fenomen asupra sănătății publice.
Convenția recomandă părților ca sub rezerva dispozițiilor lor constituționale să incrimineze ca infracțiuni cultura, producția, fabricația, extracția, prepararea, deținerea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea, indiferent sub ce formă, mijlocirea, trimiterea, expedierea prin tranzit, transportul, importul și exportul stupefiantelor, care nu sunt conforme dispozițiilor Convenției, sau orice alt act care, după avizul părții amintite, ar fi contrariu dispozițiilor actualului document internațional.
Faptele menționate vor constitui infracțiuni dacă s-au comis intenționat. Recomandarea Convenției este aceea ca infracțiunile grave să fie pasibile de o pedeapsă adecvată, și anume de pedepse cu închisoarea sau cu alte pedepse privative de libertate.
Convenția Unică stabilește ca fiecare din faptele arătate, sub rezerva dispozițiilor constituționale ale fiecărei Părți, să fie considerată infracțiune distinctă, dacă ele s-au comis în țări diferite.
Totodată, Convenția prevede că participarea intenționată la oricare dintre infracțiunile arătate, asocierea sau intenția în vederea comiterii sau a tentativei de comitere, precum și actele preparatorii și operațiunile financiare îndeplinite în mod intenționat, relativ la aceste infracțiuni vor constitui infracțiuni pasibile de pedepsele prevăzute în par. 1, art. 36 din Convenție.
Condamnările pronunțate în străinătate, pentru aceste infracțiuni, vor fi luate în considerație, în scopul stabilirii recidivei și infracțiunile grave, fie că sunt comise de conaționali, sau au ca subiect activ străinii, vor fi urmărite de partea pe al cărei teritoriu s-a comis infracțiunea sau de partea pe teritoriul căreia se va găsi delincventul, dacă extrădarea sa nu este acceptabilă, conform legislației părții căreia i s-a adresat cererea de extrădare, și delincventul amintit n-a fost încă urmărit și judecat.
Dacă o parte condiționează extrădarea de existența unui tratat și primește o cerere de extrădare din partea unei alte Părți cu care nu are un tratat încheiat în această materie, ea poate acorda extrădarea socotind ca bază legală Convenția Unică.
Părțile care nu condiționează extrădarea de existența unui tratat, vor trebui să recunoască infracțiunile arătate drept infracțiuni pentru care extrădarea este posibilă, ținându-se seama de condițiile prevăzute de legea Părții căreia i se adresează cererea de extrădare.
Extrădarea va fi acordată în conformitate cu legea Părții căreia i se adresează cererea, dar conform Convenției, Partea care trebuie să execute extrădarea poate să refuze aceasta dacă autoritățile competente consideră că infracțiunea nu este destul de gravă.
Toate stupefiantele, toate substanțele și tot materialul utilizat în vederea comiterii oricărei infracțiuni la regimul stupefiantelor sau destinate comiterii unor astfel de infracțiuni se sechestrează și se confiscă.
Intrarea în vigoare a Convenției Unice a Stupefiantelor la data de 13 decembrie 1964, a reprezentat un moment important în lupta comunității internaționale împotriva traficului ilicit și consumului abuziv de stupefiante.
2. Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971
Convenția definește „substanța psihotropă” ca fiind „orice substanță, fie că este de origine naturală, fie de origine sintetică sau orice produs natural din tabelele I, II, III sau IV” din Convenție.
Art. 2 din Convenția de la Viena asupra substanțelor psihotrope din anul 1971 reglementează sfera de aplicare a controlului substanțelor și procedura ce trebuie urmată într-un astfel de control.
Astfel: „Dacă una din părți sau Organizația Mondială a Sănătății se află în posesia unor informații referitoare la o substanță care încă nu este supusă controlului internațional și care, după părerea sa, pot face necesară includerea ei într-unul din tabelele Convenției, acea parte sau O.M.S. va adresa secretarului general o notificare însoțită de toate informațiile adecvate.
Această procedură va fi, de asemenea, aplicată atunci când una dintre părți sau O.M.S. se va afa în posesia unor informații justificând transferul unei substanțe de la un tabel la altul sau suprimarea înscrierii ei într-unul din tabele.”
Dacă O.M.S. constată că respectiva substanță poate provoca o stare de dependență și o stimulare sau o depresiune a sistemului nervos central dând loc unor halucinații sau tulburări ale funcției motorii, sau ale judecății, sau comportamentului, sau perceperii, sau dispoziției, ori abuzuri sau efecte nocive comparabile celor ale unei substanțe incluse în unul din cele 4 tabele și că există suficiente motive să se creadă că substanța dă sau riscă să dea loc la abuzuri, în așa fel încât ea constituie o problemă pentru sănătatea publică și o problemă socială care justifică punerea ei sub controlul internațional; în aceste situații O.M.S. va comunica comisiei o apreciere asupra acestei substanțe sau va indica, în special, în ce măsură substanța dă sau riscă să dea loc la abuzuri, gradul de gravitate a problemei sociale și gradul de utilitate al substanței în terapeutică, precum și recomandări privind eventualele măsuri de control, cărora ar fi oportun să fie supusă această substanță în lumina acestei evaluări.
În ceea ce privește substanțele care nu sunt cuprinse în Convenție, dar care pot fi utilizate pentru fabricarea ilicită a substanțelor psihotrope, ele vor fi supuse unor măsuri de supraveghere cât mai eficiente.
Părțile vor putea autoriza, în ceea ce privește substanțele psihotrope, altele decât cele din tabelul I, transportul de către călători internaționali ale unor mici cantități de preparate pentru uzul lor personal. Fiecare dintre părți va putea totuși să se asigure că aceste preparate au fost legal obținute.
Părțile vor putea analiza folosirea acestor substanțe în industrie pentru fabricarea de preparate sau produse nepsihotrope, sub rezerva aplicării în cazul lor a unor măsuri de contro prevăzute în prezenta convenție, până ce starea substanțelor psihotrope va fi de așa natură încât ele să nu mai poată, în practică, să dea loc la abuzuri sau să fie recuperate.
De asemenea, Părțile vor putea analiza folosirea acestor substanțe, sub rezerva aplicării măsurilor de control prevăzute de prezenta Convenție, pentru capturarea animalelor de către persoane autorizate în mod special de autoritățile competente pentru a utiliza substanțele menționate, în acest scop.
Conform art. 7 din Convenție, dispozițiile speciale referitoare la substanțele din tabelul I, Părțile vor trebui în primul rând să interzică orice utilizare a acestor substanțe, cu excepția celor utilizate în scopuri științifice sau scopuri medicale foarte limitate, de către persoane special autorizate, care lucrează în instituții medicale sau științifice ce țin direct de guvernele lor sau au fost autorizate în mod expres de aceste guverne.
Părțile vor solicita ca fabricarea, comercializarea, distribuirea și deținerea acestor substanțe să fie subordonată posedării unei licențe speciale și a unei autorizații prealabile; și să prevadă o supraveghere severă asupra activităților și actelor menționate anterior ca obligații.
O interdicție ce incumbă statelor este aceea de a nu permite eliberarea către o persoană special autorizată decât cantitatea din aceste substanțe pentru care a fost acordată autorizația.
Părțile vor trebui să ceară ca persoanele care exercită funcții medicale și științifice să înregistreze achiziționarea acestor substanțe și detaliile privind utilizarea lor, aceste înregistrări trebuind să fie păstrate cel puțin 2 ani după ultima utilizare consemnată în documente și să interzică exportul și importul acestor substanțe, exceptând cazul în care exportatorul și importatorul vor fi și unul și celălalt autoritatea sau administrația competentă din țara sau regiunea exportatoare sau importatoare, respectiv alte persoane sau întreprinderi pe care autoritățile competente din țările sau regiunile lor le vor autoriza în mod explicit în acest scop.
Fabricarea, comercializarea (inclusiv exportul și importul) și distribuirea substanțelor din tabelele II, III și IV se vor face dacă există o licență sau o altă măsură de control similară.
Aceste substanțe vor fi furnizate sau distribuite pentru a fi utilizate de persoane particulare numai pe bază de prescripție medicală, exceptând cazurile în care persoanele particulare pot în mod legal să obțină, să utilizeze, să elibereze sau să administreze aceste substanțe, în exercitarea funcțiilor terapeutice și științifice legal autorizate.
Referitor la comerțul internațional al unor astfel de substanțe, oricare Parte care autorizează exportul sau importul de substanțe din tabelele I sau II, trebuie să ceară o autorizație de import sau de export, obținută pentru fiecare operațiune, indiferent dacă este vorba de mai multe substanțe.
Corelativ dispozițiilor privind comerțul internațional există și prevederi ce se referă la interzicerea și restricțiile aplicate exportului și importului (art. 13).
În acest sens, orice Parte poate notifica celorlalte, prin intermediul secretariatului general, că ea interzice importul în țara sa, sau într-una din regiunile sale, a uneia sau mai multor substanțe din tabelele II, III sau IV, specificate în notificarea sa.
Orice Parte care a făcut o astfel de notificare poate, eliberând în fiecare caz un permis special de import, să autorizeze importul cantităților determinate din substanțele în cauză sau din preparatele care le conțin. Autoritatea țării importatoare, care va elibera permisul special de import, îi va adresa în 2 exemplare, care vor purta numele și adresa importatorului, autorității competente și țării sau regiunii exportatoare, care va putea, în acest caz, să autorizeze exportatorul să efectueze expedierea. Aceasta va fi însoțită de un exemplar al permisului special de import, vizat regulamentar de autoritatea competentă a țării sau regiunii exportatoare.
În funcție de regimul lor constituțional, juridic și administrativ, Părțile vor asigura pe plan național coordonarea acțiunii preventive și represive împotriva traficului ilicit, în acest scop, ele vor putea să desemneze un serviciu adecvat, însărcinat cu o astfel de coordonare.
Părțile se vor ajuta reciproc în lupta împotriva traficului ilicit de substanțe psihotrope și, în special, vor transmite celorlalte părți interesate, pe cale diplomatică sau prin intermediul autorităților competente pe care le vor desemna în acest scop, câte o copie din fiecare raport pe care îl vor fi adresat secretariatului general, în urma unui caz de trafic ilicit sau a unei confiscări.
Pentru combaterea traficului ilicit, părțile vor colabora strâns între ele, precum și cu organizațiile internaționale competente din care fac parte și vor veghea la realizarea rapidă a colaborării internaționale a serviciilor adecvate.
Părțile se vor asigura de transmiterea pe căi rapide la adresele corespunzătoare a documentelor de procedură în vederea inițierii acțiunii în justiție într-o altă țară. Este prevăzută și posibilitatea transmiterii documentelor pe cale diplomatică.
În cuprinsul art. 22, Convenția stipulează și dispoziții cu caracter penal, astfel încât fiecare parte, sub rezerva dispozițiilor legii sale fundamentale, va considera infracțiune și în consecință va sancționa cu pedeapsa, orice act comis cu intenție, act ce contravine unei legi sau unui regulament în executarea obligațiilor sale ce decurg din Convenție și va lua măsurile necesare pentru ca infracțiunile grave să fie sancționate cu închisoarea sau cu altă pedeapsă privativă de libertate.
Atunci când persoanele care utilizează abuziv substanțe psihotrope vor fi săvârșit aceste infracțiuni, părțile vor putea, ca o alternativă, să supună aceste persoane unor măsuri de tratament, de educare, de postcura, de readaptare și de reintegrare socială.
Infracțiunile săvârșite în țări diferite vor fi considerate distincte, fiind vorba aici despre infracțiunile constituite din mai multe acțiuni ce au legătură între ele.
Participarea internațională la o infracțiune, asocierea sau înțelegerea în vederea săvârșirii sau tentativei de săvârșire a infracțiunii, dar și actele pregătitoare și operațiunile financiare executate intenționat în legătură cu infracțiunile arătate, vor constitui infracțiuni pasibile de închisoare sau orice altă pedeapsă privativă de libertate.
Condamnările pronunțate în străinătate pentru aceste infracțiuni se vor lua în considerare pentru stabilirea stării de recidivă.
Asemenea Convenției Unice și Convenția de la 1971 asupra substanțelor psihotrope prevede că infracțiunile grave, indiferent dacă au fost comise de cetățeni ai țării sau străini, vor fi urmărite de partea pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea sau de către partea pe teritoriul căreia se află delincventul, dacă extrădarea nu este compatibilă cu legislația părții căreia i-a fost adresată cererea și dacă infractorul a fost deja urmărit și judecat.
Infracțiunile arătate în Convenție vor fi considerate cazuri de extrădare în orice tratat existent între părți sau care urmează să se încheie.
Convenția impune sechestrarea și confiscarea oricărei substanțe psihotrope, oricărei alte substanțe sau material utilizat, sau care se intenționează a se utiliza pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Prezenta Convenție lasă la latitudinea părților adoptarea unor măsuri de control mai severe decât cele prevăzute în cuprinsul său, dacă acestea sunt necesare pentru ocrotirea sănătății și interesului public.
3. Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988
Termenul „stupefiant” este definit de Convenție ca fiind orice substanță de origine naturală sau de sinteză, care figurează în tabelul I sau II al Convenției din 1961si Conventia din 1961 modificată.Expresia „substanță psihotropă” semnifică orice substanță de origine naturală sau de sinteză, sau orice produs din tabelele I, II, III sau IV ale Convenției din 1971 cu privire la substanțele psihotrope.
Convenția enumeră în art. 3 faptele ce constituie infracțiuni.
Vor constitui infracțiuni producția, fabricația, extracția, prepararea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, vânzarea, livrarea în orice conditii, expedierea, expedierea în tranzit, transportul, importul sau exportul oricărui stupefiant sau oricărei substanțe psihotrope dacă se încalcă dispozițiile Convenției din 1961, Convenției din 1961 modificată sau Convenției din 1971.
Cultura macului opiaceu, cultura de coca sau a plantei de cannabis, în scopul producerii de stupefiante, încălcându-se dispozițiile Convenției din 1961 și astfel cum apare modificată, constituie infracțiune, iar deținerea sau cumpărarea oricărui stupefiant sau substanțe psihotrope, în scopul uneia dintre activitățile enumerate ca infracțiuni, constituie de asemenea infracțiune.
Va reprezenta infracțiune și fabricarea, transportul sau distribuirea de echipament, materiale sau substanțe înscrise în tabelul I și II despre care cel care se ocupă de aceste activități știe că trebuie utilizate în sau pentru cultură, producția sau fabricarea ilicită de stupefiante sau substanțe psihotrope iar în final, vor constitui infracțiuni organizarea, difuzarea sau finanțarea uneia din infracțiunile menționate.
Se conferă caracter infracțional conversiei sau transferului de bunuri despre care cel care se ocupă știe că provin dintr-una dintre infracțiunile stabilite prin Convenție, sau din participarea la comiterea acesteia, în scopul de a disimula sau deghiza originea ilicită a bunurilor menționate, sau ajută orice persoană care este implicată în comiterea uneia dintre aceste infracțiuni să scape de consecințele juridice ale actelor sale.
Caracter infracțional au și actele de disimulare sau ascundere a naturii, originii, dispunerii mișcării sau proprietăților reale ale bunurilor sau drepturilor aferente, despre care autorul știe că provin dintr-una dintre infracțiunile stabilite, sau rezultă din participarea la una din aceste infracțiuni și, ținând cont de principiile constituționale ale părților, se conferă caracter infracțional anumitor fapte:
– achiziției, deținerii sau utilizării de terenuri, despre care cel care le dobândește, deține și utilizează știe în momentul în care le primește că, provin dintr-una dintre infracțiunile stabilite prin Convenție sau în urma participării la una dintre aceste infracțiuni;
– deținerii de echipament, materiale sau substanțe înscrise în tabelele I sau II, despre care cel care le deține știe că ele sunt sau trebuie să fie utilizate în / sau pentru cultura, producerea sau fabricarea ilicită de stupefiante sau substanțe psihotrope;
– faptei de a incita sau a determina public o persoană, prin orice mijloc, să comită una dintre infracțiunile stabilite conform prezentului articol sau sa foloseasca ilicit stupefiante sau substante psihotrope.
– participarea la una dintre infractiunile stabilite in conformitate cu articolul prezent, sau asocierii intelegerii, tentativei sau complicitatii prin furnizare de asistenta, ajutor sau sfaturi in scopul comiterii sale. (art 3, lit c).
Fiecare Parte la actuala Convenție adoptă măsurile necesare pentru a-i conferi caracterul de infracțiune penală, atunci când actul a fost comis cu intenție, deținerii și cumpărării de stupefiante destinate consumului personal și încălcării dispozițiilor Convenției din 1961, Convenției din 1961 modificată sau Convenției din 1971.
Fiecare dintre părțile Convenției vor trebui să ia măsuri pentru ca infracțiunile stabilite să primească sancțiuni în funcție de gravitatea lor: închisoarea sau alte pedepse privative de libertate, amenzi și confiscare.
Autoritățile judiciare din statele-părți vor ține cont, la judecarea infracțiunilor, de mai multe circumstanțe faptice: participarea la comiterea unei infracțiuni a unei organizații de răufăcători căreia îi aparține autorul infracțiunii; participarea autorului infracțiunii la alte activități criminale organizate intenționat sau la alte activități ilegale facilitate de comiterea infracțiunii; de folosirea violenței sau a armelor de către autorul infracțiunii; de faptul că autorul deține o funcție publică și că infracțiunea este legată de această funcție; victimizarea sau folosirea minorilor; de faptul că infracțiunea a fost comisă într-un penitenciar, instituție de învățământ, centru de asistență socială sau în vecinătatea acestora, sau în locuri în care școlarii și studenții sunt ocupați în cadrul unei activități educative, sportive sau sociale.
Se va ține seama, în măsura în care dreptul intern o permite, de condamnările anterioare, în special pentru infracțiuni analoge comise în țară sau în străinătate.
Se recomandă prin Convenție părților să stabilească o perioadă de prescripție prelungită pentru infracțiunile prevăzute. Perioada de prescripție va fi mai lungă dacă autorul infracțiunii se sustrage justiției.
Pentru protejarea drepturilor persoanei făptuitorului se vor lua măsuri în vederea asigurării participării acestuia la procedura penală ce va avea loc.
Art. 4 din Convenție reglementează competența în această materie.
Astfel, fiecare Parte adoptă măsurile necesare pentru stabilirea competenței sale în ceea ce privește infracțiunile prevăzute, atunci când este vorba de o infracțiune comisă pe teritoriul său, sau dacă a fost comisă la bordul unei nave sub pavilionul statului respectiv sau al unei aeronave înmatriculate conform legislației sale în momentul în care a fost comisă infracțiunea.
De asemenea, va adopta măsuri pentru stabilirea competenței sale în cazul în care infracțiunea a fost comisă de către unul din cetățenii săi, sau de către o persoană care are reședința pe teritoriul său, ori a fost comisă infracțiunea la bordul unei nave împotriva căreia această parte a fost autorizată să ia anumite măsuri dintre cele reglementate privind traficul ilicit pe mare, dar cu mențiunea ca această competență să nu fie exercitată decât pe baza acordurilor sau angajamentelor părților.
Convenția oferă flexibilitate, acceptând posibilitatea exercitării competenței în materie penală, în baza reglementărilor din dreptul intern.
Art. 5 din Convenție prevede măsura confiscării produselor dobândite din infracțiunile arătate sau a bunurilor a căror valoare corespunde celei a produselor menționate, precum și a stupefiantelor, substanțelor psihotrope, materialelor și echipamentelor sau altor instrumente utilizate sau destinate utilizării săvârșirii infracțiunilor.
În scopul aplicării corespunzătoare a dispozițiilor privind confiscarea, părțile vor „investi” tribunalele sau autoritățile competente cu dreptul de a ordona producerea sau poprirea documentelor bancare, financiare sau comerciale. Se interzice invocarea secretului bancar.
Relativ la extrădare, art. 5 din Convenție prevede la par. 2:
„Fiecare dintre infracțiunile la care se aplică prezentul articol este de drept inclus în orice tratat de extrădare în vigoare, încheiat între părți, ca infracțiune al cărei autor poate fi extrădat. Părțile se angajează să includă aceste infracțiuni, ca infracțiuni al căror autor poate fi extrădat, în orice tratat de extrădare pe care îl vor încheia.”
Pentru buna desfășurare a tuturor anchetelor, urmăririlor penale și procedurilor juridice; părțile își vor acorda mutual asistență juridică. Părțile Convenției vor coopera și vor acorda asistență țărilor de tranzit, Părțile cooperează, direct sau prin intermediul organizațiilor internaționale sau regionale competente, în scopul de a ajuta și de a sprijini, în măsura posibilă, statele de tranzit și în special țările în curs de dezvoltare, prin intermediul programelor de cooperare tehnică.
Părțile vor acorda țărilor respective ajutor financiar pentru dezvoltarea infrastructurii necesară eficientizării luptei contra traficului ilicit și prevenirii acestui trafic. Un astfel de ajutor acordat țărilor de tranzit poate avea la bază acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale.
În vederea identificării autorilor unor infracțiuni se poate recurge și la livrări supravegheate pe scară internațională.
CAPITOLUL III
COMBATEREA TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI ÎN ROMÂNIA PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL
1. Apariția Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumul ilicit de droguri
După Revoluția din decembrie 1989, România a fost pusă în situația de a dispune de un nou cadru legal care stabilea regimul substanțelor și produselor stupefiante, reglementat până atunci de Legea nr. 73/1969, de Instrucțiunile nr.103/1970 ale Ministerului Sănătății pentru executarea prevederilor Legii nr.73/1969 și de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.899/1970, pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor la normele privind regimul produselor și al substanțelor stupefiante.
Ca mijloace de drept penal la acea dată, pentru combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante existau art. 312 din Cod penal de la 1968 care incrimina traficul de stupefiante, și art. 17 alin.2 din Legea nr.73/1969, care incrimina tot traficul de stupefiante, dar alte fapte decât cele prevăzute în art. 312 Cod penal.
Față de agravarea situației în privința traficului și consumului ilicit de stupefiante, în anul 1996, prin Legea nr.140 care a modificat unele dispoziții ale Codului penal de la 1968, a fost modificat și completat și art. 312 Cod penal, care incrimina fapta de trafic de stupefiante.
Față de reglementarea infracțiunii de trafic de stupefiante prevăzută în art. 312 din Codul penal de la 1968, prin Legea nr. 140/1996 s-au adus modificări conținutului acestei infracțiuni, care constau în înăsprirea pedepsei pentru trafic de stupefiante în forma simplă, prevăzută de art. 312 alin. 1 era pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ca urmare a modificării prin Legea nr. 140/1996, pedeapsa ce se aplica era închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
În ceea ce privește legislația drogurilor, cel mai important moment după 1989, l-a reprezentat apariția Legii nr. 143/2000, privind combaterea traficului și consumul ilicit de droguri.
În timp ce capitolului I este consacrat definirii unor termeni și expresii ce apar în lege, acest act normativ consacră capitolul II sancționării traficului și altor operațiuni ilicite cu substanțe aflate sub control național (art. 2 – 19).
Potrivit art. 2 din Legea nr. 143/2000, constituie infracțiune:
„Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Dacă faptele prevăzute la alin. 1 au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.”
Obiectivul special principal al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale privitoare la sănătatea publică.
Pe lângă obiectul juridic special principal, această infracțiune are și un obiect juridic secundar, adiacent și anume relațiile sociale privitoare la sănătatea persoanei fizice privită individual, care ar putea fi victimă a toxicomaniei din cauza nerespectării regimului legal a drogurilor de către terțe persoane.
Obiectul material al acestei infracțiuni îl constituie drogurile de risc respectiv în cazul circumstanței agravante, drogurile de mare risc. Art. 1 lit. d din Legea nr. 143/2000 definește noțiunea „droguri de risc”, ca fiind drogurile înscrise în tabelul nr. III din lege, iar litera c din același articol definește „drogurile de mare risc”, ca fiind cele din tabelele nr. I și II.
Subiectul activ al acestei infracțiuni, poate fi orice persoană fizică cu capacitate penală care săvârșește una sau mai multe din modalitățile normative prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000.
În funcție de fapta săvârșită de subiectul activ, poate apărea și un subiect pasiv, reprezentat de persoana care suferă consecințele consumului ilicit de droguri.
Infracțiunea prevăzută de art. 2 are un conținut alternativ, cuprinzând 18 variante normative și două forme (simplă și agravată) în funcție de elementul material. Dacă elementul material îl constituie drogul de risc, infracțiunea va fi săvârșită în formă simplă, pe când drogul de mare risc determină existența formei agravate.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se săvârșește cu intenție, directă sau indirectă.
Art.3 prevede o altă infracțiune, și anume: „Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri, de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Dacă faptele prevăzute la alin. 1 privesc drogurile de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.”
Obiectul juridic, ca și în cazul acestei infracțiuni, îl formează mai multe categorii de relații sociale.Pe de o parte, obiectul juridic special principal îl constituie relațiile sociale privitoare la sănătatea publică, care ar fi afectată prin introducerea sau scoaterea din țară, precum și prin importul sau exportul de droguri fără drept, iar pe de altă parte, obiectul juridic special secundar îl constituie relațiile sociale privitoare la activitatea de comerț exterior care trebuie să se efectueze numai în baza unor autorizații de import-export. Prin săvârșirea acestei fapte sunt afectate și relațiile sociale privind sănătatea fizică și mentală a persoanelor care ar putea consuma droguri provenite din traficul ilicit.
Sub aspectul elementului material, al laturii obiective sunt prezentate patru acțiuni alternative prin care poate fi săvârșită infracțiunea: introducerea sau scoaterea din țară și importul ori exportul de droguri.
Pentru existența infracțiunii este necesar ca oricare din modalitățile normative prevăzute de lege să fie făcute fără drept, în speță fără licență.
Și această infracțiune cuprinde o variantă simplă, și una agravată, în funcție de aceeași condiție circumstanțială (droguri de risc sau de mare risc).
Faptele de introducere sau scoatere din țară, respectiv importul sau exportul drogurilor nu se pot comite decât cu ocazia trecerii frontierei de stat a României, deci încălcându-se regimul vamal.
Subiectul activ al infracțiunii prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000, poate fi orice persoană cu capacitate penală care săvârșește una sau mai multe din modalitățile normative prevăzute în art. 3.
Subiectul pasiv principal al infracțiunii este statul, iar subiectul pasiv adiacent poate fi persoana care suferă consecințele consumului ilicit de droguri, provenite ca urmare a nerespectării regimului legal al acestor substanțe sau produse.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se săvârșește cu intenție, fie directă, fie indirectă.
Infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000 constă în:
„Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri, pentru consum propriu, fără drept.”
După modificarea intervenită prin Legea nr. 522/2004 care a adus unele modificări Legii nr. 143/2000, art. 4 are următorul cuprins:
„(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani.”
În urma modificării, subiectul activ al infracțiunii devine și subiect pasiv principal. Actuala reglementare prevede și forma agravată a faptei sancționând-o însă, cu pedeapsa prevăzută pentru forma simplă din reglementarea anterioară.
Art. 5 din Legea nr. 143/2000 dobândește prin Legea nr. 169/2002 următorul conținut:
„Punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unui local, a unei locuințe, a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri, ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri se pedepseste cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.”
Modificarea apare în privința sancțiunii, respectiv a maximului pedepsei prevăzută de legiuitor, care în actuala legislație este mai mare.
Art. 6 din Legea nr. 143/2000 nu a suportat modificări, conținutul acestuia prevăzând următoarea infracțiune:
„Prescrierea drogurilor de mare risc cu intenție, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Cu aceiași pedeapsă se sancționează și eliberarea sau obținerea, cu intenție, de droguri de mare risc, pe baza unei rețete medicale prescrise în condițiile prevăzute la alin. (1) sau a unei rețete medicale falsificate.”
Subiectul activ al infracțiunii este calificat. Infracțiunea nu poate fi săvârșită decât de o persoană cu capacitate penală, care are calitatea de medic și care prescrie fără a fi necesar unei persoane, droguri de mare risc.
Deși legea nu precizează vreo calitate, în ceea ce privește modalitatea a doua de săvârșire a infracțiunii cu privire la calitatea subiectului care eliberează drogurile de mare risc pe baza unei rețete ce cuprinde o prescriere care nu este necesară, totuși acesta este calificat, și trebuie sa fie farmacist.
Art. 7 din Legea nr. 143/2000 modificat prin Legea nr. 169/2002 are următorul conținut:
„Administrarea de droguri de mare risc unei persoane, în afara condițiilor legale, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.” Modificarea constă si în acest caz în limitele sancțiunii, maximul și minimul fiind majorate (de la 6 luni la un an; respectiv de la 4 la 5 ani).
„Furnizarea, în vederea consumului, de inhalanți chimici toxici unui minor se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani” (art. 8 astfel cum apare modificat prin Legea nr. 169/2000).
Legea nr. 143/2000 elimină sancțiunea amenzii ca sancțiune alternativă pentru infracțiune prevăzută de art. 8, amplificând concomitent și maximul pedepsei la 3 ani închisoare.
Legea nr. 143/2000 sancționează mai grav săvârșirea anumitor fapte din cauza pericolului accentuat al acestora.În conformitatea cu art. 10 din Legea nr. 143/2000, „Organizarea, conducerea sau finanțarea faptelor prevăzute la art. 2 – 9 se pedepsește, cu pedepsele prevăzute de lege pentru aceste fapte, limitele maxime ale acestora sporindu-se cu 3 ani”.
Legea pedepsește și îndemnul la consumul ilicit de droguri, prin orice mijloace, dacă este urmat de executare dar și în situația în care nu este urmat de executare.
Sancțiunea în cazul îndemnului urmat de executare este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar în cel de-al doilea caz se prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani alternativ cu pedeapsa amenzii (art. 11 din Legea nr. 143/2000).
Formele agravate ale infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri sunt cele prevăzute la art. 2, 6 – 8 și 11 dacă au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa fiind de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Aceste dispoziții rezultă din cuprinsul art. 12 din Legea nr. 143/2000 modificat prin Legea nr. 39/2003. Prin reglementarea formelor agravate ale respectivelor fapte, legiuitorul are în vedere practerintenția ca formă de vinovăție.
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri se referă și la infracțiunile neconsumate, rămase în faza de tentativă.
Astfel: „Tentativa la infracțiunile prevăzute la art. 2 – 7 și la art. 10 se pedepsește (art. 13 alin.1). Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la alin.1 (art. 13 alin. 2).”
Prin dispozițiile art. 14 din Legea nr. 143/2000, legiuitorul a prevăzut o serie de circumstanțe agravante legale specifice săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri, care completează gama de circumstanțe agravante prevăzute în Codul penal.
Sunt considerate circumstanțe agravante legale următoarele situații prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 modificat prin Legea nr. 522/2004:
„a) persoana care a comis infracțiunea îndeplinea o funcție ce implică exercițiul autorității publice, iar fapta a fost comisă în exercitarea acestei funcții;
b) fapta a fost comisă de un cadru medical sau de o persoană care are, potrivit legii, atribuții în lupta împotriva drogurilor;
c) drogurile au fost trimise sau livrate, distribuite sau oferite unui minor, unui bolnav psihic, unei persoane aflate într-un program terapeutic ori s-au efectuat alte asemenea activități interzise de lege cu privire la una dintre aceste persoane ori dacă fapta a fost comisă într-o instituție sau unitate medicală, de învățământ, militară, loc de detenție, centre de asistență socială, de reeducare sau instituție medical-educativă, locuri în care elevii, studenții și tinerii desfășoară activități educative, sportive, sociale ori în aproprierea acestora;
d) folosirea minorilor în săvârșirea faptelor prevăzute în art. 2 – 11;
e) drogurile au fost amestecate cu alte substanțe care le-au mărit pericolul pentru viața și integritatea persoanelor.”
Potrivit alin. 2 al art. 14, modificat astfel prin Legea nr. 169/2002: „În cazul circumstanței agravante la alin. (1) lit. c, referitoare la săvârșirea faptelor într-o instituție de învățământ ori în locuri în care elevii, studenții și tinerii desfășoară activități educative, sportive, sociale sau în aproprierea acestora, la maximul special prevăzut de lege se poate adăuga un spor care nu poate depăși 5 ani, în cazul închisorii, sau maximul general, în cazul amenzii.
Art. 15 și 16 sunt consacrate cauzelor de impunitate.
În conformitate cu art. 15 din Legea nr. 143/2000:
„Nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 – 10, permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.
Prin această dispoziție, legiuitorul a urmărit să ofere o șansă acelei persoane, care făcând parte dintr-o structură organizată ce are ca obiectiv traficul cu droguri, să denunțe apartenența sa la acea structură, în vederea apărării sale de pedeapsă. Totodată, legiuitorul a considerat că apărând de pedeapsă o persoană care denunță apartenența sa la o structură criminală, organele abilitate în cercetarea acestor infracțiuni, vor putea obține informații pertinente pe baza cărora ar putea fi identificați și trași la răspundere penală ceilalți membri ai grupării criminale.
O altă prevedere, dar care are ca obiectiv doar reducerea pedepsei, este aceea din art. 16 al Legii nr. 143/2000.
Astfel, potrivit acestui articol:
„Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 – 10, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”
Prin dispozițiile art. 16, în interesul identificării și tragerii a răspundere penală și a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri, legiuitorul încurajează delațiunea, prin reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzută de lege, pentru fapta săvârșită de denunțător.
În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 143/2000, „drogurile și alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunilor prevăzute la art. 2 – 10 se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Se confiscă, de asemenea, banii, valorile sau orice alte bunuri dobândite prin valorificarea drogurilor și a altor bunuri prevăzute la alin. (1) și (2), constituie venituri ale bugetului de stat și se evidențiază în cont separat în bugetul de stat.”
Drogurile ridicate în vederea confiscării vor fi distruse, se vor păstra, însă contraprobe. Nu toate drogurile vor fi supuse distrugerii. Sunt exceptate cele folosite ca medicamente, în industria farmaceutică sau în industrie, sau în scop didactic.
2. Implicațiile Legii nr. 143/2000 asupra unor dispoziții din Codul penal
Prin apariția Legii nr. 143/2000 cadrul legislativ al combaterii traficului și consumului de droguri în România este comparabil cu cel existent în țările occidentale.
Superioritatea acestei legi rezultă din mai multe aspecte prezente în conținutul său.
Prin apariția Legii nr. 143/2000 se realizează o unificare a tuturor dispozițiilor de drept penal material cu privire la droguri într-un singur act normativ, reprezentat de această lege specială.
Art. 32 din prezenta lege abrogă expres dispozițiile art. 312 din Codul penal, atât în ceea ce privește produsele sau substanțele stupefiante cât și alte dispoziții contrare.
Ca urmare a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 143/2000 și intrarea în vigoare a noului Cod penal, conținutul legal al infracțiunii prevăzută de art. 359 va viza numai produse sau substanțele toxice.Prin urmare, trebuie socotit abrogat și art. 17 alin. 2 din Legea nr. 73/1969 care incrimina ca fiind trafic de stupefiante faptele de experimentare a produselor sau substanțelor stupefiante, administrarea acestora sub orice formă unei alte persoane fără indicație medicală, precum și recoltarea ori deținerea în scop de prelucrare a plantelor care conțin stupefiante.
Faptele prevăzute în art. 17 alin. 2 din Legea nr. 73/1969 se regăsesc incriminate în Legea nr. 143/2000, în art. 2 (experimentarea produselor sau substanțelor stupefiante) și în art. 7 (administrarea de stupefiante fără indicație medicală unei persoane).
Legiuitorul a incriminat în art. 2 din Legea nr. 143/2000 fapta de cultivare de plante care conțin stupefiante fără a mai incrimina în mod expres și activitatea de recoltare și deținerea de plante ce conțin stupefiante în vederea prelucrării.
3. Dispoziții procedurale cuprinse în Legea nr. 143/2000
Legea nr. 143/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 522/2004 cuprinde următoarele dispoziții cu privire la desfășurarea procesului penal (art. 191 – 29):
Articolul 191
(1) În cazul savârsirii infractiunilor prevazute la art. 4, procurorul dispune, în termen de 24 de ore de la începerea urmaririi penale, evaluarea consumatorului de catre centrul de prevenire, evaluare si consiliere antidrog, în scopul includerii acestuia în circuitul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri.
(2) Dupa primirea raportului de evaluare, întocmit de centrul de prevenire, evaluare si consiliere antidrog, în baza expertizei medico-legale în termen de 5 zile, procurorul dispune, cu acordul învinuitului sau inculpatului, includerea acestuia în programul integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri.
(3) Daca împotriva învinuitului sau inculpatului s-a luat masura arestarii preventive, aceasta poate fi revocata sau înlocuita cu alta masura preventiva.
(4) În toate cazurile, urmarirea penală este continuată potrivit dispozitiilor Codului de procedură penală.
De precizat faptul că, în baza art. 2 din Legea nr. 522/2004 prevederile art. 191 au intrat în vigoare odată cu noul Cod penal, la data de 01.02.2014.
Articolul 192
(1) Daca, pâna în momentul pronuntarii hotarârii, inculpatul respecta protocolul programului integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri, instanta de judecata poate sa nu aplice nici o pedeapsa acestuia sau să amâne aplicarea pedepsei.
(2) În cazul în care amâna aplicarea pedepsei, instanta stabileste în cuprinsul hotarârii data la care urmeaza sa se pronunte asupra pedepsei, interval de timp care nu poate fi mai mare de 2 ani, corelat cu durata programului integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri.
(3) Intervalul de timp dintre momentul pronuntarii hotarârii si data stabilita de instanta, potrivit alin. (2), constituie perioada de proba pentru inculpat.
(4) Pentru învinuitul sau inculpatul care refuza includerea într-un programintegrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri, se aplica dispozitiile Codului penal si ale Codului de procedură penală.
(5) Dacă în perioada de probă inculpatul a respectat programul integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri, instanta poate sa nu aplice nicio pedeapsă.
(6) Daca inculpatul nu respecta programul integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri, instanta poate sa amâne înca o data aplicarea pedepsei, pentru acelasi termen, si reincluderea în circuitul integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri sau sa aplice pedeapsa prevazuta de lege.
De asemenea, conform art. 2 din Legea nr. 522/2004, prevederile art. 192 au intrat în vigoare odată cu noul Cod penal, la data de 01.02.2014.
Articolul 20
Parchetul de pe lânga Curtea Suprema de Justitie poate autoriza, la solicitarea
institutiilor sau organelor legal abilitate, efectuarea de livrari supravegheate, cu sau fără substituirea totală a drogurilor ori a precursorilor.
Articolul 21
(1) Procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiti pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor si obtinerea mijloacelor de proba, în situatiile în care exista indicii temeinice ca a fost savârsita sau ca se pregateste comiterea unei infractiuni dintre cele prevazute în prezenta lege.
(2) Autorizarea este data în forma scrisa pentru o perioada de cel mult 60 de zile si poate fi prelungita pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depasi 30 de zile.
Articolul 22
Politistii din formatiunile de specialitate, care actioneaza ca investigatori acoperiti, precum si colaboratorii acestora pot procura droguri, substante chimice, esentiale si precursori, cu autorizarea prealabila a procurorului, în vederea descoperirii activitatilor infractionale si a identificarii persoanelor implicate în astfel de activităti.
(2) Actele încheiate de politistii si colaboratorii acestora, prevazuti la alin. (1), pot constitui mijloace de probă.
Articolul 23
(1) Când sunt indicii temeinice ca o persoana care pregateste comiterea unei infractiuni dintre cele prevazute în prezenta lege sau care a comis o asemenea infractiune foloseste sisteme de telecomunicatii sau informatice, organul de urmarire penala poate, cu autorizarea procurorului, sa aiba acces pe o perioada determinata la aceste sisteme si sa le supravegheze.
(2) Dispozitiile art. 911 – 915 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzator.
Articolul 24
Perchezitia se poate efectua în locurile în care sunt indicii ca s-a comis ori ca se pregateste savârsirea uneia dintre infractiunile prevazute în prezenta lege, cu respectarea dispozitiilor Codului de procedură penală.
Articolul 25
(1) În cazul în care exista indicii temeinice ca o persoana transporta droguri ascunse în corpul sau, pe baza consimtamântului scris, organul de urmarire penală dispune efectuarea unor examene medicale, în vederea depistarii acestora. În caz de refuz se va solicita autorizarea procurorului, care va mentiona si unitatea medicala ce urmeaza sa efectueze aceste investigatii medicale.
(2) Actele consemnând rezultatul investigatiilor medicale, precum si cele privind modul în care acestea s-au efectuat se transmit de îndata procurorului sau, după caz, organului de urmarire penală care le-a solicitat.
Articolul 26
(1) Formatiunile centrale specializate în prevenirea si combaterea traficului si
consumului ilicit de droguri din cadrul Inspectoratului General al Politiei Române, Inspectoratul General al Politiei de Frontiera Române, Ministerul Public si Autoritatea Natională a Vămilor, transmit Agentiei Nationale Antidrog datele privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, substante chimice esentiale, precursori si inhalanti chimici toxici, necesare
întocmirii raportului catre Guvernul României si catre organisme international cu privire la evolutia si nivelul traficului si consumului de droguri în România, precum si cele necesare elaborarii de studii, sinteze si analize pentru fundamentarea politicilor si strategiilor de raspuns în lupta antidrog.
(2) În acelasi scop, Ministerul Sanatatii, Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei si Ministerul Educatiei si Cercetarii, precum si alte institutii publice sau private acreditate sa desfasoare programe si activitati de prevenire a consumului ilicit de droguri transmit datele solicitate de Agentia Natională Antidrog, în conditiile legii.
(3) Institutiile prevazute la alin. (2) pot primi, la cerere, datele centralizate de către Agentia Natională Antidrog privind drogurile, substantele chimice esentiale, precursorii si inhalantii chimici toxici, inclusiv rapoarte anuale, sinteze si analize.
Articolul 27
(1) Consumul de droguri aflate sub control national, fara prescriptie medicala, este interzis pe teritoriul României.
(2) Persoana care consuma ilicit droguri aflate sub control national poate fi inclusă, cu acordul sau într-un program integrat de asistentă a persoanelor consumatoare de droguri. Manifestarea acordului de includere în circuitul integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri se face prin semnarea unui document, potrivit regulamentului pentru aplicarea dispozitiilor prezentei legi.
(3) Stabilirea programului psihologic si social individualizat se face de către centrul de prevenire, evaluare si consiliere antidrog, pe baza evaluarii psihologice si sociale, si în concordanta cu rezultatele examinarii medicale solicitate unei unitati medicale, conform criteriilor prevazute în regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(4) Stabilirea programului terapeutic individualizat se face conform protocoalelor de practică, elaborate de Ministerul Sanatatii, prin structurile sale specializate si Colegiul Medicilor din România.
(5) Unitatile medicale, în care se desfasoara programe terapeutice pentru consumatorii dependenti, transmit centrelor de prevenire, evaluare si consiliere antidrog datele necesare în vederea mentinerii continuitatii programului integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de droguri, pe baza unui raport medical.
(6) Programul terapeutic si programul psihologic si social se desfasoara integrat, astfel încât consumatorul si consumatorul dependent sa poata beneficia de o asistenta medicala, psihologica si sociala concomitenta si continua, cu respectarea drepturilor omului si a drepturilor pacientului, potrivit legii.
Articolul 28
(1) Programele psihologice si sociale se elaborează de către Agentia Natională Antidrog în colaborare, dupa caz, cu Ministerul Sănatătii, Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei si Ministerul Justitiei si se pot derula în centre autorizate si/sau acreditate în acest sens, cu regim deschis sau închis, publice, private sau mixte.
(2) Programele terapeutice se elaboreaza de catre Ministerul Sanatatii si se desfasoară în centre stabilite în acest scop, cu regim deschis sau închis, publice, private sau mixte.
(3) Cheltuielile ocazionate de efectuarea evaluarii consumatorului si de derularea programelor psihologice si sociale sunt suportate de la bugetul de stat prin bugetul Agentiei Nationale Antidrog si, în functie de posibilitatile materiale, de catre persoana în cauză, de familie sau de un organism privat, în conditiile stabilite printr-un ordin comun al ministrului administratiei si internelor, al ministrului sanatatii si al ministrului finantelor publice.
(4) Cheltuielile ocazionate de aplicarea programului terapeutic individualizat pentru persoanele asigurate prin sistemul de asigurari sociale de sanatate sunt suportate de casele de asigurari de sanatate din Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate pentru afectiunile ce decurg din consumul de droguri si prin programele de sanatate ale Ministerului Sanatatii si programele de profilaxie ale Agentiei Nationale Antidrog.
(5) În functie de posibilitatile materiale, persoana în cauza, familia acesteia sau organisme private pot suporta partial sau integral contravaloarea serviciilor de evaluare si cheltuielile ocazionate de participarea la programe psihologice si sociale, la tarifele si în conditiile stabilite prin decizie a presedintelui Agentiei Nationale Antidrog, cu avizul ministerelor interesate.
(6) Sumele încasate de centrele de prevenire, evaluare si consiliere antidrug reprezinta venituri extrabugetare ale Agentiei Nationale Antidrog, cu titlu permanent, si se utilizeaza pentru finantarea programelor de prevenire a traficului si consumului ilicit de droguri. Sumele neutilizate la sfârsitul anului se reporteaza în anul urmator cu aceeasi destinatie.
(7) Ministrul justitiei si ministrul sanatatii vor stabili, prin ordin comun, măsurile medicale si educative sau programele care vor fi aplicate consumatorilor de droguri în penitenciare.
Articolul 29
(1) Datele personale ale consumatorilor dependenti de consumul de droguri, inclusi în programul integrat de asistenta a consumatorilor si a consumatorilor dependenti de droguri, beneficiaza de confidentialitate, conform normelor în vigoare.
(2) Evidenta centralizata a consumatorilor inclusi în circuitul terapeutic se tine de Observatorul Român de Droguri si Toxicomanii din cadrul Agentiei Nationale Antidrog, în Registrul unic codificat privind consumatorii de droguri, pe baza datelor comunicate de Ministerul Sanatatii si de alte institutii care coordonează programe terapeutice, psihologice si sociale, precum si de centrele stabilite, publice sau private.
(3) Ministerul Sanatatii, prin directiile desemnate, are acces la datele din evidenta prevazută la alin.2.
(4) Persoanei căreia i s-au aplicat masurile prevazute la art. 27 si 28 i se va elibera un certificat nominal sau o legitimatie în format electronic codificata, în care se vor mentiona: unitatea emitenta, datele de identificare a persoanei în cauza, durata, obiectul si rezultatul tratamentului, motivul terminarii tratamentului, starea sănătatii persoanei în cauza la începutul si terminarea tratamentului.
(5) Toate datele referitoare la persoanele supuse programului integrat de asistenta a consumatorilor si a consumatorilor dependenti de droguri vor fi distruse dupa 10 ani de la încetarea supravegherii medicale. În cazul persoanelor supuse de mai multe ori programelor integrate de asistenta a consumatorilor si a consumatorilor dependenti de droguri, datele vor fi distruse dupa 10 ani de la încetarea ultimei perioade de supraveghere medicală.
Astfel, dacă încă din faza de urmărire penală, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 4 din Legea nr. 143/2000, consumatorul acceptă includerea sa de către procuror în circuitul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri și respectă acest program, în condițiile prevăzute în art. 192, are șansa ca ajuns în fața instanței de judecată, în final să nu mai fie condamnat la o pedeapsă privativă de libertate.
Dacă dimpotrivă, încă din faza de urmărire penală consumatorul de droguri infractor pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 4 din Legea nr. 143/2000 refuză includerea sa într-un program integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri, va fi cercetat, judecat și condamnat de către instanța de judecată dacă va fi găsit vinovat.
Din conținutul art. 191 și art. 192 rezultă că soluția dată de instanță în situația consumatorului de droguri care a săvârșit infracțiunea săvârșită în art. 4 din Legea nr. 143/2000 și s-a supus protocolului programului integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri reprezintă un caz special de aplicare a instituțiilor renunțării la pedeapsă și amânarea aplicării pedepsei prevăzute în art. 108 și 109 din Cod penal, derogând de la acestea.
Acest lucru înseamnă că, față de consumatorul de droguri care săvârșește infracțiunea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, în baza art. 192 alin. 1 instanța poate să nu aplice o pedeapsă sau să amâne aplicarea pedepsei, chiar dacă subiectul infracțiunii nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în art. 108 și 109, după caz, din noul Cod penal.
De exemplu, atât art. 108 privind renunțarea la pedeapsă, cât și art. 109 privind amânarea aplicării pedepsei condiționează aplicarea lor de către instanță, de împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale și a acoperit prejudiciul cauzat prin infracțiune.
Aceste condiții nu sunt cerute nici în art. 191 și nici în art. 192. Deci, este posibil ca un consumator de droguri care a săvârșit infracțiunea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000 și a respectat protocolul programului integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri, dar care are antecedente penale, să beneficieze de dispozițiile art. 192 alin. 2 din Legea nr. 143/2000.
Legiuitorul a făcut o reglementare specială în art. 192, alin. 2 pentru aplicarea instituțiilor renunțării a pedeapsă și amânarea aplicării pedepsei, ținând seama de calitatea subiectului infracțiunii, și anume aceea de consumator sau consumator dependent de droguri, față de care primează măsurile medicale și nu cele represive, așa cum rezultă din întreaga economie a Legii nr. 522/2004.
Dacă legiuitorul ar fi înțeles că și în cazul consumatorului de droguri care a săvârșit infracțiunea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, măsura renunțării la pedeapsă sau de amânare a aplicării pedepsei se dispune conform legii penale, ar fi făcut-o prin trimiterea expresă la dispozițiile art. 108 și 109 din noul Codul penal.
4. Importanța și consecințele apariției Legii nr. 143/2000
Această lege este superioară reglementărilor existente în domeniu.
Un prim element ce îi conferă superioritate este lista cu substanțe supuse controlului național ce face parte integrantă din lege.
Lista cu produsele și substanțele stupefiante supuse regimului stabilit prin Legea nr. 73/1969 se găsește acum ca anexă la Legea nr. 143/2000. Lista cuprinde patru tabele în care sunt incluse toate drogurile și precursorii care se află sub control național și cărora li se aplică dispozițiile cu privire la regimul stupefiantelor prevăzute în Legea nr. 73/1969, iar în caz de încălcare a acestui regim, dispozițiile sancționatoare prevăzute în articolele 2 – 16 din Legea nr. 143/2000.
Legiuitorul român, după modelul „Convenției Unice a Stupefiantelor” din anul 1961 a inclus drogurile și precursorii în cele patru tabele, în funcție de riscul pe care acestea le prezintă în producerea toxicomaniei și de efectele pe care le au asupra consumatorilor de droguri.
Prin apariția Legii nr. 143/2000 se realizează o unificare a tuturor dispozițiilor penale în materia combaterii traficului ilicit de droguri.
Pentru prima oară Legea nr. 143/2000 face o interpretare legală contextuală a unor termeni și expresii folosite de legiuitor în legătură cu drogurile și consumatorii lor.
Astfel, legiuitorul explică ce se înțelege prin „substanțe aflate sub control național”, „droguri”, „droguri de mare risc”, „inhalanți chimici toxici”, „consum ilicit de droguri”, „toxicoman”, „cura de dezintoxicare și supraveghere medicală”, „livrare supravegheată” și „investigatori acoperiți”.
Sub umbrela unui număr de 11 infracțiuni pe care le prevede Legea nr. 143/2000 sunt incriminate concret aproximativ toate faptele posibile prin care s-ar putea încălca regimul drogurilor. Cele 11 infracțiuni cuprind 55 de modalități normative prin care se poate încălca regimul drogurilor.
Dată fiind autorizarea dată de Legea nr. 143/2000 pentru folosirea de către poliție a unor metode speciale de luptă împotriva traficului ilicit de droguri, sunt încorporate în această lege și dispoziții procedurale.
În cuprinsul aceleiași legi sunt prevăzute și dispoziții privind măsurile ce se pot lua împotriva consumului ilicit de droguri.
O primă consecință a intrării în vigoare a acestei legi este aceea că infracțiunea de trafic de droguri nu mai figurează în Codul penal și prin urmare, toate faptele ilicite la acest regim, vor fi judecate și sancționate în conformitate cu prevederile Legii nr. 143/2000.
În al doilea rând, poliția va trebui ca în viitor să-și desfășoare activitățile profesionale în problema combaterii traficului și consumului ilicit de droguri, în strictă conformitate cu dispozițiile Legii nr. 143/2000, care reglementează foarte clar modul, în care structurile abilitate din Inspectoratul General al Poliției, vor putea folosi investigatori sub acoperire, cât și în folosirea colaboratorilor în acțiunile secrete.
Livrările supravegheate cu substituirea sau fără substituirea totală a drogurilor ori a precursorilor vor trebui să fie efectuată numai în baza Legii nr. 143/2000 și cu respectarea ordinelor interioare de linie, pentru a se evita eventualele abuzuri ce s-ar putea comite și pentru prevenirea săvârșirii unor abateri de la disciplina profesională.
Toate aceste aspecte confirmă susținerea că Legea nr. 143/2000 reprezintă cea mai bună lege pe care a avut-o România în privința combaterii traficului și consumului ilicit de droguri.
CAPITOLUL IV
FOLOSIREA COLABORATORILOR ÎN ACTIVITATEA DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE STUPEFIANTE
1.Referințe legale
Alături de investigatorul sub acoperire, persoana desemnată să culeagă date și informații în scopul descoperirii infracțiunilor și al identificării persoanelor față de care există suspiciunea că au săvârșit sau că urmează a săvârși o infracțiune, identificăm și figura colaboratorului sub acoperire, întâlnită tot mai des în operațiunile organelor de anchetă.
În ceea ce privește colaboratorul sub acoperire, în lipsa unor referințe legale, acest concept a fost definit prin interpretarea extensivă a instituției investigatorului acoperit, deși doctrina majoritară apreciază că această interpretare „pentru a se acoperi și activitatea desfășurată de o persoană care nu este lucrător operativ al poliției judiciare, este vădit ilegală”.
Într-o opinie exprimată în literatura de specialitate, colaboratorul sub acoperire a fost definit ca fiind persoana, care ”în baza și în limitele autorizării date de procuror în condițiile legii, efectuează anumite acte și activități pentru descoperirea faptelor antisociale, identificarea participanților și obținerea datelor în vederea stabilirii existenței infracțiunii și tragerii la răspundere penală a infractorilor”.
Legea nr. 143/20003 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri face referire în art. 22 la folosirea colaboratorilor, prevăzând că polițiștii din formațiunile de specialitate, care acționează ca investigatori acoperiți, precum și colaboratorii acestora pot procura droguri, substanțe chimice, esențiale și precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităților infracționale și a identificării persoanelor implicate în astfel de activități.
În această accepțiune, noțiunea de colaborator al investigatorului acoperit poate fi un informator al poliției sau un învinuit ori inculpat în altă cauză, care s-a decis să colaboreze cu organele judiciare în vederea descoperirii unor noi infracțiuni sau a identificării altor infractori. În accepțiunea sa largă, însă, noțiunea de colaborator înglobează orice persoană, indiferent că face sau nu parte dintr-o structură informativă, care ajută organele de cercetare penală în activitatea de descoperire, cercetare și tragere la răspundere penală a celor care au comis infracțiuni.
Din acest punct de vedere, colaboratori sunt atât informatorii sau persoanele acuzate de săvârșirea unor infracțiuni, cât și persoanele de bună credință care denunță săvârșirea unei infracțiuni care nu aduce atingere persoanei sau bunurilor lor, precum și persoanele care contribuie la identificarea altor făptuitori.
Art. 22 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 prevede că actele încheiate de polițiștii care acționează ca investigatori acoperiți și de colaboratorii acestora pot constitui mijloace de probă. Dispozițiile amintite sunt vădit contrare regulilor dreptului procesual penal, deoarece o persoană care nu are calitatea de polițist nu poate întocmi acte care să constituie mijloace de probă, cu atât mai mult cu cât nici nu se prevede despre ce categorie de acte este vorba.
Colaboratorul poate doar să procure droguri, substanțe chimice, esențiale și precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, acest fapt consemnându-se în procesul verbal întocmit de investigatorul sub acoperire, singurul act care poate fi mijloc de probă. Colaboratorul poate fi audiat, însă, ca martor cu identitate protejată în condițiile art. 125-130 din noul Cod de procedură penală.
Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate subliniază (art. 26) necesitatea ca fiecare stat parte să ia măsuri corespunzătoare pentru a încuraja persoanele care participă sau au participat la grupuri infracționale organizate să furnizeze informații utile autorităților competente în scopurile anchetei și culegerii de probe asupra unor chestiuni cum sunt: identitatea, natura, alcătuirea, structura sau activitățile grupurilor infracționale organizate ori locul unde se află ele; legăturile, inclusiv la nivel internațional, cu alte grupuri infracționale organizate; infracțiunile pe care grupurile infracționale organizate le-au săvârșit sau ar putea să le săvârșească;să acorde un ajutor efectiv și concret autorităților competente, care ar putea contribui la privarea grupurilor infracționale organizate de resursele lor sau de produsul infracțiunii.
Ca urmare a acestei colaborări, statele au posibilitatea să prevadă, în cazurile corespunzătoare și în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului lor intern, exonerarea de răspundere penală sau micșorarea pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanțial la desfășurarea anchetei referitoare la o infracțiune privind criminalitatea organizată.
Asemenea referințe legale cu privire la instituția colaboratorului se regăsesc în art. 15 și art. 16 din Legea nr. 143/2000 cu privire la persoanele care au comis o infracțiune la regimul stupefiantelor și care s-au decis să colaboreze cu persoanelor amintite le este asigurată protecția corespunzătoare împotriva eventualelor acte de represalii sau de organele judiciare pentru identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri.
Legiuitorul reglementează în cuprinsul acestei legi anumite beneficii pentru cei care înțeleg să colaboreze cu organele de anchetă, astfel că „persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-10, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”.
În cuprinsul aceleiași legi regăsim și o cauză de nepedepsire pentru cel care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociere sau înțelegerea în vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-10, permițând, astfel, identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.
Beneficii pentru colaboratori se regăsesc și în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalității organizate care la art. 9 alin. 2, prevede reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru „persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin. (1) sau (3) și care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, denunță si facilitează identificarea si tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membrii ai unui grup infracțional organizat”.
Această categorie sui generis de colaboratori ai organelor de poliție nu este reglementată nici de Codul de procedură penală sau de vreo altă lege specială, astfel încât putem aprecia că orice persoană poate dobândi această calitate, fără a avea în prealabil o altă calitate sau funcție. Colaboratorul îndeplinește acte asemenea investigatorului sub acoperire, fără însă a avea calitatea de ofițer sau agent de poliție, astfel că, într-o atare situație, ne întrebăm care este diferența între cele două instituții.
Legiuitorul omite, de asemenea, a preciza condițiile sau limitele colaborării ori perioada de colaborare a acestora, care în aceste condiții poate fi una de durată, astfel încât, într-o astfel de situație, pare oarecum firească întrebarea dacă aceștia au și o altă ocupație de bază, întrucât în urma colaborării nu beneficiază, în mod aparent, de vreo remunerație, ci doar de reduceri de pedeapsă.
Spre deosebire de informator, care este de cele mai multe ori o persoană străină de activitatea infracțională și care informează asupra unor fapte despre care a luat cunoștință ocazional, colaboratorul este un cunoscător al mediilor infracționale și colaborează cu organele competente.
Conform dispozițiilor din Codul de procedură penală, pot efectua acte premergătoare doar investigatorii sub acoperire autorizați în acest sens, iar a considera că autorizația dată investigatorului sub acoperire acoperă și activitatea colaboratorului acestuia, este o interpretare extensivă a legii.
Există situații în care o persoană săvârșește mai multe infracțiuni și formulează mai multe denunțuri, caz în care, teoretic, ar putea beneficia de reduceri succesive ale pedepselor. Înalta Curte de Casație și Justiție, în motivarea unei soluții de respingere a recursului formulat de inculpat prin care acesta cerea aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr.682/2002 și a dispozițiilor art. 16 din Legea 143/2000, a arătat că „persoana care a comis una din infracțiunile prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri, beneficiind de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în temeiul art. 16 din Legea 143/2000, nu poate beneficia de o nouă reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege în temeiul art. 19 din Legea nr. 682/2002¸ întrucât cele două dispoziții au același conținut”.
2. Limitele de acțiune ale colaboratorului sub acoperire
Folosirea colaboratorilor a devenit o practică frecventă a organelor de anchetă, deși activitatea acestora, de cele mai multe ori, depășește competențele atribuite prin legi speciale și se confundă cu activitatea provocatorului. Lipsa de precizie a textelor de incriminare antrenează, evident, o critică severă a tehnicilor de investigare speciale, astfel că vom încerca o analiză a instituției provocării prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a celei interne și internaționale.
O chestiune deosebit de disputată o reprezintă faptul că în lupta împotriva crimei organizate, „o luptă adesea fără victorie”, asistăm la o schimbare a „regulilor jocului” prin acordarea unei importanțe majore probei și nu mijloacelor de probă sau principiilor de drept, exigențele de echitate fiind sacrificate în numele descoperirii faptelor grave pentru care se desfășoară, fiind greu de dovedit depășirea limitei de toleranță, cu atât mai mult în cazul acelor persoane care au manifestat o predispoziție în acest sens prin existența unor condamnări anterioare pentru fapte similare.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia conform căreia “pentru a intra sub incidența art. 101 Cod procedură penală, activitatea de provocare a unei infracțiuni trebuie să îmbrace forme concrete de instigare care să inițieze în mintea unei persoane ideea de a săvârși o infracțiune care poate consta în rugăminți insistente, înșelăciune, insinuări, promisiuni false, amenințare, șantaj, hărțuire sau solicitări repetate bazate pe simpatii personale create în acest sens”.
În practica instanței noastre supreme s-a reținut că „nu au fost încălcate dispozițiile art. 101 Cod procedură penală, nefiind vorba despre o provocare a săvârșirii infracțiunii, în condițiile în care implicarea inculpatului în traficul de droguri era cunoscută anterior atât de către colaborator, cât și de către coinculpat. Cu alte cuvinte, inculpatul avea deja o predispoziție de a comite asemenea infracțiuni (mărturie fiind și faptul că la momentul respectiv el era deja trimis în judecată pentru fapte similare); împrejurarea că inculpatul a comis infracțiunea după ce a fost contactat în acest sens de către coinculpat, care la rândul său purtase o discuție cu colaboratorul privitoare la achiziționarea unei cantități de droguri, nu conferă demersului acestuia din urmă un caracter provocator, în accepțiunea prevăzută în art. 101 Cod procedură penală și sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa”.
În consecință, în ceea ce privește împrejurarea că activitatea inculpatului nu a fost surprinsă în flagrant, aceasta nu poate conduce la concluzia inexistenței faptei, așa cum a solicitat inculpatul, câtă vreme ea este dovedită prin celelalte mijloace de probă, flagrantul neavând decât rolul de a ușura probațiunea în cazul oricărei infracțiuni.
Nu trebuie să se confunde activitățile de determinare, de incitare, în lipsa unei dovezi clare a intenției criminale, cu cele de creare de oportunități sau a condițiilor favorabile pentru desfășurarea unui proces ilicit preexistent, conceput și continuat din proprie inițiativă, ipoteză în care activitatea agentului sub acoperire nu poată fi socotită ca fiind semnificativă în raportul cauzal.
În realitate, însă, de cele mai multe ori, colaboratorul este cel care incită, prin determinare sau instigare și uneori chiar printr-o cooperare materială proprie la comiterea unei infracțiuni, în scopul de a-l deferi pe acesta justiției și de a beneficia mai apoi de reducerea de pedeapsă conferită ca urmare a colaborării.
În consecință, apreciem că se impune reglementarea unei norme exprese care să definească provocarea săvârșirii unei infracțiuni și să instituie o interdicție clară a acestor practici, întrucât textul de lege existent, coroborat cu obligația de înlăturare a probelor obținute ilegal, s-a dovedit a fi insuficient.Pe de altă parte, provocarea poate fi reținută doar atunci când acțiunea provine de la un investigator sau un colaborator al acestuia, fără a fi analizată și ipoteza în care provocarea provine de la un terț care recurge la un astfel de gest tocmai pentru a se folosi ulterior de dovada faptului ilicit.
Admisă cu reticență implicarea infractorilor-colaboratori în probațiunea infracțiunilor caracteristice criminalități organizate, utilizarea acestora și aprecierea valorii probante a declarațiilor lor nu trebuie să aducă prejudicii principiilor fundamentale ale procesului penal, precum principiul loialității probelor, al procesului echitabil și al egalității armelor.
3. Noul Cod de procedură penală și incidența acestuia asupra instituției colaboratorului
Instituția colaboratorului sub acoperire nu este reglementată de noul Codul de procedură penală, astfel încât singurele referințe legale, rămân cele prevăzute în legile speciale.
Întrucât colaboratorul sub acoperire, precum și atribuțiile acestuia au fost definite prin interpretarea extensivă a instituției investigatorului acoperit, interpretând astfel și dispozițiile noului Cod de procedură penală, remarcăm faptul că acesta oferă garanții suplimentare sub aspectul utilizării acestor proceduri de investigare. Așadar, se va proceda la utilizarea investigatorilor sub acoperire și, implicit, a colaboratorilor, doar în situația în care „măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor sau a unor bunuri de valoare”.
Având în vedere faptul că de cele mai multe ori intervențiile colaboratorilor sub acoperire, ale căror atribuții sunt culegerea de informații despre anumite persoane și activitățile desfășurate de acestea și cel mult crearea de ocazii pentru înfăptuirea planului delictual, se transformă în activități directe de instigare, precum și numeroasele critici exprimate în literatura de specialitate cu privire la această chestiune, noul Cod procedură penală, în cuprinsul art. 101, redefinește interdicția legală a provocării, înlocuind termenul generic de determinare, cu termenul expres de provocare.
Pe de altă parte, dacă art. 68 Cod procedură penală se referă doar la interdicția de a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, art. 101 din noul Cod face referire expresă și la destinatarii acestui act prohibit, respectiv la organele judiciare și persoanele care acționează pentru acestea.
Colaboratorul poate fi audiat în calitate de martor, în condițiile art. 125-130 din noul Cod de procedură penală. Noul Cod definește o nouă categorie a martorilor, cea a martorului amenințat prevăzută de art. 125, căruia i se oferă protecție suplimentară în condițiile art. 126- 129.
Succesul negocierilor dintre autorități și infractori a determinat legiuitorul român să prevadă în cuprinsul noului Cod de procedura penală și noi oportunități de încurajare a formelor de colaborare și, implicit, de degrevare a instanțelor.
Astfel, dreptul penal român, asemenea legislațiilor altor state, va cunoaște instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, instituție care se regăsește în proiectul noului Cod de procedură penală românesc. Avantajul major al acestei instituții constă, pentru sistemul judiciar românesc, în remedierea unor neajunsuri actuale, respectiv durata mare a desfășurării unui proces penal, iar pentru inculpat în evitarea incertitudinii rezultatului ca urmare a dezbaterii cauzei în fața instanței și a costurilor financiare aferente.
Prin recunoașterea acestei instituții, procedura penală română își schimbă natura, iar aceasta doar pentru a descongestiona activitatea instanțelor, procedura inchizitorială consacrată în prezent devenind preponderent acuzatorială. Natura inchizitorială a procedurii actuale implică efort din partea procurorului în a dovedi elementele constitutive ale infracțiunii.
În consecință, prin adoptarea noii proceduri, se renunță tocmai la motivația fundamentală, descoperirea adevărului, iar mărturisirea obținută de la acuzat devine principalul scop al procurorului, făcând ca principiul constituțional al prezumției de nevinovăție să devină caduc.
CONCLUZII
Combaterea traficului și consumului de droguri a reprezentat și reprezintă la nivel național o problemă socială complexă, ale cărei modalități de manifestare, repercusiuni și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționali ai statului, cât și opinia publică, datorită faptului că este un fenomen deosebit de grav și periculos, atât pentru sănătatea populației, cât și pentru stabilitatea economico-socială și buna dezvoltare a instituțiilor democratice ale statului.
Flagelul drogurilor reprezintă un fenomen complex, profund și tragic al lumii contemporane, în condițiile în care, anual, miliarde de dolari șisute de mii de oameni sunt angrenați în acest mariaj al morții numit „traficul și consumul ilicit de stupefiante”.
În perspectiva anilor viitori, amploarea acestui fenomen este deosebit de îngrijorătoare și datorită faptului că nu există o statistică clară și precisă a producției, traficului, consumului și numărului celor decedați din cauza drogurilor.
Criminalitatea creată de droguri, prin consecințele sale de ordin social, economic, medical, cultural și politic cauzează prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar și celor ale societății, ale multor persoane particulare, atentează la viața și sănătatea cetățenilor, influențează în mod demoralizator asupra conștiinței și comportamentului oamenilor.
Îngrijorarea specialiștilor în materie (medici, psihologi, sociologi, profesori, ziariști, funcționari din diferite organisme ale statului, specialiști cooptați în organizații neguvernamentale) este alimentată, în primul rând, de mondializarea crescândă a acestei problematici și de ștergerea, tot mai rapidă, a distincției, existente într-o recentă anterioritate, între țările producătoare, consumatoare și de tranzit. Un exemplu elocvent, din acest punct de vedere, îl constituie escaladarea problematicii în țara noastră unde, începând cu anul 1990, traficul ilicit și abuzul de droguri au surclasat toate pronosticurile specialiștilor, astfel încât, dintr-o țară de „tranzit” am devenit una „consumatoare de droguri”.
Semnalul de alarmă este tras de proliferarea, fără precedent, a drogurilor, conducând la ideea, deloc mulțumitoare, că strategiile de luptă adoptate împotriva acestui fenomen atât de către comunitatea mondială, cât și de Guvernul României, în special, s-au dovedit a fi ineficiente.
În prezent, traficul ilicit de droguri este o activitate criminală foarte lucrativă, cu caracter supranațional, care acționează în conformitate cu legile economiei de piață, având drept scop imediat alimentarea centrelor de consum și, ca finalitate, obținerea unor enorme beneficii, ceea ce presupune, în mod justificat, interesul statului de a-și orienta, în mod cât mai eficient, propria politică în lupta antidrog, pentru apărarea sănătății propriilor cetățeni și salvarea valorilor socio-morale, însă, fiecare stat sau chiar colectivitățile sociale din interiorul unei țări au anumite „particularități”, create de așezarea geografică, de tradiții, religie, cultură și nu în ultimul rând, de diversitatea și disponibilitatea drogurilor, la un anumit moment dat.
Actualitatea prezentei teme de cercetare este în mare măsură determinată și de o contradicție a dezvoltării obiective a României, care constă în faptul că deseori conducătorii și membrii structurilor criminale în domeniu sunt persoane cunoscute, despre ele informând și mass-media, însă lipsa unui număr suficient de probe, mai ales în cazul traficanților, dealerilor, nu permite tragerea lor la răspundere penală.
Acestea sunt o parte din motivele care ne-au condus să consacrăm în principal, această lucrare, studiului aspectelor penale, metodice, organizaționale și strategice destinate combaterii traficului și consumului ilicit de droguri.
Esența criminalității creată de droguri, prin consecințele sale de ordin social, economic, medical, cultural și politic o regăsim în prejudiciile considerabile cauzate nu numai intereselor de stat, dar și celor ale societății, prin aceea că atentează la viața și sănătatea cetățenilor, influențând în mod demoralizator conștiința și comportamentul acestora.
Toxicomania este ecuația unui flagel, manifestându-se întotdeauna la interferența mai multor component ca drogul, mediul, individul, fiind vorba despre „mediul“ socio-familial și „individ“ ca personalitate deficitară.
Problema traficului și circulației ilegale de droguri și substanțe narcotice este foarte gravă, întrucât generează pierderi enorme de natură umană și, de aceea, lupta societății contra flagelului secolului – circulația drogurilor – necesită parcurgerea obligatorie a următoarelor etape: profilaxia, urmărirea penală, tratarea persoanelor afectate de narcomanie și acordarea unui sprijin social persoanelor afectate de narcomanie.
Pentru prevenirea abuzului de stupefiante și substanțe psihotrope, este nevoie de mecanisme care să asigure identificarea cu promptitudine a toxicomanilor, educarea postcură, readaptarea și reinserția socială a acestora.
Activitățile specifice ce se întreprind pentru sporirea eficienței luptei împotriva traficului ilicit de droguri, identificarea și administrarea probelor presupun obținerea unor informații, date referitoare la fapta săvârșită și autorul ei, locul, modul de operare, în urma cercetării ce se efectuează la fața locului, realizării flagrantului, dispunerea de constatări tehnico-științifice și expertize, care permit în final efectuarea urmăririi penale propriu-zise.
Prin aprobarea Legii 187/2012 privind aplicarea noului Cod penal, adoptat prin legea 286/2009 și pentru modificarea unor legi speciale cu dispoziții penale au fost create premisele necesare punerii în aplicare, în premieră în România, a conceptului de justiție terapeutică, respectiv a dispozițiilor legale referitoare la alternativa pedepsei cu închisoarea pentru posesia de droguri în vederea consumului propriu.
Modificările survenite în legislația aplicabilă conține inclusiv dispoziții referitoare la modificarea cuantumului pedepselor prevăzute în Legea nr. 143/2000 pentru prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu modificările ulterioare, în sensul reducerii duratei acestora, în acord cu noua politică penală instituită prin legea de aplicare.
De asemenea, măsurile legislative adoptate, precum și punerea în practică a acestora au avut ca efect reducerea comercializării acestor substanțe prin intermediul magazinelor specializate, astfel încât, în României nu mai funcționează nicio unitate care să expună la vânzare substanțe psihotrope.
Din experiența desprinsă de-a lungul timpului, rezultă că, în absența unei coordonări unitare, simpla însumare a eforturilor locale și sectoriale, chiar și finanțate, nu mai permite atingerea obiectivelor stabilite, de aceea, înființarea Agenției Naționale Antidrog și confirmarea ei în rolul de coordonator național al politicilor antidrog au însemnat revenirea la o abordare corectă a fenomenului drogurilor în România și punerea acesteia pe un făgaș normal.
BIBLIOGRAFIE
LEGISLAȚIE
Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510/2009;
Legea nr.135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr.486/2010;
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea șicombaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
Legea nr. 522/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 143/2000;
Legea nr. 118/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988;
Decretul nr.626/1973 privind aderarea Republicii Socialiste România la Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961 și la protocolul privind modificarea acestei convenții;
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
1. Traian Dima, „Traficul și consumul ilicit de Stupefiante”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
2.Traian Dima, „Considerații asupra Legii nr. 143/2000 privind combatereatraficului și consumului ilicit de droguri”, Dreptul nr. 7/2002;
3.Traian Dima, „Implicațiile apariției Legii nr. 143/2000, privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, asupra măsurilor de siguranță de natură medicală prevăzute în Codul penal”, Dreptul nr. 1/2003;
4. Traian Dima, „Droguri. Noi reglementări”, Revista de Drept Penal nr. 2/2005;
5. Jenică Drăgan, „Aproape totul despre droguri”, Editura Militară, București, 1994
6. Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul și consumul de droguri în penitenciar, Editura Sitech, Craiova, 2009
7. Ruxandra Rășcanu, Mirela Zivari, Psihologie și psihopatologie în dependența de drog, Editura Ars Docendi, București, 2002
BIBLIOGRAFIE
LEGISLAȚIE
Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510/2009;
Legea nr.135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr.486/2010;
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea șicombaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
Legea nr. 522/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 143/2000;
Legea nr. 118/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988;
Decretul nr.626/1973 privind aderarea Republicii Socialiste România la Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961 și la protocolul privind modificarea acestei convenții;
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
1. Traian Dima, „Traficul și consumul ilicit de Stupefiante”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
2.Traian Dima, „Considerații asupra Legii nr. 143/2000 privind combatereatraficului și consumului ilicit de droguri”, Dreptul nr. 7/2002;
3.Traian Dima, „Implicațiile apariției Legii nr. 143/2000, privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, asupra măsurilor de siguranță de natură medicală prevăzute în Codul penal”, Dreptul nr. 1/2003;
4. Traian Dima, „Droguri. Noi reglementări”, Revista de Drept Penal nr. 2/2005;
5. Jenică Drăgan, „Aproape totul despre droguri”, Editura Militară, București, 1994
6. Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul și consumul de droguri în penitenciar, Editura Sitech, Craiova, 2009
7. Ruxandra Rășcanu, Mirela Zivari, Psihologie și psihopatologie în dependența de drog, Editura Ars Docendi, București, 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Traficul Ilicit de Stupefiante (ID: 130116)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.